editia a iii-a 2012, vesnicia s-a nascut la sat

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și SportuluiInspectoratul Școlar Județean Ialomița

Casa Corpului Didactic IalomițaLiceul Pedagogic ”Matei Basarab” Slobozia

Veșnicia s-a născut la sat

Veșnicia s-a născut la sat- eseuri -

Ediția a III-a2012

Coordonatori:Director, prof. Maria Ionașcu

Prof. Silvia-Ioana SofinetiProf. Theodora Vild

Prof. Mariana Mocănescu

2


Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu

Redactor: Silvia-Ioana SofinetiLector: Mariana Mocănescu

ISBN 978-606-8171-34-0

3


Notă asupra ediției

Suntem la ediția a treia a Festivalului-Concurs „Veșnicia s-a născut la sat” și iată că ne-am extins, atrăgând de partea satului românesc elevi și profesori din afara județului Ialomița. Tema eseurilor din acest an ne-a obligat să reflectăm măcar un pic asupra viitorului satului românesc tradițional și părerile, după lectura tuturor eseurilor primite din diverse colțuri ale țării, au fost destul de puțin optimiste. Să nu existe oare un viitor luminos? Devenim atât de ahtiați după confort, după modern, devenim atât de egoiști, încât uităm să păstrăm tradiția, uităm de unde venim, fără remușcare. Satul tradițional e pe moarte, asta transpare din cuvintele colaboratorilor noștri. E datoria noastră, însă, să nu ne uităm rădăcinile, să conservăm ce a mai rămas din obiceiurile românilor, din realitățile specifice nouă, și asta nu într-un muzeu, ci în casele noastre. Să nu ne mai fie rușine că, într-un fel sau altul, toți suntem născuți la țară, deci că suntem români. Dacă nu suntem atenți, ne vom pierde și ce a mai rămas din ființa noastră națională, vom ajunge o compilație de influențe din afară.

Eseurile din volumul de față ne aduc aminte de lucrurile pe care le-am pierdut sau pe care suntem pe cale să le pierdem, și încearcă să vadă un sat al viitorului. Elevi și cadre didactice deopotrivă au răspuns provocării și le mulțumim pe această cale, căci fără contribuția lor nu am fi scos la lumină acest al treilea volum!

Coordonatorii

4


O, fortunatos agricolas!

Premiul I la ediţia a III-a a Festivalului-Concurs „Veşnicia s-a născut la sat”

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu simt că e o adevărată binecuvântare să te naşti la ţară. Numai vorbind de sat şi gândul deja îmi zboară la locurile mele natale, la uliţa satului, la bătrânii din poartă, la mama cu mânecile suflecate frământând aluatul de cozonaci, la tata făcându-şi de lucru în grajd, la copiii vecinilor făcând să răsune satul de râsete... şi mă porneşte plânsul, un plâns de dor, de fericire, nici eu nu mai ştiu...

Mulţi dintre cei care ar citi aceste cuvinte s-ar întreba, cu siguranţă, de ce spun acest lucru. Pentru că de aici ne tragem toţi, din sate, mai mari sau mai mici, toţi avem o rudă la ţară. Talpa ţării e satul şi talpa bătătorită a ţării o poartă acest popor pe drumul greu al secolelor. De ce să n-o recunosc? Da, sunt de la ţară! Pentru mine, cuvântul acesta atât de simplu, „ţară”, înseamnă enorm, căci aici m-aş întoarce de fiecare dată, chiar şi numai cu gândul, ca să-mi refac forţele, să respir aerul curat şi să simt mirosul de liliac din faţa porţii, căci de aici îmi iau seva, de aici capăt curaj de fiecare dată când viaţa mă pune la încercare.

Nu-i înţeleg pe cei care neagă faptul că s-au născut la sat, oameni simpli ori persoane publice, jenaţi de originea lor. Nu este o ruşine să te naşti aici, dimpotrivă, sătenii sunt oameni cu bun simţ, ei pot da oricând o lecţie de modestie, de credinţă, determinare, statornicie, ei ştiu cum e să-i iubeşti şi pe semeni, şi animalele din ogradă, şi viţa-de-vie, şi fiecare frunză şi fruct din livadă, ei ştiu ce înseamnă să fii în comuniune cu natura, să trăieşti cu credinţă şi fără cârtire acel „Domnul a dat, Domnul a luat!”. Eu mă mândresc că părinţii mei sunt ţărani şi niciodată n-o să-mi ascund originea. Îmi place să trăiesc la ţară, nu doar pentru liniştea aproape deplină care mi se oferă în acest sat, comparativ cu viaţa agitată a marilor oraşe, ci şi pentru că aici oamenii sunt mai cumsecade, sunt iubitori, se

5

Veșnicia s-a născut la satajută între ei şi încă mai au frică de Dumnezeu. Chiar dacă nu sunt atâtea condiţii şi posibilităţi, atâta tehnologie şi atâtea cluburi, aici distracţia există, e mai naturală, e adevărată. Satul e ca o oază de tradiţii şi de valori naţionale transmise din generaţie în generaţie, într-un deşert de tehnologie şi modernitate, e un bun refugiu pentru cei care vor să evadeze din cotidian.

Deşi studiez într-un liceu din oraş, am ales să merg zilnic la şcoală, nu să locuiesc acolo, dar va veni vremea când soarta mă va obliga să îmi iau „rămas bun” de la acest sat, de la liniştea şi pacea de aici şi să intru în viaţa tumultuoasă a oraşului. Sper să mă descurc, deşi ştiu că nu va fi totul uşor, va trebui să înfrunt greutăţi, dar nu mi-e frică, deoarece oamenii din satul meu sunt oameni puternici, nu se lasă doborâţi prea uşor, sunt învăţaţi cu greutăţile vieţii. Deşi voi pleca, nu îmi voi uita satul în care am copilărit şi o să mă reîntorc cu bucurie de fiecare dată când o să am ocazia. Sunt oameni care, odată ce au scăpat de povara de a fi umiliţi că sunt de la ţară, uită să facă un drum până în satul încărcat de amintirile copilăriei şi preferă mai degrabă o vacanţă într-o destinaţie de lux. Nu, eu nu voi uita nimic! Îmi voi asume originea şi nu mă voi ruşina de ea niciodată. Eu aş prefera să vin să îmi vizitez satul decât să plec într-o vacanţă, căci pentru mine e o bucurie imensă să vin între „ai mei”.

Fiecare întâmplare petrecută aici o voi retrăi revăzând străzile, copacii şi băncile... Îmi place cum arată satul acum, cu aceşti oameni, cu peisajul minunat, dar sunt curioasă cum va arăta când mă voi întoarce. Oare ce ţi-e scris, dragul meu sat? Nu ştiu câţi săteni or mai fi... poate mulţi, poate puţini, dar aceia care vor rămâne sper să nu-şi piardă bunătatea şi spiritul acela specific oamenilor de la ţară. Sper ca atunci când voi reveni, vara, să văd oameni muncind pe câmp şi-mi voi aminti atunci cum am mers şi eu în copilărie la muncile câmpului. Nu îmi explic de ce, dar mâncarea atunci când munceşti pe câmp este mult mai bună, poate că este binecuvântată de Dumnezeu pentru că este câştigată cu sudoarea frunţii.

Nu ştiu dacă atunci vor mai fi pe uliţe copii care să se joace vara cât e ziua de lungă sau să se dea iarna cu sania pe toate dealurile, aşa cum se întâmplă acum. Sper ca şi la timpul acela al reîntoarcerii mele în sat să regăsesc aceeaşi credinţă în dumnezeu, pentru că oamenii de aici sunt credincioşi. Mi-aş dori să văd, ca acum, femeile mai în vârstă, bătrânele satului, poate şi pe bătrâna mea mamă, îmbrăcate în negru atunci când merg la biserică, stând la

6

Veșnicia s-a născut la satpoartă şi cercetând pe fiece tânăr cum merge, ce zice, ce face, cu cine se vede... Of, cât le mai ocolim, cât ne mai ceartă, câte poveţe ne dau...

Câte aş vrea să revăd atunci! Obiceiul din ziua de Bobotează, când oamenii şi preotul ies din biserică pentru a sfinţi apa şi, nu contează cât e de frig, toată lumea-i la slujbă pentru a primi Aghiasmă Mare. În ziua de Rusalii se merge pe câmp pentru a se sfinţi lanurile de grâu ca să fie recolta bogată. Deşi, în mod normal, sunt două zile de Rusalii, noi le ţinem şi pe a treia şi pe a patra, a patra fiind pentru Dumnezeu ca să ne ferească de gheaţă şi de alte nenorociri. Această zi o ţinem cu sfinţenie din momentul în care terenurile agricole din sat au fost afectate de grindină şi au fost distruse în totalitate. O altă tradiţie ce sper să dăinuiască este ca, în ziua de Sfântul Gheorghe, băieţii să urzice fetele. O, câte amintiri! Am trăit datina asta pe pielea mea! E cam dureroasă pentru fete, dar aşa e tradiţia şi nu se renunţă la o tradiţie aşa uşor.

Acum, în satul meu, oamenii cresc animale, au gospodării, muncesc mult, dar oare, când o să mă întorc, voi găsi oamenii exact aşa cum îi voi fi lăsat? Dacă s-or schimba, sper să se schimbe în bine şi să le fie mai bine, să aibă vreme bună, recolte bogate şi, mai ales, să-şi păstreze curăţia din suflete. Şi mai doresc ca acest sat să îşi păstreze tradiţiile moştenite din moşi-strămoşi. Aş vrea să văd un sat plin de copii fericiţi, să aibă scoală în care să poată învăţa şi să înveţe pentru a-şi putea croi un drum în viaţă.

Da, şi încă ceva aş vrea să revăd peste ani! Să revinb şi eu, cum fac alţii acum, mândră fiică a satului. Acum, la noi e sărbătoare şi îi cinstim pe „Fiii satului” care-s departe, dar vin la chemarea gliei. Toţi oamenii care au plecat din sat vin la sărbătoare pentru a se reîntâlni după ani şi ani în care nu s-au mai văzut. În acest cadru festiv, oamenii pun satul la cale şi au grijă ca cei rămaşi să vegheze la păstrarea tradiţiilor.

Iarna, mai vreau să colind, să anunţ Naşterea Domnului cu gând bun şi speranţă. Vreau să-mi aduc copiii în sat în fiecare 24 decembrie şi să-i trimit cu ceilalţi copii la colindat, să capete nuci şi cozonac, să trăiască sentimentul acela înălţător că au mers, chiar dacă e frig, să vestească Naşterea Domnului. În ziua de Paşte vreau să-i trimit la vecini să adune ouă roşii. De Naşterea Sfântului Ioan, „Sânzienele”, să punem în porţi cruci făcute din flori numite sânziene, culese cu o zi înainte de pe câmp şi să împletim din flori

7

Veșnicia s-a născut la satcoroniţe, să le aruncăm pe casă pentru protejarea membrilor familiei de necazuri. Îmi imaginez că se va mai păstra „Silita”, tradiţia ca, înaintea începerii Postului Paştilor, copiii să meargă pe dealuri, să aprindă torţe făcute din cârpe îmbibate cu motorină şi să rostească diverse păţanii din viaţa oamenilor. Vreau ca atunci când o să mă întorc să văd că oamenii încă mai păstrează frumosul obicei de a sta la poartă în duminici şi sărbători pentru a povesti. Şi bunica mea avea acest obicei şi îi plăcea mult să stea vara la poartă cu vecinele ei. Parc-o văd! Îmi aduc aminte şi zâmbesc nostalgic. Sunt sigură că se vor păstra şi tradiţia sacrificării mieilor de Paşte şi a tăierii porcului în postul Crăciunului; parcă simt miros de friptură, de cârnaţi... câte bunătăţi!...

Vreau să mai merg în noaptea de Înviere la biserică, să aprind o lumânare înainte de a intra în sfântul locaş – cine ştie până atunci pentru câte suflete dragi voi aprinde lumânări – şi să asist la slujbă şi la sfârşit să iau Sfintele Paşti, să mai „înconjur” biserica în Vinerea Mare, Mormântul Mântuitorului Isus Hristos.

Voi continua să vin, oriunde m-aş afla! Nu ştiu dacă o să mă mai cunpască cineva sau dacă o să mai cunosc eu foarte mulţi oameni, dar trag speranţe că o să-mi găsesc aici un vechi prieten, alături de care să îmi amintesc de vremurile copilăriei.

Poate va fi aşa, poate nu... Când o să mă întorc, poate nici nu voi mai recunoaşte satul. Drumul asfaltat, apă curentă, canalizare, un cămin cultural, drumuri de acces, trotuare reparate, iluminatul public îmbunătăţit. Poate va fi un sat mare, cu livezi, cu viţă-de-vie şi alte culturi, căci pământul nostru e mănos şi oamenii de aici sunt harnici. Poate se va produce şi această schimbare, dar ceva o să rămână neschimbat: omul, săteanul meu, şi dorul meu de sat şi de fiii săi. Schimbat sau nu, satul meu, cu dealurile şi văile sale, cu râul lin ce-l străbate, va fi locul unde mă voi regăsi, unde gândul meu va zbura neoprit, unde voi găsi acea atemporalitate dorită cu atâta nesaţ... Voi hoinări pe deasupra potecilor, peste umbra unui stejar bătrân, desprinsă de realitate, mă voi duce cu gândul acolo unde încă sunt şezători şi hornuri fumegânde, unde cuptorul coace pâinea, unde e linişte şi e credinţă, unde voi glăsui cu vocea lăuntrică a fericirii: Et in Arcadia ego!

Elev Barna Maria Rodica, cls a XI-aColegiul Naţional „I.M.Clain!, Blaj

8


În amintirea Babei Măndel

Premiul al II-lea la ediţia a II-a a Festivalului-Concurs „Veşnicia s-a născut la sat!

Cum toată lumea este într-o continuă schimbare, şi sătucul meu natal, Poiana, poartă amprenta evoluţiei umane, a tehnologiei avansate. Încă de la şoseaua judeţeană ne este marcată existenţa printr-o siglă (indicator) proaspăt comandată şi instalată. Acum toată lumea poate şti că la doi km se află satul Poiana. Îndată ce facem dreapta de la şoseaua judeţeană, ne trezim pe o şosea asfaltată, mărginită de rigole betonate. Nu departe de intrare ne întâmpină clădirea primăriei proaspăt vopsite şi reamenajate, în cadrul căreia funcţionează acum şi un cabinet medical. Şcoala nouă care a luat locul celei vechi se află şi ea tot aici. Această şcoală beneficiază de toate facilităţile: încălzire centrală, pupitre şi scaune noi, calculatoare, birouri şi copiatoare performante. Şcoala veche, care era cea mai veche şcoală din judeţ, a fost înlocuită, dar nu uitată. Aici a luat fiinţă muzeul satului, unde oricine poate vedea obiecte ale epocilor trecute. Biserica de lemn, care odată era o fală a oamenilor din sat, a fost înlocuită cu una solidă, cimentuită, cu pereţii pictaţi.

9

Veșnicia s-a născut la satCea din lemn a fost ridicată şi luată pur şi simplu pe sus de Muzeul Agriculturii din Slobozia. Abia atunci s-a descoperit cât de veche şi importantă era, iar oamenilor le-a părut rău şi chiar au luptat pentru ea, însă a fost în zadar.

Acum gândul mă poartă de la şcoala nouă în jos, în inima satului. „Înot” printre case şi văd schimbări aduse de oameni care nu-şi mai fac case din paiantă sau chirpici, ci din bolţari şi BCA-uri, cu fundaţii înalte din beton. Apa nu mai este scoasă din fântâna de la poartă, ci curge la chiuvete din inox în bucătării moderne şi băi luxoase. Parchetul a înlocuit vechea duşumea din scândură, iar podina de tavanul fals sau rigipsul. Varul, care era odată cumpărat de la căruţă şi era folosit de toate femeile la văruitul caselor, pomilor, gardurilor, a fost lăsat de-o parte pentru varul lavabil. Străzile nu mai sunt adevărate patinoare de noroi când plouă, acum sunt pietruite şi circulă pe ele mai mult maşini luxoase decât căruţe cu cai. Privirea mi se opreşte asupra caselor: case cu geamuri termopan, case cu etaj, altele şi cu mansardă şi cu garduri înalte pentru a păstra intimitatea din interior.

Şi iată că văd ceea ce-mi doream cel mai mult. Uitată de timp şi de lume într-un colţ al străzii, la marginea satului, zăresc printre copaci casa, casa care a fost martora copilăriei câtorva dintre noi şi care-mi trezeşte multe amintiri frumoase. Este casa lui Tanti Măndel, la care noi fugeam de acasă. O bătrânică de 70 de ani, care iubea copiii şi îi primea cu multă căldură la ea. Casa ei era mare, cu prispă şi geamuri mici. Ne atrăgea ca un magnet prin faptul că era mereu îngrijită, văruită, gătită, cum îi spuneam noi. Iată că în mintea mea au apărut o mulţime de amintiri. Parcă ieri eram la Baba Măndel în curte, ajutând-o să ude grădina, să culeagă legumele şi fructele, dar şi pitindu-ne de ea atunci când făceam vreo boacănă. O văd cum ne-a aşezat în jurul mesei rotunde cu trei picioare, pe câte un taburet asemenea mesei, tot cu trei picioare, pe prispa proaspăt lipită şi văruită. Pe masă ea ne-a adus gogoşi „cu cana”, cum ne plăcea să le zicem, şi compot de fructe rece. Aşa ne făcea ea să o ascultăm când ne spunea vreo poveste. În poală avea lâna spălată pe care o scărmăna pentru a face o plapumă copiilor ei sau pentru a o toarce. Cu ochii la noi şi gândul dus departe, ea a început povestea pe care noi o rugam mereu să ne-o zică, povestea casei ei...

„Această casă pe care voi o iubiţi atât de mult este făcută din paiantă...” Se băteau nişte pari de salcâm în pământ, după anumite

10

Veșnicia s-a născut la satmăsurători. În pari se băteau şipci, unde se puneau bulgări de pământ amestecat cu paie. Toată treaba asta nu era uşoară, de aceea Baba Măndel a făcut clacă (a chemat lumea din sat) şi, în două zile de muncă grea, casa a fost ridicată. A urmat construirea acoperişului. Soţul Babei Măndel era dulgher de meserie, aşa că se pricepea de minune. El a folosit bârne de salcâmi şi scândură de brad, iar ca înveliş a folosit carton, care era mai bun decât stuful cu care avea acoperit grajdul. A urmat lipitul casei. Această treabă a fost făcută de Baba Măndel, care ştia de la părinţii ei cum trebuie făcut şi se descurca foarte bine. A făcut pământ galben cu balegă de cal sau vacă, în mijlocul curţii, l-a frământat bine cu picioarele, până s-a amestecat. Apoi l-a luat cu targa şi l-a dus acolo unde trebuia lipit, fiindu-i mult mai uşor să lipească, adică întindea cu mâna pământul pe pereţi. Apa care îi trebuia pentru pământ o lua din fântâna cu ciutură de lemn pe care o avea lângă poartă. Era făcută de tatăl Babei de ani buni, dar apa era în continuare bună şi limpede. Dar munca nu s-a terminat aici; în interior au trebuit făcute tavanele camerelor. Şi acestea, ca şi duşumeaua, au fost făcute din scândură lămbuită şi trasă cu rindeaua ca să lucească.

Ceea ce ne-a mirat cel mai mult la Baba Măndel a fost faptul că ea nu a vrut să-şi gătească propria casă cu zestrea de la părinţi, spunând că vrea numai lucruri noi în casa ei. De aceea, s-a dus la femeile bătrâne din sat şi le-a rugat să o înveţe să ţeasă scoarţe, macaturi şi preşuri. Apoi s-a apucat de lucru şi a lucrat totul cu mâna ei. După ce a terminat, şi-a rugat surorile să vină să o ajute la împletirea rogojinei, care era foarte folosită şi căutată la vremea respectivă. Pentru ca pereţii să fie albi ca spuma laptelui proaspăt muls, Baba Măndel a cumpărat var de la căruţele care străbăteau lumea în lung şi-n lat, pentru a vinde varul atât de necesar în gospodăria femeilor. Varul era ca nişte bolovani care erau luaţi şi puşi într-un vas încăpător, apoi era stins cu apă. După ce se stingea, rămânea o pastă albă. Babaa a văruit toţi pereţii, întinzând varul cu bidineaua. Apoi a început să cureţe duşumelele cu leşie, pentru a da un miros de prospeţime în casă. Pereţii i-a gătit cu scoarţele proaspăt scoase din război, iar pe jos a pus rogojinele împletite. Însă Baba era tot nemulţumită şi ştia că mai trebuie muncă multă până totul o să fie cum vrea ea. Şi-a rugat soţul, care-i asculta rugăciunile ca pe nişte porunci, să-i ridice o sobă în casă şi să-i facă o masă cu patru scaune noi, căci, ce mai trebuie, o să facă ea. Ieşind afară, a văzut o grămadă

11

Veșnicia s-a născut la satde nuiele tăiate din pomii ce înconjurau casa, pentru a nu încurca atunci când s-a ridicat casa. Ce s-a gândit Baba? Să facă din nuiele un gard care să protejeze casa şi grădiniţa cu flori de ghearele păsărilor din curte. Şi s-a apucat, împreună cu două femei pricepute, să împletească un gard. În două zile, gardul era terminat. Ce mândră era Baba de ea acum! Ziua muncea pe lângă casă, iar seara lucra în casă, la lumina lămpii cu gaz. Lucra cu acul la o faţă de masă pentru masa pe care soţul său o terminase deja. De asemenea, terminase şi cele patru scăunele cu trei picioare pe care le aşezase în jurul mesei. Soba era şi ea isprăvită şi trasă în mijlocul casei. Era o sobă mare, oarbă, în care se făcea focul cu paie şi ogrinji. Şi uite-aşa, casa Babei a căpătat aspectul pe care ea şi-l dorise , pe care-l visase. Preşurile erau puse peste rogojini iarna, când era mai răcoare. Tot iarna, Baba împletea ciorapi şi mănuşi de lână, pe care o torcea din furcă şi pe care o scărmăna acum, când ne zicea povestea pe care o învăţaserăm, dar de care nu ne mai săturam.

Cu timpul, ne-am mărit şi, cu toate că şcoala şi treburile părinţilor nu ne mai lăsau să mergem aşa des pe la Baba, nu încetam să ne lăsăm ademeniţi de izvorul mirosului de mere coapte şi gutui, cu care ne întâmpina de fiecare dată.

Într-o zi de mai, Baba făcea dulceaţă de nuci; ne-a aşezat la masă, dându-ne câte puţină dulceaţă şi zicându-ne: „cu asta vreau să vă îndulcesc, ca să nu vă întristaţi după ce veţi afla ce am de zis”. Şi ne-a dat o veste groaznică: Baba îşi făcea bagajul, era bolnavă, pleca la fiii săi, departe de noi. A fost o zi urâtă, însă Baba ne-a făcut o surpriză, ducându-ne într-o cameră în care noi, copiii, nu aveam voie. A deschis-o cu o cheie şi acolo am rămas vrăjiţi de ceea ce am văzut: toate lucrurile de care Baba Măndel ne povestise şi pe care noi le vedeam mereu cu ochii minţii erau acum aici, în faţa noastră. Le puteam atinge şi le vedeam aievea. Plângând, ea ne-a dat pe rând furca, fusul, lampa cu gaz, coşuleţul pentru colivă, icoana cea dragă cu busuioc, războiul de ţesut şi multe alte lucruri cu valoare sentimentală pentru Babă, dar şi pentru noi. Toţi am primit câte ceva. Pe lângă alte lucruri, eu am primit portretul Babei (icoana sfântă a credinţei), care fusese pictat chiar de soţul ei. Rugămintea ei a fost să avem grijă de ele, să ne amintim de ea şi să facem în aşa fel, încât aceste lucruri să fie văzute de toate generaţiile care vor urma: noi la copii, ei la nepoţi, la strănepoţi, la stră-stră...

