CURSUL 2

ECONOMIA DE PIAŢĂ. PIATA, CONCURENTA SI PRETUL

Economia de piaţă este o modalitate eficientă şi complexă, restructurată şi dezvoltată de mai bine de două secole, prin care se realizează activitatea economică.

Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază mecanismul generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la bunurile economice este reglat prin preţ.

În plan istoric, acţiunile oamenilor pentru acoperirea cerinţelor de viaţă au creat diferite forme de realizare a activităţilor economice. Astfel, de la economia naturală caracterizată prin autosatisfacerea nevoilor personale ale producătorilor şi ale familiilor lor s-a trecut la economia de schimb, în care crearea şi adâncirea diviziunii sociale a muncii a transformat produsele in mărfuri, adică destinate pieţei. Această transformare a favorizat evoluţia economiei de la forma de schimb nonmonetar (marfă contra marfă) către economia modernă de schimb monetar.

În esenţă, aceasta reprezintă economia de piaţă actuală, unde se realizează produse destinate pieţei şi moneda are funcţiile de mijloc de schimb, de plată şi de evaluare a rezultatelor.

Înţelegerea esenţei şi trăsăturilor economiei de piaţă, ca şi cunoaşterea ei atât teoretică, cât şi prin prisma unor experienţe naţionale, sunt neîndoielnic necesare şi utile într-o perioadă în care se caută modalităţi şi soluţii adecvate pentru transformarea economiei româneşti într-o economie capabilă să răspundă unor exigenţe deopotrivă economice şi social-umane.

Se ştie că statele occidentale avansate se bazează pe o economie de piaţă concurenţială şi de aceea dezvoltarea unei societăţi civilizate şi democratice este tot mai frecvent legată de existenţa acestui sistem economic.

Realităţile contemporane demonstrează însă că economiile occidentale nu pot fi apreciate ca economii de piaţă „pure” şi că mecanismele pieţei nu sunt întotdeauna şi în mod absolut benefice, costurile sociale putând contrazice chiar şi cele mai generoase structuri şi strategii. O abordare lucidă şi pătrunzătoare a „realului”, a „concretului”, faţă în faţă cu „idealul”, cu „modelul teoretic” apare oportună.

2.1. Trăsăturile economiei de piaţă

Încercând să definim economia de piaţă contemporană am putea să o considerăm ca o economie a cărei organizare şi funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei în cadrul unui regim liberal (legislativ, instituţional, politic, etc.) bazat pe proprietatea privată şi fără acţiuni restrictive ale statului.

Ca urmare, producţia, repartiţia, schimbul, consumul se pot realiza pe baza liberei iniţiative. Fiecare individ/persoană este liber:→ să întreprindă, organizeze, gestioneze şi să conducă o activitate economică;→ să producă şi să obţină un venit pe care să-l cheltuiască după propria voinţă / dorinţă;→ să economisească o parte din disponibilităţile de venit;→ să-şi urmărească propriile interese economice ţinând însă cont de necesitatea

armonizării acestora cu interesele generale ale societăţii.

Desigur există anumite limitări din punct de vedere legislativ, dar acestea reprezintă mai degrabă reguli generale, organizaţional-funcţionale, de respectare a ordinii publice, norme sanitare etc.

Folosind o definiţie mai restrânsă: economia de piaţă desemnează sistemul economic în care piaţa reprezintă dimensiunea cardinală a acestuia, cantităţile produse şi preţurile depinzând de confruntarea dintre cerere şi ofertă şi nu de o planificare centralizată.

Ca sinteză a ceea ce există în prezent în ţările occidentale, economia de piaţă se defineşte prin următoarele trăsături:

1. Este o economie multipolară, în sensul că este constituită din numeroase centre distincte de iniţiativă, decizie, organizare, gestiune şi conducere a unei activităţi economice. Aceste centre reprezintă agenţi de producţie, de ofertă de factori, de consum, legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb, respectiv operaţiuni de vânzare-cumpărare. Fiecare agent economic are un comportament propriu, diferenţiindu-se de ceilalţi prin raţionalitate, orizont, forţă şi influenţă economică.

2. Este o economie descentralizată – întrucât deciziile sunt luate de către agenţii economici independenţi, acţiunile acestora fiind coordonate prin intermediul pieţei, al fluxurilor monetare, unităţile din economie fiind legate între ele, prin schimburile de activităţi, respectiv bunuri şi servicii. Deşi fiecare agent economic are autonomie în domeniul său, funcţionarea economiei descentralizate nu este consecinţa doar a iniţiativelor şi acţiunilor micro, ci şi a unor macrodecizii referitoare la legăturile dintre agenţii economici, a cadrului juridic şi instituţional al activităţii economice şi a cerinţelor de vocaţie naţională şi globală care depăşesc orizontul şi posibilităţile fiecărei unităţi. Din acest punct de vedere economia de piaţă este opusă economiei centralizate care este organizată, gestionată şi condusă de stat.

Şi în economia de piaţă se iau decizii la nivelul economiei naţionale, dar acestea nu lezează, anulează şi nu introduc restricţii, ci reprezintă acţiuni de importanţă naţională.

3. Este o economie de întreprindere – deoarece spaţiul micro-economic este fundamental pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea asigurând legătura între diferitele categorii de pieţe, între oferta şi cererea finală. De aici, rezultă rolul central al întreprinzătorului care, prin intermediul mecanismului de piaţă combină factorii de producţie separaţi din punct de vedere juridic şi economic şi compară preţurile acestora, ghidându-se în activitatea sa de raportul dintre cost şi preţ de vânzare.

4. Este o economie de calcul în expresia monetară – căci moneda, numitor comun al activităţii agenţilor economici, satisface cerinţa de estimare şi cuantificare a costurilor şi a rezultatelor. Prin intermediul monedei, agenţii economici au posibilitatea să efectueze multiple şi diverse calcule economice, eşalonate în timp, care stau la baza propriilor strategii, raţionalităţi, decizii şi comportamente. Preţurile, ca expresii monetare ale relaţiilor dintre bunuri indică şi măsoară resursele şi necesităţile economice între care se tinde să instaureze un echilibru.

5. Este o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi obiectivul central la întreprinderii, motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic. Pentru realizarea lui, agenţii economici nu sunt limitaţi decât de propriile lor capacităţi şi competenţe şi de respectarea drepturilor celorlalţi agenţi. Exprimând diferenţa dintre încasări şi cheltuieli, profitul depinde esenţial de condiţiile de piaţă. Justificat adesea ca fiind remunerarea spiritului de iniţiativă şi de inovaţie, a capacităţii de întreprindere şi de risc, profitul apare ca un venit rezidual al întreprinzătorului, ce îndeplineşte un rol de recompensă şi sancţiune a acestuia pentru calităţile activităţii sale. Întrucât profitul ocupă locul central în raţionamentul întreprinzătorului, concret obiectivul de maximizare a acestuia este permanent şi pe termen lung, alte obiective putând avea prioritate pe termen scurt.

