Cuprins:

Introducere ……………………………………………………………….4

Capitolul 1. Romanul autobiografic ………………………………….8

1.1. Paradoxul autobiografiei in romanele lui Mircea Eliade …………….. 8

1.2. Între ficţiune şi realitate ………………………...…………………… 11

1.3. Modernism şi autenticitate …………………………………………...15

Capitolul 2. Semnificaţii autobiografice în Romanul

adolescentului miop

2.1. Geneza romanului – Incursiune în proza autobiografică

2.2. Adolescentul în căutarea sinelui

2.3. Eul şi personalitatea

Capitolul 3. Maitreyi şi exoticul oriental

3.1. Eliade si India secreta

3.2.„Maitreyi” – roman al autenticităţii

3.3.El şi Ea in romanul Maitreyi

3.4.Drama iubirii

Capitolul 4. Memorii – O traiectorie biografică şi culturală

4.1. Ipostaze ale unei personalităţi proteice

4.2. Eliade şi tentaţiile adolescenţei.

4.3. Maturitatea şi poetica fantasticului.

Capitolul 5. Concluzii şi propuneri

Bibliografie

Introducere

Lucrarea Discursul autobiografic în opera lui Mircea Eliade îşi propune să

traseze anumite limite de existenţă a unui fenomen numit „romanul

autobiografic”. Tema abordată este demonstrată prin prisma câtorva lucrări de

referinţă ale lui Mircea Eliade, romanele Maitreyi si Romanul adolescentului

miop, precum si lucrarea autobiografică Memorii, care facilitează atât

cunoaşterea exactă a biografiei scriitorului, cât şi apropierea de personalitatea

sa.

Cuvintele-cheie ale lucrării de faţă sunt: discurs autobiografic, sinceritate,

realism, transparenţă, lectură autobiografică, pact, autobiografie, ficţiune,

oglindă, mască, iubire, Maitreyi. O autobiografie este o oglindă a sufletului. Într-o

autobiografie găsim ideile personale, gândurile cele mai închise, tot ceea ce s-a

întâmplat în viaţa autorului. În lucrarea de faţă ne-am propus să urmărim

traiectoria biografică şi culturală a unuia dintre cei mai importanţi scriitori români

ai secolului al douăzecilea, analizând, în special, detaliul autobiografic din

romanele menţionate anterior, pe care ulterior îl vom contrasta/compara cu

descoperirile făcute în urma lecturării lucrării autobiografice Memorii..

Scrierea autobiografică este un gen fascinant. Există multe modalităţi de a

scrie o autobiografie şi fiecare autor îşi alege cum anume vrea să povestească şi

ceea ce va scrie. Subiectul fiind vast l-am limitat, concentrându-ne pe

următoarele teme:

- În primul capitol, intitulat Romanul autobiografic, am încercat sa prezentăm

câteva caracteristici ale modului de lectură autobiografică, încercând sa

diferenţiem realitatea de ficţiune şi urmărind să distingem persoanele de

personaje.

Un discurs autobiografic se fundamentează pe axioma „eu mă exprim pe

mine însumi”, deci necesitatea existenţei unei persoane I care să işi asume

responsabilitatea celor afirmate e inevitabilă. Dar, nu puţine sunt operele care,

rămânând în această sferă de interes, apelează la diferite tehnici de camuflare a

identităţii prin utilizarea persoanelor a doua şi a treia (chiar dacă nu pe tot

2

parcursul textului) ca referenţi textuali. În cazul operelor pe care ne-am propus să

le analizam în această lucrare, naraţiunea este la persoana I, dar cu toate

acestea, nu toate detaliile, întâmplările prezentate în cele doua romane (Maitreyi

si Romanul adolescentului miop) pot fi incluse în biografia autorului. În general,

în realizarea unei opere literare bazată pe evenimente care au loc în viaţă

autorului însuşi, avem de a face cu un fenomen numit dedublare. Eul se supune

unui proces de ficţionalizare, autorul redând în opera creată o variantă nuanţată

a experienţelor proprii. Prin dedublare se realizează un aşa-zis „pact romanesc”,

eul fiind astfel transfigurat, metamorfozat în ficţiune. Cu alte cuvinte, eul îşi pune

în scenă existenţa şi devine propriul său martor, distanţarea avand loc atât la

nivel interacţional, cât şi psihologic, instaurându-se astfel o stare intermediară

între adevăr şi fals.

Citind cele două romane ale lui Eliade înainte de a-i cunoaşte biografia,

acceptăm cu uşurinţă supoziţia, ambiguitatea, îndoiala. Însă, în special în cazul

scriitorilor realişti, orice cititor are tendinţa de a se întreba dacă exista vreo

legătură între ficţiunea prezentată de un autor şi realitatea trăită de acesta, iar

Mircea Eliade este poate cel mai bun exemplu de scriitor care a ales să-şi

dezvăluie propria persoana în operele create prin ceea ce numim mişcare de

ficţionalizare.

În capitolul al doilea, intitulat Semnificaţii autobiografice în Romanul

adolescentului miop, în schiţarea discursului autobiografic în opera lui Mircea

Eliade pornim de la cercetarea modurilor de comunicare şi a genurilor

autobiografice. În primul rând trebuie să clarificăm întrebările apărute în general

în jurul autobiografiei. Autobiografia poate fi considerată drept un gen literar, dar

un gen problematic. Istoricul scrierilor autobiografice se pare că începe în secolul

al patrulea d. Hr., odată cu Confesiunile Sfântului Augustin. De-a lungul

secolelor, scriitori precum Montaigne, Jean-Jacques Rousseau, Chateaubriand,

Stendhal, Francois Mauriac, Simone de Beauvoir, Thomas Mann, Lucian Blaga,

Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Mircea Eliade etc. s-au destăinuit

publicului, interogându-se asupra naturii şi finalităţii demersului lor, contribuind

astfel la constituirea unei veritabile tradiţii autobiografice.

