UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

Sociologia păcii şi a războiului la Dimitrie Gusti

Coordonator:Prof. Univ. Dr. : Ionel Nicu Sava

Masterand:Ţîbrigan Nicolae

Bucureşti 2012

Cel care a rămas cunoscut ca întemeietor al Şcolii de Sociologie de la Bucureşti,

iniţiatorul şi organizatorul acţiunii de cercetare a realităţii sociale sub formă de monografii

sociologice, a fost Dimitrie Gusti.

După Gusti orice societate reprezintă o realitate alcătuită din mai mulţi factori: „un

număr oarecare de indivizi, o serie de relaţii între aceştia, un principiu de organizare sau o

structură etc.” (Gusti, IV, 259). Conform concepţiei sale orice unitate socială prezintă anumite

manifestări de voinţă. Socialul, scrie Gusti, în manifestările sale de voinţă, se formează în

împrejurări spaţiale (cadrul cosmic), temporale (cadrul istoric), vitale (cadrul biologic) şi

sufleteşti (cadrul psihic). Cadrele (sau mediu) de natură istorică şi psihologică, sufletească –

precizează Gusti – sunt grupate într-o „categorie socială”, iar categoria permanentă, pe care o

consideră „categorie naturală” este alcătuită din „cadrul biologic” şi „cadrul cosmic”.

Cadrele, afirmă sociologul, acţionează permanent asupra realităţii sociale,

transformându-se în manifestări economice, spirituale, politice şi juridice prin intermediul

voinţei sociale (Baltasiu, 2007, 136).

Gusti afirmă că manifestările economice şi spirituale „formează conţinutul însuşi al

vieţii sociale”. Pe acestea el le consideră manifestări constitutive deoarece „ele fac ca

societatea să existe, ele sunt societatea” (Gusti, 1965, 116), iar pentru a se menţine au nevoie

de alte două manifestări sociale (juridicul şi politicul), care organizează şi ordonează faptele şi

viaţa socială. Aceste ultime manifestări sunt regulative şi au rolul de a reglementa existenţa

societăţii umane. Raportul de echilibru între cadre şi manifestări poate fi exprimat prin

formula: V(voinţa)+C(cadre)=M(manifestări). Acest „raport” reprezintă legea paralelismului

sociologic, care s-ar manifesta: 1) înăuntrul cadrelor (un paralelism între cadrele naturale:

cosmic şi biologic, pe de o parte şi cele sociale: psihic şi istoric, pe de altă parte; 2) în

interiorul manifestărilor (între cele constitutive: economic şi spiritual şi regulative: politic şi

juridic); 3) între cadre şi manifestări (Gusti, IV, 266).

Pentru a înţelege mai bine sistemul sociologic gustian propun următoarea reprezentare

grafică1: spirituale

economice politice

1 După Gusti, 1995, pag. 7.

2

juridiceI – cadrul cosmic

II – cadrul biologic

III – cadrul istoric

IV – cadrul psihic

Dimitrie Gusti a fost iniţiatorul şi coordonatorul cercetărilor monografice din România

în perioada interbelică. Singura cale justă, afirma el, este cercetarea concretă a realităţii

sociale în mod direct. Prin observaţie directă, sociologul trebuie să înţeleagă cercetare,

investigare, culegere de fapte etc. Iar aceste date, după o serie de operaţii de sistematizare,

necesitau o explicare prin confruntarea „manifestărilor” vieţii sociale cu „cadrele” ei. Aceasta

era, după Gusti, metoda monografică.

Am insistat asupra prezentării sistemului gustian pentru a ilustra mai bine studiul2

autorului asupra războiului ca fenomen social – lucrare reeditată după 1989 în scopul redării

necenzurate publicului. Făcând parte din realitatea palpabilă „războiul” este astăzi cea mai

reală realitate, care frământă toate minţile şi infioară toate inimile contemporanilor, care a pus

stăpânire completă pe întreaga noastră viaţă sufletească şi ne interesează pe toţi de aproape,

fie ca indivizi, fie ca stat, fie ca neam” (Gusti, 2007, 5).