6. Este o economie în care rolul statului ca agent distinct cu funcţii specifice se manifestă indirect şi global, adică statul prin acţiunile sale nu se substituie mecanismelor pieţei, nu îndeplineşte funcţiile acesteia şi intervine pentru a susţine, completa şi înlătura consecinţele negative ale funcţionării ei. Intervenţia statului este indirectă, întrucât respectă libertatea agenţilor economici şi cea de formare a preţurilor, dar orientează totuşi economia, influenţând-o prin politica financiară, monetară sau socială; acţionează asupra „direcţiilor majore” ale activităţii economice ca repartiţia veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de muncă, regulile concurenţei ş.a. Respectând logica internă a pieţei şi a mişcării agenţilor economici, intervenţia statului vine deci, în sprijinul economiei de piaţă private şi nu poate subzista decât prin ea.

7. Aceste trăsături ale economiei de piaţă derivă şi îşi găsesc suportul în predominanţa proprietăţii private (asupra bunurilor, factorilor de producţie ş.a.) şi în respectarea drepturilor de proprietate. Aceasta trasatură fiind esenţială în existenţa unui sistem bazat pe mecanismul pieţei. Inviolabilitatea proprietăţii private şi respectarea libertăţii individului sunt consfinţite prin lege, proprietatea privată fiind recunoscută drept sacrosantă. În pofida unor mutaţii privind formele de proprietate şi funcţionarea mecanismului economic, economia de piaţă a fost şi rămâne în fond o economie a intereselor private. Iar faptul că proprietatea privată este dominantă nu exclude existenţa proprietăţii publice, înţeleasă şi acceptată ca o proprietate în interesul tuturor. Evident există şi o proprietate mixtă rezultată din combinarea celor două tipuri de proprietate care rămân fundamentale din punct de vedere economic.

Definind astfel economia de piaţă trebuie însă să avem în vedere şi relaţia dintre structurile economice şi cele sociale, mentale, politice, culturale, întrucât economia de piaţă se integrează într-un sistem (respectiv într-un ansamblu coerent şi specific) relativ stabil, de diverse componente ce formează societatea modernă. Este evident că supremaţia în acest sistem revine structurilor economice. De aceea sistemul economiei de piaţă care se bazează şi generează libertatea economică a individului favorizează libertatea politică şi implică separarea relativă a puterii economice de puterea politică. După opiniile multor economişti, economia de piaţă s-a dezvoltat în strânsă legătură cu instituţiile politice democratice, reflectând modalitatea de a gândi prin prisma valorii şi independenţei fiecărui individ. Economia de piaţă difuzează puterea economică, deşi această difuziune a puterii nu este egalitară, concentrarea bogăţiilor conferind o anumită influenţă politică şi socială. Deci, deşi se separă puterea economică de puterea politică şi de alte forme de putere, această separare nu este completă. Sistemul de piaţă rămâne însă cel ce fundamentează sistemul politic democratic şi pentru realizarea unor corective economice la injustiţiile din societate. Fără îndoială că relaţiile de determinare dintre liberalismul economic şi cel politic au un caracter relativ, dovedit şi de faptul că au existat şi mai există, îndeosebi în ţările lumii a treia, situaţii în care economia de piaţă subzistă în regimuri mai puţin democratice.

2.2. Mecanismul de funcţionare

Economia de piaţă se particularizează prin faptul că funcţionează prin mecanismele pieţei concurenţiale. Respectiv relaţiile dintre cei ce se implică în economie, care reflectă şi legăturile dintre diversele sfere ale activităţii oamenilor, se realizează prin piaţă.

Acest sistem are la bază concurenţa considerată drept o transpunere în plan economic a principiului libertăţii individuale şi al „liberei iniţiative”.

Concurenţa apare ca un model de comportament al agenţilor economici în sistemul de piaţă care implică o rivalitate între participanţii la schimb exprimând însă şi o situaţie de piaţă.

Funcţionarea pieţei depinde esenţial de preţuri. Acestea, ca semnale recepţionate de agenţii economici în funcţie de care îşi stabilesc deciziile şi îşi modelează comportamentele şi reacţiile, asigură în ultimă instanţă coerenţa deciziilor din economie prin ajustarea preţurilor în funcţie de modificarea raportului dintre cerere şi ofertă.

Aşadar într-o economie de piaţă, prin variaţiile cantitative ale ofertei şi cererii şi ajustarea permanentă a preţurilor, producătorii şi cumpărătorii, ofertanţii şi solicitanţii de produse şi resurse economice pot acţiona fără a fi influenţaţi, dincolo de interese, de alţi factori şi, cel puţin în principiu, de acţiunile statului. În consecinţă, structurile şi evoluţia economiei şi funcţionarea acesteia au la bază mecanismul pieţei, al preţurilor rezultate din confruntarea deciziilor şi a comportamentelor subiecţilor economici.

Dominaţia mecanismelor concurenţiale nu semnifică absenţa factorului raţional la nivel micro şi macroeconomic, dimpotrivă acesta se manifestă atât prin strategiile şi programele firmelor şi ale consumatorilor elaborate pe baza informaţiilor pieţei, restricţiilor economice, anticipaţiilor riscului, etc., cât şi prin acţiunile statului (autorităţilor publice) pentru bunul mers al economiei.

În mod frecvent se apreciază, că economiile occidentale nu prezintă trăsăturile „pieţei perfect concurenţiale” din gândirea clasică şi neoclasică, caracterizându-se prin „concurenţă imperfectă”. Această situaţie se reflectă în dominaţia unui număr redus de producători şi cumpărători. De aceea mecanismele pieţei se interpenetrează cu unele acţiuni concepute în afara acesteia de către agenţii economici şi în care statul, devenit el însuşi un agent economic independent, apare ca un element al evoluţiei economiei.

Schimbările din raportul public - privat în funcţionarea economiei, a generat aprecierea unor economii occidentale drept „economii mixte”. Rămâne totuşi faptul că într-o economie de acest tip mecanismele pieţei determină şi arbitrează în principal deciziile economice, fiind în accepţiunea clasică acea „mână invizibilă” care influenţează viaţa economică. Pentru că, în fond, prin concurenţă, preţuri şi oscilaţiile raportului cerere-ofertă, piaţa determină şi influenţează deciziile şi comportamentul agenţilor economici (menaje, firme, stat) şi asigură funcţionarea şi reglarea activităţii economice.

„Libera iniţiativă” a întreprinzătorului, ca şi „suveranitatea cumpărătorului”, caracteristice acestui tip de economie, sunt privite în strânsă legătură cu piaţa, semnificând atât libertatea întreprinzătorului de a decide ce şi cum să producă în virtutea consideraţiilor de preţ şi rentabilitate, de profituri şi pierderi, cât şi libertatea consumatorului de a decide cât să cheltuiască şi ce să cumpere din veniturile sale pentru a-şi procura cea mai mare satisfacţie. Piaţa permite deci atât libertatea de acţiune a participanţilor la schimb, respectiv a vânzătorilor (producători de bunuri şi servicii sau deţinători de factori de producţie) şi cumpărătorilor, cât şi principiul maximizării profitului şi a satisfacţiei utilizării bunurilor şi serviciilor ca mobil esenţial al acţiunilor din economie, inclusiv din punctul de vedere al asigurării echilibrului1.

Ca mecanism de reglare a funcţionării economiei, piaţa are şi funcţia de a determina alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice (materiale, umane, financiare) prin deciziile cu privire la producţie, repartiţie şi consum.