3

Romanul adolescentului miop este o lucrare de o deosebită importanţă în

opera lui Mircea Eliade, regăsind în el aspecte relevante pentru evoluţia literară

celui ce urma să devină unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Îl

descoperim în acest roman pe acel Eliade care, asemenea marilor renascentişti,

dorea să îmbrăţişeze toate domeniile de cercetare. Enciclopedismul său se

manifesta prin nenumărate proiecte de opere şi prin exaltante perspective, fiind

fascinat de umanismul anilor de liceu, o perioadă rodnică din punct de vedere

literar. Interesele sale enciclopedice se concentrează în special în „Memoriile

unui soldat de plumb”, însa se „răzbună ” pe singurătate şi pe timiditatea sa

liceală scriind romanul Romanul adolescentului miop, unde recunoaştem chiar

din titlu, una din caracteristicile tânărului autor care, pentru a-şi masca

„slăbiciuni” şi nesiguranţe, cultivă cu succes autoironia. Tot în acest capitol

încercam să găsim legătura dintre Eliade, scriitorul desăvârşit, şi adolescentul

aflat în căutarea sinelui, insistând asupra câtorva noţiuni importante cum ar fi eu

şi personalitate / realitate şi ficţiune.

Capitolul al treilea – Maitreyi şi exoticul oriental – aduce în prim plan atât

legătura amoroasă dintre Eliade si Maitreyi Devi / Allan si Maitreyi, cât şi exoticul

oriental. Odata cu Maitreyi, Eliade ne dă o primă tendinţă de roman modern al

autenticităţii şi al experienţei, accentul fiind pus cel mai mult pe faptul că acesta

este primul roman exotic scris în literatura română. Ca exponent al autenticităţii

şi trăirilor nemijlocite, intense ale realitatii, în analizarea romanului Maitreyi o

importantă deosebită i se dă caracterului subiectiv al acestuia, detaliul

autobiografic fiind cercetat prin prisma tehnicilor narative moderne utilizate şi

susţinut de prezenţa anticalofilismului, autorul refuzând să acorde o atenţie

deosebită expresiei literare.

Ultimul capitol, Memorii – O traiectorie biografică si culturală, îşi propune

să analizeze modul în care memoriile lui Mircea Eliade facilitează atât

cunoaşterea exactă a biografiei scriitorului, cât şi apropierea de personalitatea

sa. Acest traseu literar autobiografic de o complexitate extraordinară nu numai ca

are rolul de a consemna un destin, ci şi de a-l construi. Evoluând de la formula

documentară la cea monumentală, Eliade reuşeşte să creeze o operă care

4

devine simbol al destinului unui om, prin Memorii autorul transformând un

parcurs existenţial într-o evoluţie eroică orientată spre un mod superior de a fi şi

evidenţiind constant condiţia superioară a omului.

5

Capitolul 1. Romanul autobiografic

Deşi literatura română s-a dezvoltat puţin mai târziu decât în ţările

occidentale, odată început acest proces de continuă dezvoltare, repertoriul literar

al ţării noastre a avut parte de succese nesperate. Romanul românesc, în

special, îşi atinge treapta maturizării în perioada interbelică, când atât prozatorii,

cât şi criticii încep să devină din ce în ce mai interesaţi de acest gen literar. în

încercarea lor de a aduce literatura română la acelaşi nivel cu cea europeană,

scriitorii romani au preluat modele deja consacrate în literatura europeană şi au

experimentat cu diverse forme literare, făcându-şi astfel apariţia mai multe tipuri

de romane: romanul realist obiectiv (Liviu Rebreanu cu bine-cunoscutele romane

Ion şi Răscoala), romanul subiectiv psihologic (Camil Petrescu cu Ultima noapte

de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust), romanul balzacian

(George Călinescu cu Enigma Otiliei), bildungsroman şi romanul autobiografic,

categorie în care se încadrează Romanul adolescentului miop, al lui Mircea

Eliade, dar şi romanul experienţei şi al autencitităţii, unde putem include

romanele Maitreyi şi Nunta în cer, ambele aparţinând lui Mircea Eliade şi

conţinând, de asemenea, detalii autobiografice.

1.1. Paradoxul autobiografiei în romanele lui Mircea Eliade

În ansamblul operei variate, polivalente a lui Mircea Eliade, creaţia cu

caracter autobiografic ocupă un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile şi

paradigmele formale ale acestui tip de scriitură. Circumscrierea dintr-o

perspectivă hermeneutică a operei lui Mircea Eliade nu este lipsită de riscuri şi

de dificultăţi, dacă avem în vedere amploarea, profunzimea şi complexitatea

acestei creaţii ce îşi asumă domenii atât de diverse de manifestare şi de

abordare a imaginarului. Proteismul scriiturii eliadeşti, dublată de un spirit de

anvergură enciclopedică, refuză, fără îndoială, o interpretare univoca,

deschizându-se, dimpotrivă, unei pluralităţi a interpretărilor, unei lecturi

polivalente, capabile să capteze nuanţele, simbolurile, reprezentările şi figurile

privilegiate ale acestei opere de prim rang a modernităţii secolului XX. Pe de altă