12

Veșnicia s-a născut la satA fost ultima dată când am văzut-o. Noi am continuat să ne

ducem la casa Babei şi, când observam că apare vreo crăpătură, făceam pământ şi încercam să reparăm stricăciunea. Într-o zi, când ne îndreptam spre casa babei, după ceva timp am auzit bătând clopotul şi am aflat de la lume că Baba, baba noastră a murit. Durerea ne-a trecut prin piept. Ne-a alinat însă vestea că Baba avea să fie îngropată la noi în sat. Lăsase cu gură de moarte fiilor săi să o îngroape în satul unde trăise și unde erau îngropați părinții săi. Așa puteam să ne luăm rămas bun și să-i îngrijim mormântul. Parcă și casa simțea că a rămas fără stăpâna care i-a dat viață. acoperișul i-a cedat și casa s-a lăsat pe-o parte, a murit și ea odată cu stăpâna.

și uite așa ne depărtăm încet, încet de trecut. Lucrurile Babei sunt acum în muzeul satului, ce-și are sediul în școala veche. Acolo ele pot fi văzute de toți cei care vor să cunoască tainele trecutului nostru.

Casa Babei s-a dărâmat, dar prin sat circulă zvonul că un fiu al Babei vrea să vină să-și ridice o vilă modernă, cu garaj subteran și încălzire solară. Iată cum modernul învinge, cum trecutul cu toate frumusețile lui este lăsat în urmă pentru viitor.

și gândul meu își ia zborul, trece de casa Babei și se duce peste podul de vase ce leagă malurile Ialomiței și se duce, se duce… la alte Babe Măndel, care poartă pașii nepoților, ai strănepoților spre o ocupație mai importantă decât navigarea pe internet, spre tradiție și obiceiuri populare, spre datina moștenită din moși-strămoși, așa cum noi am fost învățați de Baba noastră. ”Nu te vom uita niciodată! Te vom purta în suflete oriunde ne vor duce pașii și vom spune tuturor că veșnicia s-a născut la sat.”

Elev Chiriac Loredana, cls a X-aPoiana

13


Petale de suflet

Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat”

Satul meu este locul ce cele mai frumoase privelişti, în care mi-am cunoscut prietenii adevăraţi, în care îmi trăiesc şi-mi voi trăi copilăria. Este locul meu natal, care îmi cunoaşte foarte detaliat viaţa, de la primul strigăt şi până în prezent.

În gândurile şi în visele mele apare mereu bătrânul sat într-o dimineaţă de vară, cu văcarii osteniţi de muncă, dar care conduc vacile la păscut cu drag.

În zările câmpiei se văd ciobani cu turme de oi ce se îndreaptă spre sat, odată cu dulcea doină a tălăngilor.

În satul meu, femeia este cea care are grijă de casă, de copii, cea care trimite până în văzduh mirosul pâinii şi a delicateselor coapte pe vatră. Aşa este femeia: muncitoare, pricepută în toate treburile gospodăreşti, o mamă minunată pentru copiii ei şi o adevărată soţie. Tot astfel, bărbatul îşi petrece aproape tot timpul muncind pământul, iar seara, când se întoarce acasă după o întreagă zi de muncă, îşi găseşte familia iubitoare aşteptându-l cu o masă caldă, cu multă bucurie şi căldură sufletească.

Vara, când soarele dogoreşte pe bolta cerească, oamenii se îndreaptă în căruţe spre viile bogate. Ajungând acolo, coboară şi încep să adune cu dibăcie strugurii înmiresmaţi, care mai apoi se vor transforma în vin ce va binecuvânta buzele ţăranilor osteniţi. După ce vara trece, cerealele fac roade şi umplu lanurile de aur. Vine toamna. Frunzele se desprind din braţele înaltului, găsindu-şi alinarea la pieptul vântului. Mistuite de foc, îşi dăruiesc viaţa pământului rece.

14

Veșnicia s-a născut la satSoarele trimite săgeţi palide pe fructele coapte ce dorm înghesuite în coşurile împletite din nuiele. Oamenii recoltează pământul, floarea-soarelui, iar lumea îşi strânge provizii, toate acestea pentru că vine iarna.

Iarna, când şirul sărbătorilor ne vizitează, toţi oamenii se pregătesc cât pot de bine pentru ca spiritul acela misterios să ajungă în sufletele tuturor. De Crăciun, gospodinele pregătesc cozonaci şi prăjituri delicioase, iar casa toată e înveşmântată într-o mantie de lumină. Copiii se întrec în colinde, de dimineaţă până seara, purtând în vocile lor obosite vestea Naşterii Domnului şi ducând-o pe la fiecare casă. În dimineaţa Ajunului, cete de colindători pornesc cu ”Bună dimineaţa la Moş Ajun”, după care, în ziua Crăciunului, merg cu ”Steaua” şi cu ”Moş Crăciun”. În această perioadă, fericirea, râsetele şi clinchetul de clopoţei domnesc în sat.

În satul meu, se obişnuieşte ca în ziua dintre ani să se meargă cu ”Plugul”, un colind vechi care încă mai păstrează tradiţia strămoșească în glasul flăcăilor.

Toate aceste sărbători continuă până în următorul an, încheindu-se cu Boboteaza, atunci când oamenii îşi curăţă cu grijă casele, aşteptându-l cu uşile deschise pe preotul care le va boteza.

Troienele de zăpadă încep să se topească, iar iarna pleacă de pe meleagurile noastre, gonită de mania zeului cu aripi de foc. Primăvara soseşte cu daruri pentru locuitorii satului meu, aducând cu ea o nouă imagine naturii. Pomii au înmugurit, păsările cântă din nou serenade, florile multicolore cu rochiţe din rouă stropesc iarba crudă cu un parfum suav, iar copiii cântă în cor cuprinşi şi ei de această magie a reînvierii.

Prima sărbătoare care încununează stăpânirea primăverii pe pământurile noastre este Paştele. La această sărbătoare, oamenii se îndreaptă cu paşi mărunţi spre biserica din sat. Acolo participă cu toţii, într-o linişte deplină, la Deniile din acea săptămână sfântă.

Biserica, lăcaşul nostru în care ne putem ruga lui Dumnezeu, veghează de secole întregi satul, acoperindu-l la fiecare răsărit de soare cu umbrelele turlelor înalte. Viaţa unui ţăran este în strânsă legătură cu biserica. Aici este locul unde este faţă în faţă cu propriile-i gânduri şi sentimente, iar prin rugăciune, legătura cu Dumnezeu devine din ce în ce mai profundă. De mici, copiii sunt învăţaţi să creadă şi să-l iubească pe Dumnezeu, pentru că un suflet nehrănit cu învăţături este un suflet pustiu. Biserica este lăcaşul unde nou-

15

Veșnicia s-a născut la satnăscuţii îl primesc pentru prima oară pe Domnul în sufletul lor, devenind creştini. Tot aici, învaţă cum să se ferească pe parcursul vieţii de tentaţiile lumii care este mereu în schimbare. În acest loc, viaţa lor de buni creştini continuă, unindu-şi destinul cu persoana iubită, jurându-şi în faţa lui Dumnezeu credinţă şi iubire veşnică. Biserica este şi va rămâne întotdeauna izvorul tămăduitor al sufletului, care, prin rugăciune, nu va seca niciodată.

În acest sat, oamenii înţeleg că, mai presus de exterior, este interiorul, care trebuie hrănit în permanenţă, deoarece acesta ne defineşte ca om.

Nu-mi voi uita niciodată satul. El este cel care mă cunoaşte cel mai bine, aici locuiesc familia mea, prietenii, aici am petrecut şi voi petrece în continuare cele mai frumoase momente din viaţa mea.

Trăiesc la intensitate maximă prezentul, dar, uneori, când melancolia mă cuprinde în mrejele ei, mă gândesc la viitor. Mă gândesc dacă trecutul va fi uitat fără nicio remuşcare, oamenii schimbându-se odată cu paşii mici, dar siguri ai viitorului.

Mereu mi-a plăcut să încerc lucruri noi, dar parcă mi-e teamă că nu voi putea îndura faptul că satul meu liniştit, ce păstrează încă poveţele trecutului, se va transforma cândva într-un sat în care tehnologia de ultimă generaţie face diferenţa dintre oameni.

Îmi iubesc satul din toată inima, pentru că el face parte din mine, el e albumul meu cu fotografii, iar cât voi trăi pe acest pământ mă voi bucura mereu că m-am născut într-o casă de oameni simpli şi muncitori, care nu se dau bătuţi în lupta cu viaţa şi cu piedicile ei. Trăiesc într-un sat cu oameni curajoşi şi solidari, trăiesc într-o mare familie iubitoare.

Iacob Cristina Clasa a VI-a

Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu-Ialomiţa

16


Ultima sosire

Mențiune la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat”

Satul. Am crescut. Eram copil și iubeam locul sufletului meu, satul. Acolo e acasă, orice-ar fi, oricât s-ar schimba. Așa cred. Acum mă întorc acasă, după ani de lipsă și de durere între străini și în locuri de care nu mă lega nimic.

Satul e învăluit în mister și noutate. La intrare, găsesc aceeași bancă veche de lemn, pe care ne adunam seara zeci de băieți și ne jucam și ne povesteam unii altora întâmplări și vorbeam despre noi achiziții, bile de sticlă și capace de doze. Era bogat cine avea multe. Pe spătarul băncii încă sunt scrijelite poreclele pe care ni le puneam. Eu eram Buclă, din cauza părului meu creț și blond. Am oprit pentru un moment mașina să mă uit sub bancă, unde scrijelisem, în secret, o declarație de dragoste unei fete de la școală, pe care o iubisem. Era încă acolo, secretă, neatinsă, nevăzută.

Înaintez spre inima satului, dar dezamăgirea mă cuprinde și mă strânge, îmi strânge inima și sufletul așa de tare, că abia pot să mai respir normal: nimic nu mai e la fel. și banca îmi dăduse atâtea speranțe că voi întâlni oameni cunoscuți și voi avea din nou ocazia să mai stau pe banca aceea și să-mi povestesc viața scurtă, dar plină de aventuri. Nu. Am trecut pe lângă locul unde se afla casa mică, bătrânească a celui mai bun prieten de pe atunci. Gol, îngrădit și fără zarva pe care eram obișnuit s-o aud de câte ori mergeam să-l chem pe Ionică afară. Pustii erau și restul locurilor pe care iubeam și pe care nu le mai văzusem de atâta amar de vreme. M-am uitat în jur, cu inima plină de revoltă ți durere: străzile, pe vremea pline de fete și

17

Veșnicia s-a născut la satbăieți jucând ”prinsa”, ”șotron”, ”rațele și vânătorii”, erau dezgolite de suflete și sentimente. Doar câte o babă tristă scotea capul de după gard, să verifice dacă nu-i vin copiii de departe, dar pleca imediat ce realiza că nu sunt ai ei.

Ulițele sunt acum îmbâcsite de parfum de nou și de căldura din asfalt. Îmi amintesc ce răcoare era când am fost copil, ce-mi plăcea să mă joc în noroiul proaspăt, să mă duc acasă murdar, să mă certe mama. Cabluri de înaltă tensiune împăienjenesc săracul sat. Curentul i-a prins pe toți, i-a închis prin vilele colorate, construite din bani furați și cu prost gust. Casele vechi mi se par acum atât de frumoase, când nu le mai văd, când nu mai există.

Am ajuns acasă la mine, pe strada modernizată, asfaltată, prelungită din cauza unor case noi în care par să locuiască deputați și senatori, plini de bani și aparent fericiți. Casa sufletului mă aștepta mohorâtă, năpădită de buruieni și flori sălbatice. Via necurățată și neroditoare părea să se bucure că mă vede în sfârșit acasă. Mă așteptam s-o văd curată, vie, veselă, așa cum am știut-o mereu. Voiam să fie așa. Voiam s-o văd pe mama în prag, cu brațele deschise, zâmbindu-mi trist, urându-mi „bun venit, copilul mamii”, dar mintea m-a trezit din vis: știi foarte bine că ei nu mai sunt aici pentru tine, aici nu mai e casa lor; du-te să vezi unde-s ai tăi!

Mi-am continuat drumul prin sat, pe jos, colindând străzile, observând schimbările drastice care au avut loc pe parcursul timpului. Deși eram obișnuit cu modernul și cu tot ce ține de el, aici nu, aici în sat îl uram. Nu acceptam să-mi schimbe iluzia copilăriei.

Am văzut, în același loc dintotdeauna, casa mătușii Florica. E singura pe care mi-o amintesc din copilăria mea și care mai e în viață. Toți au plecat, câte unul, pe rând. și mama, și tata. Privind-o pe tanti Florica, mi-a trecut prin minte fiecare moment al vieții copilului din mine trăit acolo. Fiecare căsuță care a fost distrusă, fiecare om trecut de partea cealaltă, fiecare prieten. Ea are aceeași privire tristă ca și restul babelor. A avut și ea un copil, pe Florinel, dar se pare c-a uitat-o și el, așa cum o uită întreaga lume. Am plecat de la tanti Florica, dar nu fără să gust din vinul acela bun, dulce, pe care îl făcea dintotdeauna și pe care l-am iubit mereu. Am rugat-o să taie un buchețel din minunățiile de flori pe care le creștea ca pe copilul ei. Mi-a dat cu drag, cum ar da și copilului ei.

Am pornit mai departe. Pe linia orizontului se profila cimitirul vechi, trist, cu cruci rupte, antice, fiecare cu povestea ei. Am mers

18

Veșnicia s-a născut la satîntr-acolo, admirând câmpurile pârloage înflorite sălbatec. Am intrat pe poarta de lemn putrezit, înnegrit de vreme și de lacrimi vărsate peste suflete pierdute și trupuri reci, de gheață. Știam drumul și l-am parcurs în neștire. M-am trezit în fața mormântului lor. Durerea m-a cuprins mai strâns și am îngenunchiat în fața crucilor lor, pe care știam că le-au dus cu greu o viață întreagă. Mi-am cerut iertare printre lacrimi și am lăsat buchetul pe pământul negru, dureros de negru, îndoliat. Chipurile triste ale babelor de după garduri și al lui ytanti Florica mi-au răsărit în minte. Așa m-a așteptat și pe mine mama, amar de vreme, scoțând capul trist de după gard, cu speranța că vin. N-am venit. Nu m-au mai văzut de ani și ani, înainte să moară. Am stat așa, înlăcrimat, până a început o ploaie măruntă. M-am ridicat și am pornit spre sat. M-am întors la casă, cu sufletul mâncat de regrete. Mă durea că nu m-am întors acasă atât de mult timp și că mi-am lăsat părinții îndurerați să mă aștepte. Mă rugam Celui de Sus să nu mă pedepsească, făcându-mă să-mi aștept copiii ani de zile.

Am ajuns la mașină. M-am urcat la volan, am mai aruncat o ultimă privire casei și am pornit pe drumul pe care am venit. La ieșirea din sat am mai întors o dată capul, o ultimă dată. și am plecat pe drumul fără de întoarcere pe care am pornit demult...

Satul m-a uitat. A continuat fără mine. Întoarcerea mea târzie a fost fără rost. Am plecat trist, așa cum am venit acasă. Satul meu drag s-a dus. S-a schimbat.

Elev Codău Daniel,școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava

prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășan

19


Pariu cu viaţa

Am îmbătrânit… Am îmbătrânit odată cu limbile ceasului ruginite de timp, cu foile calendarului prăfuit cu mii de însemnări, am îmbătrânit odată cu mândria care m-a adus în faţa unei mese goale, slăvită de un bucheţel de zambile mov.

Zambile mov… mov ca văzduhul înlănţuit în umbrele înserării, umbre pictate din izvorul rece al nopţii.

Zambile mov… aceleaşi ca acum cincizeci de ani, când le-am lăsat pe aceeaşi masă prăfuită, alături de o scrisoare mistuită de sentimente mincinoase. O scrisoare care suna mai mult a reproș, dar nu asta contează. Am scris câteva rânduri care…nu. Am gândit nişte cuvinte pe care le-am aruncat pe masa din lemn şi-am plecat. N-am avut curajul să văd privirea mamei, înceţoşată de lacrimi, n-am vrut să-i simt mâinile aspre, dar învăluite într-o căldură ce liniştea furtuna din interiorul meu, nu…Am fost un laş care a pus pariu cu viaţa şi-a pierdut tot. Am plecat, crezând că, crezând că sunt mai puternic, că sunt gata să dau piept cu viaţa cea cu două feţe sau chiar mai multe.

Eram furios! De ce eu? De ce Dumnezeu m-a ales tocmai pe mine să trăiesc aici, în acest loc izolat de ,,tendinţele`` marilor oraşe? Ce se va 20alege de viaţa mea, de visele şi de idealurile mele, de speranţe şi chiar de iluziile mele? Aici viitorul nu era decât o lumină palidă ce-şi risipea spiritul în braţele întunericului. Un întuneric din care se desprind strigătele salvării.

Aşa este cel mai bine. Viitorul mă aşteaptă. Destinul meu nu este scris pe cerul acestui sat. Numele meu nu e sculptat pe trunchiul copacilor, iar acest pământ nu îmi va simţi niciodată respiraţia. Simt că nu merit să trăiesc aici, alături de nişte oameni care vor trăi la nesfârşit după tradiţiile strămoşeşti, care, după părerea mea, sunt

20

Veșnicia s-a născut la satdoar nişte reguli. Oameni care muncesc de dimineaţă până seara, cu trupul secerat de oboseală şi sudoare doar pentru o bucată de pâine. O bucată de pâine care nu va seca foamea unui copil, o bucată de pâine pe care ţi-e milă s-o dăruieşti gurii când te gândeşti cu câtă trudă a fost pusă pe masă.

În zonele unde posibilitățile de a munci şi de a obţine sunt cu mult mai variate, acest gând ar fi fost doar un coşmar ce ar fi speriat orice doamnă sau orice domn din înalta societate.

Aceasta e doar introducerea vieţii mele sau, mai degrabă, introducerea unei tinereţi risipite. Aşa e… mi-am bătut joc de cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Mândria, orgoliul şi dorinţa nebună de a arăta tuturor că cine doreşte poate reuşi oriunde oricum şi oricând m-au transformat din tânărul plin de viaţă, care îşi ajuta părinţii şi bunicii, care slăvea pământul unde a văzut pentru prima oară lumina zilei… m-au transformat într-o fiară care calcă în picioare sentimentele celorlalţi. ”Dacă eu sunt bine…”

Am plecat fără să privesc înapoi. Nu simţeam nimic. Parcă eram gol în interior. Nu plângeam după trecut, nu mă bucuram la gândul că viitorul strălucit la care speram e atât de aproape, simţeam ceva ciudat. Mă simţeam hipnotizat. Parcă nu mai aveam contact cu realitatea.

De atunci a trecut mult timp, poate prea mult, iar unele amintiri le-am lăsat undeva departe, le-am îngropat undeva unde nimeni nu le va găsi.

Viaţa la sat e grea, munca pe pământuri e înjositoare, ţăranii – nişte oameni de care ar trebui să-ţi fie ruşine, pentru că mulţi nu au învăţat carte şi nu au maniere, nu sunt nişte oameni citiţi, nu se îmbracă la modă pentru timpurile noastre, nu ştiu altceva decât muncă, muncă şi iar muncă. O muncă cu care te lupţi pentru supravieţuire. Dar cine a spus aşa ceva? Cine a fost atât de… atât de superficial, de… Mi-e foarte ruşine, dar, da… eu am spus. Şi mi-e mai ruşine că am gândit aşa ceva despre satul unde am îngropat jucării, poze, amintiri, zâmbete, lacrimi. Şi despre familia, prietenii şi vecinii mei. Ar trebuit să fiu condamnat şi să mi se dea pedeapsa maximă, dar cred că asta nu mi-ar răscumpăra greşeala. Atât ar fi prea puţin, faptul că mi-am părăsit viaţa, deci m-am părăsit pe mine cel adevărat, e de neiertat. Am plecat la drum plin de ură şi de o ambiţie trădătoare fără să privesc înapoi. Ce fel de om sunt?

21

Veșnicia s-a născut la satAcolo, în locurile unde zbura imaginaţia mea, nu era totul la

fel de roz cum mi-am imaginat. Oamenii nu se puteau numi oameni. Erau reci, distanţi, vorbeau puţin şi parcă îţi răspundeau cu ură la orice întrebare, asta dacă îţi răspundeau…

Puţinii bani pe care îi aveam şi cu care plănuiam să închiriez o cameră umilă mi-au fost furaţi în toiul zilei de către un grup de copii murdari, cu haine zdrenţuite. Mi-era milă de acei copii flămânzi, dar oare lor nu le-a spus nimeni că nu e bine să furi? Am văzut şi am auzit cum toată lumea ţipa la ei, cum aruncau cu diferite obiecte în bieţii copii. Ei nu au o mamă care să îi apere? Sunt singuri pe lume? Dar de ce mai întreb? Eu am o mamă, o mamă care mi-a dăruit inima şi dragostea ei pe tavă, care mi-a dat tot ce avea ea mai bun şi câteodată se culca flămândă numai ca să îmi fie mie bine. Şi eu… eu am părăsit-o fără nicio explicaţie. Am închis uşa şi dus am fost.

Perioada petrecută departe de casă a fost ca o luptă pentru supravieţuire. Nicio îmbrăţişare, nicio mângâiere când necazurile se ţineau scai de mine. Nicio vorbă bună. Toată lumea bună mă respingea pentru că eram un băiat din provincie care nu poate supravieţui în oraş.

Aşa e, nu am putut supravieţui. Toţi erau ca nişte roboţi: fără sentimente, fără suflet. Erau ofiliţi pe dinăuntru. În afară de nişte bani pe care îi ţineau cu mândrie în mână, nu aveau ce să arate.

Timpul a trecut şi recunosc că nu voiam să mă întorc cu coada între picioare în satul meu şi să mă recunosc învins. Cu multe eforturi am reuşit să mă angajez la o firmă de construcţii, unde stăteam de dimineaţă până seara cu cărămizile în mână şi cu cimentul la picioare. Eram un om singur. N-am reuşit să-mi întemeiez o familie. Ce rost avea să continui într-o lume încă necunoscută mie, plină de primejdii şi, mai mult, singur în faţa furtunii? Mă chinuiam degeaba.

M-am întors cu ochii inundaţi de lacrimi, cu sufletul împietrit de durere. M-am întors în satul începutului meu. Parcă îl auzeam cum mă strigă şi mă întreabă de ce l-am părăsit. Nu ştiam ce să-i răspund, mă simţeam ca un trădător.

Primul gând a fost să o caut pe mama. Era o zi de primăvară, iar ghioceii zâmbeau inocenţi în lumina caldă a soarelui. Păsările cântau, iar florile îmbătau natura cu un parfum suav.

22

Veșnicia s-a născut la satPrima dată nu ştiam dacă sunt chiar în satul meu. Nimic de

când am plecat nu mai era la fel. Era normal să se schimbe, dar nu totul şi nu atât de brusc. Acum eram şi mai debusolat.

Pe drumurile pline de noroi şi de pietre de care odinioară se împiedicau căruţele pline de ţărani ce se duceau spre pământurile fertile, acum erau asfaltate, iar maşini scumpe defilau cu o muzică ciudată dată la maxim. Casele aveau care de care culori mai ţipătoare, perdele mai sofisticate, iar copiii, care demult se jucau desculţi pe câmpurile înverzite, acum nici urmă de ei. Parcă toată lumea dormea un somn al veşniciei.

Am colindat tot satul, dar nici un om nu mi se mai părea cunoscut. Ori eu m-am schimbat, ori ei nu mai sunt cei de demult. Am întrebat pe la fiecare casă de mama mea, dar nimeni nu ştia nimic. Parcă nu locuise vreodată în satul acela. Într-un final, am dat de o femeie în vârstă, care se întorcea de la biserică. Cu glasul tremurat mi-a spus că tocmai a fost să-i aprindă o lumânare. În acel moment parcă îmi pierdusem cunoştinţa. Adică… adică mama mea nu mai era cu mine pe acest pământ? A plecat fără ca măcar să-mi iau rămas bun de le ea şi să-mi cer iertare… Acum m-a părăsit şi ea.

Am plecat fără să scot un cuvânt. M-am aşezat în genunchi şi am plâns ore bune, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte. Acum nimic nu mai avea sens. De ce să mai trăiesc? Pentru cine sau pentru ce?