După natura şi obiectului tranzacţiilor, multitudinea operaţiunilor se grupează pe mai multe pieţe: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa factorilor de producţie, piaţa acţiunilor şi piaţa monetară.

Piaţa înglobează practic, cele trei mari categorii de mărfuri: bunurile şi serviciile, factorii de producţie (forţa de muncă, capitalul şi resursele naturale) şi moneda, aceasta din urmă fiind o marfă stocabilă, care înlesneşte activitatea agenţilor economici. Se creează astfel un flux de bunuri de la producători către consumatori, compensat de un flux monetar de la consumatori la producători şi un flux de servicii oferite de posesorii factorilor de producţie,

1 Bulborea Ion, coord., Microeconomie si Macroeconomie, Partea I, Ed.Pro Universitaria, p.212

compensat şi acesta de un flux monetar de la utilizatorii factorilor de producţie către cei care îi deţin.

Astfel, prin funcţionarea economiei se constituie circuitele economice: producţia creează venituri, veniturile dau naştere la cheltuieli, cheltuielile suscită producţia ş.a.m.d. Analizele evoluţiei economiilor de piaţă occidentale din ultimele decenii au scos în evidenţă unele slăbiciuni şi eşecuri ale mecanismelor autoreglatoare ale pieţei, de a asigura în orice condiţii şi în mod durabil echilibrul economic, alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor, cât şi incapacitatea acestora de a acoperi unele cerinţe noi ale vieţii contemporane. Astfel, datorită, complexităţii crescânde a vieţii economice şi sociale, au apărut unele fluctuaţii şi dezechilibre (şomaj, inflaţie, încetinirea sau stagnarea creşterii, subutilizarea şi irosirea unor resurse, poluarea mediului ş.a.), disfuncţionalităţi şi distorsiuni sectoriale, regionale, pe plan social, etc, care duc la concluzia că sistemul economiei de piaţă nu este unul perfect, ci doar cel mai eficient.

2.3. Modele teoretice şi tipuri concrete de economie de piaţă

În ştiinţa economică se conturează câteva fundamentări doctrinare ale economiei de piaţă care particularizează marile orientări din gândirea economică actuală. Există deci câteva sisteme conceptuale de abordare, explicare şi interpretare a economiei de piaţă care se sintetizează în următoarele modele: neoclasic, keynesist, instituţionalist, libertarian, al economiei reglate şi al dezechilibrelor inerente.

Modelul neoclasic are la bază teza că prin respectarea strictă a proprietăţii private şi a liberei iniţiative mecanismul pieţei (preţurile, jocul cererii şi al ofertei, concurenţa) reprezintă forţa obiectivă de coordonare a opţiunilor şi activităţilor agenţilor economici. Astfel este posibilă autoreglarea şi funcţionarea echilibrată a economiei. Fără a se exclude orice rol al statului în economie se acceptă o intervenţie selectivă a acestuia mai ales prin politici monetare, fiscale, bugetare.

Se acordă o importanţă deosebită ofertei (producţiei) şi eficientizării activităţilor economice prin alternative de utilizare a resurselor bazate pe perfecţionare.

Modelul keynesist se particularizează prin aprecierea că mecanismele clasice ale pieţei nu pot asigura singure funcţionarea echilibrată a economiei cu folosirea deplină a resurselor. De aceea este necesară intervenţia statului în mod permanent ca centru de decizie şi agent economic, în calitate de autoritate publică şi nu neapărat prin intermediul proprietăţii. Se acordă o importanţă deosebită problemelor cererii şi rezolvării unor probleme sociale (şomaj, sărăcie, ş.a.). În acest sens se atribuie prioritate reglării conjuncturale a pieţei paralel cu elaborarea unor politici pe termen mediu şi de dezvoltare pe termen lung. Pe această linie sunt luate în consideraţie şi bunurile şi serviciile oferite de stat ce nu îmbracă forma de marfă (educaţie, asistenţă sanitară şi socială, unele utilităţi publice etc.).

Modelul instituţionalist aparţine grupului de economişti care consideră că ipotezele clasice, concurenţa pură şi perfectă, hegemonia consumatorului, legea randamentelor descrescânde ş.a. nu se verifică în realitate. Actualmente economiile de piaţă occidentale se caracterizează prin concurenţă imperfectă, dominarea organizării şi gestiunii de către manageri ce nu sunt proprietari şi alcătuiesc o tehnostructură, deschiderea frontierelor economice naţionale prin mondializare şi regionalizare, generalizarea rolului informaţiei ş.a. În consecinţă a devenit necesară o intervenţie instituţională în economie pe linia controlului preţurilor şi a repartiţiei veniturilor, o planificare orientativă, stabilirea unor strategii de dezvoltare, coordonarea unor activităţi şi domenii economice strategice.

Modelul libertarian de economie de piaţă este un model neoliberal american care absolutizează libertatea în economie considerând dăunătoare orice încercare de implicare a statului în economie. Acest model teoretic se caracterizează prin susţinerea eficienţei şi a

capacităţii mecanismelor pieţei libere de a îndeplini perfect funcţiile de reglare automată a economiei, de alocare şi utilizare eficientă a resurselor şi de a realiza totul în economie.

Se preconizează extinderea proprietăţii private şi în domenii cum ar fi serviciile publice şi generalizează liberalizarea vieţii economice şi sociale. Orice intervenţie a statului este considerată o reducere a libertăţii – de iniţiativă, decizie şi acţiune – fiind necesară o dezetatizare totală a economiilor occidentale.

Modelul economiei reglate apropiat de abordarea instituţionalistă se fundamentează pe teza că piaţa este doar o formă printre altele de coordonare şi reglare a activităţii, întrucât nefiind atotcuprinzătoare piaţa nu poate include întregul spaţiu economic. De pildă în interiorul firmelor nu există relaţii de piaţă, organizarea şi gestiunea activităţii nefiind realizate conform principiilor de piaţă.

Pornindu-se de la faptul că ajustările dintre diversele procese economice prin intermediul mecanismelor pieţei sunt din ce în ce mai puţin instantanee şi mult mai complicate şi de durată, se fundamentează necesitatea implementării unor mecanisme de corectare şi ajustare a soluţiilor la nivel micro, mezo şi macroeconomic. Elaborate pe baza unor evaluări ex-ante ale efectelor economice şi sociale, acestea răspund necesităţii de informare şi orientare a comportamentului agenţilor economici creând cadrul asigurării unei coerenţe a deciziilor la toate nivelele în faţa incertitudinii şi a riscurilor din viitor. Rezultă deci că aceste mecanisme de ajustare şi corectare nu se substituie mecanismelor pieţei, ci sunt menite să favorizeze realizarea funcţiilor acestora. Piaţa rămâne unul din elementele principale de echilibru global alături de care mecanismele determinate şi regulile, mai ales cele „colective”, joacă un rol important în domeniile cu impact asupra funcţionării economiei cum ar fi: forma şi intensitatea concurenţei, raporturile salariale, reglementările utilizării forţei de muncă, gestiunea monetară, etc.