6

parte, o analiză a “sintaxei imaginarului” creaţiei eliadeşti este obligată să

descopere doua paliere dominante ale sale: discursul ştiinţific si discursul literar,

care cuprinde si discursul autobiografic, dominante ce pot fi interpretare numai

prin asumarea unei metode transdisciplinare. Ceea ce se poate preciza este că,

cel mai adesea, creaţia lui Mircea Eliade a fost investigată mai degrabă dintr-o

perspectivă dihotomică, cele două domenii ale sale, creaţia ştiinţifică şi literatura

propriu-zisă fiind dacă nu definitiv separate, atunci măcar supuse unei analize

distincte, refuzându-se, aşadar, beneficiile spiritului sintetic, integrator.

Se poate, pe drept cuvânt, considera că sintaxa imaginarului eliadesc este

marcată de două axe, de două dimensiuni: una diurnă, ce se materializează în

textele ştiinţifice şi alta nocturnă, caracteristică pentru operele de ficţiune. Cele

două tipuri de discurs nu trebuie privite, însă, atât ca elemente dihotomice, cât ca

modalităţi complementare de manifestare a spiritului creator, în măsura în care

se pot observa numeroase translaţii, combinaţii sau glisări dintr-un registru al

discursului în celălalt, uneori chiar în aceeaşi operă. Circumscrierea unui astfel

de “discurs hibrid” sau “ambivalent”, ar trebui realizată într-o dublă direcţie,

urmărindu-se atât glisările discursului diurn în spaţiul operei literare, cât şi

avatarurile discursului nocturn şi translarea sa în textul ştiinţific, fapt remarcat şi

de un tânăr cercetător al operei eliadeşti, Nicolae Şera. Se poate produce, printr-

o astfel de abordare duală, în oglindă, a textului, o percepţie sintetică,

integratoare, ce are şanse să surprindă cu mai multă eficienţă dimensiunile,

paradigmele şi revelaţiile acestei creaţii.

Cert este că Mircea Eliade însuşi a precizat şi apreciat rolul imaginaţiei în

cadrul sistemului său creator, atât în domeniul ficţiunii, cât şi în acela al textului

cu caracter erudit: “Imaginaţia ştiinţifică nu este foarte departe de imaginaţia

artistică. Cărţile mele de ştiinţă sunt aproape întotdeauna cărţi care exprimă

visele reale ale umanităţii. Cele două tendinţe se conciliază foarte bine în eul

meu”. Imaginaţia are însă şi o funcţie cognitivă foarte bine precizată, ce îi

îngăduie să configureze un tip de cunoaştere analogică, o cunoaştere mult mai

suplă şi mai dinamică, aptă să surprindă cu uşurinţă paradoxurile, antinomiile şi

diversitatea copleşitoare a universului. Dintr-o astfel de perspectivă

7

metodologică, a interferenţelor, conexiunilor şi filiaţiilor celor două voci ale

scriiturii eliadeşti, cea diurnă, a studiilor ştiinţifice, şi cea nocturnă, a demersului

ficţional, textele cu caracter autobiografic joacă un rol mediator şi integrator,

deoarece ele au aspectul unor spaţii de confluenţă a diurnului şi nocturnului.

Se impun, însă, câteva consideraţii cu privire la statutul şi la finalitatea

textelor cu caracter autobiografic, texte ce se integrează într-un gen literar hibrid,

de “frontieră”. Astfel, se poate spune că eul care nu încetează să se contemple

în oglinzile textului autobiografic capătă, prin chiar actul acesta al reflectării, o

anumită distanţă faţă de sine şi are tendinţa de a nu se mai recunoaşte nici în

propriul său trecut, nici în propriul text. Din acest punct de vedere, scriitura

autobiografică nu este invocaţia unei imagini ideale, a unei proiecţii mitice a

propriului eu, ci evocarea unui eu care îşi caută fără încetare propria identitate.

Trebuie să subliniem, pe de altă parte, că specularitatea şi autospecularitatea

sunt datele “imediate” ale scriiturii autobiografice, pentru că impresiile, senzaţiile

şi percepţiile sunt mereu supuse unei “puneri în scenă”, unei regii a prezentului,

ele sunt, ca să zicem aşa, regizate.

Jurnalul, memoriile, ca şi celelalte forme ale discursului autobiografic au,

fără îndoială, statutul unui document, al unei scriituri dedublate, în care lumea, cu

relieful său polimorf, întâlneşte subiectivitatea celui care scrie. Din această

perspectivă, a dezvăluirii, a denudării resorturilor unei existenţe, textul

autobiografic produce un efect dual - mitizant şi demitizant - fiindcă, pe de o

parte, impune o figură centrală, un personaj - acel eu care îşi obiectivează

dorinţele şi frustrările, devenind martor al propriului său rol - dar, pe de altă parte,

scriitura subiectivă dezvăluie, demască, în raport direct proporţional cu

luciditatea celui care îl scrie, impostura eului-narator, reduce la adevăratele lor

dimensiuni gesturile şi trăirile sale, priveşte, cu circumspecţia necesară rostirii

autentice, propria sa statură morală. Libertăţile şi servituţile discursului

autobiografic reies tocmai din relaţiile atât de greu de determinat dintre

interioritate şi exterioritate, din echilibrul labil pe care autobiografia - specie

impură, necanonizată, lipsită de prestigiu - şi-l arogă, situându-se într-un spaţiu

8

incert, în care confesiunea, retranşarea în intimitate şi obiectivarea, ieşirea din

sine, convieţuiesc în mod benefic.

