Ministerul Educa iei, Cercetării, Tineretului i Sportuluiț ș

Casa corpului Didactic Ialomi aț

Liceul Pedagogic “Matei Basarab” Slobozia

Ve nicia s-a născut la satș

- Eseuri -

Edi ie coordonată de:ț

Prof. Maria Iona cuș

Prof. Elvira Vlad

Prof. Gica Dinu

Prof. Silvia-Ioana Sofineti

2

Argument la finalizarea unui proiect

Volumul de fa ă s-a născut la finalul unui proiect lansat de Liceul Pedagogic ”Matei Basarab”,țSlobozia, în parteneriat cu coli din mediul rural, din jude ul Ialomi a i sub patronajul Caseiș ț ț șCorpului Didactic i al Inspectoratului colar Jude ean Ialomi a.ș Ș ț ț

Proiectul i-a propus să mobilizeze cadrele didactice din grădini ele i colile de la sate,ș ț ș șcrezând în ideea că există în spa iul amintit importante i valoroase resurse spirituale ce pot fiț șactivate i perpetuate.ș

La apelul nostru au răspuns numero i directori de coli care au determinat la rândul lor elevii,ș ședucatoarele i învă ătorii să aducă la lumină tot ce au mai frumos i reprezentativ comunită ileș ț ș țrurale în care î i desfă oară activitatea.ș ș

Proiectul a fost gândit pe mai multe sec iuni sub forma unui festival-concurs a căruițfestivitate de premiere a avut loc pe 7 mai 2010. Cadrele didactice, elevii i directorii au fostșrăsplăti i cu diplome pentru monografii, sălile muzeale amenajate în coli, pentru expozi iile deț ș țartizanat local i desenele pe tema dată, pentru soli tii vocali i instrumenti ti sau forma iileș ș ș ș țmuzicale, pentru suitele de dans popular i, nu în ultimul rând, pentru redactarea de eseuri pe temeșderivate din genericul festivalului pe care vi le oferim spre lectură prin acest volum. Sperăm caoportunitatea creată prin această primă edi ie a festivalului să creeze emula ie i în alte coli dinț ț ș șmediul rural i, pe măsură ce calitatea va cre te, să propunem extinderea sa pentru satele i comuneleș ș șdin jude ele limitrofe Ialomi ei.ț ț

Mul umim pentru deschidere i efort tuturor elevilor i cadrelor didactice din colile înscriseț ș ș șîn concurs i, în egală măsură, colegilor din Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” care s-au implicat iș șau crezut în valoarea acestui proiect.

Prof. Maria Iona cu,ș

Director al Liceului Pedagogic ”Matei Basarab”, Slobozia

Desculţ prin satul meu

3

Acum încep cu adevărat să realizez cât de paşnic şi liniştit este locul unde trăiesc. Este o adevărată plăcere să fiutrezit de cântecul cocoşilor care răsună în toate colţurile satului. Când ies afară, primul lucru pe care îl fac este să-miclătesc ochii cu apă limpede scoasă din fântâna noastră. Apoi iau masa de dimineaţă, la care brânza şi laptele proaspăttocmai fiert de bunica nu lipsesc niciodată. După ce am mâncat, ies să mă joc pe uliţele pline de copii.

Acum, afară parcă este un peisaj desprins din basme.

Copacii se transformă în gardieni care ne veghează, iar soarele străluceşte din ce în ce mai tare, de parcă şi el arvrea să se joace cu noi. Albinele dansează în jurul florilor, iar păsărelele încep să cânte o odă a bucuriei.

În jurul amiezii, mirosul pâinii calde făcute de bunica mea ne cheamă înapoi în curte, pentru masa de prânz.Numai bunica ştie câtă muncă şi atenţie trebuie pentru a ne bucura de mirosul pâinii rumene abia scoase din cuptor. Searaplămădeşte aluatul cu mâinile ei aspre, dar grijulii, iar dimineaţa se scoală din zori pentru a-l frământa. După ceva vreme,pune cu grijă pâinea în forme, iar mai târziu o pune la cuptor. Acum, putem mânca liniştiţi.

Afară începe a se lăsa seara. Greieraşul începe să cânte o baladă cu vioara lui şi, în timp ce toate florile merg laculcare, regina nopţii se trezeşte şi începe să ne atragă cu parfumul ei ameţitor. A venit vremea să mergem şi noi laculcare, ştiind că luna şi stelele ne vor veghea somnul .

Aşa arată o zi obişnuită în satul meu.

În satul nostru, ştim să ne bucurăm de fiecare anotimp, fiecare cu părţile sale bune şi rele.

Primăvara, natura revine la viaţă, iar noi ieşim din casă pentru a privi falnicii cocori şi plăpândele rândunele carese întorc din ţările calde şi clopoţeii firavi care ies timid de sub pătura albă topită de soare. Primăvara trece în zbor, iarvara cu zilele ei călduroase îşi face apariţia. Acum ne putem bucura de vacanţa lungă şi frumoasă. Fructele încep să secoacă, iar oamenii sunt nerăbdători să treiere recoltele de grâu şi floarea-soarelui. Întotdeauna mama pregăteşte borcaneîn care pune compot făcut din vişine, caise sau prune. Până şi umbra din curte miroase a fructe coapte. După o vacanţălungă, glasul clopoţelului ne cheamă din nou pe băncile şcolii. Vine toamna. Frunzele se îngălbenesc şi cad, iar gardieniicare odinioară vegheau asupra noastră rămân acum fără armuri. Păsările îşi iau la revedere cu ultimul cântec, după careîşi fac bagajele şi pleacă spre ţările calde. Nu ne întristăm, ştiind că vor reveni la primăvară. Soarele nu mai este, darstrăluceşte în fiecare ogradă auriul grămezilor de porumb. Din cer încep să cadă flori de gheaţă care încet, încet încep săacopere satul. Vine iarna. Noi stăm în casă şi privim cum tot ce ne înconjoară se acoperă cu o pătură albă şi rece. Când, însfârşit, ninsoarea şi viscolul se opresc, noi, copiii, ieşim afară cu săniile şi ne jucăm cu zăpadă. Suntem îmbrăcaţi gros.Avem pe noi cojoace de blană, purtăm pe cap căciuli lucrate cu multă grijă şi dragoste de către bunicile noastre şi avemîn mâini mănuşi călduroase, lucrate cu aceeaşi dragoste şi grijă. La masa de Crăciun mâncăm tobă, piftie, cârnaţi şi altedelicatese preparate din carnea purcelului care a fost sacrificat. Miroase a Crăciun în tot satul. Miroase a veselie, aarmonie şi a fericire, căci se nasc speranţe. Ne culcăm seara, aşteptând cu nerăbdare să vină Moşul, iar a doua zideschidem bucuroşi cadourile. Tot în aceste zile mergem cu colindele şi nu ne oprim până ce nu aducem în toategospodăriile un strop din magia sărbătorilor. De Crăciun, mergem cu Moş Ajunul, vestind că se apropie o sărbătoareimportantă, apoi mergem cu Pluguşorul, vestind că se apropie un an nou.

Aşa se desfăşoară anul în satul meu.

Cu timpul, satul mi-a devenit cel mai bun partener. Cu el împart bucuriile, dar şi necazurile. Ştiu acum că,oriunde mă voi duce, el va fi mereu în sufletul meu şi mă va îndruma. Satul a fost, este şi va rămâne mereu cel mai bunprieten al meu, căci oricând pot trece desculţ pe uliţe şi maidane, unde mă simt cu adevărat fericit. Pământul de sub tălpişi iarba mă fac umil dar, totodată, mă înalţă până aproape de Dumnezeu.

Barbu Dorel, clasa a VII-a, Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu

4

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat

Motto:” Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi te rog: opreşte, Doamne,Ceasornicul cu care ne măsori destrămarea…” (Lucian Blaga)

Vatra strămoşească a românilor a fost şi ar trebui să rămână satul românesc. Acesta a dăinuit aici, de-a lungulvremurilor, ca un climat spiritual şi etnografic cu valenţe de muzeu natural; el a conservat cu multă grijă cultura şi stilulde viaţă al ţăranului din vremuri trecute. Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul timpului, al secolelor. Familiile carerămân în aceleaşi sate transmit din generaţie în generaţie meşteşugurile şi tradiţiile, iar portul ţăranilor români, profundoriginal, s-a păstrat viu, etalând reale valori artistice. Tărâm al sărbătorilor creştine, satul românesc s-a mângâiat princântec. Credinţa şi dorinţa de a depăşi nevoile l-au făcut pe ţăranul român mai creativ, realizând prin truda lui comorispirituale, greu de egalat.

Obiceiurile şi tradiţiile ţăranilor din satul nostru sunt legate de sărbătorile de Paşti, Crăciun, Anul Nou etc.Ţăranii noştri sunt oameni puternici, care ştiu să-şi plece smeriţi capul spre rugăciune, iar apoi să se bucure de joc lanunţi sau la alte sărbători, să fie mândri de locurile în care s-au născut.

Satul românesc poate fi cunoscut prin studiu şi cercetare sau ascultând poveştile istorisite de bătrânii satelor, darcel mai eficient mod de a-l descoperi este contactul direct cu acesta prin vizitarea locurilor străbune, unde tradiţiile ruraleni se dezvăluie ca un muzeu ce a prins viaţă.

Versul “eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga) este atât de cunoscut, încât aproape nu mai trebuiesă spui cui aparţine.

Cei care ne-am născut la sat nu putem trăi fără a-l vedea şi revedea; aici e locul nostru de suflet; e râul în care nescăldăm sub mângâierea razelor de soare; aici ne bucurăm de sosirea păsărilor la cuiburile lor; aici plecam copii în cete lacules de viorele şi ghiocei, în pădurea din apropierea satului. Iar dacă din veşnicia satului ne tragem şi noi, nimeni şinimic nu ne îngăduie să uităm vreodată frumoasele datini care ne-au legănat copilăria, obiceiurile sfinte sau bogăţiasufletească adunată aici din moşi strămoşi.

Obiceiurile şi tradiţiile unui popor constituie una din cărţile de vizită ale naţiunii respective şi, oriunde te-ai afla,la auzul unei doine româneşti, distanţa în înţelesul ei real dispare şi, măcar pentru câteva minute, gândul te poartă spremeleagurile natale. Tradiţiile strămoşeşti şi folclorul vor dăinui atâta vreme cât sub soare va exista poporul român şi se vavorbi dulcea limbă română.

În ciclul obiceiurilor tradiţionale din satul nostru, un loc privilegiat îl ocupă obiceiurile de iarnă. Formele demanifestare ale acestora sunt moştenite din cultura folclorică şi au fost transmise din timpuri îndepărtate. Colindelevestesc Naşterea Domnului. Evocând momentul când s-a ivit pe cer steaua ce i-a călăuzit pe cei trei magi la locul naşterii,copiii cântă din casă în casă colindul “Steaua sus răsare”, purtând cu ei o stea. “Pluguşorul”, un alt obicei străvechipracticat în Ajunul Anului Nou, constă într-o urare care să aducă recolte bogate în anul care vine. Mesajul versurilor şistraiele urătorilor răspândesc veselie şi culoare în casele gătite de sărbătoare ale oamenilor. “Sorcova” se înscrie înlimitele obiceiurilor de iarnă, cu aceleaşi semnificaţii. Cu sorcove frumos împodobite se sorcovesc membrii familiei,rudele, prietenii, precum şi vecinii. În săptămâna premergătoare Crăciunului se împodobeşte bradul de Crăciun cu betealăstrălucitoare, care îşi răspândeşte mireasma, înconjurat de magia sărbătorilor de iarnă ce domneşte peste întreg satul, iaroamenii îşi deschid larg poarta sufletelor, întâmpinând colindătorii cu bucurie şi răsplătindu-le cântările, după obicei, cumere, nuci, colăcei, biscuiţi şi… daruri de la Moş Crăciun!

În trecutul comunei noastre, trebuie enumerate unele tradiţii şi obiceiuri legate de căsătorie, deces; din celecalendaristice: “Boboteaza” şi “Iordanul”; obiceiuri de primăvară: “Lăsatul Secului”, “Duminica Floriilor”; obiceiurile devară aveau o mai mare importanţă în zona Bărăganului, unde seceta şi condiţiile climatice cu călduri toride îndemnauoamenii să invoce forţele supranaturale – aşa au apărut “Paparudele” şi “Caloianul”.

5

Aceste ritualuri, obiceiuri, tradiţii participă la atribuirea caracteristicii de atemporalitate a satului, dând naşterecontinuităţii veşniciei, adică s-au păstrat şi oamenii ce pun pe cântar omenia şi frumuseţea lor sufletească, care se aflăîntr-o bătălie continuă cu neomenia si neadevărul. Oricât ar părea de incredibil, astfel de oameni mai sunt şi să deaDomnul să-i îndrume şi pe alţii pe calea cea dreaptă.

Te uiţi la sat dintr-o parte: îl vezi îmbrăcat în haine de sărbătoare, se coc roadele pământului, ciripesc păsările, epace şi e senin şi cerul! Dacă-l priveşti din alt unghi, încep să răsară printre rânduri case cu pereţi văruiţi în petale deflori. Timpul parcă s-a oprit în loc şi Veşnicia pune stăpânire peste sat!

Sufletul satului rămâne comoara de preţ a unei ţări, a unei naţiuni, a unei conştiinţe, dând unicitate, originalitatespaţiului mioritic. “Veşnicia s-a născut la sat”, unde şi gândurile sunt mai încete, iar inima zvâcneşte mai rar, bătăile-irăspunzând undeva în pământ.

Această putere anonimă a satului a determinat ”stilistic” spiritul românesc şi tot ce suntem noi, românii, suntem– în partea bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţaunui destin emanat din veşnicie”. Aici se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situaîn lume; aici, omul român se formează şi se modelează metafizic. Satul a constituit baza etnogenezei acestui neam, alcărui destin şi putere culturală „atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului şi fiecare dintre noi avemdatoria de a păstra şi de a nu lăsa să se risipească satul!”

Elev, Popa Alina Mihaela,

Şcoala cu clasele I-VIII, Bărcăneşti

Lada de zestre

Moto: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre…”

Odată cu trecerea anilor observ cum mă îndepărtez încet, încet de serile petrecute la gura sobei cu bunica, undeîmi depăna frumoasele ei amintiri. Bunica era pentru mine cea mai bună făptură care spunea „da” la toate dorinţele mele.Însă, nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul. Bunica a fost cea care m-a învăţat că oamenii au devenitdependenţi de tradiţie şi au învăţat să comunice cu natura. Grijile şcolare m-au trimis în lumea reală, în care oamenii suntduri, nepăsători la ceea ce ai de spus. Asta m-a speriat şi m-a trimis cu gândul la buna mea bunică. Şi am rămas uitată întrecut. O vedeam pe bunica: o femeie mai scundă, mlădioasă, cu ochii mari şi luminoşi, faţa rotundă, cu părul lung…

Am fugit în camera ei, un templu pentru mine, un muzeu viu, copilăria mea. Fiecare obiect atins măcar foartepuţin începea să vorbească, să-şi spună povestea. Totul era neschimbat. Războiul de ţesut muncea. Ţesea dorul, ţesea anii,ţesea neîncetat în lipsa bunicii. Pe pat dormea profund costumul popular al dânsei. Şi, ca să mă simt la fel ca dânsa, amluat costumul pe mine. Era o rochie lungă şi largă până la călcâie. Era albă – la mâneci, la guler şi poalele aveau cusăturicolorate. La mijloc m-am încins cu un cordon. Mi-am pus pe cap năframa, care era o ţesătură fină din in sau mătase,lungă de peste doi metri, pe care o purtau în general femeile. Iar în picioare am luat opincile mele făcute cadou de bunica,peste obiele, şi le-am legat cu nojiţe. Obielele erau bucăţi de pânză în care se înfăşura piciorul. Iar nojiţele erau şireturilungi din piele. Reîntoarsă într-o oarecare măsură în timp, cu memoria reîmprospătată, voiam doar să retrăiescmomentele copilăriei. Fusul, primul meu fus, încă mai râdea de neîndemânarea mea. Era normal ca la început să fiistângaci, însă, cu timpul, urmărind fusul cum se răsucea, am fost hipnotizată şi vrăjită de fus ca „Frumoasa din pădureaadormită”. Dar nu am respectat firul poveştii, poate că mi-am dorit atât de mult, încât am reuşit sa-l vrăjesc, devenindmaestră. Fusul era prietenul meu, care fredona cântece specifice zonei, pe o muzică lentă, dojenea…

6

Războiul de ţesut, aşezat şi acum, parcă o aştepta pe bunica. El este format din două bare de lemn, între care seîntind firele de lână în sens longitudinal, în timpul lucrului, firele de urzeală se menţineau întinse datorită celor doisuporţi plasaţi la extremităţile celor două suluri şi aşezaţi pe sol. M-am aşezat pe scaun şi am început să mângâi firele,mosoarele, suveicile… Parcă bunica era lângă mine şi-mi explica totul, tot ce voiam să aflu despre război. Năvodul nuputea să-l instaleze până nu mergea la urzitoarea satului, să-i urzească. Pentru mine, urzitul rămâne o enigmă, măfascinau poveştile specifice acestui obicei. Acolo, la urzitoare, bunica punea bumbacul pe sul. Venea acasă şi năvădea.Era partea care îmi plăcea cel mai mult, deoarece eu aveam un rol important. Bunica lua câte un fir de pe sul, îl treceaprin iţe, iar eu, cu un cârlig de ciorapi, cu o undrea, trebuia să-l trag prin spată.

Apoi, o ajutam să lege „gură” la război. Bunica lua un vergel mai gros şi înnoda toate firele trase prin spată laacel băţ. Şi începea să ţeasă, iar eu primeam cea mai importantă sarcină: să fac mosoarele, cu bumbac (care se numeabătaie) la rodan. Rodanul mă obosea, spunându-i bunicii că parcă scot apă. Mă privea duios, iar în acele momente erasingura persoană care îmi dădea speranţa că pot face mai mult decât realizasem. La rodan, întâi trebuia să aşez sculul debumbac pe vârtelniţă şi să-l fac ghem. Iar în tot acest timp, gura bunicii nu tăcea nici un pic, picioarele schimbândpopnogii. Ceea ce voia să realizeze la război, realiza în timp scurt.

Între timp, îmi spunea că obţinuse culori frumoase de această dată când a vopsit lâna. După ce a tors-o cu fusulmeu magic, a răsucit-o în răsucitoarea care făcea numai ape – ape când o arunca bunica în sus. Apoi a făcut-o sculuri perăşchior – era un băţ cu două coarne. A spălat lâna, albind-o. apoi, cu ajutorul frunzelor scotea culoarea albastră, cuajutorul frunzelor de viţă de vie uscate producea culoarea galbenă, iar pentru culorile gri şi maro folosea coaja de nucă.Atunci când o întrebam de ce sau pentru cine face asta, doar zâmbea şi spunea: „În curând te vei mărita, eu poate n-o săfiu, dar o să ai astea.” Începea să-mi povestească din copilăria dânsei, în care singură şi-a umplut lada de zestre. Însă nu i-a fost uşor, deoarece au fost mulţi fraţi şi se întâmpla rar să prindă mai multă lână… Dar a suportat de fiecare dată şi, cutimpul, a reuşit să treacă peste acele momente. Ducându-mă la acea ladă de zestre, mi-a arătat tot ceea ce voia să-mi lasemie cândva: scoarţe, macaturi, chilim, preşuri, fotă, bete, maramă…

Am tresărit când am auzit un zgomot aproape de mine: era motanul care ducea lipsa bunicii şi se refugia deseoriîn camera ei.

Mi-am dat seama că acesta a fost momentul în care am ales să urmez şi să duc mai departe tradiţia, indiferent desacrificiile şi greutăţile pe care le voi întâmpina. Şi m-am bucurat foarte mult când am aflat că în şcoală la noi s-ainaugurat un muzeu: „Muzeul viu de etnografie şi folclor”. Iar atunci când am păşit în acea încăpere am simţit atmosferaca aceea din camera bunicii.

Acum sunt sigură că tradiţia nu va muri, ci va rămâne vie şi asta datorită muzeului şi, în special, profesoruluiîndrumător Gruia Vişoiu.

Chiriac Loredana Ecaterina, clasa a VIII-a,

Şcoala cu clasele I-VIII, Ciulniţa

Un colţişor de pământ românesc

Locul în care ne-am născut şi am copilărit ne defineşte ca persoană .

Pot spune că, aşa cum Ion Creangă a fost mândru de satul său şi l-a descris atâta de frumos în nemuritoareaoperă „Amintiri din copilărie”, şi eu sunt bucuroasă că m-am născut în comuna Grindu.

7

Încă din cele mai vechi timpuri, se spune că ţăranul român este caracterizat prin simplitate şi onestitate, virtuţipe care le-am întâlnit şi la locuitorii din satul meu.

Poate că nu sunt multe tradiţiile şi obiceiurile care s-au păstrat în comuna Grindu, dar acestea rămân o parte dinsufletul ţăranilor, care le respectă şi le iubesc. Obiceiurile s-au născut la sate, departe de tumultul oraşelor, acolo undesătenii îşi rezervă timp pentru sufletul lor. A nu transmite din generaţie în generaţie tradiţiile poporului nostru este ca şicum un grădinar nu ar uda o floare şi o rândunică nu şi-ar învăţa puiul să zboare. Căci nu ne putem înălţa către noiorizonturi decât atunci când avem valori şi principii solide.