Am fost mulţi ani marcat de această pierdere, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să trec peste şi să-mi întemeiez o familie iubitoare. Cu toate astea, n-am reuşit s-o uit şi nici nu vreau asta. În fiecare duminică merg la mormântul ei cu un bucheţel de zambile mov.

Am ajuns primar al satului, bucurându-mă de susţinerea familiei şi a sătenilor. Toţi eram o mare familie fericită. Toate şi-au reluat cursul de altădată şi pentru prima oară mă simţeam împăcat cu mine însumi.

Aşa a fost poveste unui om, rudă şi vecin dintr-un sat din Bărăgan. Povestea continuă în ritmul ei simplu, aşa cum Dumnezeu a rânduit.

Ionescu Iuliana Clasa a VI-a

Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu-Ialomiţa

23


Leagǎnul copilǎriei

Cu sufletul plin de amintiri frumoase, cu gândul la cei dragi care mǎ aşteaptǎ, cu sete de linişte şi de frumos, trenul mǎ poartǎ într-un loc peste care timpul nu trece. Şi spun cǎ nu trece, pentru cǎ e mereu la fel, la fel ca atunci când eram copil şi stǎteam la casa bunicilor. Doamne, cât de dragǎ îmi e casa bunicilor! Acesta e locul în care am copilǎrit, de unde am plecat în lume cu o grǎmadǎ de dulci amintiri şi în care mǎ întorc cu drag de fiecare datǎ când zgomotul oraşului mǎ oboseşte.

Nu e zi sǎ nu retrǎiesc cu gândul mǎcar o amintire a copilǎriei şi toate acestea s-au întâmplat în acest minunat loc. Sunt file în cartea vieţii noastre – unele mai de preţ ca altele – pe care adesea le întoarcem sǎ ne amintim, aşa cum spune poetul, de locurile natale, de satul nostru drag, cu şesuri nesfârşite, sub ceruri largi de varǎ, pe unde au înflorit şi s-au scuturat macii copilǎriei noastre.

Trenul se apropie de intrarea în sat, iar eu privesc cu nesaț pe geam şi mǎ minunez de ceea ce-mi rǎsare `naintea ochilor: privind într-o parte mǎ fascineazǎ frumuseţea cu care culorile roadelor împodobesc pǎmântul; mi-l imaginez iarna, în straie de sǎrbǎtoare, şi sunt nerǎbdǎtoare sǎ privesc cerul senin ce-l ocroteşte şi sǎ respir aer curat. Am intrat deja în sat şi, privind în cealaltǎ parte, observ cum printre rânduri rǎsar case cu pereţi pictaţi de petale de flori şi gospodari harnici ocupându-se de toate. Mai e foarte puţin şi trenul se va opri; cred cǎ numai el şi clopotele bisericii tulburǎ liniştea satului. Mi-am dat seama de asta odatǎ ce m-am dat jos.

24

Veșnicia s-a născut la satMergând cǎtre casǎ, pe cǎrarea de la garǎ, mirosul pomilor şi

armonia satului îmi umplu sufletul. Îmi doresc sǎ mǎ bucur de fiecare zi petrecutǎ aici pentru cǎ aici orice gând e mai încet, curge mai lin. E ca şi cum inima nu ar mai bate în piept, ci acolo, undeva în pǎmânt.

Mǎ apropii tot mai mult de strada bunicilor şi, la fiecare pas, amintiri îmi inundǎ sufletul şi îmi aduc bucurie. Mi-aduc aminte de jocurile pe care le jucam aici cu vecinii şi prietenii şi simt cǎ aici copilǎria nu are limite, deoarece chiar şi acum mi-aş mai dori mǎcar o zi din acelea. Aici e lumea umbritǎ de pomi cu coroanǎ deasǎ, unde-mi sunt ascunse frumoasele flori ale tinereţii şi dulcile fructe ale copilǎriei. Trǎinicia şi frumuseţea artei populare este nǎscutǎ în sufletul ţǎranului român, din imaginaţia lui şi din puritatea fiinţei sale. Aici localnicii cunosc strǎinii dupǎ primele cuvinte vorbite de aceştia şi îşi pun pe cântar armonia şi frumuseţea lor sufleteascǎ. Cine nu îşi aminteşte cu drag de datinile frumoase care ne-au legat copilǎria, de obiceiurile sfinte şi bogǎţia sufleteascǎ a oamenilor pǎstrate din moşi-strǎmoși?

Iatǎ-mǎ ajunsǎ la casa bunicilor, unde dragii mei mǎ asteaptǎ în poartǎ. Se bucurǎ nespus sǎ-şi revadǎ nepoata şi eu, de asemenea, pe dânşii. E aşa frumoasǎ casa bunicilor! Proaspǎt vǎruitǎ, cu pridvor, cu geamuri adǎpostite de obloane verzi din lemn şi împrejmuitǎ de un gard din scândurele.

În fundul curţii stǎ mândru un pǎr cu miez roşu, cu pere mici şi gustoase. Mai sus e poiata, iar dupǎ aceasta începe o livadǎ în care ne jucam ”de-a ascunsa” când eram mici.

Intru în casǎ unde tavanul este podit cu lemne, peste care, din loc în loc, sunt grinzi, tot din lemn, pe care bunica ţine agǎţate în cuie ulcele din pǎmânt, iar pe pereţi stau farfurii cu desene interesante. În ulcele bunica ascundea zahǎrul cu care noi, copiii, eram rǎsplǎtiţi când eram cuminţi.

Zile din acest colţişor de Rai s-au scurs repede şi eu mǎ voi întoarce la anul. Urcând în tren, simt în suflet tristeţe, dar şi bucurie; tristeţe, pentru cǎ nu m-aş despǎrţi de acest mirific loc şi bucurie, pentru cǎ am trǎit aici niște zile minunate.

Plec cu convingerea cǎ satul e veşnic şi cǎ vesnicia s-a nǎscut în el. Mereu va exista şi ne va adresa chemǎri sǎ ne întoarcem de oriunde am fi pentru a-i simţi bunǎvoinţa şi a-i gusta bunǎtǎţile.

25

Veșnicia s-a născut la satPrin „veşnic” înţelegem peisaje biblice ale plaiului, bisericuţe

presǎrate pe dealuri, fântâni cu cumpǎnǎ, rǎstigniri lǎsate pe la rǎscruci pentru a ne înclina capul şi a ne închina şi cireşii singuratici care legau cerul şi pǎmântul, dând naştere continuitǎţii.

Satul e locul de refugiu al liniştii, e acel verde care împrǎştie mult frumos în inimă, care şi ea bate mai încet în pieptul oamenilor chinuiţi şi frumoşi la suflet.

Ştiu acum rǎspunsul la întrebǎrile „Cine sunt?” şi „De unde mǎ trag?”: din ţara copilǎriei mele, din cea a poveştilor şi a veşniciei! Satul e vatra unui popor, iar noţiunea de „ţarǎ” şi „ţǎran” e veşnicǎ, pentru cǎ, ori încotro ne-ar duce pasul, amintiri ne bat în inimǎ, în puls, cu un ecou adânc, şi ca un fir ne leagǎ, pânǎ la ultimul nostru ceas, de cuprinsul acestor depǎrtǎri.

Elev Rusu Daniela, clasa a X-a Liceul Teoretic Periam-Timiş Profesor coordonator: Şirianţu Adelina

26


Satul... altǎ veşnicie a sufletului

Deasupra fiecǎrei clipe sublime ce exprimǎ a noastrǎ viaţǎ, cu un glas parcǎ tremurǎtor, sentimentul, ce poate pe fiecare dintre noi ne-a atins înlǎuntrul, este chiar el, acelaşi şi întotdeauna dornic de-a se manifesta doar sufletului, este sentimentul ascuns în noi, dragostea pentru veşnicia satului.

Acest loc, acest sat rǎsunǎ cu vocea lui în orice fiinţǎ ce suflǎ a viaţǎ, în orice lucru ce murmurǎ bucuria de a exista, şi în fiecare suflet ce îl înţelege şi îl simte. Satul, pentru mine, semnificǎ cel mai ocrotitor şi adecvat loc pentru a mǎ refugia, liniştindu-mǎ. Are tǎria de a pǎtrunde atât de puternic în mine când mǎ trezesc dimineaţa în pragul casei pǎrinteşti şi privesc cum regele tuturor fiinţelor vii, soarele, îşi face apariţia ca pe o scenǎ cu atâta drag. Satul românesc este poate singura speranţǎ cǎ noi încǎ trǎim. Suntem toţi români, dar numai câţiva trǎiesc la sat. Sunt oameni des pierduţi din fire, dar cu gândul doar la frumuseţea ce mulţi nu o vǎd într-un loc atât de deosebit.

Oameni... pot sǎ spun chinuiţi, uitaţi de sufletul naturii în braţele destinului, dar sunt frumoşi pentru ceea ce pǎstreazǎ în suflet. Ei adorm cu gândul cǎ dimineaţa se vor putea trezi cu acelaşi zâmbet pe care l-au purtat pe chip, şi acum douǎ zile, cǎci sunt atât de ambiţioşi doar când le priveşti lumina ascunsǎ în ochi, şi, totuşi, majoritatea au atâta timp sǎ trǎiascǎ şi sǎ se bucure de viaţa care le leagǎnǎ uşor sufletul... infinitele comorii ale satului.

27

Veșnicia s-a născut la satUitǎ-te la un cioban, tatǎl lui este soarele, ştie întotdeauna cǎ

lumina, ziua cu cerul însorit şi glasul aerului de munte sunt cele mai prielnice momente pentru a-şi putea urma copiii, oile lui dragi, cǎtre pajiştea cea mai bogatǎ. Dar acum, eu te întreb pe tine: - De câte ori te-ai uitat la soare şi i-ai cerut eternitate? Ei bine, poate de prea puţine ori, pe când ciobǎnaşul nostru asta face în fiecare zi, de teamǎ cǎ, odatǎ fǎrǎ luminǎ, doar pe întuneric nu-şi va mai putea gǎsi copiii lui dragi. Singurǎtatea unui cioban, a unui om rǎtǎcit pe dealuri nu este singurǎtate, este doar amintirea satului ce încǎ pulseazǎ în el vrednice comori.

Cât de curat este sufletul unui sǎtean, când cu albia pârâului şi cu verdele dealului în inimǎ merge la cules de roade încǎ de dimineaţǎ, când corul ce le-au astupat pulsul urechilor nu se aude decât din aura magicǎ a broaştelor de din josul pârâului casei. Rupţi de lume uneori, românii noştri au ştiut întotdeauna cǎ a crede în veşnicul lor suflet, este deja un semn de salvare sigurǎ. Puterea şi curajul de a supravieţui în vremuri neprielnice, nesiguranţa zilei de mâine, parcǎ le-au întǎrit sufletul ca o stanǎ de piatrǎ, dându-le ospǎţ interiorului lor. Avem curaj şi ţinem cu credinţǎ la tǎria de a trece peste orice problemǎ întâlnitǎ în drum. Suntem fraţi de sânge cu codrul şi cerul românesc, neam cu adâncurile tulburǎtoare ale munţilor unde, poate, enigmele au rǎmas neatinse şi azi, şi avem pragul însorit cǎtre marile valori ale trecutului plin de adevǎr. Cǎci fiecare dintre noi este o valoare inestimabilǎ şi autenticǎ, doar când ne gândim la poporul din care facem parte. Românii noştri au pǎstrat cu îndârjire forţele care ne-au fǎcut mai valoroase satul şi rǎdǎcinile lui române. Satul a rǎtǎcit în fiecare an printre anotimpurile vieţii ca stelele prin cer, şi, totuşi, am ştiut pǎstra adevǎratele lucruri ce ne-au menţinut apogeul. Imaginea care a fost zugrǎvitǎ de marile noastre personalitǎţi a rǎmas şi astǎzi aceeaşi, doar cǎ noi ne-am schimbat. Prin fiecare sat şi acum parcǎ mai se aude cu paşi clǎtinǎtori vocea unui alt suflet, a folclorului, avem o Mioriţǎ care ne face mândri de puterea unui popor român în stare de aproape orice luptǎ întâlnitǎ în cale, o legendǎ a Meşterului Manole care se jertfeşte şi azi din iubire şi pentru iubirea patimii de a creea spaţiul autentic român. Avem doinele şi baladele culese din inima sǎteanului însetat de dor, avem ceva ce nu le putem pierde, absolutul întâlnit la sat. Apariţia marilor clasici n-a fǎcut decât sǎ dezvolte comoara cea mai de preţ a

28

Veșnicia s-a născut la satsǎteanului, sǎ o adânceascǎ şi mai tare în prǎpastia dorului, ca sǎ ne putem aminti cu drag de ea.

Uitǎ-te la pǎrinţii neamului românesc de la sat. Ce observi? Sunt chiar ei, Retezatul, Omul şi Moldoveanu. Veşnicele adǎposturi ale inimii, aceleaşi locuri de neuitat impregnate cu urmele oamenilor ce au îndrǎznit sǎ le încalce regula de aur: Copilǎriţi trǎind adevǎrul cǎ şi în noi existǎ viaţǎ, şi nu muriţi pânǎ n-aţi cugetat sǎ o aflaţi!

Au fost întotdeauna vrednici de-a ne iubi cu pǎdurea bogatǎ, cu fiinţele dǎtǎtoare de hranǎ, cu pǎsǎrile asemeni nouǎ şi cu înmiresmatele pasteluri de luminǎ ale aerului. Noi de ce sǎ nu-i iubim?

Acest loc rǎtǎcit, parcǎ uneori certat cu realitatea, ne-a fǎcut sǎ devenim sǎteni.

Sunt acei oameni care, deşi au pe greutatea mâinilor rǎni vizibile, sunt totuşi mai limpezi la suflet, mai dulci la vorbǎ, mai sǎritori la glas, sunt sǎteni cu anotimpurile vieţii în casele lor adâncite de tinereţe.

Şi tocmai pentru acest lucru, din singurǎtatea cerului am ales stelele, din învrǎjbita viaţǎ am adunat visul, în nopţile fǎrǎ de lunǎ am trǎit cu speranţa, şi toate acestea sǎ ne putem mândri cu originea noastrǎ.

Iar acum, pǎrǎsiţi de bǎtrâneţe, adânciţi în eterna bucurie a credinţei trupeşti, sǎ ne prindem de mânǎ, sǎ ne atingem pustiul spunând cǎ tot ce am trǎit a fost viaţa şi cǎ, cu lacrimi de tinereţe pe buze, am ajuns sǎ descoperim adevǎrata enigmǎ... cǎci satul este altǎ veşnicie a sufletului!

Elev CIOICA CRISTINA clasa aX-a;LICEUL TEORETIC PERIAM-TIMIŞ-

prof. Coordonator Şirianţu Adelina

29


Poteca din grădina bunicii

Ori de câte ori ai ocazia să vorbești sau pur și simplu să te gândești la satul în care te-ai născut, ai copilărit sau prin care doar ai trecut, îți trec cu siguranță prin minte amintiri frumos ilustrate de Ion Creangă. Dar oare satul românesc al secolului al XXI-lea mai reflectă simplitatea și modestia dată? Dacă nu facem din toate astea o regulă universal-valabilă, s-ar putea. Și, totuși, viața la țară este diferită.

Încerc să-mi aduc aminte războiul cu care bunica țesea așternuturi. Era atât de mare, încât acoperea aproape toată odăioara ei. Să mai fi văzut așa ceva să se lucreze efectiv, nu cred. Așternuturile ei rezistă și le pun pe pat cu plăcere, deși au trecut mulți ani de atunci. și mă gândesc la bătrâna mea bunică. Doamne, ce simplu trăiește ea! Nu are nevoie de televizor color, de cablu, de vreun produs umflat cu e-uri de la magazine. Ei nu-i trebuie nimic, doar sănătate îi cere lui Dumnezeu. Încă nu pot să-mi dau seama cum, la 80 de ani, se îngrijește singură de văcuța ei care, deși pare la fel de bătrână ca și ea, încă îi dă lapte.

E printre singurii oameni din sat care, atunci când îi vin colindătorii, îi primește cu mere și covrigi. Dar ce să mai spun de cozonacii ei fierbinți, pe care abia îi scoate din cuptorul ei de pământ? Niciun alt cuptor și nicio altă bunică nu mai fac asemenea cozonaci. Acum, că stau și mă gândesc, îmi dau seama că la ea casa e mereu curată. Parcă tot ce e vechi are un iz nou, proaspăt. O fi de la bucata aia mare de săpun pe care o numește „de casă”. Ador să mă duc la ea și să mă cuibăresc în pat lângă sobă. Aștept cuminte să dea

30

Veșnicia s-a născut la satde mâncare la găini și la purcei și o aștept să-mi povestească. Mă uimește cu memoria ei tânără atunci când îmi spune despre tinerețea ei și despre faptul că ea nu a făcut prea multă carte, căci fetele se măritau de tinere, făceau copii și se duceau la muncă la câmp, la porumb, lucernă sau floarea-soarelui. știu fiecare amănunt din viața fiilor ei, ca și cum asta ar fi fost ieri și nu cu mulți ani în urmă.

Plec de la ea seara târziu și, la doar două case distanță, intru într-o altă lume. Din aleea strâmtă și crăpată a bunicii dau în cea lată și pavată a casei noastre. Ridic privirea și ămi dau seama că mai e doar o lună până vine căldura și trebuie să schimbăm zugrăveala casei. Anul trecut se purta lavabil simplu, acum se poartă tencuiala decorativă. În buzunar îmi țiuie ceva. A, este telefonul meu touch screen, care mă anunță că trebuie să mă pregătesc să ies cu fetele în club. Doar e sâmbătă seara. Dacă ar vedea săraca buni cum e treaba pe la „horele” noastre, și-ar face o cruce mare și ne-am scuipa să nu ne deoache. Nici nu ajung bine acasă, că mă și instalez în fața calculatorului să-mi completez pagina de facebook cu poze noi. Ei bine, da, internetul a ajuns și la țară. Odată cu centrala termică și cu amenajarea livingului, cu televizorul de 106 cm diagonală, cu cabina de duș și multe altele.

Dar oare toate lucrurile astea ne fac mai buni? Uneori am sentimentul că nu! Dacă unele lucruri ne dau posibilitatea să devenim mai inteligenți, să ne extindem orizonturile, asta nu înseamnă că suntem și mai sufletiști. Dimpotrivă, nu cred că o să am vreodată blândețea, calmul și înțelepciunea bunicii. Cu pierderea bunicii o să pierdem legătura cu trecutul? Părinții mei îmi par așa de detașați de trecut, de obiceiuri, încât, uneori, am impresia că s-au născut odată cu mine. Ei fac naveta la oraș cu microbuzul, au serviciu acolo, fac cumpăraturi la hipermarketuri... Noroc cu găinile și cu purcelul din fundul curții, care îmi aduc aminte că stăm la țară. Ar mai fi și primăvara,momentul în care mai fac și eu cunoștință cu sapa la plantatul roșiilor, ardeilor, cepei și al altor legume necesare în casa omului tot timpul anului. Mă bucur când văd duminica bătrânele satului care se duc la biserică. Adesea, acestea țin de mână câte un prichindel de nepot, cu speranța că îi vor insufla din obiceiurile lor.

Deși democrația și, implicit, modernizarea, și-au pus amprenta pe evoluția vieții în satul românesc, trăiesc cu convingerea că tradițiile noastre vor fi duse mai departe măcar prin puterea cuvântului. Aici, la sat, trăiesc armonios două generații de oameni.

31

Veșnicia s-a născut la satImportant e ca noi, cei tineri, să respectăm și să ascultăm pe cei care pot să ne descrie originile.

Elev Pantazi Ana-Maria, cls a VII-a, Maia

Satul în secolul al XXI-lea

Secolul al XXI-lea a fost și încă mai este marca t de schimbări destul de reprezentative în privința civilizației, confortului și nivelului de trai al locuitorilor din mediul rural. Înainte de apariția orașelor existau doar sate și ocupațiile de bază ale locuitorilor erau agricultura și creșterea animalelor.

Mărimea satului, modul de aranjare a așezărilor omenești, materialele din care sunt construite, dimensiunea lor și felul în care sunt făcute trădează modul de adaptare a omului la condițiile de mediu, obiceiurile și tradițiile acestora, la ocupațiile lor și la gradul de dezvoltare economică a zonei în care aceștia trăiesc. În unele țări mai dezvoltate, satele s-au modernizat atât de mult, încât seamănă cu niște orășele. Dar sunt și regiuni în care locuitorii păstrează vii atât tradițiile, obiceiurile și portul, cât și felul în care casele se construiesc, din ce se fac acoperișurile. De exemplu, în țara noastră, în zona Maramureșului, oamenii au case tipic rustice, cu prispă, însă nu toate așezările sunt așa, ci există și case construite modern, iar ocupațiile lor de bază sunt agricultura și meșteșugăritul.

În general, satele au început să se modernizeze, iar felul în care se construiesc casele este total diferit de modul în care se construiau așezările țărănești. Odată cu modernizarea caselor, în sate au început să se deschidă mai multe centre comerciale, iar oamenii nu mai muncesc atât de mult în agricultură. Cei care au terenuri mai întinse lucrează mecanizat, dar, cu toate acestea, în agricultură nu prea se mai implică oamenii cum făceau altădată. Unele sate moderne care sunt așezate la poalele versantului sau într-o mică

32

Veșnicia s-a născut la satdepresiune se ocupă cel mult cu turismul, pentru că nu au alte resurse de care pot profita.

Chiar și în privința mijloacelor de transport apar schimbări. Ele s-au diversificat și mulți oameni de la sate au mașinile lor personale. În satele mai izolate, elevii sunt transportați cu microbuze școlare, iar o parte din școli au fost modernizate din fonduri europene.

Din cauză că industria din România a decăzut și oamenii nu prea au locuri de muncă, atrași de posibilitatea obținerii unor venituri mari, mulți români au plecat definitiv sau temporar în străinătate. Reîntorși în țară, cei care locuiesc mai ales în mediul rural și-au construit case moderne, spațioase și confortabile, care reflectă gradul de dezvoltare a acestora. Multe case construite la țară au condiții apropiate de confortul locuințelor de la orașe (apă curentă, calorifere, electrocasnice moderne, ferestre și uși de termopan, care economisesc energia calorică). De asemenea, interioarele curților sunt pavate, iar toate acestea arată nivelul de urbanizare a satului. În unele locuri, oamenii și-au improvizat mici sisteme de irigații pentru grădini și livezi, care le ușurează munca și cresc recoltele.

În ultimul timp, traiul la țară a devenit destul de convenabil, deoarece multe case au condițiile și confortul necesare relaxării și recreerii. Unii oameni, din cauză că trebuie să se trateze de diferite boli, se refugiază la sate, unde pot găsi un mediu mai puțin poluat, mai curat și se pot hrăni mai sănătos.

Condițiile mediul rural, materiile prime și tradițiile istorice sunt factori care au împiedicat dezvoltarea și modernizarea anumitor regiuni, însă nu în totalitate. Unele obiceiuri, tradiții, de asemenea și felul în care se prelucrau anumite materii prime, sunt pe cale de dispariție, ca urmare a modernizării societății umane, a dezvoltării științei și tehnicii.

Chiar de la crearea sa, omul a încercat să-și ușureze munca, făcându-și unelte folositoare, întâi mai rele, apoi din ce în ce mai perfecționate. De atunci, s-a evoluat foarte mult și s-a ajuns până în stadiul în care ne aflăm în ziua de azi și se poate observa că prin perseverență omul a reușit, iar un fapt destul de important este că și satele au ajuns cât de cât modernizate și tehnicizate.

Prin îmbunătățirile care au fost aduse satelor și dezvoltarea lor, se poate vedea o diferență clară în ceea ce privește așezările din mediul rural, ce au fost odată și ceea ce sunt acum, orice s-ar spune,

33

Veșnicia s-a născut la satmodernizarea acestora a avut, în consecință, mai mult avantaje. Dezvoltarea satelor constituie un pas înainte pentru oamenii care locuiesc în mediul rural, însă reprezintă și un pas înapoi pentru natură, deoarece poluarea joacă un rol nefast. Satele moderne civilizate înseamnă industrializare, tehnicizare, urbanizare, mecanizare. Odată cu mărirea gradului de confort, cresc și factorii de risc, care conduc la așa-zisele „boli ale civilizației”. Toate formele de degradare a mediului înconjurător au consecințe directe sau indirecte asupra sănătății omului, dar, cu toate acestea, prin modernizarea satelor și dezvoltarea lor, omul a avut mai mult de câștigat și prin acestea el a fost încurajat și a continuat ceea ce și-a dorit să realizeze.