Trebuie, totuşi, să precizăm că textul autobiografic reprezintă un gen

literar ambiguu, definit prin condiţia sa de autenticitate şi de sinceritate, dar care

are, totuşi, o formă oarecum decorativă, un aspect convenţional, artificial, pentru

că, între momentul contemplării propriului sine şi momentul transpunerii acestei

contemplaţii intervine un interval al reflecţiei, al reorganizării gesturilor aleatorii.

Cu alte cuvinte, între timpul confesiunii şi timpul existenţei se stabileşte un raport

de indeterminare şi chiar de ruptură. Din acest punct de vedere, autobiografia

este mai degrabă o tentativă de purificare decât un autoportret autentic, o

invocare a unei imagini ideale mai curând decât evocarea unui eu care caută

neîncetat conturul degradat al personalităţii sale în figura schiţată în cea mai

strictă actualitate. Fără îndoială, discursul autobiografic este deopotrivă un

document, o scriere cu caracter depoziţional în care ecourile lumii, în

referenţialitatea lor frustă, se întâlnesc cu subiectivitatea celui care se scrie pe

sine la modul cel mai propriu. E lilmpede că acest gen de literatură a contribuit în

chip hotărâtor la cunoaşterea feţei nevăzute a unor creatori, după cum a

favorizat reconstituirea unor evenimente, fizionomii, fapte, şi chiar a dezvăluit

domeniul de taină şi mister al operelor unor creatori.

1.2. Între ficţiune şi realitate

Resorbind specularitatea şi autospecularitatea într-un punct de

convergenţă oarecum “transfigurator”, orice scriere cu caracter autobiografic

propune o imagine a eului şi a lumii în bună măsură trucată de intenţiile

auctoriale ale celui care scrie. Impresiile, senzaţiile, percepţiile trecute sunt

supuse unei anumite “regii” a prezentului scriiturii ce distorsionează, motivează

sau redimensionează faptele, ba chiar le estetizează, redându-le un contur

idealizant. “Stilizarea” este, astfel, primejdia ce pândeşte orice jurnal, cu sau fără

voia autorului. Simplă mască sau expiere, justificare sau retranşare purificatoare

în propriul sine ca recurs la o lume terifiantă, literatura subiectivă întruneşte în

9

propria alcătuire fragilitatea unor notaţii minore şi beneficiile unei rostiri esenţiale

despre propriul sine. Literatura autobiografică are rolul de a satisface unele

exigenţe documentare (asupra vieţii literare, asupra sistemului politic, asupra

evoluţiei unor conştiinţe) şi estetice (stil, manieră de portretizare a “personajelor”,

dinamică a psihologiilor etc.). Se poate chiar afirma că aceste opere au de

asemenea rolul de a fi oglinzi ale existenţei exterioare şi ale interiorităţii,

documente şi substitute de viaţă reală şi personală. Trebuie însă să punem în

lumină observaţia că această oglindă nu este întotdeauna armonioasă şi utopică,

ci lucidă şi fragmentară. Este o oglindă spartă, care revelează dimensiunile cele

mai contradictorii ale fiinţei şi ale realităţii.

Funcţia şi finalitatea textelor cu caracter autobiografic ale lui Mircea Eliade

este multiplă; pe de o parte, prin aceste texte sunt revelate momentele şi etapele

esenţiale ale devenirii sale spirituale, cu repercusiunile evidente în planul creaţiei

propriu-zise, iar, pe de altă parte, prin intermediul scrierilor autobiografice ni se

dezvăluie mecanismele creaţiei eliadeşti, textul subiectiv având, astfel, şi funcţia

unui revelator al conştiinţei artistice. Nu în ultimul rândul, scrierile cu caracter

autobiografic realizează conjuncţia între scriitura diurnă şi cea nocturnă,

conciliind cele două regimuri ale discursului eliadesc.

În cartea de interviuri realizată de Claude-Henri Rocquet, L’epreuve du

Layrinthe (Încercarea labirintului), Mircea Eliade caută să delimiteze nucleul

generator şi, totodată, mecanismele de funcţionare ale literaturii, rolul acesteia în

configurarea şi revelarea esenţei umane: “Se ştie că literatura, orală sau scrisă,

este fiica mitologiei şi a moştenit ceva din funcţiile acesteia: să povestească

întâmplări, să povestească ceva semnificativ ce s-a petrecut în lume. Dar de ce e

atât de important să ştim ce se petrece, să ştim ce i se întâmplă marchizei care

îşi bea ceaiul la ora cinci? Cred că orice naraţiune, chiar şi aceea a unui fapt cât

se poate de comun, prelungeşte marile povestiri relatate de miturile care explică

cum a luat fiinţă această lume şi cum a devenit condiţia noastră aşa cum o

cunoaştem noi astăzi. Eu cred că interesul nostru pentru naraţiune face parte din

modul nostru de a fi în lume. Ea răspunde nevoii noastre de a auzi ce s-a

întâmplat, ceea ce au înfăptuit oamenii şi ceea ce pot ei să facă: riscurile,

10

aventurile, încercările lor de tot felul. Nu suntem nici ca nişte pietre, nemişcaţi,

sau ca nişte flori sau insecte, a căror viaţă e dinainte trasată: suntem fiinţe

umane formate din întâmplări. Iar omul nu va renunţa niciodată să asculte

povestiri”.

