vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a viii-a

Veșnicia s-a născut la sat. ediția a VIII-a, 2017

1

Ministerul Educației Naționale

Casa Corpului Didactic Ialomița

Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia

Veșnicia s-a născut la

sat

Ediția a VIII-a

2017

Calendarul Activităţilor Educative Naţionale 2017,

fără finanţare M.E.N., Domeniul IV. Cultural artistic:

Folclor, tradiţii, obiceiuri. Poziţia 19

Coordonatori:

Prof. Adriana Matache

Prof. Silvia-Ioana Sofineti


2

Coperta: SURĂIANU MIHAIL clasa a IX-a, Liceul

de Artă „Gheorghe Tattarescu”, Focșani, Vrancea, prof.

coord. Dumitru Laura Elena

Redactor: Silvia-Ioana Sofineti

Lectori: Valeria Manta-Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu și

Stan Brebenel

ISBN 978-606-8171-34-0


3

Cuvânt înainte

Ediția a VIII-a a Festivalului-Concurs „Veșnicia s-a

născut la sat” își propune să aducă în prim-plan muzica și

dansul popular, așa cum se mai văd ele în anul 2017, atât din

perspectiva elevilor, care fac sau nu parte din ansambluri

folclorice sau care își aduc aminte de poveștile bunicilor, cât și

din perspectiva profesorilor, cei care se străduiesc să mențină

trează conștiința de român, prin activitățile desfășurate la clasă

ori în afara clasei. Nu este ușor să vorbești despre ceva care a

suferit multe mutații în ultima vreme, nu e ușor să descrii ceva

care pare că s-a păstrat intact doar prin colțuri de țară, mai

puțin la oraș. Le mulțumim celor care au răspuns provocării,

elevi și profesori deopotrivă, prin eseuri sau lucrări de pictură,

grafică sau colaj, căci ei sunt cei care contribuie, alături de alții

asemenea lor, la păstrarea tradițiilor noastre.

Colectivul de redacție


4

CĂLUȘUL – DANS POPULAR SPECIFIC

COMUNEI CORBII MARI

Căluşul reprezintă cea mai importantă manifestare folclorică

practicată în satele comunei Corbii Mari în cadrul obiceiurilor de

Rusalii. Puterea magică a acestui obicei constă în aducerea de ploaie,

de bogăţie în hambare, dar şi de alungare a relelor.

Foarte spectaculos este faptul că ceata Căluşarilor are o

costumaţie aparte, ce constă în cămaşă înflorată; încinşi cu un brâu

lat, cu ciucuri atârnaţi în jos, cioarecii sunt din pânză subţire din

bumbac, croiţi pe picior, strânși cu un șiret negru, iar la glezne fiind

răsfrânți ca de patru degete, înfloraţi cu „puișori” (ciucuri) de arnici

roşii. În picioare se poartă opinci, cu obiele albe de pânză. Nojiţele

sunt foarte subţiri; la piept sau la genunchi, peste fluierele picioarelor

au zurgălăi, ca atunci când joacă să producă o ritmică de sunete

plăcute. În mâini au ciomege frumos împodobite. Numărul

căluşarilor variază între 5, 9 sau 11 jucători.

În fruntea lor stă „vătaful” sau „stareţul”, care-i conduce pe

căluşari, veghează asupra legilor căluşereşti întărite prin jurământ şi

aplanează conflictele.

Jurământul se depune după un anumit ritual. Se face

legământul între ei sau legătura steagului ce constă într-o prăjină din

lemn de tei, brad sau stejar, de care se leagă o batistă şi usturoi verde

sau pelin; se ridică steagul în sus, ţinându-l drept, pun apoi toţi

mâinile pe steag, în afară de „mut” care, în timpul jurământului tace,

căci, dacă ar vorbi, amuţeşte. Cel ce poartă steagul se numeşte

„stegar” şi are rolul ca, în timpul jocului, să se aşeze în mijloc ori

mai la o parte de judecători, iar la anumite comenzi ale vătafului să

lovească pe cel bolnav cu „steagul”, mijloc bun de vindecare, după


5

credinţele oamenilor. O figură aparte în cadrul grupului o reprezintă

„mutul”, care nu vorbeşte, dar intervine prin gesturi, împrăștiind cu

biciul mulţimea, ca să se poată executa dansurile. Are o un fel de

sabie de lemn sau de fier căruia îi zice „căluş”, este îmbrăcat

caraghios şi schimonosit, stârnind râsul şi veselia.

În săptămâna Rusaliilor, căluşarii merg din poartă în poartă

unde, însoţiţi de lăutari, joacă şi cântă. Femeile fură de la brâul

căluşarilor fire de usturoi sau de pelin pe care le folosesc la nevoie,

ca leacuri, şi îşi dau copiii pentru a fi jucaţi în horă, în credinţa că vor

creşte puternici şi sănătoşi. Ei sunt aşteptaţi de gospodari cu porţile

deschise şi cu găleţi de apă în mijlocul curţii, în jurul cărora se joacă.

Apa este dată apoi la animale şi tot cu ea sunt stropite plantele.

„Mutul” este biciuit simbolic pentru a-şi plăti păcatele, iar„vătaful”

primeşte fire de usturoi pentru îndepărtarea relelor. După ce se face

„plimbarea căluşului” prin tot satul, în sunetele cunoscutului cântec

„Floricica căluşului”, un dans lent, sărind uşor şi dând din picior, cu

toţii strigând: „tot aşa, iar aşa!”, trec la aşa numitul joc „roata”: cu

ciomegele în mână, aşezaţi în formă de roată, căluşarii saltă sprinten,

într-un ritm puţin obişnuit. La un moment dat, se lasă pe vine, se

întorc cu multă agilitate, toate la comanda vătafului. Uneori,

Floricica se joacă moderat, mergând înainte, în formă de cerc,

șchiopătând, când pe piciorul stâng, când pe cel drept, apoi îşi iau

ciomegele în mână şi încep să salte în sus, strigând „uite aşa şi iar

aşa!” „Spargerea căluşului” are loc la o săptămână după Rusalii, la

intersecţia principalelor drumuri ale satului şi în apropierea unei

cârciumi. În ultima zi de joc, vătaful dezleagă batista de la steag şi o

dă stegarului, usturoiul îl împarte căluşarilor, ia apoi ciomegele

tuturor, iar mutului, sabia; taie steagul în aşchii pe care le îngroapă la

rădăcina unui copac sau le aruncă pe o apă curgătoare.

Dansul popular corbean are trăsături specifice zonei de sud a

Munteniei, atât în ceea ce priveşte stilul, cât şi repertoriul său.

Păstrând o strânsă legătură cu ceremonia, sărbătoarea care-l

prilejuieşte, jocul popular cunoaşte o varietate de categorii

corespunzătoare acestor împrejurări de viaţă, astfel încât există un

număr extrem de mare de dansuri, purtând denumiri legate de

acestea. Dintre dansurile populare specifice satelor comunei Corbii


6

Mari, dansuri care se mai joacă şi astăzi la nunţi şi la petreceri, pot

aminti: „Hora mare”, „Murguleţul”, „Hora ţigănească”,

„Ciobănaşul”, „Floricica”, „Brâul”, „Sârba”, „Jianul”şi „Sârba lui

22”.

Drăgan Maria Nicoleta

Clasa a VIII-a

Şcoala Gimnazială Petrești - Corbii Mari

Localitatea Corbii Mari

Prof. coord. Grindei Mioara Ioana


7

CÂNTECUL ŞI DANSUL POPULAR

Trăim într-o societate în care obiceiurile se împrumută cu

ușurință, în care brandurile dictează tendințele, uniformizând

preferințele de consum, iar tehnologia apropie persoane şi

comunitatea cu o ușurință de neimaginat în urmă cu o sută de ani. Cu

toate acestea, cu toții simțim dorința de a ne mândri cu reușitele

compatrioților noștri şi de fi recunoscuți prin unicitatea noastră ca

popor .

Nu greșim dacă afirmăm că dansul şi cântecul popular s-au

născut odată cu poporul romȃn.

Pe timpuri, toate evenimentele din viața cotidiană, în special

nunţi, botezuri, zile de naștere, erau un bun prilej pentru cântec, dans

și voie bună.

Lăuta, cobza şi cimpoiul sunt cele mai vechi instrumente

atestate istoric, cu care vechii lăutari țineau hangul îndrăgitelor hore,

încinse pe pajiștile din fața caselor, iarmaroacelor sau, de ce nu, a

cârciumilor satului. Iar străbunul port popular făcea ca la aceste hore

populare să fie etalată o întreagă paletă de ii, marame, fote, brăcinare

şi zăvelci, inundate de broderii pe borangic, de un neasemuit

rafinament. Unice prin varietatea modelelor şi culorilor, costumele

populare uimesc şi încȃntă ochiul privitorului, peste timp. Elaborate

cu trudă şi migală de mâinile pricepute spre a fi purtate în ziua nunţii,

acestea sunt scoase astăzi din lăzile de zestre ale bunicilor și

străbunicilor, fiind redate contemporaneității. Cămășile sau

ciupagile, zăvelcile, betele şi ciorapii de lână constituie comori de

artă populară fără de egal.


8

În comuna Costești, județul Vâlcea, cântecul și dansul popular

constituie adevărata noastră valoare, a unor simpli țărani ce iubesc

arta și frumosul.

Aici avem o echipă de dansuri populare, care se mândrește în

special cu costumele unice. Străvechea cămaşă este croită din foi

drepte de pânză „de casă”, având făcute cu igliţa, dar şi cusute, niște

modele geometrice nemaivăzute. Zavelca din faţă este o adevărată

comoară, fiind cusută cu mărgele de toate culorile, în diferite modele

geometrice sau florale. Elementul specific al costumelor noastre

tradiționale îl constituie comanacul. Acesta este un superb

acoperământ al domniţelor de odinioară, confecționat dintr-un carton

acoperit cu o maramă de borangic, îmbrăcând în chip fericit

costumul popular purtat de dansatoare. Acest comanac se regăsește

reprodus în frescele mănăstirilor nord-oltene şi redau portretele

soțiilor şi fiicelor vechilor domnitori.

Acum, legătura cu pământul nostru natal și cu identitatea

nostră ca popor o menținem doar păstrând vii tradițiile populare,

portul specific fiecărei zone, cântecul și dansul popular, ale căror

origini se pierd în negura timpului și pe care suntem datori să le

lăsam moștenire copiilor noștri.

Dansul şi cântecul popular românesc, atât de variate ca stil,

tempo și ritm, sunt o manifestare plină de forță şi vitalitate ce

exprimă specificul, obiceiurile şi tradițiile fiecărei regiuni în parte,

reflectând trăirile, sufletul şi istoria noastră ca popor. Bogăţia

mișcărilor din dansul popular izvorăște din miile de jocuri existente

în stilul propriu fiecărei regiuni, fiecare joc aducând cu sine veselia,

temperamentul şi energia ce ne caracterizează. Jocurile populare

românești ne oferă un bagaj artistic bogat și variat, care cuprinde atât

dansuri simple şi line, dar și dansuri vii, energice și îndrăznețe, având

ca punct comun un pronunțat caracter social. De exemplu, Brâul este

unul dintre jocurile specifice zonei noastre. Învăţarea lui cere un

studiu amănunțit, multă răbdare şi perseverență, pentru a putea

ajunge, prin exercițiu, la o interpretare cât mai corectă. Se joacă, în

mod obișnuit, în semicerc, prinși de umeri, când în joc sunt și fete și

băieți; jucătorii se prind cu brațele încrucișate la spate, când jucătorii

sunt numai băieți sau se prind de brâie. În momentul când începe


9

primul pas, către dreapta, cu piciorul drept, cel mai bun jucător, care

conduce, strigă o serie de strigături la care ceilalți răspund pe rând

sau toți deodată .

Strigăturile:

„Uite brâul ...trece râul””

„Și de brâu și de curea …

„Cine s-o lăsa de brâu …să dea cofa cu rachiu”

„Ușurele , ușurele… ca la noi pe la Vâlcele”

Dansul şi cântecul popular sunt niște comori cultivate din

generatie în generație, pe care avem datoria să le lăsăm mai departe

moștenire, ca mărturie a istoriei și a identității noastre naționale.

Pentru cei ce nu cunosc dansul și cântecul popular,

frecventarea cursurilor de dans popular este o modalitate de a lua

contact cu portul, tradițiile și obiceiurile ce se regăsesc în diferite

colțuri ale țării. Astfel, putem descoperi magia dansului folcloric, un

univers plin de muzică, armonie și voie bună, pe care vom ajunge

să-l iubim și să-l salvăm, transmițându-l mai departe și copiilor

noștri. Atȃta timp cât suntem dornici de a descoperi adevăratul tezaur

pe care îl deținem, de a-l perpetua și cinsti, nu avem cum să pierdem

identitatea națională. Cântecul și dansul popular sunt prieteni în

ceasurile de neliniște, doctori la începutul bolilor, sfătuitori de bine

în nevoi şi bătrȃnii care îți arată partea cea dreaptă.

Ilie Petruța Andrada, clasa a VII-a,

Şcoala Gimnazială Ferigile, Costeşti, Vâlcea,

profesor coordonator Prodescu Mirabela


10

Cântecul și dansul popular

În istorie, popoarele care au trăit mai mult timp în același loc

nu au adoptat un stil de viață migrator, ci au creat culturi bogate și

foarte bine închegate. Acesta este și cazul poporului român care, în

ziua de astăzi, prezintă unele dintre cele mai bogate culturi și

folclor de pe întregul mapamond.

Se spune că nu e de ajuns o viață pentru a cunoaște toate

valențele culturale găsite în zonele românești din Europa.

Construite în jurul unui set de valori, simboluri, stiluri și tradiții

comune peste tot, fiecare zonă geografică și-a construit propriul

folclor, iar în interiorul acestora, orașele și satele și-au dezvoltat

propriile culturi locale. Acestea împart același set de valori care are

rădăcini în trecutul foarte îndepărtat, fiind un testament general

valabil al rezistenței și continuității existenței poporului român. Un

exemplu important îl reprezintă vestimentația unui țăran român în

secolul XIX, aceasta arătând identic cu aceea a unui dac. Aceste

costume populare au fost purtate de români de la începutul celui de-

Al Doilea Război Mondial, acestora adăugându-se și faimoasele

opinci, încălțăminte provenite din stilul dacilor.

În ziua de astăzi, poporul român încă practică ritualuri pre-

creștine vechi de mii de ani, însă, din păcate, foarte multe dintre

acestea nu mai au aceeași importanță originală pentru popor.

Uimitor este faptul că în unele părți încă se mai practică obiceiul de

a pune un stâlp la capul mormântului în loc de cruce. Astfel încât o

credință dacica spunea că sufletul se metamorfozează într-o pasăre

când părăsește corpul, stâlpii erau ornați în felurite moduri, având

în vârf simbolul păsării. În paralel cu alte țări din Europa, tranziția

la creștinism s-a produs rapid în România, un factor benefic al


11

acesteia fiind credința în nemurirea sufletului, concept împrumutat

din cultura dacică.

Portul național, alături de frumoasele cântece și de dansurile

populare sunt o emblemă a acestui „ ...picior de plai,/...gură de rai”

( Miorița – Vasile Alecsandri). Folclorul muzical românesc face

referire la moștenirea muzicală a sătenilor români dintotdeauna și a

popoarelor din care aceștia au luat naștere. Trăind într-un larg

orizont spiritual, țăranul român este stăpânit de o sensibilitate și o

frumusețe interioară aparte, diversificând și îmbogățind cântecul

specific românesc. Muzica a luat ființă unde Dumnezeu este viu și

prezent ca în orice făptură, act sau lucru, spațiul românesc oferind o

perspectivă religioasă aparte asupra trăirilor și a stărilor sufletești.

Cântecul este modul prin care țăranul român era eliberat de tot ceea

ce însemna povară, reprezentând o expresie înălțătoare. Lirismul

poporului român este amplificat de un misticism autentic și de o

adevărată omenie, exprimate prin cantec în mod direct. Deși linia

melodică a acestuia este ondulată, caldă, liberă, fiind dublată de o

formă poetică simplă, melodia populară este perfect adaptată

fondului originar. Aceasta nu poate fi înțeleasă dacă nu este

cunoscută structura sufletească a unui om dintr-un popor, dacă nu

se cunosc informații despre activitățile cotidiene sau despre

evenimente specifice. Fluiditatea lirismului este pus în evidență

prin cântarea multor poezii. De exemplu, „Miorița” lui Vasile

Alecsandri este un poem folcloric românesc răspândit în 1500 de

variante, cunoscut doar de către poporul român, un cântec mioritic

care are la bază teme precum bocetul, transhumanța și natura.

Dansul popular românesc este o manifestare plină de forță și

vitalitate exprimată prin stil, tempo și ritm, exprimând specificul,

obiceiurile și tradițiile fiecărei regiuni în parte, reflectând trăiri

specifice, asemenea cântecului popular. Acest tip de dans este o

comoară cultivată din generație în generație, o atestare a identității

naționale. Dansul străvechi al poporului român a fost întregit de

toate categoriile de vârstă, având un ecou sărbătoresc ocazional.

Este caracterizat printr-o varietate de stiluri proprii ale regiunilor,

printr-o bogăție nesfârșită de mișcări izvorâte din multitudinea de

jocuri existente. Varietatea dansurilor românești este atât de


12

nuanțată, încât repertoriul lor diferă de la zonă la zonă în cuprinsul

aceleași regiuni, putând fi întâlnite multe dansuri sub nenumărate

variante. De asemenea, acestea pot fi diferite prin denumire sau

variante. Unul dintre dansurile speciale populare românești este cel

al Călușului, fiind unul dintre cele mai rapide dansuri din întreaga

lume, fiind inclus de UNESCO în patrimoniul cultural al lumii.

Inițial un ritual magic, variantele acestui dans mai pot fi întâlnite și

în Portugalia sau Britania, unde legiuni romane alcătuite din daci

erau staționate.

Așadar, dansul si cântecul populare românești sunt

intradependente. Prin cântec sunt exprimate trăiri, iar prin dans

acestea sunt animate și eliberate, prin energia și armonia mișcărilor.

Vlăsceanu Andreea – Georgiana, clasa a XI-a

Liceul de Arte „Ionel Perlea” Slobozia

Profesor coordonator, Matache Clementin


13

Cântecul şi jocul

Încă din cele mai vechi timpuri, distracția pentru majoritatea

locuitorilor sunt zilele de sărbătoare, aceste zile fiind în legătură cu

multe obiceiuri şi credințe.

În esență, dansul a fost și este tot ceea ce vrem noi să fie:

mijloc de exprimare a tristeții sau a fericirii. Dansul trebuie să fie

natural și să vină de la sine. Dansul popular, împreună cu cântecul și

strigăturile ce-l însoțesc, formează un tot armonios, ce nu poate fi

despărțit.

Muzica, dansul, cântecul sau horitul au însoțit omul în toate

momentele vieții sale.

Muzica populară a fost în vechime, și este și astăzi, izvor de

adevărate bucurii. Când este voios, românul cântă; când este trist,

cântă. Peste tot unde își duce viața, românul își cântă mereu dorul și

doina.

Numai la hora satului, care se făcea în fiecare săptămână când

timpul era prielnic, se jucau numai dansuri naționale, așa cum s-a

pomenit din bătrâni. La hora satului putea asista oricine. Tinerii, fete

și băieți se prindeau în horă atunci când își căutau perechea.

Viața sătenilor este împletită cu o sumă de obiceiuri moștenite

de la moși strămoși. Este adevărat că au mai dispărut unele obiceiuri,

totuși și acum se găsesc destule bune, frumoase și folositoare.

Bătrânii aveau obiceiuri cu caracter de lege divină. Ele erau

una dintre rădăcinile onestității țăranului vechi pe care noi, cei de azi,

îl admirăm.Obiceiurile țăranilor sunt o parte din sufletul lor, o parte

din istoria satului românesc.Astfel, cântecul și jocul românesc sunt

comori de neîntrecut.

Cristache Cosmina, clasa a VI a

Şcoala Gimnazială Grindu, Ialomiţa

Profesor îndrumător, Cociorva Ion


14

Dansul fecioresc din Ardeal

Dansul fecioresc din Ardeal sau Bărbuncul este numele unui

dans (ostășesc), care, în trecut, se executa cu prilejul recrutării. Odată

cu ocuparea Transilvaniei şi, ulterior, a Bucovinei de către habsburgi,

în folclorul românesc pătrund dansuri şi cântece noi. În mod

îndătinat, românii dansau numai hore solare (în cerc) şi lunare (în şir

sinusoidal), jocurile de doi, de patru şi de şase pătrunzând odată cu

recrutările de tip austriac (dansurile „în linii” de astăzi sunt

contrafaceri sovietice).

Recrutările austriece aveau să determine apariţia, în

Transilvania, a primului joc românesc de perechi, Bărbuncul,

imaginat şi cântat de lăutarii ţigani, ca tot folclorul românesc (nu şi

Datina, care este străveche şi specifică pentru toate neamurile

europene). Cea mai veche variantă a „Bărbuncului”, pe care lăutarii

ţigani o cântau, când mai lent, când mai repede, cu repetiţii ale

variaţiunilor solistice ale viorii primaşului, s-a păstrat datorită

publicaţiei muzicale, apărută în 1796, „Allgemeine Musikalische

Zeitung”, numărul 47 din 23 noiembrie 1814. Noul cântec şi dans

ardelenesc se numea, în 1814, „Modernisirter Verbunkos” (în


15

traducere „Recrutări moderne”, deşi, ulterior, cuvântul „recrutare”

avea să însemne, în română, „deluţ”, cu frazeologismul „a bate

berbuncul”)

În Bucovina, la 1848, când au început recrutările voluntare,

care se făceau prin târguri şi prin iarmaroace, recrutorii, însoţiţi de

muzică militară, de câţiva oşteni chipeşi şi de câteva vivandiere

isteţe, ocupau un loc pe deluţul iarmarocului şi, când „se auzea

cântând muzica, lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În

mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică

lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare,

cu chipie ostăşeşti. Prin prejur juca o roată din cei mai frumoşi şi

voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din

tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca

plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea

se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în

capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când

vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din

împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau

drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de

aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele.

Dansul fecioresc din Ardeal este inclus de UNESCO pe lista

patrimoniului imaterial al omenirii. Demersurile au început în urmă

cu doi ani, la iniţiativa cercetătorului ştiinţific Zamfir Dejeu, membru

în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural


16

Naţional Imaterial şi reprezintă o recunoaştere internaţională a

bogăţiei culturale a României.

Dansul fecioresc, specific mai multor zone din Transilvania,

este practicat în ocazii festive, numai de bărbaţi, iar specialiştii spun

că este, din punct de vedere tehnic, unul dintre cele mai dificile

dansuri populare româneşti. Fiecare comunitate are propriile

variante, bazate pe armonie, mișcare, multă tehnică și ritm.

Toți membrii comunității iau parte la dans, fie ca artiști

interpreți, fie ca simpli spectatori, iar dansul oferă tinerilor

oportunitatea de a-şi consolida statutul social în comunitățile

tradiționale, în special în rândul fetelor și a familiilor acestora, în

vederea căsătoriei. Un rol special îl are conducătorul jocului, cel care

antrenează şi integrează membrii grupului, în timp ce un al doilea

lider este ales pentru aptitudinile sale ca performer şi conducător de

dans. Membrii grupului sunt de sex masculin, de la 5 la 70 de ani,

români, unguri sau de etnie romă, fapt ce contribuie la dialogul

intercultural şi diversitate culturală.