Acest studiu pentru înţelegerea fenomenului războiului se referă la examinarea celor

două teze contrarii: curentul pacifist şi cel antipacifist. Ambele vor fi lăsate într-o confruntare

permanentă sub formă de dialog permanent, încercând astfel să se obţină un cadru obiectiv.

Or, pornind de la faptul că stabilirea unei „păci eterne” reprezintă un deziderat spre

care a mers întreaga omenire de-a lungul timpului, Gusti enumără principalii autori ai

curentului pacifist: abatele francez Irene Castel de Saint-Pierre, filosoful Immanuel Kant şi

ţarul rus Nicolae al II-lea. Fiecare dintre aceştia au enunţat cele mai faimoase manifeste sau

postulate pacifiste, dar nu au putut opri venirea unor ere mai războinice, care vor schimba

configuraţia mondială şi vor reconsidera teza pacifistă în relaţiile internaţionale. Iată care sunt

cele două poziţii ale confruntării:

„Pacifistul condamnă războiul, căci pentru dânsul războiul este o simplă prejudecată, este apoi imoral, este primejdios sănătăţii naţionale, este o negaţie a dreptului, produce anarhia politică internaţională şi în sfârşit distruge organizaţia economică. Antipacifistul dimpotrivă face apologia războiului, căci el afirmă teze cu totul contrarii: pentru el războiul a fost şi este necesar vieţii istorico-sociale, este apoi moral, este util sănătăţii naţionale, este un fenomen de drept, creează dreptul internaţional public şi este o condiţie a evoluţiei economice” (idem, 21).

2 Este vorba de prelucrarea unei conferinţe ţinută în Aula Universităţii din Iaşi, la 6 decembrie 1914.

3

În concepţia pacifistului războiul este doar un reziduu al istoriei, este o simplă

prejudecată la fel ca şi duelul. Însă timpul va aduce cu sine şi dispariţia războiului ca

modalitate de reglementare a litigiilor între state, deoarece „războiul este ceva grav, este o

prejudecată sângeroasă şi dureroasă” (idem, 24). Răspunsul antipacifistului se rezumă la

faptul că „războaiele au existat în toate timpurile, ele sunt o necesitate istorică, fac adică parte

integrantă din viaţa popoarelor şi chiar din istoria lor cea mai recentă” ( ibidem). Folosind

statistica lui Valbert antipacifistul constată că întreaga istorie a omenirii nu este decât un

imens catalog de bătălii, unde în 3357 ani (1696 î. Hr. – 1861 d. Hr.) istoria a înregistrat

numai 227 de ani de pace şi 3130 de ani de războaie. La fel, războiul a reprezentat întotdeauna

un catalizator al progresului, iar anii de pace sunt de fapt pauze între continuarea aceleiaşi

drame teribile a războiului.

Războiul ar fi şi o adevărată „şcoală a crimei”, deci este o instituţie imorală care

dezvoltă instinctele brutale ale omului. Statul şi societatea mizează pe două morale şi cod de

legi total opuse: „o morală şi un drept în timp de pace, altă morală şi alt drept în timp de

război. Ceea ce este în timp de pace asasinat, este în timp de război eroism” (idem 29).

Ce ne spun antipacifiştii? Aceştia consideră că adevăratul motiv pentru care un soldat

se duce la război este că doreşte să-şi sacrifice propria viaţă, şi nu pentru plăcerea de a ucide.

Idealul este motorul omenirei care porneşte la război. Societatea se trezeşte din starea sa de

amorţeală şi apatie numai prin război, unde oamenii sunt pregătiţi să se sacrifice pentru

interesul colectivităţii. Egalitatea între oameni se realizează prin serviciul militar, universal şi

obligatoriu. Astfel, războiul ca fenomen social reuşeşte să mobilizeze şi să moralizeze atât

indivizi cât şi naţiuni.

Sub aspect biologic războiul este criticat datorită procesului selecţiei „fiind o arenă în

care dispar elementele cele mai destoinice şi sănătoase ale unei naţiuni” (idem 37). Contra-

argumentul este ideea selecţiei colective care ajută la dezvoltarea însuşirilor altruiste şi ajută

la supravieţuirea naţiunilor cele mai sănătoase3.