Elev Andriesei Marta, Școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava

Prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășan

34


Satul tradițional, satul modern

„Vorbește cum ți-e vorba și poartă-te cum ți-e portul” – zicala aceasta din bătrâni, care, cu câteva decenii în urmă dăinuia în inimile oamenilor de la sat, la fel ca multe altele, lucru ce-i făcea unici, în zilele noastre este un mit.

Haideți să ne întoarcem în timp și să vedem diferența dintre atunci și acum. Cu mulți ani în urmă, satul era un loc mic, cu oameni și căsuțe țărănești, în curțile lor erau căruțe, în fiecare curte vedeai câte un cuptor la care se cocea pâine, dar azi, în loc de căsuțele țărănești cu prispa de lut, găsim vile, căruțele au fost înlocuite cu mașini care de care mai șmechere, acele cuptoare care, de fapt, acum sunt mai mult de frumusețe, sunt înlocuite cu grătarul.

Singurele care și-au păstrat cu adevărat frumusețea autentică sunt cele de la poalele muntelui și din vârfurile Munților Carpați. acolo, într-un colț uitat de lume, încă se mai păstrează obiceiurile moștenite de la strămoșii noștri. În ziua de azi, lămpile au fost înlocuite cu rețeaua de electricitate, dar acolo, în munți, totul a rămas neschimbat.

Și dacă tot am vorbit de casele țărănești, haideți să intrăm să vedem ce a mai schimbat timpul. Când intrai într-o casă țărănească, vedeai lada de zestre, care era plină cu costume populare și alte lucruri, când îți mirosea a sărmăluțe de afară, găseai pe masă pâinea coaptă, caldă, vedeai soba și cuptorul și pisica ce stătea și se juca cu ghemul de ață, torcând, când stătea țața Ileana și tricota căciuli și fulare pentru nepoței, rar mai vezi case dintr-astea…

Acum, lada de zestre este un dressing unde, bineînțeles, nu găsești costume populare, ci blugi, tricouri cu imprimeuri, fuste mini. Pe masă găsim pizza, spaghetti și alte mâncăruri. Puțini sunt acei oameni care fac sarmale fără să fie Crăciun sau Paște. Și ce e aia

35

Veșnicia s-a născut la satsobă dacă acum există centrale de tot felul: pe ulei, pe lemne, pe gaz? Pisica stă acum afară, pentru că, săraca, unde să mai toarcă? Lângă calorifer? Bineînțeles că acum nu se mai tricotează, ci se cumpără de la Mall-uri sau centre comerciale. În zilele noastre se combină stilul popular cu stilul chic.

Înainte, oamenii foloseau trocul ca mijloc de comerț, dar, fiindcă în prezent s-a modificat procesul comerțului, se folosesc banii.

Fiecare localitate are un grad de cultură, nu există comunitate cât de neînsemnată fără un anumit grad de cultură, exprimată în ansamblul ideilor și micilor unelte, datorită cărora comunitatea se constituie și își asigură dăinuirea. De mult, în zilele de duminică și de sărbătoare erau pustii, toată lumea era prezentă la biserică. Acum, când intri în casele acestora găsești muzica dată la maximum, oamenii cu telecomanda în mână vizionând telenovela preferată sau meciul. În biserică bate vântul, vezi trei babe și patru moșnegi, pentru că tinerii sunt prea obosiți după petrecerea din seara precedentă de la club. Toate obiceiurile care se practicau mai demult, șezătorile, clăcile, horele, au fost înlocuite cu petrecerile la club.

În afară de oamenii bătrâni care au șaizeci de ani sau poate mai mult, există și acei oameni mai tineri care nu suportă să audă că sunt numiți „țărani”, chiar dacă au crescut cincisprezece-douăzeci de ani în sat. Când mergi pe drum, vezi tineri cu telefoane în mâini, cu I-POD-uri, MP3-uri, iar când un bătrân spune: „Of, of, ce a ajuns tineretul din ziua de azi”, ei le răspund nerespectuos.

Copiii învățau meseriile părinților încă de mici, cele mai multe legate de tradiție: cântatul din fluier, olăritul, croitoria. Acum, aceștia își doresc să intre în televiziune, să fie în trupe de hip-hop, să fie primii la Counter-Strike sau să fie asemenea vedetelor zilei. Pe vremuri, când intrai în casă, vedeai copiii care își ajutau părinții la treburile casnice, iar acum îi găsești stând pe scaun în fața computerului, socializând pe Facebook.

Pe vremuri, oamenii erau mai uniți, se ajutau între ei, nu exista așa multă ură, așa multă invidie. Erau în sat și văi, și râuri, și lacuri, priveliști care acum ni se par desprinse din povești. Acum, peste aceste locuri s-au ridicat vile, izvoarele și lacurile ori au secat, ori au fost poluate. Satul evoluează, nu mai e ce era și ceea ce este peste două secole poate să nu mai fie, vom ajunge să locuim în nave

36

Veșnicia s-a născut la satspațiale sau cine mai știe… Acum avem noroc cu oamenii mai bătrâni care știu să păstreze tradiția.

Elev Năstasă Roxana, Școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava

Prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășa

SATUL CU DOR

Premiul I la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat”

În ziua în care uit să visez, trimite-mi flori albe.

(Salvador Dali)

Viaţa, în zbaterile ei imprevizibile, m-a purtat prin lume, dar am sperat mereu că mă voi întoarce să zăbovesc acasă, în satul de unde am plecat, ca să zdrobesc uitarea şi să îmbătrânesc frumos printre ierburile înalte ale stepei şi prin lanuri de grâu şi secară. Şi m-am întors.

Păşeam cu un soi de sfială pe uliţele satului meu cu nume de floare (Colilia) şi încercam cu o curiozitate tiranică să cuprind cu privirea totul, fără să ştiu că treceam după mulţi ani printr-un tărâm al îndoielii şi remuşcării. Am sperat că mă întorc în Paradis cu demnitate şi iubire, dar satul nu mai era ca pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Poate întoarcerea mea era doar o nevoie îmbătătoare de iluzii care să mă liniştească şi să-mi împlinească bucuria unei revederi.

37

Veșnicia s-a născut la satPe strada mare, în capăt, se profila maiestuoasă silueta

bisericii, cu clopotniţa în faţă, pe sub bolta căreia am trecut de atâtea ori la liturghia săptămânală, la sărbători, la botezuri, nunţi sau îngropăciuni. În mintea şi sufletul meu, ea a rămas catedrala care stă de vorbă în şoaptă cu oamenii, simfonie a emoţiilor, piatră de stabilitate, ţesătură de iubire ce se aşează lin peste sufletul lumii.

Cineva mi-a spus că părintele Andrei s-a mutat în lumea celor drepţi. El a trecut de atâtea ori prin fiecare casă ca să culeagă bucurii şi nevoi ori să împartă poveţe şi încurajări. El ne spunea mereu în predicile de la liturghie că doar prin credinţă pot exista cetatea și familia. Și câte alte cuvinte simple şi înălţătoare…

Părintele Andrei era nelipsit toamnele la adunarea flăcăilor de dinaintea plecării la armată. Se întâmpla mereu în ultima duminică din septembrie. Flăcăii se adunau călări în faţa bisericii și cereau binecuvântarea bătrânului preot. Toţi gătiţi – cai și călăreţi. În acea duminică, părintele Andrei ţinea predica afară şi se adresa numai spre chipurile aliniate ale flăcăilor care priveau semeţi drept în faţă, parcă spre sfinţii de pe peretele pridvorului. Nu se clintea nimeni, era o linişte de templu, doar glasul blândului duhovnic răsuna ca o adiere în răcoarea acelei zile de duminică autumnală.

Apoi, în duminica următoare se petrecea spartul horelor. Satul îşi consuma ultima horă din an. Horele se opreau până după sărbătoarea Paştilor. În scurtă vreme flăcăii urmau să plece la armată, fetele să-și închidă dorurile în suflete şi să le păstreze acolo, cu speranţă, pentru cei aleși să le fie pereche. Iar plecarea flăcăilor era de o seninatate grandioasă, ca o răzvrătire romantică a firii acceptată de toată lumea satului, căci din plecarea lor răzbătea vuietul iubirii care istovea până și frunza și iarba, dar răzbătea și dezlănțuirea înverşunată a viitorului. Dimineaţa, într-una din primele dimineţi ale lui octombrie, înainte de răsăritul soarelui, în mijlocul satului, ultimele cuvinte de iubire se rosteau şoptit, ultimele îmbrăţișări se exprimau cu dor. Flăcăii se urcau apoi în căruţele care-i duceau la gară. O coloană de căruţe din care răsunau tărăgănat cu puternice izbucniri baritonale, cântece de plecare:

Foaie verde ca iarbaMândro dacă m-oi uita…

38

Veșnicia s-a născut la satLucirile rătăcitoare ale iubirii din ochii fetelor îi petreceau

desfăşurându-se sub lumina răsăritului de soare. Nuţu Anton nu s-a mai întors la fata pe care o lăsase acasă şi care-şi ferecase dragostea într-o inimă plină de nădejde. Ea, Ionica, nu s-a măritat cu altul. A mers la şcoli la oraş şi astăzi este învăţătoare pe undeva prin ţară. Pasiunea crudă a iubirii a biruit într-o singurătate demnă.

M-am luat cu gândurile şi n-am observat că în dreapta e clădirea şcolii. Aceeaşi clădire ca în copilăria mea, dar cu aspect înnoit, cu ferestre moderne, dar cu storurile lăsate şi cu lacăte la uşi. În şcoala modernă din faţa mea n-au mai păşit copii, n-a mai sunat clopoţelul la 15 septembrie în ultimii ani. Cineva a hotărât ca cei câțiva copii să înveţe în satul vecin. Izbânzi incoerente… Bătrâna mea învăţătoare se va fi dus demult în ceruri… Ar fi suferit pentru vremurile acestea răvăşite de prea multe gesturi aproximativ, de atâtea hărţuiri ale spiritului…

Câte case părăsite!... Ce s-o fi ales de locatarii lor? Aici stătea Elefterie Petre, dincolo Lucia Comşa, ceva mai încolo Ion Nicolae, peste drum Dumitru Ichim, iar pe strada cealaltă Vasile Răducanu și George Cosma… Uite și casa lui Paul Petrache cu același gard de piatră și poarta grea de fier. În capăt, gospodăria în care a scrijelit necruţător timpul, unde a crescut prietenul meu Mihai Neacșu. La nunta lui Mihai am fost cu toţii – băieţii și fetele de vârste apropiate. Am luat-o pe Anuţa în rochie de mireasă de la casa părintească cu alai de flăcăi, toţi călare pe cai albi împodobiţi cu crengi de brad, cu frâie noi de piele. Mihai era în frunte mândru pe calul său pe care-l mâna în buiestru. De emoţie, chipul îi devenise aspru. A purtat-o pe viitoarea nevastă în şa, cu un braţ în jurul mijlocului ei, cu celălalt ţinând calul în frâu, iar vălul de mireasă flutura într-o parte, până aproape de pământ. Flăcăii toți rosteam cu voci puternice strigături de nuntă, după tradiţie. Lumea satului ieşise la porţi și privea cu admiraţie alaiul, dar mai ales pe miri. A fost ca o poveste… Parcă n-ar fi fost…

Un vârtej de forţe clocotea parcă în toată firea lucrurilor… sentimente sau poate doar regrete, felurite învăluiri afective, amintiri, toate se răfuiau în memoria mea. Convulsiile memoriei fac deseori ca orice mişcare să pară meditaţie răbdătoare, dar inima și privirea și paşii îmi erau încărcate cu dezamăgiri. Umblam prin satul

39

Veșnicia s-a născut la satcopilăriei și adolescenţei mele și mă gândeam la oameni, căci ei îşi aşează viaţa într-un miraculos acord cu Dumnezeu în locuri predestinate, şi murmurul anilor mângâie locuri și oameni, şi se ţese cu virtuozitate divină povestea veşniciei rurale care ignoră drama trecerii… Mai multă profunzime decât acolo unde picioarele desculţe strivesc iarba, unde poate fi? Mai multă mândrie primitivă, mai multă inocenţă și luciditate necruţătoare care-l fac pe om să privească prăpastia chiar când se înalţă spre culmi, unde se găsesc, dacă nu în voluptatea poemului rostit de pământ şi de sămânţa care germinează în el?… dacă nu în muzica ierburilor care unduiesc în întinderea infinită a stepei?…

Acolo, în satul meu, era poezia chipurilor, a câmpurilor, a dangătului de clopot la sărbători, a cuvântului rostit cu vigoare și sinceritate, acolo era poezia ca desăvârşire spirituală, poezia care ia măştile de pe faţa lumii, care se joacă cu misterele acestei lumi cu o furie duioasă, pentru că dezvăluie altceva decât idei sterpe. Satul meu a fost odinioară precum o cupă a luminii pe care în starea sa de adoraţie, creștinul o ridică spre Dumnezeu… De ce acum totul se rostogoleşte tragic?... de ce?... de ce?...

M-am surprins privind cu insistenţă gardurile ușor aplecate de lemn vechi, dincolo de care se mişcau absenţi bătrânii satului. Gardurile, profilurile acestea vechi, cu monotonia lor grandioasă, se lăsau mângâiate de umbrele lunii în nopțile de vară, când inimile tinere se îmbrăţișau, când gurile şopteau tainic iubiri cuminţi ori răzvrătite. De-a lungul acestor uliţe clocotea odată viaţa. De aici au plecat odată speranţe, vise îndrăzneţe, care nu s-au mai întors.

Am mers, serile, prin cele câteva cârciumi să caut de vorbă. M-am retras izgonit de superficial și tern. Am mers, apoi, câteva zile la rând la cimitir, să aprind lumânări la mormintele alor mei și să-mi împlinesc contemplația trecutului.

Într-o dimineaţă am pornit pe jos, învăluit în răcoarea zorilor de zi, spre gară. Mirosea a iarbă verde și a câmp. Pe marginea drumului înflorise de curând colilia. Dumnezeu păşea înaintea mea și pe infinitul chipului Său am văzut căzând încet o lacrimă…

40


Prof. Cociorva IonȘcoala cu

clasele I-VIII Grindu

Satul în secolul XXI

Premiul al II-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a n-scut la sat”

Satul de unde provin eu, Rusănești, este așezat geografic în partea de sud a județului Olt, în sudul Câmpiei Romanați. El este amplasat pe partea inferioară a Oltului, având un relief neted de câmpie.

Un sat mic, ascuns printre dealurile domoale din împrejurimile uni orășel cochet de provincie, ca toate satele, are case răsfirate, vecinii nu se văd unii cu alții decât dacă trec pe uliță, dar se aud foarte bine, chiar de la două case distanță.

Aici, oamenii sunt altfel, pomii sunt mai mulți, mai verzi, păsărelele sunt multe, au ciripitul vesel, iar aerul te-mbie cu un miros plăcut. Băncile vechi din fașa porților unde stau bătrânii și ulițele pe care praful e întărâtat de copitele vacilor venind de la obor pe înserat sau a câte unei mașini răzlețe împrăștiind sunete de bas sau a căruțelor greoaie scârțâind, școala cea veche cu geamuri termopan acum, cel mai probabil, în locul giurgiuvelelor vechi de pe vremea mea, școala de care eram mândră să știu că e școala mea, cea în care am descoperit cel mai sfânt prieten: cartea. Toate acestea îmi aduc aminte de copilărie.

41

Veșnicia s-a născut la satCasa mare de pământ, cu ferestrele deschise spre cer, în

care m-am născut așteaptă să mă întorc. Curtea în care am făcut primii pași, adulmecând mirosul de pere din părul cel bătrân, sădit odată cu nașterea bunicului meu, curtea în care nucile, hreanul, bradul și fântâna cea veche sunt imprimate adânc cu gust, miros și imagine pe harta minții mele m-așteaptă.

Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie în această zi acasă... locul unde, în pragul ușii, zâmbește timid, cu brațele deschise, mama. Timpul parcă stă în loc când o țin în brațe.

Am un mare chef să fac din nou un om de zăpadă, să mă joc cu bulgări, să mă arunc în omătul alb și moale, să mă dau cu sania pe derdeluș... să mă trezesc dimineața cu gândul că mă așteaptă un cadou sub bradul de Crăciun și să cânt colinde de slavă lui Isus.

Diminețile de decembrie sunt friguroase și, totuși, calde. Calde, pentru că nu trece o zi din această lună minunată fără sunet de colinde. Ele parcă încălzesc casa și sufletul. Dimineața aceasta de decembrie poartă aroma de portocală și de brad și aduce liniște sufletească. Brăduțul meu așteaptă să fie împodobit și mă încântă cu mireasma lui.

Aici este locul în care simplitatea se îmbină armonios cu omenia. Mama pregătește tot felul de gustări minunate, iar eu privesc la geamul înghețat să văd strălucitorii fulgi de nea. Pe străzi, colindele răsună, iar totul în jur arată ca-n povești. Moșul a pregătit cadourile pentru toți copiii și se grăbește să le lase tuturor, chiar dacă nu au fost așa de cuminți; ca în fiecare an, va încerca să fie darnic cu toată lumea. Pentru toate aceste trăiri mă întorc în fiecare an...

O altă amintire care mă face să mă gândesc cu drag la satul meu natal este legată de frumoasele obiceiuri prezente aici. Pe lângă colindatul cu ”Steaua” în ziua de Crăciun, ”Sorcova” în ajunul Anului Nou (specifice tuturor zonelor), obiceiul din 1 ianuarie, specific satului meu, este încărcat de semnificații profunde, creând o legătură între vârstnicii și tinerii satului.

În această zi, flăcăii satului, îmbrăcați în veșminte de sărbătoare, pleacă cu plugurile la care sunt înhămați cai, pentru a cânta balada lui Iancu Jianu. Acesta este o figură reprezentativă pentru sat, numele lui fiind legat de legenda întemeierii comunei (pe aceste meleaguri ar fi poposit o familie de boieri cu numele Rusan, înrudiți cu Ștefan Jianu, unchiul lui Iancu Jianu). Flăcăii trec din casă în casă cântând vechea baladă despre Iancu Jianu, care ar fi haiducit

42

Veșnicia s-a născut la satprin aceste locuri. Balada se cântă și la nunți, uneori. Amintesc câteva versuri:

Frunzuliță de lipanN-ați auzit de-un JianȘi de-un hoț de căpitanCare umblă prin păduriCu șaisprezece panduri.

Un alt obicei specific zonei are loc în ziua de 7 ianuarie, ziua Sfântului Ion. În această zi, dis-de-dimineață, flăcăii ”iordănesc” fetele nemăritate din sat. Aceștia, cu apa sfințită de la Bobotează, merg la casele unde există fete, le stropesc cu busuiocul, aruncându-le în sus. Se spune că fata care este aruncată are mari șanse la măritiș în acel an.

În ceea ce privește riturile de trecere (nuntă și înmormântare), voi descrie o mică parte din acestea. La nuntă sunt obiceiuri precum împodobirea bradului. Acesta va fi împodobit cu flori și busuioc vineri, înainte de nuntă. Fetele nemăritate se întrec în confecționarea celor mai frumoase flori, pe care, mai târziu, le vor agăța în bradul proaspăt tăiat. În ziua nunții este dus la biserică de către fratele de mână (cavalerul care conduce mireasa, cavalerul de onoare), înconjoară de trei ori biserica, cu alai de fete și flăcăi. După înconjurarea bisericii, bradul este rupt de tinerii nerăbdători să se căsătorească. Tot vineri seara, înainte de nuntă, se realizează un colac de către o domnișoară, ”fata cu colacul”. Acest colac va fi suportul bradului, simbolizând bogăție și prosperitate, atât pentru tinerii căsătoriți, cât și pentru cei care mănâncă din el. Acest colac va fi rupt odată cu bradul. Fata care face colacul este rudă apropiată cu mireasa, după datină fiind următoarea mireasă.

Înainte de cununia religioasă există un alt obicei, căratul apet. Mireasa, însoțită de fratele de mână și tot alaiul de tineri, până la întâlnirea cu viitorul soț, merge la trei fântâni pentru a lua apă. Are la ea un borcan umplut cu trei mere, busuioc și este legat cu o fundă roșie. Acesta va fi umplut cu apă de către mireasă care, sfioasă, se închină și îi stropește cu busuioc. Acest lucru simbolizează fertilitatea și curățenia, dar și ruperea din rândul tinerilor. Borcanul va fi furat de tineri și răscumpărat ulterior de către fratele de mână.

Urmează ”bărbierirea mirelui”, un ritual străvechi, păstrat cu drag și azi. În ziua nunții. Mirele trece prin proba bărbieritului. În acest scop, nașul – părintele spiritual – îi face trecerea în rândul

43

Veșnicia s-a născut la satbărbaților, fiind trezit de lăutari. ”Moașa” ginerelui este prezentă la acest eveniment important pentru mire.

Nunta durează trei zile, iar în ultima zi socrii mari și socrii mici sunt ”machiați” și îmbrăcați haios, apoi plimbați pe ulițele satului.

La înmormântare se păstrează unele dintre obiceiurile de la nuntă pentru tinerii morți, dacă aceștia au fost necăsătoriți. Atunci bradul este plimbat prin sat cu vârful în jos, iar tinerii sunt îmbrăcați în negru.

Un alt obicei este la Paști, când se realizează o horă pentru tinerii morți fără nuntă, iar familia împarte ouă roșii și îmbracă doi tineri în ginere și mireasă.

Referitor la patrimoniul etnografic, menționez că în această zonă în gospodăriile țărănești se găsesc covoare țesute, scoarțe oltenești, țesături de artizanat și port popular (cămăși și ii alese), care sunt păstrate cu drag și transmise din generație în generație.

Vedem că în satul secolului al XXI-lea există oameni care își păstrează ocupațiile tradiționale: albinăritul, împletitul de răchită și, în mod special, grădinăritul (legumicultura). Datorită nevoii de dezvoltare și de modernizare, localnicii au reușit să atragă tot mai multe fonduri europene în domeniul agricol, investind în sere și în irigații prin sisteme performante.

Odată cu modernizarea omenirii, tendința de a se moderniza și satele și-a făcut apariția. Rusănești, în secolul al XXI-lea, este înzestrat cu instituții abilitate care să răspundă de buna funcționare a lui. Aceste instituții sunt prevăzute cu tehnologie performantă, astfel încât oamenii să poată duce un trai decent, nelipsit de informații. Toate școlile au fost modernizate cu calculatoare de ultimă generație.

Deși tendința oamenilor de la oraș este de a se crede superiori celor de la țară prin adresarea cuvintelor ”țăran/ țărancă”; ”e de la țară” nu implică inferioritate, ci, din contră, mândrie. Uneori există situații în care gospodăriile de la țară le întrec pe cele de la oraș, oamenii reușind să creeze un climat favorabil.

Nu de puține ori, oameni proveniți din mediul rural au reușit să ajungă oameni mari, mândri de locul din care provin. Consider că a locui la țară în secolul al XXI-lea este un avantaj, având parte de aer curat, o alimentație ecologică, un spațiu de locuit dotat cu toate facilitățile.

44

Veșnicia s-a născut la satEu sunt plecată din satul natal de zece ani, însă amintirea

acelor locuri este puternic impregnată în mintea mea.Adesea noi, cei care, împinși de viață, trăim în locuri

aglomerate, acaparați de atâtea lucruri, pierduți în vârtejul tehnologiei, uităm să ne mai bucurăm de lucrurile simple. Devenim interesați de lucruri fără esență, ne pierdem pe noi înșine în drumul spre fericire, iar ei, locuitorii satelor, trăiesc în comuniune cu natura și nu sunt presați de clepsidra timpului. Mi-am dat seama că avem nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți.

