perioada razboiului rece

75

Upload: raluca-maria-memelis

Post on 13-Feb-2015

198 views

Category:

Documents


21 download

DESCRIPTION

Arta Militara in Perioada razboiului Rece

TRANSCRIPT

Page 1: Perioada Razboiului Rece
Page 2: Perioada Razboiului Rece

Cuprins

1. Războiul rece sau lumea între o pace ratată şi un razboi nedeclarat (1945-1990)..............................3

1.1. Terminologie...............................................................................................................................3

1.2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă. Periodizare..................4

1.2.1. Primul război rece 1945- 1953...........................................................................................10

1.2.2. Către marginea prăpăstiei şi înapoi: 1953- 1969......................................................................11

1. 2. 3. Destinderea 1969- 1979........................................................................................................11

1.2.4. Al doilea război rece 1979 - 1985. Evoluţia războiului rece în timpul lui Ronald Reagan......12

2 . Componenta militară a Războiului Rece. Blocurile politico-militare...................................................15

2.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).....................................................................15

2.2. Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV)..................................................................................18

3. Politica strategico-nucleară a Rusiei şi S.U.A. în timpul Războiului Rece........................................20

3.1. Strategia nucleară sovietică în timpul Războiului Rece.............................................................20

3.2. Gândirea strategico-nucleară americană în timpul Războiului Rece.........................................23

3.3. Implozia URSS şi consecinţele asupra echilibrului mondial nuclear.........................................26

3.4. Noile direcţii în politica nucleară a Rusiei.................................................................................27

3.5. Concluzii...................................................................................................................................29

4. Actiunile miltare din Coreea si Vietnam............................................................................................30

4.1.Războiul din Coreea........................................................................................................................30

4.2. Razboiul din Vietnam.....................................................................................................................32

5. Razboaiele Arabo-Israeliene..............................................................................................................35

5.1. Cauzele razboiului.....................................................................................................................35

5.2. Desfasurarea razboiului.............................................................................................................37

5.3. Incetarea focului si retaragerea..................................................................................................37

5.4. Consecintele razboiului..............................................................................................................39

6. Razboiul Malvinelor (Falkland).........................................................................................................39

7. Interventia sovietică în Afganistan....................................................................................................43

8. Bibliografie........................................................................................................................................47

Page 3: Perioada Razboiului Rece

1. Războiul rece sau lumea între o pace ratată şi un razboi nedeclarat (1945-1990)

1.1. Terminologie

Atunci când un conflict între marile puteri se încheie, într-un grad mai mare ori mai mic printr-

un compromis, de regulă, el este urmat de o altă confruntare. Aşa s-a întâmplat şi la finele celui

de-al doilea război mondial, despre care istoricul italian Calvocoressi spunea că a avut drept cea

mai remarcabilă consecinţă a sa „războiul rece"1. Iată deci un termen nou apărut pentru a

caracteriza o stare paradoxală a relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a secolului XX,

respectiv cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între o pace ratată şi un război nedeclarat"2,

pentru a relua expresia folosită de profesorul Ioan Ciupercă.

Paternitatea pentru folosirea termenului de război rece, imediat după încheierea

conflictului mondial, revine jurnalistului şi publicistului american Walter Lippman (1889-1974).

Absolvent al prestigioasei universităţi Harvard, autor a 26 de volume, recompensat cu două

premii Pulitzer, Lippman a apelat la sintagma război rece încă din 1946. Ulterior, la 16 aprilie

1947, consilierul pe probleme financiare al preşedintelui Franklin D. Roosevelt, Bernard Mannes

Baruch, caracteriza starea relaţiilor internaţionale, cu prilejul unui discurs rostit la Columbia,

statul Carolina de Nord, drept război rece. Aşadar, nu este vorba despre un conflict propriu-zis,

clasic, ci, mai degrabă, despre o expresie diplomatică şi strategică, dacă i-am da dreptate

politologului francez Jean François Revel.

Totodată, Thomas Parish în “Enciclopedia razboiului rece” , defineşte războiul rece ca

fiind „termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după 1945

dintre aliaţii occidentali — conduşi de Statele Unite — pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi alte

1 Calvocoressi, Peter, Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial si configurarea Europei postbelice,Editura Polirom, Iaşi, 2000.

2 Ciupercă, Ion, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Editura Conquest, Iaşi, 1995.

Page 4: Perioada Razboiului Rece

ţări comuniste, pe de altă parte.În realitate, însă, expresia are o istorie lungă deşi puţin

cunoscută, datând din secolul al XIV-lea, când prinţul Juan Manuel, regentul Castiliei şi

Leonului, a aplicat-o luptei dintre creştinii spanioli şi mauri. Prinţul voia să spună că, spre

deosebire de războaiele „fierbinţi" sau declarate oficial, „războiul rece" începe fără o

declaraţie de război şi se încheie fără un tratat de pace”3.

1.2. Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece. Analiză descriptivă. Periodizare.

Acest fenomen ciudat al secolului XX, în care un conflict începe fără o declaraţie de război şi se

încheie fără semnarea unui tratat de pace, îşi are originea în ciudăţeniile celui de-al doilea război

mondial. Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară (deşi a cauzat

cursa înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două

grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau:

- URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean,

celălalt grup cuprindea

- SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental sau apusean.

La nivel militar-politic a fost o confruntare între:

- NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului

de Nord) şi

- Pactul de la Varşovia.

La nivel economic, a fost o confruntare între:

- capitalism şi

- socialism.

La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între

- democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea

deschisă") şi

- regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă").

Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între:

3 Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.

Page 5: Perioada Razboiului Rece

- serviciile occidentale de "intelligence" (în primul rînd cele americane, CIA,

NSA, dar şi cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) şi

- serviciile de poliţie politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rînd,

KGB, dar şi Securitate, STASI, etc.)

"Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când s-a

folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de

vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea

economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile

militare de intensitate mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat o dată

cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a confruntat cu

SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere (condiţie descrisă de

specialiştii în politică internaţională drept hegemonie globală a SUA într-o lume care este

unipolară, chiar dacă unii specialişti partizani şi, în general, antiamericani o numesc multipolară).

„Limitele umanului”4 (Goethe), ca şi cele ale puterii au devenit evidente: După sfârşitul

celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al treilea război

mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu mijloace de luptă

atomice. Sub presiunea ameninţării nucleare, cele două Superputeri au încercat să evite

confruntările războinice directe, însă chiar şi fără un al treilea război mondial, umanitatea este

presată de alte două complexe generatoare de pericole - tensiunile Nord-Sud şi distrugerea

mediului înconjurător.

Ca o desăvârşire a evoluţiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou

echilibru de forţe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt variante de mari

dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri - Uniunea Sovietică, ca putere continentală

(Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneţia); Uniunea Sovietică a fost

din punct de vedere teritorial moştenitoarea parţială a celui mai mare imperiu continental al

istoriei, Imperiul mongol şi a prestigiosului Bizanţ; în timp ce SUA este moştenitoarea şi

continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.

Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat şi structuri de

ordine rivale: „Pax Americana”5 contra „Pax Sovietica”6.

4 Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie pana in anul 2000 , Editura ALL EDUCATIONAL, 2002,20035 Idem 6 Idem

Page 6: Perioada Razboiului Rece

Ambele vor cunoaşte o creştere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale şi

angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiţie a stemelor”7.

Originea războiului rece trebuie căutată încă de la victoria revoluţiei bolşevice şi apariţia

statului sovietic şi de la divizarea marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate. S-a

adăugat politica agresivă a Kremlinului în anii celui de-al doilea război mondial, concretizată în

câteva acţiuni semnificative, în care regulile după care funcţionează democraţiile veritabile au

fost brutal încălcate. Avem aici în vedere pactul Ribbentrop-Molotov8 şi protocolul adiţional

secret din 23 august 1939, invadarea Poloniei, la 17 septembrie9, şi a Finlandei, la 30 noiembrie

193910. Anexarea statelor baltice Estonia, Letonia şi Lituania, în iunie 194011, a Basarabiei şi a

nordului Bucovinei, luna următoare.

Astfel, deşi sursele războiului rece au inclus şi elemente culturale şi ideologice, el se va

manifesta ca o luptă pentru supremaţie între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. De notat că,

potrivit lui Calvocoressi, cei doi protagonişti se temeau unul de celălalt şi, în plus, pe parcursul

disputei au făcut şi calcule greşite.

Vorbind despre cursa declanşată între cele două superputeri, după 1945, trebuie să facem

câteva observaţii, în primul rând, disputa americano-sovietică avea Europa în prim-plan, dar

conflictele armate s-au desfăşurat în afara bătrânului continent. În acelaşi timp, rivalitatea dintre

Statele Unite şi Uniunea Sovietică a fost utilizată pentru ocultarea şi rezolvarea unor grave

probleme interne de care s-au lovit cele două state.

7 Idem8 cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, semnat la Moscova în ziua de 23 august 1939 de către Viaceslav Molotov, ministru de externe al Uniunii Sovietice şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich în prezenţa lui Iosif Vissarionovici Stalin.9 Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie sovietică a atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care împărţea Europa Răsăriteană între sferele de influenţă sovietică şi nazistă.10 Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.

11 Ocuparea statelor baltice se referă la perioada în care Estonia, Letonia, Lituania au suferit regimul ocupaţiei străine, din partea Uniunii Sovietice.

Page 7: Perioada Razboiului Rece

O caracteristică a confruntării, care a preocupat umanitatea, a fost dimensiunea sa

nucleară, ce a activat spectrul unei posibile catastrofe planetare. La 25 septembrie 1949,

agenţia T.A.S.S.12 anunţa detonarea primei bombe atomice sovietice, punând capăt exclusivităţii

americane în acest domeniu. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franţa şi alte state vor

contribui la lărgirea clubului nuclear, implicând creşterea exponenţială a riscului.

Dar, deşi asistăm la o cursă a înarmărilor fără precedent, subliniem să administraţia

Statelor Unite era conştientă de faptul că victoria poate fi obţinută fără utilizarea directă a forţei

împotriva Uniunii Sovietice. Un raport al Consiliului Naţional de Securitate, din 14 septembrie

1948 privind atitudinea politică a Washingtonului faţă de ţările din Europa de Est, satelite ale

Kremlinului, preciza: „Obiectivul nostru principal faţă de ţările satelite trebuie să fie reducerea

treptată şi, eventual, eliminarea totală a preponderenţei puterii sovietice în Răsăritul Europei,

fără a recurge la război. Noi trebuie să încurajăm neconformiştii din rândurile membrilor

partidului comunist, regimurile nestaliniste, ca prim pas, chiar dacă ele sunt comuniste. Un atac

masiv contra doctrinei socialiste, în ţările satelite privind naţionalismul comunist şi utilizarea

maximă a puterii noastre economice în vederea acestor schimbări." 13

Un alt termen devenit clasic pentru războiul rece este, ”cortina de fier”14. Paradoxal, el a

fost utilizat mai întâi de ministrul nazist al propagandei Joseph Goebbles. Într-un articol publicat

în Das Reich, la 25 februarie 1945, acesta profeţea că dacă Germania va capitula se va lăsa

imediat o cortină de fier. Imediat după încheierea războiului în Europa, la 12 mai, Winston

Churchill îi telegrafia noului preşedinte american Truman pentru a comenta comportamentul

sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în faţa Aliaţilor”.

Fără îndoială însă că termenul a devenit clasic abia după discursul istoric rostit de

Winston Churchill la Westminster College, din Fulton, statul Missouri, la 5 martie 1946: „De la

Stettin din Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut peste

întregul continent, în spatele ei se află capitalele vechilor state din centrul şi estul Europei:

12 „Agenţia Telegrafică din Petrograd” (TASS, azi ITAR–TASS )13 Gheorghe, Onişoru Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 199514 Termenul de "cortină de fier" fusese folosit încă din 1819 cu sensul de "barieră impenetrabilă", iar din 1920 a început să fie asociat cu limita vestică a sferei de influenţă a Uniunii Sovietice. În timpul celui de-al doilea război mondial, sintagma a fost utilizată ocazional de către ministrul german al propagandei Joseph Goebbels şi contele Lutz Schwerin von Krosigk.

Page 8: Perioada Razboiului Rece

Varşovia, Berlin, Praga. Budapesta. Belgrad, Bucureşti şi Sofia. Toate aceste faimoase capitale

şi populaţia acestor ţări zac acum sub zona de influenţă sovietică, şi toate, sub o formă sau alta,

sunt nu numai sub influenţa sovietică, dar şi strict controlate de Moscova. Partidele comuniste,

inexistente în aceste ţări din Răsăritul Europei, au fost promovate partide conducătoare şi

urmăresc peste tot să obţină un control absolut."15 Apoi adaugă următoarele:

„Eu nu cred că Rusia doreşte războiul. Ceea ce doreşte sînt roadele războiului şi-o

expansiune nelimitată a puterii şi a doctrinei sale. Ceea ce mai trebuie să examinăm astăzi aici,

atît cît mai este timp, este modul de a împiedica războiul pentru totdeauna şi de a stabili în toate

ţările, cît mai rapid posibil, premisele libertăţii şi ale democraţiei."16

Bineînţeles, luarea de poziţie a lui Churchill, deşi el nu mai conducea guvernul britanic la

acea dată a stârnit replica violentă a lui Stalin. La 14 martie, Pravda îl ataca pe Churchill,

comparându-1 cu Adolf Hitler, fapt ce denotă gradul de nemulţumire a Kremlinului.

La începutul lui 1946, factorii de decizie de la Casa Albă erau la curent cu toate abuzurile

sovieticilor, cu atât mai mult, cu cât, la 22 februarie George Kennan, însărcinatul cu afaceri al

Statelor Unite la Moscova, expedia la Washington o analiză în cinci capitole a concepţiilor şi

acţiunilor Uniunii Sovietice. Documentul, intrat în istorie drept telegrama cea lungă (8.000 de

cuvinte), denunţa politica externă rusească, pe care o considera drept o ameninţare pe termen

lung la adresa civilizaţiei occidentale.

Se pare că, şi sub efectul analizei pertinente a lui Kennan, un excelent cunoscător al

realităţilor sovietice, s-au produs reorientarea şi radicalizarea politicii externe americane faţă de

Moscova. Încă de la 28 februarie 1946, vorbind la Overseas Press Club, secretarul de stat James

Bymes avea să anunţe acest lucru, confirmat şi de documentele de arhivă. Astfel, la 14 aprilie, un

raport al Consiliului Naţional de Securitate trecea în revistă căile de acţiune împotriva

comunismului, distingând patru posibilităţi:

a. Continuarea măsurilor în curs, cu proiectele de programe actuale sau actualizate pentru

a pune în practică aceste măsuri;

b. izolarea;

c. războiul:

d. o consolidare mai rapidă a puterii politice, economice şi militare a

15 Gheorghe, Onişoru Istoria contemporană universală după 1945, Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 199516 Berstein, Serge şi Milza Pierre, Istoria Europei Vol. V, Institutul European, 1998

Page 9: Perioada Razboiului Rece

lumii libere mai accelerată decât la punctul a, cu scopul de a atinge, dacă e

posibil, o stare tolerabilă de ordine între state.