Surse:

1. GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, p. 233;

2. Unesco.org

Oană Andrada, clasa a XII-a

Colegiul Economic Viilor, Bucureşti

Coordonator: prof. Olimpia Ioniţă


17

Dansul și cântecul tradițional românesc

Totul a început când bunica îmi povestea despre bâlciurile din

sat, despre horele care se țineau în fiecare săptămână și pe care cu

toții le așteptau cu bucurie și entuziasm. De fiecare dată când bunica

îmi povestea, chipul său parcă se lumina. Îmi spunea că mereu îi este

dor de cântecele acelea tradiționale, de dansurile care îi oboseau

parcă prea tare și de glumele pe care câte un bătrân le mai spunea la

horă când toți se odihneau. Îmi amintesc de parcă a fost ieri când îmi

povestea despre horele din sat. Erau zile de distracție pentru

majoritatea locuitorilor, acestea fiind legate de mai multe obiceiuri și

credințe de care azi nici nu se mai aude. Acolo, la horă, în centrul

satului, se jucau doar dansuri tradiționale, moștenite din bătrâni, pe

care băieții le învățau de mici pentru a impresiona fetele cu care

doreau să se căsătorească.

Cum ai putea să nu fii impresionat dacă ai asista la o asemenea

horă, care în secolul douăzeci și unu pentru unii pare un eveniment al

istoriei? Dacă ar reînvia aceste tradiții de mult pierdute, am desluși

morala atât de încâlcită a prezentului.

Ca și dansul, cântecul a avut o importanță deosebită în viața

omului, fiind nelipsit în zilele de sărbătoare, la horele satului și în

ceremonialele de nuntă.

Cântecul și jocul tradițional nu sunt singurele care au reușit să

impresioneze oamenii în cadrul unei localitați rurale, ci și zecile de

căsuțe cu acoperișuri de șindrilă și exterior cu decoruri florale,

împrejurul cărora erau mici grădini cu flori colorate, ale căror

miresme mângâiau sufletele oamenilor de primăvara până toamna. În

acele căsuțe se nășteau cântecul și jocul.

Dacă ne-am întoarce în trecut într-o zi în care are loc un bâlci,

am putea admira portul purtat de săteni, am putea admira priveliștea

și casele satului, cântecele ce se puteau auzi de departe până seara,


18

te-ai putea pierde în mixtura mirosurilor de mâncăruri tradiționale

sau ai putea privi horele în care tinerii își expun talentul la dansul

tradițional. Poți admira lăutarii care cântă cât pot de tare și

binedispun sătenii cu melodiile compuse de ei, în care au descris

întâmplări reale sau povestiri auzite de la bătrâni. Ritmurile

cântecelor lor copiau pofta de viață a tinerilor, dorul și aleanul. Sunt

multe locuri pe care am dori să le vizităm, sunt multe momente din

trecut pe care am vrea să le vedem cu ochii noștri, sunt tradiții care

vrem să nu fi dispărut și oameni pe care dorim să-i întâlnim.

Dacă vizităm o zonă rurală, indiferent din ce parte a globului,

nu trebuie să-i admirăm doar frumusețea exterioară, trebuie să-i

admirăm și trecutul, obiceiurile, datinile, jocul și cântecul care sunt

sau au fost unice, trebuie să-i admirăm valorile. Eu doar am auzit

despre felul în care cântecul și jocul puneau în valoare viața

oamenilor de demult. Am dat la o parte patina timpului și mi-am lipit

sufletul de acest trecut cu cântece și dansuri autentice.

Se pare că trecutul are multe laturi impresionante, încă

nedescoperite de noile generații. Are o mulțime de tradiții apuse, de

jocuri și cântece pierdute în timp, de care depinde continuitatea

acestui colțișor de pământ românesc.

Cristache Elena, clasa a VIII-a,

Școala Gimnazială Grindu

Profesor îndrumator, Cociorva Ion


19

Dansul – o nesfârşită poezie

Dansul este o poezie nesfârșită,

plină de iubire. Probabil de asta m-am

îndrăgostit de el. Este munca depusă cu

plăcere şi bucuria de a auzi publicul

aplaudând într-un ritm alert, ca un ecou.

Toate acestea îți aduc un zâmbet larg pe

fața asudată.

Dar lucrurile acestea le-am aflat

abia în urmă cu un an, dintr-o

întâmplare. Sau poate n-a fost o

întâmplare? Cert este că, elevă în clasa a

IX-a fiind, (,,o boboacă’’!), am

participat la preselecţiile organizate de

coordonatorul Ansamblului Toporaşul

de la noi, din liceu, domnul Adrian Gheorghiu. La rugămințile unei

amice, am urmat-o spre sala unde avea să înceapă... magia!

Uitându-mă la prima reprezentație a celor mai vechi din ansamblu,

întâiul gând ce mi-a trecut prin minte a fost unul descurajator: Nu voi

reuşi... Şi totuşi, am intrat în ansamblu! Şi am înţeles prima regulă:

suntem unul pentru toți și toți pentru unul. În rest, nu prea sunt

reguli. Singurul lucru care ne este cerut de domnul profesor este

seriozitatea, atunci când vine vorba de muncă. Nu spun că nu este și

distracție, avem parte şi de asta. La fiecare repetiție, este voie bună şi

muzică din plin. Doar urcând scările frumos colorate către corpul B

al liceului, îmi aud colegii cântând și repetând pașii dinaintea sosirii

domnului profesor, iar inima deja începe să îmi bată cu putere!

Repetiţiile noastre au loc într-o sală... nu foarte mare, însă oamenii

buni încap oriunde! După ore, de obicei, ne strângem pe la repetiţii,

care nu înseamnă doar distracţie şi joc neîntrerupt. De multe ori, ai

de pierdut timp, energie, chiar şi bani. Chiar şi aşa, dacă te-a prins


20

patima dansului popular, nu te mai lasă şi nici tu nu te mai laşi de ea.

Domnul coordonator a avut grijă să ne învețe cu sârguință diferite

dansuri din diferite zone ale țării. Eu, una, am îndrăgit cel mai mult

sârba numită Brâul de la Tazlău. O ador pur și simplu!

Câtă istorie are în spate acest ansamblu? Încă de când s-a

lansat ideea formării sale, prin 1986, toată lumea îi ştia urmările:

multe reuşite şi mult succes! Şi aceasta fiindcă urma să reînvie

tradiţia dansurilor populare din zona Neamţ, Moldova! La început,

au fost spectacole de Crăciun, de 8 Martie, de sărbătorile naţionale

sau de zilele şcolii, după care au urmat evadări din incinta şcolii, pe

urmele gloriei. Odată cu trecerea anilor, lucrurile au venit de la sine:

festivaluri, concursuri, atât naţionale, cât şi internaţionale, dar şi

spectacole care aveau ca obiectiv schimburi culturale. În ultimul

timp, plecările au curs gârlă, la fel cum şi invitaţii au venit din toate

colţurile ţării: Vorona (jud. Botoşani), Bistriţa-Năsăud, Suceava,

Satu Mare, Tulcea, dar şi din străinătate: Turcia, Franţa şi Polonia.

Şi totuşi, ce este

acest Ansamblu

,,Toporaşul”? Vă pot

spune foarte sincer că

reprezintă o familie. Un

grup de elevi cărora le

place să ţină în viaţă

obiceiurile şi tradiţiile

moştenite din bătrâni,

cărora le plac dansul şi

cântecul popular. Sunt elevi care merg la cursuri, îşi fac teme, învaţă

la diferite discipline, participă la olimpiade de multe ori, dar care îşi

rup din timpul liber şi merg la repetiţii. O familie cu elevi al căror

număr creşte din patru în patru ani, când se produce schimbul de

generaţie. Dar sunt sigură că elevii care pleacă la facultate şi care au

făcut parte din ansamblu nu vor uita niciodată această experienţă.


21

Îmi amintesc

și acum prima mea

apariție în public.

Călătorisem spre

Zimnicea, la un

festival, la care

participau mai

multe ansambluri,

unele venind chiar

din Bulgaria.

Emoția era atât de

puternică, iar căldura de afară era de nesuportat. Urcând pe scena

bătucită de ansamblurile dinaintea noastră, mi-am amintit indicațiile

profesorului, care ne făcea fotografii din public: Capul sus, pieptul

înainte şi zâmbet! Melodia începuse, iar eu mă dezmorțisem.

Privirile tuturor veniți acolo erau parcă ațintite asupra mea. Mă

sufoca teama de a nu mă încurca, fiindcă încrederea în sine o capeți

pe parcurs, iar eu eram abia la început. Şi totuşi, încet, încet, fără

să-mi dau seama cum, scena devenea o lume în care trăiam dansul,

cu frenezie, uitând de tot.

Iar lucrurile au continuat firesc: alte spectacole, alte evoluţii în

public, dar acelaşi sentiment de fericire pe care ţi-l dă dansul. Pe

lângă bucuria actului artistic, participând la spectacole şi la nunți, am

avut şi satisfacții financiare, deci am reușit să îmbin utilul cu

plăcutul. Bănuții câștigați au fost suficienți pentru a-mi asigura

micile cheltuieli cotidiene, de pe parcursul verii, fără a face apel la

părinți. Adăugând micile mele economii, am reușit să îmi procur

propriii mei pantofi de dans, cosmetice și accesorii pentru păr.

Iubesc ceea ce fac! În timpul dansului, dau tot ce am mai bun

şi strig din toată inima despre badea cu oile și despre horele din

sat.Paşii rapizi şi versurile acelea simple, născocite de omul din

popor, au în ele ceva din bucuria fără de griji a copilăriei. Dulce-i

jocul românesc, iar portul colorat şi frumos brodat ne spune ceva

despre creativitatea românilor şi bunul lor gust. Cu timpul, realizezi

că dansul face parte din viața ta. E bucuria de a trăi, căci, prin el, te

simți cu adevărat român.


22

Atunci când inima îți bate mai să îți sară din piept, atunci e

pasiune. Trebuie să fii acolo trup și suflet, în rest, doar simte! Un

singur regret am, că nu am descoperit mai devreme tainele mișcărilor

săltate și pline de energie. Pentru mine, o sârbă, o horă sau un dans în

doi sunt acum părţi din suflet. Doar dansând, reușesc să mă eliberez

de griji și să fug un moment din monotonia de zi cu zi.

Noi păstrăm dansul ca pe o comoară, iar ansamblul are grijă să

muncească cu ardoare să le poată aminti nu numai colegilor din

şcoală, ci şi publicului

spectator, românilor de

pretutindeni cine suntem

noi, cu adevărat. Şi

aceasta fiindcă, din

păcate, unii dintre noi şi-

au lăsat în urmă originile,

în mod voit sau le-au

uitat, pur şi simplu, ca

pe-un cântec vechi.

Peste tot, pe unde

am umblat îmbrăcată ca o adevărată moldoveancă plină de mândrie,

am adunat laude şi admirație. Din toate nunţile şi spectacolele la care

am participat, mi-au rămas amintiri frumoase, momente pline de

veselie. Nu voi renunța vreodată la această pasiune și pentru cei ce

nu au făcut asta până azi, încercați! O viață ai așa că... danseaz-o! Nu

vei regreta, distracţie garantată!

TAMAŞ Alexandra, clasa a X-a

Colegiul Tehnic ,,Gheorghe Cartianu’’ Piatra-Neamţ

Prof. coord. Raluca ORZA


23

DANSURI POPULARE ROMÂNEȘTI LA

SLIMNIC

Dansul popular este moștenirea pe care am primit-o din moși-

strămoși. Datoria noastră este să ducem mai departe tradițiile, să

devină nepieritoare. După părerea mea, dansul este limbajul ascuns

al sufletului. Dansul, cântecul și straiele populare românești

constituie bunuri de neprețuit pentru noi și generațiile următoare.

Eu fac parte, și sunt tare mândră de asta, dintr-un ansamblu de

dansuri populare numit ,,Cetatea Slimnic”. Când sunt pe scenă,

recunosc, am fluturi în stomac, dar și o mare bucurie când văd sala

plină, iar publicul ne aplaudă puternic și se mândrește cu noi, cei care

facem cinste dansului popular românesc. Este o onoare pentru mine

să reprezint școala și comuna Slimnic la diverse concursuri,

festivaluri, evenimente culturale, unde dansul și muzica populară

sunt respectate și apreciate. Pe viitor, îmi propun să mă pregătesc cât

mai bine, pentru a participa cu succes la toate manifestările

organizate de către ansamblul nostru.

În zona Ardealului jocurile de bază sunt: jiana, hațegana și

învârtita. La aceste jocuri se adaugă pocnituri din degete, pași

încrucișați, bătăi pe cizme, piruete executate de fete și, nu în ultimul

rând, minunate strigături:

,,Drag mi-i mie a juca

Să bat pasul la podea

Jieneasca șchiopătată

Ca-n mărginime jucată”

,,Hațegana știu juca

Cu mândruța alăturea

Hațegana știu să joc


24

Cu mândruța la un loc”

,,Suntem fete din Ardeal

Faine și pline de har

Chiuim, strigăm, jucăm

La feciori nu ne lăsăm”

,,Sus în vârful muntelui

Ie casa ciobanului

Cu iarbă verde podită

Și cu cetină coperită”

Consider că suntem ,,obligați” să îngrijim și să ducem mai

departe muzica și dansul popular românesc, pentru a fi cunoscute și

preluate de cei care vin din urmă.

Tăvală Codruța, cls. VII-a

Școala Gimnazială Slimnic

Prof. coord. Simtion Cosmin


25

DANSURI POPULARE ȘI TRADIȚII

ROMÂNEȘTI DIN ZONA SIBIULUI.

ANSAMBLUL FOLCLORIC ,,CETATEA

SLIMNICULUI”

Eu, dacă este să mă refer la dansul popular românesc, nu pot

să mă gândesc decât la două citate, care, după părerea mea, îl

definesc cel mai bine: „Dansul este un poem în care fiecare mişcare

este un cuvânt” (Mata Hari) și „Dansul este modalitatea prin care

poţi face ca muzica să devină vizibilă” (George Balanchine).

În urmă cu trei ani, eu, Paula Genescu, pe vremea aceea în

vârstă de 11 ani, am fost acceptată în ansamblul de dansuri populare

intitulat Ansamblul Folcloric „Cetatea Slimnicului”. Săptămână de

săptămână, facem repetiții la noi în sat, la Căminul Cultural, în

comuna Slimnic din județul Sibiu. Bineînțeles, cursurile nu se

desfășoară „după capul nostru”, ci sub atenta și profesionista

supraveghere a instructorului nostru, de la Ansamblul Folcloric

,,Junii Sibiului”, domnul Ciprian Barb. Ansamblul nostru este format

din mai multe grupe, clasificate după categorii de vârstă.

De-a lungul acestor trei ani, de când activez în acest minunat

ansamblu, am învățat o mulțime de dansuri populare ca: Învârtita,

Jiana, Hațegana, Crihalma, Dans de Banat, Dans de pe Someș, Dans

de pe Valea Hârtibaciului și multe alte dansuri și strigături populare

foarte frumoase. La fiecare dans pe care noi îl facem cu domnul

instructor, acesta ne alege o melodie populară specifică.

Să nu uit de portul popular: aici, în zona noastră, este specific

portul popular din zona Mărginimii Sibiului. În acest foarte frumos

port popular domină culorile alb și negru, la fete fiind compus din:

năframă (batic), ie, vestă, brâu tricolor, poale, catrințe și pantofi.


26

Mă pot considera o privilegiată, deoarece în cadrul

ansamblului activez la trei grupe de vârstă. Acest fapt m-a ajutat să

particip la numeroase spectacole desfășurate atât în județul Sibiu: de

trei ori la „Fiii Satului” la noi în Slimnic, festivalul „La porțile

Cetății”, la „Ziua Ștafetei”, un proiect școlar, de două ori la „Zilele

Culturale Ruși”, un spectacol la „Zilele Culturale ale Loamneșului”,

două spectacole la Sibiu, dintre care unul s-a desfășurat la sala

„Thalia”, iar celălalt la salonul „Redal”, și, cel mai recent,

spectacolul aniversar din decembrie 2016, spectacol organizat pentru

a sărbători cei trei ani de existență ai ansamblului. În afara județului

am fost cu ansamblul la un festival de dansuri și muzică popular

desfășurat în comuna Ciugud din județul Alba.

Mă bucur tare mult că fac parte din acest ansamblu. Dansul și

muzica populară sunt pasiunea mea, așa mă recreez eu și așa îmi

petrec o mare parte din timpul meu liber. Pur și simplu simt că sunt

făcută pentru așa ceva și tot ce ni se cere fac cu mare plăcere și drag.

Pentru mine, o zi fără dans și muzică este o zi pierdută. Mai pe scurt

și pe înțelesul tuturor, iubesc ceea ce fac!

Genescu Paula, clasa a VII-a

Școala Gimnazială Slimnic

Prof. coord. Simtion Cosmin


27

Dansuri, obiceiuri şi tradiţii populare

Dintotdeauna, tradiţiile şi obiceiurile populare transmise din

generaţie în generaţie au dominat lumea. Chiar şi după sute de ani,

acestea sunt respectate de către popor, în special de către oamenii de

la sat. Tradiţiile românilor sunt comori ce nu ar trebui uitate şi nici

schimbate cu alte obiceiuri din alte ţări.

Tradiţiile românilor sunt diferite de la o zona la alta, după cum

spune şi proverbul „Câte bordeie,atâtea obiceie”, însă tocmai aceste

obiceiuri ne fac un popor unic şi demn de urmat. În România, cele

mai multe tradiţii şi obiceiuri sunt de Crăciun, de Anul Nou, de Paşte

si la nunţi.

Obiceiuri de Crăciun:

Obiceiurile străvechi sunt încă respectate cu stricteţe de

majoritatea satelor. De Crăciun, sunt preparate diverse mâncăruri

pentru a sărbători fastuos naşterea Domnului: sarmale, piftii de porc,

salată de boeuf, cozonaci, checuri, prăjituri sau torturi. În serile de

până în ziua Crăciunului, copii merg din casă în casă cu ,,Florile

dalbe”, aceştia primind în schimb daruri precum: nuci, mere, covrigi

şi diferite dulciuri. În ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, grupuri

mari de copii se adună pentru a pleca la colindat, trecând pe la casa

fiecărui om şi spunându-i ,,Bună-dimineaţa la Moş Ajun!”, acesta

aşteptându-i pe colindători la poartă cu dulciuri. Din nou, pe 24

decembrie, cete de copii înveselesc casele oamenilor mergând cu

,,Steaua” pentru a vesti naşterea domnului Iisus Hristos, de asemenea

aceştia fiind răsplătiţi cu diverse daruri.

Obiceiuri de Anul Nou:

În ultima zi a anului, creştinii pregătesc mese pline de bucate.

Din nou sunt respectate diverse tradiţii care au un rol deosebit în

viaţa oamenilor. Pentru masa de la miezul nopții este pregătit peştele,

pentru ca în anul următor să fim iuţi şi mai este pregătită carnea de


28

gâscă, pentru ca în anul următor să plutim peste probleme că gâsca

pe apă. De pe masă nu poate să lipsească în nici un caz paharul cu

şampanie plin, pentru a avea un an îmbelşugat. Un alt obicei al

românilor este de a purta un obiect vestimentar de culoare roşie, fie

el cât de mic, pentru ca noul an să fie plin de fericire şi de noroc. De

asemenea, banii nu pot să lipsească din buzunarul românului,

deoarece altfel nu va avea bani tot anul. Pe 31 decembrie şi 1

ianuarie nu se mătură în casă, deoarece, odată cu gunoiul, vom da

afară tot norocul din casă. Dacă vom coase, cu acul şi aţa ne vom

lega norocul şi folosind foarfeca îl vom ciopârți. Dacă vom spala

rufele, picăturile de apă care vor curge din ele se vor transforma în

lacrimi pe obrazul nostru.

Obiceiuri de Paşte:

Învierea Domnului este una dintre cele mai importante

sărbători ale anului. Ea are rolul de a aduce familia împreună pentru

îndeplinirea anumitor obiceiuri tradiţionale. Un obicei răspândit în

toate zonele ţării este sacrificarea unui miel şi înroșirea ouălor cu foi

de ceapă. Pe lângă acestea, pot fi pregătite şi alte feluri de mâncare,

ca de exemplu friptură, sarmale etc. Creştinii postesc pentru a lua

„Paşte” întregul post, care ţine șapte săptămâni, sau prima săptămână

a postului şi ultima, care se denumesc popular „săptămânile mari”. În

ultima săptămână, cei care ţin post merg la biserică pentru a se

spovedi, iar în ziua Paştelui aceştia se împărtăşesc. Înainte de miezul

nopţii, oamenii merg la biserică pentru slujba de Paşte, unde se sting

luminile şi se aprinde o lumânare din care toată lumea îşi aprinde

candelele şi lumânările pentru a duce la cimintir „lumină” şi acasă.

La miezul nopţii, toată lumea se pune la masă, începând mai întâi să

ciocnească ouăle, doi câte doi. Cel care ciocneşte primul spune

„Hristos a înviat”, iar cel care este ciocnit spune „Adevărat a înviat”.

Obiceiuri de nuntă:

Obiceiul de nuntă începe cu cererea în căsătorie. Mirele

trebuie să meargă în peţit la viitorii socri, cerând mâna iubitei. Dacă

aceştia îşi dau consimţământul, mirele merge pentru a alege un inel şi

o rochie de mireasă pentru viitoarea parteneră de viaţă. Apoi

urmează invitarea persoanelor care vor participa la nuntă. Obiceiul

continuă cu alegerea naşilor, care sunt părinţii spirituali ai mirelui şi


29

miresei. Conform obiceiului, obligaţiile materiale ale naşilor sunt

suportarea cheltuielilor cu voalul şi parura miresei, a lumânărilor şi a

slujbei religioase. Tinerii miri, cum spune preotul, trebuie să îi

respecte întru totul pe naşi, ca pe părinţii lor. Cu o zi înainte de nuntă

are loc ceremonia lucrării bradului de către băieţi şi fete. Apoi

urmează ziua nunţii, în care mireasa merge mai întâi să aducă apă de

la cea mai apropiată fântână sau cel mai apropiat izvor, alături de

domnişoarele de onoare şi de rudele ei. Aceasta se opreşte în

mijlocul străzii pentru a juca o horă cu ceilalţi şi pentru a opri

oamenii de pe stradă, inclusiv maşinile, care trebuie să bea din plosca

cu vin a miresei şi să îi ofere un dar care, de obicei, constă într-o

sumă de bani. Urmează ca mirele să meargă în casa părintească a

miresei, însoţit de invitaţii şi rudele lui, dar tradiţia spune că mireasa

trebuie să fie ascunsă de către rudele ei, astfel încât să nu fie găsită

de mire. În cazul în care acesta nu o găseşte, mirele trebuie să

plătească o recompensă celor care au ascuns-o pentru a-i dezvălui

locul ascunzătorii. Soacra mică, adică mama miresei, trebuie să ofere

daruri rudelor ginerelului. Urmează ca mirele să găsească bradul

ascuns de către rudele miresei şi, din nou, dacă nu îl găseşte, trebuie

să plătească o recompensă celor care l-au ascuns. Ceremonia nunţii

continuă cu mergerea mirilor la biserică pentru ceremonia religioasă

şi apoi într-un local special amenajat în care urmează să petreacă

alături de invitaţi întreaga seară. Aici se va oferi mâncare, desert şi

vor avea loc dansuri şi hore specifice nunţii. Seara se va încheia cu

tortul de nuntă al mirilor şi, dacă îşi doresc, cu artificii sau alte

surprize, după care cei prezenţi pun o sumă considerabilă de bani în

plicurile deja așezate pe masă.