Îmi este dor de simplitatea în care am trăit cândva, de lucrurile care aveau sens pentru mine și de aceea, ori de câte ori am ocazia, mă întorc cu nostalgie spre frumoșii ani ai copilăriei, în satul meu, chiar dacă o singură dată pe an.

De fiecare dată scotocesc satul uliță cu uliță, privesc în curțile oamenilor cum femeile desprind boabele de porumb de pe coceni, își hrănesc păsările, întind rufele și învârt oale prin bucătării. Văd cum copiii se joacă cu săbii de lemn cioplite de mână și cum bărbații sorb ceai după ceai la măsuțe joase de lemn, jucând table.

Apropiindu-mă de casă, din depărtare zăresc p femeie mărunțică, cu părul alb, care mă așteaptă în poartă. Când am ajuns în dreptul ei, și-a aranjat cochetă năframa și a zâmbit. Atunci am văzut-o pe mama!

Institutor Mechenici Monica, Costinești

45


Satul românesc – prezent, trecut și viitor

Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat”

Istoria unui neam începe de la un om, de la un sat, de la un document, de la o luptă pierdută sau una câștigată. Istoria este istoria satelor noastre, iar satele noastre suntem noi. Fiecare dintre noi are o insulă a sufletului, numită baștină. Acolo locuiesc cei mai dragi oameni inimii noastre, acolo ne-am petrecut copilăria. Ferice de aceia care vizitează această insulă, împrumutând de la ea înțelepciune, hărnicie și bunătate. Omul nu poate trăi numai cu zilele de astăzi sau numai cu frica viitorului necunoscut. El trebuie să-și cunoască, să-și amintească de lecțiile trecutului, de istoria satului natal, a neamului său. Fără dorul trecutului nu există bucuria prezentului și fericirea viitorului.

În viața altor națiuni, satul a putut avea, și a avut, un rol secundar, șters; pentru noi, însă, e izvorul românismului. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Cuvântul însuși e de origine urbană... Țăranul nu-și zice niciodată țăran. țăranii numesc, însă, pe țărani simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume, pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși.

46

Veșnicia s-a născut la satȚăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde

să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară. El se simte zămislit și născut din acest pământ. Astfel, destinul pământului care ne-a născut și care ne-a crescut a trebuit să comande și destinul neamului nostru. Rezultatul? România actuală și Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privința configurației geografice, dar și a configurației etnografice. Acest singur fapt, această evidență bătătoare la ochi ar trebui să pună pe gânduri, dacă nu să-i dezarmeze, pe apostolii interesați ai discontinuității.

O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca și continuitatea de sânge, este limba. La noi, și aceasta e opera țăranului. Farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul. Până la Eminescu, totuși, limba literară a mai avut destule șovăiri. Numai geniul eminescian a știut să integreze organic comoara limbii țăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, țăranul a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu dinamism etern. Colaborarea dintre Românul cel mai modest și poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalității literare românești.

Precum și-a modelat limba, tot astfel a păstrat și modelat țăranul român, după chipul și asemănarea lui, credința în Dumnezeu. Din bătrâne superstiții, din rămășițe de credințe străvechi transformate și adaptate, din dogme și precepte creștine, el și-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creștinism și păgânism. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru, deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepția de viață a țăranului român.

Zorii vremii noi pe care o trăim au dat o nouă prospețime și vieții țărănești: cântecele răsună mai voios, horele sunt mai iuți, cartea este sfătuitorul nelipsit al omului, iar siguranța zilei de mâine este realitate. Urmații ciobanilor de odinioară, ai acelora care apus tânjind după vremuri mai bune, urcă cu mult curaj treptele socialismului. Așa suna un text din prefața unei culegeri de folclor de prin anii 1970. În acea vreme, ”marile schimbări” prin care trecea țara dădeau probabil iluzia că că viața oamenilor din mediul rural ar putea lua o turnură pozitivă importantă. Ce n-au reușit să sesizeze mai-marii vremii era că este practic imposibil să schimbi în câteva decenii, în bine, realitățile consolidate de-a lungul a sute de ani.

47

Veșnicia s-a născut la satDimpotrivă, schimbările bruște la care a fost solicitat au zdruncinat satul românesc. Paradigma revoluționară era acceptată atunci pe scară largă, fără a i se fi analizat, însă, în detaliu consecințele. La fel ca în cazul unui medicament ale cărui efecte secundare negative sunt descoperite la mulți ani după începerea tratamentului... România era (și încă este) din multe puncte de vedere în urma altor state europene, efect al istoriei sale de veacuri. În timp ce câmpulungeanul Neacșu își trimitea în 1521 scrisoarea către judele Hans Benger al Brașovului într-o română aproximativă scrisă cu caractere chirilice (”... dau știre domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den Sofiia, și aimintrea nu e, și se-au dus în sus pre Dunăre...” ), într-o țară numită Anglia, un oarecare Shakespeare își scria capodoperele.

În timp ce statul român nu exista pe hartă (doar cnezate sau voievodate cvasi-independente), englezii aveau un echivalent al Parlamentului. Ori, în timp ce acum mai puțin de un secol în România se murea de foame în timpul secetelor, în Franța încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare) sporirea bogățiilor statului se răsfrângea și asupra stării a treia. Cauzele situației recente și a evoluției europene a României sunt clare și nu trebuie căutate foarte mult. Eroarea comisă de regimul comunist al României a fost de a crede că lucrurile se pot schimba radical într-un sfert de veac.

Lumea rurală a avut cel mai mult de suferit din aplicarea unei asemenea politici – atât de mult, încât lumea veche a satului a murit, de cele mai multe ori inutil. Modelul socialist de transformare a satului românesc nu a funcționat, ba dimpotrivă. Lăsând lucrurile să evolueze natural, fără intervenții violente într-un univers tradițional conservator, ar fi rezolvat poate multe din problemele majore cu care se confruntă acum acest mediu. În plus, să nu uităm că în perioada interbelică România era ”Grânarul Europei”.

Mai recent, ”... trecerea de la o cultură în cadrul căreia standardele erau ierarhice și net definite la una în care ideile, imaginile, simbolurile se învolburează într-un vârtej, iar individul culege elemente individuale din care-și formează propriul mozaic sau colaj” (Alvin Toffler) i-a derutat pe reprezentanții vechii lumi sătești. Debusolarea comunităților rurale a fost cu atât mai puternică, cu cât s-a produs pe fondul creșterii standardelor general admise privind experiența, priceperea într-un anumit domeniu și educația formală a indivizilor.

48

Veșnicia s-a născut la satOmogenitatea vechilor realități a fost înlocuită, vrând-

nevrând, cu eterogenitatea lumii moderne. Țăranii, reprezentând un sistem de viață tradițional, s-au văzut peste noapte confruntați cu o serie de noțiuni ambigue. Au descoperit că formele de organizare perfecționate de-a lungul veacurilor, meditația lor asupra lumii, comentariul propriu asupra realităților sociale au devenit, brusc, superflue.

Consecința imediată este nu doar că, din punctul de vedere al celor aflați în exterior, importanța reală a satului românesc se reduce cu rapiditate. Mai mult, nu mai întâlnim acolo acea proverbială înțelepciune populară, iar obiceiurile folclorice aproape că au dispărut (ele par în viziunea țăranilor de azi perimate). Grav este însă că noii locuitori ai satului par să nu se poată adapta decât cu mare dificultate nici lumii urbane și standardelor civice ale societății de azi. Cinstea, generozitatea sau sobrietatea par să cunoască o mutație lingvistică sau își păstrează sensul de odinioară doar pentru câțiva.

Prin secolul al XIX-lea, vorbind despre viața americană, francezul Alexis de Tocqueville făcea o scurtă analiză a oamenilor simpli, aplicabilă și țăranului român contemporan: ”... a păstrat cele mai multe din prejudecățile strămoșilor săi, nu și credința acestora; neștiința lor, nu și virtuțile; a admis ca regulă a acțiunilor sale doctrina interesului, fără a-i stăpâni arta...” Ignoranța și acceptarea a noi forme în lipsa fondului constituie în lumea rurală românească noțiuni congruente; fiecare din cele două sunt în același timp cauză și efect.

Un aspect important, legat de existența noastră ca națiune, îl constituie starea actuală a satului românesc. Trebuie menționată importanța acestuia în trecutul nostru, satul fiind leagănul poporului român. Noi ne-am constituit ca popor anume în sânul naturii, în mediul rural. Vorbind din punct de vedere istoric, locuitorii din spațiul carpato-danubiano-pontic intră în faza decisivă de transformare a genomului etnic. Retrăgându-se în zone protejate natural din calea năvălirilor barbare, daco-romanii au continuat etnogeneza poporului român până în secolul al VIII-lea, aproape exclusiv la sate. În cadrul obștii sătești, care era forma principală de organizare socială între secolele al IV-lea și al VIII-lea, s-a finalizat formarea specificului național: caracter sedentar, valori morale de nezdruncinat, apartenența la creștinism, armonia cu natura, dragostea de pace etc. Satul sau obștea sătească a constituit vatra valorilor

49

Veșnicia s-a născut la satnoastre naționale și, totodată, promotorul acestora. La sat s-a afirmat acest popor ca entitate specifică, pentru că aici și-a găsit liniștea și factorii necesari formării unei înalte culturi morale, așa cum este cea română autentică. Prin urmare, satul ca leagăn al acestui neam reprezintă garantul existenței ființei noastre, iar apărarea sa de influențele străine răuvoitoare ar trebui să fie prioritatea oricărei generații.

Am ajuns însă în secolul al XXI-lea, am apucat-o nesăbuit pe calea globalizării și, prin urmare, am uitat de sat. Trebuie să fii orb ca să nu observi că satul nu mai este azi ce-a fost cândva și că reprezintă doar o șansă de îmbogățire a politicienilor corupți. Datorită modernizării peste limite, datorită importului de idei ieftine din Occident și a pătrunderii materialismului în societate, orașul a luat locul satului ca importanță social-culturală. În satul românesc, ca bază spirituală a acestui popor s-a lovit prin politici economice bolnave (capitalism, investiții străine, colectivizarea proprietății private), s-a lovit prin mutilarea valorilor sale odinioară eterne, prin slăbirea fizică și morală a a cestuia cu rachiu și produse industriale dăunătoare, și mai lovește și azi.

Lucian Blaga afirma că ”veșnicia s-a născut la sat”. Privind spre trecut, afirmația are un caracter real. Lovindu-ne însă de starea gravă în care se află satul depopulat din ziua de azi, ne întrebăm nedumeriți: Oare atât de puțin ține veșnicia? Cine suntem? De unde ne tragem rădăcina? Din Țara Copilăriei, ar spune cineva. Din Țara Poveștilor, din Țara Veșniciei, aș răspunde eu. De unde altundeva, dacă nu din lumea umbrită de nucari, de pomi cu coroana deasă, de tei înfloriți, de stejari falnici, tronând ca niște regi împrejurimile satelor natale. Din codrul cel bătrân și înțelept ce-i frate cu românul, de-i război ori pace.

Nu întâmplător a zis cine a zis: ”Dacă n-ai sădit un pom, n-ai săpat o fântână și n-ai crescut un pui de om, degeaba faci umbră pământului”...

Din veșnicia satului, căci fără de ea n-ar fi existat nici orașe, nici uzine, nici tehnologii avansate și nici noi, oamenii ambițioși și săraci cu duhul (cu anumite excepții) care ne socotim prea ocupați pentru a mai citi o carte, pentru a mai arunca ochii peste satele României. Uităm, uităm de datinile frumoase ce ne-au legănat copilăria, de obiceiurile sfinte, de bogăția sufletească adunată din moși-strămoși. Dar undeva, adânc în suflet, păstrăm încă ideea de

50

Veșnicia s-a născut la satFrumos. Cum altfel ne-am putea minuna de un covor țesut la țară, de cât gust și artă depune gospodina pentru a crea ceva unic, ceva superb și veșnic.

E veșnic satul și veșnicia s-a născut la sat, căci cum altfel ne-am prinde imaginar, într-o horă, acea sfântă horă, și strămoși, și urmași, umăr la umăr și am da mână cu mână, și ne-am închina numai în fața Icoanelor credinței, Icoanelor neamului nostru: pământ, Codru, Râu, Munte, Deal, Câmpie, ... Spic!

Sunt veșnice noțiunile de țarină și de țăran. Odată cu peisajele biblice ale plaiului, cu bisericuțe presărate pe dealuri, cu fântânile cu cumpănă, răstignirile lăsate pe la răscruci, ca mărturie a unui popor evlavios, cu nucarii și cireșii singuratici ce legau cerul și pământul dând naștere continuității? Veșniciei, adică, s-au păstrat și oamenii ce pun pe cântar omenia și frumusețea lor sufletească, aflate într-o bătălie continuă cu neomenia șe neadevărul.

Te uiți la sat dintr-o parte: îl vezi îmbrăcat în haine de sărbătoare, se coc roadele pământului, ciripesc păsările, e pace și e senin și cerul. Dacă-l privești din alt unghi, încep să răsară printre rânduri case cu pereții pictați în petale de flori. Timpul, parcă, s-a oprit în loc și Veșnicia pune stăpânire peste sat. E Veșnicia Frumosului! Satul are ochi albaștri la chip, ca o dimineață de vară.

Confirm și eu cu mâna pe inimă că veșnicia s-a născut la sat și ca argumente ne sunt neasemuitele obiceiuri și tradiții, Putna, Voroneț, Moldovița, Sucevița, Căpriana etc. Construite la sat, de mână de țăran-meșteșugar ca o încercare de a renaște o comuniune spirituală, dar și ca o dovadă a continuității neamului român, păi nu e la mijloc Veșnicia? Sufletul satului rămâne a fi comoara de preț a unei țări, a unei națiuni, a unei conștiințe.

Prof. Mihalcea LilianaȘcoala cu clasele I-VIII ”Barbu Catargiu”, Maia

51


Satul secolului al XXI-lea

Mențiune la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat”

“După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţiunde-am fost prietenul mic al ţărănimii din sat.

Port acum în mine febra eternităţii,negru prundiş, eres vinovat.”

( Lucian Blaga - Sat natal )

Păstrez şi acum, adânc ascunsă în suflet, imaginea dulce a satului natal, unde mi-am petrecut cei mai frumoşi şi mai luminoşi ani ai vieţii, unde am învăţat că bucuriile mărunte, ca răsăritul soarelui într-o dimineață proaspătă de primăvară sau cântecul firav al bunicii, aproape şoptit, erau momente de neegalat.

Simt şi acum, după atâta vreme, că acea parte a vieţii mele este cea care m-a definit, mai târziu, ca om, ca spirit liber, să-şi croiască propriul drum, că, fără experienţa dobândită atunci, n-aş fi fost eu. Există în viaţa unui om experienţe definitorii pentru personalitatea sa, fără de care existenţa viitoare n-ar mai fi aceeaşi.

Satul despre care vreau să vă vorbesc este o aşezare de vreo două mii de suflete, îmbătrânită acum, căci tinerii au luat majoritatea drumul oraşului. Locuinţele din lut şi paie, străjeri efemeri în faţa timpului necruţător, stau şi acum mărturie pentru trecutul plin de

52

Veșnicia s-a născut la satdatini al comunei Găujani, din judeţul Giurgiu. Casa tradiţională a acestui sătuc era văruită pe dinafară în alb şi avea în faţă o prispă cu stâlpi din lemn, din care păşeai în grădina plină de bujori, narcise, crini sau dalii, pe care gospodinele o îngrijeau cu drag, căci exista o oarecare competiţie între ele pe această temă.

Astfel de case mai există şi acum, unele dintre ele crăpate şi căzute, altele împrospătate în fiecare primăvară de către fiii satului care au rămas acolo să ducă datina mai departe. O grădină năpădită de buruieni semnalează ceea ce bunicul îmi spunea de pe leagănul căruţei, cu un glas din care răzbătea o tristeţe pe care nu o înţelegeam pe-atunci: „Aici nu mai e nimeni, tată!”. Mai târziu am priceput sensul acestor cuvinte însoţite de un oftat, din care reieşea că cei bătrâni pieriseră, iar cei tineri se stabiliseră prin alte locuri, lăsând casa în paragină.

Mă întorc aici cu drag ori de câte ori am ocazia, pentru că aici mă regăsesc pe mine, deşi multe s-au schimbat, au apărut clădiri noi, altele au fost renovate, iar magazinele şi birturile împodobesc şoseaua principală. Mai presus de acestea, spiritul acestui loc a rămas acelaşi, oamenii ies încă duminica, în centrul satului, să discute noile ştiri, să-şi dea cu părerea despre starea viitoare a vremii şi a culturilor agricole, sau să-şi spună păsul unul altuia.

Deşi noile cuceriri în materie de tehnologie şi utilaje au cuprins inevitabil şi satul meu, totuşi, unii dintre locuitorii săi nu au renunţat la vechile metode de lucru al pământului. Chiar şi în prezent, poţi vedea căruţe trase de cai, încărcate ochi cu fân, în vârful cărora abia poţi zări câte o pălărie veche, o voce joasă şi monotonă ce îndeamnă animalul indicând prezenţa stăpânului. Cutreierând câmpurile într-o zi frumoasă, zăreşti ici-colo câte o bătrână sprijinindu-se pe coada sapei, privind melancolic în zare la o altă familie ce munceşte trudit, păstrând ritmul, pentru a termina munca repede. În jurul prânzului, nimic nu te face să crezi că nu te-ai afla în lumea lui Ilie Moromete, toţi muncitorii fiind aşezaţi la umbră şi mâncând cu poftă din merindele pregătite de acasă. La o vreme îi mai auzi vorbind între ei, schimbând impresii sau întrebându-se unii pe alţii de rude pe care nu le-au mai văzut de mult timp.

Dacă acum douăzeci de ani ţăranii plecau dis-de-dimineaţă la muncă pentru a se întoarce la asfinţit cu ochii lucioşi, pielea arsă de soare şi o sfâşietoare sfârşeală în glas, acum, predecesorii lor recurg la sape motorizate şi nu rămân sub mânia soarelui orbitor decât până

53

Veșnicia s-a născut la satîn jurul prânzului. Rar mai poate fi văzut câte un cal pe care strălucesc boabe mari de transpiraţie, opintindu-se să tragă o unealtă din fier, pe care o ţine aproape alergând vreun sătean obosit. Vechea prăşitoare pe care bunicul o folosea în fiecare primăvară pentru a ne uşura munca este acum pe cale de dispariţie, locul ei fiind luat de noile invenţii în domeniul agriculturii. Bunicul meu, adept al tradiţiei, refuza cu îndărătnicie să adere la vreuna dintre fructele progresului, preferând sapa, vechea prăşitoare din fier trasă de cal, dar şi o unealtă fabricată de el însuşi din nuiele groase, ca un fel de covoraş, căreia îi spunea grapă şi care era trasă tot de ajutorul de nădejde al omului de la ţară, şi pe care noi, copiii, ne plimbam cu bucurie. Aceasta era folosită pentru a fărâmiţa bucăţile mari de pământ şi pentru a nivela locul, spre a fi semănat. Toate astea pentru că, spunea el, „tot mâna omului sfinţeşte locul”.

Munca pământului era valoarea fundamentală a oricărui ţăran ce se respecta şi dorea a fi respectat de către ceilalţi. Bătrânii satului nu o considerau o corvoadă, ci o datorie faţă de pământul pe care, cu

greu, l-au agonisit. Să laşi o postată nelucrată era o ruşine şi riscai să fii categorisit drept „puturos” şi „pierde-vară”. Exista un spirit de competitivitate între cei care-şi munceau pământurile ce se rezuma la cine are cel mai frumos, curat şi înalt porumb, cea mai bogată recoltă de grâu, cele mai frumoase animale şi, astfel, tot ceea ce ţinea de această viaţă colorată de la ţară devenea prilej de comparaţie. Întotdeauna m-a uimit cum, mergând în căruţă spre cine ştie ce destinaţie, bunicul îmi înşira numele tuturor proprietarilor pe lângă terenurile cărora treceam, arătând cu băţul pe care-l folosea drept indicator delimitarea exactă a acestora. Chiar şi atunci când a îmbătrânit şi l-au lăsat puterile, încă ne ruga să mergem să-i arătăm

54

Veșnicia s-a născut la satce s-a plantat pe pământurile lui, dirijând de acasă muncile câmpului. „Tineretului de azi nu-i prea place munca”, replica el sec atunci când vedea că ceilalţi membrii ai familiei nu-l prea ascultau.

Diferenţa de mentalitate dintre Moromete şi fiii săi este aceeaşi ca şi cea dintre bătrânii satului meu şi noi, generaţia tânără, şi asta pentru că noi nu mai preţuim pământul de aşa manieră încât să preferăm a-l săpa cu zilele, spre a avea cea mai bună recoltă. Comoditatea, în parte datorată progresului, este trăsătura tinerilor care locuiesc în satele de azi şi consider că, deşi vechiul stil de trai al ţăranului român avea farmecul lui, acceptarea şi însuşirea noilor descoperiri ale ştiinţei sunt indispensabile pentru progresul omenirii.

Datinile şi obiceiurile comunei au rămas în parte aceleaşi, deoarece ele sunt cele care individualizează cu adevărat o aşezare. Din spusele bătrânilor, pe la 1940, aici se organizau hore în centrul satului, la care participau toţi tinerii, acestea fiind nu numai un prilej de distracţie, ci şi de socializare. În acest fel, tinerii se cunoşteau, discutau, însă căsătoriile erau aranjate de către părinţi, cei care aveau cel mai mult pământ fiind cei mai căutaţi.

Astăzi, „se joacă” numai la petreceri organizate la diferite ocazii: nunta, botezul, cumetria. Prima dintre ele şi-a conservat cel mai bine tradiţia. Copil fiind, am luat parte la o astfel de nuntă şi am văzut cum se împodobesc brazii mirilor cu mere, cum pleacă mireasa să ia apă de la o fântână a unor vecini şi o aruncă în cruce peste viitoarea lor locuinţă, spre a spăla relele, cum se organizează hora miresei, a bradului, dar şi Brâul, Cârligul, Vlăscencuţa, Alunelul. Înainte, spun bătrânii satului, invitaţii aduceau tinerilor animale, spre

a-şi încropi o gospodărie, şi nu bani, ca acum. Unul dădea un viţel, altul o oiţă, fiecare ce credea de cuviinţă, îmi spunea bunica. Aceste tradiţii sunt încă păstrate de către cei care organizează nunta în sat, la cort.

55

Veșnicia s-a născut la satManifestarea cea mai complexă a acestei zone este şezătoarea.

Despre aceasta am aflat de la bunica mea, dar am şi asistat la un astfel de eveniment organizat de către dascălii inimoşi ai şcolii din Găujani. Femeile îndrugau lâna, bărbaţii curăţau porumb, fetele tinere cântau acompaniate de un lăutar, iar cei mici ascultau poveşti spuse de bătrâni înţelepţi, într-un spectacol ce trăda chintesenţa vieţii rurale. Scopul principal al acestor şezători era întrajutorarea, însă prin ele era transmisă mai departe tradiţia, cei tineri preluând de la vârstnici datina locului.

Cea mai prosperă perioadă în ceea ce priveşte păstrarea obiceiurilor era cea a sărbătorilor de iarnă, când copiii mergeau cete-cete să colinde pe la casele gospodarilor, în seara de 23 spre 24 decembrie. Îmi amintesc şi acum zăpada ce scârţâia sub picioarele noastre, greutatea traistelor pe care ni le duceam noi, copiii, dar şi bunăvoinţa cu care ne întâmpinau gazdele. Eram bucuroşi când o bătrânică ne dădea câte o pitişoară abia scoasă din cuptor şi reuşeam să ne mai încălzim mâinile roşii de frig sau când primeam prăjituri pregătite pentru ziua de Crăciun. Încercam un sentiment de uimire şi invidie când cete de colindători mai mari cântau alte colinde mai frumoase decât cel pe care-l fredonam noi la fiecare casă. Acest obicei se mai păstrează şi în prezent, însă, din păcate, sunt din ce în ce mai puţini copii în sat, iar numărul lor scade de la an la an.

Steaua, păstrată şi azi, anunţa naşterea Mântuitorului şi era confecţionată din carton, beteală colorată, având în centru o iconiţă pe care o purtau câţiva băieţi şi care cântau „Steaua sus răsare” şi „Trei crai de la răsărit”.