Tocmai în vederea consolidării lumii libere, Statele Unite au iniţiat programul de

reconstrucţie a Europei, cunoscut sub numele de Planul Marshall17. Era prevăzut un ajutor

financiar distribuit prin intermediul Administraţiei Cooperării Economice, condusă de Paul G.

Hoffman. Cele 13 miliarde de dolari erau distribuite către Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia,

Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia. Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Norvegia,

Portugalia, Suedia, Turcia şi Germania de Vest, fiind dirijate în special pentru refacerea

industriei şi agriculturii.

Planul a devenit public la 12 martie 1947, o dată cu discursul rostit de Truman în faţa

Congresului. Totodată, momentul marchează debutul doctrinei Truman18, bazată pe realitatea că

lumea era împărţită în două tabere, democraţii şi opresorii. Concret, preşedintele cerea un ajutor

imediat de 400 milioane dolari pentru Grecia şi Turcia, planul fiind votat la l mai.

Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice deosebite, înregistrându-se

creşteri între 15 şi 25% în statele care au beneficiat de prevederile sale. Uniunea Sovietică,

secondată de sateliţii ei, a respins însă participarea la Planul Marshall, singurul moment de

suspans, de scurtă durată însă, oferindu-1 doar Cehoslovacia.

Periodizarea războiului rece rămâne încă o temă de dezbatere pentru specialişti, existând

mai multe opinii. Vom apela totuşi, din motive didactice, la o astfel de separare pe etape a celor

45 de ani, cu precizarea că limitele lor sunt mobile şi că alte opţiuni pot fi luate în calcul.17 Planul Marshall (en : The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din al doilea război mondial. Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţă lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

18 Parte definitorie a răspunsului SUA la politica agresivă a Uniunii Sovietice după încheierea WWII; În esenţă, se exprima prin ideea containment-ului - îndigiuirii (blocării) expansiunii comunismului; S-a materializat, iniţial (începand cu 22 mai 1947), prin ajutorul militar acordat Greciei şi Turciei; S-a materializat în alte importante iniţiative: Planul Marshall; sistemul global de baze militare americane; constituirea NATO, a altor organizaţii regionale şi a unor prteneriate strategice; Intervenţiile din Coreea si Vietnam, podul aerian către Berlin, manevrele REFORGER etc., sunt expresii ale acestei doctrine (strategii).

Page 10: Perioada Razboiului Rece

1.2.1. Primul război rece 1945- 1953

O primă etapă, numită de unii cercetători ai primului război rece, începută încă înainte de

semnarea tratatului de la Paris, durează până la moartea lui Stalin, deci între 1945 şi 1953.

A fost o perioadă în care conflictul a izbucnit chiar dacă nu declarat, între superputeri,

numeroase dispute armate fiind consemnate pe mai multe continente, în paralel cu primele

măsuri legate de aplicarea doctrinei Truman. Pentru a aminti doar câteva exemple, ne vom referi

la primul război din Indochina, la 19 decembrie 1946, forţele franceze fiind atacate la Tonkin de

comuniştii viet-minh, la blocada Berlinului şi la războiul din Coreea19.

Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie 1949,

agenţia T.A.S.S. anunţa oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de

producţie proprie, punând astfel capăt monopolului american, în privinţa pasului următor, bomba

cu hidrogen, deşi americanii au reuşit primul experiment în Insulele Marshall la l noiembrie

1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunţa o realizare similară. Se

ajunsese, practic, în situaţia ca ambele superputeri să fie capabile să declanşeze un conflict

nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.

În aceşti primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de

demarcaţie dintre cele două blocuri în Europa, dar, în acelaşi timp, el elimina posibilitatea

conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea, de

exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial.

Primul război rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia

luată de preşedintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea ( 1953) şi Vietman

( 1954).

19 Jenkins, Philip O istorie a Statelor Unite, Editura Artemis, Bucureşti, 2002

Page 11: Perioada Razboiului Rece

1.2.2. Către marginea prăpăstiei şi înapoi: 1953- 1969

Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate şi

sinuoase, care a durat între 1953 şi 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe

ori în contradicţie cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul

Genevei"20 sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959, după cum totul a alternat

cu o politică sovietică riscantă ori cu una pe „marginea prăpastiei" a altor mari puteri.

În această perioadă, Washingtonul şi-a consolidat poziţia în Orientul Mijlociu. Congresul

va adopta o declaraţie potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes naţional de

importanţă vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept doctrina Eisenhower21.

S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria şi Egipt sau criza

rachetelor cubaneze din 1962.

Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o puteau desfăşura, forţă ce putea genera un cataclism nuclear, fără învinşi şi învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. şi Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un dialog permanent între şefii celor două state.

1. 2. 3. Destinderea 1969- 1979

20 o relaxare atât a tensiunilor internaţionale, cât şi a celor interne în statele din blocul sovietic - Hruşciov s-a angajat să pună capăt divergenţelor privind Berlinul.21 (Ianuarie 1957) – Statele Unite vor folosi efectiv forţa militară (Represalii masive) împotriva oricărei agresiuni sau iminenţă a unei agresiuni împotriva sa ori împotriva statelor aliate sau prietene; scop principal – contracararea extinderii influenţei sovietice în Orientul Apropiat, pe fondul dezangajării franceze şi britanice după Criza Suezului

Page 12: Perioada Razboiului Rece

Acest drum sinuos a fost continuat de o etapă mai calmă, respectiv un deceniu de

destindere Est - Vest, 1969-1979, care, fără a fi lipsit de momente tensionate, a consolidat teoria

coexistenţei paşnice a celor două sisteme pe termen lung. Venirea preşedintelui Richard Nixon la

Casa Albă şi numirea lui Henry Kissinger22 în fruntea Consiliului Securităţii Naţionale vor

schimba optica americanilor asupra relaţiilor cu Uniunea Sovietică. După ce un număr major, de

conflicte a condus la deteriorarea continuă a raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârşitul

anilor '70 apărea un nou tip de mesaj, şi anume apelul la înţelegere şi rezolvarea diferendelor pe

cale amiabilă23. Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate cu precădere relaţii cordiale

şi au fost înregistrate progrese simţitoare pe calea cooperării internaţionale. Totul avea să se

sfârşească o dată cu atacarea Afganistanului de către trupele sovietice, în decembrie 1979.

Gafa politică a Uniunii Sovietice concretizată prin atacarea Afganistanului avea să

conducă la al doilea război rece 1979-1985.

1.2.4. Al doilea război rece 1979 - 1985. Evoluţia războiului rece în timpul lui Ronald Reagan

Abordarea democrată a războiului rece s-a dovedit un eşec complet. Dacă promotorii

destinderii au fost criticaţi mai ales pentru cinismul lor, în schimb idealismul politicii externe a

lui Carter24 a dus la o serioasă subestimare a capacităţilor Uniunii Sovietice şi Tratatului de la

Varşovia. Noul preşedinte, republicanul Ronald Reagan25, era decis să schimbe complet această

22 ulterior, el va fi şi secretar de stat între 1973 şi 197723 Kissinger, Henry Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1998.

24 al treizeci şi nouălea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1977 - 1981), laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2002

25 a prestat jurământul de preşedinte pe Colina Capitoliului din Washington, la 20 ianuarie 1981. Dacă John Kennedy a rămas cel mai tânăr preşedinte din istoria Statelor Unite, Ronald Reagan a devenit la 69 de ani cel mai bătrân şef al executivului american. Născut în 1911, în statul Illinois, fost actor la Hollywood în filme de seria B. el va fi ales preşedinte la 4 noiembrie 1980, într-un moment dificil al războiului rece. reuşind printr-o politică fermă să redea încrederea americanilor. De altfel, deceniul al 9-lea va rămâne drept „era Reagan". Remarcabilă a fost recuperarea rapidă a

Page 13: Perioada Razboiului Rece

viziune, înlocuind în războiul rece negocierea cu confruntarea efectivă şi întărind capacitatea

militară a SUA. Din primul an al mandatului său bugetul apărării a crescut enorm; pentru întâia

dată cheltuielile militare ale NATO le-au depăşit pe cele ale Tratatului de la Varşovia iar

America a devenit principalul vânzător mondial de armament (ceea ce a permis o machiavellică

rezolvare a crizei ostatecilor din Iran). În 1982, Reagan a expus şi bazele ideologice ale politicii

sale externe: URSS era „Imperiul Rău”26, sursă a tuturor problemelor politice şi economice din

lume.

„Punctul de pornire trebuie să fie o recunoaştere a esenţei imperiului sovietic. W.

Churchill, în cursul negocierilor cu sovieticii, a observat că ei respectă doar forţa şi o utilizează

permanent în relaţiile cu alte naţiuni. Acesta este motivul pentru care am decis să refacem

apărarea noastră naţională. Intenţionăm să păstrăm pacea – dar ne vom păstra şi libertatea.”27 ,

a declarat Ronald Reagan.

Administraţia americană nu a ezitat să pună în practică această politică a confruntării.

Scenariile războiului atomic elaborate de experţii occidentali, culminând cu „Iniţiativa de

Apărare Strategică” (Războiul Stelelor), au provocat mari temeri la Moscova, convingându-i pe

liderii sovietici că Statele Unite erau nu doar pregătite, ci şi dispuse să declanşeze un atac

atomic; în acelaşi timp ele au pus capăt mişcării anti-nucleare pacifiste din Europa Occidentală,

convingând populaţia ţărilor NATO de necesitatea instalării de arsenale atomice în vederea

prevenirii unei iminente agresiuni a „Imperiului Rău”. Punctul culminant al acestei evoluţii a fost

atins în martie 1983, când Reagan a iniţiat Războiul Stelelor28 (care s-a dovedit un eşec). Totul

părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic. De altfel, titlul dat de presă „Iniţiativei” este

elocvent, propunându-se protejarea Statelor Unite în faţa unui atac nuclear cu rachete prin

ridicarea unui scut în spaţiu. Criticat, programul a contribuit totuşi şi mai mult la atragerea

Uniunii Sovietice într-o cursă extrem de costisitoare pe care economia acestei ţări o va suporta

tot mai greu29.

preşedintelui, în vârstă de 80 de ani, după tentativa de a-1 asasina a unui tânăr de 25 de ani, John Hinckley.

26 Portes , Jacques Istoria SUA dupa 1945, Editura Corint, 2003.27 Fontaine, Andre Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 199228 Iniţiativa de apărare strategică SDI (en:Strategic Defense Initiative) în confruntarea cu Uniunea Sovietică, cunoscută (datorită concentrării asupra apărării spaţiale împotriva rachetelor intercontinentale sovietice) sub expresia de "Războiul stelelor".29 Milza, Pierre Berstein, Serge Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973 până în zilele noastre). vol. 3,

Page 14: Perioada Razboiului Rece

La rândul său, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au doborât în

septembrie 1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KA 007, care dintr-o eroare se abătuse

de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci toate cele 269 de persoane aflate la bord numai

datorită faptului că sovieticii confundaseră avionul sud-corean cu un avion de spionaj; acţiunea

lor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii”. Două luni mai târziu trupele SUA au

invadat minuscula insulă caraibiană Granada, unde se instalase un guvern revoluţionar de stânga

şi au transformat această intervenţie într-o dovadă a supremaţiei şi hotărârii Statelor Unite de a

nu permite nici o infiltrare sovietică. Tensiunea a ajuns la maxim la sfârşitul anului, când un

exerciţiu nuclear NATO l-a făcut pe preşedintele rus Kosâghin să se teamă de izbucnirea

războiului atomic.

Această epocă de febrilitate militară şi retorică apocaliptică s-a încheiat odată cu al doilea

mandat al lui Reagan30, coincizând cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov (1985)31.

Linia dură a Washingtonului, supranumită şi doctrina Reagan32, concretizată în doctrina

războiului stelelor impusă de preşedintele Ronald Reagan şi, mai ales politica reformistă,

perestroïka, iniţiată la Kremlin după 1985, de către noul secretar general al Partidului Comunist

al Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov, vor contribui la încheierea conflictului. Fără

îndoială, dincolo de răspunsul la întrebarea dacă reformarea Uniunii Sovietice a fost rezultatul

voinţei lui Gorbaciov sau a fost impusă de însuşi sistemul aflat în pragul colapsului, rămân

meritele incontestabile ale liderului de la Kremlin în restabilirea păcii dintre Est şi Vest. La 11

martie 1985, a doua zi după decesul lui Cernenko, Gorbaciov va deveni secretar general al

Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Venirea lui la putere va aduce şi încheierea războiului

rece.

Bucureşti, 199830 reales preşedinte la 20 ianuarie 198431 născut pe 2 martie 1931, a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Coperta revistei Time din ianuarie 1988, care îl desemna pe Gorbaciov ca omul anului. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

32 Principiu enunţat ta începutul preşedinţiei lui Ronald Reagan,principiu potrivit căruia Statele Unite vor recurge la forţa militară pentru a se opune influenţei sovietice în ţările Lumii a treia. în practică, aceasta însemna trimiterea de ajutor militar unor asemenea insurgenţi anticomunişti, precum cei din Nicaragua

Page 15: Perioada Razboiului Rece

Războiul rece, prin durată şi amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a

grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei şi a Japoniei. Bonnul va fi primit în N.A.T.O. şi

Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă parte,

marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietică destrămându-se.

2 . Componenta militară a Războiului Rece. Blocurile politico-militare.

Ordinea mondială de după 1945 prezintă multe similitudini cu cea din perioada anterioară

anului 1914: două alianţe rigide (atunci Tripla Alianţă sau Puterile Centrale şi Tripla Înţelegere

sau Antanta) care lăsau puţin spaţiu de manevre diplomatice. Blocurile militare constituite în a

doua jumătate a secolului XX (NATO şi Tratatul de la Varşovia) au fost rezultatul mai multor

factori:

· Noua instrumentare a politicii americane de “îndiguire”.

· Răspunsul sovietic.

· Reacţiile aliaţilor.

Toţi actorii timpului trăiau sub teroarea unor posibile agresiuni. Iar conturarea blocurilor

militare a condus la acutizarea polarizării în planul relaţiilor internaţionale şi la stimularea cursei

înarmărilor.

2.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Pilonul acestui organism internaţional este reprezentat de Statele Unite ale Americii.

Iniţial, guvernul american a manifestat rezerve faţă de cererile de ajutor militar ale aliaţilor

europeni. Reticenţele americane derivau din:

· Ar fi însemnat prima alianţă militară pe timp de pace din istoria Statele Unite.