Bunicilor mei le făcea o deosebită plăcere să îmi povestească despre tradiţiile şi obiceiurile care erau pe vremealor. Unele dintre aceste activităţi erau clăcile. Acestea începeau toamna, când toate uliţele şi grădinile erau acoperite culungi covoare aurii, şi se sfârşeau odată cu apariţia primului ghiocel. Clăcile de toamnă se organizau după ce porumbulera cules şi pus în grămezi mari. La o astfel de clacă, ştiuleţii de porumb erau curăţaţi de foile uscate. Cum se lasă seara,băieţii şi fetele se adunau la casa unui sătean care avea nevoie de ajutor şi se apucau sa depănuşeze. Acesta era pentru eiun prilej de relaxare şi destindere şi, în acelaşi timp, erau mulţumiţi că făceau ceva util. Timpul parcă zbura, căci glumeleşi poveştile nu lipseau de la o clacă. Noaptea se aşternea, punând stăpânire pe natură. Dar asta nu îi împiedica pe oamenisă îşi continue treaba, căci foloseau felinare. Ei aveau, de asemenea, un gardian care îi veghea dintre stele. Claca sesfârşea după miezul nopţii şi apoi toţi se strângeau la masă, una modestă, ce e drept. Dar nu asta conta, căci veselia şiarmonia îţi inundau sufletul. Gazdele pregăteau dovleci fierţi sau copţi în sobă. După masă, musafirii mulţumeau, îşi luaurămas bun şi se îndreptau spre casă.

Sosirea iernii era un nou prilej de a organiza clăcile atât de iubite de oameni şi, în special, de tineri. Pentru acestlucru, se stabilea o zi când mai multe fete, însoţite de mamele lor, se strângeau acasă la cineva, pe înserat. La aceste clăcide iarnă, principala îndeletnicire era torsul lânii şi al cânepii. Femeile se legau cu un cordon şi puneau furca la brâu, înpartea stângă. Furca era o bucată de lemn de un metru lungime, de grosimea unei cozi de mătură. În vârful ei era făcut unornament rotund, mai gros, de aproximativ douăzeci de centimetri, unde se punea caierul. La clacă se adunau şi băieţi. Einu aveau o anumită activitate, ci doar priveau cu atenţie îndemânarea cu care fetele îşi făceau treaba. Era o plăcere săasculţi glasurile melodioase şi cristaline ale fetelor ce râdeau cu poftă la povestirile pline de haz ale băieţilor şi, deasemenea, să vezi priceperea mamelor care torceau cu atâta dăruire şi cu o atenţie desăvârşită. Degetele firave alecopilelor se plimbau agere şi cu precizie pe firele din lâna pufoasă şi albă ca neaua. La clăci, satul avea alt puls. Eraveselie, dar şi un prilej de a măsura primele tresăriri de iubire. Tinerii îşi aruncau unul altuia ocheade, zâmbete sfioase şiîşi visau apoi iubirea în nopţile lungi de iarnă. Torsul înceta la douăsprezece noaptea, când gazda se pregătea să punămasa. Băieţii nu rămâneau la cină. Nici la claca de iarnă masa nu era îmbelşugată, dar era de ajuns să simţi bucuria careplutea în aer. Pe masă se puneau boabe de porumb fierte şi gogoşi, aduse de gazdă. Apoi claca se încheia şi fetele,împreună cu mamele, mergeau acasă, păşind agale prin troienele de zăpadă. Fulgii de nea dansau în aer în simfoniavântului, zeiţa albă şi rece a nopţii arunca săgeţi argintii ce străpungeau cerul. Aşa decurgeau clăcile în satul meu. Dar, fiecă era toamnă sau iarnă, ele erau la fel de aşteptate şi de îndrăgite de toţi oamenii, căci erau o modalitate de a ieşi dinmonotonie.

Bătrânii ne spun adesea să transmitem generaţiilor următoare aceste tradiţii, să nu le dăm uitării, lăsându-le să seprăfuiască într-un sertar al memoriei noastre, căci prin ele trăim şi simţim că suntem români.

Sătenii din comuna mea reflectă simplitatea unui răsărit de soare, hărnicia unui muşuroi de furnici, devotamentulunui prieten, gingăşia unui ghiocel, sinceritatea unui copil şi înţelepciunea unui bătrân. Ar fi multe de spus despre aceştioameni, despre istoria lor, despre idealurile lor, despre statornicia lor, despre cum au trecut prin negura vremii şi au rămasaceiaşi mereu, dar timpul este singurul care ne poate oferi tot atâtea răspunsuri câte întrebări avem. Timpul, înfăşurat pecaierul tradiţiilor.

Elev, Profir Andreea Mihaela, Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu

8

Satul natal

Moto: Alma mater

Cu to ii tim din ce locuri am plecat i unde le vom găsi întotdeauna. Satul natal reprezintă pentru fiecare dintreț ș șnoi altceva. El este locul care a păstrat nealterată întreaga noastră copilărie, cu tot ce a avut ea mai de pre . În acela iț știmp, satul ne-a promis că ne va păstra mereu alături de el chipurile dragi care ne-au împodobit cei mai frumo i ani, că,șorice s-ar întâmpla, nu le va lăsa să ne părăsească.

Dar satul unde am copilărit reprezintă mai mult decât un album plin cu imagini emo ionante: el este poate celțmai bun prieten pe care îl are fiecare dintre noi, iubindu-ne i protejându-ne cu toate for ele sale. Încă din primii ani aiș țcopilăriei, el ne-a oferit tot ceea ce ne-am fi putut dori, punându-ne la dispozi ie ape limpezi precum cristalul iț șrăcoritoare, în care ne scăldăm vara plini de entuziasm, luându-ne la întrecere i jucându-ne grozav. Apoi, la venireaștoamnei, livezile încărcate ne îndulceau sufletul cu piersici zemoase i ne dădeau fiori de gutui amărui cu puful ce neșfăcea să strănutăm. i dovlecii imen i ne zâmbeau cu sclipiri de felinare a teptând să fie pu i în pivni ă. Iarna neȘ ș ș ș țdezmierda cu patinoare imense i pârtii pe care alunecam cu săniu ele nerăbdătoare să se ciocnească i să ne arunce cuș ț șcapul în zăpada ca puful gâ telor. i, ie ind din această situa ie, începeam o bătălie pe cinste cu bulgări.ș Ș ș ț

Dar nu pot uita nici primăverile pline de flori roz cu petale albe, rătăcite în emo ia primelor raze de soare care lețdezmierdau blând cu atingeri de catifea.

Abia acum, când scriu aceste rânduri, retrăind clipă cu clipă, zâmbet cu zâmbet cei mai frumo i ani pe care i-amșpetrecut alături de satul meu, îmi dau seama că niciodată nu i-am fost atât de recunoscător pe cât s-ar fi cuvenit. El a fostmereu alături de mine, spunându-mi povestea copilăriei mele, dar eu nu am realizat aceasta niciun moment i l-am tratatșcu indiferen ă, considerându-l un sat ca oricare.ț

El este mai mult decât atât, este viu i îmi dăruie te continuu fiecare emo ie de care am nevoie. Ve nicia s-aș ș ț șnăscut i în satul meu, pentru că lumea mea a început aici…ș

Glon aru Alexandru, clasa a VII-a A, coala cu clasele I-VIII Driduț Ș

Viaţa satului

Satul românesc a fost locul unde tradiţiile s-au conservat, contribuind la păstrarea identităţii noastre peste timp.Legătura omului cu pământul şi cerul este aici mai strânsă ca oriunde altundeva, iar Divinitatea este prezentă în tot ceeace înseamnă viaţa ţăranului român. Pornind de la naştere, până la trecerea în nefiinţă, toate aveau un dar şi toate eraurânduite într-un fel anume, în strânsă legătură cu religia. De cu primăvara începea muncacâmpului, pe care oamenii o făceau cu mijloace aproape primitive, de la arat, până la recoltatul grânelor. Dumineca seopreau din lucru, mergeau la biserică, iar postul îl ţineau cu sfinţenie. Tinerii satului mergeau dumineca la horă, undeaveau prilej să se cunoască şi cei care doreau să se căsătorească î i căutau partenere. Toamna, după pregătirea ogoarelorșpentru următorul an, se încheiau treburile pe câmp şi începea perioada clăcilor. Cu aceste ocazii, sătenii se adunau şitorceau lâna, cânepa şi bumbacul necesare la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, care se făceau din pânza ţesutăîn casă, din lână sau din dimii ţesute. În timpul clăcilor, ţăranii spuneau snoave, cântau şi se veseleau.

9

Vremea sărbătorilor de iarnă începea cu sacrificatul porcilor. Până în ziua de Crăciun, oamenii satelor nu gustaucarne, deşi sacrificau animalele. Ei le pregăteau conform tradiţiei locale: topeau untura, prăjeau carnea şi coasta şi obăgau în putine cu untură, afumau şunca şi cârnăciorii. Cu două zile înainte de Crăciun veneau cete de copii cu obiceiulnumit “Neaţaluş”, zicând în cor: ”Neaţaluş, neaţaluş/ Dă-ne lele, dă-ne”. Copiii primeau nuci, covrigi, mere pe care lestrângeau în trăistuţe special făcute pentru obiceiurile de iarnă. Urma apoi dimineaţa de Ajun, când colindătorii veneau şiurau “Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi ori nu ne daţi…”, când, la fel, erau răsplătiţi cu bunătăţi de-ale casei. Iar înseara Ajunului, “Moş Crăciun”: ”Moş Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeţi/ El ne-aduce daruri multe/ La fetiţeşi băieţi/ Moş Crăciun/ Moş Crăciun!/ La anul şi la mulţi ani!”. În timp ce colindătorii cântau astfel, gospodineleîmpleteau sarmalele şi pregăteau cozonacii.

De Anul Nou, dimineaţa, copiii veneau în cete cu “Pluguşorul”, iar mai târziu veneau colindători ce aveau înrepertoriu colinde diferite pentru fete nemăritate, pentru flăcăi şi pentru tineri căsătoriţi.

Încet, încet, treceau şi sărbătorile de iarnă. De Bobotează, ţăranii merg să ia apa sfinţită de la biserică, apadin care beau în fiecare dimineaţă şi se roagă pentru sănătate. Apa aceasta sfinţită o folosesc şi pe parcursul anului, decâte ori vor să alunge un rău, stropind cu ea prin gospodărie sau bând din ea. Sărbătoarea Sfântului Ion încheie suitasărbătorilor de iarnă.

Până în postul Paştelui, care începe cu sărbătoarea intitulată Lăsata Secului, oamenii stau pe la casele lor, îşi vădde rostul gospodăriilor, se mai întâlnesc pe la clăci şi pe la hore. La Lăsata Secului se organizează mese îmbelşugate laprietenii apropiaţi. A doua zi, toate bucatele rămase neconsumate se aruncă la câini, iar vasele în care au fost gătite sespală şi se urcă în podurile caselor, până la sfârşitul postului gospodinele gătind în alte vase. A doua sărbătoareimportantă a anului este Paştele.

Până în sărbătoarea Paştelui, casele se curăţă, oamenii îşi pregătesc haine noi pentru toţi ai casei, cu care merg labiserică la împărtăşanie. Toată Săptămâna Mare merg la Denii şi în Vinerea Mare cântă Prohodul. În ziua de Pa te se faceșospăţ cu carne de miel, cu ouăle înroşite de gospodine cu o zi înainte, cu cozonaci şi cu vin roşu.

După Pa te încep nunţile. Fata este peţită de către părinţi, care merg, de regulă, însoţiţi de o persoană apropiatășla întâlnirea cu părinţii băiatului, unde se discută zestrea şi felul în care va fi organizată nunta. În seara de dinainte denuntă are loc obiceiul numit “Rasul mirelui”. În cadrul acestui obicei, în care tânărul se desparte de perioada de burlăcie,are loc o petrecere cu tinerii satului şi este ras pentru ultima oară ca flăcău, în timp ce lăutarii cântă o melodie specialăpentru această tradiţie. Dimineaţa este gătită mireasa de către naşă, iar alaiul ei este format din fete, copile şi tinere, careprimesc de la aceasta diverse daruri, constând în batiste, şaluri etc. Pe tot parcursul nunţii, fiecare obicei are melodia luispecifică, totul încheindu-se cu “legatul miresei”, obicei în cadrul căruia miresei i se desprinde voalul de pe cap, acestafiind înlocuit de un batic, ceea ce semnifică intrarea ei în rândul femeilor satului. Fostele mirese se mai pot îmbrăca înpostul Paştelui în rochiile lor de mireasă, atunci când ies pe maidanul satului şi se joacă, acest obicei făcându-se fărălăutari.

Botezul pruncilor are şi el regulile lui. Copilul este dus la biserică de către naşi, care sunt însoţiţi de o moaşă cecunoaşte toate tradiţiile. Înainte de intrarea în biserică, naşa rosteşte “Crezul”, iar în biserică ea primeşte în braţe de lapreot copilul care a fost botezat. În mod obligatoriu, copilul poartă numele unui membru al familiei naşilor. Copilul estedus acasă creştinat şi dat în pragul uşii în braţele mamei lui, naşa rostind următoarele cuvinte: ”Am luat un păgân şi ţi-amadus un creştin!”

Aşadar, viaţa satului românesc are o încărcătură de tradiţii de la naştere până la moarte. Unele obiceiuri s-aupăstrat până astăzi, deşi modernitatea ia locul perpetuării datinilor, deoarece, aşa cum a spus Liviu Rebreanu, „Tradiţiaadevărată este singura merinde sufletească.”

Elev, Vieriu Adelina,

coala cu clasele I-VIII, GrinduȘ

10

Satul - univers al valorilor supreme

Motto: "Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, cât

şi de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul culturii populare, centru generator,

binecuvântat i rodnic" (Lucian Blaga).ș

Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelaşi în timp şi spa iu. Nici o lege dinț

afară, atât timp cât a fost considerat drept unicul rezervor spiritual al societăţii, nu i-a putut afecta destinul, pentru că şi le

avea pe ale sale: obiceiuri, tradiţii, orientări clare, logice, verificate de vreme şi capabile să dea răspuns în stil propriu

grăirii tradiţionale, oricărui aspect al existenţei.

În vremuri de ocupaţie turcească şi rusească, vremuri de grea cumpănă pentru cultura şi existenţa naţională, de

invazie armată şi idei străine ţăranului basarabean, satul a fost acela care a supravieţuit, găsind soluţii optime pentru a ieşi

din impas. A făcut-o discret, spontan şi sigur, tocmai pentru că mecanismele sale au funcţionat normal, asemenea unui

organism sănătos ce poartă în sine anticorpii maladiilor.

Pentru mine, ca şi pentru majoritatea consătenilor, satul este situat în centrul lumii şi se revarsă în mit; este

integrat într-un destin cosmic, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.

Din punct de vedere sociocultural, prin caracterul său de model general valabil si prin capacitatea sa de

conservare a etnicului, satul a constituit baza etnogenezei neamului şi devenise încă de pe timpul Daciei traiane forma de

organizare administrativă şi de existenţă socioculturală.

Limba care a fost o transplantare a latinei comune, vorbită neîntrerupt în spaţiul rural, a reprezentat întotdeauna

un simbol al tradiţiei, confirmă parcă din nou ideea că şi ea s-a veşnicit la sat.

Vatra, casa, portul, o serie de profesiuni, ramuri, îndeosebi agricultura şi păstoritul, sunt categorii ale satului şi

eu, ca suflet de copil, de om îmi sunt nespus de dragi.

Concepţia estetică aşa cum ne-o transpune creaţia artistică prin coordonatele sale, cum sunt nemuritoarele opere

"Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Doina", pictura murală, pictura pe sticlă, sculptura în lemn, ceramica sunt creaţii

sintetizate ale satului românesc. În sociodinamica culturii satului s-au identificat fenomene individualizate.

Artistul popular, poetul, omul de artă, în general, a plasat satul în centrul creaţiei sale, a evidenţiat în el gradul de

solidaritate etnică, socială, religioasă, estetică; i-a acordat creditul de posibilă afirmare în planuri superioare ale existenţei

sale. Satul mai trăieşte şi la modul prezent, cu toate necazurile şi bucuriile sale imediate, fără nici o intenţie de idealizare,

de proză, de alinare. Satul rămâne în prezent părăsit cu miile sale de probleme, inclusiv cele spirituale.

Dacă biologii folosesc expresia de “lanţ trofic” în definirea taxonomiei evoluţioniste, atunci în literatura noastră

română, aş putea spune, că satul este începutul, este, mai întâi de toate, emblema specificului naţional reflectat în artă. Or,

vindecarea de răni lăuntrice e posibilă prin întoarcerea la viaţa eternă a satului: "Copilo, pune-ţi mânele pe genunchii

11

mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcne te mai rar,/ ca şi cum nu ţi-arș

bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe

un podmol de lut.// Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de

fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte" (Lucian Blaga, Sufletul satului).

Satul ca topos originar şi ca deţinător al marilor mistere ontice, satul ca balsam al exageratelor aspiraţii de mântuire

(Rilke spunea la rândul lui: "Catedrala cu aerul ei prea pur/ Iscă un vânt de dispreţ în jur"), satul ca o legătură directă,

simplă, umilă cu formele perene ale umanului: coliba-adăpost, duhul naturii, groapa mormântului.

V-aţi întrebat vreodată ce legătură ar fi între sat şi sămânţă? Pare ceva absurd, inventat. Este aici o speranţă,

temelie dar şi dragoste. Iisus spunea că "Sămânţa este cuvântul împărăţiei, iar pământul reprezintă diversele feluri de a

în elege ale celor ce ascultă". Atunci satul este Omenirea, zeul nemuritor, cel mai destoinic de la care a pornit generaţiiț

umane de plugari cu miros de pământ reavăn. Ei au devenit, curând, simboluri, alături de acea fărâmă de la margine de

sat, de la acel copac de la poartă, de la acea dantelă.

Undele pe care le transmite satul, zbuciumă operele lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin

Preda, Octavian Goga, George Coşbuc, Ion Druţă etc. sunt doar câteva exemple, căci dacă e să luăm în parte fiecare text

liric, epic sau dramatic din creaţia unui scriitor, fiecare ar avea o entitate cu viaţa satului.

Toţi sunt ataşaţi de satul natal, inclusiv Creangă de Humuleşti, "un sat mare şi vesel", "sat vechi răzăşesc", "cu

gospodari tot unul si unul, cu flăcăi voinici si fete mândre" – sat pentru eternitate şi evaziuni estetice.

Ceva mai mesianic si vizionar, Octavian Goga, îi va închina o mare parte din poezii, acelor plugari suferiţi si

chinuiţi, ţăranilor ardeleni: "La voi aleargă totdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine/ Voi singuri străjuiţi altarul/ Nădejdii

noastre de mai bine" (Plugarii). Truda "sfântă" a cântului e semnul de nobleţe al acestor "dătători de pâine", de unde

intima comuniune cu pământul şi cu natura lui: glia e "milostivă" cu cei apropiaţi ei, plugari pe care toată "floarea îi

cunoaşte" şi "toată frunza îi ştie". Oamenii de aici sunt truditorii pământului, viaţa lor fiind o "poveste a pâinii": "Cinstite

mâini de soare arse/ şi înăsprite de sudoare:/ Din truda săptămânii voastre/ Trăieşte-a lumii sărbătoare!".

Mereu va fi un spaţiu al datinilor, al tradiţiilor populare, al unui miros de aer ciobănesc. Ei, ţăranii au sprijinit

eficient unitatea culturală şi naţională, participând nemijlocit la intensificarea raporturilor de orice natură între românii

din Transilvania şi cei din Ţara Românească şi Moldova.

Satul, ca formă tradiţională de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în noua

realitate, şi anume: toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai cu seamă, satul avea o structură precisă,

era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nu

se întâlnea la ora .ș

De fapt, de ce să nu afirm că acum apropierea e teribil forţată, oamenii încep a nu se mai cunoaşte şi nu mai

împărtăşesc aceleaşi valori. Este ca şi cum am absorbi apa care desparte două maluri ale oceanului, am apropia ţărmurile

şi am vedea că ele, cele două ţărmuri, nu se potrivesc, nu se pot lipi unul de altul, se freacă unul de altul cu suferinţă, cu

mari ruperi, cu mari surpături dintr-un mal ori altul.

Am ajuns să trăim timpuri atât de diferite, ce sunt umplute cu substanţă, cu mentalităţi, cu viteze atât de diferite!

Poate fi o cauză a pauperizării valorilor naţionale. Or, globul pământesc pare un sat uriaş, unde fiecare locuitor are

simultan acces la evenimentele care marchează destinul omenirii. Fiecare om poate redobândi conştiinţa că se află în

centrul lumii ca şi în satul preistoric, cu deosebirea că acest centru,aş spune parafrazându-l pe Pascal , ,,se află

12

pretutindini şi marginile lui nicăieri. În acest context mă întreb: există oare o frontieră vizibilă sau palpabilă între

începutul şi sfârşitul satului? Unde începe şi unde se termină începutul?

Este o hrană incomensurabilă, neechivalentă, cu o natură mai primitoare ca niciodată. Este un izvor puternic,

satul, un dătător de viaţă cu arome combustibile. Este o împără ie a muncii. Nu pentru că m-am născut la sat, ci pentru căț

aici am plâns de fericire şi-am râs de durere. M-am văzut în oglinda vecinului şi am simţit pulsivitatea vieţii. Rezonanţe

inefabile, nu alta. Trăiri incendiare, amintiri copleşitoare, orgoliul sufletului şi aşteptări arse. Aici mi-am desfăşurat

jocurile vesele şi nevinovate ale copilăriei, am trăit din plin bucuriile. Cum oare poţi să uiţi jocurile primei copilării la

săniu pe gheaţă sau cutreierarea dumbrăvilor, a ţarinilor sau la scăldat, natură feerică.ș

Memorie luminoasă se află în centrul satului, în irisul străbătut de gloanţele istoriei care constrâng aroma unui

delir: vraja unui nou început. De-ar fi, Doamne, în puterea mea, să şterg rănile şi nopţile pentru al putea regăsi pe acel Ion

şi pe acea Marie. Să simt cum valsează pământul abia născut sub picioare. Unde-s oare ochii satului? Aş vrea să le

vorbesc, căci nu-mi ajung puterile, nu mă ajută nimeni. Mă aflu într-o criză mistică. Probabil, am prea multe păcate.

Pierd controlul, nu mai rezist, e apocalipsa?! Nu, nu lăsaţi satul să se risipească!