Dansurile populare

Muzica reprezintă una dintre cele mai importante părţi ale

existenţei poporului român. Încă din timpurile vechi, dansul a fost

cea mai apreciată formă de distracţie. La fiecare mare sărbătoare, toţi

sătenii se adunau într-un loc în care petreceau, dansau, mâncau şi

cântau. În ziua de azi nu se mai întâmplă la fel că înainte, însă

dansurile populare au rămas la fel de importante pentru români.

Hora este cel mai cunoscut şi mai vechi dans popular din

România. Cu toţii ştim că hora nu se dansează, ci se joacă, de către


30

fete şi băieţi care constituie un cerc mare, luându-se toţi de mână.

Ritmul este unul mediu, cu paşi simpli, încât pot fi jucați de toată

lumea.

Sârba este un alt stil de dans foarte apreciat în ţara noastră.

Acest dans constă în aşezarea băieţilor şi fetelor cu mâinile pe

umărul celui din stânga şi din dreapta, cu paşi laterali şi rapizi.

Brâul este singurul dans pe care îl realizează doar băieţii,

având un ritm foarte rapid, alert.

Ciuleandra este stilul de dans cel mai întâlnit în Muntenia. De

cele mai multe ori, ciuleandra este alternată cu strigături din partea

dansatorilor. Jocul porneşte destul de lent, după care devine tot mai

rapid.

Alunelul este un joc vechi din zona Olteniei, care este dansat

în general de băieți. Este un joc foarte vioi, care presupune o joacă în

linie cu braţele încrucișate la spate şi prinse de cel de alături.

Hațegana este un joc realizat de perechile formate dintr-un

băiat şi dintr-o fată. Acest joc presupune plimbarea perechilor în

semicerc şi învârtirea fetelor pe sub braţul bărbaţilor.

În concluzie, toate aceste dansuri, tradiţii şi obiceiuri populare

formează întregul popor român, care este unic și chiar minunat în

anumite privințe.

Rădescu Cristina Georgiana,

clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ferigile, Costeşti,

Vâlcea, profesor îndrumător Prodescu Mirabela


31

Dansul și cântecul în Bărăganul Ialomițean

Când spui Bărăgan, te gândești la importanța sa agricolă, la

imensitatea câmpurilor lui și la vitregia climei acestuia. Dincolo de

aceste semnificații, din negura vremurilor lui, încep să răsune

cântecele și dansurile care au luat viață imediat după popularea lui,

atunci când oamenii, pentru a uita de vremea rea, atunci când

activitățile agrare se reduceau, compuneau, interpretau cântece și, în

același timp, își dezlănțuiau entuziasmul în dansurile și cântecele

populare. Vara era o oportunitate pentru a încinge horele și sârbele

muntenești. Legenda unui teritoriu bun doar pentru exploatarea

agrară dispare. Zestrea artistică locală este destul de bogată în jocuri

populare, aceleași cam peste tot în satele câmpenești: hora, sârba,

brâul, brâul greu, hora nunei, Perinița, Geamparalele, Ariciul,

Căzăceasca, dar și Romanul, Țarina, Fedeleșul, ultimele amintind de

locurile de origine ale ialomițenilor.

Cântecele din Bărăgan, cu versuri nemuritoare, sunt

conservate sub diverse forme:

- în obiceiuri vechi – Caloianul sau Scaloianul, care, prin

versurile lui, cheamă ploaia, care lipsește mult vara în câmpia

noastră.

- în descântece – deochiul, blestemul.

- la evenimente din timpul vieții – botezul; nunta, cu cele mai

autentice cântece pentru miri, nași și nuntași; înmormântarea, unde

versurile triste, de jale, însoțesc cortegiul spre cimitir (obicei păstrat

numai în unele sate ialomițene).

Nu mai puțin important este folclorul copiilor: „Podul de

piatră”; „Melcul”; „Fluturaș, Fluturaș” ; „Căldăruşa”; „Gărgăriță

riță”; „Alunelul”. Să nu uităm, de asemenea, colindele, care iarna

răsună pe toate străzile și ulițele ialomițenilor: Plugușorul, Plugul


32

Mare, Sorcova, Capra, Steaua. Crăciunul este polul în jurul căruia

gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care

trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în

contemporaneitate. În folclorul românesc, Colindatul de Crăciun este

cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat

şi colorat prilej de manifestări folclorice.

Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea

Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi

jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor

de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate

cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului, cuprinde: colinde de

copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea,

vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri,

teatru popular şi religios etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai

strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare,

colindele de ceată. Caracterul esenţial al sărbătorii este dat de

bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul

vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei

noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Obiceiurile de iarnă se respectă în satele ialomiţene cu sfinţenie.

Cetele de colindători cutreieră uliţele satelor şi gospodăriile ţărăneşti,

făcând tradiţionalele urări.

Părăsind trecutul,cu începuturile populării Bărăganului și a

permanentizării populației în această stepă nesfâșită, ajungem în

zilele noastre, în care, din păcate, dansul și cântecul răsună mai

puțin. În horă se mai prind oamenii doar la nunți sau botezuri. Unele

evenimente mai noi, ca: Zilele Comunei, baluri, târguri cu

spectacole, zile de naștere, zile de 8 Martie sunt evenimente care

prejeluiesc întâlniri ale oamenilor la dans și cântec, dar și la activități

comerciale (târgul). Ce păcat că doar atunci! Hora unește sufletele și

le înveselește.Toate aceste lucruri ne fac să înțelegem că „vechiul” se

stinge ușor, ușor pentru a face loc noului, modernului, care nu este și

nici nu va fi niciodată la fel de valoros, ci, din contră, ceva temporal,

banal și chiar grotesc (maneaua, cântecul de petrecere cu expresii

„colorate”). Și, iată cum, odată cu apariția asfaltului, cântecele și

dansul pier în țărâna Bărăganului. Desțelenirea Bărăganului a fost o


33

„operațiune” la fel de dificilă și spectaculoasă ca aceea a vestului

american. Într-o câmpie plină de scaieți de peste doi metri înălțime,

populată de cai sălbatici și câini vagabonzi, în care așezările

omenești erau singuratice, s-a scris epopeea colonizării prin

numeroasele cruci de piatră, care azi străjuiesc solitare câmpia.

Drumurile și crucile acestea sunt martorii civilizației ialomițene.

Aici, jocurile populare și cântecele vor să mai răsune peste veacuri

și să sperăm că o minte înțeleaptă, un folclorist, un rapsod le

descoperă până nu se pierd de tot.

Chiriţă Valentina, clasa a VII-a,

Şcoala Gimnazială Platoneşti

Profesor îndrumător, Caraş Magdalena


34

Hora satului

După un vechi obicei, m-am așezat la masa de scris pentru a

prinde în jurnal un nou trandafir din buchetul vieții. Răsfoind

paginile lui, am găsit consemnată petrecerea de Dragobete. Filele

miroseau a trecut. Erau îngălbenite de trecerea timpului, iar cerneala

își păstrase aceeași culoare albastră ca în momentul scrierii. Citind,

încă din primele rânduri, am simțit că devin parte din trecut...

Am văzut satul cu ulițe nesfârșite, ce părea un labirint care

ducea la crâșma bătrână a satului. Era o crâșmă mare și încăpătoare.

Avea un aer tradițional. Interiorul părea a fi un templu al timpului.

Fiecare obiect își spunea, parcă, povestea. Preșurile țesute cu multă

răbdare la război erau așezate pe podeaua bătână. Pe mese se

odihneau mileurile făcute cu multă răbdare de bunicii satului. În

exterior, crâșma dispunea de un spațiu generos și primitor, cât pentru

a găzdui cinci-șase cercuri de horă. Porțile crâșmei era deschise,

îmbiindu-i pe săteni să-i treacă pragul. Băieți și fete, părinți și bunici,

veneau cu mic cu mare la horă.

Băieții, îmbrăcați în costum popular, se așezau pe prispa

bătrână a crâșmei. Dintre toți flăcăii, unul ieșea în evidență. Se

numea Viorel. Pe cap purta o căciulă brumărie, cum nu prea mulți

băieți aveau. Sumanul era lung până la genunchi. Cămașa avea un

model cusut cu ață albastră pe piept și pe mâneci. La brâu, era

cuprins cu chimirul, iar cioarecii, opincile, obielele și nojițele erau

nelipsite la un astfel de eveniment. Prin costumul său popular și prin

înfățișare, Viorel atrăgea cele mai multe priviri.

În partea opusă flăcăilor, pe bănci, se adunau întotdeauna

fetele. Acestea erau vesele și frumoase. Își etalau cu mare mândrie

costumele populare țesute cu migală pe parcursul anului. Pe o bancă

stătea, timidă, Zamfira. Era atât de frumoasă îmbrăcată în costumul

său popular! Ia era lungă până la călcâie, de un alb îngeresc. Pe

mâneci și pe piept avea cusute zeci de flori colorate. A fost nevoie de

sute de împunsături cu acul pentru a reda un singur model. Pe cap,


35

purta o năframă lungă, confecționată dintr-un material fin ca

mătasea, obținut de bătrânele satului după o rețetă numai de ele

știută. Picioarele-i sprintene purtau opinci peste obiele, legate cu

nojițe.

Ca la orice horă, nu aveau cum să lipsească lăutarii. Startul

petrecerii îl dă Ciurel. El cântă la acordeon de foarte mulți ani.

Horitul începe cu Hai,hai cu trăsioara. Ciurel apasă cu foc pe

clapele acordeonului. Cercurile de horitori se mișcă în sensul invers

acelor de ceasornic. Acordeonistul stătea în mijlocul tuturor,

îndemnându-i la joc. Hora se rupe, apoi se unește, apoi din nou se

rupe, din nou se unește. În fruntea tuturor sunt Viorel și Zamfira.

Jucau doi pași înainte și doi înapoi. La horă ajunge și țambalagiul

satului. Numele lui e Neamțu. Viorel ia o bancnotă și o lipește pe

fruntea lui Ciurel. Era semn că voia să schimbe melodia. Acum,

Când eram pe Ialomița răsună în tot satul. Sunetul instrumentelor îi

chemau pe băieți, fete și adulți la joc. Privită de sus, hora părea un

cerc de furnici. Uitându-mă la Ciurel și la Neamțu, îmi dădeam

seama că au început să obosească. În ajutorul lor vine, cu vioara,

Ionel. Chiotele au împânzit satul. Transmiteau starea de spirit a

horitorilor.

Ciurel face un pas în față, începând o sârbă neaoșă. Picioarele

dansatorilor se împleteau și despleteau în același timp. Atmosfera se

încingea. După cum îi era obiceiul, la sârbă, Ciurel își așază

acordeonul pe cap. Degetele îi alergau la fel de bine pe clape. Sârba

în căruță obosește dansatorii. Ciurel, Neamțu și Ionel sunt

transpirați. Melodia se schimbă. Jocul de doi începe. Ciurel e obosit.

Ionel continuă să mânuiască arcușul pe corzile viorii. Perechi de

băieți și fete dansează pe ritmul impus de cei trei. Viorel și Zamfira

ies în evidență. Cei mai în vârstă părăsesc rând pe rând jocul, apoi

crâșma. Unii se așează la mese lângă părinții lor. Ciurel era obosit.

La fel și ceilalți. Erau transpirați. Amurgul își reflecta oglinda pe

fețele lor. Petrecerea e pe sfârșite. Se aud ultimii pași de dans.

Viorel o ia pe Zamfira de mână și o conduce la tatăl ei, la o

masă retrasă, într-un colț. Hotărât, își scoate căciula brumărie de pe

cap și dă cu ea de pământ. Zgomotul produs face liniște în salon. Se

uită la fată, apoi la tatăl ei și spune:


36

- Lume, lume! A venit vremea să vă vestesc ceva! Dacă tatăl

Zamfirei va accepta ca eu să mă însor cu fiica dumnealui, veți fi

invitați la nunta noastră de Sfântă Marie! Dacă nu va accepta, am să

o fur, așa cum și tatăl meu a furat-o pe mama.

Tatăl fetei, zâmbind ironic, îi răspunde:

-Asta rămâne de văzut...

La întocmire, Viorel a reușit să-l convingă pe tatăl Zamfirei că

îi este acesteia potrivit de soț. Se spune că au avut o nuntă ca în

povești, care adurat trei zile și trei nopți și au avut și trei copii fru...

Ce se aude? E vântul.... A mișcat perdeaua ca să intre un fluturaș! E

primul semn de primăvară. Cum o fi fost oare de Dragobete anul

acesta?

Minea Cristina Elisabeta, clasa a VIII-a,

Școala Gimnazială Ciulnița

Prof. îndrumători: Vișoiu Gruia

Soare Raluca


37

ISTORIA DANSULUI POPULAR

MOLDOVENESC

Dansul este o creaţie expresivă și profundă a poporului

nostru, o reflectare artistică emoţională specifică vieţii sale

multiseculare.

Izvoarele dansului moldovenesc îşi au începutul în trecutul

îndepărtat, la traci şi geto-daci. Mai multe obiceiuri rituale din

antichitate sunt legate de intrarea într-o stare specifică prin

intermediul dansului. Clasificând dansurile, putem menţiona dansul

mimetic utilitar, ce acompania munca omului, apoi dansurile

ritualice, care erau însoţite de cântece, aveau mişcări ritmate şi, de

regulă, se dansau pe loc deschis în poiene, pe câmpii. Astfel de

dansuri erau interpretate de 7, 9, 11 persoane, sau de un alt număr

impar de dansatori, ceea ce avea un sens sacral pentru strămoşii

noştri.


38

Mai tîrziu dansul ludic (animalier), care imita animalele sau

diverse scene dintre îndrăgostiţi, şi abia în neolitic putem vorbi de

dansul arhaic − hora, care a însemnat în acea epocă şi sociabilitatea

colectivă şi constituirea acelei matrice arhetipale a formelor cinetice

ale dansului de mai târziu.

Printre cele mai cunoscute dansuri ritualice moldoveneşti pot

fi amintite „Căluşarii”, „Drăgaica”, dansuri care au rădăcini

deosebit de adânci în istoria culturii poporului nostru.

http://moldovenii.md/md/section/88/video/id/452


39

Din cele mai vechi timpuri, viaţa cotidiană a poporului a fost

acompaniată de dansurile de colectivitate, în care s-a reflectat cu o

putere deosebit de mare energia emoţională a moldovenilor –

„Hora”, „Hora mare”, „Sârba”, „Bătuta”, „Brâul”,

„Învârtita”, „Trei lemne”.

Hora este cel mai vechi şi cel mai răspândit dans popular

românesc. Se joacă de către femei şi bărbaţi, în cerc mare, dansatorii

ţinându-se de mâini. Paşii dansului sunt simpli, înainte şi înapoi,

uneori combinaţi cu o mişcare laterală. Ritmul este binar şi tempoul

potrivit.


40

Hora mare (bătrânească sau boierească) este o variantă mai

nouă, cu un ritm specific (ternar), legănat.

Sârba este un dans mixt (de femei şi bărbaţi) foarte răspândit

pe meleagurile țării noastre. Acest dans are o mişcare rapidă şi ritm

binar și se execută de obicei în semicerc, cu paşi laterali, uneori şi

cu figuri de virtuozitate, dansatorii ţinându-şi mâinile pe umerii

vecinilor.

Brâul este un dans românesc de virtuozitate, jucat mai ales de

bărbaţi şi răspândit aproape în toată ţara. Melodia instrumentală este

însoţită deseori de strigături. Caracterul vioi, dinamic al acestui dans


41

se datorează tempoului rapid şi ritmului foarte variat, cu multe

sincope. Brâul se dansează în semicerc sau linie, cu braţele prinse de

brâul vecinului; figurile complicate, spectaculoase uneori, alternează

cu plimbări line.

Există mai multe tipuri de brâu, specifice anumitor părţi ale

țării, cum ar fi;

– brâul pe şase – bazat pe fraza muzicală alcătuită din trei

măsuri de două pătrimi;

– brâul pe opt – cu fraza din patru măsuri de doi timpi.

Învârtita


42

Dansurile precum „Ruseasca”, „Bulgăreasca”,

„Armeneasca”, „Țîgăneasca” au fost preluate de la bulgari, ruşi,

armeni şi ţigani. Împrumutând elementele şi ritmurile separate din

dansurile altor popoare, moldovenii le interpretau în felul lor – cu

mult foc, vioiciune şi într-un mod cu totul special. Niciunul dintre

popoarele sus-numite nu mai are dansuri similare, iar dacă le au,

acestea se numesc dansuri moldoveneşti. Pentru diferite perioade

istorice sunt caracteristice anumite genuri ale dansului.

Evului Mediu îi sunt caracteristice dansurile colective, „de lanţ”, „de

cerc”, pe când în epoca Renaşterii devin populare dansurile solo

bărbăteşti. La fel, este caracteristică răspândirea dansurilor libere în

perechi.


43

În epoca feudală este răspîndit aşa-numitul „Joc rural” la

moldoveni, care a fost apoi dansat şi de nobilime, transformându-se

în „Joc popular” – dans popular.

Cea mai largă răspândire a primit-o dansul „hora” (în bulgară

„хоро”), ce provine de la grecescul „choros” şi care, conform unor

mărturii, este cel mai vechi dans din Moldova.


44

Însă la începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un

simplu dans, cuvântul primește o nouă conotaţie, însemnând şi un

fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora

nu are un final bine determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea

dansatorilor, există o mulţime de variante ale acestui dans în diferite

regiuni.

Hora poate fi numită conform locului de unde provine –

„Hora de la Orhei” sau poate purta numele persoanei sau a

evenimentului, în cinstea cărora este interpretată – „Hora miresei”,

„Hora Ilenuței”, „Hora nunţii”. Câteodată cuvântul „hora” se omite,

iar dansul se numeşte pur şi simplu „Nuneasca”, „Floricica”.

La mijlocul secolului al XIX–lea noţiunea „hora” cu sensul ei

general va fi înlocuită cu noţiunea „Joc”. Jocul era organizat de un

grup de flăcăi care strângeau bani şi angajau muzicanţi.

De obicei, în zilele de sărbătoare, jocul dura de

dimineaţă până seara tîrziu.

Mult mai târziu dansurile libere au fost înlocuite cu dansurile

de pereche şi cele de grup. În baza dansului folcloric sunt create

variante scenice ale dansurilor populare, interpretate de către

ansambluri de profesionişti. Cele mai bune dintre ele intră în fondul

de aur al coregrafiei naţionale.

De-a lungul anilor, dansul în Moldova a suferit mereu

transformări, reflectând dezvoltarea culturală a Moldovei, însă, şi-a


45

păstrat elementele sale tradiţionale, care stau astăzi la baza dansului

contemporan moldovenesc.

Cristoloveanu Diana și Curte Florin, clasa a XII-A

Profesor coordonator: Orășanu – Măriuțan Simona

Liceul Tehnologic “Mihai Eminescu” Slobozia


46

Tematica textelor din muzica populară

ardelenească

Identitatea culturală a românilor este definită şi de creaţiile

strămoşilor noştri, transmise din generaţie în generaţie prin viu grai.

Muzica populară este una dintre manifestările artistice prin care se

reflectă spiritualitatea, gândirea şi simţirea poporului nostru, este

parte a culturii spirituale a naţiunii noastre. Artiştii de muzică

populară sunt principalii promotori ai identităţii noastre culturale şi

fără ei identitatea noastră ar fi ştearsă, desfiinţată de invazia

zgomotoasă a mixturilor culturale pe care o observăm în ultimul

timp.

Una dintre zonele

cele mai bogate în

domeniul muzicii populare

este cea a Ardealului.

Muzica populară a dat de-a

lungul vremii interpreţi

remarcabili din regiunea

Ardeal. În melodiile pe

care aceştia le interpretează

se simte acel grai specific

ardelenesc cu regionalismele care fac ca toate melodiile ardeleneşti

să fie inconfundabile. Farmecul muzicii ardeleneşti este acela că

fiecare judeţ care compune regiunea şi-a pus amprenta într-un mod

aparte, astfel încât, un fin ascultător va recunoaşte întotdeauna dacă

este sunetul viorii cu goarnă de la Bihor, de cetera din Maramureş, de

horile moţilor din Alba sau de alte influenţe şi caracteristici. Cu toate


47

că muzica din fiecare judeţ din Ardeal pare uşor diferită, ceva anume

rămâne constant de fiecare dată: graiul ardelenesc din îndrăgitele

melodii. Tematica abordată de interpreţii ardeleni de muzică populară

este una dintre cele mai variate şi cuprinde sfera de preocupări şi de

trăiri care aparţin tuturor vârstelor şi categoriilor sociale. Textele

cântecelor fac referire la comuniunea omului cu natura, la tema

iubirii, a adoraţiei, jeluitului, mândriei, dorului ca o simţire

românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire,

vorbesc despre bine şi rău, despre durere, speranţă, jale (jalea este un

cuvânt, ca dorul, intraductibil), despre părinţi şi satul părintesc; o altă

temă este înstrăinarea, cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă”

este specific românilor şi nu înseamnă casă personală, ci o stare de

spiritualitate, de asemenea unică; revolta este o atitudine spirituală

regăsită, mai ales, în doine, cu motive diverse, precum haiducia,

nenorocul, cătănia etc.; ireversibilitatea timpului este o tema

filosofică ilustrată în doine, balade populare şi care a fost preluată de

mulţi interpreţi ardeleni.

Artiştii ardeleni care au depozitat piese folclorice definitorii

pentru identitatea noastră culturală sunt numeroşi: Ioan Bocşa, Aurel

Tămaş, Fraţii Petreuş, Nicolae Sabău, Veta Biriş, Maria Butaciu,

Saveta Bogdan, Petre Petruse, Valeria Peter Predescu, Nicolae

Furdui Iancu, Dinu Iancu Sălăjanu, Cristian Pomohaci, Ionuţ Fulea,

Sava Negrean Brudaşcu ş.a.

Muzica şi jocul sunt părţi organice ale existenței românului.

Începutul lor este chiar la începutul civilizaţiei omului. Muzica,

dansul, cântul sau horitul au însoţit omul în toate momentele vieţii

sale, la rugăciune, la naştere şi botez, la şezători şi serbări populare,

la nuntă şi la înmormântare, precum şi în activitatea diplomatică.

Muzica făcută cu instrumentele de suflat şi cu cele de percuţie se

auzea la serbări, în marşuri şi chiar în războaie.

Este îmbucurător faptul că, în ultima vreme, se constată o

reîntoarcere şi o atracţie a instrumentiştilor spre instrumentele

tradiţionale, chiar dacă, uneori, locul acestora este luat de formaţiile

instrumentale compuse din viori şi suflători, iar acompaniamentul se

face cu acordeoane şi instrumente electronice. Cu toată evoluţia


48

instrumentelor, este îmbucurător faptul că se păstrează, totuşi,

melodiile specifice zonei şi ciclul coreic al jocului, având,

bineînţeles, o altă sonoritate. Este o datorie a noastră să veghem cât

se poate asupra autenticităţii folclorului muzical ca o moştenire a

trecutului şi să-l dăm generaţiei viitoare într-o formă care să

corespundă realităţii. Muzica populară aparţine cultului naţional şi

face parte din patrimoniul naţional.