· Neîncrederea în posibilitatea unui atac militar sovietic (ci doar a unei agresiuni politice)

împotriva Europei de Vest mai devreme de 10-15 ani. Motivaţiile acestei atitudini americane

erau legate de dificultăţile economice pe care le cunoştea societatea sovietică şi de superioritatea

atomică americană.

Page 16: Perioada Razboiului Rece

· Creşterea masivă a eforturilor de apărare – cu implicaţiile financiare – periclita, în

viziunea americană, succesul politicii de îngrădire concepută la moment ca o acţiune politico-

economică, de a asigura prosperitatea economică.

· Statele Unite nu erau, pe de altă parte, dornice să fie situate pe acelaşi palier, al egalităţii

de decizie, cu aliaţi insignifianţi.

Acceptarea s-a făcut şi din dorinţa de a dubla capitalul financiar cu unul de încredere.

Însă evoluţiile politice din estul Europei (cu comunizarea rapidă a statelor din sfera de influenţă

sovietică) şi, mai ales, criza Berlinului (iunie 1948 – mai 1949) au propulsat ideea militarizării

politicii de îngrădire, a creării unui organism militar aliat. În potenţialitatea unui conflict, Statele

Unite au dorit să-şi înarmeze aliaţii. Un alt factor care a condus la realizarea alianţei a fost

reprezentat de presiunea europenilor (W. Churchill preconiza o uniune comună de apărare a

Occidentului), conştienţi de slăbiciuni şi de faptul că războiul este lângă ei. Au existat mai multe

încercări ale statelor vestice de a ajunge la o apărare comună: Tratatul de alianţă şi asistenţă

mutuală încheiat la Dunkerque de Franţa şi Marea Britanie (4 martie 1947), Pactul de la

Bruxelles (17 martie 1948 şi care stă la baza Uniunii Occidentale), semnat de Marea Britanie,

Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi îndreptat nu numai împotriva Germaniei, ci a oricărui

agresor.

Europa nu însemna însă foarte mult din punct de vedere militar fără participarea

americană. La 4 aprilie 1949, 12 state (Statele Unite, Canada, Franţa, Marea Britanie, Belgia,

Olanda, Luxemburg, Italia, Norvegia, Islanda, Danemarca şi Portugalia) semnau la Washington

D. C. Tratatul Atlanticului de Nord33.

Tratatul este considerat o piatră de hotar pentru gândirea strategică preventivă, deşi nu

stabilea dimensiunea obligaţiilor / îndatoririlor şi nu includea obligaţia automată de întrajutorare.

Statele Unite erau angajate în mod oficial în Europa.

Textul semnat face în preambul un apel explicit la comunitatea de civilizaţie şi de idealuri

care leagă ţările contractante (democraţie, libertatea individului etc.).

Articolul 5 este esenţial, deoarece prevede că “orice atac armat împotriva uneia sau mai

multora dintre ele [părţi semnatare], petrecut în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept

un atac împotriva tuturor părţilor semnatare …”.

33 A Decade of American Foreign Policy. Basic documents, 1941 – 1949, Government Printing Office, Washington D. C. 1950, p. 1339 – 1352.

Page 17: Perioada Razboiului Rece

În articolul 10, se specifica faptul că “prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la

tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza respectarea principiului prezentului Tratat şi să

contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord”. De-a lungul evoluţiei sale, NATO a cunoscut

mai multe extinderi:

În septembrie 1951, în urma conferinţei de la Ottawa, sunt invitate să adere Grecia şi

Turcia (membre din februarie 1952).

Pe 4 mai 1955 devine membră a NATO Republica Federală Germania.

În mai 1982, Spania se integrează în structura euro-atlantică.

La conferinţa NATO din aprilie 1999 sunt primite în organizaţie 3 noi membre: Polonia,

Cehia şi Ungaria.

Reuniunea de la Praga a ţărilor NATO (noiembrie 2002) invită şapte noi state să adere la

Alianţă: România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Lituania şi Letonia.

Ceea ce distinge fundamental NATO de alte alianţe sunt organismele permanente

înfiinţate pentru a-i asigura existenţa. În era armelor nucleare, decizia războiului nu mai putea fi

lăsată la voia iniţiativelor singulare. În 1952 sunt alcătuite structurile civile şi militare esenţiale

ale NATO:

· Stat major internaţional, având Cartier general la Rocquencourt (Franţa). După retragerea

Franţei din structurile de conducere a alianţei (martie ‘66), sediul Cartierului general a fost

mutat la Bruxelles. Şeful Statului Major este întotdeauna un american.

· Secretariatul general asigură conducerea civilă a Alianţei. Secretarul general este

reprezentantul unui stat european, membru al Alianţei.

· Consiliul nord-atlantic grupează miniştrii de externe şi de apărare ai ţărilor membre. După

boicotul militar al Franţei, el s-a divizat într-un Consiliu Politic şi un Comitet militar

(Defense Planning Comitte).

Evoluţia Organizaţiei nord-atlantice a cunoscut anumite tensiuni: disputa dintre două ţări

membre ale Alianţei (Grecia şi Turcia) în legătură cu insula Cipru (“problema cipriotă” a luat

naştere prin obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie, în 1959 şi datorită ciprioţilor greci

de a alipi insula Greciei; fapt care a nemulţumit Turcia, care a invadat nordul Ciprului în 1974,

formând un stat cipriot turc, recunoscut doar de guvernul de la Ankara), dorinţa Franţei de a

redobândi – sub preşedinţia lui Charles de Gaulle – statutul de mare putere, care a condus la

dezangajarea Parisului din structurile militare integrate (din flota mediteraneană în 1958), la

Page 18: Perioada Razboiului Rece

detonarea – independent de tehnologia americană – a bombei atomice franceze (1960) şi la

cererea de retragere a trupelor străine de pe teritoriul Franţei.

“Slăbiciunea” majoră a NATO, evidentă în “dezordinea” din anii ’80, de la sfârşitul

războiului rece, a fost reprezentată de conceperea organismului militar şi a strategiei pentru o

înfruntare frontală, directă. Provocările însă au venit din spaţiile periferice (din Balcani etc.).

Lordul Ismay (secretar general al NATO între 1952 şi 1957) definea însă din perspectivă strict

europeană rolul NATO ca fiind cel de a ţine Rusia în afară, America înăuntru şi Germania sub

control.

2.2. Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV)

Replică în oglindă a NATO, deşi nu are longevitatea organismului nord-atlantic.

Înfiinţarea de către conducerea de la Moscova la 6 ani după structurarea militară a Alianţei

occidentale a unei structuri militare proprii lagărului estic are mai multe explicaţii, multe din ele

conjucturale:

· Integrarea în NATO a Germaniei de vest (4 mai 1955) a determinat un şoc emoţional în

Uniunea Sovietică (invazia germană era readusă în memorie, declanşându-se o adevărată

isterie la adresa “revanşismului german”) şi în unele state vecine (Polonia, Cehoslovacia),

generându-se teama unei rediscutării frontierelor.

· Dorinţa de a accentua dominaţia sovietică asupra societăţilor poloneză, est-germană,

maghiară, cehoslovacă, în care se făceau auzite voci liberale şi naţionale, contestare – după

moartea lui Stalin – a influenţei Uniunii Sovietice. În 1955, expira – conform Tratatului cu

Austria – dreptul legal al Armatei Roşii de a menţine baze militare în România şi Ungaria, ca

elemente de legătură 8de comunicaţie şi de aprovizionare) cu trupele de ocupaţie de pe

teritoriul austriac. Trupele sovietice din OTV (400 000 în RDG, 80 000 în Cehoslovacia, 65

000 în Ungaria, 58 000 în Polonia)

· Dorinţa Moscovei de a-şi îmbunătăţi, prin formalizarea alianţei simetrice, standardul

internaţional. În condiţiile preconizatei “coexistenţe paşnice”, liderii sovietici puteau invoca,

ca o măsură a destinderii, desfiinţarea simultană a celor două blocuri militare (un efect în

Page 19: Perioada Razboiului Rece

oglindă). Uniunea Sovietică se putea dispensa în mod real (militar) de această alianţă,

deoarece ea singură avea capacitatea de a duce războiul.

Tratatul de la Varşovia (Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală) a fost semnat

la 14 mai 1955 la Varşovia de către 8 state socialiste: Uniunea Sovietică, România, Bulgaria,

Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi Albania. Conceput ca o

alianţă între state suverane, independente şi egale în drepturi, tratatul era deschis şi altor state

iubitoare de pace (art. 9). Articolul 4 era considerat a fi fundamental pentru funcţionalitatea

instituţiei: “în cazul unui atac armat în Europa, din partea vreunui stat sau grup de state, împotriva unui

stat sau mai multor state semnatare toate statele membre trebuiau să acorde imediat ajutor”.

Instituţiile de conducere ale OTV erau dominate de Uniunea Sovietică:

· Comitet Politic consultativ, pivotul colaborării în OTV (integrarea) fiind alcătuit de relaţiile

dintre partidele comuniste şi muncitoreşti.

· Comandamentul Unit al forţelor armate din statele semnatare cuprindea mai ales ofiţeri

sovietici

· Comitetul miniştrilor apărării din statele semnatare.

· Comitetul miniştrilor de externe din statele semnatare.

OTV a fost un organism militar funcţional între 1955 şi 1988, o contrapondere (mai ales

cantitativă) la NATO în pofida crizelor generate de primatul intereselor Uniunii Sovietice. În

martie 1961, Albania a încetat să mai participe la activităţile OTV, retrăgându-se oficial în 1968.

Alianţa s-a destrămat în condiţiile destrămării “Imperiului Exterior” sovietic, finalul existenţei

sale fiind hotărât de toate statele participante (1 iulie 1991).

Deşi în principiu o alianţă defensivă, considerată însă o ameninţare la adresa lumii,

organizaţia militară creată de Uniunea Sovietică a reprezentat mai curând un instrument de

coerciţie (“intimidare” a propriilor aliaţi). Este cazul Ungariei (1956) şi, mai ales, al

Cehoslovaciei (august 1968), atunci când trupele statelor membre au înăbuşit “Primăvara de la

Praga”.

Prin urmare, OTV avea şi rolul de pârghie a Uniunii Sovietice în acţiunile ei de politică

externă, atât în statele din propria sferă de influenţă, cât şi în raport cu adversarii din Occident.

Page 20: Perioada Razboiului Rece

3. Politica strategico-nucleară a Rusiei şi S.U.A. în timpul Războiului Rece

Mai mult decât orice altă inovaţie în tehnologia militară, apariţia armelor nucleare a determinat o reconsiderare radicală a rolului războiului în politica mondială şi a conceptelor strategice pe care s-a bazat aceasta în trecut. Războiul atinsese proporţii covârşitoare şi teribile, încât însăşi posibilitatea sa părea de neînchipuit. Mai mult ca niciodată, strategiile naţionale s-au concentrat mai mult pe ideea prevenirii conflictului decât pe câştigarea acestuia. Unii teoreticieni au mers într-atât de departe încât să sugereze că potenţialul distructiv al noii arme a golit de conţinut utilitatea războiului ca instrument de rezolvare a conflictelor internaţionale.

Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în negocierea diplomatică. Orice discuţie despre problemele tehnologiei militare nu poate să nu implice consecinţele posibile în plan strategic. Orice evoluţie în domeniul strategiei nucleare a avut la bază, ca o adevărată motivare materială, acumulări şi salturi în domeniul tehnologiei. Războiul nu mai serveşte scopului, de altfel, scopul primar al conflictului militar a fost din-totdeauna obţinerea victoriei, dar creşterea enormă a potenţialului distructiv al armelor a golit de orice semnificaţie conceptul de victorie în cazul unui conflict nuclear. De altfel, excesul de potenţial distructiv disponibil determină distanţarea definitivă a războiului de politică, sfârşind astfel prin intrarea în criză a postulatului clausewitzian conform căruia „războiul reprezintă o continuare a politicii prin alte mijloace". De altfel, după cum scria Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul".

3.1. Strategia nucleară sovietică în timpul Războiului Rece

Spre deosebire de cazul SUA, nu se poate vorbi de un proces efectiv de elaborare a unei doctrine strategice sovietice pe parcursul Războiului Rece, gândirea militară a URSS fiind total diferită de cea americană, în toate aspectele sale. În perioada Războiului Rece, politica URSS în domeniul nuclear a interesat în mod deosebit Occidentul, tulburându-i şi înspăimântându-i în egală măsură pe cei asupra cărora erau îndreptate aceste arme. Din dorinţa de a cunoaşte cât mai mult din politica sovietică în domeniul armelor nucleare şi despre planurile şi intenţiile pe care le ascundea aceasta s-au realizat multe lucrări, unele dintre ele cu valoare considerabilă, dar cu o sferă de documentare limitată. Deşi abordau pe larg doctrina şi strategia militară, făceau foarte puţine remarci la adresa esenţei problemei -politica armamentului nuclear.

Page 21: Perioada Razboiului Rece

Mecanismul intim al doctrinelor strategice nucleare a fost în permanenţă condiţionat de evoluţiile cantitative şi calitative pe planul cursei înarmărilor, şi în special al înarmărilor nucleare. În examinarea literaturii militare sovietice, cititorul occidental observă imediat anumite caracteristici care nu se regăsesc în gândirea americană, în primul rând fiind vorba de pretenţia conceptelor militare sovietice de a fi fundamentate pe o „bază ştiinţifică".

Astfel, doctrina militară , reprezintă un fenomen de clasă, izvorând, ca de altfel toate fenomenele sociale, din condiţiile economice ale societăţii. În volumul Strategia militară, publicat în 1960 de un grup de teoreticieni militari în frunte cu mareşalul V. D. Sokolovski, se dă următoarea explicaţie naturii doctrinei militare: doctrina militară nu e gândită de un singur individ sau de un grup de indivizi; ea izvorăşte din activităţile esenţiale ale statului, ca întreg, şi e rezultatul unui îndelungat proces istoric.

Strategia deţine locul principal în arta militară, consideră Sokolovski. „Teoria strategiei studiază folosirea în război a tuturor forţelor militare şi a tuturor mijloacelor statului. Aceasta înseamnă că strategiei militare îi revine sarcina de a elabora principiile generale referitoare la folosirea diverselor categorii de forţe armate şi de a coordona eforturile lor în vederea atingerii obiectivului militar-politic unic".

O altă caracteristică a gândirii militare sovietice o reprezintă lipsa aproape totală a dezbaterii pe baza acestui subiect. Conceptele strategice sovietice sunt formulate în mod exclusiv de către membrii oficiali ai clasei politico-militare.