Pornind de la celebrul citat al lui Cicero: Inter arma silent leges, războiul este perceput

de pacifişti ca factor ce suspendă dreptul şi „o reîntoarcere a civilizaţiei la barbarie”. De fapt,

există şi un „drept al războiului”, care de multe ori este încălcat de state. Gusti citează în

lucrarea sa teoria lui H. Grotius (1625) care ne spune că „uciderea militară este un drept, nu

este o ucidere propriu-zisă!”: „Odată cu declararea de război fiecare dintre statele beligerante

3 Aici este vorba despre termenul de „supranaţiune” echivalent cu „supraomul” lui Nietzche. Teoreticianul acestei concepţii a „supraomului” este olandezul S. Steinmetz în lucrarea sa „Die Philosophie des Krieges”.

4

decretează sentinţa, adică condamnarea la moarte a soldaţilor, care fac parte din armata

statului duşman, pentru că fac război (idem, 43-46).

Restul – femeile, copiii, preoţii, civilii, prizonierii – sunt nebeligeranţi (nu fac parte

din armate) şi au dreptul la viaţă. Un alt autor, I. G. Fichte, consideră că în război este aplicat

dreptul la legitimă apărare, unde soldatul ucide pentru a-şi proteja propria viaţă. Aceeaşi idee

este întâlnită la Montesquieu („Esprit des lois”) care justifică războiul preventiv al statelor

împotriva celor care în timpul unei păci mai lungi pot deveni mai ameninţătoare. Un alt

argument că războiul este supus normelor dreptului este că „opinia publică internaţională”

funcţionează ca un adevărat judecător al faptelor condamnabile, săvârşite în timpul

beligeranţei.

Din punct de vedere politic războiul între state poate fi împiedicat prin „constituirea de

monarhii universale: l’empire c’est la paix (principiul monarhic al păcii), ori prin constituirea

unei societăţi federale a tuturor statelor: la federation c’est la paix (principiul republican al

păcii)” (idem, 52). Dacă primul model s-a dovedit unul nerealizabil „căci consolidarea unei

astfel de monarhii s-ar face decât tot prin războaie!”, cel de-al doilea model s-a bucurat de

aprecierea atât autorilor antici (Zeno, Epiktet, Marcus-Aurelius), cât şi din istoria modernă

(Saint Pierre şi Kant). Modelul federativ al păcii se bazează, spune Gusti, pe patru idei:

1.societatea statelor; 2. organizarea societăţii statelor; 3. ideea internaţională şi 4. arbitrajul.

Prima materializare a principiului federativ al păcii va avea loc în sec. XIX, odată cu

organizarea conferinţelor de la Haga, continuând cu Societatea Naţiunilor din sec. XIX şi

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) din zilele noastre. Însuşi Gusti a fost un susţinător

convins al Societăţii Naţiunilor propunând printre altele ca în Constituţia României (1923) să

fie inclus un articol ce să stipuleze năzuinţa naţiunii române de a face parte integrantă din

Societatea Naţiunilor (Gusti, IV, 150). În definiţia gustiană această Societate reprezintă

rezultatul continuităţii istorice a tradiţiei pacifiste europene, avându-i ca reprezentanţi de

seamă pe Dubois, Sully, Saint-Pierre, I. Kant, August Comte, Wilson etc. Iată de ce Societatea

Naţiunilor devenise un organism politic cu două funcţii fundamentale: 1. menţinerea păcii şi

2. organizarea muncii sociale internaţionale (solidaritate economică şi spirituală la nivel

internaţional) (idem, 165-170).

Teza antipacifistă sub aspect politic, ne spune Gusti, consideră că războiul este o

consecinţă a principiului suveranităţii: „…recunoaşterea tribunalelor internaţionale, după

analogia tribunalelor naţionale, ar duce după sine negarea însăşi a statelor ca state” (Gusti,

2007, 62). Pe lângă această critică la adresa tribunalelor antipacifiştii consideră că arbitrajul

nu va avea niciodată autoritatea suficientă pentru a hotărî asupra „demnităţii”, „prestigiului”,

5

„onoarei”, „sferei de influenţă” etc. a statului, mai mult decât atât, pacea definitivă ar fi o

himeră, deoarece sancţiunea tribunalului păcii este războiul.