Personajul care mă speria în noaptea de Anul Nou, mică fiind şi neînţelegând ideea de costum, era Capra, căreia câţiva flăcăi îi cântau din fluier să danseze şi care, la sfârşit, ura gazdelor toate cele bune. Colindătorii erau răsplătiţi cu bani şi colaci.

În ajunul şi în ziua Anului Nou, bărbaţii umblă cu Vasilca, purtând un cap de porc împodobit pe o tavă şi făcând urări de belşug şi an bun.

În dimineaţa Sfântului Vasile, copiii merg din casă în casă pentru a-i sorcovăi pe gospodari, fiind obligatoriu ca toţi locuitorii să primească sorcova cel puţin o dată pentru ca în anul ce de-abia începe să le meargă bine. Tot acum, bărbaţi în costume populare împodobeau plugul tras de boi ce purtau veştminte roşii şi podoabe frumoase, clopote la gât şi care colindau pe şoseaua principală spre a

56

Veșnicia s-a născut la satfi văzut de locuitori. Câţiva scandau pluguşorul în timp ce aruncau boabe de grâu din traistele de pe umeri, iar alţii pocneau cu putere din biciuri. Această apariţie de poveste era întâmpinată de către cei mici cu strigăte de bucurie şi exclamaţii de genul „Trece plugul! Trece plugul”, menite a-i face pe cei mari să iasă din curţi. Din nefericire, acest obicei nu se mai păstrează astăzi.

În ziua de Bobotează, gospodarii îşi duc animalele la biserică pentru a fi botezate cu agheasmă şi, astfel, ferite de boală tot anul, la fel pământurile sunt stropite cu apă sfinţită spre a da rod bogat.

Drăgaica este un vechi obicei agrar dedicat recoltelor de grâne. În zilele fierbinţi de vară, când grâul este deja copt, fetele merg să culeagă spice pentru a-şi împleti cununi. Întoarse în sat, merg la cea mai frumoasă dintre ele, pe care o numesc Drăgaică, aleg veştminte frumoase pentru ea şi îşi pregătesc steagul ce va fi purtat a doua zi la casele colindate de drăgaice. Jocul drăgaicelor ajuta să crească bobul grâului, să se coacă grânele şi să ferească pe cei mici de boli.

„Paparudele” sunt un obicei întâlnit de câte ori o secetă se abătea asupra satului. Un grup de fete cu vârste cuprinse între opt şi paisprezece ani, îmbrăcate de la brâu în jos în frunze de bozii, porneau prin sat jucând şi cântând pentru a invoca ploaia. Ele erau stropite cu apă, iar mai apoi li se ofereau bani sau covrigi.

Un obicei păstrat şi azi are loc în preajma lăsatului de sec. În această perioadă, tinerii merg la naşi, dar şi la părinţi, pentru sărutatul mâinilor. Aceştia aduc un dar pe care-l numesc plocon, din care nu trebuie să lipsească pâinea, simbolul vieţii.

Căluşul are loc în ziua de Rusalii şi are ca scop alungarea răului şi a bolii. Ceata era formată din cincisprezece dansatori buni costumaţi cu pălării negre cu funde lungi şi colorate, cămaşă ţărănească cu brâurile prinse în diagonală, pantaloni albi şi opinci negre cu pinteni şi zurgălăi. Trei dintre aceştia interpretează rolul mutului, al vătafului şi al stegarului, restul fiind căluşari. Aceştia merg prin toate satele învecinate pentru a colinda, suita jocurilor cuprinzând „plimbarea”, „banul mărăcine” şi „romanul”.

57


Constat cu părere de rău că aceste tradiţii ce ne fac să fim unici

sunt neglijate, uitate în negura timpului, pentru ca mai apoi să piară odată cu cei care le-au pus cândva în practică.

De ce m-aş întoarce azi în satul meu natal? Pentru a retrăi clipele în care am simţit că sunt mai aproape de Creator, că în fiecare zi în care răsărea soarele avea loc un miracol, că de tine depinde să alegi să fii un spirit cu adevărat liber.

Prof. Buradel MarinelaLiceul Tehnologic Giurgiu

58


Satul românesc - izvor de obiceiuri şi tradiţii

Satul brăilean păstrează o bogată zestre locală etnografică şi folclorică, de tradiţie şi specific cuprinzând obiceiuri şi datini strămoşeşti care pun în evidenţă felul de a fi, de a trăi, de a gândi ale ţăranului brăilean, care apare ca o fire deschisă, vioaie, isteaţă, aptă de a primi noul; este un excelent deţinător al tradiţiei pe care veacuri de-a rândul şi-a sprijinit existenţa.

Crescuţi într-o atmosferă tradiţională, tinerii au preluat o mare parte din patrimoniul folcloric al părinţilor.

Sărbătoare de mare emoţie şi uimire în faţa timpului, Crăciunul prilejuieşte o largă desfăşurare de datini şi obiceiuri pe cât de frumoase şi autentice, pe atât de străvechi, toate fiind legate de Naşterea Domnului. Acestea îşi găsesc în sărbătorile de iarnă o amplă rezonanţă etică şi morală, unind familia şi neamul între bucurie şi speranţă. Alături de toate celelalte creaţii populare, obiceiurile de iarnă, şi la noi, ca pretutindeni în ţară, pot constitui în

59

Veșnicia s-a născut la satsine o sinteză a culturii şi civilizaţiei româneşti, cu implicaţii multiple în viaţa individuală şi colectivă. Colindele şi urările de Crăciun cuprind în egală măsură referire la muncă, vrednicie şi belşug, la sănătate şi voie bună, la creşterea familiei şi a bunăstării.

De regulă, colindele încep la 24 decembrie cu “Bună dimineaţa la Moş Ajun” şi se încheie la 6 ianuarie cu ”Steaua”. Spunem de regulă, pentru că cei ce doresc să “câştige” ceva de pe urma colindelor, încep mult mai devreme şi termină mult mai târziu.

Colindele au luat naştere la sat şi tot acolo se păstrează, cât de cât, pentru că şi aici parfumul şi dulceaţa, frumuseţea şi autenticitatea lor s-au mai subţiat. Pe uliţele satului, colindătorii adevăraţi vin încărcaţi cu nectarul a tot ce a produs mai frumos poporul nostru pentru întâmpinarea Naşterii Domnului. Casa ţărănească este mereu leagăn şi memorie vie a obârşiei noastre ca roman şi creştin.

Pe lângă semnificaţia folclorică, colindele sunt reflexia credinţei populare ce a menţinut fiinţa spirituală a românilor de pretutindeni. Glasurile cristaline ale copiilor au fost calendarele neştiutorilor de carte, singura posibilitate a strămoşilor noştri de a afla despre minunea naşterii lui Hristos. În aceste zile, creştinii pregătesc mese bogate, întâmpinăm cum se cuvine această zi, după ce au postit 40 de zile. Ei primesc şi ascultă colindătorii, care revarsă asupra gazdelor urări de bine şi belşug. Colindele românilor nu vin din cărţile prăfuite ale bibliotecarilor, ci vin din istorie, dovedind, dacă mai era nevoie, vechimea noastră ca popor.

Tinerii menţin tradiţia printr-o bogată suită de obiceiuri străvechi privind sărbătorile de iarnă: colindatul, în Ajun şi în prima zi de Crăciun, ”Căluşarii” în dimineaţa primei zile de Crăciun, apoi Plugul, Pluguşorul, Capra, Sorcova.

Obiceiul ”Căluşarii” face parte din repertoriul folcloric mai vechi al satului meu natal, fiind agreat de tineri. Obiceiul cuprinde cinci jucători ”Căluşari”, dintre care cel mai bun, numit “calfă”, are rolul de a conduce jocul şi strigăturile, precum şi de a primi darul în bani. Din grupă mai face parte un băiat – cel mai tânăr, denumit ”iapă” şi care are rolul de a necheza din când în când şi de a primi carnea dăruită pe care o înfige pe o ”ţăcălie”. Colindătorii au pe cap căciuli negre de astrahan, pe care este aplicată “ciurica”, poartă cămăşi ţărăneşti lungi, pantaloni negri, bufanţi (pentru a intra în cizmă sau potriviţi bocancilor). Peste cămaşă poartă un brâu roşu şi o

60

Veșnicia s-a născut la satvestă neagră, iar în mâini au bastoane îmbrăcate în fâşii multicolore de foiţa crestată. Obiceiul se desfăşoară prin joc, participare vocală și muzicală. Muzica nu are o denumire specială, iar practica actuală se manifestă printr-un text original după cum urmează:

Tot pe loc, pe loc, pe loc/I-auzi, ia!

Din călcâi să iasă foc/ I-auzi, ia!Iasă foc, sară scântei/ I-auzi, ia!

Cum îi place dumneaei/ I-auzi, ia!Foaie verde solz de crap

Daţi-i drumul mai la trap.

Mă dusei în CâmpulungSă-mi aleg un cal porumbLung în gât și scurt în trup

C-aşa-i calul de haiduc.Mă dusei în Lacul SecFusei gata să mă-nec.

M-apucai di-un fir de paiDădu Domnul şi scăpai.

61


Foaie verde siminicI-auzi fetele ce-mi zic:Să le cânt din ibovnic.

Dar eu le zic că-s prea mic.Să mă lase să mai crescCăci pe toate le iubesc.Le iubesc cu săptămânaLe dau drumul câte una .Foaie verde trei scaieţi,

Mai la dreapta, măi, băieţi,Care vreţi, care puteţi,Care nu mai rămâneţi.

Foaie verde foi de cortCălușarii trec la rond:Una, două, trei, iarăşi!Una, două, trei, iarăşi!Una, două, trei, iarăşi!Foaie verde sălcioară

Uite căluşarii zboară...La anul şi la mulţi ani!

62

Veșnicia s-a născut la satColindatul începe din zorii zilei de Crăciun, când conducătorul

execută pentru prima dată “căluşeria” în faţa gazdei. Prima dată se cântă instrumental, iar ”căluşarii” înaintează spre locul ales pentru dans. Odată ajunşi, formează un cerc şi dansul începe cu strigăturile prezentate mai sus. După terminarea dansului, “Căluşarii” urează “La mulţi ani!” gazdei, iar tânărul numit ”iapă” mai nechează o dată pentru a-şi lua în primire carnea. La sfârşitul zilei, colindătorii organizează o masă acasă la unul dintre ei, unde consumă carnea căpătată şi împart în mod egal banii primiţi. Colindul n-are nimic comun cu gândul de ”a câştiga”, pur şi simplu. Esenţa lui este urarea, mesajul de dragoste, de rod bogat, de sănătate şi de prosperitate.

După datina străbună, de Crăciun se împodobeşte, în fiecare casă, bradul. Mai demult se împodobea cu mere şi panglică colorată. Acum, însă, se împodobeşte cu “steluţe aurii”, cu beteală albă, cu jucării, daruri fel de fel. Bradul are însă o semnificaţie aparte la români. Este legat de mai toate sărbătorile şi ritualurile, de la naştere şi nuntă, până la moarte, pentru că este un arbore veşnic, reprezintă şi un simbol al nemuririi.

Şi azi, ca şi în timpurile străvechi, multe colinde ţin de lumea copiilor, ei fiind prezenţi în sărbătorirea şi urările de sănătate, belşug, dând grai noilor speranţe de rod bogat şi al împlinirii tuturor năzuinţelor lucrătorilor pământului şi crescătorilor de animale, dar nu numai, fireşte.

Dintotdeauna, satul a fost şi trebuie să rămână, pururi, creatorul şi păstrătorul celor mai valoroase şi mai frumoase creaţii artistice populare, tradiţii şi obiceiuri din străbuni, care diferențiază popoarele Europei, dar nu numai. În condiţiile “globalizării” de astăzi, dar mai ales de mâine, se impune cu şi mai multă necesitate păstrarea nealterată a unor datini şi obiceiuri, exprimate prin port, prin cântece şi dansuri, cât şi prin unele ritualuri, procesiuni şi manifestări legate de ciclurile naturii, ale muncii şi ale vieţii. Industrializarea, globalizarea şi libera circulaţie nu numai că au alterat şi influenţat negativ acest domeniu, din păcate, au condus şi conduc, la dispariţia unora dintre comorile de preţ ale neamului nostru, care au luat naştere şi s-au păstrat multă vreme în vetrele săteşti. Costumele populare nu se mai poartă de multă vreme, ele dispărând şi din lăzile de zestre ale bătrânelor. Nici măcar frumoasele noastre ii, întruchipare a măiestriei şi a gustului pentru frumos ale ţărăncilor de odinioară nu se mai poartă. Cât despre

63

Veșnicia s-a născut la sat“Cântecul popular”, ce să mai spunem. Comicul vine de la “Dansurile populare”. Te apucă râsu’-plânsu’ când vezi adolescenţi şi tineri trecuţi de această vârstă că nu ştiu paşii de horă şi sârbă, măcar! Ce să mai zicem de un brâuleţ, o șchioapă, o ţigănească sau alte jocuri care făceau să iasă… fum din duşumelele saloanelor la balurile ţărăneşti de altădată!

Un alt domeniu în care numeroase comori ale artei populare se pierd este cel al împodobirii interioare a caselor. Nu se mai lucrează şi nu se mai folosesc covoarele, carpetele, ştergarul din bumbac şi borangic, precum şi alte lucruri artizanale. Doar în camerele bătrâneşti se mai păstrează încă, cele tinere le-au abandonat, total sau aproape total.

Au dispărut şi sunt pe cale să dispară şi alte datini şi obiceiuri legate de ciclurile naturii şi ale muncii, clăcile, şezătorile şi altele, până şi obiceiurile şi colindele de Crăciun sunt în suferinţă. De aceeaşi părere a fost şi marele matematician şi poet, fiu al Brăilei, din Filipeşti:

“Azi,Crăciunul nu mai este, Sărbătoare cu sens sfânt. E prilej de cheltuială Banu-i sfântul pe pământ.” (George Isac)Satul Gropeni, însă, locul meu natal, are o frumoasă tradiţie în

activităţile cultural-educative şi în păstrarea şi transmiterea multor obiceiuri populare, evidenţiind atât bogăţia, cât şi varietatea acestora, devenind reprezentativă pentru zona estică dunăreană a judeţului. Pe lângă obiceiurile prezentate mai sus, locuitorii satului sunt buni păstrători ai folclorului muzical reprezentat prin frumoase cântece şi dansuri populare.

În folclorul muzical, un loc important îl deţin prezenţa instrumentelor arhaice de suflat, ca: fluierul, cavalul, cimpoiul, solzul de peşte, dar şi instrumente mai noi: vioara, cobza, contrabasul, ţambalul. Mai rezistă vioara şi ţambalul, la care s-a adăugat, frecvent, acordeonul.

Melodiile de joc din Gropeni, încă păstrate, sunt: floricica, geamparaua, popârlanul, sârba, stânga, fedeleşul etc.

Referitor la formaţiile artistice, se păstrează, în prezent, formaţia de dansuri ”Floricica”, formată din elevi ai şcolii din localitate.

64

Veșnicia s-a născut la satSatul păstrează o bogată zestre etnografică şi folclorică, de

tradiţie şi specific, cuprinzând obiceiuri şi datini strămoşeşti, folclor muzical, care pun în evidenţă felul de a fi, de a gândi şi năzui ale ţăranului brăilean.

Concluzionăm prin a sublinia că omenia, bunul simţ şi buna cuviinţă sunt trăsături definitorii ale ţăranului român, care, în scurgerea timpului, au devenit trăsături spirituale ale întregului neam. Să nu uităm niciodată că ele s-au născut la sat şi că fiecare generaţie are datoria să le transmită urmaşilor, în veci, pentru că „Veşnicia s-a născut la sat”.

Prof. înv. primar Coman Vasilica

Şcoala:”Petre P. Carp”

Izvoarele – satul secolului al XXI-lea

Satul meu este un loc ascuns printre dealurile înalte care, asemeni unor străjeri, îl apără și îl feresc de primejdiile exterioare. Un loc magic, de poveste, locul copilăriei mele mă face să mă întorc de fiecare dată. Un sat mic din Dobrogea, care abia apare menționat pe hartă, Izvoarele din județul Tulcea este tiparul perfect pentru un sat în care s-a născut veșnicia.

Situat în partea centrală a județului, la o distanță de 30 de km de porțile Deltei, satul a purtat mai întâi numele bătrânului turc ce rămăsese lângă oițele lui – Alibeichioi, apoi s-a numit Filimon Sârbu și, din 1965, poartă numele Izvoarele.

65

Veșnicia s-a născut la satÎn prezent, reprezintă una dintre cele mai impresionante

localități ale Dobrogei, din punctul de vedere al grupului compact ce constituie 99% din populația locală: comunitatea elenă. Aici, copiii vorbesc greaca locală încă din primii ani de viață. Fiind ascultători și vorbitori de limbă greacă, obiceiurile, tradițiile și cultura acestei etnii sunt cunoscute și perpetuate de generații întregi.

Cu toate că în prezent locuiesc și lucrez în altă localitate, Costinești, singurul la care m-am gândit atunci când am scris este minunatul meu sat dintre dealuri, cu păduri și izvoare, cu aer curat, în care timpul parcă se oprește în loc.

La intrare în acest sat se înalță singuraticul munte Consul, la poalele căruia își continuă neîntrerupt cursul râul Taița. De fiecare dată când ajung în sat și privesc acest munte, nu pot să nu mă gândesc la legendele pe care mi le spunea de atâtea ori bunica: demult tare, când Uriașul Munților a răpit-o pe copila Duhului Pământului pentru a o aduce nevastă în împărăția lui de piatră, un cioplitor pe nume Consul s-a învoit să facă numai cu dalta un tron din porfir bătut cu malachită pentru a o salva pe Taița. A lucrat cioplitorul zi și noapte și, când aproape a ajuns cu zidirea la nori, fiind vlăguit de puteri, a împietrit. Numai Taița și-a plâns iubitul până ce s-a transformat într-un pârâu ce înconjoară și acum muntele Consul. Bunica îmi povestea că acest munte, cel mai frumos munte insular al Dobrogei, care seamănă cu celebrul munte biblic Ararat, este muntele lui Noe, care păstrează belciugele de care se ancorau corăbiile lumii. Acest lucru este greu de crezut, cu toate că în vârful acestuia poți vedea și acum un vechi belciug prins foarte bine în piatră.

Multe dintre tradițiile și obiceiurile acestui loc sunt păstrate și se transmit din generație în generație. Atunci când particip la oricare dintre aceste obiceiuri pot spune că satul din secolul al XXI-lea se transformă în satul din 1829.

Sărbătorile comunității locale au scopul de a reuni şi solidariza membrii săi, caracterizându-se prin solemnitate şi fast. Deşi arhaice, ceremoniile au semnificaţii profunde, creând o legătură a religiosului cu laicul şi reunind atât vârstnicii, cât mai ales tinerii satului. Sărbători precum Crăciunul, Paștele, Sf. Gheorghe reprezintă momente importante de peste an, care marchează atât noi cicluri temporale, cât și complexe monumente de integrare ceremonială, pentru comunitatea din Izvoarele.

66

Veșnicia s-a născut la satIzvorenii și-au păstrat frumusețea obiceiurilor aduse tocmai

din Grecia, la care au adăugat elemente bulgărești, dar și românești. Integrarea ritualurilor de trecere la sărbătorile de peste an confirmă puterea de adaptare a acestei comunități compacte de greci, conferind tradițiilor elene și balcanice moștenite – forme și semnificații ce converg către păstrarea valorilor definitorii ale identității.

Cele mai multe obiceiuri se regăsesc la sărbătorile de iarnă, atunci când oamenii au mai mult de lucru prin gospodării. Anumite sărbători de peste an capătă denumiri ce pun în valoare componenta de solidarizare a comunității și de consfințire a noilor relații familiale. Vom vedea că udatul mirilor, udatul nurorilor și ziua babelor se circumscriu sărbătorilor de trecere dintr-un an în altul.

În ajunul zilei de 7 ianuarie, se adună ceata de colindători formată numai din flăcăi conduși de un bărbat căsătorit și merg cu Drăgumanul. Repertoriul lor cuprinde un număr de șase cântări: colindul păunilor, al Nașterii Domnului, colindul fetelor, cel de flăcău, colindul gospodarilor și cel al noului-născut. Un rol important pe care îl mai au acești colindători constă în udarea mirilor (vreimenus ghambros). Acest obicei are ca actori principali pe tinerii necăsătoriți, care fac parte din ceata de colindători mai sus menționată, iar ca beneficiari pe tinerii care s-au căsătorit în ultimul an. Această etapă este menită să sublinieze statutul tânărului mire, care s-a separat de grupul flăcăilor și a fost integrat în cel al gospodarilor. Udatul este un ritual de la care nimeni nu numai că nu îndrăznește, dar chiar nici nu dorește să se sustragă, deoarece, dacă nu se udă, înseamnă că nu sunt buni de nimic. Deși mai curând o probă de rezistență decât un gest magic, udatul debutează cu refuzul forma (fugă, tăinuire) al tinerilor bărbați, pentru ca apoi, în sunetul unui colind special, să se lase udați succesiv la trei fântâni și apoi sunt înviați cu zăpadă.

În miezul zilei de 7 ianuarie, vine rândul tinerelor neveste să treacă printr-un ritual cunoscut ca fiind ”udatul miresei”. De data aceasta este vorba de un rit de fertilitate și de purificare cu implicații sociale, de integrare definitivă în rândurile femeilor căsătorite. Protagonistele – femei căsătorite și foarte puține necăsătorite – alcătuiesc alaiul nașei. Strălucirea și pitorescul alaiului sunt sporite de faptul că acest prilej ceremonial cere ca ele să fie îmbrăcate în costumul tradițional local. La rândul ei, nora pregătește daruri

67

Veșnicia s-a născut la satpurtătoare de semnificații pentru a-și face cunoscut statutul, primind în schimb o sumă simbolică de bani. Ea se ascunde, apoi simulează teama de a fi udată, arătând prin aceasta că mai tânjește la condiția de fată, dar apoi se lasă stropită de nașă pe cap cu un mănunchi de busuioc. Spre seară, grupul de femei coboară în sat, la horă (organizată și sponsorizată de primărie). Este etapa consfințirii definitive a statutului de nevastă, subliniat de prezența soacrei și a mamei.

A doua zi vine rândul moașelor satului și a tinerelor mame (numită astăzi ”ziua babei”). Așa-numitele babe sunt și astăzi consultate simbolic, deoarece doar ele sunt pregătite pentru pusul ursitoarelor, dar și pentru unele descântece. Cunoștințele arhaice fac din babele satului înțelepții comunității, ce păstrează tradițiile și spiritualitatea și garantează perpetuarea grupului. Petrecerea din ziua aceasta are loc prin contribuția tuturor nevestelor la căminul cultural, cu toate că, odată, se ținea la babă acasă. Aici, femeile petrec până spre dimineață și pot veni și bărbații sub pretextul de a le conduce acasă.

Odată cu venirea primăverii, în ultima sâmbătă dinaintea Învierii, se serbează Buianciul sau Lăzărelul, având o semnificație religioasă prin sărbătorirea Sfântului Lazăr. Astfel, fetițele îmbrăcate în costume grecești se grupează în cete de câte cinci-șapte și colindă la rude de gradul I, II. Prin cântecele și dansul lor urează gazdelor putere de muncă, invită la credință, căci numai așa vor avea prosperitate tot anul. La acest colind participă numai fetele, deoarece ele perpetuează viața pe pământ; sunt răspândite cu ouă crude și bani.

Se spune că cine colindă Lăzărelul de mică va fi sănătoasă și va avea toate șansele de a deveni mamă când va fi mare. Părinții simt o bucurie deosebită la această sărbătoare și de aceea toată familia începe să pregătească fetelor costume, încă de la 3-4 ani. Costumul, inițial format din rochii și șorțuri țesute în război a evoluat de-a lungul timpului. Astăzi sunt confecționate din catifea sau din mătase de culoare maro, albastru sau roșu. pe cap fetele poartă ”zale”, așezată peste o legătoare albă sau galbenă cu franjuri numită ”gear”, la mijloc peste șorț un cordon metalic numit ”zunar”, de care se prinde o batistă cu imprimeuri făcute în casă, brodată manual.