Sokolovski abordează o doctrină bazată pe uzul masiv al armelor nucleare, un corespondent al teoriei represaliilor masive: „Pentru a repurta victoria finală în acest război este absolut necesar să fie zdrobite complet forţele armate ale inamicului". Strategia nucleară sovietică presupune un război de scurtă durată, care să asigure o victorie sigură, totuşi nu exclude eventualitatea unui conflict prelungit: „Este necesar ca victoria asupra agresorului să fie repurtată, în primul rând, într-un timp cât mai scurt, într-un război de scurtă durată. Se poate însă întâmpla ca războiul să se prelungească, din această cauză trebuie să fim gata şi pentru un război de durată".

Opiniile mareşalului sovietic au fost considerate expresia oficială a doctrinei militare a Kremlinului. Faptul că doctrina strategică a fost dezvăluită şi chiar şi publicată nu făcea decât să confirme finalitatea sa principală: să întărească potenţialul disuasiv sovietic şi să acorde credibilitate eforturilor susţinute de URSS în domeniul armamentelor strategice, sub conducerea lui Hruşciov. Cum însuşi Sokolovski scrie: Armamentele nucleare sunt considerate de către specialişti ca armele cele mai performante şi eficace, disponibile pentru orice tip de operaţie sau război. Introducerea acestor arme în dotarea forţelor armate sovietice a mărit în mod notabil posibilităţile lor combative, conferind strategiei militare sovietice mijloace puternice pentru respingerea agresorului, pentru apărarea cuceririlor socialismului şi pentru menţinerea păcii.

Page 22: Perioada Razboiului Rece

Teoria lui Sokolovski asupra „priorităţii atomice" poate fi rezumată printr-o serie de postulate fundamentale:

1. orice conflict ar degenera într-un război nuclear general, dacă ar fi implicate cele două superputeri;

2. un astfel de conflict ar izbucni cu siguranţă în cazul unei agresiuni americane împotriva URSS;

3. în războiul modern, recurgerea masivă la armele nucleare ar fi inevitabilă.

Din punctul de vedere al mijloacelor cu care va fi dusă lupta armată, un al treilea război mondial va fi în primul rând un război racheto-nuclear. Este vorba în esenţă de o doctrină puternic determinantă, bazată pe ipoteza că un posibil conflict între cele două puteri rivale ar lua cu siguranţă forma unui război nuclear global: „în cazul în care blocul imperialist va dezlănţui un război împotriva URSS, acest război va căpăta inevitabil caracterul unui război mondial, în care vor fi angajate majoritatea ţărilor lumi?. „Una din particularităţile caracteristice ale viitorului război va fi amploarea sa spaţială. Caracterul decisiv al scopurilor politice şi militare urmărite de părţile beligerante va face ca lupta armată să se desfăşoare nu numai în zona contactului nemijlocit între părţi, ci, în fond, pe întregul teritoriu al statelor participante la coaliţiile angajate în luptă, (...) războiul va cuprinde aproape toate continentele".

Scenariile apocaliptice permit o oarecare asemănare cu doctrina represaliilor masive: „Trebuie să ţinem seama de faptul că, în condiţiile de azi, mijloacele şi procedeele de atac nuclear depăşesc net posibilităţile de apărare împotriva lor. In consecinţă, pericolul unui atac nuclear din partea agresorului continuă să se menţină". Atât la Washington, cât şi la Moscova, paradoxala contradicţie între posesia armelor de distrugere totală şi imposibilitatea raţională de a le folosi se reflecta în elaborarea de doctrine strategice extreme, bazate pe uzul masiv de astfel de arme, o ipoteză artificioasă, dar suficient de înspăimântătoare şi disuasivă.

Sovieticii nu au acceptat niciodată complicatele teorii occidentale asupra descurajării nucleare, deşi erau de acord cu baza acestora. La începutul anilor 70, sub troika Brejnev-Kosâghin-Podgornâi, doctrina strategică sovietică se inspira de acum din principiul „flexibilităţii prudente". Liniile sale fundamentale se rezumau în următoarele puncte:

trebuia să se evite în mod ferm un război nuclear total; capacitatea de descurajare strategică, defensivă şi ofensivă, reprezintă cea mai

bună garanţie pentru acest obiectiv; în cazul nedorit al unui război nuclear, este de dorit să fim pregătiţi pentru a-1

câştiga (aşa-zisa war-winning strategy).Câştigurile geopolitice realizate de URSS până în anii '70 au fost treptat contrabalansate şi

anulate, în perioada 1982-1983, au apărut primele semne cu privire la o modificare a doctrinei militare sovietice şi a orientărilor sale geopolitice. După moartea lui Brejnev s-a manifestat dorinţa de a se introduce o nouă destindere în relaţiile dintre URSS şi SUA. In rândul militarilor

Page 23: Perioada Razboiului Rece

sovietici au început să se audă voci care cereau schimbări revoluţionare în conducerea militară. În acest context, s-a preconizat utilizarea minimă a armelor nucleare şi folosirea noilor tehnologii non-nucleare cu rezultate similare (lovituri în profunzime, distrugerea cvasitotală a adversarului).

În această perioadă de criză, în 1985, este promovat Mihail Gorbaciov, agreat şi propulsat de Iuri Andropov şi Andrei Kosâghin. Înţelegând că s-a depăşit momentul maxim al ascensiunii sovietice, Gorbaciov a operat pe plan extern o retragere strategică, punându-se capăt, rând pe rând, conflictelor regionale. Războiul din Afganistan a fost stopat şi trupele sovietice retrase din acest spaţiu de conflict. La mijlocul anului 1988, conducerea sovietică ajunsese la concluzia că politica externă a lui Brejnev nu a servit interesului naţional al URSS. „Noua gândire" a lui Gorbaciov anunţa o conversie menită să evite holocaustul nuclear.

3.2. Gândirea strategico-nucleară americană în timpul Războiului Rece

Există două mari momente în plan doctrinar în SUA în ceea ce priveşte strategia nucleară, preluate de altfel ca atare şi de NATO, şi anume: 1. riposta masivă; 2. riposta flexibilă.

Între 1945 şi 1949, SUA, până în acel moment unica ţară deţinătoare a secretului atomic, nu au elaborat, în realitate, nici o strategie specială pentru uzul unor astfel de arme. Primele bombe atomice erau încă puţine, iar costul lor unitar se menţinea încă la un nivel ridicat, aşa că în ceea ce priveşte uzul lor s-a menţinut strategia tradiţională a bombardamentului în care vectorul utilizat rămânea încă avionul.

Anii 1945-1949, marcaţi de monopolul atomic american sunt caracterizaţi, în plan teoretic, de căutările privind înţelegerea noii descoperiri, SUA nereuşind să elaboreze imediat o teorie specifică pentru uzul strategic şi politic al noii arme. Nu întâmplător, în această perioadă, americanii nu au reuşit să convertească superioritatea lor absolută în acest domeniu în avantaje politice remarcabile, lipsa unei doctrine împiedicând transformarea puterii nucleare de care dispuneau într-un instrument politic avantajos. Astfel, din punctul de vedere al dezvoltării teoriei descurajării, se poate afirma că perioada monopolului american nu a favorizat în mod consistent studiul teoretic al principiului disuasiv. In realitate, nu se putea vorbi în această perioadă de o adevărată situaţie de descurajare, existând mai degrabă un raport de intimidare determinat de dezechilibrul de forţe.

În concluzie, SUA se temeau, imediat după război, mai ales de un atac surpriză sau de izbucnirea unui conflict general. În plus, considerau de o importanţă primară principiul potrivit căruia victoria ar fi putut fi obţinută doar prin provocarea unei distrugeri masive a inamicului,

Page 24: Perioada Razboiului Rece

ceea ce l-a determinat pe Henry Kissinger să afirme că „doctrina distrugerii masive exista încă înainte de proclamarea ei de către John Foster Dulles", în 1954.

Odată cu testarea primei bombe atomice sovietice în 1949, datele problemei se schimbă fundamental, iar din anul 1953 (la sfârşitul anului 1952 avusese loc explozia experimentală a bombei cu hidrogen), se deschide realmente era nucleară. Începând astfel cu anii '50, precedenta situaţie de disuasiune unilaterală este înlocuită în mod progresiv de un raport real de descurajare bilaterală între superputeri. Ca urmare a acestor schimbări, la care se adaugă radicalizarea stării de conflictualitate între SUA şi URSS, eforturile teoreticienilor capătă un nou impuls, determinând o modificare radicală a premiselor pe care se baza strategia însăşi.

Apariţia armei nucleare a presupus, prin urmare, crearea unor concepţii care să guverneze folosirea sa militară şi politică. Anii '50 sunt denumiţi în literatura politică americană „anii de aur", în ceea ce priveşte edificarea conceptului strategic al SUA. În această perioadă, numeroşi teoreticieni civili, ca Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Thomas Schelling, Henry Kissinger şi alţii au contribuit la realizarea unui edificiu al teoriei strategice.

Noile concepţii strategice nu s-au impus, însă, dintr-o dată. A fost necesară o perioadă de tranziţie, relativ îndelungată, de aproape 10 ani, până la proclamarea oficială a noii concepţii (denumită în literatura americană de specialitate „New Look"). În primii ani postbelici, strategia militară americană era încă prizoniera concepţiilor strategice anterioare, de dinainte şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Arma atomică - în perioada monopolului american în acest domeniu 1945-1949 - era considerată drept arma „supremă". De-abia după pierderea monopolului se pune problema unei reevaluări a strategiei militare.

Teoriile strategice elaborate de militarii americani imediat după război nu se bazau încă fundamental pe armele nucleare. Documentul oficial care relevă o oarecare evoluţie în acest domeniu şi care ar putea fi considerat prima declaraţie americană a unei strategii naţionale îl reprezintă raportul Consiliului Naţional de Securitate al SUA, din 14 aprilie 1950, care conţine câteva principii ce vor deveni mai târziu clasice pentru teoria descurajării. Documentul, clasificat cu sigla NSC-68, ilustrează efortul de corelare a obiectivelor politice americane cu noile realităţi militare (existenţa armelor atomice) şi cele politice internaţionale (Războiul Rece).

Practic, documentul conţine o primă formă închegată de manifestare a descurajării nucleare, care va fi un an mai târziu exprimată în mod oficial într-un faimos discurs al secretarului de stat John Foster Dulles, prin care se anunţa adoptarea unei noi doctrine strategice, cunoscută sub numele de Massive Retaliation: doctrina represaliilor masive. Conform acesteia, SUA urmau să răspundă printr-un atac nuclear masiv oricărei agresiuni din partea URSS şi/sau a aliaţilor săi.

Această doctrină a reprezentat, astfel, prima strategie nucleară elaborată de către SUA şi, în acelaşi timp, prima strategie de descurajare, permiţând totodată şi punerea în practică a politicii de îngrădire, precum şi posibilitatea efectuării de economii masive în domeniul

Page 25: Perioada Razboiului Rece

armamentelor şi al forţelor convenţionale. O astfel de doctrină era validă doar în măsura în care URSS nu se afla încă în posesia celei de-a doua lovituri.

Prin ea, SUA erau dispuse să lase iniţiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse să le permită totodată şi să stabilească tot ei regulile confruntării odată iniţiate. Elementele care au stat la baza apariţiei acestei doctrine au fost:

multiplicarea opţiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme nucleare tactice;

posibilitatea efectuării de economii masive în zona armamentelor şi a forţelor convenţionale.Anul 1957 a adus cu sine modificări esenţiale în dezbaterea asupra armelor atomice,

odată cu lansarea primului Sputnik, care a concentrat atenţia tuturor asupra problemei invulnerabilităţii forţelor de represalii americane, generând, în acelaşi timp, un val de îngrijorare colectivă faţă de un eventual atac din partea URSS. Este vorba de începutul aşa-zisei „Missile Gap", subiect care a dominat dezbaterile din cadrul campaniei electorale a anilor '60.

Tot în această perioadă, începe dezbaterea asupra conceptului de război limitat, ai cărui exponenţi principali au fost englezul Liddle Hart şi americanii Robert Osgood, Henry Kissinger şi William Kaufmann. Scopul lor principal 1-a constituit recuperarea războiului, pornind de la premisa că din cauza armelor nucleare - a căror singură utilizare constă în a nu le utiliza - războiul îşi pierduse din semnificaţii ca instrument al politicii internaţionale. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi susţineau necesitatea limitării atât a obiectivelor urmărite într-un război, cât şi a mijloacelor implicate.

Renunţarea oficială de către SUA la doctrina represaliilor masive s-a produs după alegerea preşedintelui Kennedy, care, în mesajul adresat Congresului, în martie 1961, consacra astfel noua doctrină strategică: „În prezent, obiectivul nostru constă în creşterea posibilităţii noastre de a ne limita răspunsul la mijloace convenţionale". Cu alte cuvinte, nu orice înfruntare militară ducea automat la un război nuclear generalizat.

Înainte de administraţia Kennedy, se presupunea că orice eventual conflict nuclear între cele două superputeri avea să fie unul total, implicând şi obiectivele civile, nu numai cele militare. Kennedy şi secretarul Apărării, Robert McNamara îşi propuneau tocmai modificarea acestei concepţii „tradiţionale", pentru evitarea unui dezastru total.

În anii următori, pe de o parte s-a încercat intensificarea eforturilor diplomatice pentru soluţionarea, măcar parţială, a problemelor erei nucleare, pe de altă parte evoluţia tehnologică a contribuit la perfecţionarea arsenalului nuclear, introducând în context arme din ce în ce mai puternice. De altfel, primul tratat de non-proliferare (1968), urmat de consultările privind limitarea armelor strategice (SALT) au adus speranţe, la începutul anilor 70, în ceea ce priveşte o nouă fază de negocieri în raporturile SUA-URSS.

Page 26: Perioada Razboiului Rece

În schimb, evoluţia noilor sisteme de arme şi situaţia internaţională de la începutul anilor '70, au pus serioase semne de întrebare în privinţa coexistenţei paşnice. În orice caz, introducerea rachetelor cu trepte multiple independente (MIRV), precum şi a altor arme nu păreau să demoleze principiile strategiei nucleare ale administraţia Kennedy, astfel că în 1967 membrii NATO au adoptat, după lungi polemici conceptul de „răspuns flexibil".

Evoluţia forţelor nucleare sovietice, începând cu a doua jumătate a anilor '60, a determinat o ulterioară evoluţie în doctrina strategică americană. În ianuarie 1974, secretarul Apărării, James R. Schlessinger, a anunţat o nouă doctrină strategică, aşa-numita doctrină a opţiunilor nucleare limitate „limited nuclear options". Aceasta constă, în esenţă, în traducerea în practică a aceluiaşi principiu al flexibilităţii, aflat în vigoare încă de la începutul anilor '60.