Încercând să descifreze planurile şi dimensiunile propriului său demers

literar, Eliade se referă şi la componentele narativităţii, la modul particular de

structurare a textelor sale. Iată cum îşi explică, de pildă, scriitorul mecanismul

generator şi modelele de ficţionalizare a realului în Noaptea de Sânziene, roman

pe care îl considera capodopera literaturii sale. Avem aici, în liniile contrase ale

enunţurilor, o poietică şi o poetică a prozei eliadeşti: “Sunt incapabil să fac un

plan. Opera încolţeşte întotdeauna în jurul unei viziuni, al unui peisaj sau al unui

dialog. Văd foarte bine începutul, uneori sfârşitul, şi tot câte puţin, în timpul

lucrului descopăr evenimentele şi urzeala romanului sau a nuvelei.

Pentru Noaptea de Sânziene, prima imagine a fost personajul principal. Se

plimba într-o pădure lângă Bucureşti, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii de

Sânziene. În pădure îl întâmpină o maşină întâi, apoi o fată, fără maşină. Toate

acestea erau pentru mine o enigmă. Cine era fata? Şi de ce personajul care se

plimba căuta o maşină lângă fată? Încetul cu încetul, am ştiut cine e fata, i-am

ştiut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate

acestea ca şi cum aş fi visat (...). Nu mă interesa numai simbolismul religios al

solstiţiului, ci şi imaginile şi temele folclorului românesc şi european. În noaptea

aceasta, cerul se întredeschide, se poate vedea lumea de dincolo în care se

poate dispărea... Dacă cuiva i se înfăţişează această vedenie miraculoasă, el

iese din timp, iese din spaţiu. Va trăi o clipă ce ţine o veşnicie... Totuşi, nu

această semnificaţie a simbolismului mă obseda, ci acea noapte în sine”.

Nuvelele şi romanele sunt privite de autor din perspectiva dialecticii sacru/

profan şi a unor toposuri fundamentale, reiterate, cu fireşti nuanţări şi

refuncţionalizări, în mai toate operele sale literare: coincidenţa contrariilor

(coincidentia oppositorum), drumul spre centru, labirintul, podul, visul, mitul

eternei reîntoarceri, dublul, levitaţia etc. O temă extrem de importantă a

sistemului speculativ eliadesc este aceea a coincidenţei contrariilor (coincidentia

11

oppositorum), temă preluată de la Nicolaus Cusanus şi valorificată, între alţii, şi

de Jung, cu diferenţa că dacă Jung tratează acest concept mai degrabă din

punct de vedere psihologic, ca expresii ale psihismului, fie acesta şi abisal

colectiv, iar Eliade valorifică tema “coincidenţei contrariilor” dintr-o perspectivă

mult mai amplă şi într-un cadru mai vast, marcat de un demers antropologic şi

cosmologic.

Consideraţiile despre relaţia dialectică dintre sacru şi profan, despre

valoarea simbolică a elementelor cu rol de “vehicule” ale tranziţiei de la profan la

sacru, despre semnificaţia mitică a hierofaniilor, se fundamentează, în principiu,

pe această dualitate a camuflării şi revelării, a încifrării şi descifrării, a uitării şi

anamnezei care este proprie textelor lui Mircea Eliade. De asemenea, spaţiul

sacru, simbolistica centrului, a limitei şi a atopiei pozitive sau negative, timpul

sacru, cu morfologia sa specifică, tema dublului sunt tot atâţia invarianţi tematici

care structurează discursul eliadesc. Esenţial este, pentru Eliade, toposul

camuflării sacrului în profan, cu numeroasele sale avataruri şi reprezentări

textuale: “În nuvelele mele, încerc mereu să camuflez fantasticul în cotidian. În

acest roman care respectă toate regulile romanului «romanesc», romanul

secolului al XIX-lea, am voit, aşadar, să camuflez o anumită semnificaţie

simbolică a condiţiei umane. Camuflajul acesta mi-a reuşit, cred, de vreme ce

acest simbolism nu dăunează în nici un fel firului epic al povestirii. Cred că

întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit.

Aldous Huxley vorbea de viziunea pe care o dă L.S.D.-ul, ca de o «visio

beatifica»: el vedea atunci formele şi culorile aşa cum Van Gogh îşi vedea

celebrul său scaun. E sigur că acest real cenuşiu, acest cotidian camuflează

altceva. Este convingerea mea profundă. Acest aspect ar trebui să fie trecut şi în

«romanul-roman», nu numai în romanul sau în nuvela fantastică (...). În toate

povestirile mele, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie

în mod progresiv «fantasticul» ascuns în banalitatea cotidiană. Aşa cum o nouă

axiomă revelează o structură a realului, necunoscută până atunci – altfel

spus, instaurează o lume nouă -, literatura fantastică dezvăluie, sau mai

degrabă creează universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum o cred

12

unii filosofi istoricişti; deoarece creaţia – pe toate planurile şi în toate sensurile

cuvântului – este trăsătura specifică a condiţiei umane”.