Modelul dezechilibrelor inerente. În acest model teoretic economia este abordată nu numai prin ipoteza concurenţei şi a eficienţei directe a mecanismelor pieţei, ci şi prin existenţa unor distorsiuni şi dezechilibre inerente. Se consideră că ceea ce caracterizează economia contemporană este instabilitatea şi diversele dezechilibre. Această stare şi tendinţe sunt explicate prin accentuarea rigidităţii preţurilor, mai ales către creşterea lor continuă. De aici teza rigidităţii preţurilor – mai ales a salariului şi a dobânzii – şi a incapacităţii lor de a asigura adaptarea ofertei la cerere pe diversele pieţe. Abdicându-se de la teza flexibilităţii şi în consecinţă admiţându-se dezechilibrele ca inerente funcţionării economiei de piaţă, în „teoria dezechilibrelor” care fundamentează acest model, ipoteza concurenţei şi eficienţei mecanismelor pieţei este înlocuită cu cea a distorsiunilor şi dezechilibrelor în economie. Astfel, ajustarea dezechilibrelor în economia de piaţă presupune anumite „costuri de ajustare” concretizate în accentuarea rigidităţii preţurilor.

Ajustările economiei pentru micşorarea dezechilibrelor implică anumite costuri care influenţează negativ economia. Din această cauză se susţine necesitatea unor măsuri economice la toate nivelele pentru micşorarea efectelor negative ale dezechilibrelor, pentru ca acestea să nu se amplifice şi când este posibil să fie prevenite.

Din multitudinea de experienţe naţionale am putea desprinde unele „tipuri concrete” de economie de piaţă pe care le-am putea denumi: tipul anglo-saxon, tipul vest-european, economia socială de piaţă, tipul nordic şi economia paternalistă. Aceste tipuri care sunt expresie şi a condiţiilor concrete şi caracteristicilor de dezvoltare din perioada modernă reflectă fără îndoială o distanţă mai mare sau mai mică între teorie şi practică2.

Tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cel mai puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului – în special sub forma întreprinderilor publice – adepte ale ideii de superioritate a întreprinderilor private şi a liberei iniţiative. Aceste caracteristici pot fi întâlnite în S.U.A., Anglia, Canada ş.a.

2 op.cit.p.219

Economiile din acest tip sunt economii concurenţiale, mecanismele pieţei fiind cele care reglementează deciziile agenţilor economici, promovându-se chiar şi prin intervenţia statului concurenţa drept condiţie a funcţionării eficiente a economiei. În aceste economii predomină sectorul privat. Marile companii sunt cele ce deţin o poziţie dominantă, având cea mai mare pondere inclusiv în ramurile cheie şi strategice, în cercetarea ştiinţifică, în fluxurile investiţionale şi în comerţul exterior; acestea au un rol important şi în relaţiile economice internaţionale, numărându-se printre cele mai mari companii din lume.

În acest tip de economie de piaţă, statul este abordat „ca un agent necesar menţinerii coerenţei logice a ansamblului”, în condiţiile imperfecţiunilor pieţei. La nivelul administraţiei centrale sau regionale statul iniţiază şi aplică o politică economică caracteristică unui „intervenţionism suplu şi liberal” menit să influenţeze pozitiv mediul economic privat. Statul sprijină activitatea economică privată atât prin corijarea anumitor deficienţe ale acestuia în domeniul producţiei şi repartiţiei, cât şi prin favorizarea derulării acestei activităţi într-un cadru monetar stabil şi cu o ofertă de servicii colective indispensabile colectivităţii şi dezvoltării iniţiativelor private.

Sectorul public – întreprinderi productive şi de servicii – ocupă un loc neglijabil în economie, deţinând cea mai mică pondere în comparaţie cu celelalte state occidentale. Din acest punct de vedere, oscilaţiile între naţionalizări, reprivatizări, concesionări ale unor servicii publice, dereglementări pe unele pieţe evidenţiază subordonarea acţiunilor statului intereselor private în aspiraţia consolidării economiei de piaţă. Intervenţia statului se realizează în mod prioritar prin instrumentele fiscal-bugetare, monetare şi de credit (în S.U.A., la nivelul statelor se manipulează 40% din finanţele publice americane). Dar aceste modalităţi de intervenţie nu exclud elaborarea de către administraţiile guvernamentale a unor programe de politică economică, ca şi a unor prognoze economice pe termen mediu şi lung cu privire la evoluţia economică.

Reflectând o aplicare în practică a concepţiilor neoliberalismului, monetarismului şi „economiei ofertei”, economiile de piaţă incluse în acest tip pot fi apreciate drept „patria neoliberalismului”.

Tipul vest-european cuprinde economiile de piaţă adepte ale intervenţiei statului în economie atât prin diferite politici economice cât şi prin sectorul public şi planificare – ca instrument de reglementare ex-ante a funcţionării economiei, ceea ce le conferă într-o proporţie mai mare sau mai mică trăsătura de economii mixte. Aceste caracteristici care variază după coloratura politică a guvernului se întâlnesc într-o serie de ţări vest-europene ca de exemplu Italia, Franţa, acestă din urmă ţară având o contribuţie determinantă pe plan conceptual şi al implementării acestui tip de economie.

Economiile din acest tip sunt economii concurenţiale, dar flexibilitatea mecanismelor de piaţă poate fi influenţată de intervenţia statului. Pe planul structurilor economico – organizatorice, alături de sectorul privat există şi un sector public şi un sector mixt. În sectorul privat, numeroase întreprinderi mici şi mijlocii coexistă cu marile companii şi beneficiază de o protecţie din partea statului.

Semnificaţia sectorului public în aceste economii se remarcă atât prin dimensiunea şi structura lui sectorială cât şi prin rolul pe care-l joacă în funcţionarea şi dezvoltarea economiei. Astfel au o poziţie importantă în sectoare determinante prin efectul lor de antrenare („poli ai creşterii”), în cele dependente de aprovizionarea din exterior, sau de interes general; de exemplu, în Franţa şi Italia în energetică, informatică, electronică, industria farmaceutică, băncile de depozit, unele bănci comerciale etc.

Intervenţia statului se distinge prin caracterul ei de concertare, acesta intervenind ca un partener de partea cererii şi a ofertei factorilor de producţie, în promovarea creşterii economice şi în orientarea dezvoltării în general. În acest scop, un loc deosebit se acordă creditului, în ideea necesităţii ajungerii din urmă a economiilor partenere din punctul de

vedere al nivelului economic general, al standardului industrial, al competitivităţii, al stăpânirii pieţei interne.

Interferenţa dintre agenţii privaţi şi stat în procesele de decizie şi reglare a economiei, inclusiv prin planificare şi prognoză la nivel macroeconomic, reprezintă o încercare de diminuare a insuficienţelor mecanismelor pieţei ca şi a gravităţii repercusiunilor pe care acestea le-ar putea avea asupra economiei şi a vieţii sociale în general. Această interferenţă reflectă, după opinia unor autori occidentali, crearea unui sistem de funcţionare în care vin în contact o economie administrată cu o economie de opţiune.

Această coexistenţă şi combinare a elementelor private şi etatiste în structura economică şi în funcţionarea unei economii în care forţele pieţei reprezintă fundamentul, constituie o aplicare mai mult sau mai puţin ortodoxă a teoriilor de inspiraţie keynesistă.