Ciuciulă Malvina Clasa a VII-a, Movila

Ve nicia satului românescș

Un subiect de analiză reflectat în unele crea ii literare române ti l-a constituit atrac ia spre satul românesc.ț ș țImaginea satului românesc, a a cum este prezentată de scriitorul român, dezvăluie caracterul interior al acestuia, taina dinșsufletul său, emo ia amintirilor ce bat în inima lui cu un ecou adânc, care străbate depărtarea anilor trecu i. se contureazăț țastfel imaginea binecunoscută de mul i dintre cititori i mă refer aici la cei care s-au născut i au trăit în mediul rural.ț ș ș

Pentru mine, Dridu este locul unde mi-am petrecut anii copilăriei, până în prezent. Aici este casa mea, aici suntpărin ii mei, locurile mele de joacă, aici este coala mea, aici am tot ce-mi trebuie în acest moment ca să fiu fericit. Esteț șlocul în care mă întorc de fiecare dată cu nerăbdare, atunci când plec din localitate, temporar, pentru diverse motive, dar,mai ales, este locul unde mă lini tesc i mă simt stăpân. Este ca o rădăcină ce sus ine un trup elastic, ce revine de fiecareș ș țdată la forma ini ială. Chiar dacă plec cu părin ii în concediu, în alte locuri din ară, dar, mai ales, când plec singur, mi seț ț țface foarte repede dor de acest loc. cu toate acestea, sunt con tient că va trebui să urmez liceul, care se află în altășlocalitate.

Originea rurală a oamenilor, luată uneori în derâdere, privită de unii ca o ru ine fa ă de aspira iile actuale, “a fiș ț țăran” (titlul echivalat în limbajul jargon cu situa ia de a locui în mediul rural) reprezintă, în esen ă, o veritabilă mândrieț ț ți un avantaj, din mai multe puncte de vedere. ș

Imaginea centrală a satului românesc este ăranul român. Puritatea i imagina ia originală au creat arta populară,ț ș țnăscută din chiar sufletul ăranului român. Poate de aici pleacă i ideea la care se referă poetul Lucian Blaga când afirmăț șcă ve nicia s-a născut la satș .

13

Satul este cel care conservă valorile, acela pe care l-am desprins cu ajutorul învă ătoarei mele, acela care sețprezintă la unele emisiuni televizate. Am observat că fiecare zonă are specificul ei, costumul i portul na ionalș țrecunoscute zonei respective. Aceea i costuma ie i acelea i dansuri pe care le vedem acum, le-au cunoscut i părin iiș ț ș ș ș țno tri i genera iile dinainte. Este transmis din genera ie în genera ie, genera ii care, la rând, cinstesc mo tenirea primită,ș ș ț ț ț ț șconservându-i originalitatea i transmi ând-o, la rândul lor, urma ilor.ș ț ș

A fi sau, mai degrabă, a deveni Om înseamnă, în con tiin a rurală, a fi religios, a avea credin ă în Dumnezeu.ș ț țCredin a e discre ie i respect pentru semeni. Te ajută să crezi în tine, în propriile for e, să nu fii înfrânt, să nu fii singur,ț ț ș țte apropie de oameni.

Neîntrerupta rela ie a omului cu natura, dorin a de a- i afirma realele virtu i i năzuin e în cadrul colectivită ii,ț ț ș ț ș ț țau făcut ca o serie de obiceiuri să se statornicească, mărind puterea omului de a spera, de a crede în trăinicia faptelor sale.De aceea, cred din tot sufletul că i satul meu poartă în el o fărâmă din ve nicia dumnezeiască.ș ș

Costache Vlad Gabriel, clasa a IV-a B,

coala cu clasele I-VIII DriduȘ

Ve nicia s-a născut în satul meuș

Moto: Copilăria este o lume de miracole i de uimire, a crea iei scăldate în lumină, ie ind din întuneric, nespusș ț ș

de nouă i proaspătă i uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează sa ne mai mire.ș ș (Eugene Ionesco)

De câte ori mă gândesc la satul meu natal, mă trec fiorii că într-o zi mă voi despăr i de el; voi merge într-un locț

străin, care nu-mi va putea dărui amintirile acelea închise într-un col al sufletului meu. Acum am deschis cu putereț

poarta copilărie i le-am dat frâu liber să-mi invadeze mintea, inima, trupul. ș

De câte ori încerc să-mi descriu satul natal, îmi vin în minte avalan e de minuni, care, din păcate, nu pot fiș

a ternute pe hârtie; copilăria are o defini ie unică: singurul paradis pierdut. Acest paradis poate fi regăsit după mul i ani,ș ț ț

într-un singur loc – în satul tău natal. El este acel prieten bun care î i oferă întâmplări de neuitat, reprezentând o treaptă aț

adultului în devenire.

Satul natal î i cunoa te toate secretele, fiind o oglindă a copilăriei fericite; este mâna care te ajută când ai nevoie,ț ș

primul loc unde se regăse te orice copil, ve nic în inimile tuturor celor care au gustat din via a la ară. Îmi place să caut înș ș ț ț

amintirile mele, care i astăzi mai trăiesc; îmi place să răscolesc trecutul ce reflectă un zâmbet de copil – poate singurulș

care rămâne neschimbat, după o vreme îndelungată.

14

Ce drag îmi este satul i astăzi! Ador să-mi cadă pălăria din cap, atunci când privesc plopii colosali de pe uli aș ț

mea. Ador să merg prin pădurea înverzită, să miros prospe imea ierbii, a primăverii i să alerg cât mă in picioarele,ț ș ț

ascultând de fiecare dată acela i cântec al păsărilor. Ador să … trăiesc în satul meu! Aici i toaca sună altfel, i Sfinteleș ș ș

Pa ti sunt mai aproape i lumina Învierii are o strălucire aparte.ș ș

Mereu privesc salcia ve nic verde, care se clatină lin în bătaia mângâietoare a vântului, în semn de ș bine ai venit!

Poate că ea mă va a tepta zi de zi, chiar dacă nu mă voi mai întoarce vreodată. Poate că în locul unde m-am născut, peș

care îl iubesc la fel de mult, va păstra o amintire a unui copil inocent…

Cred că ve nicia s-a născut în sufletul fiecăruia…ș

Marin Roxana, clasa a VII-a A

coala cu clasele I-VIII DriduȘ

Ipostaze în devenirea şi continuitatea universului sătesc

Am considerat că nu se poate aborda o temă de reflecţie cu o astfel de motivaţie fără a evoca „Isvoadele” luiBlaga, care sunt, toate, elegii ale unor personalităţi sau epoci de creaţie din istoria noastră şi, indirect, ale vocaţieicreatoare a poporului român. Marele gânditor, original în contextul filozofiei, oferă şi o motivare indubitabilă: cultura e„veşnicia noastră relevată în timp”. Prin ea participăm, ca urmaşi ai pulberilor stelare, la marea creaţie cosmică, suntemasemenea Demiurgului, devenim eterni. El consideră că fondul ei generator este păstrat întreg în „sufletul satului” şi deaceea făcea, solemn, sub cupola Academiei, asemenea lui Rebreanu şi Sadoveanu, „elogiul satului românesc, unanimulnostru înaintaş, nemuritoarea prezenţă”.

Ce reprezintă satul elogiat de filozof? Nu e realitate social-istorică, desigur. El îşi imaginează „spaţiul mioritic”,considerând că „a trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”; şi,reamintindu-ne câteva din versurile-invocaţie: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei, Eu cred că veşnicia s-a născutla sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc, în pământ,undeva.” (din poezia Sufletul satului), unde satul este definitiv sacralizat, ca prima creaţie a Marelui Timp.

Considerând că în meditaţia blagiană „Satul” este o proiecţie a unei „năzuinţe”, deci mai mult o utopie decât oamintire idealizată, ştim că împrejurări nefavorabile ale vieţii istorice au făcut ca multe din aceste năzuinţe să rămână celpuţin o realitate transfigurată psihologic.

În ce raport se află această ficţiune cu realitatea şi, în mod special, cu realitatea noastră contemporană? În timpce Blaga îşi cristalizează concepţia filozofică despre „veşnicia satului”, un regim politic totalitar, impus să conducădestinele poporului nostru, îşi definitiva „opera ideologică”: lichidarea marii proprietăţi private şi realizareacooperativizării agriculturii, reforme care aveau să-şi pună în mod fundamental amprenta pe toate domeniile sociale,economice, politice şi culturale şi care aveau să genereze transformări radicale ale satului tradiţional românesc. (De altfel,în acest context social-politic, opera lui Blaga avea să fie minuţios cenzurată şi chiar interzisă.)

S-a conturat tot mai evident următoarea dilemă: unde va duce acest proces social-politic? Va însemna eldispariţia ruralului, a satului, pierderea individualităţii şi originalităţii atât de pronunţate şi distincte ale colectivităţilor

15

săteşti? Este o ipoteză, care, după schimbările din decembrie 1989, va căpăta inedite şi, uneori, dramatice implicaţiisociale şi psihologice.

Aceste epoci „de tranziţie” au definitivat şi în cazul localităţii noastre, Făcăeni, procesul de destrămare acomunităţilor săteşti tradiţionale, tranziţia acestora constituind un fenomen psiho-social major al istoriei noastre sociale,care, ca şi tradiţia, a cuprins întreaga societate românească. Toate comunităţile au fost cuprinse de tranziţie, transformatedin temelii, iar unele din ele chiar distruse (prin celebrele demolări). S-au pus, astfel, în evidenţă „destructurarea”comunităţilor tradiţionale, până la nivelul de „comunitate nominală” (rămânând doar cu numele de comunitate sătească).Şi în cazul comunităţii din Făcăeni, procesele psiho-sociale specifice tranziţiei la o comunitate nominală au fost: oprireavechiului tip de evoluţie şi distrugerea cadrului care permitea conservarea tradiţiei, dar şi adaptarea ei lentă la noilecondiţii de muncă şi de viaţă impuse de existenţa în „colectiv” sau „la oraş”. Astfel, pe primul plan s-au impus proceselede adaptare rapidă, echilibrul se rupe, iar procesul de conservare a tradiţiilor este blocat; al doilea proces este reprezentatde înstrăinarea demografică, datorită migraţiei, navetismului – rutele profesionale – sau afluxului brusc, sezonier depopulaţii noi (numărul mare de muncitori sezonieri pe timpul verii în cadrul unităţilor economice de pe raza localităţii)având ca o consecinţă înstrăinarea psihologică faţă de tradiţiile satului. Datorită implicării oamenilor în manifestăriculturale cu caracter ideologic şi propagandistic s-au manifestat şi alte procese psiho-sociale specifice destrămării: uitareatradiţiilor şi decăderea obiceiurilor, chiar interzicerea celor religioase, amestecul haotic al noului cu vechiul, distanţarea şiruperea relaţiilor dintre generaţii, toate acestea culminând cu înlocuirea totală a modelelor culturale tradiţionale.

În acest context, şi comunitatea noastră sătească actuală – realitate complexă, cu variate determinări şicaracteristici implicate permanent în cele mai profunde prefaceri impuse de evoluţia social-istorică a societăţii – suportăcele mai radicale transformări şi după decembrie 1989. De la „destrămarea şi destructurarea” comunităţii tradiţionale s-atrecut la un proces de transformare structurală şi refacere conform noilor opţiuni şi direcţii de evoluţie impuse derealităţile actuale.

Departe de a fi un mediu social marginal, pe cale de dispariţie sau asimilare urbană („veşnicia” lui Blaga fiindconfirmată încă o dată de valoarea sociologică a teoriei interacţionist-constructivistă a sistemelor autogenerative privindcapacitatea sistemelor locale de a-şi folosi resursele naturale, umane, economice, culturale în perspectiva existenţei,evoluţiei şi dezvoltării de sine, unde sunt implicate şi cele două componente complementare specifice socialului; relativaautonomie a comunităţilor rurale; şi dependenţa relativă a acestora faţă de sistemele integratoare), şi comunitatea noastrădobândeşte astăzi o problematică şi o importanţă nouă în evoluţia societăţii contemporane.

Identificarea şi corecta formulare a acelor „probleme deschise” cu care se confruntă comunităţile săteşti înprocesul de tranziţie la economia de piaţă, cât şi elaborarea modelelor, strategiilor, politicilor şi programelor celor maiadecvate şi eficiente, reprezintă domenii şi zone redutabile de intervenţie şi de acţiune socială, reflectată şi în plancultural.

Tradiţie şi modernizare, iată un cuplu organic pe scara istoriei omeneşti, cuplu care ar trebui să se impună şi înprezent. Modernizarea are ca temei realizările existente generate de trecut, care dau starea obiectivă a existenţei sociale şicare germinează neîntrerupt cerinţe viitoare. Orice tradiţie a fost la timpul ei o creaţie, chiar imaginară, dacă eraspirituală, aşa cum modernizarea a fost neîncetat o îmbinare a ştiinţei cu tradiţia.

Astfel că nimic nu se naşte din nimic. Metaforic, tradiţia cară istoria în spate, iar modernizarea o îmbogăţeşte şio desluşeşte, totodată. Nutrim speranţa că este aproape orizontul temporal când minţi inteligente, responsabile faţă deţară, bune cunoscătoare ale realităţilor societăţii noastre, deci şi ale comunităţilor noastre rurale, cu o rază de gândire caresă depăşească perioada mandatului electoral, vor elabora acea „strategie totală de dezvoltare a mediului rural”, moment încare şi generaţiile viitoare vor putea crede din nou în „isvoadele” lui Blaga.

Înv., Popa T. Ştefan

SAM Făcăeni, Ialomiţa

16

Poem de iubire pentru satul meu

Este firească şi omenească dorinţa noastră de a ne întoarce, din când în când, cu doru-n gând, în satul copilăriei.Se pare că atunci atingem înaltul mulţumirii sufleteşti. Întotdeauna o întrebare sensibilă merită un răspuns sensibil:Veşnicia s-a născut la sat?... Da! Aici mi-e sufletul înrourat.

Nu întâmplător, aproape pretutindeni, e sat şi oraş. Uniformizarea ar fi monotonă şi fără speranţă de eternitate.De multe ori, înţelepciunea lumii s-a născut la sat. Atâtea maxime spirituale şi-au luat zborul din cătune uitate de lume...Atâtea idealuri de viaţă au crescut în grădini şi livezi în floare. Ce dulci poezii şi calde refrene s-au strecurat prin fereştiîncărcate cu muşcate! Şi câte pasteluri în culori vrăjite au fost rodul creaţiei unor peneluri ce lucrau pe prispa casei, lângăfântână, pe uliţa satului, la horă, la gura sobei!

Niciodată frumuseţea veşnică nu are limite; poate începe de oriunde, poate dura oricât, fără să ţină seamă deregulile lumii citadine. Fiecare sat îşi are povestea şi amintirile sale: cu bătrâni şi copii, cu fântâni fără cumpănă şibiserici înnegrite de vremi, cu şcoli şi grădiniţe cuminţi (cu minţi), cu uliţe îngropate tomnatic în noroi, cu case şigospodării din ce în ce mai sărace… Şi, cu toate acestea, ne e dor, şi drag şi dor, de satul casei noastre părinteşti. Aicigăseşti mai multă căldură în priviri, mai caldă lumină la fereşti, mai galbenă gutuie, mai multă simplă armonie în viaţa dezi cu zi, mai mult respect şi o prea generoasă ospitalitate. Aici înveţi sa fii mai bun, mai răbdător. Şi-n liniştea rustică deaici te poţi cunoaşte mai bine pe tine şi poţi descoperi, în fiecare drumeţ, un om de omenie sau de mare excepţie (desprecare orăşenii ar spune că s-a îngropat la ţară).

Aici oamenii se sprijină şi se încurajează fără să aibă aptitudini şcolite de psihologie. Ei analizează lucid ce estebine, ce este rău şi acceptă creştineşte nedreptăţile vieţii, filozofând fără să ştie: „Aşa vrea bunul Dumnezeu!” Nu au timpsă se plictisească, pentru că îşi găsesc mai mereu câte ceva de făcut. De nu, stau proptiţi la poarta curţii şi aşteaptă cacineva drag să le sosească. În zile de sărbătoare, pun ţara la cale, adunaţi cu vecinii la drum. Şi stau pe bănci sau butucide salcâm până-n amurg, când cireada se întoarce de pe vale. Sunt mai optimişti oamenii de la ţară; mai vioi, mai amabilişi bine dispuşi, mai vorbăreţi, mai activi şi energici, mai spectaculoşi când îşi ies din fire. Ei ştiu să facă aşteptarea maiplăcută. Renunţă deseori mult prea uşor (şi-ar da şi viaţa pentru copiii lor), adorm mai repede, se trezesc mult preadevreme şi respectă cu stricteţe ritualul fiecărei zile de la ţară. Mai toţi au sentimente şi obişnuinţe foarte stabile, seentuziasmează sincer, îşi îngăduie unii altora mici ironii de Moromete. Nu sunt comozi şi, atunci când părul li s-aargintat, sunt înclinaţi spre interiorizare, însingurare, marginalizare, uitare. La această nobilă vârstă, bunicii noştri şibunicii copiilor noştri se neliniştesc la orice schimbare din viaţa şi din curtea lor. Suntem datori să fim emotivi şiemoţionaţi în preajma prea bunilor noştri fără de care nici noi, nici copiii noştri nu am fi. Bunicii sunt viaţa noastră;părinţii sunt lumina ochilor noştri; copiii sunt toate acestea la un loc! „Valoarea nu aşteaptă trecerea anilor.” Oare anii dece nu pot sta pe loc? De ce nu se pot opri pentru ca bunicii şi părinţii noştri să rămână de-a pururi ai noştri? (pe pământ,nu în gând)

Când scriu acest poem, la tata mă gândesc şi-mi este tare dor de el; şi mi se umplu ochii de lacrimi în toate zilelede sărbătoare, şi-n toate zilele când mi-aduc aminte ce-mi zicea, ce-i plăcea, ce-şi dorea şi ce n-avea… Şi-ar fi dorit sămai trăiască. Nu a avut norocul să poarte o boală care se poate trata. Iar fratele meu mai mic, Fred, şi-ar fi dat toţi baniicâştigaţi peste ocean pentru anii lui cu tata. (Nici chiar banii nu pot schimba cele lumeşti) A fost o vreme când l-am purtatpe braţe ca pe-un prunc... Şi alergam de colo-colo... Şi speram că medicii vor face o minune... Speram... Şi tata ar fimâncat şi pământ ca să se facă bine. Cerşea, cu ochii în lacrimi, un strop de viaţă şi de minune medicală. Căci cele treinepoţele erau prea mici pe cât de mari şi frumoase mirese ar fi vrut să le vadă, iar de la fiul cel mic nici măcar ideea denepoţică nu o cunoştea (acum, da)... Dragă tată, acolo unde eşti, aş vrea să-ţi spun că s-a născut prea dorita Ioana (înaceeaşi zi cu mine – 6 noiembrie).

Când scrii despre lucruri dragi, te linişteşti şi poţi continua. Ce nu opreşte dragostea celor de lângă tine, opreşteDumnezeu, destinul. Viaţa este cel mai frumos dar pe care îl preţuim cu adevărat doar atunci când mai „pleacă” cinevadrag.

17

Veşnicia s-a născut la sat. Nu întâmplător. Doar aici totul este mai firesc şi natural, mai simplu, dar greu, maisălbatic, dar frumos, mai sărac, dar inimos. La ţară, zâmbetele mai rar se vând sau se cumpără. Arta de a trăi frumos nu seînvaţă din cărţi şi se moşteneşte din tată în fiu, la gura sobei, la cules de vii, la nunţi şi botezuri, care, chiar de nu sunt de5 stele, sunt eterne. Şi nicăieri mai mult ca aici, norii, şi florile, şi păsările, şi zăpezile au un limbaj în care bătrânii credde veacuri. Noi doar ne amuzăm şi spunem... superstiţii! (deşi nu ştim nici noi cât e adevăr şi cât superstiţii).

Ce daruri de la ţară nu se uită?... Un măr cu frunza încă nedesprinsă, agale şters în poala bunicii; o strachină şi oulcică gătită cu roşii cireşe de Moşi; o legătură de mărar sau de pătrunjel care să-ţi înveselească bucatele; o cană cu vinfiert şi nuci crăpate cu pumnul; străvechi turte coapte pe plita încinsă; sarmale în foi de viţă fierte la flăcări domoale;cozonaci şi pâinici rumenite în cuptorul proaspăt lipit; gogoşi, scovergi şi uscăţele de nu ne mai săturam de ele; mucenicimult prea mici; grâu fiert cu bomboane topite-n culori; ciorbiţa cu lungi tăiţei; mămăliguţa răsturnată pe-o veche bucatăde lemn cu un ştergar de borangic şi miros de bunică; un fier de călcat cu cocoş în care-am pus flori mov nemuritoare,adunate de pe vale; şi multe spice de grâu devenite buchete şi coroniţe; şi mult busuioc aşezat în toată casa, ca să miroasăromâneşte; şi o icoană veche din vremea străveche; şi multe fotografii de când era bunica fată sau mireasă. Şi câte şi maicâte, spre bucuria noastră, a tuturor.

Cei 7 ani de acasă – alt dar sănătos par a fi. Deşi sunt mici şi puţini, aceşti 7 ani ne poartă frumos prin lume şi neajută să deschidem sau să închidem uşi.

De vorbă cu oamenii de la ţară dacă stai, poţi avea surpriza ca, uneori, să te crezi cel mai prost om din lume. Auatâta înţelepciune, că te întrebi cum de n-au scris o carte sau n-au inventat ceva. E bine... şi frumos... şi duios să ne facemtimp din când în când să-i ascultăm. Atâtea poveşti hazlii; ironice sau triste, atâtea vorbe mari şi înţelepte adunate înminte de oameni simpli, pe care, dacă i-ai vedea în oraş, poate nici nu i-ai băga în seamă. Aş scrie o carte cu titlul: „Cespun bătrânii?” (Şi noi ce înţelegem?)