Pentru a rezuma istoria strategiei nucleare americane, pe care am încercat să o ilustrez în mod sintetic în rândurile precedente, putem identifica o primă fază, din 1945 până în 1949, caracterizată de monopolul american şi de o neînţelegere totală a rolului şi a importanţei armelor atomice, lipsind elaborarea unei doctrine strategice.

După această primă fază a urmat o perioadă de criză, în care apar evidente limitele concepţiilor diplomatico-strategice iniţiale asupra uzului armelor atomice. Această a doua fază se încheie în 1953-1954, odată cu introducerea bombei cu hidrogen şi cu anunţarea doctrinei represaliilor masive, care reprezintă, între altele, şi prima formulare la nivel politic a principiului disuasiv. Începând cu aceşti ani putem vorbi cu adevărat de o situaţie de descurajare reciprocă. Această nouă fază intră în criză la sfârşitul anilor '50 când creşte vulnerabilitatea reală sau potenţială a SUA („Missile Gap"). Tocmai criticile şi polemicile care au urmat anului 1957 au dus la elaborarea unei noi doctrine strategice, bazată pe acelaşi principiu disuasiv, dar care respinge ipoteza represaliilor masive,

Începând cu anul 1962 intrăm într-o nouă fază, dominată de aceste noi concepte, în timp ce evoluţia tehnologică întăreşte situaţia de descurajare reciprocă şi de bipolarism nuclear. Această fază este caracterizată, la sfârşitul anilor '60, de anunţarea unei noi doctrine, aşa-numita doctrină Nixon, bazată pe conceptul de nuclear sufficiency, înlocuit în anii următori de acela de paritate.

3.3. Implozia URSS şi consecinţele asupra echilibrului mondial nuclear

Dezmembrarea colosului sovietic a modificat profund scenariul internaţional şi priorităţile politice ale celor doi protagonişti ai fostei ere bipolare. Anii '90, şi mai ales, începutul noului mileniu aduceau noi şi imprevizibile provocări.

Page 27: Perioada Razboiului Rece

La 1 ianuarie 1992, URSS înceta să mai existe ca actor internaţional. Odată cu aceasta, se „dizolvau" şi cele patru decenii de Război Rece. Arsenalul nuclear sovietic a fost moştenit de patru noi entităţi statale şi independente: Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan. URSS a lăsat moştenire pe teritoriul ucrainean aproape 4 000 de arme nucleare, atât tactice, cât şi strategice. Dacă Kiev-ul le-ar fi păstrat, Ucraina ar fi ajuns astfel în posesia celui de-al treilea arsenal nuclear, ca mărime, după cel al SUA şi al Rusiei. O eventuală înrăutăţire a raporturilor dintre Ucraina şi Rusia ar fi pus în discuţie un scenariu în care tensiunile regionale puteau conduce la o escaladare atomică. În sfârşit, ipoteza valabilă era că în anii post-Război Rece ar fi existat o putere în plus care să deţină capacitatea de atac direct asupra SUA.

Prin Protocolul de la Lisabona din 23 mai 1992, Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan îşi asumau toate obligaţiile prevăzute prin Tratatul START I, în calitate de succesori legali şi moştenitori ai arsenalului strategic ex-sovietic. Articolul V stabilea, în plus, că Ucraina, Belarus şi Kazahstan aveau să adere cât mai curând la Tratatul de non-proliferare nucleară (TNP), semnat în 1968, în calitate de ţări non-nucleare. Schema normativă prevedea, în esenţă, că cele trei republici ex-sovietice aveau să transfere Rusiei o parte din arsenalul nuclear, şi să distrugă armele tactice şi strategice aflate pe teritoriul lor, conform prevederilor Tratatului START I.

3.4. Noile direcţii în politica nucleară a Rusiei

Schimbările survenite în relaţia dintre cele două superputeri după destrămarea URSS au determinat o reevaluare a rolului pe care trebuie să îl joace armele nucleare în epoca post-Război Rece. Arsenalul nuclear rusesc continuă să rămână impresionant, chiar dacă, în urma reducerilor deja convenite, el va coborî sub pragul de 1 700 de focoase nucleare. Deşi substanţial redus faţă de cel sovietic, el continuă să fie principalul factor de descurajare a oricăror atacuri de mare amploare împotriva Federaţiei Ruse. „Dacă există ceva care poate inspira teamă militară decidenţilor mondiali din partea Rusiei, aceasta este tocmai capacitatea sa nucleară".

Forţele strategice nucleare ruseşti la 31 iulie 2004

Vectori Focoase

Rachete intercontinentale (ICBMs) 6.35 2 615

Rachete nucleare lansate de pe mare (SLBMs) 308 1 720

Bombardiere 78 624

Total 1021 4 959

Page 28: Perioada Razboiului Rece

La 10 ianuarie 2000, preşedintele Putin a semnat Noul Concept de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse.

În mod oficial, noul document a fost considerat o revizuire a precedentelor strategii de securitate naţională din 1993 şi 1997. Prin natura sa, documentul stabileşte doar liniile generale ale politicii de securitate naţională, referindu-se doar pe scurt şi la modul general asupra strategiei nucleare. Aceste principii generale vor fi dezvoltate şi detaliate în doctrina militară, aprobată prin decret prezidenţial câteva luni mai târziu, la 21 aprilie 2000. Doctrina militară din 2000 înlocuieşte precedenta doctrină din 1993, marcând o nouă etapă în evoluţia gândirii strategice ruseşti.

Prima inovaţie în doctrina nucleară post-sovietică fusese deja introdusă în documentul precedent din 1993, prin care Rusia renunţa în mod oficial la politica no-first use. În orice caz, documentul din 1993 se limita la o singură utilitate a armelor nucleare: descurajarea unui atac pe scară largă care să pună în pericol suveranitatea şi însăşi existenţa Federaţiei Ruse. În plus, documentul din 1993 conţinea importante limitări pentru uzul armelor nucleare, care reluau de fapt obligaţiile derivate din semnarea tratatului TNP din 1968.

Astfel, se postula că Rusia nu va folosi arma nucleară împotriva nici unui stat semnatar al tratatului amintit mai sus, care nu poseda arme nucleare, decât dacă:

• un astfel de stat, aliat cu un alt stat nuclear, s-ar angaja într-un atac împotriva Federaţiei Ruse;

• un astfel de stat ar sprijini un stat nuclear în acţiunea sa de invazie sau atac împotriva Federaţiei Ruse, sau a aliaţilor acesteia.

Documentul din 2000, deşi la prima vedere pare să reia paragraf cu paragraf prevederile celui din 1993, in realitate introduce modificări esenţiale. În primul rând, rolul descurajării nucleare este extins acum, făcând referire la două concepte noi, şi anume „securitatea militară" a Rusiei, nu numai suveranitatea şi existenta acesteia ca stat, şi „stabilitatea internaţională şi pacea". Limbajul este foarte vag, dar este clar că sunt introduse in context circumstanţe care nu constituie o ameninţare directă la adresa Rusiei.

În al doilea rând, dreptul de a utiliza armele nucleare ca prim răspuns împotriva unui atac convenţional este şi el foarte clar subliniat Probabil, cea mai importantă inovaţie priveşte clasificarea scenariilor conflictuale în care se poate recurge la uzul armelor nucleare. Doctrina din 2000 distinge patru tipuri de conflict:

1. conflict armat (având cauze de ordin etnic sau religios, care se desfăşoară pe teritoriul ţării şi în care ar putea fi implicate în mod indirect şi alte state);

2. război local;

Page 29: Perioada Razboiului Rece

3. război regional (generat de un atac din partea unui stat sau coaliţii de state, urmărind importante obiective politice);

4. război global (produs de un atac din partea unei coaliţii de state, care pun în pericol suveranitatea şi însăşi existenţa Federaţiei Ruse ca stat).

În timp ce doctrina din 1993 asocia uzul armelor nucleare doar cu un război global, utilizarea acestora este acum asociată cu ultimele două tipuri de conflict, fiind inclusă şi categoria acelor conflicte de dimensiuni mai reduse care nu trebuie să ameninţe în mod necesar existenţa şi suveranitatea Rusiei.

Noua prevedere reflectă în mod clar preocuparea privind un atac convenţional pe scară largă, pe care forţele armate ruseşti nu l-ar putea combate fără a face apel şi la armele nucleare (scenariul Kosovo). Astfel, potrivit analistului Nikolai Sokov, factorii fundamentali care au determinat revizuirea strategiei nucleare ruseşti au fost procesul de lărgire a NATO şi conştientizarea inferiorităţii arsenalului convenţional rusesc.

Pusă faţă în faţă cu deteriorarea forţelor sale convenţionale, Rusia a devenit dependentă de armele nucleare. A fost redeschisă dezbaterea privind rolul armelor nucleare, dusă între strategiile propuse de generalul Anatoli Kvasnin, şeful Marelui Stat Major al Federaţiei Ruse - cel care iniţiase, la începutul anului 2000, un plan de dezvoltare a capacităţii militare a Rusiei, punând accentul pe modernizarea armamentului convenţional - şi Igor Sergheev, fostul comandant şef al Corpului Forţelor de Rachete Strategice şi ministrul Apărării.

Concepţia lui Kvasnin era că principalele ameninţări la adresa Rusiei îşi au ca sursă zonele învecinate, astfel că armamentul nuclear nu ar reprezenta o opţiune. Igor Sergheev este reprezentantul unui curent de opinie militar ce consideră că Rusia trebuie să pună accent pe sistemul nuclear strategic, mai vast, dar mai puţin performant decât al Statelor Unite, însă nu mai puţin ameninţător. Relansarea de către noua administraţie americană a programului Apărării Naţionale An-tirachetă30 a readus pe primul plan concepţia adversarilor lui Kvasnin, de întărire a rolului Corpului Forţelor de Rachete Strategice, conform căreia echilibrul între superputeri şi descurajarea ripostei nu pot fi asigurate decât prin creşterea potenţialului nuclear. De asemenea, s-a cerut mărirea bugetului militar şi direcţionarea fondurilor în favoarea arsenalului nuclear.

3.5. Concluzii

Putem afirma că o ordine non-nucleară nu este încă luată în considerare de Rusia. A poseda arme nucleare în cantitate suficientă pentru a ameninţa supravieţuirea celuilalt rămâne un mijloc eficient pentru a disuada un eventual adversar strategic. Şi aceasta e moştenirea cea mai îngrijorătoare a Războiului Rece. Rusia rămâne singurul stat care poate să reprezinte o ameninţare reală pentru

Page 30: Perioada Razboiului Rece

securitatea SUA, şi aceasta datorită arsenalului nuclear moştenit de la URSS. De aceea, Rusia rămâne o variabilă esenţială în sistemul relaţiilor internaţionale, pe care nici un preşedinte american nu poate să o ignore, poziţia sa de a doua mare putere nucleară adăugând o anumită autoritate în exercitarea politicii sale externe.

Într-adevăr, perspectivele de cooperare dintre cele două superputeri ale Războiului Rece sunt acum mult mai clare decât în perioada precedentă.

4. Actiunile miltare din Coreea si Vietnam

4.1.Războiul din Coreea

Eliberarea Peninsulei Coreea de sub stăpânirea japoneză fost realizată, conform unei

înţelegeri la Ialta (februarie 1945), de către trupele sovietice în Nord şi de cele americane în zona

sudică (linia de demarcaţie era reprezentată de paralela de 38o latitudine nordică), urmând ca

unificarea celor două zone să fie realizată ulterior, după retragerea trupelor de ocupaţie. În

regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il Sung (Kim Ir

Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin (care dorea, prin crearea

unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie militară, şi Republica

Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949), Coreea de nord a luat iniţiativa, încercând să

unifice militar Peninsula (1950). Intervenţia armatelor aliate (conduse de generalul american

Douglas MacArthur), în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a statu-quo antebellum, a

răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China (râul Yalu). Implicarea

„voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul american solicitând

Washingtonului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanşarea unui război nuclear

(din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma atomică), Statele Unite au preferat să

încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a fost unul parţial (peninsula rămânând

divizată), americanii au extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global.

Aparitia Coreei de Nord ca stat a fost o consecinta a delimitarii sferelor de influenta la sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial. Aflata sub stapanirea Japoniei imperiale pana la capitularea acesteia in 1945, Peninsula Coreea a fost divizata dupa modelul Germaniei: partea de

Page 31: Perioada Razboiului Rece

sud a ajuns sub control american, iar nordul a fost plasat sub influenta sovietica. Puterile invingatoare au asigurat, initial, ca solutia divizarii era una provizorie, SUA si URSS angajandu-se, alaturi de China sa negocieze in cadul unor intalniri ulterioare unificarea Coreei si crearea unui guvern national. Comisia comuna creata de URSS si SUA in decembrie 1945 a fost repede blocata, iar peste trei ani, americanii au organizat, sub supravegherea ONU, alegeri in Coreea de Sud si au a creat Republica Coreea (sau Coreea de Sud), dependenta de SUA. Sovieticii au organizat si ei, dupa doar o luna, un scrutin in Coreea de Nord si au format Republica Democrata Populara Coreeana (sau Coreea de Nord), condusa de Kim Ir Sen, care avea un regim comunist.

In 1950, regimul comunist de la Phenian a declansat un atac surpriza si a invadat Coreea de Sud.  Conflictul a degenerat pe fondul implicarii voluntarilor comunisti chinezi de partea Coreei de Nord si al SUA (care actionau sub egida unui mandat ONU) de partea Seulului. Razboiul dintre cele doua Coreei s-a incheiat dupa moartea lui Stalin in 1953, printr-un armistitiu semnat doar de Comandamentul ONU, Coreea de Nord si China. SUA si Coreea de Sud nu au devenit niciodata parti la acordul din 1953.

Linia de demarcatie dintre cele doua Coreei, stabilita dupa razboi, a reflectat impartirea echitabila a sferelor de influenta dupa al doilea razboi mondial (in 1953, a fost mentinuta granita fixata pe paralela de 38 grade solicitata de presedintele Truman lui Stalin in 1945 si care servea intereselor SUA de a ramane o putere importanta in Pacific) si a devenit una dintre cele mai militarizate granite din lume.

Politica externa a lui Kim Ir Sen a fost o consecinta a configuratiei geopolitice a Extremului Orient dupa al doilea razboi mondial. Coreea de Nord, un stat mic, inconjurat de puteri precum URSS, China si de aliati ai SUA, ca Japonia si Coreea de Sud a incercat sa construiasca o balanta de putere regionala intre capitalism si comunism, intre Moscova si Beijing. Obiectivele de politica externa ale Phenianului au fost, in perioada razboiului rece, potrivit lui Charles K. Armstrong, director al Centrului de Cercetari Coreene, Columbia University :”extragerea de resurse economice, nealinierea politica si dezvoltarea unor capacitati nucleare independente”.