Zgârieci Reli, clasa a XI-a

Colegiul Economic Viilor, Bucureşti

Coordonator: prof. Olimpia Ioniţă


49

Tradiții

Jocurile românești sunt cele mai frumoase tradiții. La noi, în

România, poți găsi tot felul de dansuri, unde oamenii dansează și se

apropie mai mult unii de alții. Hora românească jucată cu foc este cel

mai frumos eveniment, este unic în lume.

În Ardeal și Moldova, se dansează diferit decât în Muntenia.

Jocul popular românesc însoțește omul încă din cele mai vechi

timpuri și până astăzi. Unii copii sunt învățați să joace hora

românească și să poarte mândri straiul străbun. Ungurii, rușii și sârbii

au și ei traditiile lor, dar românii au cele mai frumoase case

bătrânești, cele mai frumoase straie populare, dar, nu în cele din

urmă, și cele mai frumoase peisaje! Cântecul și dansul se

armonizează cu locurile și straiele. Natura și locurile pitorești sunt

cusute cu migală pe cămăși și brâie. Dansul este țesut în covoarele de

lână.

Vara, când sătenii se adună pe lunca verde, nu se pot abține să

nu înceapă să cânte și să chiuie cu foc! Fetele și flăcăii intră în

mijlocul horei. Flăcăii își învârtesc fetele, iar femeile mai în vârstă

chiuie, bărbații mai bătrâni cântă la fluier și nai, ținând hora

românească în frâu!

Nunta tradițională mai are încă din vigoarea dansului popular.

Hora și sârba sunt dansurile care îi animă pe nuntași. Cântecul satiric

și dansul pe măsură, cum este „Jocul găinii” sau „Dezlegarea

miresei” dau farmec și veselie petrecerilor de nuntă.

Cântecul și jocul sunt cele mai frumoase tradiții învățate pe

parcursul anilor din generație în generație de la strămoșii noștri!

Trîmbițașu Nicoleta, clasa a VI-a,

Școala Gimnazială Grindu

Profesor îndrumător, Cociorva Ion


50

Am norocul că știu a cânta...

„Ce este cântatul?...

Cântatul este o necesitate.

Omul, dacă nu ar cânta, ar fi mult mai puțin decât este.

Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la

Dumnezeu?”

Cele mai profunde cuvinte despre muzică sunt pentru mine

stilurile scoase din cotloanele trecutului de rapsozi, precum și de

Grigore Leşe.

„Am noroc că ştiu cânta,

Că-mi astâmpăr inima.

Horile-s de stâmpărare

La omu’ cu supărare.”

La fel ar spune şi tatăl meu... Cât de mult i-a plăcut a cânta, a

doini!... Era cel care ţinea vie o petrecere, cântecele populare,

baladele, doinele, romanţele prindeau viaţă atunci când era solicitat

de petrecăreţi.

Sunt fiică de ţărani, oamenii aceia care munceau toată ziua pe

ogor, care nu se plângeau că soarele îi arde prea tare, că mâinile s-au

asprit de la seceră sau de la sapă... Am fost şi eu acolo cu ei, dar,

fiind un copilaş, eram protejată de razele aprige ale soarelui la umbra

copacilor sau a viţei de vie... Şi ştiţi cât de neomenesc mi se pare

acum ceea ce eu chiar am trăit copil fiind şi cât de normal şi firesc

îmi părea atunci...

Acum, când părinţii mei au plecat lângă părinţii lor, lângă

surori şi fraţi, amintirile au pus stăpânire peste mintea mea şi vin,

vin... fără oprire. Pentru că ziua era uneori prea scurtă pentru a

termina muncile agricole, oamenii agricultori mergeau şi noaptea pe

câmp când era lună plină, toamna, la tăiatul cocenilor. Iar eu nu

aveam somn, mergeam alături de ei... şi ascultam foşnetul frunzelor


51

uscate, care acompaniau cântecul lor, al ţăranilor, femei şi bărbaţi...

printre care şi ai mei părinţi. Aşa adormeam, ascultând cântece

populare, romanţe, doine, necunoscute atunci de mine, dar care astăzi

îmi sunt atât de familiare: „Salcâmule de la drum”, „Pe lângă plopii

fără soţ”...

Toată copilăria mea este un basm... un vis care-mi doresc să

fie fără sfârşit... Acum, când privesc la copilăria copiilor mei,

gândesc cu mare satisfacţie cât de fericită am fost. Aici, la noi, în

Bărăgan, se cânta... şi se cântă la nuntă, se cântă şi la înmormântarea

unui tânăr, se cântă la muncile câmpului, la şezători sau la clacă, la

munca în echipă, aşa cum se spune la noi. Da, îmi amintesc, am fost

şi pe acolo prezentă, unde cântecul era îmbinat cu mirosul gogoşilor

calde, al plăcintei cu brânză... ştiu că pare ceva fantastic, dar eu am

trăit totul şi sunt mândră că pot împărtăşi cu voi, cititorilor...

Ţăranul român, trăit într-un larg orizont spiritual, într-o

viziune de viață creştină pe calea căreia întreaga rânduială a lumii

apare vie, diversă și îmbogățită, este stăpânit de o sensibilitate și de o

frumusețe interioară dintre cele mai alese. Muzica și poezia populară

își au originea, felul și calitatea în această largă perspectivă

metafizică și religioasă, în această intensă viață interioară, unde

Dumnezeu este viu și prezent ca în orice făptură, în orice lucru, în

orice act. Viețile și obiceiurile românilor de la țară au fost mult timp

subiectul favorit al scriitorilor români. Să ne amintim de ritualul

horei în romanul „Ion”. Operele multor compozitori au fost parțial

inspirate din muzica populară românească. Rapsodiile lui George

Enescu au preluat și tumultul și armoniile din linia melodică a

cântecului țărănesc.

Retras sau în lume, chinuit sau îmbucurat, țăranul român a

cântat așa cum i-a spus sufletul. La naștere sau la moarte, la muncă

sau la petrecere, pe lângă casă sau la drum, țăranul român și-a

desprins cântecul ca pe un zbor spre alte zări, spre alte lumi mai

bune. Toate apele sufletului s-au încărcat de atâta dor, de atâta

muncă, suferință și răbdare, de atâta sete către spațiile pure ale

existenței, au căutat o ieșire, au căutat o expresie. Cântecul nostru

popular are un chip frumos, are multă măiestrie, este alcătuit din

prisosul sufletului unui neam la care oricât de mari ar fi lipsa


52

materială și durerea, îndemnul către misterele armoniilor melodice

nu-i lipsește niciodată.

Zilele de distracţie pentru majoritatea locuitorilor din satul

meu erau zilele de sărbători, aceste zile fiind în legătură cu multe

obiceiuri şi credinţe, iar distracţiile mai mari erau la nunţi, la hora

satului, la serate şi, mai rar, la baluri. Balurile erau foarte rare şi la

ele luau parte numai intelectualii şi fruntaşii satului, tineri sau mai în

vârstă. Îmi povestea bunica despre faptul că la hora care avea loc în

centrul satului şi care se făcea în fiecare săptămână, în special în zi

de sărbătoare, adică duminica, se jucau numai dansuri tradiţionale,

aşa cum se moşteneau din bătrâni. La vremea respectivă, satul meu

era printre singurele sate din care hora în zi de duminică nu

dispăruse, la care luau parte în mod regulat flăcăii şi fetele până la

căsătorie. La horă asista oricine voia, dar în mod special veneau

mamele fetelor care urmau să se căsătorească şi despre care se

spunea „au prins-o în horă“, adică s-au făcut fate mari şi se pregătesc

de căsătorie. În timpul postului Paştelui nu se făcea horă, această

interdicţie fiind din bătrâni, cum spunea bunica. Viaţa sătenilor din

satul meu natal, azi o comună cu care mă mândresc, era împletită cu

o sumedenie de obiceiuri moştenite din moşi şi strămoşi. Bătrânii

aveau obiceiuri cu caracter de lege divină, peste care ei nu puteau

trece. Ele erau una dintre rădăcinile onestităţii ţăranului vechi, pe

care noi, cei de azi, îl admirăm şi-l respectăm.

Un obicei frumos şi care nu s-a pierdut odată cu trecerea în era

tehnologiei este prezent odată cu venirea sărbătorilor de iarnă.

Bunicii mei au mers cu colindele, părinţii mei au mers cu colindele,

apoi şi eu, iar acum chiar şi copiii mei. În Ajun de Crăciun, copiii

merg în grupuri şi strigă: „Neaţeluş, neaţeluş, dă-ne lele dă-ne”, iar ei

primesc covrigi şi mere. Caracteristic este că acest obicei există doar

în comuna noastră, neputându-se explica nici până în prezent

originea lui. Colindele au fiecare melodia lor, precum şi o destinaţie:

pentru fete nemăritate, pentru flăcăi, pentru preoţi.

În mijlocul acestor ritualuri, s-a născut şi povestea bunicii

mele... Maria, o fată frumoasă, înaltă, cu un corp bine format, cu

părul negru numai bucle, care învăţase meseria de croitoreasă de la

un croitor bătrân. Era râvnită de mulţi băieţi, însă nu oricine o putea


53

avea ca soţie, decât cineva cu pământ mult, cu avere. Era mândră

floare la hora de duminică, cu cele mai frumoase veşminte, pe care

singură şi le cosea, că doar ştia meserie. Erau doi băieţi care o curtau,

însă doar unul cu avere a şi reuşit să o ceară de soţie. Însă celălalt nu

a încetat niciodată să se gândească la ea. Soarta a făcut ca bunica să

rămână văduvă la doar douăzeci şi opt de ani şi cu un băiat de

crescut. Celălalt şi-a urmat şi el cursul vieţii, s-a căsătorit fără să

iubească, doar pentru a avea şi el o familie, însă pe bunica nu a uitat-

o niciodată. Era tipul băiatului rebel din ziua de astăzi, care credea

doar în propriile principii şi care, atunci când îşi dorea ceva cu

adevărat, realiza. Era un tânăr înalt, cu mustaţă, puternic, vânjos,

căruia îi plăceau caii, care şi aceaştia îi erau pe măsură: puternici,

înalţi, unici în sat. Vasile era o mândrie de băiat. Dacă mă gândesc

mai bine, chiar îi semăna lui Ion din romanul cu acelaşi nume. În

cele din urmă, după ce a fost dezmoştenit de către părinţi, şi-a lăsat

soţia cu doi copii şi a venit lângă cea pe care o iubit-o din totdeauna,

cu care a trăit până la moarte. Această poveste este adevărată, unde

focul dragostei a fost aprins chiar în mijlocul satului, într-un moment

de mare bucurie pentru toţi, acolo în îmbrățișarea dansului. Chiar şi

copiii mei au ascultat povestea începută în tainele horei, pentru că

bunica a atins vârsta onorabilă de nouăzeci şi cinci de ani și a spus-o

de multe ori. A avut o viaţă fericită pentru că bătrânii noştri de astăzi

au trăit o viaţă plină de bucurii. Lumea este mai tristă fără ei, fără

poveştile lor, pe care le ascultam şi le tot ascultam iarna, lângă soba

fierbinte, iar Crivăţul ne acompania.

Este trist că oamenii nu pot trăi veşnic şi că trebuie să existe

un moment când ei se duc... cu tot cu obiceiuri vechi, cu ritualurile

tainice din care răzbăteau înflăcărarea iubirii şi cuminţenia dorului

atâtea veacuri de-a rândul.

„Se duc bătrânii – ca un fum/ Ca o miresmă de tămâie/ Şi-n

urma lor ce-o să rămâie?/ Doar buruieni, pustiu şi scrum.

Se duc bătrânii… se tot duc/ Căci lumea asta li-i străină,/ Se

duc spre taină şi lumină/ Lăsându-ne deştepţi – dar singuri cuc.”

„Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul

naşterii mele, la casa părintească… parcă-mi saltă şi acum inima de

bucurie!... Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni


54

mai erau în părțile noastre, un sat… întemeiat în toată puterea

cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete

mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de

vatale în toate părțile…” Mare dreptate a avut marele scriitor român,

Ion Creangă. Cum să nu fii mândru când satul tău, acum o mare

comună, este cunoscut datorită obiceiurilor pe care bătrânii au avut

timpul şi răbdarea să ni le înfiripe în suflet şi pentru acest fapt ne

plecăm adânc în faţa lor.

„Apusul iarna, în satul meu”

Datorită faptului că, de copil, am fost înconjurată de oameni

deosebiţi, pe cât de simpli, pe atât de priceputi, harnici, isteți,

iscusiți, ospitalieri, adult fiind şi eu şi îmbrăţişând o profesie

frumoasă, aceea de dascăl, am continuat ceea ce părinţii mei au

început, şi anume a cânta... dar nu singură, ci împreună cu copiii...

Am reuşit să-i atrag pe acei copii pe care divinitatea i-a înzestrat cu

harul de a cânta şi am format un grup vocal cu care am participat la

diverse festivaluri, de cântece populare ori colinde. La unele

festivaluri, am cântat cu grupul vocal alături de mari interpreţi

populari din Ialomiţa: Nicolae Rotaru, Nicoleta Radinciuc şi alţii.

Grupul vocal Armonia, 2012


55

Am avut o prestaţie alături de elevii mei într-o localitate

ialomiţeană, unde am fost întrebată dacă provenim din comuna unde

se află marele rapsod Ion Ifrim, mare cântăreţ la cimpoi şi fluier. S-a

născut la 22 noiembrie 1930 în satul Grindu. Cântă la fluier şi

cimpoi. A preluat tradiţia cântatului de la ciobanii satului şi a

transmis-o fraţilor săi, Gavrilă şi Zamfir, împreună cu care a făcut

numeroase înregistrări Radio. A fost o mare mândrie pentru mine să

confirm. Acest rapsod a făcut comuna noastră să fie cunoscută între

oameni. Noi, urmaşii celor în vârstă astăzi, am făcut satul nostru

cunoscut, tradiţia noastră, cântecul şi voia bună care îi cuprindea pe

toţi odinioară la hora de duminică din centrul satului.

Ifrim Ion invitat la „Şcoala Altfel” 2012

Ifrim Ion şi Gavrilă –Cimpoieri Grinzeni 2004

Am un mare noroc că știu cânta și nu pot decât să le

mulțumesc părinților mei pentru moștenirea pe care mi-au lăsat-o

atât mie, cât și fiicei mele, care este pasionată de cântat... pentru că


56

prin cântec îmi purific sufletul. Cântecul este pasiune, pasiunea este

ca un cântec, un cântec ce vine din veacuri, ale cărui sonorităţi

plutesc peste timp ca să mişte astăzi sufletele noastre, ale celor care-l

ascultăm sau îl rostim. Pasiunea este atunci când îți trăiești cântecul

și nu îl lași să se stingă în sufletul tău.

Este un cântec pe care toți îl au. Unii îl aud, alții nu.

Odată ce te-a cucerit, nu piere niciodată, pentru că este

înălţare şi dumnezeire.

Profesor pentru învăţământul primar BUSUIOC ATINA

Şcoala Gimnazială Grindu

Grindu, Ialomiţa


57

Exerciţiu de admiraţie pentru cântecul şi

dansul popular românesc

Motto: Cântecul şi dansul popular românesc sunt sursă de dor

şi de fericire...

Scopul învăţământului românesc poate fi definit şi ca

mărgăritare înşirate... Se doreşte tot mai mult, de la an la an,

transformarea unităţilor de învăţământ în surse de formare de

competenţe şi atitudini la elevi, compatibile cu exigenţele sociale ale

lumii contempoane, o lume a competiţiei şi a creativităţii. Una dintre

multiplele şi complexele responsabilităţi ale dascălului român se

referă la descoperirea manifestărilor precoce ale unor pasiuni şi

aptitudini în rândul elevilor. Suntem tot mai preocupaţi de

dezvoltarea personalităţii copilului. În acest context, învăţarea la

şcoală este o devenire şi o transformare împreună, care trebuie

cunoscută, valorizată, mediatizată. Diseminarea experienţelor de

succes identificate în unităţi de învăţământ evidenţiază competenţe şi

performanţe atât ale elevilor, cât şi ale cadrelor didactice.

Inventivitatea şi creativitatea pedagogică pot influenţa pozitiv

creşterea motivaţiei elevilor pentru învăţare. Se vorbeşte tot mai mult

despre inteligenţă emoţională, despre dezvoltarea sensibilităţii

elevilor faţă de valorile morale, despre cultivarea sentimentului

patriotic autentic. Pe de altă parte, educarea în spiritul patriotismului

reprezintă o îndatorire şi o responsabilitate morală şi profesională a

oricărui dascăl. În vremuri în care valorile sunt răsturnate, trebuie să

fim sensibili în ceea ce priveşte încurajarea şi stimularea interesului

elevilor pentru valorile autentic româneşti.

Inteligenţa emoţională presupune şi nevoi umane care se

regăsesc şi în valenţele formative ale folclorului românesc: nevoia de

a da un sens vieţii; nevoia de împrospătare; nevoia de întrebare şi de

mirare; nevoia de joc; nevoia de identitate; nevoia de cultură. Lucruri


58

simple, dar valoroase şi frumoase, pentru că „adevărată frumuseţe

izvorăşte din sublim și simplitate” (Voltaire). România are un tezaur

folcloric recunoscut şi apreciat. Formele de expresie muzicală şi

coregrafică ale poporului român se reunesc într-un stil naţional

specific, inconfundabil. Dansul popular românesc se întrepătrunde cu

viaţa colectivităţii, dar şi a individului, deoarece, la fiecare ocazie

care implică manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au

ocupat un rol de prim ordin: zilele de sărbătoare, distracţiile,

târgurile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit,

ceremoniile legate de muncă şi de fertilitatea pământului,

evenimentele importante ale vieţii - naşterea, logodna, căsătoria...

chiar şi moartea.

Ce este muzica? „Muzică este roua artei" (Vasile Ghica). Ea

dă suflet universului, dăruieşte aripi minţii, luminează imaginaţia şi

învăluie în farmec şi veselie lumea şi tot ce ne înconjoară. Ce este

muzica populară?... Este o emoţie permanentă, pentru care nu ai

nevoie neapărat de studii, ci de simţire. Sunt atâţia rapsozi populari

care nu ştiu nimic despre teoria muzicală, dar care încântă şi dăinuie

peste veacuri. În stilul lor de a cânta, autentic şi românesc, au nevoie

de trăire şi simţire. Sunt situaţii şi momente în viaţă când poţi să spui

că muzica populară poate schimba lumea, pentru că poate schimbă

oamenii. Muzica populară trebuie să fie emoţională în primul rând şi

intelectuală în al doilea rând. Şi chiar dacă uneori un cântec durează

puţin, rămâne în amintire pentru totdeauna; autenticitatea versului şi

a melodiei dau eternitate cântecului popular românesc.

Cântecul popular românesc se întrepătrunde adesea cu dansul

popular românesc; două valori culturale care ne reprezintă ca neam şi

ca ţară în Europa, dar şi pe celelalte continente. Dansul popular este

o artă, dansul înseamnă emoţie, curajul de a ne depăşi mobilitatea, ne

învaţă să fim armonioşi în limbajul gesturilor. Dansul popular ne

oferă satisfacţii. În timp ce dansezi, nu poţi să fii decât fericit, atât

pentru tine, cât şi pentru cei din jur; prin dans împărtăşeşti celorlalţi

ceea ce tu simţi. Fiecare dans popular are povestea lui şi fiecare ne

povesteşte ceva. Varietatea imensă de dansuri folclorice exprimă

sincer şi direct aspiraţiile şi sentimentele românilor, caracterul,

temperamentul, înţelepciunea şi umorul. Cântecul şi dansul popular


59

românesc sunt creaţii artistice care reflectă talentul şi caracteristicile

spirituale ale neamului românesc. Ca forme artistice de

incontestabilă valoare, ele sunt la „înălţimea” spirituală a cuvântului

pur românesc, „dor”. Dorul este ceea ce ne rămâne după ce-am

pierdut totul! Dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu

adevărat în viaţa ta. Dorul e român; cântecul şi dansul popular

românesc sunt dor de ţară, dor de viaţă, dor de casă, dor de lacrimi,

dor de dor... De câte ori, de câte ori, de-a lungul veacurilor

zbuciumate, când lacrimile românilor nu mai conteneau, dorul lor se

muta în doine, în balade, în hore... Cântecul şi dansul deveneau

„altfel” de poezii, mai divine, mai plăcute sufletului; două lucruri atât

de simple, dar care ne fac tuturor mult bine, pentru că, în acele

momente de desfătare sau de alinare şi inima cântă şi dansează odată

cu tine.

Cântecul şi dansul popular sunt o demonstraţie de a-ţi trăi

viaţa pozitiv, o trecere prin viaţă cu dor şi cu optimism... Ele

reprezintă un antrenament gratuit pentru minte şi pentru inimă, un

antrenament care rămâne în memoria neamului românesc. Regele

Mihai I spunea: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără

credinţă şi fără memorie.” Să ne preţuim ca neam şi ca ţară! Să

preţuim valorile acestui popor, un popor plin de valori, de viaţă şi de

inteligenţă! Să iubim cântecul şi dansul popular românesc, pentru că

ele sunt la înălţimea Luceafărului eminescian! Să-i învăţăm şi pe

copiii şi pe elevii noştri să cânte şi să danseze româneşte pentru că,

peste timp, vom fi ceea ce iubim şi preţuim! Nu există amintire fără

cântec şi fără dans pupular; două lucruri care merită emoţii. Simte,

gândeşte, preţuieşte folclorul românesc, o fereastră deschisă către

sufletul oricărui român.

Drag mi-s cântecul şi dansul popular românesc! Am cântat şi

am dansat de mică, iar acum, la maturitate, îi ajut şi pe alţii, mari sau

mici, să iubească, să-şi dorească a cânta şi a dansa. Sunt o participare

activă şi o implicare efectivă ce se reunesc într-o demonstraţie de a

practica şi a produce frumosul; atât pentru elevii deveniţi artişti, cât

şi pentru spectatori. Nu este satisfacţie mai mare decât aceea de a-i

face pe alţii să iubească lucrurile frumoase. „Frumuseţea lucrurilor

există în sufletul celui care le admiră” (David Hume)...


60

Învăţătorii buni impun şi influenţează idei. Cunosc învăţători

cu mare drag de folclorul românesc. Ei îşi pun toată dragostea şi

pasiunea în organizarea unor evenimente folclorice care strălucesc

prin calitate, creativitate şi originalitate. La nivel judeţean, de câţiva

ani, s-a iniţiat un valoros program cultural „Ialomiţa, dintotdeauna

pentru totdeauna”; un program care descoperă şi valorifică valori

culturale ialomiţene. Deseori, cântecul şi dansul popular specfic

ialomiţean au fost centrul de interes al multor manifestări culturale,

la nivel judeţean/ naţional/ internaţional. Toată admiraţia mea

copiilor, profesorilor coordonatori, părinţilor, reprezentanţilor

comunităţilor locale care au susţinut şi încurajat practicarea

cântecului şi dansului popular ialomiţean/ naţional. Astfel, tot ce-i

românesc nu piere, nu se uită prea curând... Şi dacă s-ar pierde, cât

am regreta şi cât de dor ne-ar fi...

Atunci când şi un nume sfânt,

Ce l-a purtat acest pământ,

Se iută prea uşor –

Şi dorurile... dor.