Economia socială de piaţă reprezintă un tip de economie de piaţă care tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială. Funcţionarea acestui tip de economie de piaţă nu presupune doar o expansiune liberă a producţiei şi schimbului de mărfuri, ci şi găsirea unor soluţii de ordin social, economic şi chiar politic. Atributul „social” exprimă obiectivul realizării, în condiţiile funcţionării libere a pieţei, a unei armonii între interesele, opţiunile şi acţiunile diverselor categorii sociale ca suport şi impuls al dezvoltării societăţii. Înfăptuirea acestui obiectiv neputând avea loc spontan, prin simplu joc al forţelor pieţei, presupune intervenţia activă a statului în vedera concertării şi a controlului activităţii membrilor societăţii pentru obţinerea unui consens social; prin aceasta nu este diminuat rolul predominat al pieţei, economia funcţionând pe baza mecanismelor pieţei libere nereglementate.

Trăsăturile de bază ale acestei economii de piaţă se regăsesc în Germania, ca prototip al acestui model şi, pe jumatăte şi în Austria şi Olanda.

Se încearcă realizarea unei convergenţe între economie şi societate, prin corelarea structurilor (ordinii) economice cu cele din afara acestora. În practică, ordinea economică include piaţa, mecanismul preţurilor şi concurenţa, formele de organizare a întreprinderilor, instrumentele monetare şi financiare şi are menirea de a face convergente deciziile agenţilor economici individuali independenţi. În acest context, statul intervine pentru a elimina abuzurile şi a corija disfuncţiile inevitabile generate de jocul pieţei în domeniul concurenţei şi al protecţiei sociale. Şi aceasta se realizează printr-o cooperare între puterea publică şi întreprinderile private, printr-un contact permanent între administraţia publică şi firme şi dintre patronat şi sindicate.

Specificitatea intervenţiei statului constă în accentul deosebit pus pe: îmbunătăţirea formelor de organizare şi conducere la nivel micro-economic; introducerea generalizată a sistemului „co-deciziei” şi „co-gestiunii”; folosirea cu predilecţie a pârghiilor financiare prin intermediul instituţiei bancare centrale. Acceptându-se un anumit gen de implicare a statului în economie, aceasta este în principal emanaţia puterii legislative şi mai puţin a puterii executive.

În cazul tipic de economie socială de piaţă, respectiv Germania, opţiunea pentru acest tip de economie explică modicitatea sectorului public şi ponderea cea mai redusă a întreprinderilor mici şi mijlocii din economie comparativ cu celelalte state occidentale. Privită în relaţie cu teoria economică, economia socială de piaţă se situează între neoliberalism şi neokeynesism.

Tipul nordic de economie de piaţă reprezintă o economie de piaţă contractuală în sensul unei cooperări între sectorul privat şi stat cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii prin soluţii acceptabile a unor cerinţe de ordin economico-social cum ar fi combinarea creşterii şi a eficienţei economice cu promovarea unor valori social-umane şi de bază pentru toţi membrii societăţii, în care pragul este satisfacerea nevoii medii şi respectarea limitei de sus a echităţii sociale.

În acest sens se acţionează pentru realizarea unei repartiţii echitabile a veniturilor, asigurarea asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesul echitabil la toate serviciile sociale.

Acest tip de economie de piaţă este specific Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Finlandei. În aceste economii, care în esenţă sunt economii de piaţă şi de iniţiativă privată, statul desfaşoară o intervenţie care este înainte de toate pe plan social, îndeplinind astfel un rol de „stat protector”.

Acţionând mai puţin prin intermediul sectorului public propriu zis, statul intervine în mecanismele de repartiţie şi în relaţiile sindicate – uniuni patronale favorizând o limitare a concentrării bogăţiei şi respectiv a polarizării societăţii. Astfel intervenţia este deosebit de pronunţată în economie şi are un caracter „negativ” apelând în special la instrumente fiscale (impozite progresive mari) şi bugetare, promovând multiplicarea serviciilor sociale.

În aceste ţări nordice ce se situează printre cele mai bogate ţări din lume performanţele economice şi sociale obţinute au fost favorizate de un tip de economie în care s-a atins un echilibru între egalitatea condiţiilor şi eficienţa economică, ceea ce a permis să se concilieze economia de piaţă cu justiţia socială bazată pe o fiscalitate puternică şi un nivel înalt al bunăstării colective. Acest sistem de funcţionare a economiei caracterizează modelul nordic drept unul de compromis şi consens între capital şi muncă care a făcut posibilă apariţia unor societăţi unde nu se mai întâlneşte sărăcia de mari proporţii.

Dacă din punct de vedere politic aceste economii sunt o reflectare a reformismului social promovat de îndelungatele guvernări social – democratice, din punctul de vedre al doctrinei economice ele reprezintă o implementare a celei mai radicale orientări keynesiste.

Economia de piaţă paternalistă este o economie cu puternice elemente tradiţionale şi naţionale care favorizează dezvoltarea competenţei şi a spiritului de liberă iniţiativă şi de concurenţă al agenţilor economici, în care rolul statului de catalizator în economie şi societate se înfăptuieşte prin modalităţi ce reflectă o transpunere la nivel macro a sistemului paternalist de la nivel microsocial.

Japonia este un exemplu tipic al economiei specifice, paternalismul având rădăcini adânci în condiţionări şi tradiţii istorice, politice, instituţionale, economice, (inclusiv resurse naturale limitate şi presiune demografică), morale, culturale, generând originalitatea vieţii economice.

Performanţele pe planul eficienţei, flexibilităţii şi competitivităţii ale acestei economii sunt în mare măsură legate de aplicarea principiilor respectării activităţii libere a agenţilor economici şi a concurenţei combinate cu capacitatea de adaptare la mediu. Intervenţia guvernamentală care veghează asupra dezvoltării economice pentru îmbinarea coerentă a iniţiativei locale cu conducerea centrală competentă, calitatea instrucţiei generale şi gradul ridicat de pregătire profesională, importanţa acordată informaţiei şi cunoaşterii considerate resurse fundamentale constituie factori determinanţi de evoluţie.

Economia predominant privată are un caracter dual: marile companii şi puternicele grupuri financiare (adesea cu o bază familială), alături de care coexistă numeroase firme mici integrate ca subfurnizori chiar şi în ramurile moderne. Marile companii, ca şi micile întreprinderi grupate fie pe orizontală (cele specializate într-un domeniu), fie pe verticală (diverse domenii), fie axial (în jurul unei bănci) dovedesc dezvoltarea a ceea se numeşte „spiritul de grup” alături de „spiritul de firmă”. De remarcat că politica marilor companii reflectă o dublă mişcare: o expansiune continuă pe baza unei severe concurenţe în exterior şi un proces de raţionalizare şi consolidare a fiecărui grup în interior. Sectorul public sub forma întreprinderilor cu capital de stat este foarte puţin dezvoltat.

Statul însă are o funcţie deosebită în economie veghind asupra echilibrului economic şi favorizând o creştere economică fără distorsiuni în funcţionarea tuturor pieţelor, stimulând capaciatea firmelor de cucerire a pieţelor interne şi externe, susţinând cercetarea şi punând

rezultatele ei la dispoziţia firmelor, promovând profesionalismul şi meritocraţia, ghidând agenţii economici prin estimări asupra potenţialului şi evoluţiei economice. În acest scop organismele de stat folosesc intens alături de pârghii clasice bancare (privilegiate), bugetare şi financiare şi planul-program. Planificarea japoneză are unele trăsături specifice, ea fiind neautoritară şi indirectă, flexibilă şi de perspectivă, dar mai ales glisantă şi mobilizatoare prin promovarea unui pronunţat optimism economic.