Coreea de Nord a avut o politica externa ofensiva prin care a incercat subminarea Coreei de sud si a Japoniei, aliatii SUA (care au mentinut trupe pe teritoriul controlat de Seul). Totodata, politica sa de aliante din perioada razboiului rece a fost un balans intre cele doua superputeri comuniste URSS si China. in relatia cu Moscova si Beijingul, Kim Ir Sen a incercat sa obtina cat mai multe ajutoare economice si militare din partea acestora si a evitat implicarea in conflictul sino-sovietic din anii 1960. Pentru a contrabalansa puterea Coreei de Sud si a Japoniei (state clientelare SUA) in Asia, regimul nord corean a construit capacitati militare duble fata de cele ale rivalului din sud (o armata de 1,2 milioane de soldati fata de 680.000 si a investit 25% din PIB in facilitati militare) si a organizat numeroase ”actiuni provocatoare” la adresa inamicilor sai. Rapirile de cetateni japonezi (fapt recunoscut chiar de catre Kim Jong Il in 2002), actele de terorism (in 1987, Coreea de Nord a sponsorizat deturnarea unui avion japonez de catre Liga Comunista Japoneza-Factiunea Armata Rosie), infiltrarea de agenti inarmati in Coreea de Sud (se estimeaza ca intre 1954-1992, regimul de la Phenian a infiltrat in statul vecin 3693 agenti) si doua tentative de asasinare a presedintilor sud-coreeni, Park Chung Hee si Chun Doo Hwan au fost instrumente de

Page 32: Perioada Razboiului Rece

politica externa ale regimului comunist. Mai mult, aceasta se baza pe Juche (ideologia inventata de Kim Ir Sen care presupunea o filozofie de ”autoajutorare”).

Inarmarea nucleara a Coreii de Nord a inceput in 1965, cand a incheiat un acord cu URSS ce prevedea crearea unui centru nuclear de cercetare la Yongbyon, folosind uraniul de la cateva mine de pe teritoriul nord-coreean. Peste 10 ani, la Yongbyon a fost construit un reactor nuclear similar celor care existau in URSS (independent de sovietici), iar in 1985, serviciile de informatii americane au anuntat ca regimul de la Phenian a dezvoltat un sistem de constructie a armelor nucleare. in acelasi an, au inceput presiunile internationale la adresa Phenianului, iar Coreea de Nord a semnat Tratatul de neproliferare nucleara ca ”stat care nu detine arme nucleare”, se pare la cererea expresa a sovieticilor.

In cei 61 de ani de existenta ca stat, Coreea de Nord a fost condusa de doi lideri: Kim Ir Sen, si dupa moartea acestuia, fiul sau Kim Jong Il, care au construit un regim totalitar ”opac”. Cultul personalitatii celor doi lideri, esecul constructiei economiei de comanda (care a culminat in anii 1990 cu foamete) si cenzura presei locale si a celei straine sunt putinele aspectele cunoscute  ale ”interiorului” unuia dintre ultimele regimuri comuniste din lume.

Charles K. Armstrong, director al Centrului de Cercetari Coreene, Columbia University: ”Coreea de Nord este o aberatie a sistemului international postrazboi rece, o relicva a trecutului stalinist”.

Colin Powel (fost Secretar de Stat al SUA): ”Coreea de Nord este un stat disperat, care se poate baza doar pe armele nucleare”.

4.2. Razboiul din Vietnam

Războiul din Vietnam a cunoscut două faze: franceză (1945 – 1954) şi americană (1963 –

1973). După înfrângerea trupelor coloniale franceze de către forţele comuniste, la nord de

paralela de 170 s-a regim dezvoltat un regim comunist cu capitala la Hanoi, condus de Ho – Chi –

Minh. Considerând că prezenţa la putere a comuniştilor (sprijiniţi de numeroşi consilieri militari

sovietici) şi infiltrările lor în sud, împotriva regimului pro-american de la Saigon, constituie o

primejdie pentru interesele americane în Asia de sud-est, preşedintele Kennedy şi Lyndon

Johnson, succesorul lui, au luat decizia trimiterii (începând cu anul 1963) de soldaţi americani în

Peninsula Indochineză (şi în Cambodgia, Laos). Războiul, unul de gherilă, s-a prelungit în pofida

zdrobitoarei superiorităţi tehnice a Statelor Unite, a intenselor bombardamente aeriene (chiar cu

napalm). Victimele americane tot mai numeroase au mobilizat opinia publică americană şi

Page 33: Perioada Razboiului Rece

europeană în acţiuni civice şi pacifiste de stopare a războiului. În condiţiile în care acest război

prelung, de uzură, primejduia economia americană şi prestigiul Statelor Unite în lume (ce mai

puternică naţiune din lume atacând – “pentru a subjuga” – a una mult mai slabă numeric, mai

săracă, subdezvoltată), preşedintele R. Nixon decide retragerea progresivă a trupelor americane

din Vietnam. În ianuarie 1973 s-a încheiat un acord precar la Paris care consfinţeşte retragerea

soldaţilor americani. În martie 1975, Vietnamul este unificat prin forţă (este cucerit oraşul

Saigon) de către comunişti.

Războiul din Vietnam a reprezentat un dezastru pentru Statele Unite:

· Statele Unite au fost considerate agresoare, pierzând mult din capitalul simbolic deţinut până

atunci în lume, din imaginea de campioane ale păcii şi libertăţii.

· Războiul, cheltuielile militare au subminat economia americană, lăsând în urmă un uriaş

deficit bugetar. Este perioada în care Japonia concurează tot mai decis, în materie economică,

SUA.

· Acest conflict a sfărâmat “acordul” de politică externă al societăţii americane privind

implicarea în relaţiile internaţionale după 1945. Până la războiul din Vietnam, majoritatea

americanilor au crezut (şi au susţinut) în poziţiile adoptate de administraţia de la Washington.

În timpul războiului şi după finalul lui, s-a manifestat o lipsă de încredere în oamenii politici,

iar vechile concepte şi valori au fost puse la îndoială (legitimitatea guvernului, credinţa în

justeţea cauzei americane, rolul jucat de naţiune). Este şi cazul lui Ron Kovic, cu poezia

Născut pe 4 iulie.

Eu sunt moartea vie

ziua comemorării în scaune cu rotile

Eu sunt al vostru yankeu ferkeş,

Al dvs. John Wayne, venit acasă

artificiile de 4 iulie

explodând în mormânt.

(…). Scrisese în noaptea aceea în jurnalul său cât este de mândru că i s-a dat în

subordine grupul de cercetaşi, pentru a servi America la această oră critică, întocmai cum

spunea Preşedintele Kennedy. S-ar putea să cadă în luptă, scria el, dar aceeaşi soartă au

avut-o mulţi alţi americani, care au luptat pentru democraţie. Este foarte important să fii

acolo, oferindu-ţi viaţa, ieşind în patrulare şi stând culcat în ploaie pentru Sarky, bărbierul,

Page 34: Perioada Razboiului Rece

pentru Dumnezeu şi restul. Era mândru. Era într-adevăr mândru de ceea ce făcea. Aceasta,

se gândea, este ceea ce se numeşte să-ţi serveşti patria… (…) Nu m-am gândit să mă rog,

singurul lucru pe care-l simţeam era acela că fusesem înşelat. Tot ce puteam simţi era

inutilitatea de a muri tocmai aici în acest loc, în aacest moment, degeaba.

Societatea s-a fracturat între susţinătorii războiului (şoimii) şi detractorii lui (porumbeii),

arătând ca o “casă învrăjbită”.

Războiul din Vietnam reprezintă “rana sângerândă” a Americii. El a arătat o societate

bolnavă, generând fenomenul Hippie, din anii ’60 – ’70 cu contestarea modului de viaţă

american (American Way of Life) şi a valorilor tradiţionale. Campusul universitar de la Berkeley

(California) a fost leagănul valurilor contestare ale tineretului, ce a trecut apoi pe coasta de Vest,

urmând să ajungă şi în Europa unde a culminat cu acel mai ’68 francez (înlăturarea preşedintelui

de Gaulle, drept reprezentant al osificării societăţii franceze; când Franţa se plictiseşte a fost

receptarea “revoluţiei” franceze din Cartierul Latin peste Canalul Mânecii). Studenţii s-au ridicat

împotriva manipulării conştiinţelor realizată prin învăţământul public. Ei reprezentau

universitatea ca pe un complex industrial, o maşinărie care să producă slujbe pentru

administraţie. Denunţau faptul că acest for renunţase la a le forma / induce studenţilor gândirea

critică, subordonându-se complet lumii afacerilor. Tinerii anilor ’60 nu au mai aspirat, precum

părinţii lor, la reuşita socială, la eficienţa în afaceri. Ei au căutat satisfacţia interioară,

individuală. În faţa normelor admise, rigide, ei s-au refugiat în marginalitate: non-conformism,

evadarea în natură şi prin droguri.

O altă direcţie de manifestare a acestei generaţii a fost lupta civică directă. Războiul din

Vietnam a dezvoltat mişcări pentru drepturile diferitelor categorii ale societăţii americane:

“Mişcarea pentru drepturi civile”, “Mişcarea pentru libertatea de expresie” (Free Speech

Movement), “Mişcarea împotriva discriminărilor rasiale” (care a favorizat apariţia Black Panters

– asociaţie radicală a negrilor – pe fundalul asasinării pastorului militant Martin Luther King),

“Mişcarea de eliberare a femeilor” (Women’s Lib) etc. O nouă sociabilitate americană era dorită

pe fundalul manifestărilor violente sau marşurilor paşnice împotriva războiului din Vietnam.

Ideea solidarităţii predomina, aşa cum sugera refrenul unui cântec din acei ani: să nu te temi şi să

fii solidar, căci numai împreună vom învinge.

Page 35: Perioada Razboiului Rece

5. Razboaiele Arabo-Israeliene

Razboiul Arabo-Israelian din 1973, conflict armat intre Israel si tarile arabe Egipt si Siria, s-a desfasurat in luna octombrie, 1973. Egiptul si Siria, au declansat conflictul pentru a-si recupera teritoriile pe care Israelul le-a ocupat in “Razboiul de 6 zile” din 1967. Desi ambele parti au suferit pierderi grele din cauza razboiului din 1973, Israelul si-a mentinut controlul asupra teritoriilor. Deoarece conflictul a inceput de sarbatoarea evreiasca Yom Kippur si s-a desfasurat de-a lungul sfintei luni musulmane a Ramadamului, razboiul a mai fost numit si ”Razboiul Yom Kippur” de catre Israeleni si ”Razboiul Ramadamului” sau ”Razboiul din Octombrie ” de catre Arabi.

Desi nu a adus schimbari semnificabile granitelor teritoriilor, razboiul din 1973 si consecintele sale au avut efecte numeroase asupra natiunilor participante si asupra relatiilor lor cu marile puteri mondiale. Egiptul a iesit din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), care i-a furnizat ajutor militar si economic inca din anii ’50, si a incheiat stranse relatii cu Statele Unite. Siria a iesit din razboi, fiind un aparator ferm al drepturilor arabilor si cel mai apropiat aliat al Orientului Mijlociu pentru URSS. In Israel, razboiul a declansat atitudini dezaprobatoare fata de conducatorii statelor, care, in cele din urma, au demisionat. Razboiul a semnalat o implicare crescanda a Statelor Unite pentru negocierea si garantarea intelegerilor arabo-Israeliene.

5.1. Cauzele razboiului

Lungul conflict dintre evrei si arabi privind conrolul asupra teritoriului (istorie) Palestina s-a materializat in razboaie in anii : 1948, 1956 si 1967. Opozitia arabilor fata de statul evru Israel a inclus si statele vecine arabilor si dupa 1964, se infiinteaza Organizatia pentru eliberarea Palestinei, un corp politic preocupat de crearea unui stat pentru arabii palestieni. In “Razboiul de 6 zile “ din 1967, Israelul a obtinut controlul asupra peninsulei Sinai si asupra Fasiei Gaza, stapanite anterior de Egipt ; asupra Inaltimilor Golan, apartinand initial Siriei ; asupra West Bank si Ierusalimului estic administrate initial de Iordania. Mai tarziu, in acelas an, Natiunile Unite au adoptat o rezolutie cerand retragerea Israelitilor din aceste

Page 36: Perioada Razboiului Rece

teritorii in schimbul recunoasterii independentei Israelului. In 1969, presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a lansat o campanie pe Canalul de Suez (un canal artificial intre Peninsula Sinai si teritoriul egiptean). Conflictul, care nu s-a materializat intr-un razboi propriu-zis, s-a incheiat in 1970 cu un acord de incetare a focului, propus de Satele Unite.

La inceputul anilor ’70, succesorul lui Nasser, Anwar al-Sadat, a incercat pe cai diplomatice sa determine retragerea israelitilor pregatind, in acelas timp, Egiptul (armata) pentru razboi. In fiecare an, Natiunile Unite au emis rezolutii cerand Israelitilor sa se retraga, iar Statele Unite au avut parte de critici ale comunitatii internationale vizand suportul acordat Israelului. In acest timp, negocierile au continuat. Natiunile Arabe refuzau sa negcieze inainte ca Israelul sa se ratraga fara garantii pentru pace si securitate.

Nici Statele Unite si nici Israelul nu credeau ca fortele arabe ar putea provoca puterea militara bine-cunoscuta a Israelenilor. URSS-ul, care sprijinise Natiunile Arabe in timpul razboiului anterior cu Israelul si aprovizionase Egiptul cu armament, stia ca Egiptul se pregateste de razboi, dar a subestimat hotararea lui Sadat de a folosi o posibilila armata impotriva Israelului. Mai mult chiar, nici Wachington-ul si nici Moscova nu erau la curesnt cu diferentele adanci in politica dintre conducatorii egipteni si sirieni. Deci, scopul pentru ambii conducatori era sa-si recastige teritoriile de la Israel, Sadat era gata sa combine mijloacele armate cu inceperea unui proces diplomatic, in timp ce presedintele Sirian Hafez-al-Assad nu voia sa semneze nici un acord (cu Israelul) care putea sa recunosca legalitatea Israelului. Sadat, spre deosebire de Assad, era deasemenea gata sa indrepte politica externa cu Egiptul intr-o alta directie decat cea urmata de URSS, apropiind-o de cea urmata de Statele Unite. Lansand presiune economice acasa, Sadat credea ca Stale Unite si URSS-ul vor ajuta Egiptul mai mult si pe o perioada mai indelungata.

In ciuda acestor diferente, in cele din urma, nerabdarea si frustrarile reciproce la nivelul statului diplomatic i-au adus pe Sadat si Assad sa planuiasca atacul. Deoarece cei doi conducatori arabi se concetrau mai mult pe propriile interese nationale decat pe probleme arabo-Israelene, ca de exemplu viitorul West Bank-ului si al Ierusalimului sau problema statului Palestinei. Ei au omis Iordania si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, din planuirea razboiului.