Prof. Aron Viorica Maura,

Şcoala Profesională ”Areta Teodorescu” Griviţa,

Jud.Ialomiţa


61

Cântecul şi dansul popular

la Vaideeni

Muzica nu este doar unul dintre cele mai măreţe mijloace de a

răscoli sufletul şi de a trezi în el sentimente, dar ea are şi puterea de a

pătrunde în mod subtil în emotivitatea umană, de a face să vibreze

cele mai adânci şi mai fine coarde ale sensibilităţii.

M-am născut în zona subcarpatică a munţilor Căpăţânii, din

frumoasa aşezare de oieri cu numele Vaideeni, din judeţul Vâlcea.

Aceasta îmi este obârşia:

La obârşie la izvor,

Nici o apă nu s-ntoarce

Decât sub chip de nor.

La obârşie la izvor

Nici un drum nu se întoarce

Decât în chip de dor

O, drum şi ape, nor şi dor

Ce voi fi când m-oi întoarce?”

(Cântecul Obârşiei)

Aici am văzut lumina zilei și de aici muzica mi-a însoțit pașii.

Glasul dulce al mamei mi-a cântat pentru întâia oară cântece de

leagăn:

„Nani, nani, puiul mamii

Culcă-mi-te mititel

Și te scoală măricel”

Aici, la țară, au apărut cântecele de drag și dor, de jale, de

cătănie, de război, orațiile de nuntă cu jocurile aferente fiecărui

eveniment și chiar bocetele, cântecele de moarte, de însingurare.

Tot Blaga era acela care spunea, la cursurile lui, studenților:


62

„Să asculți o doină de-a noastră, cântată nu de o domnișoară

de la oraș, ci de o băciță ce de zeci de ori a urcat munții și a cutreierat

văile. Ea se exprimă în melancolia unui suflet, ce urcă și coboară pe

un plan indefinit, darul unui suflet care vrea să treacă dealul ca

obstacol al sorții, care, întotdeauna, va avea de trecut un deal și încă

un deal. Un orizont organic ce se simte inseparabil solidar cu sufletul

nostru.”

“Mândro, de dorul badii

Sui în vârful Balotii

Și te roagă stelelor

Să-ți aline al badii dor,

Și te roagă-ncet, încet

Pădurilor de brădet

Să-și ridice cetina

Să-l vezi mândro, pe badea”

În versuri ca acestea își cântă băcița dorul de badea plecat cu

oile la păscut, iar iubitul (drăguțul) răspunde, cântând din fluierașul

făcut din lemn de prun de meșterii satului:

“Fluieraș din lemn de prun,

Tu mă-nveți dorul să-ți spun

Să ți-l spun din pieptul meu,

C-am trăit destul de greu.

Fluieraș din lemn de soc

Cântă-mi horele cu foc

Să răsune cântu-n stână strună

Ziua și noaptea pe lună.”

Viața eternă a fiecărui om izvorăște din adâncul sufletului, din

izvorul vieții fiecăruia, ce ne ține strâns legați de lumea noastră

exterioară și de natura mamă, ale cărei taine le deslușim cu ajutorul

imaginației și simțirii omenești.

Nu îți trebuie multă cugetare ca să-ți dai seama că ești un

simplu OM pe această lume și că ar trebui să prețuim lucrurile de

valoare mai mult decât pe noi înșine.

Poate poziția geografică și așezarea comunei noastre fac

această zonă să aibă un folclor autentic, legat de toate etapele și

muncile vieții, dar mai ales legat de transhumanța oilor la țară iarna,


63

iar vara la munte. Odată cu venirea primăverii, ciobanii urcă la

munte, iar fetele, femeile însoțesc turmele de oi pe plai, cântând

cântece ciobănești:

“Foaie verde și-o negară

Mi-a șoptit un vânt de vară

Să suim la munte iară

Printre codri și izvoară

Hai Carpat, Carpat”

( Hai Carpat, Carpat)

Trecem codri și poieni

Dăm de ciobani vaideeni

Cu oițele pe plai

Cântând doine-n dulce grai”

Aici, urcați la munte, ciobanii și băcițele sunt înconjurați de

liniștea și pacea muntelui, liniște întreruptă doar de vâjâitul brazilor,

toate găsindu-și lăcașul în sufletul oamenilor simpli, ce-și cântă

bucuria.

“Munților din piatra seacă

Râdeți când zăpada pleacă

Și-ncep să urce pe plai

Vaideeni în luna mai”

În pustietatea muntelui, înțelepciunea bătrânească, graiul vechi

mioritic, nepătate de trecerea timpului, sfințesc pământul, ce nu

contenește în a-și arăta apartenența la aceste locuri, împăienjenite de

vreme, dar rămase încărcate de dragoste, înțelegere și, mai ales,

dătătoare de dor și lumină – aici unde sunt OBȘTIILE DE

MOȘNENI, cu stânile lor și serile la lumina focului din vatră, când

toată natura doarme, se aud doar glasul fluierelor și ciuiturile

(strigările) ciobanilor în iureșul Învârtitelor ca la Vaideeni, al

Jienelor, al Ungureneștilor și Sârbelor.

“Asta-i sârba, bat-o vino

Pe sub ea bubuie stâna

Sârba de pe lângă vatră

Ce-o juca mama odată

Asta-i sârba, bat-o focul


64

Pe sub ea, bubuie locul!”

“Joacă Jieneasca bine

Cum se joacă-n sat la mine

Jieneasca s-o jucăm

Ca-n Vaideeni să strigăm”

În aerul proaspăt și ozonat al muntelui, se aude doar adierea

dulce a vântului de primăvară, care îndeamnă parcă și soarele să ia

parte la spectacolul complet al naturii, trezind din nemișcare vitele

care dorm liniștite, netulburate de nepăsare, de atâta frumos.

“Seara când e luna plină

Se-ncing horele la stână

După glasul fluierii

După gândul băciții.

Ușor bade să nu cad

Peste cetina de brad

Joacă hora potolit

Nu așa cum ai pornit”

Astfel, poți să afirmi cu tărie VEȘNICIA S-A NĂSCUT LA

SAT. Pentru unii, aceste cuvinte pot părea simple vorbe spuse de un

melancolic fermecat de sat și de natură, de munți, dar nu este așa. Cu

toții suntem altfel - vrăjiți de liniște și căldură sufletească, cu toții, în

adâncul sufletului nostru, credem în aceste cuvinte, exprimându-ne

dorul din suflet și cântând:

“Munte, munte, brad frumos, mai

Pleacă-te de vârf în jos

Să mă urc în vârful tău

Să mă uit în satul meu

Că de doru meu de acasă,

Toate crengile se lasă

Și ele stau la pământ

Și mă-ntreabă de ce plâng

Plâng c-am pierdut mare bine

Pe cei dragi de lângă mine.”

Peste tot, prin sate, mai întâlnești bătrâni ce păstrează în ei

dovada vremurilor apuse, prin credința lor, prin sufletul lor cald,


65

rămas pur în fața grijilor vieții, ei transformând totul într-un loc

tainic ce rămâne netulburat.

Aici, tristețea pornită din adâncul inimii dă frâu liber unor

lacrimi amare pentru tinerețea demult apusă, când, flăcăi fiind, își

căutau soațe, cântând cât îi ținea gura:

“Întreabă-ți mândro părinții

Lasă-ne să trecem munții

Că eu mi i-am întrebat

Și pe mine m-or lăsat

Ca să plec din al meu sat

Să trecem munții Carpați

Să trăim necununați

Vai sărac munte Cindrel

Noi te-am lăsat singurel

Vai săracă Margine

Am plecat tineri din tine

Noi ne-am mutat pe Nedei

Ne-am stabilit în Vaidei

Muntele când l-am trecut

O plouat și-o bătut vânt

Dar acum îi cald și bine

Și mi-e dor Ardeal de tine.”

Cântecul acesta reprezintă o doină de jale, pe care tinerii o

cântă și astăzi, ea făcând referință la momentul în care sibienii,

mărginenii și poienarii nu au mai putut suporta prigoana austro-

ungară, și-au luat animalele și au trecut munții Carpați, stabilindu-se

pe malul Luncavățului. Și-au păstrat atât obiceiurile, cât și portul,

cântecul și jocul zonei din care au plecat.

Prof. Dinulică Simona Camelia,

Şcoala Gimnazială Ferigile, Costeşti, Vâlcea


66

CÂNTECUL ŞI DANSUL POPULAR -

SUFLETUL ȚĂRANULUI ROMÂN

Locuitorii satelor au fost dintotdeauna mari iubitori de folclor,

cântându-şi dorul şi jalea în vremuri de restrişte şi strigându-şi peste

dealuri şi văi veselia şi voia bună la nunţi şi botezuri ori la alte

petreceri.

În cântecul popular sunt transpuse toate nevoile, tristeţile sau

bucuriile ţăranului simplu, cu frică şi dragoste de Dumnezeu. De

aceea, legătura dintre credinţă şi mesajul transmis prin muzica

populară este una strânsă.

În satul românesc, cântecul creşte firesc din adâncimi tăinuite

si se implineste ca un rod al sufletului sensibilizat până la revărsare.

Dorul de întoarcere în bine, setea de frumuseţe, lupta nesfârșită a

condiţiei morale şi materiale îşi caută leac, îşi caută forme în cântec.

Cântecul popular românesc este elan, este zbor înalt şi aplecare în

genune totodată.

Toate popoarele au cântece plăcute auzului, însă muzica

noastră este unică. Dacă facem o analiză de ansamblu a tradiţiilor,

costumelor şi cântecelor populare, ne vom da seama cât de bogat este

acest popor şi totodată cât de bun păstrător al acestor vestigii.

Cântecele plămădite în sufletele ţăranilor români, dar şi

costumele muncite încă în stilul tradiţional, precum acum câteva sute

de ani, sunt repere clare că românul nostru nu se schimbă odată cu

trecerea timpului, ci, dimpotrivă, luptă pentru perpetuarea acestor

valori. Cântecele populare românesti sunt de fiecare dată încărcate de

mesaje şi metafore, sunt vesele mare parte dintre ele, transmiţând

totodată o energie extraordinară celor care le ascultă.

Prea puţine popoare au reuşit să conserve atât de bine cultura

tradiţională; motivul este faptul că s-au aliniat globalizării, uitând de

lucrurile spirituale. Creaţia muzicală tradiţională românească se


67

remarcă printr-o paletă tematică extrem de variată, o varietate ritmică

remarcabilă, ornamentaţie de excepţie care ne ajută să diferenţiem

acest tezaur, atât din punct de vedere al zonelor etnografice dar şi în

cadrul acestora pe genuri muzicale.

Clasificarea creaţiei muzicale tradiţionale:

Genuri ocazionale: - repertoriul păstoresc – semnalele instrumentale,

doine, colinde, balade, obiceiuri şi jocuri specifice;

- repertoriu de nuntă – cântecul miresei, al mirelui, al soacrei etc.

- repertoriu funebru – bocet, vers, rituri speciale specifice

Genuri neocazionale: - cântece şi jocuri de copii; - cântecul de

leagăn; - cântecul liric propriu-zis; - doina (propriu-zisă - de

dragoste); - romanţa ţărănească; - balada (cântec bătrânesc) –

fantastică, eroică, haiducească, păstorească, familială, nuvelistică,

jurnal oral.

Cântecul popular este o neprețuită bogăție a folclorului, este

considerat un mod de viață și de exprimare a filosofiei poporului

românesc. Cântecul popular este srâns legat de sentimentele,

gândurile și aspirațiile țăranului român. Legăturile pot fi găsite în

câteva coordonate: una umană, una terestră (așezarea satului), una

religioasă (credința în Dumnezeu și mitologia) și una psiho-

emoțională (trăirile, gândurile și așteptările). Cântecul oglindeşte

prin imagini artistice tipice (poetice şi muzicale), născute şi trecute

prin filtrul practicii colective, viaţa oamenilor cu durerile şi bucuriile

lor, atitudinea faţă de nedreptăţile sociale, năzuinţa de veacuri pentru

o viaţă mai bună, concepţia lor despre lume. Creaţia muzicală

tradiţională românească se remarcă printr-o paletă tematică extrem

de variată, o varietate ritmică remarcabilă, ornamentaţie de excepţie

care ne ajută să diferenţiem acest tezaur, atât din punct de vedere al

zonelor etnografice, dar şi în cadrul acestora pe genuri muzicale.

Cântecul și jocul au fost dintotdeauna împreună, legate

sincretic. Totul se exprimă simplu, direct, ca și sufletul țăranului

român. Gândirea pozitivă este o atitudine mentală, un concept

psihologic şi sociologic, care priveşte relaţia individului cu sine

însuşi şi cu cei din jur. Din mesajul textului popular răzbat atitudinea

tonică şi demnă faţă de viaţă şi de semeni a ţăranului, un mental


68

sănătos, tinereţea spiritului. Aceste trăsături ţin de gândirea pozitivă,

una dintre dimensiunile spirituale prin care ne definim ca popor.

Petrecerea prin cânt şi joc, manifestare a gândirii pozitive, este

un fapt străvechi. Herodot spunea că la traci înmormântările erau

sărbătorite prin cânt şi joc. Bucuria trecerii în alt plan se asociază cu

credinţa în nemurirea sufletului, esenţa doctrinei lui Zamolxis.

Cântecul şi jocul sporesc puterea emoţională, ajutându-ne să ne

bucurăm mai mult de viaţă, să nu cădem pradă gândurilor întunecate.

Cântecul face parte din viaţa omului, din intimitatea lui sufletească:

îl mângâie, îi astâmpără inima, îi purifică sufletul, îl ajută să se

detaşeze de tot ceea ce este negativ.

În înţelepciunea lui, ţăranul a ştiut să-şi întreţină spiritul viu

prin cânt şi joc, din care a fcut un mod de a fi :

„Mulţumescu-i la maica/

M-o făcut să ştiu cânta./

Eu nu cânt că ştiu cânta,/

Da' mi-astâmpăr inima/

Mie şi cui m-o-asculta”.

În mijlocul familiei, ţăranul român petrece și uită de griji și de

necazuri.Veselia şi omenia sunt caractersitice țăranului român.Retras

sau în lume, chinuit sau îmbucurat, țăranul român a cântat aşa cum i-

a spus sufletul. La naştere sau la moarte, la muncă sau la petrecere,

pe lângă casă sau la drum, țăranul român şi-a desprins cântecul ca pe

un zbor spre alte zări, spre alte lumi mai bune:

„Cântecu' ni-i frate bun

În el sufletu' ni-l spun.

Di ni-i rău ori di ni-i ghini

Cântecu' îi lângă mini.

Cui nu i-i drag cântecu'

Îi este rău sufletu'.

Cin' nu cântă şi doineşte

Urâtă viaţă trăieşte.

Da' eu cânt şi mă petrec,

Că şi-aşa zâlele trec”.

Alături de cântec, dansul este o coordonată primordială a

satului românesc. Hora satului este un eveniment major, la care


69

participă întreaga comunitate. Este un spectacol de culoare, de sunet

şi de mişcare, la care ţăranii poartă costume populare, au un anumit

comportament, respectând o tradiţie. Poporul românesc cânta la hora,

la petrecere sau în singuratatea durerilor sale launtrice, dar cântecul îl

întovărășește şi în alte acte ale vieţii, şi anume: la nuntă, la

înmormântare, la sărbători sau ceremonii agrare. Hora stimulează

energia, redă veselia şi buna dispoziţie, înseamnă un mod fericit de a

fi împreună:

Cât oi trăi pă pământu

Mi-oi petrece tăt horindu

Horile-s de stâmpărare

La omu' cu supărare.

Horile-s de leac în lume

La omu' cu vorbe bune”

Cântecul şi jocul au devenit un mod de a trăi bucuria vieţii, de

a-şi reface puterea şi de a intra în armonie cu natura, cu universul

cosmic. Descătuşarea energiilor se asociază cu purificarea sufletului

şi a spiritului, ne ajută să păstrăm prospeţimea spiritului şi să ne

întărim vitalitatea, să ne menţinem tinereţea interioară.

În Muntenia, cele mai întâlnite dansuri populare sunt:

Brâul – derivă de la ţinuta dansatorilor care, înşiruiţi în linie

sau semicerc, se ţin unul de brâul celuilalt. Ca variante, există brâu

pe 6 (brâuleţul – ritm ternar) şi brâu pe 8 (ritm binar). Se desfăşoară

într-o dinamică alertă, ce alternează cu plimbări lente cu paşi

sincopaţi. Conducătorul de joc dictează comenzile (uneori ţine în

mână o batistă pe care o agită).

Hora dreaptă se dansează în cerc închis (este prezent mai rar

dansul în cerc deschis), cu mişcarea participanţilor spre stânga, în

grupuri mixte (destul de rar întâlnită gruparea pe sexe a

participanţilor), cu dansatorii înlănţuiţi de braţe la înălţimea umerilor.

Coregrafia dansului – plimbare cu ocolire, cu paşi simpli (mai rar

întâlnit pasul uşor bătut) – se execută într-un ritm binar, cu un tempo

moderat-vioi („Hora”, „Hora mare”, „Periniţa”, „Hora miresii”,

„Hora căluşului” etc.).

Hora bătută se joacă în cerc mixt (uneori este formată numai

din bărbaţi) în lanţ, de braţe. Participanţii execută mişcări bilaterale,


70

cu o uşoară tendinţă de avansare spre dreapta, alcătuind figuri mai

complexe, însoţite de plimbări şi bătăi, sărituri, balansuri şi mişcări

de braţe accentuate. Ritmul este binar, tempoul – vioi , uneori chiar

accelerat („Zuralia”, „Ceasornicul”, „Hora pe bătaie”, „Cioful”,

„Ciuful” etc.).

Muzica și poezia sunt legate ca activităţi oriunde apar ele, în

orice loc şi pe orice treaptă şi formă de civilizație umană. În satul

românesc, legătura este atât de adâncă, atât de firească, încât e cu

neputinţă să fie despărțită fără să forţăm realitatea şi să ne înlăturăm

în acest fel putinţa de înţelegere.

Dacă am şti să ne promovăm mai bine aceste comori ale

neamului, cred că alta ar fi imaginea noastră în exterior. Îmi doresc

din suflet să nu permitem să vină peste noi valul de nivelare

culturală, şi nu numai, căci acest popor, fără tradiţiile lui, ar fi mai

sărac.

Bibliografie

1. Gândirea pozitivă în cântecul popular

românesc, Silvia PITIRICIU

2. http://www.crestinortodox.ro/carti-

ortodoxe/civilizatia-romana-sateasca/cantecul-79808.html

3. http://ssu-

b.spiruharet.ro/images/secretariat/ssu-

2015b/Curs_Cultura_Traditionala_-_Viorica_Iurascu.pdf

PROF. MIRICA GIORGIANA –CRISTINA

LICEUL PEDAGOGIC “MATEI BASARAB”

SLOBOZIA

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/civilizatia-romana-sateasca/cantecul-79808.html

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/civilizatia-romana-sateasca/cantecul-79808.html

http://ssu-b.spiruharet.ro/images/secretariat/ssu-2015b/Curs_Cultura_Traditionala_-_Viorica_Iurascu.pdf




71

Dansul popular românesc, manifestare a

spiritului și identității naționale

Pe întreg pământul se găseşte o varietate imensă de dansuri

folclorice care prezintă foarte pregnante diferenţe de la o ţară la alta, de la

un popor la altul. Toate aceste creaţii artistice ale omenirii s-au dezvoltat

în acelaşi timp cu dezvoltarea popoarelor care le-au produs, reflectându-le

talentul şi caracteristicile spirituale şi păstrându-se până în zilele noastre,

cristalizate în forme artistice de o indiscutabilă valoare.

Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă

aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viaţa şi istoria

popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului, atât în momentele sale de

bucurie, cât şi în cele de mâhnire, el exprimă în acelaşi timp caracterul,

temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului.

Dansul folcloric românesc este una dintre cele mai preţioase bogăţii

artistice ale lumii. România posedă un foarte bogat şi complex tezaur

folcloric. Dansurile populare româneşti, cunoscute prin frumuseţea şi

marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece, fabule,

legende şi poezia populară.

Dansul străvechi al poporului român a început prin a câştiga

expresia unei comuniuni etnice, îndrăgit de toate categoriile vârstelor,

având un ecou sărbătoresc ocazional, intrând tot mai mult în rândul

manifestărilor consacrate reuniunilor săteşti. Caracterul de generalizare al

jocului folcloric străvechi românesc va reprezenta imaginea existenţei

umane.Pentru a determina premisele etnoculturale ale coregrafiei

folclorice româneşti străvechi, ar trebui să încercăm refacerea rădăcinilor

milenare de structuri reprezentative: unitatea rădăcinilor coregrafice

folclorice de continuitate (traco-geto-dacice); caracterul general valabil,

armonic, definitoriu „creaţia horală”; specificul colectiv de creaţie.


72

Dansul popular românesc este o manifestare artistică colectivă care

se exprimă direct, în mod natural şi original. Instinctul pentru ritm

generează cu toată forţa şi vitalitatea creaţiile multiforme ale dansului

popular. El exprimă, în forme variate, variaţia socială şi imaginativă a

poporului. Legătura dintre mişcările exterioare şi ritmul lăuntric este

topită într-o unitate desăvârşită. Poporul trăieşte fenomenul dansului fără

să adopte o atitudine deliberată, căci trăirea dansului în toată

spontaneitatea de exprimare este justificarea şi satisfacţia

interpreţilor.Dansul popular românesc se caracterizează printr-o bogăţie

nesfârşită de mişcări izvorâte din miile de jocuri existente, într-o mare

varietate a stilurilor proprii fiecărei regiuni şi prin vigoarea, veselia

naturală, temperamentul şi dinamismul interpretării. În construcţia

dansului românesc se întâlnesc o mulţime de forme, o variaţie plăcută de

tempouri, o ritmică bogată şi nuanţată. Unele dansuri sunt simple şi line,

fără a fi totuşi naive. În simplitatea lor aparentă, există o profunzime de

concepţie şi o expresivitate directă de mare valoare artistică. Unele

dansuri sunt vii şi îndrăzneţe, viguroase şi trepidante. Multe dansuri au un

pronunţat caracter social, în legătură cu anotimpurile sau cu muncile

agricole.

Dansul popular romănesc este o comoară cultivată din generație în

generație, pe care avem datoria să o ocrotim și să o lăsăm moștenire

copiilor noștri, ca mărturie a istoriei și a identității noastre naționale.

Chiar dacă mulți dintre noi nu avem oportunitatea de a deprinde dansul

popular în mod natural, există posibilitatea să frecventăm cursuri de dans

popular pentru a păstra vie legătura cu tradițiile și identitatea noastră

națională. Faptul că dansul popular este atât de bine înrădăcinat în

tradițiile noastre ar trebui să ne bucure, deoarece în acest fel reușim să

prezervăm tradițiile și obiceiurile noastre ca popor. Orice eveniment

important din viața românilor, precum nunta, botezul, trecerea dintre ani

și petrecerile cu prietenii, este marcat cu o horă, o sârbă, o învârtită sau o

bătută. Toate aceste dansuri populare sunt sărbătoarea vieții și a spiritului

nostru ca popor, exprimând bucuria, pofta de viață, veselia și vioiciunea

noastră. Pentru cei ce nu cunosc dansul și cântecul popular,

frecventarea cursurilor de dans popular este o modalitate de a lua contact

cu portul, tradițiile și obiceiurile ce se regăsesc în diferite colțuri ale țării.