Un alt moment din an în care se consumă rituri și ceremonii integrate ciclului familial este ziua de 6 mai (Sfântul Gheorghe).

68

Veșnicia s-a născut la satAcesta, ca și colindatul, se ține după calendarul vechi. În zorii zilei se fură copiii mai mici de 3 ani, obiceiul sugerând o adopție simbolică. Copiii se fură dis-de-dimineață, fără știrea mamei, doar de către fete curate, și se fură o singură dată în viață. fata care va lua copilul îi va fi acestuia apropiată toată viața purtând numele de ”buliu” (mătușa consangvină). Apoi îl duce acasă, unde îi va face baie într-o cădiță cu bani, pentru ca băiatul sau fată să fie bogat, și flori, să fie frumos. După aceea, copilul trebuie dus în fața cuptorului care arde pentru corban, ca să i se dea în fața acestuia pâine și vin să fie sănătos și să aibă obrajii roșii. Apoi copilul e îmbrăcat cu hăinuțe noi și dus la mamă, care îi oferă în schimb daruri. Răpirea are loc cu acordul tacit și chiar cu sprijinul membrilor familiei, mai puțin al mamei, iar fata care urmează să fure copilul trebuie în viitor să fie un exemplu pozitiv (să fie harnică, cuminte, frumoasă și bogată) pentru acesta.

La sărbătoarea Sfântului Gheprghe nu este familie din Izvoarele care să nu taie un miel, un berbec numit ”Corban”. Acest obicei se compune din trei secvențe: sacrificarea animalului în gospodăria fiecărei familii cu invocarea Sfântului Gheorghe, pregătirea și coacerea curbanului, în comun prin reunirea unui număr fără soț de familii vecine și consumarea în fiecare familie a acestuia, după ce, mai întâi, se împarte morților.

În afară de aceasta, fiecare familie mai are o altă sărbătoare a ei numită ”curbanul casei”, sinonimă cu hramul casei, în Moldova ruga de Sfânta Maria în Banat. Aceasta se alege în momentul căsătoriei, în funcție de numele de botez al capului familiei nou întemeiate, eventual al soției acestuia. Apoi, în fiecare an se sacrifică un animal/ o pasăre de parte bărbătească (cocoș, gânsac, rățoi și în primul an obligatoriu miel). Se aprinde candela, se pune apă și sare într-o lingură de lemn și se dă animalului să bea în fața icoanei, se tămâiază și se rostesc anumite cuvinte. Mâncarea care se gătește (doar tocăniță) se împarte întâi nașilor, apoi la două-trei case, iar restul se mănâncă în casă. Se va observa omonimia termenilor sfânt, paznic, jertfă acoperită de același cuvânt, corban (provenit din limba turcă). Această jertfă se face în concepția că acesta păzește casa.

Acestea sunt doar o mică parte a obiceiurilor, riturilor specifice oamenilor din Izvoarele pe care eu le îndrăgesc foarte mult și care mă fac să mă întorc în satul meu destul de des.

69

Veșnicia s-a născut la satÎntr-un sat românesc în secolul al XXI-lea există localnici

care își venerează legendele devenirii, își venerează Muntele Consul. Așa cum arată ca un uriaș cu fruntea la cer are ceva din frumusețea stranie a Salonicului. Fără să mărturisească deschis bătrânii satului sunt convinși că locul este sacru și plin de taine. Privind aceste frumuseți ale naturii, aceste peisaje, dar și obiceiurile specifice zonei care aproape te lasă fără aer cu greu te poți desprinde de acest sat.

Odată cu trecerea timpului și cu accentuarea nevoii de cunoaștere, de dezvoltare și modernizare, acest mic sat mic dintre dealuri format din șapte familii de greci, s-a extins, transformându-se într-o consistentă comunitate de greci. Cu mândrie oricare dintre oameni spune că este grec și locuiește în ”Mica Eladă” din România. Greutățile vieții, lipsa locurilor de muncă i-a determinat însă pe mulți tineri să plece la sfârșitul secolului al XX-lea în Grecia (având ca avantaj cunoașterea limbii grecești care se vorbește în sat).

La început de secol XXI lucrurile încep să se schimbe, satul începe să se modernizeze, proiectele considerate prioritare pentru comună fiind: infrastructura de mediu, servicii publice, strategii integrate de turism, proiecte turistice, parteneriate public-privat și dezvoltarea serviciilor în agricultură.

Mari iubitori de pământ, grecii din Izvoarele au o filozofie simplă: pământul este singura avere pe care focul nu o arde și războiul nu o distruge. Astăzi vedem că tot mai mulți tineri se întorc acasă fiind foarte interesați de investițiile din fonduri europene pe care o bună parte dintre aceștia au reușit să le acceseze în domeniul agricol.

Albinăritul este ca și păstoritul o străveche ocupație pentru localnici. Astăzi oferă venituri considerabile unor tineri care cu ajutorul tehnologiei și a fondurilor obținute și-au realizat adevărate afaceri, păstrând în același timp tradiția. Există de asemenea localnici implicați în silvicultură și pescuit, industrie extractivă, intermedieri financiare și asigurări, administrație publică etc.

În Izvoarele există o ofertă diversificată a furnizorilor de cultură. Avem în primul rând multiplii generatori de activități cultural-artistice, cum ar fi Primăria, prin Căminul Cultural, Uniunea Elenă și Comuniunea Democrată Elenă, organizații ce reprezintă grecii din localitate și promovează specificul local. În al doilea rând, există un interes manifestat de reprezentanții țării de origine a comunității de a se implica și sprijini activitățile ce promovează

70

Veșnicia s-a născut la satspecificul elen, fiind astfel încurajate realizările de monumente, ridicarea de sedii cu spații dedicate manifestărilor tradiționale, organizarea de cursuri de limba maternă și susținerea de spectacole.

În ceea ce mă privește, viața a avut alte planuri și m-a trimis departe de locurile în care m-am născut datorită nevoii de studiu, autoperfecționare și de cunoaștere. Am plecat de acasă de un deceniu și se pare că nu mă voi întoarce prea curând (să mai locuiesc în acest minunat sat). Mă întorc doar pentru a-mi vizita mama și rudele și bineînțeles să particip cu drag la frumoasele obiceiuri care mi-au rămas în suflet.

Pot spune că acum sunt un trecător prin satul meu.

Prof. înv. preșcolar Iorgu Lucia, Costinești

Satul secolului al XXI-lea

Satul este pentru mine leagănul în care m-am născut, am copilărit, de unde am învăţat să zbor atunci când a venit timpul să merg la liceu. Gostinu este numele aşezării unde locuiesc şi mă mândresc cu el, deoarece, aici, tradiţia este la ea acasă.

71

Veșnicia s-a născut la satGostinu este o localitate situată pe malul Dunării, a cărei

istorie se măsoară în secole de istorie. Legenda spune că prin aceste locuri au ajuns trei ciobani, doi mai în vârstă şi unul mai tânăr, care, văzând acest ţinut binecuvântat, au hotărât să se mute aici împreună cu familiile, întemeind un sătuc de ciobani. Numele baciului celui mai voinic era Costin, de unde derivă şi numele localităţii. Următoarea ocupaţie de bază a satului a fost apicultura, cei mai de vază gospodari având până la 50 de stupi.

Dunărea la Gostinu

Când am priceput ce înseamnă datină, obicei, am ştiut că am crescut cu ele în casă, bunica mea având câteva obiecte interesante, printre care pot enumera velinţele colorate cu care îşi împodobea patul, macatele cu motive florale pe care le păstra cu sfinţenie, toate acestea ţesute la războiul cu iţe firave, la care m-aş fi jucat atunci când eram mic. Fiind foarte harnică, bunica nu stătea nici atunci când se aşeza pe pat să se odihnească, ci împletea ciorapi, mănuşi, ilice, veste, toate din lână, sau cosea pe pânză scene specifice vieţii de la ţară.

Din mâinile bunicului ieşeau adevărate minuni, el era în stare a face din nişte nuiele fără valoare coşuri frumos împletite, garduri, iar despre alţii dintre sătenii mei am auzit că lucrează cu papură, din care confecţionează covoraşe numite rogojini. Acestea erau folosite în trecut ca aşternuturi pentru pat, iar acum, ele se mai fac rar pentru cei care doresc să amenajeze o încăpere rustică, deşi a fost o vreme când erau principalul obiect de comerţ pentru locuitorii satului. Coşuri împletite Rogojina

72

Veșnicia s-a născut la satÎn satul meu există un artist popular, domnul Ion Sima, care

ne-a învăţat să realizăm sculpturi în lemn, pe care le-am expus mai apoi într-un mic muzeu de artă populară, în casa dânsului. Ne-am bucurat foarte mult să deprindem acest meşteşug împreună cu acest om minunat.

Fetele din satul meu continuă tradiţia cusăturilor pe pânză, învaţă să croşeteze alături de mamele lor, ajutând ca această îndemânare să nu fie uitată, ci transmisă mai departe din generaţie în generaţie.

Tot aici, la Gostinu, a existat şi încă dăinuie o formaţie de dansuri populare, un cor al elevilor care transmit cântece şi jocuri din repertoriul zonei, şcoala de aici fiind înfrăţită în proiectul „Viaţa cotidiană din mediul rural în şcoli ale Uniunii Europene” cu instituţii de învăţământ din Grecia, Franţa, Italia, Bulgaria.

Elevi ai Şcolii „Anghel Mareş” din Gostinu

Multe dintre tradiţiile şi obiceirile satului natal se petrec iarna, în anotimpul geros, dar plin de farmec şi frumuseţe. Sărbătorile de iarnă sunt aşteptate cu drag de către toţi copiii şi, în aceeaşi măsură, de părinţii şi bunicii care-i însoţesc la colindat.

Pot spune că, în acest anotimp, tradiţiile pe care le urmăm an de an ne aduc povestea anilor de mult trecuţi, umplându-ne inimile de bucurie şi nerăbdare.

În ziua Sfântului Ignat, toţi gospodarii satului sacrifică porcul. Stăpâna casei înconjoară animalul cu un vas cu tămâie aprinsă în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a crescut aşa de mare şi frumos, iar copiilor le este făcut semnul crucii pe frunte cu

73

Veșnicia s-a născut la satdegetul înmuiat în sângele cald. Familia va găti cârnaţi, caltaboş, tobă, sarmale, perişoare, iar masa de sărbători va fi îmbelşugată.

De sfânta sărbătoare a naşterii Domnului, mergem dimineaţa la colindat. Pornim în număr mare pe toate uliţele îmbrăcate în omăt ale satului şi aducem urări de bine oamenilor, iar în schimb primim colaci, mere şi nuci.

Un alt obicei este cel al pluguşorului în noaptea de Anul Nou. La acesta participă doar băieţi îmbrăcaţi în port popular şi având zurgălăi, care merg pe la casele oamenilor şi rostesc binecunoscutul colind, urând recoltă bogată gazdelor pentru anul care începe. Oamenii ne primesc cu drag şi se bucură de venirea noastră, iar noi acceptăm bucuroşi răsplata de la gospodina casei.

La zi de Bobotează are loc stropirea cailor cu apa sfinţită de preot, pentru ca ei să fie feriţi tot anul de boli şi să muncească pământul cu spor. Flăcăii vin călare pe ei până la biserică, făcând un adevărat spectacol, iar mai apoi se întrec prin sat, în chiotele mulţimii.

De Paşte, mergem la denii împreună cu familiile, vopsim ouă, bunica face cei mai aromaţi cozonaci, iar mama ne găteşte preparate din carne de miel.

Un rol important în mica noastră comunitate îl are biserica. Situată în centrul satului, strânge laolaltă sătenii la toate marile sărbători religioase, iar preotul dă sfaturi bune sătenilor după fiecare slujbă. Gostinarii sunt oameni credincioşi, harnici şi ambiţioşi.

Mă mândresc cu satul meu şi sunt sigur că aici voi trăi toată viaţa, pentru că aici este „acasă”.

Mistodie DănutLiceul Tehnologic Giurgiu

74


Satul mioritic

Timpul are răbdare cu satul românesc, un timp mioritic care parcă așteaptă ceva. Dar, la fel ca și timpul, satul rămâne în așteptare mioritică. Timpul stă în loc pentru satul românesc așteptând parcă să piară. Rând pe rând, unul câte unul, locuitorii satului românesc dispar, parcă nu mai au răbdare. Ori în pământ, ori pe alt pământ, străvechii locuitori ai caselor îngrădite pleacă.

Satul românesc păstrător de tradiție dispare încet în negura vremii, odată cu bătrânii săi. Oricât se dorește o reîntoarcere la origini, aceasta e de prisos, satul românesc a trecut prin atâtea, încât refuză parcă să se mai trezească la viață. Dat în uitare, acum e murdărit de tot ce e nou. Parcă nu vrea să se adapteze mașinilor elegante ce-i cutreieră ulițele, care și ele și-au pierdut din farmec odată cu asfaltul. Parcă noile mașini nu mai au vreme de a-l admira așa cum făceau odinioară carele trase de boi. Praful învăluie mașinile

75

Veșnicia s-a născut la sattrecute în grabă, parcă refuzând să fie văzute. Satul e nepăsător la tot ce-i tulbură liniștea.

După părerea mea, satele românești se împart în două categorii: satele care și-au păstrat tradițiile și satele metropolă. În cazul celor din urmă, tradiția a evoluat la mândrie, o mândrie izvorâtă din goana după avuție, sate în care s-a construit extrem de mult și care, încetul cu încetul, au devenit adevărate metropole și unde locul caselor țărănești a fost luat de palate. Aici deja nu mai poți considera că te afli într-un sat, pentru că nimic din trecut nu se mai regăsește. Prinși mereu de truda timpului, oamenii au uitat de trecut și pare că nici nu-i mai interesează. Își amintesc că locuiesc într-un sat doar când au de completat un act sau când nu sunt grăbiți și au timp să arunce un ochi pe borna de la intrarea în localitate. În rest, nimic... sunt prea grăbiți pentru a-și aminti cine sunt și de unde vin sau preferă să dea uitării trecutul, pentru ca durerea vieții din trecut să nu-i mai bântuie.

În sate, de-a lungul gardurilor vezi bătrâni stinși, ce te privesc cu ochii lor mici, nici nu știu dacă treci pe acolo, sunt cu privirea pierdută în zare de parcă așteaptă ceva. Gândul lor e dus departe, poate la un nepot pribeag prin lume, pe care așteaptă să-l mai vadă înainte de a poposi înaintea milostivului Dumnezeu. O lacrimă se mai scurge uneori pe obrazul brăzdat de greutăți... E pentru fiul sau fiica ce s-a stins înainte de vreme... Se uită în sus la cer, vrând parcă să vadă un Dumnezeu care i-a uitat și pe care nu mai au ce să-L roage sau care nu mai vrea să le răspundă, fiind batjocorit că le-aluat la El odraslele.

Veștile care mai circulă prin sat sunt despre morții care merg la odihnă. Încet, bătrânii noștri își îndeasă doi lei într=o basma uitată de vreme și pornesc spre casa celui care a cunoscut izbăvirea. Târându-și picioarele și ajutați de un ciomag sau două, pășesc pragul casei în care stă întins cel cu care, poate, au copilărit. Îl privesc cu luare-aminte și se închină la icoana ce poposește pe pieptul mortului. Aruncă cei doi bănuți pe icoană, apoi își odihnesc oasele bătrâne pe o laiță, alături de ceilalți, la priveghiul mortului. E singura ocazie în care mai pot depăna amintiri, că altfel nu se întâlnesc. Trec săptămâni în șir și nimeni nu le intră pe poartă. Așa mai află ce face cutare și cum își mai duce bătrânețile. Drumul spre casă e mai anevoios, trupul bătrân și bolnav e mai greu de urnit, iar dacă e vară, căldura e prea dogoritoare pentru pielea lor întinsă pe oase.

76

Veșnicia s-a născut la satÎn ultimii ani, satele românești s-au transformat într-un mod

radical. Pe de o parte, ele au fost sursa unui exod de populație către țările din vestul Europei. Pe de alta, un număr mare de case realizate în stilul tradițional al zonei au fost demolate și înlocuite cu clădiri descrise de arhitecți și vizitatori deopotrivă drept ”crime arhitecturale”: clădiri disproporționate, ale căror materiale, forme și culori nu au nici o legătură cu tradițiile locale. Studii realizate cu proprietarii caselor relevă că, de cele mai multe ori, aceștia consideră arhitectura tradițională drept un semn al înapoierii și sărăciei, pe când noile case, inspirate din ceea ce au văzut în Vest, ar fi un simbol al unui nou statut social, mai înalt. Drept urmare, multe dintre satele românești să își schimbe în mod dramatic înfățișarea. În satele din Maramureș, de exemplu, foarte puține construcții noi integrează principiile, proporțiile și materialele tradiționale – lemnul –, iar peisajul rural maramureșean s-a alterat îngrijorător. Pe lângă problemele de pierdere a identității satelor, intervine și distrugerea potențialului turistic al satelor românești. La nivel internațional, se arată că turiștii preferă experiențele ”autentice”, arhitectura, mâncarea și obiceiurile tradiționale. Ori, în România lipsește la ora actuală o înțelegere a valorii atât identitare, cât și economice a patrimoniului rural.

Nu este decât un pas de la singurătate la moarte, iar satul românesc este din ce în ce mai singur, mai uitat, mai gol. Este gol pe dinăuntru, căci tradițiile se pierd, credința se pierde, oamenii sunt din ce în ce mai răi din cauza lipsurilor și este gol la propriu, căci tinerii, dacă nu au fugit la orașe, sigur sunt plecați să încerce marea cu degetul prin Europa. Au uitat oare că pâinea se face și se mănâncă de la țară, că la sat nimeni nu moare de foame dacă este harnic și nu fuge de muncă? Condițiile sociale impuse de politica actuală au determinat, prin metode de constrângere economică și lipsa activităților culturale, o reacție ostilă a tinerilor, în special față de traiul de la sat? Bătrânii povestesc oftând despre cum vuia satul, cum se ajutau oamenii între ei, oameni care nu așteptau ajutoare, care știau că, dacă nu muncesc, nu au ce pune copiilor pe masă. Când vorbesc despre tradiții, bătrânii se luminează la față și te fac parcă să fii cu simțurile în același timp. Vedeai cum oamenii se strângeau la horă, cum colindă de sărbători, cum la clacă se ajutau între ei și te chinuie un sentiment de rușine că acum, dacă un om cade bolnav pe stradă, nimeni nu-l mai ajută. Bucuria de a trăi ce anima odată satul

77

Veșnicia s-a născut la satromânesc se preschimbă într-o moarte lentă, amânată doar de voința și credința celor câțiva bătrâni ce mai locuiesc prin astfel de sate.

Dacă satul românesc moare, tradițiile se uită, omenia se uită, iar noi vom continua drumul către o societate individualistă, ușor, prea ușor de manipulat. Cine oare spunea că geniul s-a născut la țară? Suntem chiar așa de lași să ne pierdem și ultima fărâmă de încredere în moștenirea noastră? Noi nu suntem ai nimănui, noi suntem ai pământului și suntem datori să fim oameni, doar oameni. Prozatorul Liviu Rebreanu, în discursul său de recepție la Academia Română din 29 mai 1939, intitulat Laudă țăranului român, afirma: la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul.atât de mult că, de fapt, țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare. Cuvântul însuși e de origine urbană, cel puțin în semnificația actuală. țăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremurile mai noi și sub influențe politice a pătruns și la țară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. țăarnii însă numesc pe țărani, simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși – omul român. Și, ceva mai departe, Rebreanu preciza: Suntem și von fi totdeauna neam de țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne.

”Aurul curat” din sufletul țăranului despre care vorbea Rebreanu este, de fapt, spiritualitatea profundă a țăranului, lumina credinței și a gărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri diferite.

Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia Veșnicia s-a născut la sat poate semnifica și faptul că la sat, mai mult ca la oraș, pot fi mai ușor percepute și apreciate prezența Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat în relație de recunoștință față de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre cult și cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoțită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni Troițele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de

78

Veșnicia s-a născut la satbinecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura între rugăciune și acțiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul ”totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!”

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloaie, țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cel prezente în jurul său: Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: ”Pe-un picior de plai/ Pe o gură de rai”. El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pa Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive (de familiaritate – n.n.): ”Dumnezeu drăguțu’”, Măicuța Domnului”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stîniloaie, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105)

Metafora veșnicia s-a născut la sat semnifică și percepția relației dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindină mare, cultura agricolă poate fi compromisă. Pentru agricultor, între sîmânța semănată și recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune, răbdare și speranță.

Înclinația românilor spre dimensiunea veșnică a existenței, izvorâtă parcă dintr-o dorință ascunsă de a opri timpul în loc sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt ilustrate atât de frumos și în poezia lui Blaga, intitulată ”Sufletul satului”Ș Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva”. (Lucian Blaga, ”În marea trecere”, Editura Ars Longa, Iași, 2009, p. 45)

În ”Elogiul satului românesc”, Lucian Blaga mai constată că: A trăi în sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie [...]. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit și atras în ”istoria” făcută de alții peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii românești. (Idem, p.3)

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai trăiește, cum constata Lucian Blaga, în zariștea cosmică sau dacă țăranul român

79

Veșnicia s-a născut la satmai poate să determine destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, cum spera Liviu Rebreanu.

Este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga și Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiția bogată a satului românesc și situația lui actuală.

Satul nostru românesc a tezaurizat o mulțime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fărăa cădea însă într-o nostalgie a repetiției trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic, cât și spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară.

În limba română, se spune despre țăranul harnic și priceput că este gospodar, însă cuvântul ”gospodar” vine din slavonă și înseamnă ”domnitor”. Deci, într-un fel, un om gospodar este un domnitor pe moția sa, cel care are grijă de aceasta, o apără și o cultivă, fiind bucuros de frumusețea și rodnicia ei. Gospodarul adevărat simte o răspundere constantă pentru moșia moștenită din moși-strămoși. El exprimă sentimentul recunoștinței când moșia rodește și se bucură că o poate dărui sau transmite în stare bună urmașilor. Am dat doar un exemplu de valorificare spirituală și etică a unor termeni vechi din tradiția noastră.

Prof. Rădășan Lucian-Nicu

80


NU UITAȚI RĂDĂCINILE!

Cărările vieții sunt multe… Una duce către rădăcini, acolo unde am făcut primii pași. Am venit acasă. Am ascultat de multe ori foșnetul neliniștit al frunzelor, murmurul surd, nemulțumit al sătenilor. Nu-i oprește nimeni din mersul lor prin vremuri, nici vijeliile, nici seceta, nici războaiele, nici sărăcia. Toate i-au furat zâmbetul șugubăț de pe chipul brăzdat adesea de lacrimi sau de sudoare…

Trăind alături de ei destui ani, m-am gândit să le aduc o clipă de bucurie, arătându-le că eu, fiică a satului lor neștiut de prea multă lume, prețuiesc valorile lor morale și le sădesc în tinerele crenguțe care-mi trec pragul grădiniței în fiecare zi, care întind mânuțele spre mine, cerându-mi inconștient să-i salvez de necunoscutul lumii din jur.

81

Veșnicia s-a născut la satAtunci când mi s-a propus să pregătesc ceva legat de tradițiile

populare specifice zonei, nu mi-a fost foarte greu pentru că eram acolo, la rădăcini.

Cu șase săptămâni înainte de Paște, locuitorii de pe Valea Călmățuiului sărbătoresc Lăsatul Secului. Este ultima petrecere la care participă întreaga familie. Fiecare, conform vârstei, are responsabilitate pentru ceva: bunicii au grijă să fie păstrată tradiția, părinții sunt interesați de pregătirea bucatelor ce vor fi servite împreună cu prietenii, cu rudele și cu vecinii, de aducerea celor mai buni lăutari, pentru ca Hora, Sârba, Brâul, Bătrâneasca, Bugeacul și alte jocuri populare specifice zonei, să fie cântate așa cum au fost odinioară. Își amintesc cu plăcere de anii tinereții, când așteptau cu nerăbdare seara aceasta în care, la lumina tainică a focurilor aprinse la toate răscrucile drumurilor, strigau peste sat. Criticau lenea, minciuna, hoția, care și altădată urâțeau frumusețea omului sau lăudau hărnicia, priceperea, cinstea, omenia. Frumusețea sufletească, hărnicia, priceperea au fost și-n trecut valori umane apreciate în toate satele noastre. Tinerii își alegeau, astfel, fetele cu care să joace la horă în această seară magică. Tot acolo, alegeau și anunțau cu cine se vor căsători!