„Nicăieri nu-i ca acasă!” Cine spune şi crede în ce spune, adesea poate fi şi de la sat. Deşi le e greu şi nu au preamulţi bani şi sunt săraci şi abia se descurcă, acasă la ei le este cel mai bine. Poţi să le arăţi mirajul lumii bogate, degeaba,vor prefera întotdeauna mirosul de pământ lipit din spatele casei şi apa rece de la fântână. Sunt cei mai fericiţi (şi cei maiobosiţi) când ajung la poartă, la ei acasă. Şi li se pare că au lipsit o veşnicie când trec pragul odăiţei. Cu greu poţi smulgepromisiunea părinţilor că vor veni în vizită la tine. Îţi vor răspunde cu veşnica şi filozofica întrebare: şi cum să las eu casasingură? Mor găinile, mor câinii de foame (şi de dor, aş spune eu). Ne mulţumim să zâmbim şi să recunoaştem că preabunii noştri au şi ei dreptatea lor.

Am copilărit şi trăiesc periodic la ţară; „ţara” mea se numeşte Griviţa şi Smirna. Mi-e dor deseori de viaţa de laţară; mai ales primăvara, când înfloresc ghioceii şi salcâmii înnebunesc de atâta albă floare; mai ales vara, când cauţirăcoarea pomilor şi a bolţilor; mai ales toamna, când culorile se schimbă şi se preschimbă; mai ales iarna, când zăpezile şisărbătorile ne fac mai buni.

Şi tot cei simpli, de la ţară, par a fi adevăraţi patrioţi. Când viaţa-i poartă-n depărtări, ajunge să le fie dor chiar şide tăcutele pietre de pe drum.

Veşnicia s-a născut la sat

În miros de cozonac şi ogor arat

Şi colindele

Şi Dragobetele

Şi Sânzienele

Şi Paparudele

Şi Caloianul

Plimbat cu carul.

18

Şi toţi cei dragi,

Colind cu magi,

Şi sărbători

Şi mândre flori

Şi Moş Crăciun

Într-un cătun.

Şi şcoala mea

(Predau în ea)

Şi lăcrămioare

Şi mărţişoare

Şi nuci bătrâni...

Astfel aduni

Multe poveşti

Dragi, româneşti

Aron Viorica ( Maura )

SAM „Areta Teodorescu” Griviţa

Şcoala satului meu

Şcoala este pilonul pe umerii căruia apasă greutatea asumării responsabilităţii de a transmite valorile culturale,

ştiinţifice şi civice la nivelul exigenţelor calitative cerute de standardele educaţionale, adevărate pietre de hotar în

progresul şi afirmarea societăţii româneşti în lume, acolo unde ne este locul. Numai dascălii, „slujbaşii” învăţământului,

ştiu cel mai bine ce înseamnă sacrificiul şi dăruirea, făcute cu emoţie şi înalte trăiri, scântei în aprinderea focului sacru al

devenirii şi afirmării copilului, veriga cea mai măreaţă a societăţii.

Am ştiut că şcoala este „casa” în care noi, dascălii, ne petrecem cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acest loc devine al

doilea „acasă”, locul în care trăiesc în armonie elevi, cadre didactice şi părinţi. Aceştia sunt principalii actori în marele

spectacol al educaţiei, care aşteaptă „aplauzele”comunităţii. Punţi trainice de prietenie, de preţuire şi de admiraţie

reciprocă au fost create de-a lungul anilor.

Dacă este uman să îi poţi vindeca pe oameni şi să le alini suferinţele, dacă este nobil să le poţi asigura prin

munca braţelor tale şi pâine, şi haine, şi tot ceea ce este necesar unui trai bun şi civilizat, dacă este înălţător să-i susţii prin

geniul tău creator, a fi educator este deopotrivă şi uman, şi nobil, şi înălţător, fiindcă în şcoală modelezi viitori medici,

muncitori, artişti, modelezi oameni. Cred cu convingere că fiecare dascăl a dăruit fiecărui copil pe care l-a „învăţat” o

19

mică sau chiar o mare parte din fiinţa şi sufletul său. A fi „învăţător la sat” pentru mine, personal, a însemnat o provocare,

dar şi o mare mândrie.

Copiii satului românesc sunt curaţi la suflet. Posedă o bogăţie şi o puritate a cugetului de neegalat, moştenită de

la strămoşi. Poate nu sunt atât de civilizaţi, informaţi, evoluaţi ca cei de la oraş. Cunosc atât de multe despre micul lor

orizont local! Sunt mici, dar înţelepţi. Mult mai înţelepţi decât orăşenii. Şi mai bogaţi spiritual. Viaţa unei comunităţi

rurale adună laolaltă istorii mari şi mici, eroi şi oameni obişnuiţi, bucurii şi eşecuri, armonie şi zbatere, trecut şi prezent –

o imensă resursă de învăţare la îndemâna elevilor şi profesorilor. Cu toate că puţini dintre părinţii acestor copii le citesc

seara poveşti la culcare, ei, copiii satului, au o mare sensibilitate sufletească şi o mare, o avidă sete de cunoaştere. Trebuie

numai să ai răbdare cu ei şi să le dăruieşti puţin din viaţa ta, din timpul tău, din inima ta. Ei, micii pui de om, te simt, te

descifrează şi te răsplătesc. O, şi cum te răsplătesc! Nu există mai mare satisfacţie decât aceea de a realiza că ai pus şi tu

o cărămidă la temelia educaţiei unui om din acea comunitate mică a satului, om, care, după ce şi-a desăvârşit cariera,

alege să se întoarcă în satul natal. Un om care acum aparţine comunităţii satului, un om care recunoaşte importanţa

„primilor dascăli” pentru evoluţia şi aspiraţiile sale.

Sub geana istoriei, oamenii satului alcătuiesc toţi o multimilenară familie, fiind, rând pe rând, moştenitori şi

ctitori, rând pe rând, nepoţi şi strănepoţi, părinţi şi bunici.

Socializarea este procesul prin care copilul deprinde treptat normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele culturii în

care s-a născut. Copilul percepe influenţele mediului în care trăieşte în raport cu modul propriu de gândire şi de acţiune,

motiv pentru care socializarea are mai multe finalităţi. Reprezentările copilului, preferinţele sale se formează în contextul

strict al unui ansamblu de norme instituţionale de ordin public şi privat. Copilul creşte într-un moment determinat, într-o

familie şi într-o societate. Şcoala îi va da copilului un sens, îl va raţionaliza şi îl va înscrie sub autoritatea cunoştinţelor

oficiale. Familia şi şcoala au un rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Cum ar fi copiii dacă ar fi crescuţi fără

influenţa adulţilor? Cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în cei „şapte ani de

acasă”, în decursul cărora părinţii ar trebui să poarte grija, răspunderea şi preocuparea pe care pot şi trebuie să le aibă

pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor mai importante cunoştinţe,

priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente pentru fragezii pui de om. De altfel, aceşti atât de invocaţi,

lăudaţi sau blamaţi „şapte ani de acasă”, reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume, zestrea care îl însoţeşte toată

viaţa. Consider că cei „şapte ani de acasă” de la ţară sunt puţini deosebiţi de cei „şapte ani de acasă”de la oraş.

Cunoscând oamenii satului şi aparţinând lor, am descoperit deschiderea lor spre comunicare, ospitalitatea, omenia,

simplitatea, prietenia. Aceste valori sunt transmise de către „oamenii satului” copiilor lor mai uşor, cu mai mult respect,

cu sfinţenie, chiar cu religiozitate.

În era Internetului, când navigăm cu pasiune căutând să stabilim contacte cu oameni din cele mai îndepărtate

colţuri ale lumii, uităm deseori de cei care ne stau aproape şi care ne reprezintă ca indivizi şi ca neam. Uitând că

„veşnicia s-a născut la sat”, ne îndepărtăm de obârşii, de balade şi de doine, de frumuseţea basmelor româneşti, de

înţelepciunea pe care bătrânii satelor au păstrat-o cu trudă de-a lungul vremurilor. Totuşi, elevii sunt conştienţi de trecut

încă de la cele mai mici vârste, pornind de la informaţiile pe care le află din elementele de artă populară, poezia

obiceiurilor calendaristice, folclorul obiceiurilor de peste an, poveştile şi povestirile tradiţionale, basmele, legendele,

snoavele, ghicitorile, zicătorile şi proverbele, cântecele şi dansurile populare locale, şezătorile, fotografiile de familie,

clădirile vechi, iar, mai târziu, prin intermediul filmelor, al televiziunii şi al siturilor istorice. Dar, pentru a începe să

20

înţeleagă trecutul, ei trebuie să înveţe de timpuriu să formuleze întrebări şi să poată căuta şi găsi răspunsuri la ele. Îi

putem ajuta pe elevi să afle despre trecut, folosind sursele istorice aflate sub forma unor bogate materiale fotografice,

grafice, ilustrative şi obiectuale la nivelul muzeelor comunale sau minimuzeelor şcolare, în comunitatea satului – resursă.

În cadrul raportului general – particular, elementele de istorie locală au multiple valenţe instructiv-educative,

utilizarea lor dovedindu-se necesară la nivelul tuturor vârstelor de instruire, pornind chiar de la cea preşcolară. Este vorba

aici, printre altele, de accesibilitatea înţelegerii istoriei ca exponentă a vieţii oamenilor, cu rol deosebit în procesul de

educare patriotică a elevilor. Preocuparea neobosită pe linia cunoaşterii, selecţionării, dozării şi integrării organice a

elementelor de istorie locală în istoria patriei constituie, în acelaşi timp, o condiţie, o garanţie a imprimării unui caracter

creator formativ, lecţiilor şi celorlalte activităţi instructiv - educative, deschide câmp larg manifestării personalităţii

dascălului, atât în şcoală, cât şi în afara lui.

Când poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că „veşnicia s-a născut la sat”, se referea la trăinicia şi frumuseţea

artei populare, născute din sufletul ţăranului român,din imaginaţia lui atât de originală şi, fără îndoială, din puritatea

fiinţei sale. Satul este, cel mai adesea, păstrătorul acelei culturi arhaice, ancestrale, e un „spaţiu sacru”, în care omul este

cât mai aproape de punctul care face legătura cu divinul şi care îi oferă echilibrul. Tradiţiile şi-au făcut apariţia în acest

spaţiu miraculos al satului românesc. Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, ele sunt cartea noastră de

identitate culturală, sunt acelea care ne definesc, sunt o particularitate a poporului nostru şi numai al nostru. Satul

românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau că este, adică un loc magic, un spaţiu în

care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui... Lumea s-a schimbat, iar istoria pare că nu mai

are răbdare cu aceste ritmuri încete.

Lumea întreagă e într-o continuă schimbare. La fel şi lumea satului. Satul românesc s-a modernizat. Chiar dacă

oamenii satului folosesc Internetul pentru accesarea unor fonduri structurale prin realizarea de proiecte comunitare, totuşi

ocupaţiile de bază ale locuitorilor au rămas cam aceleaşi: cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Noi, dascălii,

trebuie să valorificăm experienţa copiilor dobândită în familie şi să o continuăm la un nivel superior, folosind persoanele-

resursă ale localităţii.

Este foarte uşor să trecem cu vederea multitudinea de lucruri pe care le întâlnim în fiecare zi, tocmai din cauză

că ele ne sunt familiare. De multe ori, soluţia anumitor probleme se află chiar în faţa noastră, doar că nu o observăm

tocmai din cauză că ne este atât de familiar un aspect sau altul al vieţii noastre în comunitate.

Cercetarea comunităţii locale în general şi a celor rurale în particular, poate fi un demers provocator şi motivant

atât pentru elevi, cât şi pentru dascălii lor. Metodele de cercetare şi investigare a comunităţii conferă curriculumului unei

şcoli autenticitate, varietate şi specificitate. Istoriile orale constituie în acest sens modalităţi generoase de adaptare a

curriculumului la realităţile vieţii cotidiene a elevilor. Scopul lor este de a face cunoscută acea parte a experienţei umane

care nu apare în cărţile de istorie, dar care face cu adevărat istoria şi de cele mai multe ori nu este scoasă la lumină şi

valorificată. Pentru elevi, implicarea în proiecte de istorie orală poate contribui în primul rând la mai buna cunoaştere a

propriilor familii (ştiut fiind faptul că cea mai mare parte a experienţei noastre ca familie dispare odată cu trecerea

timpului) şi apoi la descoperirea unor aspecte inedite şi necunoscute şi, de multe ori, pline de farmec ale locului în care

trăiesc.

21

Patrimoniul cultural românesc cuprinde o bogată literatură folclorică, din păcate prea puţin cunoscută şi studiată

de către elevi. Astfel, misiunea dascălilor devine o pledoarie pentru cunoaşterea şi valorificarea creaţiilor folclorice într-

un sistem organizat de învăţare, susţinut de bogăţia şi diversitatea unor „surse nesecate” – repere morale de înaltă valoare

pentru generaţiile prezente şi viitoare. Prin cunoaşterea şi valorificarea motivelor populare proprii basmului, baladei,

legendei, care au stat la baza creaţiilor culte, urmărim să aducem cât mai aproape de elevi valorile înaintaşilor, care şi-au

exprimat trăirile şi năzuinţele în creaţii orale. Pe lângă genurile şi speciile aparţinând literaturii populare, elevii pot

cunoaşte tradiţii legate de naştere, nuntă şi obiceiurile specifice sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte. Cunoştinţele

dobândite vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului elevilor, la o mai bună înţelegere a unor fragmente din

operele pe care le vor studia mai târziu. Creaţie multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de o

mare varietate, bogăţie şi un înalt rafinament estetic. Omul contemporan regăseşte frumosul folcloric în aspectele

esenţiale ale vieţii sale: artă, natură, societate şi simte nevoia acută de a introduce esteticul în viaţa sa. Receptarea operei

de artă şi, implicit, a frumosului folcloric nu este posibilă fără învăţarea unui limbaj folcloric. Elementele de folclor cu

care elevii sunt familiarizaţi în cadrul unor cursuri opţionale sunt, în acelaşi timp, parametri ai noţiunii de frumos.

Aşadar, concomitent cu însuşirea gramaticii limbajului folcloric, se dobândesc acele cunoştinţe care vor constitui criterii

de apreciere ale frumosului. Descifrarea elementelor de limbaj folcloric trezeşte elevilor interesul pentru arta folclorică în

general, le dezvoltă capacitatea de a decodifica mesajul operei de artă şi le formează judecăţi de gust şi valoare artistică.

Cunoaşterea profundă a folclorului de către elevi trebuie să constituie baza pentru discernerea între valoarea autentică şi

nonvaloare. Folclorul copiilor dispune de valenţe formative multiple vizând toate resorturile personalităţii umane şi

anume: cognitiv (memoria, imaginaţia, gândirea, spiritul de observaţie), afectiv (înclinaţii, sentimente, voinţă) şi psiho-

motor (deprinderi psiho-motorii). O cunoaştere mai profundă şi o receptare mai atentă a folclorului de către „micuţii

căutători de frumos”, vor contribui în mod eficient la educaţia estetică a acestora, vor asigura legătura cu pământul pe

care trăiesc, cu tradiţiile locale, cu poporul şi arta acestuia.

Trebuie să se demonstreze elevilor că în cultură nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie transmis urmaşilor, care

să preia, să simtă frumosul de lângă ei şi chiar să-l producă şi să urmărească totodată structurarea la elevi a unui

ansamblu de atitudini şi motivaţii care vor încuraja şi îi vor stimula ulterior în păstrarea tradiţiilor, datinilor şi,

în general, a folclorului românesc, parte integrantă a fiinţei noastre naţionale. Copiii pot cunoaşte diferite produse

de artizanat, atrăgându-li-se atenţia cu privire la munca depusă de creatorii populari: cioplitul în lemn, olăritul, ţesutul,

cusutul pe fir, confecţionarea unor obiecte cu materiale din natură.

O ocazie în care se valorifică tradiţiile populare cu care copiii au făcut cunoştinţă în diverse ocazii este

şezătoarea. Participanţii lucrează, în acelaşi timp petrec, spun poveşti, glume, proverbe , zicători, ghicitori, cântă,

dansează, într-o atmosferă recreativă şi antrenantă.

Jocurile populare româneşti, prin frumuseţea şi originalitatea costumelor şi a melodiilor, prin supleţea şi

expresivitatea mişcărilor, contribuie în mare măsură la realizarea educaţiei estetice şi la cultivarea gustului pentru frumos

a tinerelor generaţii.

Scopul studierii folclorului este acela de a forma progresiv un tânăr capabil să înţeleagă originea şi

rădăcinile neamului său, să fie mândru de istoria sa milenară cu tot ce înseamnă aceasta, să înţeleagă frumosul

din arta populară, să contribuie la crearea lui, la păstrarea şi transmiterea lui către generaţiile viitoare. Prin tot ce

22

face şi întreprinde, elevul exprimă direct sau indirect ataşamentul faţă de tradiţiile şi frumuseţile aşezărilor natale şi,

implicit, faţă de patria din care face parte.

Prof. înv. primar - Dănuţă Viorica

Şc. cu cls. I-VIII „Ionel Perlea”Ograda

Prin ţărâna uliţei

Abia când lampa cu gaz a fost dată mare au constatat că eram fată. ”Primirea”mi-a făcut-o fratele meu cel

mijlociu cu un: ”duceti-vă-n… cu fata voastră cu tot” i asta după ce inca’mare (mama tatei) în întunericul nopţii senineș

de vară reuşise să-l murdărească pe obraz. ”Cârpele” mi-au fost îngropate în ”casa mare”, cea cu ”gutui la geam” şi poate

că şi asta a făcut ca, de fiecare dată când ajung la intrarea-n sat şi în capul uliţei, să-i văd pe toţi cei care de-a lungul

anilor am fost cu toţii, pe cei cu m-am jucat cu picioarele goale în ţărâna fierbinte, ne-am scăldat, ne-au îngheţat

picioarele pe gheaţa gârlei, am căutat ouă de raţă i gâscă prin apele de primăvară, am furat cireşele cu ”Hoţoaica”, amș

jucat ”Purceaua”, ”Gioalele”, ”Ţurca”, am făcut păpuşi din ştiuleţi de porumb şi, din beţe înfipte în pământ, am făcut

case. Acele beţe au făcut rădăcini şi-au crescut falnici şi umbroşi copaci, iar la umbra lor parcă stau şi astăzi toţi cei care

s-au dus dintre noi.

Prin ţărâna fierbinte au rămas urmele paşilor tuşei Sohica, cea a le cărei degete încovoiate ne-a luat măsura

”gâlcilor” şi ni le ”răsfăţa” cu sare (era răsfăţ, că-n ”zacărul” cubic era sfărâmat şi folosit) ni le apăsa, iar ca măsură de

precauţie urma neapărat ”galgara” cu gaz.

De la gârlă urca Baba lu Stancu cu nelipsita-i găleată ”găurită” plina cu lintăriţă, mâncarea preferată a

mâncătorilor curţii.

Pe Mo Ona, cel care, de câte ori ne prindea la furatul morcovilor (pe care cu teama-n sân îi furam, dar tot neș

duceam să probăm săpăligile obţinute cu măiestrie din singurele linguri din metal pe care le aveam în casă că, în rest,

lingurile din lemn ne rodeau ”frâneţele”de la gură) a rămas i astăzi pomenit cu inconfundabila lui vorbă ”Măi drace cuș

capul roşu!”, strigare cu care reuşea să ne alunge doar după ce ”sânul”era doldura de pradă.

Uite-l pe Ponea! Cel care în fiecare an al copilăriei noastre a reuşit ca-n traistele făcute din prosoapele de pânză

şi sfoară ”priponită” cu cocenaşi şi care ne rodeau gâturile din cauza greutăţilor bolindeţilor (colăcei copţi pe vatră), făcea

să apară cele mai gustoase gutui din lume şi, ca să mai obţinem încă una, aşteptam să mai colinde câteva cârduri, si apoi

reveneam şi noi, toţi ai uliţei şi uram cu voci schimbate şi alt număr:

”Buna dimineaţa la Moş Ajun!

23

Să nu ne mai daţi colaci,

C-am umplut vreo şapte saci.

Să ne daţi o părăluţă

Să luăm o măntăluţă

C-avem unul cu ilic!

L-a luat naiba de frig!”

Şi cu asta dădeam startul sărbătorilor de iarnă. Răsuna satul de cetele copiilor şi zgomotele puse in ferestre în

Ajunul Crăciunului, iar flăcăii urau din toţi rărunchii lor ”Brezaia”:

” Asta-i seara,sera-i mare

Cel Domn bun

Asta-i seara lui Crăciun

Noi plecăm să colindăm

Cel Domn bun

La aceste case mari şi n-alte

Şi-mbelşugate de toate

Cel Domn bun

Şi de miere şi de unt

La anul când om veni

Sănătoşi să vă găsim.

La anu’ şi la mulţi ani!”

Şi tot aşa o ţineau slătiorenii – Slătioarele sat în partea de nord a judeţului Ialomiţa la graniţa cu Prahova şi la

”Plugul Mare”, ”Irozii”, ”Caprele”, ”Colindele”,”Sorcova”,”Grâuleţul”,”Pusul Oalelor”, până la ”Bobotează” şi ”Sfântul

Ioan” se răsfăţau cu tot ce au pregătit peste an în gospodăriile lor şi de pe pământurile, ale lor acum, cândva ale

Văcăreştilor şi Cantacuzinilor.

Răsfăţaţi am fost şi noi, copii de ţărani dar doar câte o săptămână după ce ne năşteam. Mamele trebuiau să

meargă la munca câmpului,iar noi cei mici eram lăsaţi în grija fraţilor mai mari.

Şi era vara... pentru mine şi alţii a însemnat mult să ajungem în capul lanului de grâu, de... eram plecaţi de-acasă,

unde la umbra unei basmale susţinută la colţuri de patru araci, am descoperit, cât de alabastru e cerul nostru, câte furnici

24

ne dădeau târcoale şi urmele lăsate de rugii de mure din miriştea lanului, lăsate pe picioarele cere ne atârnau pentru ca

fraţii (şi ei de numai câţiva ani) atât aveau puterea de a ne ridica în braţe.