Frecventând cursuri de dans popular, predate de instructori de dans

http://www.jdvdance.ro/cursuri-dans-popular/

http://www.jdvdance.ro/cursuri-dans-popular/


73

specializați în folclor, putem descoperi magia dansului folcloric, un

univers plin de muzică, armonie și voie bună, pe care vom ajunge să îl

iubim și să îl salvăm, transmițându-l mai departe și copiilor noștri. Atât

timp cât suntem deschiși și dornici de a descoperi adevăratul tezaur pe

care îl deținem, de a-l perpetua și a-l cinsti, nu avem cum să pierdem

identitatea națională.

Unul dintre cele mai frumoase dansuri populare românești

este dansul călușului. Expresia cea mai pură a tradițiilor și sentimentelor

românești, dansul călușarilor este considerat a fi unul dintre cele mai

rapide și spectaculoase dansuri din lume, fiind inclus de UNESCO în

patrimoniul cultural nemuritor al lumii.

Hora este un dans tradiţional românesc care strânge pe toată lumea

într-un cerc mare. Dansatorii se ţin de mână şi cercul se învârte, de obicei

în sens invers acelor de ceasornic, cum fiecare dansator urmează o

succesiune de trei paşi în faţă şi un pas în spate. Dansul este acompaniat

de instrumente muzicale precum ţambalul, acordeonul, viola, vioară,

saxofon, trompetă sau nai. Lucrările de etnografie vorbesc în termeni

elogioşi despre hora din Banat, din Oltenia şi din Moldova, care se

deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce leagă sufletul

românesc. Hora este elementul de legătură între cultul zeiței-mamă,

existent în societățile matriarhale de la acea vreme și cultul solar

reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însăși un cerc viu.Autorul

horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generaţie în generaţie.

Uneori sunt menţionate de cronicari. Cultura populară românească, prin

forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și

evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial

colectiv.Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă

cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că

masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă.Din cele mai vechi timpuri

viaţa cotidiană a poporului a fost însoţită de dansurile de colectivitate, în

care s-a reflectat energia emoţională: „Hora”, „Sîrba”, „Bătuta”, „Brîul”,

„Învîrtita”.

Fiind o manifestare artistică a colectivităţii bazată pe tradiţie,

dansul folcloric s-a dezvoltat fără încetare, s-a îmbogăţit prin contribuţia

dansatorilor pasionaţi, care au transpus pe plan coregrafic,într-o manieră

foarte expresivă, sentimentele şi aspiraţiile acestei colectivităţi. Fiecare


74

dansator are o tendinţă continuă de îmbogăţire, o dorinţă permanentă de a-

şi exprima sentimente în forme şi motive coregrafice noi. Acesta este

secretul puterii inepuizabile a creaţiei coregrafice populare. Dansul

popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viaţa colectivităţii şi a

individului, deoarece, la fiecare ocazie care implică manifestarea unei

stări afective, cântecul şi dansul au ocupat un rol de prim ordin.

Asemenea ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracţiile, târgurile, nedeile,

sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit, ceremoniile legate

de munca şi de fertilitatea pământului şi, bineînţeles, evenimentele

importante ale vieţii: naşterea, logodna şi căsătoria. În toate cazurile,

dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de

instrumente, s-a dansat în acompaniamentul cântecelor şi în ritmul

bătăilor de palme sau cel obţinut prin instrumente de percuţie: sucitoare,

dube.

Caracterizându-se ca dans de colectivitate, cu execuţie unitară a

mişcărilor ca şi prin caracterul, structura acestora, folclorul coregrafic

românesc face parte din marea familie a dansurilor balcano-carpatice. În

el se întâlneşte o mare bogăţie de ritmuri şi tempouri, de atitudini ale

braţelor, îmbinându-se eleganţa mişcărilor lirice ale dansurilor de femei

cu vitalitatea şi virtuozitatea dansurilor bărbăteşti. O serie de elemente

tehnice bine conturate determină un specific naţional foarte pronunţat.

Paşi cu deplasări largi sau paşi mărunţi pe loc, paşi schimbaţi sau grupe

de șapte-cincisprezece paşi succesivi, paşi în contratimp sau sincopaţi se

combină în deplasări mici sau deplăsări mari în toate direcţiile, într-o

imensă varietate de combinaţii. La acesta se adaugă intensitatea aşezării

paşilor pe podea, care creşte în acest fel varietatea nuanţelor ritmice. Se

întâlnesc, de asemenea, paşi încrucișaţi, pinteni pe podea sau în aer, o

întreagă gamă de sărituri, salturi cu mare elan, paşi pe vârful sau pe tocul

piciorului, alternând cu paşi pe perniţa sau pe talpa piciorului, ridicarea

picioarelor în aer cu diferite amplitudini, rotirea picioarelor în aer sau la

nivelul solului, bătăi pe cizmă şi pe diferite segmente ale picioarelor,

piruete pe călcâie executate de fete, pocnituri din degete etc.

Preponderenţa unora sau altora din aceste elemente mai sus enumerate a

dat naştere unei mari varietăţi de stiluri zonale cu un specific pronunţat,

conferind personalitate zonelor folclorice distincte ce se întâlnesc în tot

cuprinsul ţării. La aceasta contribuie şi variata gama a ţinutei braţelor în


75

timpul dansului. La dansurile de grup se întâlnesc ţinuta de „horă”,

dansatorii prinzându-se de mâini cu braţele îndoite din cot şi ridicate la

înălţimea umerilor, ţinută de „sârbă” cu braţele sprijinite pe umerii

partenerilor din dreapta şi stânga, ţinută de „brâu”, cu braţele prinse în

cingătoarele partenerilor din dreapta şi stânga, ţinută cu braţele încrucişate

în faţă sau în spate, cu braţele formând un lanţ ridicat deasupra umerilor

sau un lanţ de braţe coborâte.

La dansurile de perechi, varietatea apare şi mai pronunţată prin

posibilităţile diferite în care partenerii se prind. Fără a fi posibil de a

delimita strict zonele folclorice care se disting prin specificul manierei de

dans şi de interpretare, deoarece manifestările coregrafice ale acestor zone

se interferează ca de altfel toate manifestările folclorice, totuşi

numeroasele zone cu caracter strict local pot fi grupate geografic în zone

mai întinse corespunzând vechilor provincii istorice. Putem vorbi astfel de

zonele folclorice ale Moldovei, Munteniei, Olteniei, Banatului, Crişanei,

Transilvaniei de Nord, Centru şi Sud şi Dobrogei.

Nu puteam încheia succinta imagine a folclorului coregrafic

românesc fără a arăta o particularitate deosebită care îl însoţeşte pe tot

timpul desfăşurării sale, angrenându-l într-o manifestare sincretică de

creaţie populară. Este vorba de însoţirea dansului cu creaţia poetică. În

timpul dansului, flăcăii şi fetele zic „strigături” a căror manieră

interpretativă diferă de la o zonă la alta. În Moldova se strigă sacadat pe

ritmul paşilor. În Oaş şi Maramureş, „ţipuriturile” se cântă în intonaţii

interesante, specifice. În Transilvania de centru şi sud ca şi în ţara

Crişurilor se desfăsoară adevărate dialoguri între fete şi băieţi, iar în

Oltenia, Muntenia şi Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a

dansului prin anunţarea figurilor. În peisajul general balcanic, România

are o pondere semnificativă datorită vechimii dansului, portului popular şi

strigăturilor însoţite de muzica specifică diferitelor zone ale Carpaţilor.

Jocul cu cânt este una dintre activitățile cele mai agreate de copii.

După ce copilul ajunge să își coordoneze mișcările în ritmul unui joc cu

cânt organizat, se poate trece la o formă puțin mai pretențioasă și anume

aceea a dansului popular. Dansurile populare îi familiarizează pe copii cu

un nou element al folclorului, contribuind și prin acesta la dezvoltarea

dragostei pentru arta poporului nostru, la dezvoltarea simțului ritmic, a

capacității de coordonare a mișcărilor, le educă gustul pentru frumos și


76

armonie, le cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, perseverența, încrederea

în sine, spiritul de echipă, memoria, precum și capacitatea de a-și

coordona mișcările și simțul ritmic. Copiii trebuie să simtă și să înțeleagă

frumusețea dansurilor populare românești, ajungând să le joace cât mai

autentic, mai artistic. Dansurile populare duc la evidențierea posibilităților

creative ale copiilor și a modalităților de exprimare prin diferite figuri de

dans – dezvoltă capacitatea de manifestare a sentimentelor și trăirilor

personale. Consider că orice copil trebuie educat pentru a fi un

continuator al valorilor culturii populare. Tradițiile populare au constituit

subiecte îndrăgite și interesante pentru copii. Sentimentele lor au fost

îndreptate spre arta populară, muzică și dansul popular, arta aplicată în

costumele populare și amenajarea interiorului, obiecte decorative specific

zonei din care fac parte. Dansul popular împreună cu cântecul și

strigăturile ce-l însoțesc, formează un tot armonios ce nu poate fi

despărțit. Jocurile populare românești, prin frumusețea costumelor și a

melodiei, prin suplețea și expresivitatea mișcărilor, prin voiciunea pe care

o imprimă copiilor contribuie în mare măsură la realizarea educației

estetice a acestora. Copiii de azi, tinerii de mâine, care învață dansurile

populare vor avea un mare avantaj: peste ani se vor integra cu ușurință în

atmosfera petrecerilor oamenilor de vârste diferite. Insistăm pentru

învățarea dansului popular cu copiii, deoarece el constituie o comoară din

tezaurul folclorului nostru românesc „cea mai elevată, cea mai

emoționantă, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că nu este doar

translatare sau abstractizare din viață, este chiar viață” (Havelock Ellis).

Bibliografie:

BÂRLEA OVIDIU, Eseu despre dansul popular românesc,

Editura Cartea Românească, București, 1982.

MUȘLEA ION, Cercetări etnografice și de folclor, vol. II,

Editura Minerva, București, 1972.

Chirtoș Leontina, prof. înv. primar, Școala Gimnazială

Uriu/ structura

Cristeștii-Ciceului, jud. Bistrița-Năsăud


77

O pledoarie pentru tradiție

Sfârșie de ianuarie.

De câte ori trec prin camera în care, pe o masă amplasată

strategic, își are locul brăduțul de plastic (recunosc, îmi e milă de cei

naturali care, după ce au bucurat ochii în timpul sărbătorilor, sfârșesc

fie la gunoi, fie ca lemn de foc) împodobit împreună cu copiii mei,

de atâtea ori îmi spun: ,,Trebue să-l strâng!”. Să împachetez tot:

globulețe sclipitoare, beteala și instalația care își uneau forțele pentru

a da camerei un aer feeric cu jocul lor de lumini și umbre fascinante

pentru fetița și băiețelul meu, figurine cu ochi mici, vioi.

Și mereu amân. „Las’ că mâine, că poimâine….”, de parcă aș

vrea să prelungesc, să întârzii cumva curgerea timpului. În cutii nu se

vor așeza doar obiectele specifice sărbătorilor, ci și amintirea

bucuriei de pe fețele copiilor atunci când, cu multă atenție să nu

răstoarne bradul, agățau îngerașii, steluțele de nea decupate de ei din

hârtie în culoarea omătului. Vor mai încăpea și nerăbdarea cu care îl

așteptau pe Moșul, curiozitatea descoperirii darurilor așteptate (și

mai ales mirarea din vorbele băiatului: „Și eu am primit cadouri!” –

căci, știindu-se ,,cu musca pe căciulă”, nici nu spera să mai

primească ceva!), amintiri cu sănii nărăvașe, fulgi lipiți pe vârful

nasului, glasuri emoționate de colindători.

Le voi pune pe toate deoparte, să stea cuminți până la

următoarea „dezvelire” când, atingându-le, toate aceste amintiri vor

lua viață sub forma poveștilor: „Mai știi când...?”

Pentru mine, sărbătoarea Crăciunului - cu tot ceea ce ține de

aceasta: colindători, clopoței, aromă de cetină de brad împletită cu

aburul ce iese dintr-un miez de cozonac proaspăt scos din cuptor,

bucuria revederii rudelor etc. – este acea perioadă de dulce aducere

aminte, de redescoperire a ceea ce ne definește ca popor între alte

sute de popoare ce își duc viața pe acest pământ. E ca o recalibrare a


78

valorilor, uitate sau lăsate deoparte în timpul anului, în vâltoarea în

care viața ne atrage.

Cât de adevărate și actuale sunt vorbele lui Constantin Brăiloiu

(care, împreună cu George Breazul, la 1900 și ceva fonda

etnomuzicologia românească): „numai prin cultura noastră

țărănească vom însemna ceva în lume. Cu armele Occidentului nu

vom bate niciodată Occidentul și va trece multă vreme până vom

înceta a mai fi o caricatură a Apusului.”

Multe lucruri din istoria poporului nostru se dezvăluie tinerei

generații prin creațiile populare - cântece, dansuri, strigături,

ghicitori, proverbe. De la cele mai fragede vârste, copiii au

capacitatea de a asimila informația, mai ales când este introdusă sub

formă de cântec, de joc de rol. Dansuri și cântece precum

,,Alunelul”, ,,Drag mi-e jocul românesc”, colindele, jocul caprei sau

al ursului și multe altele reprezintă oportunități de stimulare a

interesului, a curiozității pentru tradiție, de dezvoltare a

sentimentului de apartenență la cultura românească. Revăd cu ochii

minții cum gospodinele lui Topârceanu cele ,,iuți ca albinele” scutură

și mătură în ale sale ,,Rapsodii de primăvară” ,, colbul din pătură/ și

din covor”. În același fel, e nevoie de o răscolire, o desprăfuire a

zestrei inestimabile care zace prea puțin luată în seamă.

Să-i învățăm pe copii despre CINE suntem prin permanenta

referire la moștenirea pe care ne-au lăsat-o în grijă strămoșii noștri.

Este dincolo de obligație, e DATORIE pentru tot românul, și mai

ales pentru cei care sunt educatori și părinți, deopotrivă ziditori de

oameni. Noi suntem cei care, cărămidă cu cărămidă, înălțăm sufletul

nevinovat al copilului și-l aducem peste ani la nivelul de OM –

echivalent al credinței, onoarei, demnității, respectului și

patriotismului.

Însoțind omul și comunitatea în toate marile momente ale

vieții acestora, creația populară exprimă cele mai profunde și mai

ascunse trăiri și sentimente ale unui popor. Acesta se constituie ca o

veritabilă oglindă în care se reflectă istoria zbuciumată a poporului,

cu toate momentele ei bune și rele. Românul și-a cântat și dansat

mereu veselia, entuziasmul, nerăbdarea, tristețea, deznădejdea, dorul.


79

Marele Mihail Sadoveanu dezvăluia: ,,în durerile și furtunile

negurosului nostru trecut, doina și cântecul bătrânesc au fost izvoare

de viață și energie. Cât, suferind, acest popor a cântat el dădea

dovadă că trăiește și va răzbi (...) De la aceste izvoare de apă vie cată

să se adape toți cei care cântă și se simt ai acestui popor și ai acestui

pământ.”

Pentru fiecare etapă a vieții, geniul poetic al românului a dat

viață unor minunate creații muzicale: cântece de nuntă (Ia-ți mireasă

ziua bună, Cântecul miresei, Bucură-te, soacră mare!), de

înmormântare (Bradul, Zorile), cântece păstorești (printre care

balada Miorița, veritabilă capodoperă răspândită în întreg spațiul

unde se vorbește limba română), cântece de clacă sau șezătoare, de

drăgaică, cântece de leagăn, de joc, cântece care evocă momentul

ieșirii fetei la hora satului etc.

Despre doină – cuvânt care, alături de dor și colindă a fost

propus ca fiind reprezentativ pentru cultura românească de către

Constantin Noica pentru un dicționar al tuturor culturilor, elaborat

sub egida UNESCO - se crede că s-a născut odată cu poporul nostru:

,,L-o lăsat maica durmind, / L-o aflat doina zicând...” (Maria

Tănase). De asemenea, Barbu Șt. Delavrancea spunea că „în doină

s-a răsfrânt sufletul poporului românesc ca energie specifică, ca

eroism al rasei, ca rațiune de a fi a unui neam milităresc.”

Există o comuniune între toate zonele folclorice ale țării, fapt

demostrat de numeroasele interpretări ale aceluiași dans sau cântec,

de tematica abordată, motive care se repetă în diverse zone. Astfel,

creația populară s-a îmbogățit mereu și a rezistat în cele două milenii

de existență ale poporului nostru.

Cum altfel să cunoască tinerii patrimoniul spiritualității

noastre populare, să le insuflăm dragostea și prețuirea acesteia, să-și

însușească valorile culturii românești, dacă nu printr-o permanentă

referire la înțelepciunea populară, la folclor (folk = popor, lore=

știință). Cu atât mai mult, cu cât și Eminescu afirma că folclorul este

,,izvorul pururea renăscător” al creației culte.

Mă întreb care sunt mecanismele, resorturile care în vremuri

tulburi determină în oameni învierea sentimentului patriotic,

întoarcerea la tradiții, izbucnirea focului simțirii naționale... Să fie


80

oare sămânța apartenenței la forță care nu a încetat să existe de

veacuri în sângele oricărui român – un bălai ștrengar ce bate

mingea-n colbul unei ulițe, un tată grăbit să ajungă la serviciu după

ce și-a lăsat în poarta școlii fetița cu obraz de piersică, o prea fardată

coafeză ce-și admiră silueta zveltă în timp ce aranjează părul

clientelor? Sau e vorba de un sentiment de siguranță oferit de țara-

mamă, asemănător mângâierii mamei când copilul s-a lovit, ori

întâlnește un străin...

Copiii au nevoie să învețe să se îndrepte către aceste repere ale

culturii populare, căci o bună cunoaștere a trecutului însemnă

automat un viitor viu, impregnat de valoarea adevărată a civilizației

românești.

.....................................................................................................

.......................

Deasupra unei mese încărcate de plante presate, hârtie

multicoloră, lipici, diverse instrumente de scris și colorat, o mamă și

doi copii împletesc în șnurul cu fir roșu și alb frânturi de timp-

prezent, trecut și viitor.

Bibliografie:

Educație muzicală - manual pentru clasa a VII-a – autor:

Vasile Vasile, EDP, București, 1996

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/t/george-toparceanu-

8zudtzp/rapsodii-de-primavara

https://dexonline.ro/definitie/folclor

Prof. pentru învăţământ primar, Iacob Oana- Maria,

Școala profesională ,,Areta Teodorescu,, Grivița, Ialomiţa

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/t/george-toparceanu-8zudtzp/rapsodii-de-primavara

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/t/george-toparceanu-8zudtzp/rapsodii-de-primavara

https://dexonline.ro/definitie/folclor


81

Satul Bătrâni, leagănul jocului popular

„Perinița”

„Cine joacă perinița

Să sărute și gurița!”

Satul Bătrâni e un sat prahovean de munte, situat la poalele

Carpaților de Curbură, acolo unde județul Prahova se îngemănează

cu alte două județe, Brașov și Buzău. Însuși numele de „Bătrâni”

trădează existența sa ancestrală. Legenda povestește despre

întemeietorii satului, doi răzeși gospodari, soț și soție, care au avut

trei copii: Chiojdul Mic, Chiojdul Mare și Ana. De numele acestora

se leagă toponimia altor sate: Starchiojd, Chiojdul Mic și Valea Anei.

Ca atestare istorică, satul e menționat relativ târziu (1565), dată fiind

și poziția sa ascunsă, pe valea îngustă a pârâului Bătrâneanca,

departe de căile principale de comunicație.

Această poziție geografică a constituit, însă, un avantaj în

conservarea datinilor și obiceiurilor populare, a artei populare proprii

sau cu influențe din zonele învecinate.

Satul Bătrâni ca zonă folclorică

Încă din primii ani ai existenței, Institutul de Folclor a acordat

într-un studiu amănunțit o atenție aparte cântecelor de „ieri și de azi

din comuna Bătrâni” (Cf. Paula Carp, „Câteva cântece de ieri și de

azi din comuna Bătrâni”, Revista de Folclor, II (1957), nr.1 – 2 p.7-

63). În anii 1971 și 1972 văd lumina tiparului două lucrări ale

domnului profesor doctor Constantin Manolache, expert prahovean

în folclor, intitulate „Ciobănaș de la Miori” și „Folclor din Prahova”.

Aici apar numele unor bătrâneni, adevărate cărți vii ale folclorului

local: Gheorghe Rădoiaș, 83 ani, și Ion Bejgu, 64 ani.


82

La început, dansurile populare s-au transmis cu ușurință de la

o generație la alta. Exista, la nivelul comunității, o activitate cultural

artistică săptămânală, „Hora satului”. În fiecare duminică, fetele de

măritat mergeau la horă, însoțite de mamele lor. Aici aveau prilejul

să cunoască flăcăii. Jocurile populare ce alternau cu alte dansuri

clasice erau prilej de contact fizic, de apariție a unor afinități

sentimentale, a unor sentimente de dragoste, toate conducând de

regulă la o căsătorie.

Pentru copii, inițierea în jocul popular, în mod organizat, se

făcea în școală. Învățătorii cu aptitudini organizau echipe de dansuri

cu care se mândreau la serbările școlare.

Cu timpul, apariția altor moduri de socializare a dus la

dispariția horei satului.

Parte din jocurile populare sunt practicate și acum cu prilejul

evenimentelor din familie. Multe dintre ele, însă, au fost date uitării

și se impune conservarea lor prin acțiuni specifice.

Ca zonă folclorică, satul Bătrâni face parte din Zona Văii

Teleajenului. Repertoriul jocurilor populare cuprinde hore, sârbe,

brâuri, dar și dansuri specifice: Dangadaua, Rața, Oița, Ciobănașul,

Brașoveanca, Breaza, Clopoțelul, Ațica, Perinița etc. Nu lipsesc nici

dansuri specifice altor zone ca: Geamparalele, Ofițereasca, Fedeleșul,

Banul Mărăcine.

„Perinița”, dans al dragostei și al bucuriei

Perinița este un joc popular în pas de horă: trei pași înainte,

trei pași înapoi. Ritmul binecunoscutei melodii este rapid, deosebit

de antrenant. Ceea ce face spectaculos jocul este însă acțiunea din

timpul dansului. O fată iese în centru, ţinând în mână o batistă. Îşi

alege un băiat cu care dansează, apoi îngenunchează pe această

batistă şi îl sărută. Băiatul ia batista, își alege altă fată şi acțiunile se

repetă. Dacă e cazul, pentru a forța perechea din centru să schimbe

partenerul, dansatorii de pe margine se opresc și bat din palme în

ritmul muzicii.Povestea Periniței a început în sat, acum câteva sute

de ani, ca un dans ritual din ceremonialul de nuntă. În cadrul acestui

ceremonial, printre alte obiceiuri transmise din generație în generație,

exista un moment când mireasa trebuia să facă dovada hărniciei și

îndemânării sale. Într-un car special era adusă pentru a fi etalată o


83

parte din zestrea miresei. Nu lipsea de aici lada de zestre, care

conținea valuri de preșuri, țesături din lână, cânepă și in.