1.3. Modernism şi autenticitate

Simbolistica labirintului este una majoră pentru scrisul lui Eliade. Ba chiar,

în aceleaşi dialoguri cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade consideră că viaţa

sa stă, cu toate împlinirile, rătăcirile şi revelaţiile ei, sub semnul figurii simbolice a

labirintului, figură ce conferă organicitate, coerenţă şi vocaţie integratoare

întâmplărilor în aparenţă neutre, aleatorii ale unei vieţi, cum subliniază chiar

autorul Istoriei credinţelor şi ideilor religioase: “Un labirint este uneori apărarea

magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un

ritual iniţiatic, după cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul

oricărei existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre

propriul său centru, spre sine însuşi, Atman, ca să folosesc termenul indian... De

mai multe ori am avut conştiinţa că ies dintr-un labirint, că am găsit firul. Înainte,

mă simţeam disperat, oprimat, rătăcit... Desigur, nu mi-am spus: «Sunt pierdut în

labirint», dar, la sfârşit am avut totuşi impresia că am ieşit biruitor dintr-un labirint.

Fiecare a cunoscut această experienţă. Mai trebuie spus că viaţa nu e făcută

dintr-un singur labirint: încercarea se reînnoieşte (...). Am avut de mai multe ori

certitudinea că l-am atins (centrul, n.n. I.B.) şi, atingându-l, am învăţat multe, m-

am recunoscut. Apoi, din nou m-am pierdut. Aşa e condiţia noastră, nu suntem

nici îngeri, nici eroi. Când omul îşi atinge centrul se îmbogăţeşte, conştiinţa îi

devine mai largă şi mai profundă, totul se limpezeşte, devine semnificativ: dar

viaţa continuă: se iveşte alt labirint, alte încercări, alte feluri de încercări, la un alt

nivel”. De simbolul acesta al labirintului se leagă, însă, şi figura mitică, arhetipală

a lui Ulise, prototip al condiţiei politropice a omului european, mereu aflat în

căutarea propriei sale condiţii şi a propriei sale identităţi spirituale. Peripeţiile

sale, aventurile şi rătăcirile sale pe mare pot fi foarte bine asimilate unui simbolic

“drum spre Centru” (“Ulise este pentru mine prototipul omului, nu numai modern,

dar şi al omului legat de viitor, pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria

13

este o călătorie spre centru, spre Ithaca, cu alte cuvinte, spre sine însuşi. El era

un bun navigator, dar destinul – mai bine zis încercările iniţiatice din care trebuie

să iasă biruitor – îl constrângea mereu să-şi amâne întoarcerea acasă. Cred că

mitul lui Ulise este foarte important pentru noi. Fiecare dintre noi va avea ceva

din Ulise, ca şi el, căutându-ne, sperând să ajungem, şi apoi fără îndoială,

regăsind patria, căminul, ne regăsim pe noi înşine. Dar, ca şi în labirint, în orice

peregrinare există riscul de a te pierde. Dacă reuşeşti să ieşi din Labirint, să-ţi

regăseşti căminul, atunci devii o altă fiinţă”).

Statura personalităţii lui Mircea Eliade poate fi subsumată dublei vocaţii a

autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, pentru care studiul ştiinţific, dar şi

literatura, reprezintă modalităţi de descifrare a semnelor lumii şi ale istoriei,

modalităţi hermeneutice privilegiate. Trebuie, însă, subliniat faptul că literatura nu

se configurează ca o ilustrare, facilă, didactică, demonstrativă în exces a ideaţiei

ştiinţifice; cele două universuri se explică şi îşi luminează reciproc semnificaţiile

şi simbolurile. Se ajunge, astfel, la o relaţie generatoare, arhetipală pentru efortul

creator al lui Eliade: relaţia hermeneutică. De altă parte, literatura lui Mircea

Eliade conţine, cum se ştie, numeroase elemente de modernitate, sub raportul

construcţiei epice, al reprezentării ficţionale a realului sau al expresiei formale:

inserţia monologului interior, rupturile şi distorsiunile temporale, apelul la

modalităţile confesiunii, prezenţa elementelor eseistice, aliajul bine dozat între

nararea unor fapte şi comentariul ori interpretarea lor etc.

Pe de altă parte, rolul simbolului în opera lui Eliade este de primă

importanţă, iar funcţia sa unificatoare şi integratoare este cea care permite

fragmentelor disparate să se coaguleze într-un întreg armonios, să capete

organicitate. În această ordine, hermeneutica este, pentru Mircea Eliade,

demersul metodologic cel mai adecvat unei descifrări şi interpretări a sensurilor

simbolurilor religioase, cum observă chiar autorul: “Hermeneutica este căutarea

sensului, a semnificaţiei sau a semnificaţiilor pe care, de-a lungul timpului, o

anumită idee sau un anumit fenomen le-au avut. Se poate face istoria diferitelor

expresii religioase. Dar hermeneutica este descoperirea sensului din ce în ce mai

profund al acestor expresii religioase. Eu o numesc creatoare din două motive. În

14

primul rând este creatoare pentru hermeneut în sine. Efortul pe care îl face ca să

descifreze revelaţia prezentă într-o creaţie religioasă – rit, simbol, mit, figură

divină... -, ca să-i înţeleagă semnificaţia, funcţia, scopul, acest efort îmbogăţeşte

în mod deosebit conştiinţa şi viaţa cercetătorului. Este o experienţă pe care

istoricul literaturilor, de pildă, nu o cunoaşte (...). Hermeneutica este creatoare şi

într-un al doilea sens: ea dezvăluie anumite valori care nu erau evidente pe

planul experienţei imediate (...). Munca de hermeneut dezvăluie semnificaţiile

latente ale simbolurilor şi devenirea lor (...). Hermeneutica mai este creatoare şi

în alt sens. Cititorul care înţelege, de exemplu, simbolismul arborelui cosmic –

faptul acesta ştiu că este adevărat şi pentru oameni care nu se interesează de

istoria religiilor -, acest cititor încearcă atunci mai mult decât o bucurie

intelectuală. El face o descoperire importantă pentru viaţa sa. Din acel moment,

când va privi anumiţi copaci, va vedea în ei misterul ritmului cosmic. Va vedea în

ei misterul vieţii care se reface şi care continuă: iarna – pierderea frunzelor; apoi,

primăvara... Aceasta are o însemnătate cu totul alta decât descifrarea unei

inscripţii greceşti sau romane. O descoperire de natură istorică nu este, desigur,

niciodată de neglijat. Dar prin aceasta, omul descoperă o anumită poziţie a

spiritului în lume”.