Multe din particularităţile acestui tip de economie de piaţă îşi găsesc explicaţii dincolo de unele condiţionări într-o serie de trăsături psihice şi mentale şi ale comportamentelor oamenilor, firmelor şi ale statului care au facilitat funcţionarea economiei într-un cadru social integrat.

Coeziunea şi solidaritatea naţională ca expresie a paternalismului se manifestă pe plan economic la nivelul statului, ca şi al firmelor mari sau mai mici. Statul, care reprezintă „o elită birocratică ce are un puternic simţ al responsabilităţii misiunii“, urmăreşte să păstreze şi să consolideze originalitatea societăţii japoneze. Asumându-şi solidar responsabilitatea costurilor creşterii economice fără a impune întreprinderilor restricţii şi lăsând cvasiliberă formarea preţurilor, autorităţile publice favorizează reorientarea resurselor în procesul modernizării structurilor industriale şi extinderii serviciilor şi influenţează procesul redistribuirii veniturilor populaţiei, ş.a. Între stat şi agenţii economici privaţi se creează o solidaritate pentru promovarea creşterii şi a cercetării ştiinţifice, pentru protejarea economiei naţionale, pentru surmontarea dificultăţilor generate de dependenţa faţă de exterior în privinţa aprovizionării cu resurse, pentru creşterea competitivităţii economice etc.

Pe plan teoretic, tipul paternalist de economie de piaţă, rezultat după părerea noastră dintr-o interacţiune originală a tradiţionalismului şi a modernismului, apare ca o împletire a unor elemente fundamentale din gândirea neoliberală şi keynesistă.

Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi desfăşoară activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural-geografic, social-politic şi economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care caracterizează viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în care funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată activitatea economică.

Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate asupra bunurilor economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de adoptare a soluţiilor privind problema fundamentală a economiei. Aşa cum s-a arătat într-o temă anterioară, majoritatea economiilor de schimb contemporane funcţionează ca sisteme cu piaţă concurenţială. Izvorând din filosofia proprietăţii private, ele au doi stâlpi de rezistenţă: piaţa şi concurenţa. De modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun în mod potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.

2.4 Piaţa şi concurenţa. Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor, piaţa este o creaţie

socială, apărută cu multe secole în urmă, care a evoluat în timp şi spaţiu, dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect – mecanism de reglare economică.

2.4.1 Conţinutul pieţei În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare-

cumpărare dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte împrejurări care le determină. Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi confruntă intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul.

În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de comunicaţii prin care agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează cu privire la preţ, cerere, ofertă, raportul dintre ele ş.a.m.d. Ea este, totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se adoptă deciziile privind problema fundamentală a economiei şi a modului în care resursele (factorii de producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii. Piaţa este tabloul de comandă prin care capitalul, forţa de muncă, pământul, investiţiile, inovaţiile şi tehnologia, cunoştinţele şi creativitatea, pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcţie de nevoia socială solvabilă, nivelul preţurilor şi al veniturilor.

Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în interacţiune

cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi diferiţi; prin ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a oamenilor, activităţilor şi firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi recompensele (stimulentele) pe care le oferă. Preţurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele statistice, lucrările ştiinţifice şi de popularizare, panourile publicitare, mass-media ş.a.m.d. sunt purtători de informaţii care reflectă starea diferitelor pieţe şi domenii de activitate şi în funcţie de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce şi cât să se consume, ce, cât şi cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce, cât şi pentru cine să muncească.

Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă, prin mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerenţa milioanelor de decizii individuale.

Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat treptat prin aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică ulterioare, pe baza unor premise şi presupoziţii, considerate ca având coerenţă logică şi care au dat naştere modelului concurenţial de bază al economiei capitaliste.

2.4.2.Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază: 1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc maximizarea

satisfacţiei; 2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii) urmăresc

maximizarea profiturilor; 3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în acţiunea oricărei

persoane, firme, administraţii. Ea se desfăşoară între producători (vânzători) pentru clienţi, între cumpărători pentru a-şi apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în funcţie de venitul cheltuit;

4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate ca acceptate de către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se retrage de pe piaţă. Preţurile se ajustează la condiţiile pieţei (cerere, ofertă). Fiecare agent economic le judecă din perspectiva efectului de venit şi de substituţie. În acelaşi timp, preţurile sunt principalul instrument de echilibrare a cererii şi ofertei;

5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia diferitelor pieţe, de situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor agenţilor economici;

6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia unor active (fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-creative, tehnice, naturale) şi de productivitatea (randamentul) acestora. Inegalităţile în deţinerea activelor şi în randamentul acestora generează inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce sau accentua;

7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de active (şi de avuţie naţională) sunt considerate obiective şi necesare pentru a menţine competiţia;

8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi de noroc sunt, în

general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat inegalităţile de venituri generate de: moşteniri, poziţii de monopol, relaţii speciale cu puterea politică, speculare a unor lacune ale actelor normative, corupţie, poziţii de forţă etc.

Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe. Configuraţia lui ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al eficienţei economice, de instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor, de volumul resurselor de care dispune ş.a.m.d. Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.

După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se disting: piaţa

bunurilor de consum; piaţa bunurilor de capital; piaţa bunurilor cultural-artistice; piaţa muncii; piaţa monetară; piaţa activelor financiare, piaţa valutară; piaţa informaţiilor; piaţa imobiliară; piaţa resurselor naturale; piaţa turistică.

În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură ce se adânceşte diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se poate vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.

Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi cumpărători este

importantă delimitarea pieţei relevante. Delimitarea pieţei relevante a unui bun înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile şi complementare lui, adică acelea a căror cerere este afectată de modificarea preţului bunului în cauză. Ea poate fi determinată doar cu aproximaţie.

În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă cunoaşterea structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:

a. numărul de vânzători şi compărători; b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei; c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care cele mai mari 3, 4, 5,

10 firme o deţin în volumul producţiei, al desfacerilor, în totalul capitalului fix al industriei şi în totalul cheltuielilor pentru cercetarea ştiinţifică etc.

Din perspectiva structurii, pieţele pot fi: atomizate (nonconcentrate), mediu concentrate şi foarte concentrate.

După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţa pe

care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu, se disting: pieţe locale; pieţe regionale; piaţa naţională; pieţe zonale; piaţa mondială; piaţa unică a UE. De reţinut că piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în enumerare.

După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting: pieţe dispersate, descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici unor cumpărători atomizaţi; pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces agenţii molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce le adoptă, pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.

În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt pieţe transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi, care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei (cerere, ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.) şi pieţe opace – asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi izolate, iar mecanismul de funcţionare „nu se încadrează în regulile normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt formate şi funcţionează în statele central şi est-europene.

După modul de acces pe piaţă, se disting: pieţe libere – la care au acces orice

vânzător şi orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie neapărat obligatoriu); pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai ales ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu: deţinerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare de produse farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie ş.a.m.d.); pieţe intermediare, pe care au acces doar persoane abilitate şi expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe pieţele bursiere etc.).