De atunci ţinem minte clăile de snopi, batozatul acestora, dar şi glumele lui nea Titi,feţele arse de soare, dar şi

mulţumirea de pe feţele lor,mulţumirea lucrului bine făcut.

Aşa au fost şi sunt slătiorenii mei, oameni simpli, dar cu frica lui Dumnezeu, harnici, ambiţioşi, săritori.

Iată-i la ”clacă” unde toţi au ridicat case din paiantă (”crăci” de salcâm îngrădite, susţinute de furci din salcâm şi

pe tălpi - ”buturugi”).

Toate acestea erau umplute cu pământ amestecat cu paie frământat de noi, copiii, unde ne făceam ”cizmuliţe”,

măcar din noroi, că în rest nu prea se ajungea, mai ales dacă erai al III-lea, al IV-lea copil.

Iată-i şi la partea cea mai frumoasă a clăcii: copăile pline cu gogoşi şi oalele umplute cu vin(pentru cei mari),

pentru copii ”colărezii”, auziţi-o pe ţaţa Iulica lui nea Marin Pui Fript al cărui chiuit îi convoca şi pe cei din uliţa cealaltă,

chiuit exersat şi de cei care”scăpaţi în casa mare” participau la hora de la Domnul (cel mai înstărit din sat) şi la nunţile,

botezurile, ”turtele”, ”tăiatul moţului”.

E iarnă. Se apropie hramul bisericii ”Sfinţii Trei Ierarhi”. Slătiorenii se pregătesc pentru sărbătorile celor trei

Sfinţi când şi toţi ai satului cu numele Vasile, Grigore şi Ioan au prilejul să fie sărbătoriţi şi să-şi arate vinurile ca lacrima.

Chiar dacă era iarnă rolul copiilor nu lua sfârşit, eram într-o fierbere continuă.

Începeau să ne pregătim pentru dihorniţă, cea care deschide lanţul manifestărilor de lăsatul secului.

Fiecare copil cu vârsta cuprinsă între trei şi cincisprezece ani, ajutat de părinţi, îşi pregătea dihorniţa (o cutie, un

vas de circa un litru în care se prepară materiale inflamabile şi ciocălăi - ştiuleţi de porumb fără boabe; sau cârpe legate

cu multe sârme care se ţineau înainte de a fi aprinse în produse petroliere).

În noaptea de lăsatul secului, când crucea întreaga (bărbatul) mergea înainte cu sticla cu vin şi jumătatea de

cruce (femeia) îi mergea în urmă, pentru a le lumina calea şi a alunga spiritele rele din sat, noi cei pregătiţi din timp, ne

adunam la capătul uliţei şi aprindeam dihorniţele. Primii care intrau în scenă erau cei mici, care veneau însoţiţi de fraţii

mai mari. Astfel începeau primele lecţii de maniere (învăţau cum să ţină vasul arzător, la ce distanţă, cum să-l învârtă

înainte de a fi aruncat spre cer, cum să se ferească de cel de lângă el şi cum să fugă din traiectoria flăcării aflate în zbor).

După retragerea celor mici, locurile virane, marginea satului, malul gârlei, islazul se transformau în adevărate

tabere de lumini mişcătoare, care mai de care mai puternice, mai bine concepute.

Alături de băieţi veneau şi fetele mai curajoase. Aveau loc pariuri între cei ce aruncau mai sus şi mai departe

dihorniţa, fără ca aceasta să se deterioreze. Odată cu luminiţele zburătoare se iscau chiote şi ţipete de bucurie.

Spre miezul nopţii înceta. Se considera că spiritele rele au fost alungate din localitate, iar sătenii pot trece la

purificarea sufletească în linişte, cei ce se întâlnesc îşi destăinuie gândurile, îşi cer iertare şi iartă la rândul lor, ştiind că

prin aceasta pot întâmpina Învierea Domnului cu sufletul curat şi uşurat.

25

În prima zi de post, în zorii zilei participau la jujăul (un laţ împletit din funie de cânepă) câinilor, care erau

învârtiţi până când ameţeau-asta pentru a nu mai turba.

În Postul cel Mare şi noi, copiii, eram părtaşi. De aceea râmnim (ne lasă gura apă) şi acum la boabele fierte în

sobă, dovleacul copt, plăcintele de sfeclă, boabele coapte, puricei (mămăligă rămasă care se prăjea în tigaia unsă cu

unsoare), ciorba de ştevie, mâncarea de urzici şi susanul adus din vii.

Şi uite aşa se scurgea postul şi totodată iarna şi noi, cei mici, urmăream cu interes apariţia verdelui primăverii,

dar mai ales înmuguritul salciei.

De mare folos fiindu-ne aceasta în Sâmbăta Floriilor, când cete de doi-trei copii, de şase-doisprezece ani,

porneam înainte de a se lumina de ziuă să colindăm pe la casele oamenilor. Fiecare copil din ceata de colindători purtam

în spinare un mănunchi (snop) de salcie legat fedeleş cu sfoară şi un mănunchi în mână din care lăsam la fiecare casă

colindată câte o ramură, pe care o împleteam în jurul unui par (pentru a aduce noroc şi sănătate familiei), de aici şi

denumirea obiceiului”salcia”.

A doua zi, duminica, mănunchiurile erau duse de părinţi, bunici la biserică unde erau sfinţite şi atunci când

fiecare credincios era miruit primea câte o ramură de salcie, pe care, ajuns acasă o punea la icoană.

”Mulţimea norodului Doamne

Aşternea în cale veşmintele

Sau alţii tăiau ramuri de măslin

Şi cu bucurie mi-L întâmpinau zicând:

Osanale Fiului al lui Iosif

Bine eşti cuvântat cel ce ai venit

Şi iarăşi vrei să vii

Întru numele Domnului

Întru numele Domnului

La anu’ şi la mulţi ani!”

Cu ”salcia”, deschideam săptămâna deniilor, cea mult aşteptată de copiii satului. Cu lumânări şi tămâie în fiecare

seară eram prezenţi la slujba de denie, unde, alături de cei în vârstă, încercam să ne însuşim primele lecţii de buni creştini

ortodocşi (imitam aprinsul lumânărilor, tămâii – dar, ce-i drept, mai făceam să miroasă din plin în biserică şi a păr pârlit –

aşa îi recunoşteam pe noii iniţiaţi ai deniilor când treceam în ”Vinerea Mare” pe sub masă şi când ne împărtăşeam în

sâmbăta Paştelui).

După Paşti, alături de părinţi şi noi copiii priveam cerul adesea, să vedem dacă-şi deschide porţile ploilor. Atunci

când ploile întârziau a uda pământul, ne adunam copiii de pe uliţă, înmuiam pământul că, de, ... experienţă aveam de la

26

claca caselor şi cu meşteşug asamblam o păpuşă din lut, aşezată pe o targă mică pe post de coşciug. ”Scaloianul”, cu o

lungime de douăzeci-treizeci de centimetri îl modelam după constituţia umană, cu cap, trunchi, membre (aşezate pe piept

ca la orice mort).

Ceata de copii conducea scaloianul prin sat, timp în care interpretam o melodie ce se apropia de bocetul autentic:

”Ene, Ene, Scaloiene,

O,oo

De când ploaia n-a mai dat,

O,oo

Grâuleţul s-a uscat,

S-a uscat şi s-a-ntristat

O,oo

De când ploaia n-a mai dat.

Ene, Ene, Scaloiene,

O,oo

Sa te duci cu florile,

O,oo

Şi să vii cu ploile,

Să deschizi portiţele,

O,oo

Să intre fetiţele.

Ene, Ene, Scaloiene,

O,oo

Să deschizi portiţele,

O,oo

Sa curgă ploiţele,

Să curgă şiroaiele,

27

O,oo

Să umple zăvoaiele.

Pe tot traseul locuitorii (copiii) eram udaţi cu apă de către săteni. Ceremonialul îl închinau la gârlă, unde

scaloianul cel acoperit cu flori şi coji de ouă roşii îl aşezau cu targă şi cruce pe apă pe care valurile îl duceau în larg în

timp ce noi, copiii, cântam. Pomana scaloianului o făceam cu ouă roşii, plăcintă cu brânză, colăcei şi în final ne prindeam

în joc simulând bucuria pentru ploaia ce va veni.

Dacă Scaloianul nu aducea ploile-n şiroaie, intrau în rol ”Paparudele”, datină care se practică în joia a doua după

Rusalii. În cazul în care ploile îşi fac datoria, Paparudele nu-şi mai au rostul, dar, în caz de secetă prelungită, acestea

invocă ploaia, indiferent de data calendaristică.

Paparudele sunt îmbrăcate subţire pentru că vor fi udate, la mijloc au prinse tulpini de bozii, iar pe cap poartă

coroniţe tot din bozii. Intrate în curţile oamenilor, acestea cântă şi joacă ritmat, timp în care gazda le udă cu apă din ulcele

de pământ.

”Paparudă, rudă

Vino de mă udă,

Cu găleata plină,

Ploile să vină,

Cu găleata rasă,

Ploile se varsă,

De joi până joi,

Să dea numai ploi,

Unde dai cu plugul,

Să curgă ca vântul,

Unde dai cu sapa,

Să curgă ca apa,

Să nu dai cu strachina,

Că e rău de pagubă,

Şi să dai cu ciurul,

Să umple pătulul,

28

Şi să dai cu sita,

Să umple şi tinda,

Şi să dai cu baniţa,

Să umple bătătura!

Odată ajunşi la Înălţare, eram convinşi că şi noi, copiii, ne-am făcut datoria în ceea ce priveşte viaţa socială,

economică şi spirituală a satului.

A trecut an după an, timp în care fiecare pui de slătiorean ne-am grăbit să creştem şi ... ca acum, după ani, să

tânjim să fim copii Slătioarelui, sat cu acei oameni simpli care ştiu să-şi pregătească în fiecare an tot ce înseamnă pentru

ei ceva de suflet: pomenirea morţilor, muncile câmpului, creşterea animalelor, dar, mai ales, creşterea propriilor pui,

lăsând prin aceştia urmele paşilor lor prin ţărâna uliţei satului.

Rica Anicăi a lui Leon a lui Creţu

Institutor: Dimache L. Aurelia

Şcoala cu clasele I-VII ”Constantin M. Cantacuzino”

Jilavele-Ialomiţa

Ve nicia s-a născut la sat – Adevăr i mit, trecut i prezentș ș ș

Prin această lucrare a dori să relatez într-un mod impar ial argumente pro i contra acestei sintagme, folosindș ț ș

cuno tin e din domeniul literaturii, sociologiei, psihologiei i religiei.ș ț ș

I. ADEVĂR I MITȘ

"Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

29

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele."

( L. Blaga - Sufletul satului)

Tema poeziei o constituie nostalgia după toposul mitic al satului, locul în care omul î i poate regăsi puritateaș

(amenin ată de civiliza ia tehnicistă). După cum se vede, poetul trăie te, la modul expresionist, teroarea ora uluiț ț ș ș

tehnicizat, cu ma ini „subpământene" i imagini de co mar.ș ș ș

Titlul con ine sugestia unui „suflet" pe care îl are satul, entitate metafizică prezentă în straturile lui arhaice iț ș

care „vine" ca un „duh" spre vremurile noastre. Spa iul satului este, astfel, sacralizat, prin faptul că aici s-a născut Mareleț

Timp. De altfel, într-o poezie ulterioară („Fum căzut"), satul este comparat cu o „biblică atră" (aluzie, probabil, la staululș

în care s-a născut Isus). Pentru a nu-i stânjeni lini tea sfântă, gândul devine „mai încet", iar bătăile inimii se aud, parcă, înș

pământ, acolo unde dorm strămo ii. Întoarcerea în „satul minunilor" echivalează cu o revenire în paradisul originar,ș

pentru că „Aici se vindecă setea de mântuire", iar omul este absolvit de păcatul adamic; iar pelerinul care i-a „sângeratș

picioarele" în „pietrele" profanului se vindecă stând „pe un podmol de lut". Satul este văzut ca spa iu al unei geografiiț

sacre i ca un Centru al lumii.ș

Într-o altă ordine de idei, copilăria apare ca o operă de aur, ca un tărâm al bucuriei şi inocen ei, în careț

fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare. Nică este „copilul universal”, de pretutindeni şi de

oricând, în care toţi ne regăsim cu nostalgie. Acestei copilării ideale, Ion Creangă îi oferă un mediu real de existen ă, unț

cadru uman şi geografic, care este satul Humuleşti, locul natal al prozatorului. Amintirile se structurează pe două planuri:

unul urmăreşte procesul de formare al lui Nica şi evoluţia lui spirituală în contextul mediilor sociale pe care le străbate;

celălalt plan surprinde universul vieţii ţărăneşti şi instituţiile sociale ale vremii. Amintirile se deschid cu evocarea

comunităţii humuleştene. Creangă se introduce pe sine, copilul de altădată, în lumea satului de atunci, evocând trecerea

prin şcolile din Humuleşti şi din Broşteni şi opiniile părinţilor despre scoală. Al doilea plan al Amintirilor conturează

satul românesc tradiţional. Lumea rurală este privită din interior, de un om care cunoaşte ocupaţiile oamenilor, tradiţiile şi

obiceiurile locului. Chiar dacă, după cum dovedesc documentele, satul Humuleşti era un sat modest de oameni nevoiaşi,

pentru Creangă este un sat mare, răzeşesc, întemeiat în toata puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi

voinici şi fete mândre, care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica. Descrierea satului din partea a III-a a Amintirilor are

semnificaţia unei deschideri către priveliştile lumii. Humuleştiul este situat la intersecţia drumurilor ce duc spre scaunul

Moldovei, spre mănăstirile Neamţ, Văratec, Agapia şi spre cetatea Neamţului. Apoi, privirile se rotesc de jur împrejur şi

descoperă aşezările şi ocupaţiile oamenilor, sugerând în acelaşi timp trăsăturile lor psihologice. Locuitorii din Vânătorii

Neamţului sunt sămânţă de viteji, pentru ca strămoşii lor s-au bătut cu regele Sobieski; cei din Boiştea şi Ghindoani sunt

bogaţi şi cinstiţi, cei din Blegea, generoşi.

Principala caracteristică a satului Humuleşti este hărnicia. Toţi oamenii muncesc: la câmp, la confecţionatul

sumanelor, la tăiatul lemnelor în pădure, fac negoţ şi cărăuşie. Multe îndeletniciri tradiţionale se desfăşoară la clacă şi la

şezători, când se întrec la torsul cânepei şi lânii băieţii şi fetele. Smaranda însăşi este surprinsă într-o aglomerare de

munci ce ţin de industria casnica: ţesutul, croitul şi cusutul sumanelor ce urmau să fie vândute la târg. Meşteşugarii sunt

surprinşi în timpul desfăşurării muncii; moş Chiorpec, ciubotariul, munceşte mereu între şanuri, cleşte, ciocan şi piele de

30

încălţăminte; Pavel Ciubotariul de asemenea. Târgul este locul unde se face negustorie „din picior” cu produsele

industriei casnice şi se cumpără cele trebuitoare pentru casă.

Romanul"Viaţa la ţară" constituie una din marile reuşite ale literaturii române, un roman al înfruntărilor şi al

rivalităţilor sociale, dar şi un roman al dragostei, al contemplaţiei personajului, al vieţii câmpeneşti. Acţiunea se petrece

la sfârşitul secolului al XIX-lea respectiv începutul secolului XX în partea de nord a Bărăganului în localităţile

Comăneşti, Ciulniţei, Balta; Duiliu Zamfirescu foloseşte pentru prima dată tehnica planurilor paralele. Unul dintre

planuri înfăţişează viaţa la curtea boierului Murguleţ, iar altul cuprinde iubirea dintre Saşa şi Matei. Romanul începe cu

descrierea moşiei de la Ciulniţa în momentul în care Tănase Scatiu împreună cu mama lui sosesc în vizită. Această scenă

anunţă conflictul dintre Dinu Murguleţ (tipul boierului păstrător al valorilor tradiţionale) şi Tănase Scatiu (tipul

parvenitului). Gestul deschiderii ferestrelor pentru a ieşi mirosul de "mitocani" este relevant în acest sens. Tema

romanului este constituită de procesul de destrămare a proprietăţii boiereşti şi a familiei din cauza pătrunderii arendaşilor

în lumea satului românesc. "Viaţa la ţară" este un roman de tip tradiţional în care autorul zugrăveşte realităţile sociale din

lumea vechiului sat românesc.

II. TRECUT SI PREZENT

Românii, ca toate popoarele, au trebuit să comunice între ei stabilind astfel diferite rela ii. Aceste rela ii au fostț ț

la început norme de conduită fără caracter juridic, norme care au fost respectate de bună voie de către to i. De i maiț ș

târziu a intervenit legea scrisă, satele au continuat să- i judece pricinile potrivit dreptului strămo esc. Este adevărat, cuș ș

timpul, legea scrisă a câ tigat tot mai mult teren în detrimentul dreptului comunitar. Dar între biruin ă unuia i dispari iaș ț ș ț

par ială a celuilalt se impunea o perioadă îndelungată în care au coexistat ambele tipuri de “instan e”.ț ț

Problema înlăturării bru te a dreptului comunitar nu s-a pus în ceea ce prive te dreptul românesc scris.ș ș

Aceasta, deoarece, în mod inevitabil s-ar fi provocat grave perturbări sociale în rândul satelor române ti care se bazau peș

o tradi ie bine pusă la punct, pe norme nescrise, dar respectate cu stricte e. De altfel, încălcarea legii nescrise ducea laț ț

sanc ionarea celor vinova i, ceea ce demonstra importan a legii nescrise .ț ț ț

Dreptul românească a fost i este încă indisolubil legat de societate. Românii, i-au creat propriile reguli socialeș ș

cum dintre care amintim: regulile obi nuielnice, regulile morale, regulile religioase etc., reguli clare care le asigurauș

convie uirea în colectivitate reguli care i azi coexista cu regulile scrise. Astfel, o serie întreagă de practici sociale,ț ș

îndelung repetate în actele zilnice, cunoscute, aplicate i respectate au devenit, în timp, norme de drept.ș

Condi iile vie ii materiale i spirituale, tipurile de rela ii sociale din societatea românească au determinat apari iaț ț ș ț ț

unor comunită i i grupuri specifice de solidaritate. Via a satului românesc a avut un puternic caracter comunitar colectivț ș ț

concretizat în apari ia unor valoroase tradi ii social-economice, cu norme, forme de organizare i institu ii proprii.ț ț ș ț

Baza dreptului la poporul român au format-o cutumele care creau o situa ie juridica men inută prinț ț

consim ământ mutual. Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept, i reprezenta o practică atât deț ș

înrădăcinată în comunitatea satului românesc, încât oamenii socoteau ca prin ea î i puteau exercita drepturile. i chiarș Ș

făceau acest lucru. Regulile formate în timp nu sunt impuse de constrângere, însă ele sunt respectate, chiar nescrise fiind.

Practica generatoare de cutume era uniformă, repetabilă i avea o durată de timp destul de îndelungată.ș

31

La începutul Evului Mediu, peste tot domnea legea nescrisă, dreptul comunitar, acel obicei al pământului după

care se conduceau toate a ezările române ti. Pricinile dintre români s-au judecat potrivit acelor ”Lex Olachorum”. Înș ș

România, pozi ia dreptului obi nuielnic cutumiar s-a păstrat până la începutul veacului al XIX-lea, alcătuind obiceiulț ș

pământului sau legea românească, ” Jus Valahium ” sau ” Ius Valachorum ”. Abia după apari ia Codului civil din 1864,ț

rolul cutumei se restrânge, dar chiar i legea scrisă face, încă, trimitere, prin câteva articole, la obiceiul juridic. Obiceiulș

este, practic, rodul experien ei de via ă a întregii comunită i. Obiceiul este un model de conduită, el presupune o anumităț ț ț

constrângere în recunoa terea valorilor de grup i de respectare a lor. Obiceiul apare ca un comportament pe care grupulș ș

social îl impune membrilor săi. El se concretizează, în general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazează, pentru

aplicare, tocmai pe faptul că este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. Obiceiul formează un mecanism creator iș

păstrător de ordine, i, mai mult decât atât, obiceiul este un mecanism păstrător de cultură. Prescrierile obiceiuluiș

pământului sunt izvorâte din bunul sim i din în elepciunea poporului român, de aceea, când un membru al colectivită iiț ș ț ț

în care trăia gre ea, el era judecat numai după normele cutumiare ale locului în care trăia. Poporul român a inut i ine,ș ț ș ț

încă, la tradi ia întemeiată pe practicarea i manifestarea cultului. Tradi ia a fost i încă mai este conducătoarea tuturorț ș ț ș

actelor omului. Poate, tocmai de aceea, legea ării sau obiceiul pământului apare ca o emana ie a întregului popor privit înț ț

structura lui de clasă i în evolu ia lui istorică. Există, încă, obiceiuri străvechi care s-au păstrat aproape nealterate de-aș ț

lungul timpului.