Memoriile lui Eliade au forma fluentă a unei povestiri a propriei vieţi şi a

propriului destin, înscenată textual din perspectiva tutelară a autenticităţii,

concept-cheie al literaturii sale. Caracterul de sinteză “a biografiei spirituale a

autorului” (Mircea Handoca) este dominant. Respectând cronologia propriei sale

vieţii, autorul procedează însă şi la o serie de intercalări, de interferenţe

temporale şi de mutaţii ale dimensiunii spaţiale care joacă rolul de context al

narativităţii. Memorabile sunt unele scene de interior, unele descrieri ale spaţiilor

familiare autorului (celebra mansardă, de exemplu), dar şi reprezentarea epică

minuţioasă a unor evenimente ce au marcat destinul biografic şi artistic al

savantului şi scriitorului.

Pe de altă parte, demne de semnalat sunt unele portrete ale unor

personalităţi ale epocii interbelice, suprinse în datele lor de caracter esenţiale, în

linii de portret mai contrase ori mai amplu desenate, cu ticuri şi gesturi

15

exponenţiale, cu trăsături revelatoare. Foarte semnificativ este portretul lui Nae

Ionescu, profesorul de filosofie care a marcat destinul spiritual al multor

intelectuali ai epocii interbelice. Portretul e însoţit de o introducere în “context”,

revelatoare pentru talentul epic al lui Eliade: “N-am să uit niciodată prima lecţie

de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre «Faust şi problema

salvării». Amfiteatrul «Titu Maiorescu» era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în

fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele

descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi cu ochii mari

de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe

neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab,

destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai

frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi,

subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele,

anticipau dificultăţile, semnele de întrebare (...). S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit

ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată s-a lăsat o

linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un

profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa

direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte,

propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai

impresia că lecţia întreagă e doar o parte a unui dialog, că fiecare din noi era

invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai

că ce spune Nae Ionescu nu găseai în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt

gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă

te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai găsi altundeva, că trebuie să

vii aici s-o primeşti de la izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi

deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti”.

Scrisul a reprezentat pentru Eliade o permanentă dăruire, o implicare

fascinantă în ritmurile universale şi în ritmurile propriului său destin, a însemnat

tensiune a înţelegerii şi făptuirii, fervoare a regăsirii fiorului trăirii autentice,

necontrafăcute (“Să simţi cum fiecare rând scris îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe

16

sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a

vieţii tale. Numai aşa merită să scrii”).

Textele cu caracter autobiografic ale lui Mircea Eliade, fie că e vorba de

jurnal, de memorii ori de cartea de interviuri sunt cu totul revelatoare pentru

statura, metodele, poetica şi poietica scriitorului şi savantului. Regăsim aici, într-

un stil fragmentar, concis, ori, dimpotrivă, digresiv, datele esenţiale ale portretului

său spiritual, fizionomia sa inconfundabilă, reperele destinului eliadesc şi,

deopotrivă, articulaţiile operei sale de copleşitoare complexitate şi profunzime.

17

Capitolul 2. Semnificaţii autobiografice în Romanul

adolescentului miop

2.1. Geneza romanului – Incursiune în proza autobiografică

Memorialistica lui Eliade este atât de bogată, încât s-a putea vorbi despre

un adevărat parcurs literar autobiografic. Acest traseu literar se desfăşoară între

adolescentă şi ultimii ani ai vieţii, mărturisind voinţa constantă a scriitorului de a-

şi explicita propria viaţă, de a o relua într-o neîntreruptă interpretare. Pe de altă

parte, se cuvine să spunem că toate operele autobiografice reclamă, foarte

limpede şi de la bun început, şi functia de a construi un destin, nu numai rolul

de a-l consemna. În 1921, când începe, la doar 14 ani, să ţină un jurnal o face

doar pentru a nota performanţele şi asiduitatea intelectuală. Abia apoi, deşi

destul de curând, aceasta „fişa sportivă” se transforma într-un document literar:

„Nu mai stiu cum am început sa-mi scriu Jurnalul. La început, prin 1921, nu

însemnam decât ce lucrasem şi cât lucrasem în fiecare zi: câte ceasuri petrecute

în laborator sau cu insectele şi cu plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura,

adăugând titlul cărţilor citite şi scurte comentarii. Curând după aceea, am început

să însemn observaţii despre profesorii şi prietenii mei”1. Descoperă foarte curând

importanţa acestor exerciţii preliterare, fiindcă, un an mai târziu, începe lucrul

la Romanul adolescentului miop.