În raport de forţa economică a participanţilor există: pieţe atomizate, în care agenţii (şi ai cererii şi ai ofertei) sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici unul dintre ei, prin deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe asupra nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri” („prices toakers”); pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti agenţi sunt „creatori (căutători) de preţuri” („prices searchers”), fiind, după caz, agenţii cererii, ai ofertei sau aparţinând ambelor categorii.

Între cele două situaţii limită, există numeroase pieţe intermediare, ca pieţe reale întâlnite în practică şi care sunt sintetizate în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4. Diversitatea pieţelor reale în funcţie de numărul şi forţa economică

a participanţilor

După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se întâlnesc: pieţe fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele sunt pieţe în care agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de raţionalitate, au o bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi capacitatea să facă anticipări raţionale şi pieţe rigide (cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.

În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi: cu concurenţă loială (în care cerinţele surprinse în criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea covârşitoare a participanţilor la tranzacţii) şi pieţe; cu concurenţă neloială (în cadrul cărora sunt încălcate normele de conduită şi reglementările juridice privind domeniul; majoritatea participanţilor sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivităţii).

După modul în care funcţionează sunt studiate: piaţa cu concurenţă perfectă, pură şi pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu variantele: monopol bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.

În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe: la vedere – (în care tranzacţia se face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înţelegerii, adică după ce s-a convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; la termen – cele în care se convine la momentul To asupra termenilor tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T1), conferind certitudine asupra preţului. De cele mai multe ori acestea au şi un caracter speculativ.

2.5 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se pare că preţul

reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii economice. Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile şi componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-consumatori; vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.

Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este unanim acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o

poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:

în care:

= preţul relativ al bunului „i”

= preţul absolut al bunului „i”

= preţul absolut al bunului etalon Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se

fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.

De exemplu: să considerăm că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă astfel: 1 kg pâine = 10.000 u.m.; 1 kg carne = 100.000 u.m.; 1 autoturism = 400.000.000

u.m.; 1 oră de muncă = 20.000 u.m. Dacă se consideră preţ etalon salariul orar, preţurile relative sunt: - 1 kg pâine = 0,5 salarii medii orare; - 1 kg de carne =5 salarii orare; - 1 autoturism = 20.000 salarii orare etc. Dacă considerăm că în intervalul t0 – t1 preţurile cresc cu 10% la pâine, cu 15% la

carne, cu 20% la autoturisme, iar salariile medii orare cu 10%, constatăm că preţurile relative devin: 1 kg pâine = 0,5 salarii orare; 1 kg carne = 5,2 salarii orare; un autoturism = = 21.818 salarii orare. Rezultă că, deşi toate preţurile absolute, inclusiv al forţei de muncă, au crescut, situaţia economică a salariatului s-a deteriorat în raport cu cea a proprietarilor celorlalte bunuri economice.

În practica statistică, situaţia preţurilor relative din diferite domenii se determină comparând dinamica preţurilor din respectivele domenii (ramură, zonă geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative scad şi invers.

Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În funcţie de ele are loc permanenta realocare a resurselor pe domenii.

Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările preţurile relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale serviciilor şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta, situaţia economică a celor care produc, vând şi exportă mărfuri agricole s-a înrăutăţit în raport cu cea a altor agenţi economici.

2.5.1 Teoriile preţului Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea „ce

măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.

Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria clasică a preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne) ale preţului. În diferite lucrări şi în acţiunile practice ale agenţilor economici ele coexistă.

În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice ori să oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă - valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).

Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.

Paradoxul apă-diamant Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare (utilitate)

şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este exact inversă în cazul diamantelor.

Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.

Din punctul de vedere al acestei lecţii, deosebirea dintre teoria clasică şi neoclasică

decurge din cauza primară care determină preţul. După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie; producătorul este „dirijorul” preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.

Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal, Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred Marshall se exprimă plastic: „A te întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea de sus”. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.

Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de aceea interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia ofertei şi cererii.

În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi

cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica preţului.

Figura 2.4.1 Factorii preţului în condiţii de concurenţă (teoria contemporană a

preţului) 2.5.2 Optici de abordare a preţului 1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca o variabilă

dependentă sau independentă. În primul caz se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi sintetizate în legile cererii şi ofertei. În cel de al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.

2) După modul în care se formează, preţurile pot fi: - preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic,

nu există voinţe şi forţe personalizate suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi a-i

determina evoluţia. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă; în economiile reale se tinde spre asemenea preţuri pe pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor valutare;

- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, sindicate etc);

- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente ale „mâinii invizibile” cu mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din reglementări legislative ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de forţă privată.

Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en-gros şi en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

2.5.3 Funcţiile preţului

Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.

Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială: ● Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor,

fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse economice, output-urilor şi tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară, fiind organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi evidenţă. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică – măsurarea monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a acestei măsurări este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber, care ilustrează cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale economiei.

● Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.

● Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor relative antrenează permanente realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi modalităţi de combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi consumului. Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de reducere a consumului şi de creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul este stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul economiei de piaţă.

● Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri producătorul decide să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În felul acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor pe domenii.

● În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate, preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii, ramurile şi sectoarele ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi de venituri şi de patrimoniu; situaţia este inversă pentru cei ale

căror preţuri relative cresc. Aşa cum este sugerat în figura 2.5, se produce fenomenul de „foarfece al preţurilor", când, faţă de o situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau sectorului) A scad (care pierde) şi cele ale bunului (sectorului) B cresc, redistribuirea de venit şi patrimoniu realizându-se în favoarea sectorului B.

Figura 2.5. Foarfecele preţurilor ● În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul nominal,

„arbitrează" accesul persoanelor şi categoriile de persoane la bunurile economice marfare. 2.6. Statul şi preţurile Ipoteza formării libere a preţurilor este o etapă necesară pentru a înţelege funcţionarea

de principiu a pieţei. În orice economie sunt şi situaţii în care formarea liberă a unor preţuri, exclusiv sub incidenţa „mâinii invizibile”, nu este încă posibilă ori, probabil, nici oportună. În consecinţă, chiar şi în cele mai liberale economii au loc intervenţii ale statului în domeniul preţului:

1. Prin intermediul preţurilor, statul îşi asigură o parte substanţială din impozite şi taxe. Mărirea TVA, a accizelor vor aduce majorarea încasărilor bugetare, dar şi a preţurilor, deşi nu în aceeaşi proporţie.

2. Sunt situaţii când producătorii din anumite ramuri sunt greu afectaţi de concurenţa externă sau de anumite fenomene naturale şi, ca atare, trebuie protejaţi.

3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea consumului anumitor bunuri (bunurile de merit) sau, din contră, să inhibe consumul altora.

4. Sunt anumite categorii ale populaţiei, cu venituri mai scăzute, care trebuie sprijinite pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă, prevenind astfel apariţia unor probleme sociale dificile ş.a.m.d.

Acestea sunt doar câteva argumente pe care administraţiile publice – dar şi o parte a societăţii civile – le invocă pentru ca statul să se implice în domeniul preţurilor, care sunt, de altfel, instrumentul economic care sensibilizează la cel mai înalt grad toate categoriile de interese.

Deşi există numeroase argumente pro şi contra intervenţiei statului în domeniul preţurilor este necesară evaluarea lucidă a efectelor respectivelor măsuri; totdeauna ele sunt contradictorii pentru că sunt judecate din perspectiva unor interese diferite, iar alegerile private (individuale) şi cele publice arareori coincid.