Via a psihosocială în satul românesc a avut un caracter comunitar eviden iat de închegarea anumitor tradi ii cuț ț ț

caracter economic i psihosocial, de conservarea unor mentalită i specifice. Satul românesc i-a dezvoltat forme specificeș ț ș

conform trebuin elor comune i a voin ei comune.ț ș ț

Arta populară a României î i are rădăcinile în trecutul îndepărtat i tumultos al regiunii. Fiind situată laș ș

intersec ia marilor civiliza ii istorice – Greacă, Romană, Bizantină, Orientală i Occidentală – elemente ale acestorț ț ș

civiliza ii au fost absorbite de locuitorii acestor regiuni, toate acestea rezultând într-o viziune originală care se găse te înț ș

artă, me te ugurile i muzica României. Folclorul românesc este cel mai bine conservat din lume, iar manifestările saleș ș ș

sunt evidente în întreaga ară: Maramure (construc ii din lemn, costume, ceramică); Bucovina ( esături, ouă încondeiateț ș ț ț

de Pa ti, costume, tradi ii); Banat (costume populare artistice, obiceiuri tradi ionale); Horezu (ceramica, sculptura înș ț ț

lemn); Mun ii Apuseni (costume populare artistice, sculpturi în lemn, sărbători populare, construc ii din lemn);ț ț

Mărginimea Sibiului (icoane pictate pe sticlă, costume populare artistice, obiecte de uz casnic – toate adunate în muzee

de artă populară). Există, de asemenea, muzee ale vechii tehnici populare la Bucure ti, Sibiu, Cluj-Napoca, Râmnicuș

Vâlcea, Foc ani, Timi oara i Sighetu Marma iei.ș ș ș ț

Am ales astăzi să vorbesc despre criza satului românesc. Situa iei dramatice a ăranului român i se adaugă acumț ț

o criză economică i financiară ale cărei consecin e vor lovi mult mai crud mediul rural. Se vorbe te de recesiune, dar deș ț ș

două decenii satul românesc este într-o recesiune continuă. Din păcate, ăranul român i problemele lui lipsesc dinț ș

peisajul dialogului public. El este fie ignorat, fie tratat cu dispre . Asistăm la o criză a satului românesc, iar ea nu esteț

doar una economică. Supus discriminărilor i presiunilor distructive, sistematice, decenii la rând, satul nostru a fostș

transformat într-un spa iu social semi-de ertic. Într-un loc predestinat e ecului, de unde trebuie să fugi, dacă vrei să aiț ș ș

ansa unei vie i decente, demne, contemporană cu lumea secolului XXI. Criza aceasta nu a început acum, dar ultimii 20ș ț

de ani de guvernare au împins satul în pragul distrugerii totale. Invadat de subcultura urbană, ajuns loc de refugiu pentru

victimele dezindustrializării, adăpost precar al celor mai mul i dintre bătrânii ării, aflat mereu în afara oricăror programeț ț

sistematice de dezvoltare, satul nostru a încetat să mai fie reper al unui mod tradi ional i coerent de via ă.ț ș ț

32

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie,

boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini.

Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a

mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în

bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă

cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii

loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru

decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă

prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor noastre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un

obraz gros şi o inimă tabloidală. Convenţia Europeană a Peisajului a lansat ideea unui sat european care-şi păstrează

identitatea clădită de-a lungul secolelor folosindu-se de avansurile tehnologice ale ultimelor decenii pentru asigurarea

unei prosperităţi durabile. Este nevoie de reîmprospătarea con tiin ei actualului ăran român. Educa ia lui morală, civicăș ț ț ț

i intelectuală îl fac să se adapteze la noile tehnologii i face totul cu dăruire, dar are nevoie de sprijin din parte forurilorș ș

superioare.

ÎN LOC DE CONCLUZIE:

Este adevărat că “sufletul” con tiin ei române ti s-a născut la sat, dar oare va dura o ve nicie?ș ț ș ș

SURSA DE INSPIRA IE:Ț

Articole i publica ii jurnalistice pe diferite site-uri, internet.ș ț

Petre Mariana, coala cu clasele I-VIII, OgradaȘ

File din via a satuluiț

Motto: Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală,atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul culturii populare, centru

generator, binecuvântat şi rodnic. (Lucian Blaga)

33

Ştiind sigur că o fărâmă de veşnicie s-a născut şi în satul meu, cum este normal conform proporţionalităţii, eu,care simt că figurez în lăturaşa constitutivă, îmi iau răspunderea să încerc, privindu-mi satul din amontele său existenţial,unele explicaţii, unele descifrări…

Cine suntem? De unde ne tragem rădăcina? Din Ţara copilăriei, ar spune cineva. Din Ţara poveştilor, din Ţaraveşniciei, aş răspunde eu! E veşnic satul şi veşnicia s-a născut la sat, căci cum altfel ne-am prinde imaginar, într-o horă,acea sfântă horă. Şi strămoşi, şi urmaşi, umăr la umăr am da mână cu mână şi ne-am închina numai în faţa Icoanelorcredinţei; Icoanelor neamului nostru: Pământ, Codru, Râu, Munte, Mare, Deal, Câmpie.

Sunt veşnice noţiunile de ţarină şi de ţăran.

Fiecare dintre noi purtăm în suflet un strop de veşnicie pentru că, mai devreme sau mai târziu, ne naştem mereudin părinţi ce-şi au veşnicia la sat. Dacă ne-am întoarce în trecutul îndepărtat al existenţei noastre, cu siguranţă am găsi pecineva ce vine din lumea cuminte a satului, hrănind cu veşnicie rădăcinile noastre. Eu cred că, mai mult ca oricare popor,fiinţa neamului românesc nu poate fi desprinsă de dimensiunea satului, pentru că satul este leagănul identităţii noastrenaţionale. Poate că, pentru unii, faptul că s-au născut la sat este doar o întâmplare şi chiar şi-ar fi dorit să se nască în altloc, dar eu sunt mândră de locul unde-mi stau înfipte rădăcinile.

Te uiţi la sat dintr-o parte: îl vezi îmbrăcat în haine de sărbătoare, se coc roadele pământului, ciripesc păsările, epace şi e senin şi cerul. Dacă-l priveşti din alt unghi: încep să răsară printre rânduri case cu pereţi pictaţi în petale de flori.Timpul parcă s-a oprit în loc şi Veşnicia pune stăpânire peste sat. E Veşnicia Frumosului!

Sufletul satului rămâne a fi comoara de preţ a unei ţări, a unei naţiuni, a unei conştiinţe… Memoria luminoasă seaflă în centrul satului, în irisul străbătut de gloanţele istoriei care constrâng aroma unui delir: vraja unui nou început. De-ar fi, Doamne, în puterea mea să şterg rănile şi nopţile pentru a-l putea regăsi pe acei Ion şi Marie!

Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelaşi în timp şi spaţiu. Nici o lege dinafară, atâta timp cât a fost considerat drept unicul rezervor spiritual al societăţii, nu i-au putut afecta destinul (cu excepţiaerei comuniste), pentru că şi le avea pe ale sale: obiceiuri, tradiţii, orientări clare, logice, verificate de vreme şi capabilesă dea răspuns în stil propriu gândirii tradiţionale, oricărui aspect al existenţei. Satul este situat în centrul lumii şi serevărsa în mit; este integrat într-un destin cosmic, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.

V-aţi întrebat vreodată ce legătură ar fi între sat şi sămânţă? Pare ceva absurd, inventat. Este aici o speranţă,temelie, dar şi dragoste. Isus spunea că „Sămânţa este cuvântul împărăţiei, iar pământul reprezintă diversele feluri de aînţelege ale celor ce ascultă”. Atunci satul este Omenirea, zeul nemuritor, cel mai destoinic, de la care au pornit generaţiiumane de plugari cu miros de pământ reavăn. Ei au devenit, curând, simboluri, alături de acea fântână de la margine desat, de la acel copac de la poartă. Oamenii de aici sunt truditorii pământului, viaţa lor fiind o „poveste a pâinii”: Cinstitemâini de soare arse/ şi înăsprite de sudoare:/ Din truda săptămânii voastre/ Trăieşte a lumii sărbătoare!

În viaţa satului, locuitorii lui se simt aşa cum ne simţim noi acasă, printre rude şi prieteni. Ne este greu, astăzi, săne reprezentăm atitudinea lor plină de căldură faţă de sat. Ţăranul se simţea intim cu satul; intimitatea aceasta se extindeala toate nivelurile şi pe toate planurile şi se baza pe armonie, înţelegere, respect – chiar prietenie. Divinul nu era pentru elun principiu rece şi impersonal, ci se putea întrupa în eroi (deseori prometeici) sau sfinţi, care nu ezitau să se confrunte cunatura sau relele lumii. Acest lucru reiese şi din cercetarea noastră întreprinsă asupra modului cum sunt respectateanumite zile de sărbătoare închinate sfinţilor. Gândirea locuitorului de la sat este „magico-religioasă”. El are conştiinţaexistenţei divinităţii care l-a creat şi care i-a dat pe sfinţi să-i fie de ajutor. El respectă zilele închinate lor, cu credinţa căaceştia îi apără casele, ogoarele, animalele de vitregia vremii, de alte pericole iminente locuirii în apropierea pădurilorsau a locurilor pustii. Pe de altă parte, însă, el simte nevoia practicării unor rituri magice, menite să-i ofere o protecţiesigură: rituri de înlăturare a anumitor boli, a strigoilor, a duhurilor rele; rituri pentru aducerea ploii necesare recoltelorbogate, fie, din contră, pentru înlăturarea vitregiilor vremii. Toate aceste rituri magice se desfăşoară la hotarul satului saula răscruci, locuri ce sunt considerate „spaţii sacre” în satul românesc.

Mereu va fi un spaţiu al datinilor, al tradiţiilor populare, al unui miros de aer ciobănesc. Ei, ţăranii, au sprijiniteficient unitatea culturală şi naţională.

34

Satul, ca formă tradiţională de locuire, era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în nouarealitate, şi anume: toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai cu seamă, satul avea o structură precisă,era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nuse întâmplă în oraş.

Am ajuns să trăim timpuri atât de diferite, ce sunt umplute cu substanţă, cu mentalităţi, cu viteze atât de diferite!Poate fi o cauză a pauperizării valorilor naţionale. Or, globul pământesc pare un sat uriaş, unde fiecare locuitor aresimultan acces la evenimentele care marchează destinul omenirii. Fiecare om poate redobândi conştiinţa că se află încentrul lumii ca şi în satul preistoric, cu deosebirea că acest centru, aş spune parafrazându-l pe Pascal, se află pretutindenişi marginile lui nicăieri. În acest context, mă întreb: există oare o frontieră vizibilă sau palpabilă între începutul şisfârşitul satului?

Este o hrană incomensurabilă, neechivalentă, cu o natură mai primitoare ca niciodată. Este un izvor puternicsatul. Un dătător de viaţă şi arome combustibile. Este o împărăţie a muncii. Nu pentru că m-am născut la sat, ci pentru căaici am plâns de fericire şi-am râs de durere. M-am văzut în oglinda vecinului şi am simţit pulsaţia vieţii. Rezonanţeinefabile, nu alta. Trăiri incendiare, amintiri copleşitoare. Orgoliul sufletului şi aşteptări arse. Aici mi-am desfăşuratjocurile vesele şi nevinovate ale copilăriei, am trăit din plin bucuriile. Cum oare poţi să uiţi jocurile primei copilării lasăniuş, pe gheaţă sau cutreierarea dumbrăvilor, a ţarinilor sau la scăldat, natura feerică?

Sunt file în cartea vieţii noastre – unele mai de preţ decât altele – pe care adesea le întoarcem să ne amintim, aşacum spune poetul, de locurile natale – satul nostru drag, cu şesurile nesfârşite sub ceruri largi de vară, pe unde înfloriră şise scuturară macii copilăriei noastre. Şi, oriîncotro ne-ar duce pasul, amintirile ne bat în inimă, în puls, cu un ecou adânc,şi ca un fir ne leagă până la ultimul nostru ceas de cuprinsul acestor depărtări, de seva pământurilor natale.

Toată frumuseţea lăuntrică, toate acele simţiri cuprinse în creaţia populară suntem datori să le transmitemcopiilor cu îndemnul de a le păstra.

Apropiind copiii de cunoaşterea folclorului, putem spune că am deschis o poartă spre cunoaşterea interioară,întrucât obiceiurile şi tradiţiile populare exprimă pe fiecare ca individ al neamului din care se trage.

Când pe sleite aripi de ierunci

Va-ncepe ziua mea să se coboare

În seara fără flori şi fără fluturi,

Tu cată, fiule, să vii atunci

Din nou la rădăcini şi la izvoare.

Nu eşti dator sandalele să-ţi scuturi,

Nici să-ţi îndoi genunchii la mormânt

Dar pe ţărâna de la noi din sat

Să calci încet, cu tălpile uşoare.

Şi-ntotdeauna să-ţi aduci aminte

Că pasu-n duşmănie apăsat,

35

Aici sfărâmă os străbun.

Şi doare!

Bărăganul reprezintă pentru mulţi dintre noi grânarul ţării, dar puţini sunt cei care ştiu să audă cum creşte bobulîn spic, foşnetul aripilor de prepeliţă de la marginea pădurii, simfonia de culori a macilor din câmpie şi muzicalitateatractoarelor în câmp.

Este bine să formăm generaţii de copii care să simtă şi să vadă frumosul din jurul lor şi să ştie să vibreze când ofloare şi-a deschis petalele.

Viaţa ţăranului din Bărăgan este în continuă mişcare. Spre deosebire de oamenii de la munte, care se maiodihnesc pe timpul iernii, cei din Bărăgan sunt într-o continuă activitate: bărbaţii îşi repară uneltele agricole, erbicideazăogoarele, pregătesc răsadurile etc.

Femeia din Bărăgan este o femeie dinamică, bună gospodină şi care ştie să îmbine în căminul ei tradiţionalismulcu modernismul.

Femeile şi bărbaţii formează în altă ordine de idei şi cuplul necesar perpetuării vieţii în lume. Riturile consacratenaşterii şi vieţii în general privesc ambele categorii (femeile şi bărbaţii), sacrul deseori fiind invocat pentru a consfinţifructul dragostei lor: copiii. Aceştia întregesc tabloul, participarea lor la viaţa satului fiind absolut necesară: nevinovăţia,candoarea şi zâmbetul lor pot îndupleca şi mai mult forţele chemate în ajutor.

Veşnicia, da, s-a născut la sat, pentru că aici ne avem majoritatea rădăcinile şi pentru că nu am uitat gustul pâiniipe vatră şi al fasolei fierte la plită.

Stând aşa, în amontele, chiar şi geografic, al satului meu şi cântărindu-l cu mintea, dar şi cu inima, îmi dauseama că vicisitudinile care s-au abătut asupra lui şi însăşi evoluţia (sau involuţia) sa, au erodat hăţişul de rădăcinimultiseculare care au ţinut satul ca o entitate social-culturală, administrativ-teritorială şi apoi şi economică.

Un rol important în păstrarea tradiţiilor satului românesc îl au adulţii, şcoala, biserica.

Neîntrerupta relaţie a omului cu natura, dorinţa lui de a-şi afirma realele virtuţi şi năzuinţe în cadrul colectivităţiiîn care trăim – au făcut ca o serie de obiceiuri să se statornicească, mărind puterea de a spera, de a crede în trăiniciafaptelor sale. Ele s-au transformat în adevărate zile de sărbătoare pentru întreaga comunitate, realizând şi în acest mod olegătură tot mai puternică între membrii acesteia, de Paşti, de hramuri, de Crăciun şi Anul Nou, naşterea (botezul), nuntaşi înmormântarea.

Viaţa spirituală a ţăranilor din Perieţi este asaltată de la Crăciun până la Bobotează de colinde, urări de belşug şicântece de felicitare. Copiii umblă cu Brezaia, Cucii, Mascaţii, cu Moş Ajun, Steaua, Pluguşorul, Grâul şi Sorcova.Tinerii satului merg cu Capra şi cu Plugul cel Mare, iar când mamele pun grâul la fiert pentru turte, copiii pleacă cu BunăDimineaţa la Moş Ajun.

În ceea ce priveşte obiceiurile şi tradiţiile legate de începutul primăverii, luna martie stă sub semnul luptei dintreforţele malefice şi cele benefice. Se fac previziuni meteorologice şi prorociri. Capriciile vremii caracteristice acesteiperioade sunt patronate de cele 12 sau 9 babe, la fel de capricioase şi bătrâne. Baba Dochia, cea mai straşnică şi mai asprădintre babe stă la graniţa dintre anul vechi şi cel nou, dintre iarnă şi vară. Odată cu sosirea primăverii şi când culturile auînceput să răsară sau, mai precis, a treia săptămână de Paşti, se face caloianul, urmat de Paparude. Vara, după culesulgrâului, se face Hora grâului, unde fiecare gospodar spune cât grâu a recoltat şi cel care a obţinut cel mai mult estefelicitat şi el trebuie să facă cinste celorlalţi agricultori. Când grâul s-a uscat foarte bine, în septembrie se faceSărbătoarea Pâinii, unde gospodinele aduc câte o pâine din recolta proaspătă de grâu. Pâinea cea mai mare şi maigustoasă este tăiată şi dată copiilor, iar cei mari se cinstesc cu pâine şi vin. Se cântă şi se dansează în horă.

Şi ca să nu moară acest mare adevăr, „Veşnicia s-a născut la sat”. Trebuie să avem grijă să transmitem tinereigeneraţii toată zestrea populară a neamului nostru şi să sădim în sufletele lor dorinţa de a se întoarce în satul care s-aunăscut şi să contribuie la rândul lor la păstrarea vie a sufletului neamului românesc.

36

La sat viaţa are un alt ritm, ritm care este legat în primul rând de natură. Natura s-a impregnat în firea ţăranului.Plenitudinea frumuseţii la sat constă tocmai în această îmbinare a omului cu natura, îmbinare care-i dă acea linişte sau,mai bine zis, împăcare cu sine.

Confirm şi eu, cu mâna pe inimă, că veşnicia s-a născut în satul Perieţi, judeţul Ialomiţa, şi ca argument ne suntneasemuitele biserici construite în sat de ţăran-meşteşugar ca o încercare de a renaşte o comunitate spirituală, dar şi cadovadă a continuităţii neamului român.

Păi, nu e la mijloc Veşnicia?

Înv., Dinu Valeria,

Educ., Chirca Silvia

Educ., Alexe Georgeta

Şcoala cu clasele I-VIII, Perieţi

Era într-o Duminică…

Era într-o duminică de demult. Se auzeau clopotele bisericii care chemau la rugăciune. Noi, copiii, de mână cumama, ne grăbeam la slujba săptămânală. La ora prânzului, în aceleaşi sunete maiestoase de clopote vechi, ne întorceamacasă în grupuri mici de săteni mai tineri sau mai vârstnici. Pe uliţa mare îl vedeam pe tata într-o adunare mare de bărbaţigălăgioşi. Înţelegeam puţin câte puţin de ce el nu mergea la biserică decât la marile sărbători. Acolo, pe uliţa mare,bărbaţii vorbeau despre preţurile grânelor şi animalelor, despre când şi cum se bagă boabele sub brazdă, despre când seiese la seceriş şi despre câte altele. Omul simplu de la ţară a avut dintotdeauna nevoie ca viaţa să-i fie ordonată însecvenţe care să-l ajute să meargă mai departe printre succese şi obstacole, printre bucurii şi nevoi. Aceste secvenţe erauatunci, demult, reguli precise. Întreaga viaţă ţărănească era un ritual cu multe, multe reguli. Femeile mergeau la biserică,bărbaţii la adunările de pe uliţa mare…şi, în duminica aceea de demult, ne strângeam toţi ai casei în jurul mesei şi neospătam din bucatele gustoase de sărbătoare. Nu existau scuze să lipsească cineva la masă când tata, în loc de “poftăbună”, îşi făcea sobru şi calm semnul crucii. Noi ştiam că în sobrietatea chipului sau în mişcările încete ale mâinii se aflăo rugăciune de el ştiută. Ceremonia de tihnă şi armonie…

Era într-o duminică de demult, cine ar mai putea s-o ţină minte… Spre seară, tinerii flăcăi se adunau pe uliţe,îmbrăcaţi în haine curate, cu cămăşile descheiate la gât, cu chipurile arse de soare. Cete-cete se îndreptau spre maidanuldin centrul satului. Când soarele se clătina spre asfinţit, se auzeau acordurile lăutarilor. Fetele ieşeau şi ele gătite din curţi.Încet-încet, toată suflarea satului se aduna pe maidan… şi începea hora. Primii se prindeau în joc flăcăii mândri, drepţi,cu fetele senine. Se luau de mâini, se legănau în ritmul muzicii şi, din când în când, strigau toţi deodată, cu glasuriputernice. Şi lăutarii cântau mai tare, şi flăcăii săltau, şi cămăşile săltau pe ei. Era în jocul lor energia nestăvilită atinereţii, vigoarea în toată frumuseţea ei. Când intrau fetele în horă, lângă anume flăcăi, ei le prindeau de mijloc şi,privindu-se în ochi, se învârteau în ritmul sănătos al muzicii. Forţa bărbătească se împletea divin cu graţia feminină înritmuri care te ridicau la cer. Lăutarii oboseau şi se opreau şi atunci, câteva perechi se pierdeau pe undeva, să-şi şopteascăcuvinte de amor. Fetele şi flăcăii văzuţi la hora satului împreună erau viitorii miri din toamnă sau din primăvară. Câtăvreme un lăutar trăgea arcuşul în acorduri care răscoleau sufletele, mă strecuram şi eu prin mulţimea de oameni de pemargine şi auzeam cum se plănuiau căsătoriile tinerilor. Hora de duminică nu era numai joc, era totodată târgul iubirilorşoptite cu privirea şi sufletul plin, era… locul unde aflai cine cu cine se va căsători, când va fi nunta, ce flăcău plănuia săfure o fată, cine avea să-şi ridice o casă noua… Hora avea rostul ei, ea măsura pulsul colectivităţii ţărăneşti, era busolacare indica drumul acelor ţărani. Viaţa lor curgea prin cercul horei de duminică. Munceau toată săptămâna şi aşteptau

37

hora ca pe un concurs sufletesc căruia nimeni nu-i putea rezista. Dacă sufletul lor se încărca de bucuria jocului, trupul îşilua vigoarea din acest ritual sublim, peste care Dumnezeu Îşi sufla mereu şi mereu armonia sa spirituală.