Page 37: Perioada Razboiului Rece

5.2. Desfasurarea razboiului

Egiptul si Siria si-au lansat atacul impotriva Israelului pe 6 octombrie, 1973. Era Yom Kippur, ziua sfanta a anunlui evreisc. Avand multi civicli inarmati in sinagogi, Israelul a fost surprins cu garda jos de atacurile coordonate. Sursele de informatie Israelite nu au tinut seama de probabilitaea unui atac arab, iar armata Israelina nu era pregatita pentru un razboi. Armatele lui Sadat au traversat rapid Canalul de Suez, astfel, Egiptul spargand randul de fortificatii Israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar-Lev, pe care Israelienii il credeau impenetrabil. Egiptul a intarit regiunea pentru a-si apara pozitia. Constient de puterea limitata a armatei sale in privinta modului de atac, Sadat nu o ordonat o inaintare spre tinutul detinut de Israel in Sinai. Dimpotriva , armatele sale au luat o mica parte din tinutul aflat pe intreaga lungime a malului estic al Canalului. Intre timp, fortele siriene avansau in teritoriul Inaltimilor Galon.

In timpul primei saptamani de razboi, si Siria si Egiptul ar fi facut multe ravagii armatei israelene, ar fi putut lua multe teritorii si ai ar fi putut provoca distrugeri grave centrelor civile israelene. Cu toate acestea, ambele armate nu au putut obtine un avantaj al castigurilor anterioare, asupra lipsei de pregatire israeliana si asupra primelor pierderi ale acestora. Sistemul de comunicare neregulat si lipsit de acuratete dintre Moscova si aceste capitale arabe, a inhibat succesele armate arabe.

Pe la mijlocul lui Octombrie, Israelul si-a mobilizat trupele si a lansat o serie de contraatcacuri pe ambele fronturi. In ciuda unor grave pierderi initiale, israeletii au recucerit terenul pe care Siria il capturase si au trecut prin forta dincolo de granitele Siriei, facandu-si curand drum prin artileria Damascului. Intre timp Israelul a lansat a contraofensiva impotriva Egiptului, traversand Canalul de Suez, avansand in Egipt si incojurand Armata a III-a a Egiptului. Pana la sfarsitul razboiului, fortele israelene au avansat pana la 100 km de Cairo si 40 km de Damasc. Cu toate acestea, Israelul n-a considerat necesar din punct de vedere politic sa ocupe cele doau capitale arabe.

Page 38: Perioada Razboiului Rece

5.3. Incetarea focului si retaragerea

Starea precara in care se aflau armatele arabe au grabit incheiarea razboiului. A incurajat de asemenea interventia imediata a Statelor Unite, care au furinzat arme Israelului in timpul razboiului, si Uniunii Sovietice, care au aprovizionat fortele arabe. Amenintarea Israelului de a eradica armata a III-a a Egiptului l-a convins pe secretarul de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger sa viziteze Moscova pentru a negocia un acord de incetare a focului cu comandantul sovietic Leonid Brejnev. Pe 23 octombrie, Natiunile Unite au aprobat rezolutia, ceea ce ducea la negocieri intre israeliti si arabi.

Si Israelul si Egiptul au incalcat termeni de incetare a focului, iar Israelul si-a continuat incercuirea Armatei a III-a egiptene. Brejnev, crezand intr-o victorie a Egiptului si o posibila destabilizare a guvernului lui israelian, a sugerat presedintelui Statelor Unite, Richard Nixon, ca o actiune a armatei israeliene ar determina un raspuns sobietic, incluzand interventia in favoarea salvarii Armatei a III-a. La raspuns, Kissniger a cerut si a primit totodata permisiunea lui Noxon de a pune trupele americane in alerta nucleara. Si sovieticii si americanii s-au retras aproape imediat dintr-o confruntare. Incetarea focului a avut loc pe 25 octimbrie.

Dorinta Israelului de a i se returna prizonierii de razboi cu existenta precara a Armatei a III-a a Egiptului au grabit discutiile la nivel militar intre Israel si Egipt. Aceste tratative au avut loc la kilometrul 101 pe drumul Cairo-Suez din 28 octombrie pana pe la sfarsitul noiembrie. Kissinger, dorind o participare mai mare a americanilor, a angajat o Conferinta de pace a Orintului Mijlociu, avand Statele Unite si Uniunea Sovieticadrept co-presedinti, pentru a continua negocierile. Desi a participat si Iordanul, Siria a renuntat sa participe, iar Organizatia de Eliberare a Palestinei nu a fost invitata. Dupa 2 zile de negocieri publice, conferinta a fost suspendata si nu a mai reusit sa se reuneasca.

In urmatorii 2 ani, Kissinger a negociat zburand inspre si dinspre capitale arabe si Israel comportandu-se ca un mediato. Aceasta tehnica a dus la primul acord de dezarmare egipto-israelene, cerand retragerea Israelului dincolo de Canalul de Suez si infiintarea in ianuarie 1974 a unei forte de instaurare a pacii in zona Canalului (Forta Ntiunilor Unite fusese instaurata dupa razboiul din 1956si a durat pana in 1967). In mai 1974, Siria si Israelul, cu ajutorul lui Kissinger a concluzionat un acord de dezarmare prin care Israelul returna Siriei teritoriul capturat in razboiul din 1973, impreuna cu orasul Al Qunaytrah din regiunea Golan. Au stabilit deasemenea o zona a Natiunilor Unite, fortele israelite si cele

Page 39: Perioada Razboiului Rece

siriene in Golan. Un al doilea acord egipto-israelian a fost incheiat in septembrie 1975.

5.4. Consecintele razboiului

Desi razboiul nu a pretins concesii terotoriale, a avut multe efecte la un nivel mult mai inalt si complex al conflictului arabo-israelian. In timp ce pierdele arabe erau de departe mai mari decat cele ale israelitilor, ambele parti au pretins victoria. Fortele arabe dovedisera ca pot lansa cu succes un atac coordonat. Cu castigurile initiale, ei au scufundat din temelii mitul invicibilitatii israelitilor care dura din razboiul din 1967. Intre timp, in ciuda unor pierderi semnificative, Israelul s-a regrupat cu succes in cateva zile, impingand fortele arabe inapoi, dincolo de granitele din 1967.

In timp ce razboiul nu a afectat relatiile dintre Siria si Uniunea Sovietica si a opus mai mult Siria si Statele Unite, Israelul, a initiat totusi schimbari drastice in relatiile externe ale Egiptului. Noua relatie pe care Kissinger incepuse s-o lege cu Sadat a redus influenta sovieticilor asupra Egiptului si a adus tara mai aproape de Statele Unite. Fiecare acord incheat cu succes, genera incredere intre Israel si Egipt. Fiecare dintre aceste realizari stabilea o fundatie la tratatul de pace dintre Egipt si Israel din 1973. Cu toate acestea, relatiile imbunatatite ale Egiptului cu Statele Unite si cu Israelul au adus la repararea si izolarea sa de afacirile inter-arabe din anii ’80. Intre timp, succesul diplomatic al Statelor Unite in perioada de dupa razboi le-au preferat ca mediator, confident si girant diplomatic al arabilor si israelitilor de asemenea in viitoarele negocieri.

In final, razboiul a produs probleme interne si in Israel. Lipsa de pregatire militara a israelitilor a pus problema competentei conducatorilor. Rezultatele investigarilor care a urmat au foat extrem de critice privind armata, ducand la demisia primului ministru Golda Meir si a ministrului apararii Mosshe Dayan.

6. Razboiul Malvinelor (Falkland)

Page 40: Perioada Razboiului Rece

Conflictul anglo-argentinian privind insulele Malvine ofera o serie de concluzii si invataminte, indeosebi in ceea ce priveste comportarea unor noi tipuri de tehnica de lupta si armament, care nu mai fusesera intrebuintate in alte conflicte. Insulele Malvine sunt un arhipelag in sudul Oceanului Atlantic, la 480 km est de stramtoarea Magellan, format din doua insule mai mari (Falklandul de Est si Falklandul de Vest) si din aproximativ 200 insulite, cu o suprafata de 11.961 km2. Inainte de conflict aveau o populatie de 1800 locuitori, majoritatea de origine engleza Orasul Puerto Argentina (Port Stanley) cu o populatie de 1100 locuitori este capitala arhipelagului. Relieful insulelor este deluros (inaltimea maxima = 706 m), iar tarmurile sunt fragmentate de numeroase golfuri. Diferendul anglo-argentinian dateaza din anul 1833, cand Anglia a luat in stapanire insulele. In anul 1965, Consiliul de Securitate a cerut Angliei si Argentinei sa inceapa convorbiri in vederea rezolvarii diferendului. In luna martie 1982, discutiile argentiniano-britanic au capatat un ton mai dur. Desi discutiile au continuat, acestea au ramas fara rezultat, iar la 2 aprilie 1982 Argentina a trecut la rezolvarea diferendului prin forta. Intre cauzele care au determinat declansarea conflictului enumeram: junta militara argentiniana de guvernamant, aflata in pericolul de a fi inlaturata, avea nevoie de o actiune prin care sa abata atentia maselor de la gravele probleme interne; insemnatele rezerve de petrol descoperite in zona si care, dupa unele date, ar depasi un miliard de tone; importantele rezerve de metale rare din insule; importanta strategica a insulelor pentru controlul cailor maritime, pentru aprovizionarea S.U.A. si Occidentului cu materii prime, indeosebi in cazul unui conflict care ar duce la blocarea canalului Panama. Actiunea argentiniana a fost declansata in noaptea de 1/2 aprilie 1982, cand o grupare de aproximativ 10.000 oameni, formata din unitati ale C. 5A., o brigada aeropurtata, o brigada de parasutisti si unitati de aparare antiaeriana a fost debarcata pe insulele Malvine (Falkland) si aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud. Cei 79 de militari englezi aflati pe insule, inclusiv guvernatorul au fost evacuati de fortele argentiniene in Uruguay, in vederea repatrierii lor in Anglia. In sprijinul trupelor terestre conducerea argentiniana a constituit o grupare de sprijin aerian, formata dintr-o brigada de aviatie si o grupare navala alcatuita din 24 nave de lupta principale, intre care 1 portavion, 1 crucisator, 9 distrugatoare, 2 fregate si 4 submarine. Pus in fata faptului implinit, guvernul englez a reactionat dur, luand urmatoarele masuri pe plan militar:

- constituirea unei grupari navale cu un total de 30 de nave de lupta (intre care 2 portavioane, cu 20 avioane „Harrier" si 20 elicoptere antisubmarine, un crucisator, 4 submarine cu propulsie nucleara, 6 distrugatoare) si 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus in miscare la 05.04.1982;

- trimiterea a 20 avioane de bombardament strategic „Vulcan" si 200 parasutisti in Insula Ascension;

- intensificarea pregatirii de lupta in cadrul gruparii navale pe timpul deplasarii spre Falkland.

Efectivele terestre care au actionat in insule s-au ridicat la aproximativ 8000-9000 militari englezi. La 20.04.1982 gruparea navala engleza s-a divizat: fortele principale s-au indreptat spre Falkland, iar restul spre Georgia de Sud, care a fost ocupata la 25.04.1982, garnizoana de 200

Page 41: Perioada Razboiului Rece

militari argentinieni predandu-se. Dupa ocuparea Insulei Georgia de Sud, partile si-au intensificat pregatirile militare. In 28.04.1982 Anglia a anuntat instituirea, incepand cu 30.04.1982, orele 14.00 a unei zone de interdictie navala si aeriana de 200 mile (370 km) pentru navele si aeronavele oricaror state. In perioada 01-20.05.1982, Anglia a realizat si intarit dispozitivul militar de blocada si a terminat pregatirile in vederea unei debarcari in Falkland. Operatia de debarcare a inceput in jurul orelor 24.00 din noaptea de 20/21.05.1982 surprinzandu-i pe argentinieni, care se asteptau la o asemenea actiune in zorii zilei. Ritmul de debarcare a fost deosebit de ridicat, trupele engleze reusind sa debarce in cursul noptii respective, aproximativ 4.000 de militari in cele doua zone stabilite: 3.000 militari in capul de pod de la San Carlos si aproximativ 1.000 in cel de la Goose Greene - Post Darwin. Pana in jurul orelor 08.00 cand a inceput sa actioneze aviatia argentiniana, trupele engleze reusisera sa cucereasca un cap de pod de aproximativ 6km2, sa-si instaleze baza de debarcare si sa organizeze apararea antiaeriana. Cu toate actiunile aviatiei argentiniene, care a reusit sa avarieze 5 nave de lupta din clasa fregatelor, din care doua s-au scufundat, fortele engleze debarcate la litoral si-au continuat actiunile cu succes reusind sa largeasca capul de pod pana la sfarsitul primei zile de lupta la 32 km2, iar dupa trei zile de la data declansarii operatiei la 150 km2. Realizarea capetelor de pod de catre infanteria marina engleza si unitatile de parasutisti a constituit punctul culminant al actiunilor desfasurate de gruparea navala expeditionara engleza pentru cucerirea arhipelagului Falkland. Actiunile ulterioare desfasurate pe uscat au avut la baza principiile luptei unitatilor si marilor unitati din trupele de uscat, acestea fiind executate dupa aceleasi procedee si norme, prezentand unele particularitati determinate de situatia concreta existenta in insule: terenul deosebit de framantat, stancos nu a permis folosirea masata a blindatelor, dar a fost favorabil apararii; hartuirea permanenta a trupelor argentiniene cu grupuri de cercetare-diversiune; intrebuintarea pe scara lama de catre trupele britanice a elicopterelor pentru regrupari de forte pe directii greu accesibile, in vederea realizarii surprinderii; folosirea de catre englezi a procedeelor si metodelor de razboi psihologic; executarea unei blocade totale, interzicandu-se aprovizionarea trupelor argentiniene cu cele necesare ducerii luptei.