Intervenţia statului în domeniul preţurilor se realizează în modalităţi diverse: acţiuni de fixare a nivelului efectiv al unor preţuri sau plafoane (limite) de preţ; reglementări privind modul de formare a preţurilor, politica comercială şi a concurenţei; acţiuni de influenţare, după caz, a cererii şi ofertei etc. Pe baza experienţei mondiale, dar şi a celei recente din România, modalităţile de intervenţie a statului în domeniul preţurilor pot fi grupate în:

A) intervenţie indirectă; B) intervenţii directe.

A) Intervenţia indirectă a statului în domeniul preţurilor se bazează pe ipoteza că preţurile sunt libere şi formate sub incidenţa raportului dintre cerere şi ofertă. În consecinţă, statul poate influenţa evoluţia preţurilor acţionând, după caz, asupra ofertei sau cererii sau a ambelor, pe care, în funcţie de situaţie, le inhibă sau le stimulează (vezi figura 2.6 a şi 2.6 b).

Comentariu Presupunem că, faţă de o situaţie de echilibru Pe0, Qe0 statul îşi propune să acţioneze

asupra ofertei în sensul stimulării (vezi figura 2.6) a (pentru a preveni o creştere a preţurilor sau a reduce nivelul de echilibru venind în sprijinul consumatorilor, noul echilibru realizându-se la Pe1 < Pe0 şi Qe1> Qe0. Acţiunile care pot favoriza o asemenea situaţie sunt: facilitarea importurilor, acordarea de avantaje economico-financiare producătorilor, destocarea unor cantităţi de produse de la rezerva de stat, facilitarea programelor de investiţii. Invers, dacă se urmăreşte reducerea ofertei şi scumpirea unor categorii de bunuri Pe2 > Pe0 şi Qe2 < Qe0 statul va adopta măsuri contrare: inhibarea importurilor, reducerea sprijinului economico-financiar acordat producătorilor, impunerea unor taxe suplimentare, inhibarea unor programe de investiţii.

Figura 2.6 a Intervenţii asupra ofertei Figura 2.6 b Intervenţii asupra cererii În figura 2.6b s-a presupus, mai întâi, că se urmăreşte favorizarea producătorilor şi

crearea unor noi locuri de muncă prin mărirea cererii. Pentru aceasta este stimulată cererea (deplasarea de la CC’ la C1C1’, astfel că Pe2 > Pe0 si Qe1> Qe0) prin: reducerea unor impozite şi taxe percepute asupra populaţiei, majorarea veniturilor, salariaţilor din sectorul public şi a transferurilor (pensii, alocaţii, ajutoare familiale), adaptarea unor programe nutriţionale („Cornul şi laptele”), sprijin financiar pentru achiziţionarea unor bunuri (subvenţii acordate elevilor şi studenţilor pentru achiziţionarea de computere), mărirea achiziţiilor publice. Măsurile de reducere a cererii şi frânarea creşterii preţurilor (deplasarea curbei cererii la C2C2’ şi realizarea echilibrului la Pe2 < Pe0 si Qe2 < Qe0) se bazează pe creşterea fiscalităţii, reducerea sprijinului acordat unor categorii de consumatori, promovarea unor programe de influenţare a populaţiei pentru reducerea consumului anumitor produse.

B) Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor plafoane de preţuri, diferite de nivelul de echilibru; plafoane maxime, peste care preţurile nu pot creşte, pentru a-i favoriza pe consumatori (figura 2.7 a) şi plafoane minime, sub care preţurile nu pot să scadă, pentru a-i sprijini pe producători (figura 2.7 b).

Iniţial, în ambele situaţii (figura 2.6a şi 2.6b) presupunem că piaţa funcţionează liber, echilibrul E0 realizându-se la Pe Qe.

Figura 2.7a Figura 2.7b Preţ plafon maxim controlat Preţ plafon minim controlat În figura 2.7a am considerat că guvernul decide protejarea unor consumatori sau a

tuturora (stabileşte plafoane maxime ale chiriilor pe categorii de locuinţe şi zone urbane) sau în situaţii speciale, plafonează preţurile unor produse de bază (alimente, medicamente, anumite servicii etc.), la care accesul unor categorii ale populaţiei ar fi imposibil sau dificil la Pe format în mod liber. La noul preţ P1, o serie de producători ies de pe piaţa (P < Cmg), iar cei care rămân în activitate nu mai au interes să efectueze investiţii (construcţii de locuinţe noi pentru închiriere) sau să amelioreze capacităţile existente. În consecinţă, oferta se reduce la OQ01; în schimb cererea creşte (la OQc2 ), prin intrarea pe piaţă şi a unor categorii de cumpărători care nu aveau acces la vechiul preţ Pe0. Pe piaţă apare penurie de produse (dimensiunea ei este OQc2 – OQ01 ), cu C > O. Soluţia de fond o reprezintă raţionalizarea – introducerea de cartele pentru plafonarea consumului şi a cererii; inevitabil apare „piaţa neagră”, unde vânzătorii fără scrupule dosesc mărfurile pe care le vând la suprapreţ: consumatorii suportă adeseori mari costuri nemonetare (pierdere de timp la cozi, stres), costuri de care nu beneficiază producătorii, transformându-se în aşa-zise „preţuri balast”. Concluzie: fixarea preţurilor cu plafon maxim nu reprezintă o soluţie care să favorizeze pe termen lung consumatorii, resursele alocate fiind insuficiente în raport cu nevoile.

În figura 2.7b presupunem că guvernul fixează la unele mărfuri, din varii motive (stimularea producţiei naţionale şi reducerea şomajului, favorizarea producătorilor din anumite sectoare, asigurarea independenţei alimentare etc.), preţuri plafon minim superioare celor de echilibru (P1 > Pe). La noul preţ, cantitatea cerută devine OQc1 – inferioară celei de echilibru, iar oferta creşte, devenind OQ02. Pentru că se formează surplusul de ofertă (iar preţurile nu pot scădea pentru că sunt plafonate prin lege), guvernul trebuie să achiziţioneze şi să stocheze respectivele cantităţi, ceea ce generează mari cheltuieli bugetare – cazul surplusurilor agricole din UE fiind elocvent. În alte situaţii, guvernul acordă subvenţii producătorilor pentru a nu cultiva anumite terenuri (sistemul „băncii pământului”, adoptat frecvent în SUA). Resursele concentrate în sectoarele cu preţuri plafon minim garantate devin exagerate în raport cu nevoia socială solvabilă.

În toate ţările, guvernele practică şi alte acţiuni în domeniul preţurilor, inclusiv fixarea nivelului efectiv al preţului pentru anumite bunuri (transportul local şi pe calea ferată, ţigări, unele medicamente, unele prestaţii notariale). Amploarea şi modalităţile intervenţiei guvernului în domeniul preţurilor sunt influenţate în mare măsură şi de doctrina politică a guvernanţilor (social-democrată, liberală, conservatoare etc.). Dincolo de acestea, intervenţiile sunt efective în toate ţările, dar ele au o tendinţă de restrângere, mai ales pe fondul înclinaţiei spre liberalizare, de reglementare şi globalizare economică.