Să nu uităm că de aici, din vatra satului, am pornit în lunga sau scurta noastră călătorie și aici ne vom întoarce să ne curățăm de relele lumii, să ne găsim liniștea!

Pornind de la tradiție, am adunat câteva versuri-strigături reprezentative pentru această sărbătoare, le-am alăturat cântece satirice și am realizat un material pe care l-am prezentat în deschiderea Proiectului educațional „Tradiție și obicei pe Valea Călmățuiului”, desfășurat în școala noastră, în anul școlar trecut. În scenă, am amenajat o cameră cu obiecte tradiționale: pat acoperit cu un macat țesut în război, scaune din lemn, o masă rotundă pe care se găsesc străchini cu mâncărurile tradiționale: piftia pregătită la „Sâmbăta morților”, boabe de porumb fierte, vinul roșu, plăcintele cu brânză, ou și lapte. Alături, doi părinți: tata și mama, așteaptă să se pregătească și copiii lor, un băiat și o fată:

- Ce făceam noi cândva? Îți amintești?

- Da, ne pregăteam de sărbătoare…

- Acum e rândul copiilor noștri!

82

Veșnicia s-a născut la sat- Sărut-mâna, mamă, sărut-mâna, tată, vă rugăm să ne

iertați dacă v-am supărat anul acesta și să ne dați binecuvântarea să mergem la petrecere!

Mama sărută băiatul pe frunte:- Să-ți găsești o fată harnică și frumoasă cu care să joci!

Tata sărută fruntea fetei:- Să-ți găsești un băiat frumos cu care să petreci!

Merg împreună, cu coșurile pline cu bunătățile pregătite, la mulțimea care îi așteaptă în poieniță. Acolo, copiii strâng surcele, resturi de furaje rămase de la hrana animalelor, de peste iarnă:

- Adunați surcelele ca să ardă relele! (se repetă ca un ecou, de trei ori)

Bătrânii aprind focul, apoi unul după altul, tineri sau bătrâni, sar peste foc, simbol al purificării, al lăsării păcatelor acumulate de la Crăciun până acum, în urmă,o pregătire a trupului și spiritului pentru Marea Taină a Învierii Lui Iisus.

Din apropiere se aude:- Hai, veniți toți copilașii, c-au înverzit mugurașii!

- Foaie verde leuștean, nu ne-am întâlnit de-un an!

- Ce-a mai fost, ce-ați auzit, de când nu ne-am întâlnit?

Băieții încep strigările peste sat: - Aoleu, aoleuuu…!

- Ce ți-e, măăă, ce ți-eee... ?

- Are vecinul o fată…

De trei luni nepieptănată…!- S-o aducă, s-o vedem…

Poate c-o și pieptănăm..!- Ha, ha, ha..

83

Veșnicia s-a născut la satToată ziua la oglindă și gunoiul până-n grindă!Acum cântă băieții, cu haz, satiric: Are mama fată mareContinuă fetele:- Aoleu,aoleuuu!

- Ce ți-e, măăă?

- Mai e câte un băiat

Pe la noi, pe-aici prin sat Care n-are de arat,

N-are bani de semănat..!- Are doar de cârciumar…

De muncă n-are habar…!- L-ați văzut?

- Nu l-am văzut.

- Urma cred că și-a pierdut!

Cântă toate fetele, satiric: „Nea Alecu”- Asta-i fată jucăușă…

- Cu gunoiul după ușă…

- Punem boii la tânjală

Să scoatem gunoiu-afară!Fata bogată către cea săracă:- Geaba ești frumoasă,

Da sărăcăciosă…!Pe mine cine m-o luaTaica l-o și înzestraCu opt pluguri noi,Cu câte opt boi,Cu turme de oi!

- Fa, surată, hei!

84

Veșnicia s-a născut la satOchișorii mei,

Bate boii tăi.Sprâncenile meleBat oile tele…!

Un băiat, de obicei cel mai frumos, trebuie să aleagă și zice:- Boii …mor dă boală,

Eu..c-o natantoală..Mânc pâine cu sareDa mă uit la soare…

Cântă fetele:„Sunt o fată frumușică”Un alt băiat se aude strigâd:- Aoleu,aoleu…!

Îi răspunde o fată:- Ce ți-e măă..?

- Trandafir de fereastră,

Lasă-mă să intru-n casă,C-afară plouă de varsăȘi mă udă la cămașă!

Strigă o fată:- Aoleu,aoleu…!

Răspunde un băiat:- Ce ți-e măăă?

- Fir de floare ca bujorul,

Cine nu știe ce-i dorulDoarme-n pat ca pruncușorul!

Un băiat răspunde:- Cât e cerul de-nstelat,

Cât e teiul de-nflorat,Nu-i nimic ca omul drag!

Un alt băiat:- Foaie verde siminoc,

Ia poftiți cu toți la joc,

85

Veșnicia s-a născut la satCă de astăzi sec lăsămși n-o să ne mai distrăm!

Ca la orice sărbătoare populară, începe muzica și se prind pentru început, cu toții, în horă. Se continuă cu alte jocuri specifice zonei…

De la prima prezentare, spectacolul s-a bucurat de aprecierea părinților și bunicilor prezenți, astfel că a trebuit să-l prezentăm de fiecare dată când se apropie ”Lăsatul Secului”. Am pregătit programul de multe ori împreună cu școlarii, tocmai pentru a-l face cunoscut, pentru a stimula curiozitatea copiilor, a tinerilor, care, astăzi, nu mai văd asemenea petreceri și cărora nici părinții lor nu le povestesc.

Iată de ce trebuie să căutăm în memoria bunicilor, ca să ne cunoaștem rădăcinile, să ne hrănim din ele și să creștem puternici!

Educatoare Păun SteluțaCălmățuiu, Teleorman

Scrisoare din trecut

Pentru prima oară, trecutul îşi așează fruntea pe umărul gol, înfrigurat de vânt al prezentului. Se privesc cu dor, iar din ochii negri ai prezentului izvorăşte o frântură de lumină albă. Trecutul strânge în pumnul său această lacrimă împovărată de căldura durerii, îi prinde mâna, o îmbrăţişează, dispar…

Acum, pământul ascunde doar o urmă… o urmă care păcăleşte cu uşurinţă dibăcia ochiului. O urmă măturată de razele cenuşii ale văzduhului şi de fulgii timizi de zăpadă. Deodată, luna păşeşte în pas de vals pe scena infinitului. Razele ei îşi dau suflarea în braţele întunericului ce-şi odihneşte trupul pe patul din stele pietrificate de tăcere. S-a făcut târziu. Închid cartea, pun stiloul ca

86

Veșnicia s-a născut la satpaznic, mă simt foarte obosită. Încătuşată de un somn dulce, mă scufund în visare.

Deodată, cineva îmi şopteşte ceva, îmi mângâie părul, îl aud ca prin vis. Mă trezesc brusc, uşor speriată. Nu e nimeni. Doar lumina nopţii se joacă pe biroul meu. Puţin neliniştită, mă dau jos din pat. Afară ninge. Cerul şi pământul sunt două oglinzi sparte, printre ale căror cioburi se cuibăreşte puritatea. Arunc pe umeri o pătură din copilărie, o pătură de la bunica. Deschid uşa şi păşesc uşor pe zăpada al cărei spirit doarme. Închid ochii. Pătura parcă mă învăluie într-o aură de lumină, parcă mă îmbrăţişează. Deschid uşor ochii, îi înalţ spre cer şi parcă pot să străpung depărtările din pluş. Mă întorc, mai fac câţiva paşi şi cad în genunchi. Pătura cade în zăpadă. O lacrimă lunecă pe obraz şi se transformă într-o zână cu aripi din diamant. Dar nu mă mai recunosc.

Cred că visez. Mă ciupesc, arunc cu zăpadă, ţip, dar… nimic. Nu cred că e un vis. Recunosc locul: e satul bunicilor. Satul unde mi-am petrecut copilăria. Încerc să-mi revin, trag aer în piept, smulg cu invidie păturica din mâinile zăpezii, mă ridic. În acel moment, o fărâmă de aur zdrobit în pumnul iernii, se zăreşte pe cerul îngheţat. Merg uşor confuză pe lângă brazii fără soţ şi caut… nu ştiu ce caut… Dar, zăresc câţiva oameni care mână o căruţă trasă de doi cai negri. Îi privesc fix, simt că privirea mea trece prin ei şi se opreşte undeva departe, dacă într-adevăr s-a oprit. De căruţă era legată o pătură pe care era aşezat un brad, iar pe brad dormea un copil sufocat în nişte haine foarte groase. Un fior mă cuprinde şi brusc conştientizez iar locul în care mă aflu. Trec pe lângă mine şi nici măcar nu s-au holbat la pijamalele cu care eram îmbrăcată în toiul iernii. Foarte ciudat! Din ce în ce mai mulţi oameni ies afară, se agită… nu prea înţeleg. Stau un moment pe un trunchi de brad tăiat şi mă gândesc. Mă gândesc şi mă tot gândesc, până când aud glasuri de copii în apropiere.

” - Ce vrei să-ţi aducă azi Moş Crăciun?” ” - O păpuşă ar fi tot ce mi-aş putea dori!” Da… azi e Crăciunul!Pornesc din nou la drum. Am mers toată ziua, asemenea unei

fantome, fără să mă bage nimeni în seamă. Mai am puţin şi cred că sunt invizibilă. Parcă nici nu mai simt frigul, nici foame, nici somn nu-mi este. Noaptea urcă treptele, bate la uşă… e invitata mesei de Crăciun.

87

Veșnicia s-a născut la satAcesta este primul an în care nu am fost înecată în mii de

urări, îmbrăţişări şi cadouri. Îmi simt sufletul înfrigurat de tristeţe şi de singurătate. Trec pe lângă mai multe case. Tot satul e în sărbătoare, toată lumea cântă, dansează, toată noaptea a fost înveşmântată în lumină sfântă. Mă uit pe fereastră. O familie spune, mulţumind pentru masa îmbelşugată şi pentru sănătate. La altă fereastră mi se înfăţişează patru copii ce cântă colinde în jurul bradului frumos împodobit. Alţii mănâncă cozonac la gura sobei şi povestesc tot felul de întâmplări haioase.

La ultima fereastră unde mi-am aruncat pe furiş privirea am văzut-o… e ea… bunica!

O lacrimă îmi înfloreşte pe obraz. Este o lacrimă de fericire, o lacrimă pură. Bat la uşă măcinată de gânduri şi sentimente nedesluşite, de amintiri, de trecut şi de prezent. Bunica deschide. Aceeaşi de altă dată, cu privirea caldă, îmbrăcată în costum popular, cu basmaua înflorată ce-i ascunde părul lung şi cărunt. O iau în braţe, dar ea închide uşa râzând. Ce se-ntâmplă? Cad iar în zăpadă, încălzindu-mă cu sunetele stranii ale nopţii.

Închid ochii. Îi deschid uşor, mă uit spre cer, mă uit spre pământ şi scap din nou pătura de pe umeri. Mă aflu din nou în grădina mea. Am împietrit. Voiam să plâng, să şterg această amintire ce-mi sfâşia sufletul, dar nu mai aveam lacrimi. Nu a fost un vis, a fost doar o dorinţă ce voiam să devină realitate. M-am resemnat de mult cu trecutul. Adevărata suferinţă este că nu pot să mă resemnez cu prezentul. Sunt şi acum afectată. E o diferenţă prea mare!

Acum toţi avem de toate. Avem tot ce ne dorim.Moş Crăciun nu mai există. Noaptea în care copiii dorm

chinuiţi de dorinţa aşteptării s-a spulberat. Acum suntem prea mari să credem în Moş Crăciun. Nu mai iese nimeni cu sania la drum, nu mai râde nimeni de fiecare căzătură. Suntem prea mari să ne mai dăm cu sania! Costumele populare… ce mândrie! Dar, aşa e… acum nu mai sunt la modă! Colindele, imn al Naşterii Domnului! Unde sunt covrigii calzi, merele proaspete… Acum toţi merg cu colindul pentru bani! Acum carpetele ce întruchipează scene istorice au fost înlocuite cu postere ce omagiază marile vedete!

Oh… ce dor îmi este de satul bunicilor, de satul trecutului!Prezentul e prea rece, prea pustiu. Satul meu a uitat de tradiţii,

a uitat ce înseamnă adevăratul spirit al sărbătorilor.

88

Veșnicia s-a născut la satDacă aş putea, m-aş întoarce în trecut, lângă soba fiebinte,

lângă bucatele aburinde, cântând şi jucând sârbe şi hore.Acum, Crăciunul pentru mine înseamnă casa unde se strânge

toată familia, urându-i ”La mulţi ani!” Domului nostru Iisus Hristos.

Profesor Coadă Anelia Raluca Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu-Ialomiţa

HITIAŞULINTRE TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE

Când spui Hitiaş, spui sat din pusta Banatului, aici întâlneşti tradiţie şi multă omenie. Aşezat în partea centrală a judeţului Timiş, pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, la mijlocul distanţei dintre municipiile Timişoara şi Lugoj, la 7 km de oraşul Buziaş. A fost din totdeauna un sat de români. Din străbuni, localnicii s-au orientat spre creşterea animalelor şi păsărilor, făcând din aceasta o tradiţie.

Am copilărit în Hitiaş, sat cu oameni harnici, dornici de frumos, de nou şi de mai bine. Oameni simpli, de omenie, care în

89

Veșnicia s-a născut la satsărbători se bucurau de frumuseţea lor, iar în restul timpului munceau pământul, creşteau şi îngrijeau animalele de dimineaţa până seara. Ei au ştiut dintotdeauna să respecte datina strămoşească şi să o transmită nealterată din generaţie în generaţie. Pentru oamenii din sat timpul se împărţea între cele două mari sărbători de peste an, Paştele şi Crăciunul.

Bărbaţii îşi făceau bilanţul la un pahar de ţuică (răchie) dacă anul a fost bun sau nu, primeau musafiri (goşti) şi îşi făceau planuri pentru anul ce vine. Femeile primeneau casele, pregăteau haine noi pentru întreaga familie, ţesute, cusute în casă şi se întreceau prin a-şi răsfăţa familia cu mâncăruri alese. Copiii se bucurau de venirea sărbătorilor pentru că primeau daruri, îl aşteptau pe Moş Crăciun, plecau la colindat, viaţa lor era fără griji, iar părinţii şi bunicii se străduiau ca ei să se bucure de copilărie. În casele hitesenilor convieţuiau trei sau chiar patru generaţii, străbunici, bunici, părinţi şi copii. Numărul membrilor de familie ajungea până la nouă şi astfel familia îşi făcea bine treaba în gospodărie. Toţi membrii familiei aveau responsabilităţi, inclusiv copiii (pe măsura posibilităţilor lor).

Hiteşenii îşi creşteau copiii cu frică de Dumnezeu, sau respectându-se unii pe alţii, preţuind familia şi şcoala.

Casele erau frumoase, bine îngrijite, cu două sau trei camere; una dintre camere era numită ”soba mare” – acolo îşi primeau musafirii, ”goştii”, o bucătărie – ”cuina” şi o ”tindă” – o bucătărie în care se gătea vara.

90

Veșnicia s-a născut la satFemeile din Hitiaş erau pricepute, ţeseau la război pânză din

cânepă, in şi lână, toarsă de ele în timpul iernii, pânză pe care o coseau sau o brodau în funcţie de hainele pe care le făceau, de lucru sau sărbătoare.

Portul popular, specific prin bogăţia cromatică, broderiile, podoabele discrete de aur şi argint, ornamentaţia costumelor formează un ansamblu de o armonie deosebită şi de o valoare inestimabilă. Bărbaţii purtau izmene şi cămeşi din cânepă şi in, cusute sau brodate cu mătasă albă, iar copiii aveau izmene şi cămeşi cusute cu mătasă roşie. Femeile purtau spăcel și poale din pânză de cânepă şi în, cusute cu mătasă roşie, albastră şi neagră sau brodate cu mătasă albă în funcţie de vârstă. Cârpa înflorată, conciul de bani sau ţesut, cotrânţa şi opregul cu fir de aur, întregeau costumul.

Satul cunoaște o puternică dezvoltare în perioada 1920-1940 prin:

- înfiinţarea parcului şi plantarea platanilor; - valorificarea apelor minerale, dovadă arteziana de la intrare în sat; - realizarea podului de lemn peste Timiş; - înfiinţarea Bicăriei şi popularea ei cu animale de rasă (unele aduse din Elveţia); - construirea primăriei; -construirea Căminului Cultural şi şcoala.

Aşa a fost satul copilăriei, cu poame la marginea drumului, pe care le regăseşti şi astăzi în semn de ospitalitate, un mod de a-ţi spune BINE AI VENIT! Hitiaşul are personalitatea lui specifică, atât prin aşezarea geografică, cât şi prin profilul spiritual. Cu siguranţă, cititorule, dacă ai să ajungi, din întâmplare, să le cunoşti, te vei simţi acasă.

Gătitul este şi azi o mare fală pentru femeia din Banat. Harnice şi pricepute, trudeau de dimineaţa până seara acasă, la munca câmpului, dar erau neîntrecute gospodine. Mâncărurile tradiţionale în satul Hitiaş sunt cartofii cu carne şi colăceii (crumpi copţi cu carne fripă în dobă, şi colășeii).

91


92

Veșnicia s-a născut la satNostalgia vremurilor trecute ne cheamă în fiecare vară la

Hitiaş. În drumul nostru întâlnim un sat liniştit cu puţină lume, case goale sau, din loc în loc, la poartă, câte un batrân aşteptând să treacă cineva, să mai stea cu el de vorbă. E parcă nefiresc cât de repede au trecut anii şi vremurile s-au schimbat.

Istoricul Nicolae Iorga spunea:Istoricul Nicolae Iorga spunea: ””Fiecare generaţie poartă răspunderea menirii şi a faptelor sale. Fiecare generaţie e datoare, faţă de cele care au fost înainte de dânsa, să ducă mai departe moştenirea lăsată de aceasta şi să o întărească.”

Învăţătoarea Maria Ţenche a avut iniţiativa de a aduna în jurul său mai mulți profesori, fii ai satului, şi, o dată pe an la Hitiaş se desfăşoară un simpozion internaţional, pentru ca tradiţia satului să nu piară.

Iată şi impresiile organizatorilor:Învăţător Maria Ţenche: ”Am pornit cu entuziasm acest

proiect îndrăzneţ pentru localitatea noastră, deși părea irealizabil, scopul a fost de a păstra tradiţia satului și de a o face cunoscută în lume. An de an s-a extins numărul partenerilor, atât din ţară, cât şi din străinătate: Şcoala Elementară „2 Octombrie” Nicolinţ, Osnovna Skola „2 Oktobar”, Serbia, Liceul Profesional Toulouse-Lautrec din oraşul Albi, Franţa, Romān Āltalānos Iskola, loc. Elek, Ungaria. Pentru o zi a transformat satul în sărbătoare, localnicii bucurându-se că tradiţiile, aproape uitate, au fost reînviate de elevii şcolii”.

Profesor Mircea Ţenche: ,,Născut şi crescut la Hitiaş, cu părinţi profesori, am fost educat să preţuiesc tradiţia locului şi chiar dacă acum educ copiii din altă localitate, vin cu drag acasă, pentru promovarea satului meu.”

Profesor Simona Laura Stoia: ”Deşi predau fizică la Colegiul Naţional C. D. Loga din Timisoara, locul de naștere a părinţilor mei şi anii copilăriei mele, vacanţele de neuitat petrecute în casa bunicilor, toate acestea mă aduc de fiecare dată la Hitiaş de fiecare dată şi mai ales când e vorba de evenimente culturale, nu pot să nu

93

Veșnicia s-a născut la satfiu prezentă. Încerc ca la şcoala unde predau să stârnesc interesul elevilor, atât pentru fizică, cât și pentru tradiţia locului.”

Profesorul Emanoil Pituţ, artistul, cum îi spune echipa, profesor de desen îşi îmbracă într-o formă inedită materialele noastre: ”Pe mine, locurile natale mă încarcă cu energie pozitivă pe care n-o găsesc în altă parte. Pentru asta răspund de fiecare dată prezent”.

Conferenţiar dr. Luminița Pîrvulescu, profesor la Facultatea de Management Agricol din Timișoara: ”Deşi născută în Ardeal, studenţii cărora le-am îndrumat paşii m-au făcut să mă alătur lor la acest eveniment şi de fiecare dată la Hitiaş mă simt acasă.”

Ing. Mărioara Pisat: ”M-am născut la Hitiaş şi pentru mine a fost o onoare de a fi cooptată în echipă, simt că trebuie să dăruiesc oamenilor din sat, tot ce ei mi-au dăruit în anii copilariei mele.”

Hitiaşul stârneşte în noi entuziasm, pasiune, pentru a duce mai departe tradiţia locului, aşa că vă invităm să vă alăturaţi acţiunilor noastre când satul se îmbracă în sărbătoare pe 17 mai, pregătit să îşi primească musafirii (goscii).

Cu drag, organizatorii.

94


Cuprins:

O, fortunatos agricolas!, Barna Maria RodicaÎn amintirea Babei Măndel, Chiriac Loredana

Petale de suflet, Iacob CristinaUltima sosire, Codău Daniel

Pariu cu viaţa, Ionescu IulianaLeagǎnul copilǎriei, Rusu Daniela

Satul... altǎ veşnicie a sufletului, Cioica CristinaPoteca din grădina bunicii, Pantazi Ana-Maria

Satul în secolul al XXI-lea, Andriesei MartaSatul tradițional, satul modern, Năstasă Roxana

Satul cu dor, Cociorva IonSatul în secolul XXI, Mechenici Monica

Satul românesc – prezent, trecut și viitor, Mihalcea LilianaSatul secolului al XXI-lea, Buradel Marinela

Satul românesc - izvor de obiceiuri şi tradiţii, Coman Vasilica

95

Veșnicia s-a născut la satIzvoarele – satul secolului al XXI-lea, Iorgu Lucia

Satul secolului al XXI-lea, Mistodie DănutSatul mioritic, Rădășan Lucian-NicuNu uitați rădăcinile!, Păun Steluța

Scrisoare din trecut, Coadă Anelia RalucaHitiașul între tradiție și actualitate

Tulea Denisa, grupa mare, Ciulnița

96


Smarandache Simona, grupa mare, Călmățuiu

Ene Alexandru, grupa mare, Călmățuiu

97


Tache Andreea, clasa a II-a, Barbu Catargiu

Tabarcic Alexandra, clasa a III-a, Școala Poiana

98


Iordănescu Veronica-Ionela, clasa a II-a, Poiana

Busuioc Alina Andreea, clasa a V-a, Grindu

99


Tremură Ciprian, clasa a VIII-a, Dimitrie Pompeiu

Iacole Cristina, clasa a VI-a, Grindu

100


Gheorghe Alexandra, clasa a VII-a, Grindu

101


Pleșea Marius Cristian, clasa a II-a, Poiana

Marcu Mădălina Mariana, clasa a III-a, Poiana

102


Constantin Maria Cristina, clasa a III-a, Barbu Catargiu

Călin Emanuel, clasa a X-a, Periam

103


Ușvat Andrada, clasa a X-a, Periam

Tache Andreea, clasa a II-a, Barbu Catargiu

104


Borcea Alexandra, clasa I, Ciulnița

Craiu Daniela Elena, clasa a IV-a, Ciulnița

105


Drăgănoiu Florentina, clasa a II-a, Ciulnița

Chitic Răzvan, clasa a V-a, Dimitrie Pompeiu

106


Bucur Ana-Maria, clasa a VII-a, Ciulnița

Ionescu Iuliana, clasa a VI-a, Grindu

107


Busuioc Alina Andreea, clasa a V-a, Grindu

108

editia a iii-a 2012, vesnicia s-a nascut la sat

Documents