Războiul este un factor de distrugere a valorilor economice – ne spun pacifiştii. Astfel,

datorită enormelor sale cheltuieli se prăbuşesc pe rând debuşeurile, capitalul, raportul între

cerere şi ofertă. La fel şi activităţile comerciale sunt întrerupte deoarece în cazul războiului

asistăm la o izolare a statelor. Gusti îl parafrazează pe Proudhon susţinând că deşi războaiele

sunt iniţiate din raţiuni economice (teorie însuşită de marxişti), acestea nu au reuşit niciodată

să rezolve problemele economice ale statelor iniţiatoare.

Iar în ceea ce priveşte cucerirea economică la nivel de comerţ şi războaiele coloniale –

acestea sunt nişte factori iluzorii. Or, Marea Britanie, arată autorul, nu profită nimic de pe

urma coloniilor sale.

Pe de altă parte antipacifistul vine cu afirmaţia că „posesiunea coloniilor a contribuit

în mod covârşitor la formarea organizaţiei capitaliste, care este însuşirea cea mai caracteristică

a societăţii moderne” (idem, 80). Deci războiul este un factor de creare a capitalismului

modern şi al dezvoltării economice.

Insistenţa lui Gusti în rezolvarea antinomiei dintre teza pacifistă şi antipacifistă stă sub

semnul sociologiei: „Amândouă afirmările sunt, din punct de vedere sociologic, drepte şi

false. Drepte, pentru că fiecare din ele se referă numai la câte una din feţele fenomenului;

false tocmai pentru că ele nu se referă la ambele feţe ale lui” (idem, 86-87). Astfel, sociologul

român militează pentru înţelegerea complexităţii fenomenului ca „luptă socializatoare,

autonomă, productivă şi raţională”. De aceea cea mai mare luptă a omului are loc în

încercările de a adapta mediul nevoilor sale. Statele sunt puse în situaţia modelului colectiv de

luptă cu „un caracter pronunţat de concurenţă şi rivalitate”, iar în aceste condiţii are loc o

selecţie culturală şi nu una biologică, deoarece „succesul în război se hotărăşte de întreaga

dezvoltare culturală a statelor (înarmării perfecţionate, aprovizionării suficiente), care sunt în

luptă şi nu numai de valorile biologice moştenite în luptă” (idem, 92-94).

Necesitatea sociabilităţii progresive între state este fundamentul dreptului internaţional

public a cărui forţă coercitivă se va sprijini pe acuzaţia opiniei publice, boicotul economic,

politic şi cultural.

În aceste condiţii statele mijlocii şi mici sunt sceptice în privinţa stabilirii unei „păci

eterne” (în interesul statelor mari).

„O pace definitivă va fi posibilă, pentru toate statele şi naţiunile, mari şi mici, când ea

va fi şi dreaptă. […] când şi restul statelor mici vor avea siguranţa desăvârşită şi garanţia

cinstită a autonomiei lor”, conchide D. Gusti (2007, 101-102).

6

Naţiunea este substanţa sufletească care dă individului legitimitate culturală, spune

autorul. Naţiunea autonomă în stat autonom – acesta este dezideratul suprem al unei naţiuni,

iar războiul declanşat pentru acest scop poate fi considerat unul drept. Fără războaie nu s-ar fi

format unele naţiuni ale Europei, deci războiul în sine este un factor creator al statelor

moderne. În sistematizarea sociologică a aspectelor fenomenului războiului Gusti aduce în

discuţie efectul socializator al războiului, unde „pericole comune şi duşmani comuni au făcut

ca indivizi, care înainte trăiau între ei în stare de veşnică luptă şi ură, să se grupeze, să se

unească împreună” (idem, 108). Dihotomia între tipul militar al societăţii (interese generale şi

constrângere) şi cel industrial (interese individuale şi libertate) este contrazisă de autor prin

două exemple: 1. există popoare care sunt atât de industriale cât şi militare; 2. societatea

industrială nu contribuie la libertatea absolută a individului, ci doar ajută la dezvoltarea

libertăţii. Succesul sau eşecul unei bătălii este condiţionat de mai mulţi factori: „starea fizică a

soldatului, starea sanitară, elan sau panică, aprovizionări, anotimp, teren, climă, întâmplare

fericită ori întâmplare funestă!” (idem, 111-112), de aici rezultă şi complexitatea acestui

fenomen social, iar studiul său este o enciclopedie a timpului.