Astăzi, dacă ne mai amintim de hora de altădată, de şezătorile şi clăcile toamnelor târzii, de nunţile cu alaiuri ca-n poveşti, de zarva sărbătorilor de iarnă, le numim tradiţii şi le imităm rememorându-le, deseori fără pasiune şi fără har.Dar atunci, demult, toate acestea erau in firea oamenilor. Toate treceau prin suflet, erau repere după care viaţa îşi tăiadrum spre permanenţă, echilibru şi statornicie. Astăzi, ritualurile vieţii ţărăneşti au fost înlocuite cu alte repere care nupot sta oricum în sufletele oamenilor. În teşcherele şi portofele da, dar în suflete, nu. Tradiţiile ţărăneşti ne orientau,reperele de astăzi ne rătăcesc… Ceasul acela al vieţii ţărăneşti s-a oprit, când hora s-a topit în uitare…

M-am întors după mulţi ani în satul meu. Maidanul cu troscot verde a devenit beton anost sub nu ştiu ce clădire.Nu mai sunt lăutari, nu mai sunt nici horele din duminicile acelea de demult, clopotele bisericii bat maiestos peste sat, îlînvăluie, dar nu mai vibrează în suflete. Bat a uitare. Ţăranii se sting pe rând, în tăcere. Pe la răscruci de istorie, privimprin ceaţa vremurilor şi nu mai ştim încotro ne este drumul, căci stele încep să moară până şi din memoria noastră.

Unde s-o fi pierdut drumul spre veşnicie, căci demult, într-o duminică, el trecea prin satul meu?...

Prof. Cociorva Ion,

Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu

Fie binecuvântat satul

Satul îşi leagă existenţa de pământul Bărăganului, uneori generos, alteori respingător, nesfârşit, în mare parte atimpului chinuit de nimicitoarea sete, când uscat şi deprimat, când tulburător împodobit în verdele ispititor şi vesel,învăluit în miresme care hrănesc visurile, înalţă gândurile, risipesc spaimele şi vindecă suferinţele.

Ţăranul Bărăganului e zămislit din materialul pământului şi contopit cu rosturile şi tainele acestuia în statornicieveşnică. Niciodată nu-şi va smulge rădăcinile din acest pământ care-l hrăneşte, îl salvează, îl încurajează sau îlsecătuieşte, ofilindu-l, uscându-l, storcându-l de vlagă. Astfel, pământul îi încearcă omului tăria şi-l învaţă că viaţa nu-iuşoară, că peste el şi peste om se abat dintotdeauna orgiile teribile ale vântului, puterile usturătoare ale flăcărilor soarelui,poverile îngheţului sau dezlănţuirile norilor cărora le rezistă florile de mac, cicoarea, salcâmul, papura, stuful, salcia,păsările.

Spiritul pământului se trezeşte din nemăsuratele adâncuri. Simte omul singurătatea Bărăganului şi, făcându-i-semilă de el şi de sine, îşi lasă soarta în puterea lui posesivă, spre a-i oferi un strop de mângâiere. Acesta nu-i oferă nici omângâiere drept recunoştinţă şi îi răspunde cu tăcerea-i grea şi adâncă. Să fi fost aceasta doar liniştea iluzorie dinainteatrudei ce avea să vină fără să se mai sfârşească?...

Pământul, omul şi satul se unesc pe firul legendei.

Sufletul omului coboară-n adâncul pământului, se răcoreşte cu roua dimineţilor însorite şi fragede ca să-ncolţească din el nădejdea, chemarea, puterea, dorinţa, toate tânjind spre înalt, sfredelind misterele şi clădind viaţa dinlumină şi umbră, din chinuri şi bucurii, din umilinţe şi speranţe, din răbdare şi disperare, din cântec şi jale, din dreptate şinedreptate, din ură şi din iubire, din resemnare şi curaj, din supunere şi revoltă, din ştiinţă şi neştiinţă, din credinţă şinecredinţă, din iertare şi neiertare, din ispită şi prudenţă, din voie şi din nevoie.

Nevoia îl învaţă pe ţăran să caute şi să descopere protecţia, la început în cântecul pământului care-l primeşte încăldura sau răcoarea bordeiului în care soarele intră cu greu ca să lumineze pereţii de lut.

38

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, cugetă poetul. Pământul ascultă sufletul omului cuibărit în adâncurilesale. Unul câte unul, se înmulţesc bordeiele şi se trage o cărare, apoi o uliţă, cu timpul mai multe, iar singurătatea piere.Oamenii se apropie, îşi unesc inimile, îşi deschid privirile spre minunile pământului, înalţă cântecul tainic de bucurie şide speranţă şi îi învaţă să preţuiască viaţa, deloc uşoară, pe care o clădesc şi o înnoiesc necontenit, întărind simţirile cufrumuseţe, îndulcind dorinţele cu binele, îmblânzind pornirile cu înţelepciunea, legând timpul şi spaţiul cu înnoirile,provocând patimile cu visul, făcând din seva vieţii trecute poveşti nepieritoare, sporind energiile ce curg din izvoarelepământului care doar pare neroditor.

Izvoarele pulsează ascunse în taina firelor de iarbă, în cântecul păsărilor, în razele soarelui, în vietăţile apelor, înliniştea copacilor, în truda oamenilor, în misterul credinţei, în protecţia Marelui Dumnezeu care le-a dăruit statornicia.

Bordeiele au crescut din pământ. Oamenii le-au pus uşi, ferestre le-au împodobit cu flori, le-au întăritacoperişurile din stuf sau papură, le-au numit apoi case ţărăneşti mai mari sau mai mici, mai încăpătoare sau maimodeste, le-au făcut chip frumos, le-au adăugat cele trebuitoare pentru o viaţă mai bună şi au pus rost în fiecare treaptă adestinului după ce i-au descoperit vârstele acestuia. Copilăria şi-a primit darul veseliei şi al inocenţei, tinereţea s-abucurat dintotdeauna de iubire şi de nesupunere, bătrâneţea a îmbrăcat haina înţelepciunii şi a prudenţei întruchipândmorala ca pe un har sfânt.

În sat se zămislesc comorile vieţii – aurul pământului, razele scânteietoare ale minţii, tainele bucuriilor, emoţiilesufletului, lacrimile dorului, stelele visului, cântecul gândului, tristeţile timpului, chemările sângelui, pulberea amintirilor,unduirile pământului, eterul răsăritului şi jarul asfinţitului de vară, cenuşiul întinderilor sufocate de colţii iernilor geroase,miresmele umede şi misterioase ale tinerei primăveri.

Pământul şi timpul dăruiesc fără contenire minuni ce intră şi ies prin porţile sufletului omenesc mereu tulburatde trecerile prin spaţiul unei lumi cu hotare himerice.

Brâul pământului curge în valuri limpezi, răcorindu-i rănile crăpate de arşiţa însetată a soarelui de vară şiispiteşte om şi vietate. Simţi cântecul lui călător care se strecoară sub pletele sălciilor plângătoare. Brâul acesta e viu şiprin trupul lui se strecoară cu alunecoase mişcări peştii tăind lumina din adâncuri. Din tainele ascunse ale Bărăganuluicurge viaţa în toate părţile ca razele soarelui. Aici moartea şi viaţa îşi împletesc cărările şi îşi sporesc veşnicia. Aici oricefel de viaţă se naşte şi moare cum îi este scris la soroc: iarba înveleşte în verde pământul şi apoi îşi închide durerea înmaroniul putreziciunii, lumina timpului se închide în nepătrunsul întunericului, omul se lasă în mâinile soartei careînaintează fără întoarcere spre eternitate, viaţa se leagănă între bucurie şi tristeţe, întunericul ia locul seninului.

Satul dăinuie prin puterea minunilor, oamenii au obiceiuri legate spiritual de marile evenimente ale vieţii. Cândse naşte copilul, mama plânge de bucurie şi prin jurământ se dăruieşte cu toată fiinţa acestei minuni. Când se sting ceidragi, jalea împietreşte satul. Când tinerii îşi unesc vieţile cu inelele şi legământul dragostei, fericirea ajunge la ceruri,oamenii se bucură şi-i bucură cu daruri.

Totul se rostuieşte prin puterea, mila, bunătatea şi ocrotirea Marelui, Eternului, Atotputernicului Dumnezeu, iarţăranul poartă în sine nădejdea mântuirii ca darul cel mai de preţ care îl leagă de Divinul Tată.

Ţăranii, oriunde ar călători purtaţi de vânturile soartei, se-ntorc odată şi odată pe „drumul începutului”, fericiţisau nefericiţi, căci aşa le e datul să se nască şi să moară cu satul în suflet. Acesta-i zălogul statorniciei lor nesfârşiteregăsite de la sine în casa părintească, în ograda gălăgioasă, în parfumul şi în gingăşia straturilor de flori, în veseliarudelor, în buna înţelegere a vecinilor, în ciudăţeniile gândurilor, în vraja tainică a amintirilor, în evlavia timpului, înpragul satului.

Fie binecuvântat satul în vecii vecilor şi scăldat în lumina curcubeului, punte peste timp şi infinit.

Liniştea vindecă patimile satului, când inima îi pulsează în ritmul răgazului şi năzuinţele nu simt oprelişti căciele se pierd în lumina soarelui, izvor de viaţă, de rod şi de puritate.

Prof. Ciobanu Maria, SAM Făcăeni, Ialomiţa

39

Satul – univers al valorilor supreme, tezaurizate in con tiin a neamuluiș ț

“Suntem i vom fi întotdeauna sat de ărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă deș țcantitatea de aur curat ce se află în sufletul ăranului – creatorul si păstrătorul culturii populare, centru generator,ț

binecuvântat i rodnic.” (Lucian Blaga)ș

E greu i, în acela i timp, u or să “explici” în ce constă farmecul poetic al acestui “epos didactic”. Pentru că, înș ș șmod clar, avem de-a face cu ceva ie it din comun: etnografie impregnată cu lirism în stare aproape pură.ș

Întreagă această “monografie” este învăluită într-un nimb de poveste.

Cine mai vrea să tie azi de sat, ca matrice a ve niciei? Pentru cei mai mul i înseamnă doar înapoiere, lipsă deș ș țciviliza ie “modernă”. Cine se mai încumetă azi să facă elogiul satului românesc de acum trei sferturi de veac? Mai suntțastfel de temerari. Încă. Unul dintre ei se numea Horia Bernea, ctitorul Muzeului ăranului Român. Un altul, mai pu inȚ țcunoscut în acest efort de înve nicire a satului românesc, este Liviu Lăzărescu, artist al penelului, Profesor HonorisșCausa al Universită ii Na ionale de Arte din Bucure ti.ț ț ș

Satul, pe parcursul a mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelaşi timp i spa iu. Nici o lege dinș țafară, atâta timp cât a fost considerat drept unicul izvor cultural al societă ii, nu i-a putut afecta destinul (cu excep ia ereiț țcomuniste), pentru că i le avea pe ale sale: obiceiuri, tradi ii, orientări clare, logice, verificate de vreme si capabile să deaș țrăspuns în ritm propriu gândirii tradi ionale, oricărui aspect al existen ei. Pentru mine, ca i pentru majoritateaț ț șconsătenilor, satul este situat în centrul lumii i se revarsă ca un mit; este integrat într-un destin cosmic, dincolo de alșcărui orizont nu mai există nimic. Din punct de vedere sociocultural, prin caracterul său de model general valabil i prinșcapacitatea sa de conservare a etnicului, satul a constituit, deci, baza etnogenezei neamului i devenise cea de pe timpulșDaciei traiane forma de organizare administrativă i de existen ă socioculturală. Limba care a fost o transplantare a latineiș țcomune, vorbită neîntrerupt în spa iul rural, a reprezentat întotdeauna un simbol al tradi iei, confirmă parcă din nou ideeaț țcă i ea s-a înve nicit la sat. Vatra, casa, portul, o serie de profesiuni, ramuri, îndeosebi agricultura i păstoritul, suntș ș șcategorii ale satului i ne sunt nespus de dragi. Concep ia estetică a a cum ne-o transpune crea ia artistică prinș ț ș țcoordonatele sale, cum sunt nemuritoarele opere “Miori a”, “Mănăstirea Arge ului”, “Doina”, pictura murală, pictura peț șsticlă, sculptura în lemn, ceramica sunt crea ii sintetizate ale satului românesc. In sociodinamica culturii satului s-auțidentificat fenomene individualizate care ante subliniază ideea că un N. Botgros, Z. Julea, V. Cojocaru sunt ni teșdimensiuni folclorice de un rar talent i care şi-au însuşit experienţa cântecului pe terenul liricii satului nostru ialomiţean.șArtistul popular, poetul, omul de artă, în general, a plasat satul în centrul creaţiei sale, a evidenţiat în el gradul desolidaritate etnică, socială, religioasă, estetică; i-a acordat creditul de posibilă afirmaţie în planuri superioare aleexistenţei sale. Satul mai trăieşte şi la modul prezent, cu toate necazurile şi bucuriile sale imediate, fără nici o intenţie deidealizare, de proză de alinare. Satul românesc, în prezent, este părăsit cu miile sale de probleme, inclusiv cele spirituale.Dacă biologii folosesc expresia de lanţ trofic în definirea taxonomiei evoluţioniste, atunci în literatura noastră română, aşputea spune că satul este incipitul, este, mai înainte de toate, emblema specificului naţional reflectat în artă. Or,vindecarea de răni lăuntrice e posibilă prin întoarcerea la viaţa eternă a satului: ”Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchiimei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai lent, - şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-arbate în piept,/ ci adânc în palme undeva./ Aici se vindeca setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi peun podmol de lut./ /Uite, e seară./ Sufletului satului fierbe,/ ca un miros fioros de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum dinstreşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte” (Lucian Blaga, Sufletul satului). Satul, ca topos originar şi ca deţinător almarilor mistere ontice, satul, cu balsam al exageratelor aspiraţii de mântuire (Rilke punea la rândul lui: ”Catedrala cuaerul ei prea pur/ Isca un val de dispreţ in jur”), satul, ca o legătură directă, simplă, umilă cu formele perene ale

40

umanului: coliba-adăpost, duhul naturii, groapa mormântului. V-aţi întrebat vreodată ce legătură ar fi între sat şi sămânţă?Pare ceva absurd, inventat. Este aici o speranţă, temelie, dar şi dragoste. Isus spunea că “Sămânţa este cuvântul aspiraţiei,iar pământul reprezintă diversele feluri de a înţelege ale celor ce ascultă”. Atunci, satul este Omenirea, zeul nemuritor, celmai destoinic de la care au pornit generaţii umane de plugari cu miros de pământ reavăn. Ei au devenit, curând, simbolurialături de acel al fântânelor de la margine de sat, de la acel copac de la poartă, de la acea dantelă. Undele pe care letransmite satul zbuciumă operele lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Octavian Goga,George Coşbuc, Ion Druţă etc. Sunt doar câteva exemple, căci, dacă e să le luăm în parte fiecare text liric, epic saudramatic din creaţia unui scriitor, fiecare ar avea o entitate cu viaţa satului. Toţi sunt ataşaţi de satul natal, inclusivCreangă de Humuleşti, “un sat mare şi vesel”, ”sat vechi răzăşesc”, ”cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fetemândre” – sat pentru eternitate şi evaziuni estetice. Ceva mai mesianic şi vizionar, Octavian Goga va închina o pare partedin poezii acelor plugari suferinzi şi chinuiţi, ţăranilor ardeleni: ”La voi aleargă întotdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine/ Voi singuri străjuiţi altarul/ Nădejdii noastre de mai bine “ ( Plugarii) . Truda „sfântă” a câmpului e semnul denobleţe al acestor “dătători de pace“, de unde intima comuniune cu pământul şi cu natura lui: glia e „milostivă” cu ceiapropiaţi ei, plugari pe care toată “floarea îi cunoaşte“ şi “toată frunza îi ştie”. Oamenii de aici sunt truditorii pământului,viaţa lor fiind o “poveste a pâinii”: ” Cinstite mâini de soare arse/ şi înăsprite de sudoare:/ Din truda săptămânii voastre/Trăieşte a lumii sărbătoare”. Mereu va fi un spaţiu al datinilor, al tradiţiilor populare, participând nemijlocit laintensificarea raporturilor de orice natură între românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească şi Moldova. Satul, caformă tradiţională de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc. În noua realitate, şi anume:toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai cu seamă, satul avea o structură precisă, era geometrizat, aveaun centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nu se întâmplă în oraş.De fapt, de ce să nu recunosc că acum apropierea e teribil forţată, oamenii încep a nu se mai cunoaşte şi a nu împărtăşiaceleaşi valori. Este ca şi cum am absorbi apa care desparte două maluri ale oceanului, am apropia ţărmurile şi am vedeacă ele, cele două ţărmuri, nu se potrivesc, nu se pot lipi unul de altul, se freacă unul de altul cu scrâşnet, cu scântei, cusuferinţă, cu mari ruperi, cu mari surpături dintr-un mal ori altul. Am ajuns să trăim timpuri atât de diferite, ce suntumplute cu substanţă, cu mentalităţi, cu viteze atât de diferite! Poate fi o cauză a pauperizării valorilor naţionale. Or,globul pământesc pare un sat uriaş, unde fiecare locuitor are simultan acces la evenimentele care marchează destinulomenirii. Fiecare om poate redobândi conştiinţa că se află în centrul lumii ca şi în satul preistoric, cu deosebirea ca acestcentru, aş spune parafrazându-l pe Pascal, se afla pretutindeni şi marginile lui nicăieri. În acest context mă întreb: existăoare o frontieră vizibilă sau palpabilă între începutul şi sfârşitul satului? Unde începe şi unde se termină începutul? Vă laspe voi să meditaţi! Este o hrana incomensurabilă, neechivalată, cu o natură mai primitoare ca niciodată. Este un izvorputernic satul. Un dătător de viaţă şi arome combustibile. Este o declaraţie a muncii. Nu pentru ca m-am născut la sat, cipentru că aici am plâns de fericire şi-am râs de durere. M-am văzut în oglinda vecinului şi am simţit pulsivitatea vieţii.Rezonanţe inefabile, nu alta. Trăiri incendiare, amintiri copleşitoare. Orgoliul sufletului si aşteptări arse. Aici mi-amdesfăşurat jocurile vesele şi nevinovate ale copilăriei, am trăit din plin bucuriile. Cum oare poţi să uiţi jocurile primeicopilării la săniuş, pe gheaţă sau cutreierarea dumbrăvilor, a ţarinilor sau la scăldat, natura feerică. Memorie luminoasă seaflă în centrul satului, în irisul străbătut de gloanţele istoriei care constrâns aroma unui delir: vraja unui nou început. De-ar fi, Doamne, în puterea mea, să şterg rănile şi nopţile pentru a putea regăsi pe acel Ion şi Marie. Să simt cum valseazăpământul abia născut sub picioare. Unde-s oare ochii satului? Aş vrea să le vorbesc, chiar dacă concav şi bolnav, căci nu-mi ajung puteri, nu mă ajută nimeni. Mă aflu într-o criză mistică. Probabil, am prea multe întrebări! Pierd controlul, numai rezist, e apocalipsa?! Nu, nu lăsaţi satul să se risipească!

Prof., Mihalcea Liliana,

Şcoala cu clasele I-VIII „Barbu Catargiu”, Maia

Satule, grădină dragă,

41

De tine dorul mă leagă!

42

Satul meu e-n Bărăgan

Bărăgan Ialomiţean.

Frunză crestată din vie

Satul meu e la câmpie.

Poartă mândru pe-a lui frunte

Obiceiuri de la munte.

Spun aşa, că tatăl meu

E de loc de la Buzău.

Iar mama, draga de ea

E născută-n Prahova.

Dacă vrei să îl găseşti

Caută-l lângă Feteşti!

Satul este locul unde s-au născut veşnicia şi înţelepciunea .

,,Aici orice gând e mai încet şi inima zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci în adânc în pământ

undeva”, spunea Lucian Blaga, în poezia Sufletul neamului”.

E veşnic satul şi nu întâmplător a zis, cine a zis: dacă n-ai sădit un pom, n-ai săpat o fântână şi n-ai crescut un

pui de om, degeaba faci umbră pământului. Obiceiul pământului a izvorât din bunul simţ şi din înţelepciunea poporului

român, aşa că şi înţelepciunea s-a născut la sat. Sunt veşnice noţiunile de ţărână şi de ţăran. Sufletul satului este comoara

de preţ a unei ţări, a unei naţiuni, a unei conştiinţe. De ce să nu fim sinceri, toţi românii îşi au rădăcinile undeva la ţară.

Este bine să nu ne uităm niciodată originea şi să nu ne fie ruşine cu ea. Mulţi poeţi şi scriitori au vorbit în operele lor

despre satul românesc, dar George Coşbuc a realizat cea mai frumoasă imagine a satului, a obiceiurilor şi tradiţiilor

neamului românesc. Satul este imaginea copilăriei, izvorul care a dat naştere fluviului existenţei noastre, amintirea casei

părinteşti, a părinţilor – icoane mereu vii în sufletul nostru, a vecinilor, a prietenilor şi colegilor de şcoală, a uliţelor cu

pomi fructiferi, a sărbătorilor cu obiceiurile şi datinile păstrate din străbuni şi este străbun un lucru care persistă, durează,

făcând parte din cele eterne.