Page 42: Perioada Razboiului Rece

Razboiul din Malvine

Ca urmare a actiunilor militare desfasurate de trupele engleze, fortele argentiniene au capitulat la 15.06.1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleza a pierdut 255 militari si civili si a avut 777 raniti (peste 700 dintre acestia s-au restabilit complet pana catre sfarsitul anului 1982). Argentina a avut peste 1000 de morti. Invatamintele si concluziile ce au aparut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud sunt valoroase. Razboiul Malvinelor a demonstrat ca, in atmosfera incarcata a sfarsitului de secol XX, este posibil sa aiba loc un razboi limitat si controlat. In orice conflict, actual sau de viitor, fortele conventionale sunt de neinlocuit si cu atat mai mult la inceputul conflictului. Conducerea politico-militara engleza apreciaza ca factorul cel mai important in obtinerea succesului militar in operatiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul uman, pregatirea militara, rezistenta fizica si psihica, initiativa militarilor. Pe timpul luptelor, militarii britanici au demonstrat maiestrie profesionala, spirit voluntar si agresiv avansat, inalta pregatire de specialitate, indeosebi cei din unitatile speciale, de elita (trupe de comando, parasutisti si infanterie marina), constituite din voluntari selectionati. Tocmai aceste unitati au fost folosite de englezi pentru indeplinirea celor mai dificile misiuni de lupta. In acelasi timp, majoritatea analistilor au ajuns la concluzia ca factorii hotaratori ai infrangerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce si administra criza, nivelul de instruire inferior al trupelor, in marea lor majoritate militari in termen, cu o slaba instruire si fara experienta, marile deficiente in asigurarea tehnico-materiala a trupelor din Insulele Malvine, rivalitatile existente intre comandantii celor trei categorii de forte armate si lipsa de coordonare a eforturilor acestora. Din desfasurarea actiunilor pe uscat rezulta ca mobilitatea unitatilor si subunitatilor terestre britanice a depins in mare masura de existenta si intrebuintarea, in limita nevoilor, a elicopterelor si masinilor de lupta ale infanteriei care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de aparare sa se consolideze pe noi aliniamente. Desi au actionat in teren accidentat, transportoarele blindate si masinile de lupta s-au dovedit corespunzatore. S-au dovedit deosebit de eficiente masinile si utilajele de geniu, mai ales in conditiile in care fortele argentiniene au realizat puternice campuri de mine A.T. si antipersonal. Totodata, desfasurarea luptelor a evidentiat importanta si efectele deosebite ale actiunilor de lupta desfasurate pe timp de noapte, indeosebi impotriva inamicului superior numericeste si care se apara in pozitii amenajate genistic. Fortele speciale au fost folosite intens de catre englezi in desfasurarea luptelor. Ele au actionat, de regula, in fata gruparii de forte terestre, pentru culegerea de date despre adversar si au executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie si a dezorganiza apararea A.A. Dupa debarcarea desantului maritim, fortele speciale, actionand numai in fata fortelor principale au pus stapanire pe pozitiile dominante, de unde au fost lansate actiuni ofensive incununate de succes. Desi conditiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executarii misiunilor aviatiei in general, totusi aceasta a fost intrebuintata in mare masura in luptele din Atlanticul de Sud, atat de englezi cat si de argentinieni. Chiar daca aviatia argentiniana detinea o superioritate aeriana neta (223 avioane de lupta fata de 40 ale Angliei), eficacitatea actiunilor acesteia a fost redusa in comparatie cu pierderile

Page 43: Perioada Razboiului Rece

suferite: 79 avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la sol. Aceasta s-a datorat in principal lipsei de rachete aer nava si aer-sol, nerealizarii masurilor de contraactiune radioelectronica si pregatirii pilotilor. Pe timpul razboiului au fost doborate 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei A.A. Se apreciaza ca desfasurarea actiunilor navale din Atlanticul de Sud a scos in evidenta valoarea principiilor ducerii razboiului naval si anume: imobilizarea fortelor navale adverse, apararea in adancime si mentinerea initiativei. In acelasi timp a reliefat importanta raportului de forte si a completarii cu nave de sprijin preluate din randul flotei comerciale. Portavioanele s-au dovedit a fi in continuare platforme foarte bune pentru actiunile aeriene. Submarinele cu propulsie nucleara au demonstrat importanta lor strategica. Dupa scufundarea crucisatorului Belgrano de catre submarinul englez Conqueror, practic flota de suprafata argentiniana nu a mai participat la lupte. Desi un conflict limitat prin amploare si durata, razboiul din Malvine a furnizat o serie de concluzii atat in domeniul strategic cat si tactic, al organizarii, al instruiri, dotarii si tehnologiei.

7. Interventia sovietică în Afganistan

Criza provocată de interventia soviectică în Afganistan este o criză internationala de un cu totul alt tip, deoarece în ea a fost angajat direct unul din protagonistii principali ai războiului rece.

Ea rămâne totusi o criză periferică întrucât confruntarea nu a fost directă, între URSS si SUA, chiar dacă acestea din urmă si-au simntit amenintarea, în mod direct, unele interese de securitate.

La 17 iulie 1973, regele Muhammad Zair Șah este înlăturat de la putere, dupa patruzeci de ani de domnie, iar monarhia este abolită.

Afganistanul se proclamă republică, iar vărul fostului suveran, Muhammad Daud, fost prim-ministru, devine primul presedinte al statului instaurând un regim autoritar.

La 27 aprilie 1978 are loc o lovitură de stat, iar puterea este preluata de Consiliul Democratic Republican, de orientare comunistă si prosovietică, condusă de Nur Muhammad Tarkai, care proclamă Afganistanul republică democratică.

Măsurile de reformă radicală a structurilor sociale traditionale adoptate de noua conducere politică întâmpină opozitia populatiei islamice conservatoare, ce degenerează într-o îndârjită rezistentă armată în timpul căreia a fost ucis si ambasadorul american la Kabul.

Au mai fost ucisi aproximativ 50 de consilieri sovietici, în localitatea Herat, în apropierea granitei cu Iranul.

Page 44: Perioada Razboiului Rece

Luptele pentru putere între diferitele factiuni ale partidului de guvernămînt duc la uciderea lui Nur Muhammad Taraki, în septembrie 1979, si apoi la cea a succesorului său, Hafiz Ullah Amin , in luna Decembrie 1979.34

Îngrijorati de toate aceste tulburări, de agitatia opozitiei islamice cat si de evenimentele din Iran sovieticii s-au decis sa-si întărească controlul din Afganistan.

Hafiz Ullah Amin nu a putut pune capat rebeliunii care stăpânea tara si în consecintă a fost executat, fiind înlocuit de Babrak Karmal, care a devenit liderul Consiliului Democratic Republican.

În aceiasi zi în care preia puterea la 28 decembrie 1979, aceasta solicită interventia fortelor armate sovietice , cerere satisfăcută de guvernul URSS chiar în aceiasi zi.

În climatul efervescent al războiului rece, acest act de ocupatie a fost interpretat de Washington ca o manevră calculată în cadrul strategiei globale sovietice, decat ca un răspuns la greseile unui „guvern – marionetă” incompetent.

Din punct de vedere al Moscovei, regimul Taraki si Amin a creat haos si ar fi actionat la ordinele adversarilor Moscovei din Iran si Pakistan.

Această zonă de conflict a avut caracteristici bine individualizate. Afganistanul fiind o tară islamică cu o populatie turcmenă, care se afla la granita unor republici sovietice cu aceasi structură etnică, unde exercitau un rol destabilizator.

Invzia sovietică a coincis cu confuzia postrevolutionară din Iran si cu nesiguranta endemică din Pakistan, unde generalul Ziu UI-Haq a anulat alegerile si a interzis activitatea tuturor partidelor politice.

Moscova a acuzat atat Iranul cât si Pakistanul că se amestecă în problemele Afganistanului.

Invazia a adus trupele sovietice de elită la distanta de o ora de zvor de Golful Persic si Oceanul Indian si de regiunea Baluchistan, ai cărei locuitori se opuseseră din 1973 pana în 1976 stăpânitorilor iranieni si pakistanezi si dintre care multi se refugiaseră în zona de sud- vest a Afganistanului, ceea ce SUA a apreciat imediat ca o amenintare la adresa Iranului si a întregii regiuni a Golfului. Drept prima reactie, flota americană s-a apropiat de zona Golfului, seminificând o atentionare pentru Moscova.

SUA au actionat, de asemenea, prin a condamna invazi a sovietică, lucru relativ usor deoarece invazia era în mod evident un act de agresiune. Această condamnare si focalizare a atentiei mediului politic, a mass-mediei si a opiniei publice asupra agresiunii sovietice din Afganistan erau convenabile pentru SUA, care se confruntau în acelasi timp cu criza ostaticilor americani de la ambasada lor din Teheran si cu acuzatiile de a fi lasat ca sahinsahul Iranului, unul dintre fidelii lor aliati, să fie înlăturat de la putere fără a fi primit nici un fel de ajutor din partea SUA.

34 Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Neculae, Enciclopedia statelor lumii, Editura Meronia, Bucuresti, 2003, p.17

Page 45: Perioada Razboiului Rece

SUA au fost sprijinite în această atitudine de lumea musulmană. Conferinta Islamică, organizatie înfiintată în 1969 la initiativa Arabiei Saudite, s-a întrunit de urgentă, iar în cadrul acestei reuniuni ayatollahul Khomeini, liderul spiritual si religios al revolutiei islamice din Iran, a adus acuzatii violente la adresa URSS, la care s-au alăturat SUA si întreaga lume arabă.

Statele din zona Golfului au condamnat chiar mai energic această interventie decît tările arabe de pe linia întâi a confuntării cu Israelul, desi aceasta din urmă a condamnat el însusi interventia sovietică.

Presedintele Carter a luat decizia de a stopa exportul de cereale americane spre URSS (măsură ce nu a fost deloc pe placul fermierilor americani care au trebuit să-si vîndă surplusul de cereale Argentinei, de unde se pare că o parte au ajuns totusi în URSS).

De asemenea, SUA au înghetat negocierile SALT (privind reducerea armamentului strategic nuclear), au sporit ajutorul militar către Pakistan si au initiat o apropiere de Republica Populară Chineză, care din 1979 si-au reluat locul în Consiliu de Securitate al ONU.

Bugetul Pentagonului a crescut de la 3 % din PIB în 1979 la 5 % în 1980. A fost creată o fortă de desfăsurare rapidă cu un efectiv anuntat oficial de o sute de mii de militari, în vederea unor enentuale interventii în Orientul Mijlociu li în Asia Centrala.

Presedintele Ronald Regan, ales în decembrie 1980, îsi datorează alegerea, în mare parte, crizei afgane. Din punct de vedere strategic, principala consecintă a invaziei a fost faptul ca URSS a trebuit să introducă si să mentină în Afganistan efective de circa nouăzeci de mii de militari pentru a încerca sp reinstaureze pacea (fară succes) intr-o tară care era deja în zonă de influientă si să înregistreze, fără posibilitatea de a schimba prea mult lucrurile, esecul în încercarea de a stabiliza situatia în Afganistan.

În anul 1986 Babrak Karmal este înlocuit cu Muhammad Najibullah în functia de presedinte al Partidului Democratic al Poporului si apoi si în ceea de sef al statului.

Războiul civil din Afganistan se transformă într-o amplă confruntare Est – Vest, guvern comunist fiind sprijinit în teren de trupe sovietice, iar rezistenta islamică afgană primind ajutor din partea SUA, a Pakistanului si a lumii arabe traditionaliste.

În nouă ani de conflict îsi pierd viata 1.5 milioane afgani, alte 4 – 5 milioane părăsesc tara, iar 15.000 de militari sovietici îsi pierd viata.

Un acord mediat de ONU si semnat la 14 aprilie 1988 de puterile garantate (URSS si SUA) prevede retragerea trupelor sovietice, crearea unui stat afgan neutru si repartierea milioanelor de refugiati.

La 15 februarie 1989 se incheie retragerea trupelor sovietice, iar regimul lui Najibullah face o serie de concesii, precum acceptarea regimului pluripartit si eliminarea tuturor referirilor la socialism, care însă nu-l ajută prea mult în confruntarea, de unul singur, cu rezistenta mujahedinilor.

La 1 ianuarie 1992 intră în vigoare acordul ruso – american privind sistarea livrărilor de armament către partile aflate în conflict.

Page 46: Perioada Razboiului Rece

În fata ofensivei mujahedinilor ajunsi în fata Kabulului, un grupt de generali îl înlătură de la putere pe Najibullah, la 16 aprilie 1992, si predau capitala rezistentei islamice, la 25 aprilie 1992. Consiliul mujahedinilor proclamp Republica islamică, apoi reizbucnesc luprele pentru putere între grupările mujahedine. În 1994, în această luptă intervin si militiile talibanilor fundamentalisti, recrutati, initial, dintre studentii islamici afgani din Pakistan, care ocupă Kabulul, în septembrie 1996, reusind ca până în 1998 să-si extindă controlul asupra a 90% din teritoriul tării.35

Interventia sovietică în Afganistan a fost una dintre ulltimile mari dispute

Est – Vest, din care însă cel mai mare profit, pe termen scurt însă, l-au tras Statele Unite, care i-au sustinut pe mujahedini, cărora le-au furnizat arme si sprijin logistic prin intermediul Pakistanului.

Criza, care a fost declansată în mod voit de Moscova, a rămas limitată si putin periculoasă pentru securitatea internatională , cele două superputeri neajungând la o escaladare care să vizeze implicarea lor intr-o confruntare directă. Moscova a apreciat, în mod corect, drept foarte redus riscul unei interventii militare americane în Afganistan.

SUA s-au angajat mai curând într-o actiune strategică indirectă, asa cum o numea B.H. Liddell Hart.36

Încercuirea si izolarea strategică la care este supus Afganistanul, guvernat de regimul comunist, au drept rezultat slăbirea militară diplomatică, economică, nu numai a regimului, dar a statului afgan si a URSS în subsidiar, situatie cu consecinte pe termen lung, provocând o instabilitate accentuată a întregii zone, ale cărei efecte negative se manifestă si astăzi.

Criza în care URSS s-a angajat de bunăvoie a fost deficitar gestionată de aceasta grabindu-i sfârsitul. Interventia militară sovietică a constituit o bună oprtunitate pentru Occident de a-si adjudeca o victorie strategică majora, constând în esecul militar suferit de una din cele două principale armate din lume si în esecul politicii de comunizare a Afganistanului.

Pe termen lung, sprijinul acordat mujahedinilor islamisti de către SUA pe lânga faptul că a contribuit în mod semnificativ la reducerea puterii militare si a credibilitătii URSS în plan international, a consolidat fundamentalismului islamic în Asia Centrală, a dat un impuls consistent dezmembrării URSS pe criterii etnice si a contribuit substantial la proliferarea amenintării fundamentalismului islamic de astăzi.

Nu este dificil de observat că până la urmă, criza din Afganistan s-a dovedit contraproductivă atît pentru factorul generator, URSS, cât si pentru cel intervenient, SUA, care astăzi trebuie să ducă războuil global împotriva terorismului, una din zonele predilecte fiind chiar Afganistanul.

35 Cf. Jean Louis Dufour , op, cit. p.155.36 B.H. Liddell Hart, Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București, 1973

Page 47: Perioada Razboiului Rece

8. Bibliografie

Andre Fontaine, Istoria războiului rece, Ed. Militară, Bucureşti, 1992

Nicolae Frigioiu, Social-democraţia europeană în secolul XX, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1998

Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucureşti, 1994

David Willets, Modern conservatism, Penguin Books, Londra, 1992

Tismaneanu Vladimir - Revoluţiile din 1989. Intre trecut si viitor”, Polirom, 1999

www.wikipedia.com