Îndemânarea fetei era dovedită de macaturile și covoarele țesute în

război, în culori și modele diferite, de cămășile de noapte cusute

nunilor și socrilor, împodobite cu motive naționale, de costume

frumos împodobite, dedicate activităților zilnice sau zilelor de

sărbătoare.Deasupra tuturor trona o pernă rotundă, frumos brodată și

ornată cu flori aplicate. Mireasa, în cadrul ritualului, lua perina,

ținând-o ca pe un partener drag, și dansa cu ea, în ritmul alert al unei

melodii specifice. La un moment dat, invita mirele în mijlocul

cercului de nuntași, așeza perina jos, se așezau împreună în genunchi

pe ea și se sărutau în aplauzele tuturor. Dansul perinei era un dans al

dragostei și al bucuriei cu semnificația unui jurământ de dăruire

reciprocă, al noului cuplu format. Ulterior, dansul a intrat în

repertoriul lăutarilor care cântau la hora satului. Perina a fost

înlocuită cu o periniță mai mică, frumos brodată. Tinerii voiau să

joace „Perinița”.

„Perinița” devine un prilej de apropiere și socializare, un dans

nelipsit de la toate petrecerile. Evoluția în timp a dansului a făcut ca

perinița să fie înlocuită cu o batistă frumos brodată de fetele care

ieșeau pentru prima dată la horă Acestea lucrau mai multe batiste, pe

care le dăruiau flăcăilor care le scoteau la „Periniță”.

„Perinița” de la dans local la dans internațional

Atât de mult a „prins” acest dans la public, încât el a depășit

cadrul satului și chiar al țării, astfel că Perinița a ajuns să fie jucată

chiar și în mari orașe ale lumii, precum Roma, Paris sau New York,

ca un dans al tinereții, al socializării.

Amănunte despre răspândirea dansului le-am aflat și dintr-un

articol publicat pe internet:

https://folclormuzical.wordpress.com/2013/07/02/perinita/.

În anul 1931, Perinița era deja răspândită la nivel de regiune

(cf. cu Dicționarul jocurilor românești, de G.T. Niculescu-Varone):

„1839. – PERNIȚA sau PERINIȚA, horă, în jud. Argeș, Muscel,

Dâmbovița și Vlașca. Are strigături.”

Despre răspândirea sa la nivel național, cercetătorul și

etnomuzicologul Tiberiu Alexandru, pe mapa discului Electrecord

https://folclormuzical.wordpress.com/2013/07/02/perinita/

https://www.discogs.com/release/2776565


84

EPC 439, menționa că „Perinița s-a popularizat în anii ’50, îndeobște

cu prilejul Festivalurilor Mondiale ale Tineretului și Studenților

pentru Pace și Prietenie. Este un dans popular care face parte din

marea familie a jocurilor europene de petrecere, dansate cu perina.”

Cea mai veche variantă la care avem acces este cea înregistrată

la casa de discuri Columbia, în anul 1949, de taraful vioristului Tică

Lătărețu, soțul Privighetorii Gorjului, Maria Lătărețu, cea care

declamă versurile:

„Cine joacă perinița,

Să sărute și gurița!

Pune perinița jos

Și sărută cu folos!”

În comunism, această temă muzicală populară, dinamică și

ușor de reținut, devenise piesa consacrată cu care se încheiau

revelioanele televizate. Perinița apare pentru prima oară la finalul

emisiunii Revelion 1973, pe programul 1. Totuși, în 1970 era

pomenită la sfârșitul programului de revelion difuzat la radio: „Și va

fi transmisă perinița. Va fi 1970.”

În 1979, Frații Pițigoi din Oaș o cântă într-un spectacol în

Franța. Există o înregistrare și cu un taraf maghiar din Inucu, Țara

Călatei (jud. Cluj), care cântă Perinița la o nuntă ce a avut loc în

1982. Iată cum acest joc de proveniență prahoveană s-a naturalizat și

peste Carpați.

Taraful din Clejani îi spune Hora Nunții. În Teleorman, e

cunoscut cu numele Ariciul. Sub această denumire l-a publicat și

Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907). Se joacă și astăzi la

petreceri și este lipsit de strigăturile specifice ale Periniței originale.

Dansul de nuntă Perinița e menționat și în operele literare.

Astfel, în romanul „Groapa”, publicat în anul 1959, scriitorul Eugen

Barbu, descriind nunta dintre Lina și Stere din mahalaua Cuțaridei

din București, arată cum nașul, profitând de regulile Periniței, își

mușcă fina de buze.

Profesorul universitar doctor Ion Ghinoiu, cunoscut geograf şi

etnolog, ne oferă și un alt aspect al practicării dansului sărutului,

asociind Periniţa cu Priveghiul de înmormântare. În unele zone ale

țării, priveghiul de înmormântare e prilej veselie, la care participă

https://www.discogs.com/release/2776565


85

chiar și rudele mortului. Din acest punct de vedere, practicarea

dansului Perinița de Revelion e privită ca un priveghi la

înmormântarea vechiului an.

Pentru județul Prahova, „Perinița” devine o emblemă. În anul

1978, în Ploiești, prof. Constantin Manolache înființează Grupul

folcloric „PERINIȚA”, o formație reprezentativă pentru dansul și

muzica populară din Romania. A efectuat numeroase turnee artistice,

cu deosebire în Italia, Franţa, Belgia, Grecia, Turcia, Bulgaria,

Iugoslavia. Din anul 2002, Grupul folcloric „Periniţa”, sub

conducerea coregrafică a maestrului Mihai Dănilă, a fost invitat să

susţină spectacole în mai multe localităţi din Uniunea Europeană:

Strasbourg, Nancy, Heidelberg, Stuttgart, Frankfurt şi Mannheim.

Și la nivelul comunei Bătrâni există o formație artistică ce

poartă, firesc, numele „PERINIȚA”. La îndemnul domnului profesor

Constantin Manolache, subsemnatul , învățător Manolache Teodor,

începând cu anul 2012, m-am implicat în renașterea vieții culturale a

satului. Ansamblul Perinița participă an de an, activ, atât la

activitățile artistice organizate de localitățile din zonă, cât și la

concursuri județene și interjudețene cuprinse în C.A.E.N. Rezultatele

foarte bune obținute constituie un stimulent și o motivație în

menținerea ansamblului artistic. Ne îndeplinim, astfel, rolul de

păstrători ai tradițiilor strămoșești, de conservare și transmitere către

tinerele generații.

Ne mândrim că PERINIȚA s-a născut în satul Bătrâni.

Înv. Manolache Sonia………..

Înv. Manolache Teodor-Puiu...

Școala Gimnazială, Comuna Bătrâni, Prahova


86

Tradiții și obiceiuri din Vaideeni

Plecați din Mărginime, Ungurenii au ajuns în a doua lor casă,

Vaideeni. Trecerea munților nu a fost deloc ușoară, au avut de

înfruntat zăpezile și frigul, și-au pierdut animalele, dar nu și curajul.

Săraci și izolați de restul sătenilor, au început să își cumpere alte

animale, să își întemeieze familii cu localnicii. Au făcut nunți,

respectându-și obiceiurile lor din partea Sibiului, portul popular,

cântecele și muzica lor.

Cântecul miresei:

„Ia-mi-ți, Goghio, ziua bună

De la tată, de la mumă,

De la frați, de la surori,

De la grădina cu flori,

De la fir de lămâiță,

De la fete din uliță,

De la fir de busuioc,

De la fete, de la joc!”

După cântecul miresei, începe dansul, jocul pe versurile:

„Frunză verde de cicoare,

Azi în sat e nuntă mare,

Nuntă mare cu săteni

Din Jina și Vaideeni.”

Astfel, viața în satul de oieri, lângă apa Luncavățului, dorul de

toți și de toate au însemnat un act dătător de înțelepciune și de viață.

Prin case, amintirile se scurg prin susurul unei ape limpezi, când line,

când agitate, ca în urcușurile și coborâșurile vieții. Datorită acestei

vieți de farmec pe care o trăiește săteanul român în mijlocul naturii,

mai ales ciobanul plecat cu oile la iernat în Bărăgan, au luat naștere

cântece ciobănești de o inestimabilă valoare, cum ar fi:

„Cobor oile, cobor

Din Tarnov în satul lor


87

Că zăpada-i sus pe dungi

Și-n poienile cu strungi

Și se duc și nu mai vin

Pân’ la Sfântu’ Constantin

Că pun șaua pe măgar

Și pornesc spre Bărăgan.”

„Mi-e dor” - de câte ori nu au spus aceste cuvinte femeile și

bărbații din Vaideeni, despărțiți câte nouă luni pe an, din septembrie

până în luna mai, când se întorceau acasă. Erau cuprinși de

sentimente pure, dar totodată prea neclare pentru a le dezvălui taina:

„Mi-e dor de nopți cu lună plină,

Mi-e dor de tine și de tot

Când ne iubeam nebuni pe afară,

Pe lângă stână, pe cojoc.”

Dar leacul la această boală nu s-a găsit niciodată și rămânem

mereu bolnavi de dragoste, chiar dacă suntem tineri sau bătrâni.

Cântecul însoțește pe om, chiar la muncile pe care le efectuează, fie

la stână, fie în sat, legate fiind ele de momentele zilei:

„Se revarsă zorile,

Bacea mulge oile,

Când răsare soarele,

Smântânește laptele,

Bate vântul prin brădui.

Bacea bate la bădâi,

Iese bacea din celar,

Cu smântâna pe cheptar

Și dă chiot la cioban:

-Uhai!! Bace de pe dungă

Bagă oile la strungă,

Și-apoi dă-le pe izvor

Căci vin și eu bădișor

Să-mi astâmpăr al tău dor.”

În această atmosferă, oile pasc liniștite pe poiana dimprejurul

stânii, plină de flori de toate culorile, mieluții deja măricei zburdă

împrejurul mamelor și doar câte un căine mai este trezit din somnul

lui de chiotul băcițelor. Ciobanii se apropie de stână spre a fi mai


88

aproape de aleasa inimii lor, scot fluierul de la brâu și, îndemnați de

băcițe, cântă:

„Zi, bade, cu fluiera,

Că ți-oi coase cămeșa,

Zi, bade, cu fluierul,

Că ți-oi coase gulerul”

Pe aripi de argint, împovărate de atât amar de vreme, ca printr-

o sită largă, neterminată, timpul se scurge printre degete. Parcă mai

ieri, în zi de sărbătoare, se adunau feciorii în mijlocul satului, dând

frâu liber la joc și voie bună, aprinzând în suflete focul tinereții sau al

vreunei iubiri neîmplinite.

„Când ne iubeam, bade, noi,

Tremura frunza-n zăvoi

Astăzi frunza s-a uscat

Dragostea s-a terminat.”

Din dansurile populare, „Ungureneasca” se joacă in perechi de

2, 4, 6 sau mai multe persoane. Dansul este compus dintr-un pas

mare – unul mic – unul mare – doi mici. Se formează o horă,

dansatorii prinzându-și mâinile prin spate. Pașii sunt însoțiți de

ciuituri (strigături):

„Zi-o, zi-o zdrăncănită,

Că mi-e mândra hodinită!

Hodinită pe dracu,

C-o bătut-o bărbatu!

Dar n-o prea bătut-o bine,

Că vine seara la mine.”

Când noaptea se îngână cu ziua, când cerul se aprinde din

lumina ultimei stele rămase în zare, atunci, pe piscurile înalte ale

munților, urcau ciobanii, voind parcă să atingă cerul, ducând cu ei

atâtea doine, atâtea cântece de dor:

„Mă duc la munte la var,

S-aud oile cum zbiară

Mă duc la vară la munte

Să-mi pasc oile cornute.

Nici un dor nu e mai mare,

Ca dorul de la mioare


89

Nici un dor nu e mai greu,

Ca dorul de satul meu.”

Diferitele sărbători de peste an aduceau cânt și joc la stânile

din munți. Un obicei deosebit de frumos era legat de sărbătoarea de

sânziene, de pe data de 24 iunie. Fetele plecau de la stână să culeagă

flori, pe care apoi le împleteau, formând cununi lungi, ce le

ascundeau sub pietre, în izvoare, cântând:

„Foaie verde doi bujori,

Haideți fetelor, surori,

Prin poieni să strângem flori,

De cu seara până-n zori,

Și-apoi să-mpletim cunună,

Pe sub razele de lună.

Cununa de Sânziene

După datini Vaideene

Și-apoi cu drag și cu dor,

S-o ascundem în izvor,

Să n-o afle vreun fecior,

Că-n cunună-i numai dor”

Astăzi, câte un bătrân, al cărui chip brăzdat de soartă era

cândva frumos și tânăr, privește în zare, spre munții înalți. În ochii-i

adânci și tainici, plini de tristețe și amar, abia se mai vede ce-a fost

odată.

„Când eram în vremea mea,

Cetera nu-mi trebuia

Cetera-mi era gura

Dar de când am bătrânit,

Greu îmi e drumul cotit

Și-am să-mi iau calul cu mine,

Să mă urc spre zări senine,

Sus la vârful lui Nedei,

Să-mi văd turmele de miei,

Să-mi văd munții Lotrului,

Unde-am ciobănit întâi,

Și-apoi să cobor în sat,

Cu sufletul împăcat,


90

Și să cânt printre brădui

Învvârtita dorului.”

Indiferent de starea sufletească, Muzica a fost și va rămâne un

leac al supărării și un mod de exprimare a bucuriei. La fel cum

muzica se regăsește în fiecare moment al zilei, aceasta este nelipsită

în fiecare etapă a vieții.

Prof. Dinulica Roxana Mihaela

Şcoala Gimnazială Ferigile, Costeşti, Vâlcea


91

ULTIMA HORĂ

Povestea asta începe de mult, într-o altă lume. Aș spune-o în

șoaptă, ca să nu-i împrăștii misterele.

Lumea este făcută și din emoții care ne poartă prin

răsfrângerile încărcate cu valori și uneori misterioase ale

vremurilor… ca să savurăm miresmele trecutului și să ne reînnoim

forța de viață…

Pe Bâzu l-am cunoscut bătrân. Era lăutarul cel mai bătrân din

sat. Nici nu știu care i-a fost numele adevărat, căci toată lumea îi

spunea Bâzu. Era înalt, subțire, cu tenul ciocolatiu și cu o anume

tristețe pe chip. Lumea l-a știut dintotdeauna pedant cu ținuta lui,

căci așa era musai să fie: cu pantalonii călcați cu dungă perfectă, cu

cămașă albă, cu vestă neagră, cu ceas de buzunar și cu pantofii

lustruiți impecabil. „La cântare, lăutarul trebuie să semene a boier”,

zicea, uneori, Bâzu.

- Calcă, fă, cămașa aia boțită, că am cântare-n sat la horă, n-

auzi? Ce, ai uitat? – se răstea lăutarul la nevastă-sa.

- Iac-așa! Of, dac-ai câștiga ceva, da’ vii mereu cu punga

goală… Ai îmbătrânit, nu mai știi să te tocmești, răspundea Milica.

- Taci, fă, din gură! Uite la ea!... Las’ că vine toamna și să

pune rumânii pă nunți… și iese mălaiu… nu murim noi dă foame,

fă… că dacă n-am murit pân-acuma…

Și, diminică de duminică, Bâzu pășea mândru prin sat, cu

vioara lui veche sub braț și cu o țigară-n colțul gurii, către „răscrucea

dinspre vale”, cum i se zicea de cine știe când locului unde se

întindea hora satului. Acolo se intersectau trei străzi și, fiindcă datina

străveche era ca la răscruci de drumuri să se planteze cruci cu un rost

anume, vis-a-vis străjuiau, poate din vremuri neștiute, două cruci


92

masive de piatră. Acolo, lângă ele, Bâzu aștepta uneori cu alți lăutari

să se strângă flăcăii și fetele satului ca să se prindă-n horă, și, după ce

se tocmea, începea să cânte cu vioara și cu glasul doine vechi, ale

căror cuvinte nu le prea puteai desluși:

„Foaie verde mărăcine

Doru meu din lume vine,

Că lumea m-a pus pe jar

Să am dor plin de amar…”

Glasul lui cald și puțin răgușit chema parcă doruri vechi din

adâncimea vremurilor. Dar, când cânta, acolo lângă cruci, înconjurat

de flăcăi „Cântarea pălămidei”, cum o numea el (Hai, Bâzule, zi-o

p-aia cu pălămida!), o baladă din care răzbăteau suspinele unei

istorioare romanțate din vechime, atunci glasul bătrânului lăutar

devenea grav și semeț. Era parcă profetic, închidea parcă în el

gesturile dramei, era plin de adâncimi grave, cu tremolo-uri care

semănau cu lumina tremurată de undele apelor:

„...Frunzulița dudului

Colea-n valea satului,

În largul drumeagului

Crește floarea dracului…”

Povestea unei fete frumoase, căreia i s-a refuzat dragostea și

care s-a răzbunat pe lume, transformându-se într-o buruiană colorată

și țepoasă, ce nu poate fi stârpită de pe câmpuri, înmuia inimile

tuturor celor prezenți. Inflexiunile glasului lui Bâzu „vioristu” se

înșirau ca niște mărgele pe câte un vers de baladă, uneori abia șoptit,

ca un abur, alteori strigat, dramatizându-i conținutul cu o dezlănțuire

a sufletului menită parcă să despice moartea.

Hora satului a fost dintotdeauna o dorință a oamenilor de a-și

recrea bucuriile, de a-și reînnoi forțele în deplină libertate a mișcării,

a dansului. Hora a fost, de când s-a pomenit în buchetul tradițiilor

sătești, o voluptate a inimii, o forță a simțurilor, unduirea tuturor

armoniilor vieții care-l fac pe omul împovărat de griji și de nevoi să

evadeze în dezinvoltura mișcării și a sentimentelor. În horă se

prindeau flăcăii și fetele doar atunci când vârsta le putea garanta

sentimentele. A te prinde în horă era un reper de maturitate. Doar

întâiul dintre frați și cea dintâi dintre surori se puteau prinde în horă.


93

Niciodată altfel, căci legea comunității, asupra căreia vegheau cu

asprime vârstnicii, se aplica mai presus de orice lege.

Dacă te prindeai la dreapta unui flăcău, însemna că te-a ales,

iar tu ca fată ai fost la gând cu el – povestește tanti Florica. Pe mine

m-a învățat bâta Zamfira cum să mă port la horă. „Să nu te uiți în

ochii flăcăului când joci cu el, lasă-l pe el să te soarbă din ochi, că pe

urmă o zice că ești obraznică”, îmi spunea ea.

În cercul unduitor și precis al horei străfulgerau iubirile care se

transformau în căsnicii durabile. Acolo, inimile tresăltau în ritmuri

blânde sau înverșunate, în poezia sentimentală a sărbătorii de

duminică. De-acolo, din mijlocul cercului care se mișca după

ritmurile muzicale ale lăutarilor se înălța flacăra vieții, a destinului

omului simplu de la țară.

Hora nu i-a înșelat niciodată pe oameni. Poate de aceea

oamenii au păstrat-o și au transformat-o într-un reper de viață. Bâzu,

împreună cu fratele său Plopeanu - tot violonist - , cu Ninel

țambalagiul și cu Fănel (zis Colăceru) care întindea cu strășnicie

acordeonul, știau să țină horele. Ei păstrau regulile străvechi: mai

întâi se prindeau în joc flăcăii în hora săltată, care, pe lângă cei doi

pași înainte și doi înapoi, mai conținea și doi pași săltați, și seria de

pași se sfârșea cu o bătaie vârtoasă a pământului. Se numea „Hora ca

la câmpie” și Bâzu știa precis cât trebuie să dureze ca să se vadă

eleganța, priceperea, dezinvoltura și vigoarea flăcăilor. Apoi, lăutarii

legau de hora flăcăilor un ritm mai blând, și atunci se prindeau în

cerc fetele, cum aveau dinainte vorba cu aleșii lor.

Nea Ștefan povestește cu nostalgie despre horele din tinerețea

lui și despre virtuozitatea lui Bâzu lăutarul:

- Io am jucat horele două veri, și s-a prins lângă mine

Marica mea. Când se porneau Bâzu și frati-su Plopeanu, apoi le

zburdau deștele pe coarde și mișcau arcușurile mărunțel și așa de

repede, că nici nu le vedeai… În octombrie, în anu’ ăla, am jucat

ultima horă, că pe urmă m-am dus la armată doi ani. Asta era în

patru’șapte. Da’ în seara aia, după ce s-a stins hora, am rămas mulți

flăcăi în jurul lui Bâzu, să ne cânte. Și ne-am prins toți pe după gât în

cerc, și ne-am legănat așa după muzică până târziu… Păi când zicea


94

Bâzu „Ursitoare, ursitoare” sau „Când toca la Radu-vodă” sau

„Spune, spune, moș bătrân”, te furnica până-n călcâie…

Trecut de 80 de ani, Bâzu a mai cântat horele, pe care eu

însumi le-am prins neschimbate în același loc din sat, cu aceleași

reguli ca pe vremuri. Se spune că tradiția înseamnă să aduci valoarea

trecutului în prezent, înseamnă jocul seducției trecutului, în care

omul intră din nevoia de stabilitate. Din miresmele trecutului cresc

rădăcinile prezentului. În taina horelor de duminică se afla puterea

clipei care trece peste noi cu sobrietatea unei valori reale. L-am auzit

și eu pe violonistul bătrân cântând „Ursitoare,ursitoare”, stăpânind cu

degetele sale crispate corzile viorii. Când punea vioara sub bărbie, o

făcea cu eleganță și cumva cu sfială, de parcă ar fi deschis ușa unui

palat. În glasul blajin, melodios și puțin răgușit se strânseseră

spectacolul vieții cu tumultul ei senzual și curgerea timpului dinspre

adâncuri nevăzute către atâtea sfârșituri misterioase:

„…Ursitoare, ursitoare,

Ce-ai cu mine, frățioare?...”

Dragostea, în melodiile cântate de lăutar se consuma în ritmul

monoton, stabil și precis al timpului. Bătrânul înțelegea ce rostește:

„…Când toca la Radu-vodă

Stăteam cu mândra de vorbă,

Țațo, stăteam cu mândra de vorbă…”

L-am văzut și l-am ascultat pe Bâzu și la nunta lui Tudor cu

Ana, prietenii mei din copilărie. El a fost atunci, la venerabila lui

vârstă, starostele nunții. Am văzut cum dirija totul, cum toți îl

ascultau, și cred că așa a procedat mereu. Când colăcerii nuntași au

descălecat împreună cu mirele la casa Anei, toți lăutarii ziceau cu

vervă maximă cântecele de nuntă pentru plecarea miresei. Ana se

îndrepta în rochia ei albă spre Tudor, care o aștepta în fața

însoțitorilor lui. Când cei doi miri au fost față în față, Bâzu opri

muzica, făcând cu fermitate un semn cu mâna. Lăutarii tăcură. Tudor

luă fața Anei între palme și o sărută pe frunte, apoi ea își lipi obrazul

de pieptul lui și se îmbrățișară strâns. El își ridică privirea spre cer și

stătu așa câteva clipe, de parcă ar fi rostit în gând o rugăciune către

Dumnezeu. Bâzu, bătrânul lăutar al satului, a înțeles că în acel

crâmpei de fericire, când iubirea vorbește, trebuie să tacă până și


95

păsările cerului. Apoi, la un alt semn, lăutarii se porniră să execute

alert sârba colăcerilor, în care se prinseră toți cei doisprezece flăcăi

din alaiul mirelui, după datină. Picioarele lor se mișcau în același

ritm și strigăturile lor răsunau puternice peste mulțimea de nuntași.