Tatăl în familia de la ţară era şeful, căpetenia, stăpânul, protectorul, el ocupa locul din capul mesei şi se bucura

de mare respect din partea tuturor membrilor familiei. Mama a fost şi este simbolul fertilităţii, siguranţa adăpostului,

43

căldurii, dragostei şi hranei. Mama este ca şi oul simbolul conflictelor interioare, simbol al prosperităţii, punct de pornire

al dezvoltării spaţiale, temporale, biologice. Tradiţiile satului, folclorul specific este o fântâna vie în care găsim valorile

morale şi spirituale ale neamului. La ţară omul este înrădăcinat, legat aproape exclusiv de pământ. El avea simţul

proprietăţii, chiar şi atunci când i s-a luat pământul. În orice sat, şcoala se află lângă biserică. Ele simbolizează imaginea

lumii, cetăţi din care oamenii intră şi ies şi se încarcă spiritual. Clopotul bisericii cheamă enoriaşii la slujbă duminica sau

de sărbătorile religioase. La şcoală, elevii sunt instruiţi şi educaţi pentru a deveni oameni de nădejde pe care se poate baza

mai târziu societatea. Ei primesc o educaţie sănătoasă, în respect faţă de părinţi, faţă de bunici, vecini, faţă de tot ce este

frumos şi valoros pentru neam şi ţară. Lucrând cu copiii, vreau ca aceştia să afle cum era cândva satul românesc, să nu

pierdem moştenirea de preţ rămasă de la strămoşi, pentru că numai aşa va fi transmisă mai departe. Că la ţară elevii mai

au încă bun simţ şi respect, s-a desprins din multe discuţii pe care le-am avut de-a lungul experienţei mele didactice cu

diverse ocazii, atât cu colegii de la ţară, cât şi cu cei care lucrează în şcolile din oraş. Recent, am trăit o experienţă în

acest sens, din care am tras multe învă ăminte.ț

În vara anului trecut, în luna august, am avut prilejul să organizez, în şcoală, întâlnirea după 35 de ani de la

absolvirea şcolii generale a unor fii ai satului. Ce moment emoţionant! Atât de dornici au fost să se revadă, să

povestească, să retrăiască momente din copilărie, încât nu le-a ajuns o zi întreagă. Totul a fost un vis frumos ce le-a dat

prilejul să-şi aducă aminte de profesori, de colegi, să le aducă un pios omagiu celor care nu mai sunt, să le prezinte mii

de mulţumiri tuturor celor care au contribuit la formarea lor ca oameni. Iată câteva idei pe care le-am reţinut:

,, Mi-aduc aminte, spunea unul, că era o iarnă grea în care zăpada acoperise casele , iar tata a săpat în zăpadă un

tunel prin care am putut ieşi din casă. Cu mare greutate a ajuns la fereastra prin care abia îl zăream printre floricelele de

gheaţă . Câtă siguranţă ne dădea! Avea cine să ne apere de jivinele înfometate care se spunea că puteau ataca animalele

din adăposturile lor, la care abia se putea ajunge. Aveam impresia că furtuna şi viscolul se abătuseră asupra noastră ca o

intervenţie dumnezeiască şi în primul rând din mânia lui Dumnezeu.”

,,Eu port în minte şi în inimă imaginea mamei, spunea altcineva, care în serile de iarnă ţesea la războiul instalat

în casă, în fiecare iarnă, sau cu furca în brâu torcea lână sau bumbac, din care ne împletea ciorapi şi mănuşi să ne

îmbrăcăm bine când mergeam la joacă la săniuş sau la gheţuş cu copiii vecinilor. Stăteam la joacă până îmi îngheţau rău

mâinile şi picioarele. Nu mă înduram să plec şi nu mă săturam de joacă niciodată. Mama cosea foarte frumos cu motive

naţionale feţe de masă, carpete pe care le păstrez şi acum ca pe un lucru de mare preţ, atins de mâinile ei trudite de

muncă. Uneori, însă, o ajutam după puterile mele să facem suluri de lână pe vârtelniţă sau să fac ghem,să scarmăn lână

sau bumbac, să sucesc fire de lână. Am intrat şi în războiul de ţesut, dar nu ajungeam cu picioarele la vătale, că eram prea

mică. Ce mândră eram că pot să o ajut şi că pot fi folositoare!”

,,Eu o ţin minte pe mama ta şi o asociez cu mirosul de pâine caldă în ţest sau pe vatră, pe care o scotea din

cuptor, o rupea şi ne împărţea la toţi copiii cu care ne jucam. Sau când aniversai încă un an din viaţă şi îţi rupea o pâine

deasupra capului, urându-ţi să creşti mare şi să fii bună ca pâinea caldă. ”Ce mult te-a iubit mama ta!”

,,Pe mine m-a marcat mult momentul în care a fost defrişată pădurea de la marginea satului, a completat altul.

Parcă mi-a mutilat propriul corp. Ne-au distrus locul de joacă, aerul proaspăt, ne-au luat cântecul păsărilor. Am plâns ca

după cineva foarte drag. În fiecare primăvară când era pădurea, mergeam grupuri de copii să adunăm toporaşi şi viorele

sub zăpada abia topită, culegeam ghiocei – simbolul curajului, al răbdării şi al fidelităţii de nezdruncinat, simbol al

44

alinării şi al speranţei, pentru că anunţă primăvara. Ne trezeam dimineaţa în cântatul cucului şi al pupezei. Mergeam să

colectăm fier vechi, maculatură, zdrenţe, sticle şi borcane şi ştiam să preţuim materialele refolosibile. Era o activitate pe

care o făceam cu plăcere, în urma căreia mergeam gratuit în tabără pionierească. După ce iarna i-a arătat omului cât este

de singur şi precar, dezvelind şi îngheţând pământul care-l poartă, acesta îmbracă o haină verde dătătoare de speranţă.

Verde a rămas şi speranţa, culoarea cunoaşterii. Noi am plantat copaci, am plantat flori, am făcut muncă voluntară, am

fost educaţi prin muncă şi pentru muncă. Aşa sunt copiii de la ţară.”

,,Îmi amintesc, spune altul, cum într-o primăvară mi-a dat grijă mama să păzesc cloşca cu puii şi bobocii de raţă

şi gâscă şi a venit uliul şi a furat din ei. Am plâns şi am adunat copiii să strigăm a blestem: ,,arde casa uliului în mijlocul

drumului!”, până a venit mama de la câmp. Uneori privind cerul vedeam câte un avion şi iar strigam: ,,avion cu motor,

ia-mă şi pe mine-n zbor, să mă fac aviator!” Sau ne luam cu joaca şi uitam vacile sau oile în porumbul oamenilor, spre

nemulţumirea ,,proprietarului” tarlalei. Erau acele aşa-zise loturi ajutătoare date în folosinţă oamenilor, la care aceştia

ţineau foarte mult. Jocurile de copii constituie sufletul relaţiilor umane şi factori de evaluare eficienţi. În joc se reflectă

legăturile copilului nu numai cu lumea lui interioară, ci şi cu persoanele şi evenimentele din lumea exterioară. Ne

mândream cu animalele noastre hrănite bine, ştiam ce pot ele mânca şi ce nu, le botezam şi le iubeam ca pe membrii

familiei. Mieluşeilor le legam la gât mărţişoare, iar la urechi le puneam cerceluşi, ca să nu se lege relele de ei. Aşa am

fost învăţaţi să iubim animalele pentru că ele erau sursa noastră de venit şi existenţă. Ce bine era că aveam de toate în

gospodărie: lapte de vacă şi de oaie, ouă proaspete. Ce bucurie era când ne aşezam la masă cu toţii pe scaunele mici în

jurul mesei rotunde din lemn, iar mama răsturna pe masă mămăliga caldă! Apoi venea cu oala de pământ, plină cu lapte

dulce sau bătut în putinei, sau unt cu ou şi brânză. Nu pot uita mirosul de fân cu floricele albe şi alb movulii cosit de tata,

care mă făcea să cad într-un somn adânc în drumul spre casă, în căruţa legănată de boi şi glasul tatei care îi îndemna:

,,hăis Plăvan!, cea Lunel! Nu pot uita colţul meu de grădină pe care îl săpam primăvara, îl semănam cu orz, în care

stăteam citind poezii de Eminescu la vârsta de 14-15 ani, urmărind mişcarea frunzelor agudului în bătaia vântului, la

umbra căruia visam. La ţară am învăţat să observ cerul, soarele, luna, stelele şi chiar să prevăd starea vremii.”

,,Eu nu pot uita grădina de flori a mamei, zambilele, lalelele de toate culorile, crinii albi şi galbeni, irişii, floarea-

soarelui, dar mai ales crizantemele care miros ca mama, spune altcineva. Sau cântecul greierilor pe care îl auzeam atunci

când, în nopţile calde de vară, dormeam afară în şopron. Câtă linişte şi aer curat. Prezenţa lor lângă casă era o promisiune

de fericire. Ne trezeau cocoşii cu cântatul lor matinal. Îmi amintesc cum stricam pepenii necopţi şi ne ascundeam în

porumbul verde, iar tata ne certa, dar ne şi învăţa cum să recunoaştem un pepene dacă este copt. Parca îl văd cât de

bucuros era când găsea pepeni mai mari şi copţi în bostana noastră. Ne-a învăţat cât este de important să efectuăm lucrări

agricole corecte, să săpam bine porumbul, cum să alegem porumb pentru fiert. Luam masa la umbra vişinului din grădină

– imaginea aceasta nu mi-o pot şterge din minte.”

,,Un loc aparte în inima mea îl ocupă perioada sărbătorilor de Paşti, de Crăciun, spunea un altul, când mama

făcea curăţenie generală şi ţineam post. Parcă şi acum simt mirosul de vopsea şi aerul proaspăt de casă văruită. Ştiam că

părinţii ne vor cumpăra lucruri noi de îmbrăcăminte şi încăl ăminte ca să mergem la biserică, la împărtăşit. De Crăciun,ț

mergeam cu colindul şi aceasta era o mare bucurie. Tot părinţii împodobeau bradul fără ca noi să ştim, pe timpul nopţii,

iar când ne trezeam, bucuria era foarte mare .”

,,Eu îmi amintesc de vremea când hora satului se ţinea într-o curte, lângă o prăvălie sătească, zice altcineva.

Lăutarii le cântau tinerilor, iar aceştia se distrau şi se respectau reciproc. Fetele erau însoţite de mame, iar băieţii nu aveau

45

nimic de obiectat. Copil fiind, regretam tare că trebuia să plec acasă când se însera. Ce mult îmi plăcea să privesc de pe

margine, să văd ce prietenii se legau între tineri, care dintre ei se potriveau, care îşi doreau o relaţie serioasă, ce urma să

se finalizeze cu întemeierea unei familii. Obiceiul nunţii m-a marcat şi mi-a trezit ambiţia ca şi eu să fiu mireasă, să plec

de-acasă cu nuntă, să-mi întemeiez o familie, să am copii, să nu trăiesc degeaba.”Ceremonialul nunţii este ţărănesc.

Nunta este un eveniment deosebit din viaţa satului, hora din timpul cununiei, urarea ,,casă de piatră şi să jucam şi la

botez“ sintetizează esenţa căsătoriei, în concepţia populară, aceea de procreare, de perpetuare a speciei umane. Am văzut

din propria familie că, acolo unde sunt mai mulţi copii în casă, ei învaţă să convieţuiască, să nu fie egoişti, să se ajute

între ei, să fie altruişti, să-şi respecte părinţii, să-i ajute cu ce pot. Nunta, hora satului nu era numai un prilej de

destindere, ci se dezvoltau din exigenţele vieţii, ducând la adaptare socială şi relaţii sănătoase, copii educaţi frumos, cu

respect faţă de părinţi, faţă de comunitate.

,, M-a marcat tare dispariţia colegului nostru, Vasile la vârsta de 19 ani, zice o colegă. S-a înecat şi a fost găsit

după 9 zile. Ce jale, ce strigăt de durere al mamei îndoliate, iar lăutarii aduşi de noi cântau cu tristeţe ,,bulgăraş de gheaţă

rece, iarna vine, vara trece şi n-am cu cine-mi petrece; căci cu cine-am petrecut, s-a dus şi n-a mai venit…” Cât am plâns,

ce tragedie! Ce repede ai reuşit să ne mobilizezi pe toţi colegii, să participăm la ritualul înmormântării, cu rânduielile şi

obiceiurile locului. Am auzit că şi tu ai suferit mult, când ţi-ai înmormântat părinţii la trei zile unul după celălalt. Am fost

în cimitir zilele acestea şi am pus o floare şi lumânare şi la ei. M-au impresionat versurile compuse de tine şi scrise pe

cruce:

46

,, Căsuţa noastră din răscruci

A strâns din vremi demult amarul.

Şi parc-aud pocnet de bici

Iar boii trag alene carul

Si-n car la fel ca altădată

Stau doi bătrâni care ne cheamă

Ce mult mi-e dor de tine, tată

Şi-atât de dor de tine mamă

Dar să nu încheiem într-o atmosferă tristă, ci cu speranţa că ne vom mai revedea, vom ţine în permanentă

legătura şi să ne închinăm şi să ne rugăm pentru sănătate.”

În final, s-a desprins concluzia că înfrăţirea cu natura în lumea satului, ne-a învăţat să fim optimişti, încrezători

în forţele proprii, să nu ne dăm bătuţi în faţa greutăţilor, să ştim să ieşim din orice situaţie dificilă şi, mai presus decât

orice, să preţuim VIAŢA!

Prof., Dăscăli a Elena, coala cu clasele I-VIII Movilaț Ș

Ve nicia s-a născut la sat - Driduș

Comunită ile umane se constituie, conform studiilor efectuate în timp, pe diferite planuri, cum ar fi: social, etnic,țregional, profesional, implicând niveluri multiple de diversificare i interferen e între ele. Comunitatea umană care stă laș țbaza universului structurat după vechi i stricte norme morale i de comportament i după riguroase norme deș ș șinterac iune socială este satul. ț

S-a afirmat de către exege i în nenumărate rânduri că delimitările operate în interiorul conceptului de cultură auțdrept criteriu principal rela iile de determinare dintre această comunitate, satul i valorile culturale ce emană dinț șinterac iunile sociale specifice.ț

Structura satului, din punct de vedere al existen ei comunitare, pleacă de la omul simplu, de la individ, până lațcomunitatea puternic închegată, cu rădăcini puternice în trecut, o comunitate în care omul simplu î i tie locul, dar, înș șacela i timp, interac ionează cu pluralitatea grupurilor sociale specifice satului în func ie de vecinătate, genera ie, grupș ț ț țprofesional sau ocupa ional etc.ț

Satul reprezintă o unitate tradi ională fundamentală care a permis i permite încă dezvoltarea fenomenelorț șculturale, sociale, folclorice, ca spa iu fizic i social.ț ș

Satul, ca focar al vie ii i al legăturilor sociale i culturale, reprezintă o rela ie specială dintre o comunitate bineț ș ș țdeterminată, comunitatea rurală i un spa iu fizic delimitat, hotărnicit, caracteristice fiind marcarea pregnantă aș țmarginilor, i anume hotarul satului, piatra de hotar, fântâna de la marginea satului, dar i o organizare interioară specificăș ș

i ne referim la o anumită dispunere a locuin elor, câmpurile de cultură agricolă, arină sau ară. Chiar i aceste câmpuriș ț ț ț șsunt organizate în func ie de structura socială a comunită ii rurale i de tehnicile de muncă. Spa iul hotărnicit, mărginit,ț ț ș țimplică o ordine bazată pe ideea i sentimentul statorniciei, pe legătura omului cu spa iul căruia îi apar ine, în sens deș ț țpământ, mo ie, sat.ș

Satul presupune o structură socială bine determinată, dar dinamică, cu rela ii reglementate între indivizi i întreț șindivizi i colectivitate, având con tiin a unui mediu geografic, mediu ce constituie cadru de via ă, obiect de activitate iș ș ț ț șfactor formativ al con tiin ei colective. O anumită dispunere a locuin elor i a câmpurilor arabile, vatra satului i hotarul,ș ț ț ș șo tipologizare a împrejurimilor: pădurea, drumurile lungi care duc spre “lume”, formele specifice de relief suntelementele prin care această con tiin ă geografică devine manifestă.ș ț

Cu toată generalitatea afirma iilor de mai sus, comunitatea rurală Dridu, cu vechime atestată documentar dețpeste jumătate de secol, se înscrie în aceste coordonate structurale i func ionale. A ezat pe malul drept al râului Ialomi a,ș ț ș țlângă confluen a cu râul Prahova, satul Dridu este, fără îndoială unul dintre satele ialomi ene cele mai încărcate de istorie,ț ța ezare cu rădăcini străvechi ce se pierd în negura timpului. ș

Conform cercetărilor efectuate i consemnate de istorici i arheologi, pe malul Dridului, de o parte i de alta aș ș șrâului, s-au descoperit urmele unor a ezări omene ti datând din neolitic, epoca bronzului perioada getică. Chiar laș șconfluen a celor două râuri, Ialomi a i Prahova, pe un promontoriu ce domină întreaga zonă, a existat în secolul al IX-leaț ț șo a ezare prefeudală însemnată, cunoscută ca a ezarea de “La Metereze”. Prima atestare a a ezării medievale Driduș ș șdatează din 28 octombrie 1464, când voievodul Radu cel Frumos dăruia Mănăstirii Snagov “patru mori la Dridih”.Veritabil târg la confluen a a două ape însemnate i a ezat pe drumul Gheorghi ei, Dridu, amintit în numeroase hrisoaveț ș ș țsub numele de Dridih, Dridif sau Dridov, a fost locul de popas sau de bătălia a multor voievozi, dintre care sunt deamintit: Radu cel Frumos, la anul 1470, Vlădu Vodă, la anul 1511, Neagoe Basarab, la anul 1511, Radu de la Afuma i, înț ț1522 i al ii. Pe la anul 1500, voievodul Radu cel Mare a dăruit o parte a mo iei Dridului, Mănăstirii Dealu, ctitoria sa.ș ț ș

A ezată într-un loc a a încărcat de istorie, cu împrejurimi deosebite din punct de vedere geografic (confluen aș ș țrâurilor Ialomi a i Prahova, pădurile care o înconjoară), localitatea Dridu a fost i este o veche vatră românească de oț ș șfrumuse e aparte.ț

Din punct de vedere al a ezării geografice, localitatea Dridu a avut un parcurs socio-cultural comunitar deosebit.șA ezată într-un spa iu geografic de invidiat, lângă ape curgătoare, înconjurată de păduri din care unele sunt rămase dinș țvechii Codri ai Vlăsiei, satul a dezvoltat, în vremurile vechi, tradi ii i obiceiuri care s-au păstrat până în zilele noastre.ț ș

Cu toate acestea, nu s-a realizat încă un studiu geografic consacrat zonei, dar se poate constata că accentulprioritar este pus pe sărbătorile religioase, dat fiind i faptul că în via a comunită ii rurale implicarea socială a preo ilorș ț ț țeste de o importan ă deosebită. În afară de sărbătorile religioase, în satul Dridu sunt înstăpânite sărbătorile nelegate dețbiserică, fiindcă pe acestea poporul de rând “adeseori le ine cu sfin enie mai mare chiar decât pe cele legate de bisericăț țsau cre tine”. Este vorba de fapt de evenimente i sărbători specifice comunită ii ce î i au rădăcinile în vechi tradi iiș ș ț ș țprecre tine care au străbătut timpul, căpătând valoare intrinsecă prin practicarea lor din genera ie in genera ie.ș ț ț

Adaptarea valorilor culturale universale la climatul spiritual al culturii comunită ii rurale Dridu s-a produs prințcontinuitatea structurilor deja existente. Important este că nu s-a produs acea rupere, acea discrepan ă ce lasă în urmățadevăratele valori săte ti în fa a valorilor ce in de cultura oră enească sau de târg de provincie. În cadrul comunită iiș ț ț ș țrurale Dridu se observă că, din punct de vedere cultural i spiritual, ultimii cincisprezece ani au însemnat o reevaluare așfondului spiritual i apropierea de valorile culturale universale, în sensul că, spre deosebire de alte a ezări rurale care nuș șî i păstrează cu sfin enie tradi iile locale, acest fenomen nu se întâmplă i aici la Dridu.ș ț ț ș

Dezvoltarea din punct de vedere economic i social, implicit a nivelului de trai, nu a adus cu sine i aceaș șrenun are tacită la multe din obiceiurile specifice satului. Momentele de sărbătoare spirituală sunt însufle ite încă deț țobiceiuri ce au răzbătut prin vremuri. i astăzi se mai face umblatul cu brezaia, de exemplu: tinerii din sat alcătuiescȘbrezaia. Mo ul are o hârcă făcută dintr-o piele de ap sau de capră, de care atârnă o bucată de scândură in chip de capș țomenesc. Nevasta sa este o adevărată ciudă enie: de sus până jos, tot numai basmale a ezate ca solzii pe tilor. Astfelț ș șumblă tinerii cu brezaia prin sat i strigă pe la casele gospodarilor:ș

Scoală, scoală,

Domnule Ghicu ă,ț

C-au sosit chirigii,

Să încarce la scânduri,

i-am auzit bine Ș

C-a i luat în tăiereț

Păduri de la stat,

i-am venit i noiȘ ș

Să ne da i arvunăț

Să mergem la lucru

Scoală, scoală,

Domnule Ghicu ă!ț

După această strigare, începe colindul propriu-zis:

Ale cui sunt aceste case,

Lerui Doamne, Ler,

A a nalte i frumoase,ș ș

Lerui Doamne, Ler…

În tot timpul se aude i câte un sunet de clopo el înso it de clămpănit ca de pitpalac. Gazdele îi onorează peș ț țcolindători cu bani, colaci, covrigi, fructe. În satul Dridu, brezaia umblă între Ignat i Crăciun.ș

Este un exemplu simplu de păstrare a vechilor tradi ii i obiceiuri ale satului dintre multe altele extrem de bogateț șîn semnifica ii i ne putem gândi la marile evenimente care guvernează via a omului i anume riturile de trecere. Existăț ș ț șîncă un folclor poetic al riturilor de trecere care cuprinde texte specifice acestor momente speciale din via a omului.ț

Satul Dridu are o structură culturală proprie, bazată pe conservarea unei tradi ii puternice, cu supravie uirea unorț țelemente de cultură balcanică i pe asimilarea unei mari diversită i de influen e culturale, încă din cele mai vechi timpuri.ș ț țStructura comportamentelor i manifestărilor de cultură se modelează potrivit structurii socio-culturale i geografice aș șsatului. Transpunerea datelor reale într-un plan imaginar creează o mitologie a satului după chipul i asemănarea sa.ș

Lucia Blaga spunea că: Pentru propria sa con tiin ă, satul este situat în centrul lumii i se prelunge te în mit.ș ț ș șSatul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de via ă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu există nimic.ț

Mediul geografic al satului i spa iul cosmic configurează un orizont conceptual a cărui caracteristică esteș ținterferen a planurilor – cosmic i teluric – , ale cărui valori merg, în con tiin a colectivită ii spre o integrare culturală iț ș ș ț ț șartistică. Rodul integrării culturale sunt credin ele, conceptele, legendele; rodul integrării estetice este un orizont alegoricțimprimat poeziei i basmului popular, realizat la nivel mitic, la nivel simbolic sau pur metaforic.ș

Prof., Boraciu Nicoleta,

coala cu clasele I-VIII DriduȘ