Din punct de vedere teologic războiul, dacă la început era condamnat de creştinism

(„cine întrebuinţează sabia, de sabie va muri”), după anul 314 d. Hr. acesta devine religie de

stat: creştinismul războinic. Este ceea ce a inspirat mai târziu seria de cruciade împotriva

„necredincioşilor” şi a căpătat o adevărată funcţie providenţială (J. de Maistre): „Războiul,

scria de Maistre, este divin în el însuşi, pentru că el este o lege a lumii” (apud Gusti, 2007,

116).

Gusti consideră că factorii cosmici (geografici) au o importanţă majoră în desfăşurarea

unei lupte. Strategia militară şi armele sunt condiţionate de natura elementelor cosmice

(pământ, sub pământ, aer, apă, sub apă).

La nivel psihologic tipologia războiului depinde de două elemente: personalităţile

conducătoare şi masele. Astfel, distingem două probleme de psihologie: personalitatea

comandantului suprem şi panica maselor. Dacă în primul caz „comandantul suprem trebuie să

fie o personalitate pronunţată”, în cel de-al doilea caz „cel mei neînsemnat zgomot poate lua

proporţii uriaşe şi provocând fantezia autosugestivă poate conduce la panică” (idem, 118-

119). Există trei probleme esenţiale şi complimentare ale războiului: 1. problema cadrului în

care războiul există şi se manifestă; 2. problema manifestării războiului ca fenomen social; 3.

natura sociologică a fenomenului. Cadrul războiului este alcătuit din 4 tipuri de elemente:

cosmice (teren, climă etc.), biologice (selecţie naturală, rasă etc.), istorice şi psihologice

(personalitatea conducătorului şi psihologia maselor). Dintre manifestările sociale ale

7

războiului deosebim următoarele categorii: economice, spirituale, politice şi juridice. „Factorii

constitutivi economici şi sufleteşti alcătuiesc substanţa fenomenului războiului, în timp ce

factorii regulativi politici şi juridici alcătuiesc funcţiunea fenomenului războiului” (idem,

122). În relaţia dintre aceşti factori intervine legea paralelismului sociologic prezentată mai

sus. Totuşi, sociologul trebuie să se concentreze şi asupra altui aspect important: natura

socială a războiului. Gusti consideră că războiul este lupta dintre două voinţe colective. Mai

mult decât atât „armatele se bat pentru a realiza un scop”, astfel războiul devine un mijloc,

făcându-l pe sociologul român să ajungă la concluzia că: „Războaie pentru ideea naţională şi

războaie pentru ideea imperialistă – iată luptele care dau signatura timpului nostru” (idem,

129). Speranţa sa este că în viitor războiul îşi va modifica scopurile transformându-se într-o

„concurenţă culturală”.

Natura sociologică a războiului, afirmă în final autorul, este „victoria cu orice preţ”.

Aceasta este „rezultanta unei munci îndelungate şi răbdătoare în toate domeniile activităţii

naţionale”, iar pentru ca un stat să obţină victorie are nevoie de „o victorie a patriotismului

asupra egoismului, este o izbândă a intereselor generale asupra intereselor particulare”.

Astfel, războiul în concepţia sociologiei gustiene „este un fel de examen, pe care un

stat şi o naţiune îl dă în faţa istoriei. De aceea războiul este considerat ca o judecată, pe care o

pronunţă istoria” (idem, 132).

8

Bibliografie

Baltasiu, Radu. (2007). Introducere în sociologie. Spiritualitate, naţiune şi

capitalism. Consideraţii de sociologie românească şi weberiană. Craiova:

Beladi.

Gusti, Dimitrie. (1968). Opere, Vol. I. Bucureşti: Editura Academiei.

Gusti, Dimitrie. (1970). Opere, Vol. IV. Bucureşti: Editura Academiei.

Gusti, Dimitrie. (1965). Pagini alese. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Gusti, Dimitrie. (1995). Sociologia naţiunii şi a războiului. Bucureşti: Editura

Floarea Albastră.

Gusti, Dimitrie. (2007). Sociologia războiului. Iaşi: Tipo Moldova.

9