După o vreme, muzicanții schimbară ritmul, iar flăcăii ieșiră din

horă, făcând loc altor nuntași. Ei își dezlegară caii, încălecară și se

pregătiră de plecare. În urma lor, Tudor încălecă la rândul său și o

trase și pe Ana în șa. Puțin câte puțin, în strigătele de nuntă ale

flăcăilor colăceri, alaiul s-a urnit să-și urmeze rostul lui. Am văzut

atunci că bătrânul lăutar al satului era garantul stabilității obiceiului

de nuntă. Și nunta, și hora făceau parte din meseria pe care el o iubea

și o respecta. Tradiția nunții avea puțin din sufletul lui Bâzu. În

sufletul lui se aflau strânse, cu grijă, vremurile cu comorile lor cu tot.

*

* *

Nu foarte de mult, într-o duminică de vară când soarele se lăsa

spre asfințit, flăcăii și fetele din sat se pregăteau să se prindă-n horă

la „răscrucea dinspre vale”. Înaintea lor, cum îi era obiceiul de zeci

de ani, Bâzu, cu vioara veche sub braț și cu țigara-n colțul gurii, se

grăbea să ajungă lângă crucile de piatră, unde avea să tocmească hora

cu flăcăii și cu ceilalți lăutari. Dar, în jurul locului de horă se înălțase

un gard. „De azi (…) nu se mai ține horă”, scria pe o tăbliță atârnată

într-o sârmă de trunchiul unei sălcii bătrâne.

Cineva sau ceva trecuse devastator peste locul acela bătătorit

de pașii jocului popular străvechi și de muzicile lăutărești.

Cineva sau ceva trecuse pe acolo ca să facă loc unui asalt al

aventurii spre haos și abandonare.

Bătrânul Bâzu, lăutarul horelor și nunților , care traversase cu

vioara sa peste amar de ani, n-a putut crede. Respins de gardul apărut

peste noapte la „răscrucea dinspre vale” unde sunetul viorii sale

străpunsese amurgul duminicilor horite, se așeză pe o piatră lângă

vechile cruci, își scoase tabachera și încercă să-și răsucească o țigară.

A încercat apoi de câteva ori s-o aprindă, dar a renunțat. Își sterse

ochii cu dosul palmei stângi, apoi cu palma dreaptă. Pe obrazul

stafidit și negricios al lăutarului se putea vedea lucirea unei tristeți

profunde. S-a ridicat si a plecat înapoi spre casă, cu vioara veche sub


96

braț, copleșit de durere, cu mersul împleticit. A plecat și nu s-a mai

întors niciodată. Dacă timpul ar fi stat puțin pe loc, în acea duminică

ar fi fost ultima lui horă. Dar timpul n-a stat…

Cântecele lăutarilor de odinioară, în care s-au întâlnit mereu

rădăcinile acestui pământ cu bucuria vieții, suspină ca niște bătrâni

părăsiți din negura trecutului. Dorul de horele de altădată strigă și el

cu ecou stins și nu-l mai aude nimeni… nimeni… nimeni…

Prof.

COCIORVA ION

Scoala Gimnazială

GRINDU


97

„VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT”

Înrădăcinate în spiritualitatea românească de peste două mii de

ani, cântecul, jocul şi portul, bogăţii de nepreţuit cu care ne

identificăm şi ne simţim acasă, dacă ştim să le punem în valoare,sunt

un mod de viaţă şi de exprimare a filosofiei poporului român.

Gândurile, sentimentele şi aspiraţiile ţăranului român se topesc în

versuri populare pe care se mlădiază cântecul. Versul este cântat, iar

cântecul însoţeşte jocul. Dincolo de vers şi de melodie, cântecul

popular încântă prin atmosfera creată, prin frumuseţea şi bogăţia

costumelor. Totul este exprimat simplu, direct, aşa cum este sufletul

ţăranului autentic, deschis şi curat. Din versurile cântecului popular

răzbate atitudinea tonică şi demnă faţă de viaţă. Cântecul nostru

popular este un chip frumos, modelat cu multă măiestrie şi alcătuit

din prisosul sufletului. La noi, oricât de mare ar fi lipsa materială sau

durerea, ţăranii noştri şi le-au exprimat întotdeauna prin cântec,

acesta îmbrăcând diferite forme.

Vatra satului tradiţional păstrează de veacuri cântecul, jocul şi

portul. Avem pe Târnava Mică, la Sîncel, minunate cântece care

exprimă o mare diversitate de sentimente omeneşti prin „doine”,

„balade”, „pricesne”, „strigături”, prezente la toate evenimentele

importante ale vieţii: naşterea şi cântecul de leagăn, munca şi

creşterea pruncilor, iubirea şi întemeierea unei familii, bătrâneţea –

sentimentul împlinirii şi moartea – sentiment de uşurare că sufletul

nostru se întoarce la cel care ne-a creat. Pe sânceleanul nostru, dacă îl

cunoşti, să-l provoci să-ţi cânte, să- ţi joace şi să-ţi spună strigături

de-ale lui, din vatra satului, şi o să-ţi dai seama de bogăţia de om şi

de ce minuni ascunde sufletul său. Că ştiu sîncelenii să pună în

valoare cântecul popular o demonstrează vestitul cor bărbătesc,

coordonat de Ioan Laţiu, cunoscut în ţară prin măiestria

interpretativă, care încearcă să transmită mai departe tradiţia

populară atât prin cântec, cât şi prin port, fiind prezenţi mai la toate

manifestările culturale locale şi naţionale. Dragostea românului

pentru pământ este mereu prezentă în cântece. Ca păstrător al


98

cântecului popular autentic, corul bărbătesc a scos la lumină

atmosfera caldă, solară care, odinioară, era o binefacere pentru

ţăranul care a ieşit cu plugul la arat, ascultând cântecul păsărilor:

„Dragu mi-i la câmp afară/ În soare de primăvară,/ Când aud cucu'

cântând/ Şi văd florile-nflorind.// Cântă puiul cucului/ Pe coarnele

plugului/ Şi mierluţa pe teleagă/ Mult mi-i primăvara dragă”.

Cântecele care emoţionează profund sunt şi cele patriotice.

Învăţăm de la părinţi să iubim şi să preţuim strămoşii, fraţii, surorile,

neamul, dar şi dreptatea şi onoarea. Sentimentul românesc de acasă

este de intensitate este maximă pentru cei dezrădăcinaţi: „Pare-mi

bine că-s acasă/ Cu cei dragi pe lângă masă./ Cât în lume am umblat/

Loc mai mândru n-am aflat”. Iubind casa şi familia, ţăranul iubeşte şi

locul natal, refieful din perimetrul satului, drumurile, uliţele, colţul

lui de rai pe pământ: „Nu-i grădină mai frumoasă/ Ca-n Ardeal la

noi, acasă”.// „Dealuri, munţi şi voi, răzoare,/ Sate cu livezi în soare./

Acolo stă omenia/ Vecină cu veselia”.

Esenţială pentru toate formele de viaţă, apa este un element

primordial. Apa molcomă, care şerpuieşte lin, la marginea satului

Târnava Mică, martora atâtor iubiri ascunse sau împărtăşite, este

prezentă în cântecele vestitului cor ardelenesc: „Târnavă cu apă lină,/

Cine bea de dor s-alină”. Puterea emoţională a iubirii este un

sentiment pur, cu o manifestare complexă. Dragostea dintre feciori şi

fete se asociază cu tinereţea, energia vitală care întreţine spiritul.

Iubirea este un sentiment sacru, pur, cât timp numele celui drag este

scris pe chindeu şi pus alături de sfintele icoane, cum numai în lumea

satului se poate întâmpla. Iubirea adevărată transformă omul într-o

fiinţă bună, blândă, generoasă şi, mai ales, iertătoare: „Bate vântu'

printre duzi/ Şi ploaia prin cucuruz./ De-aş şti, mândro, că-i veni/

Drumul ţi l-aş chetrui./ Aşa doină ţi-aş cânta/ De-i uita, mândro, uita/

De-i uita de supărare/ Cu mine-n braţele tale/ De-i uita că ne-am

sfădit/ Şi de-un an nu ne-am vorbit”. Puterea celui care iubeşte stă în

iertare. Cel care iartă este răsplătit cu bunătate care răzbate la

suprafaţă printr- o bucurie contaminantă răspândind armonie în tot şi

toate.

Dintre toate elementele naturii, codrul ocupă un loc aparte în

cântecele interpretate de bravii bărbaţi, aşa cum, în vremurile


99

străvechi, tot el, codru, ocupa un loc aparte în viaţa ţăranului: codrul

era casa, familia, neamul, într-o armonie perfectă: „Codru-i frate cu

românu',/ Cu fagu' şi cu gorunu'./ Codru-i frate, codru-i tată/ Dintr-o

vreme-ndătinată”. Dialogul dintre om şi codru stă sub semnul trecerii

timpului: „Mult mă-ntreabă codru' verde/ De ce faţa mi se pierde./

Codrule, nu mă-ntreba,/ Că doar se pierde şi-a ta/ Numai să vie

toamna”. Metaforic vorbind, codrul este oglinda vieţii. Drumul prin

codru este, de fapt, trecerea prin viaţă, natura este solidară cu omul,

se bucură, suferă şi îmbătrâneşte odată cu el: „Codrule, când te-am

trecut/ Eram tinerel şi crud,/ Iară când m-am înturnat/ Eu, bătrân, şi

tu, uscat”.

În lumea satului, cântecul şi jocul sporesc puterea emoţională,

redau veselia şi buna dispoziţie. Este un spectacol de culoare, de

sunet şi de mişcare, la care se poartă costume populare, un anumit

comportament, respectând o tradiţie. Portul popular ardelenesc este o

expresie vie a simţului artistic al neamului nostru. Eleganta îmbinare

a celor două culori predominante, albul şi negrul, îi dau o notă de

sobrietate şi prestanţă. Alcătuit pe un fond autohton străvechi, purtat

cu sfinţenie, de locuitorii satului, atât în zilele de lucru, cât şi în zilele

de sărbătoare sau la marile evenimente din viaţa de familie, portul

popular este purtat tot mai mult de copiii şi tinerii satului la serbări,

sărbători sau evenimente culturale. Toate elementele de cultură și

tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între

generații.

Bibliografie:

Monica Budiş, „Microcosmodul gospodăresc. Practici magice

şi religioase de apărare”, Bucureşti, Editura Paideia, 1988;

Ion Ghinoiu , „Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze

româneşti ale nemuririi”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1999;

Valer Butură, „Cultură spirituală românească”, Editura

Minerva, Bucureşti, 1992.

Prof. Inv. Primar Coman Malvina,

Școala Gimnazială „Ion Pop Reteganul”, Sîncel - Alba


100

Bîrogeanu Rareş, Grupa mică,

Grădinița Electromagnetica,

București, coord. Vasile Mioara

Costin Irina, Grupa mare,


București, coord. Ovreiu

Valentina

Diţu David, Grupa mare,


București, coord. Ghiculescu

Silvia

Dumitrascu Iarina, Grupa mare,



Valentina

Fălcescu Teodor, Grupa mare,



Valentina


101

Iancu Ianis, Grupa mica,



Pop Luca, Grupa mica,



Leahu Cristian, Grupa mare,



Silvia

Tomoioagă Emma, Grupa mare,



Silvia


102

Andronic Ovidiu, clasa aIII-a

Școala Primară Vladnicu de Sus,

Tănăsoaia, Vrancea, prof

Diaconu Viorel

ANTON ALEXIA clasa a II-a,

Liceu de Arte „Ionel Perlea”,

Slobozia, Ialomița, coord. înv.

SIMIONESCU MARINELA

Anton Alina, clasa.I, Școala

Profesională „Areta Teodorescu,

Grivița, Ialomița, prof. Șerbu

Dorina

Anton Andreea, clasa I,

Colegiul Național „Mihai

Vitezul”, Sf Gheorghe, Covasna,

coord. Banciu Melania, Prundar

Gabriela

Anușca Anda, clasa a IV-a,

Școala Gimnazială „Ion Pop

Reteganul”, Sîncel, Alba, coord.

Coman Malvina


103

Argatu Zaharia Rafael Ioan,

clasa a III-a, Școala Gimnazială

„Ferdinand I”, Movila, Ialomița,

coord. Coman Aurica

Axinte Brândușa,clasa a III-a,

Școala Profesională „Areta

Teodorescu”, Grivița, Ialomița,

prof.Iacob Oana Maria

Banciu Adina, clasa

pregătitoare, Școala Profesională

„Areta Teodorescu”, Grivița,

Ialomița, prof. Aron Viorica

Maura

Berbecel Valentin,clasa a II-a,


Teodorescu”, Grivița, Ialomița

prof. Ștefan Didina


104

Bercea Erika, clasa pregătitoare,



prof. Aron Viorica Maura

Bologeanu Dumitra, clasa a III-a,



prof.Iacob Oana Maria

CHIRCA CĂTĂLINA clasa a

II-a, Liceu de Arte „Ionel

Perlea”, Slobozia, Ialomița,

coord. înv. SIMIONESCU

MARINELA

Ciobotaru Lăcrămioara, clasa a

IV-a, Școala Profesională

Reviga, Ialomița, coord. Dinu

Gabriela

Crăciunoiu Denisa, clasa a IV-

a, Școala Profesională Reviga,

Ialomița, coord. Dinu Gabriela

Cristache Georgiana, clasa a

IV-a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, coord. Busuioc Atina


105

Dala Ramona, clasa a III-a,

Școala Gimnazială Mădulari,

Cernișoara, Vâlcea, coord.

Popescu Anicuța

DECU PATRICIA, clasa a II-a,



SIMIONESCU MARINELA

Dorobantu Ana Maria, clasa a

IV-a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, coord. Ionescu Valerica

Dudas Maria -Felicia, clasa a II-

a, Școala Profesională „Areta



Duțu Silvia, clasa a IV-a, Școala

Profesională Reviga, Ialomița,

coord. Dinu Gabriela


106

ENE ANAMARIA, clasa a II-a,



SIMIONESCU MARINELA

Flocos Ștefania, clasa




Maura

GAVRILĂ ANDREI clasa a II-

a, Liceu de Arte „Ionel Perlea”,


SIMIONESCU MARINELA

Ghiocel Andrei, clasa a IV-a,

Școala Gimnazială „Avram

Iancu”, București, coord.

Antonica Ecaterina

Ghizdeanu Bianca, clasa.I,


Teodorescu, Grivița, Ialomița,

prof. Șerbu Dorina

Gradea Ana- Maria, clasa




Maura


107

Grigoraș Ana Maria, clasa I,




Gabriela

Iacob Lavinia, clasa I, Școala


Grivița, Ialomița, prof. Cojocaru

Daniela

Ionescu Teodor, clasa a IV-a,

Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, coord. Busuioc Atina

Ipatioaei Mihai, clasa I,




Gabriela

Ispas Alessia, clasa a IV-a,



Antonica Ecaterina

MATEI IULIA VALENTINA clasa a II-a, Liceu de Arte „Ionel



MARINELA


108

Mechis Delia, clasa I, Colegiul

Național „Mihai Vitezul”, Sf

Gheorghe, Covasna, coord.

Banciu Melania, Prundar

Gabriela

Mihai Ioana, clasa a IV-a,



Antonica Ecaterina

Molnar Maya, clasa I, Colegiul




Gabriela

Munteanu Ioana, clasa a II-a,




Mutu Mădălina, clasa a IV-a,

Școala Gimnazială Ferigile,

Costești, Vâlcea, coord. Dinulică

Roxana Mihaela


109

NĂSTASE ROXANA, clasa a




MARINELA

NUȚĂ MARIA, clasa a II-a,



SIMIONESCU MARINELA

Onișoru Gabriela, clasa I,




Gabriela

Pârvu Ioana, clasa I, Colegiul




Gabriela

Peleș Alexia, clasa I, Colegiul




Gabriela

Pepelea Mălina, clasa a IV-a,

Școala Gimnazială „Ion Pop

Reteganul”, Sîncel, Alba, coord.

Coman Malvina


110

PETRE GABRIELA

COSMINA, clasa a II-a, Liceu

de Arte „Ionel Perlea”, Slobozia,

Ialomița, coord. înv.

SIMIONESCU MARINELA

POSTELNICU ELENA, clasa a




MARINELA

Radescu Andreea, clasa a IV-a,



Roxana Mihaela

Răducanu Gabriela, clasa a IV-

a, Școala Gimnazială Grindu,

Ialomița, coord. Ionescu Valerica

Revnic Andrei, clasa a IV-a,


Iancu”, București, coord. Știrbu

Anca Ionela

Savin Denisa, clasa aII-a Școala

Primară Vladnicu de Sus,


Diaconu Viorel


111

Savin Sebastian, clasa aIII-a

Școala Primară Vladnicu de Sus,


Diaconu Viorel

Șerbu Bianca, clasa a IV-a,

Școala Profesională Reviga,


Șerbu Bianca, clasa a IV-a,

Școala Profesională Reviga,


Slabu Eusebiu, clasa a IV-a,



Antonica Ecaterina

Stanciu Noni, clasa pregătitoare,





112

Ștefan Andrei, clasa I, Școala


Grivița, Ialomița, prof. Cojocaru

Daniela

TEIOȘANU EMANUEL clasa a




MARINELA

Varză-Ștefan Delia, clasa I,




Gabriela

Terleboancă Cristian, clasa a

IV-a, Școala Gimnazială „Avram


Antonica Ecaterina

VODĂ MARIA, clasa a II-a,



SIMIONESCU MARINELA


113

Voinea Anca, clasa pregătitoare,




Antohi Ana, clasa a VII-a,

Școala Gimnazială Urechești,

Bacău, coord. Nica T. Cătălina

Apolzan Rareș, clasa a VI-a,

Școala Gimnazială Slimnic,

Sibiu, coord. Simtion Cosmin

Antohi Andreea Elena, clasa a

VIII-a, Școala Gimnazială

Urechești, Bacău, coord. Nica T.

Cătălina

Bănuț Sorina, clasa a V-a,



Simona Camelia


114

Bărăceanu Cosmina, clasa a

VIII-a, Școala Gimnazială Corbii

Mari, Dâmbovița, coord. Grindei

Mioara Ioana

Bonea Claudia, clasa a VII-a,

Școala Gimnazială Platonești,

Ialomița, coord. Caraș

Magdalena

Cârstoiu Magda, clasa a V-a,



Simona Camelia

Craiu Denisa Maria, clasa a

VIII-a, Școala Gimnazială Corbii


Mioara Ioana

Florea Cristina, clasa a VIII-a,



Gheorghe Mihaela, clasa a VII-


Ialomița, coord. Busuioc Petre


115

Florescu Daniel, clasa a V-a,



Simona Camelia

Grozea Lidia, clasa a V-a,

Școala Gimnazială „Aurel

Vlaicu” Fetești, Ialomița, coord.

Iliescu Niculina

Iancu Elena Denisa, clasa a VII-



Ilie Petruța Andrada, clasa a

VII-a, Școala Gimnazială

Ferigile, Costești, Vâlcea, coord.

Dinulică Roxana Mihaela


116

Istocescu Maria Teodora, clasa

a V-a, Școala Gimnazială

Ferigile, Costești, Vâlcea, coord.

Dinulică Simona Camelia

Mărunțelu Andreea Teodora,

clasa a VII-a, Școala Gimnazială

Corbii Mari, Dâmbovița, coord.

Grindei Mioara Ioana

Mitulescu Dragoș, clasa a VIII-

a, Școala Gimnazială Platonești,


Magdalena

Naca Bianca, clasa a V-a, Școala

Gimnazială „Aurel Vlaicu”

Fetești, Ialomița, coord. Iliescu

Niculina

Năstase Elena, clasa a VI-a,

Școala Gimnazială Platonești,


Magdalena

Nițu Georgiana, clasa a VII-a,




117

Ștefan Cristina, clasa a VI-a,


Teodorescu” Grivița, Ilomița,

coord. Fătu Mioara

Ștefan Cristina, clasa a VI-a,


Teodorescu” Grivița, Ilomița,

coord. Fătu Mioara

Tarchila Diana, clasa a VII-a,



Tavala Daiana, clasa a VII-a,



Trîmbițașu Ana, clasa a VII-a,




118

Tudor Elena Grațiela, clasa a

VII-a, Școala Gimnazială Corbii


Mioara Ioana

Vintilă Dacian, clasa a VI-a,



Voicu Mihaela, clasa a VI-a,

Școala Gimnazială „Aurel

Vlaicu” Fetești, Ialomița, coord.

Iliescu Niculina

BERESCU DANIEL, clasa a

IX-a, Liceul de Artă „Gheorghe

Tattarescu”, Focșani, Vrancea,

coord.Dumitru Laura Elena

COCIOABĂ DORINEL

ANDREI, clasa a IX-a, Liceul de

Artă „Gheorghe Tattarescu”,

Focșani, Vrancea, coord.Dumitru

Laura Elena

Miclea Alexandru Vlad, clasa a

XI-a, Colegiul Național „Octav

Onicescu”, București, coord.

Iliescu Cristina


119

MUSTĂȚEA DIANA, clasa a




Saghin Ovidiu, clasa a XI-a,

Liceul de Artă „Gheorghe


coord Tăicuțu Diana Rozalia

SIMION CRISTINA, clasa a




STANCU DELIA, clasa a IX-a,

Liceul de Artă „Gheorghe



SURĂIANU MIHAIL clasa a





120

Cuprins:

Cuvânt înainte .................................................................................. 3

Călușul – dans popular specific comunei Corbii Mari, Drăgan Maria

Nicoleta ……………………………………………………………..4

Cântecul și dansul popular, Ilie Petruța Andrada …………………..7

Cântecul și dansul popular, Vlăsceanu Andreea-Georgiana …...…10

Cântecul şi jocul, Cristache Cosmina ……………………………..13

Dansul fecioresc din Ardeal, Oană Andrada ……………………...14

Dansul și cântecul tradițional românesc, Cristache Elena………...17

Dansul – o nesfârşită poezie, Tamaș Alexandra …………………..19

Dansuri populare românești la Slimnic, Tăvală Codruța.................23

Dansuri populare și tradiții românești din zona Sibiului. Ansamblul

folcloric „Cetatea Slimnicului”, Genescu Paula………………….25

Dansuri, obiceiuri şi tradiţii populare, Rădescu Cristina

Georgiana..................................................................................27

Dansul și cântecul în Bărăganul Ialomițean, Chiriţă Valentina...31

Hora satului, Minea Cristina Elisabeta,………………………....34

Istoria dansului popular moldovenesc, Cristoloveanu Diana și Curte

Florin……………………………………………………………..37

Tematica textelor din muzica populară ardelenească, Zgârieci Reli

..................................................................................................46

Tradiții, Trîmbițașu Nicoleta…………………………………….49

Am norocul că știu a cânta, Busuioc Atina.............................. 50

Exerciţiu de admiraţie pentru cântecul şi dansul popular românesc,

Aron Viorica Maura……………………………………………..57

Cântecul şi dansul popular la Vaideeni, Dinulică Simona Camelia.61

Cântecul și dansul popular – sufletul țăranului român, Mirică

Giorgiana-Cristina………………………………………………….……66

Dansul popular românesc, manifestare a spiritului și identității

naționale, Chirtoș Leontina……………………………………...71

O pledoarie pentru tradiție, Iacob Oana- Maria……………...77


121

Satul Bătrâni, leagănul jocului popular „Perinița”, Manolache

Sonia și Manolache Teodor-Puiu………………………………..81

Tradiții și obiceiuri din Vaideeni, Dinulica Roxana Mihaela…..86

Ultima horă, Cociorva Ion……………………………………….91

„Veșnicia s-a născut la sat”, Coman Malvina………………….97

Artă plastică...................................................................................100

Cuprins ……………………………………………………….....120

vesnicia s a nascut la sat 2017 editia a viii-a

Education