Acest roman este prima iniţiativă beletristică de anvergură a tânărului

Eliade. Ambiţiile junelui autor sunt mari: vrea, în primul rând să epateze şi să

plătească nişte poliţe: profesorilor, colegilor, „fetelor frumoase şi superficiale.”2

Pe de altă parte şi la un nivel mai adânc, tânărul Eliade îşi presimte şi exersează

deja vocaţia exemplarităţii; romanul se doreşte, în acelaşi timp, un document de

generaţie şi o provocare literară. Autorul îşi utilizează copios jurnalele, transcrie

fără rezerve din notele şi meditaţiile personale, utilizează scrisori reale.

1 Mircea Eliade, Memorii I, Bucuresti, Humanitas, 1991, editie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca, p. 692 Ibidem, p. 86

18

Romanul adolescentului miop marchează  o oprire meditativa asupra unui

timp, biologic şi spiritual, dar şi o depăşire iniţiatica a unei perioade existenţiale,

şi începutul nesigur al unei alteia. Mai târziu, referindu-se la acest roman, Eliade

va scrie ca „... adolescenţa e un moment esenţial; că această adolescenţă - a lui,

a prietenilor lui - constituie un fenomen spiritual nou, nemaiîntâlnit până atunci,

şi, ca atare, meritând să fie prelungit, să poată fi corect analizat şi interpretat.”3

 Romanul adolescentului miop ilustrează deja funcţia fundamentală a

literaturii confesive a lui Eliade. Memorialistica evaluează retrospectiv o vârstă

spirituală şi pregăteşte intrarea într-o alta; naraţiunea autobiografică dobândeşte

rolul unui rit de trecere către orizonturi existenţiale diferite. Nu e deloc

întâmplător că, înainte de a pleca în India, Eliade încearcă să publice romanul

adolescentei sale la Cartea Românească: prima tinereţe, consemnată şi

interpretată, se putea încheia între paginile unei cărţi. O noua încercare îi solicita

puterile şi creativitatea.

Încă din copilărie, Mircea Eliade îşi dovedeşte înclinaţia către cultură, fiind

pasionat de tot ceea ce însemna carte. Practic, universal său este redus la

lumea cărţilor pe care le devorează cu o pasiune ieşită din comun, în ciuda

efectelor negative asupra sănătăţii sale. Îşi creează astfel un fel de univers

paralel, în care el putea exista liber, fără a fi presat de obligaţiile şi

responsabilităţile lumii exterioare. Este un autodidact, fixându-şi singur itinerariul

cultural, preferând să ignore ceea ce se preda la şcoală şi să continue studiul

început acasă chiar în timpul orelor, asumându-şi riscul de a fi prins şi sancţionat

de către profesor. Astfel, la vârsta de cincisprezece ani, este surprins de

profesorul de matematică Banciu lecturând „Roşu şi Negru”, ameninţat şi

sancţionat cu nota trei. Când îşi manifestă sfidarea citind iar în timpul orelor, este

eliminat trei zile, primind chiar şi o pereche de palme. Pasiunea pentru citit este

văzută ca un act de indisciplină, profesorul Banciu neînţelegând resorturile

interioare ale elevului. Eliade dă dovadă de mai mult tact pedagogic decât

profesorii săi, dezaprobând acest tip de comportament care poate intimida elevul

şi crea aversiune faţă de materia respectivă.     

3 Ibidem, p. 88

19

Adolescenţa lui Mircea Eliade nu înseamnă distracţie, întâlniri cu fetele,

dans ori alte activităţi specifice vârstei. Considerate pierdere de vreme, ele sunt

înlocuite cu studiul intens ce devine un mod de existenţă. Apetitul cognitiv nu

poate fi oprit de nici un element din exterior, adultul Eliade amintindu-şi

problemele create de miopie: „Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi

putut?) să-mi menajeze ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână

descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr,

citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când

celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când

albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi

mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu

apă rece.” În plus, efectele negative ale lecturii prelungite devin destul de

serioase în condiţiile în care tânărul ajunge să nu doarmă decât patru ore pe

noapte, oboseala provocându-i la un moment dat pierderi de cunoştinţă. Deşi

acest lucru îl sperie, Eliade nu renunţă la ritmul galopant pe care şi l-a impus,

considerând că spiritul primează în faţa trupului. Parcă se află într-un fel de

transă, lumea cărţilor are un efect hipnotic, atrăgându-l ca un magnet. Mansarda

devine locul ideal, ce îi conferă linişte şi inspiraţie creatoare, un fel de refugiu

într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii. Pe lângă atelier de lucru, devine, în

timp, şi o impresionantă bibliotecă finanţată de mama scriitorului, care a intuit

formaţia sa de om de cultură, încercând să-i ofere suportul informaţional

necesar, în ciuda problemelor financiare cu care ajunge să se confrunte familia

Eliade:” Prin clasa a VI-a, aveam deja vreo 500 de volume, majoritatea din

„Biblioteca pentru toţi", „Minerva" şi „Lumen". Dar aveam şi cărţi mai

scumpe: Souvenirs entomologiques ale lui J. H. Fabre, Die Insekten ale lui

Brehm, tratatele de chimie, „clasicii" transformismului, aproape tot ce găsisem

din „Bibliotheque scientifique" sau „Bibliotheque philoso-phique", de la Felix

Alean.”

În relaţie cu fetele, Eliade se dovedeşte a fi un idealist şi un inocent,

crezând că realitatea coincide cu lumea prezentată în cărţi. De pildă, află cu

stupoare într-o vacanţă petrecută la Săcele că fetele nu preferă neapărat băieţii

20

blonzi, asociaţi cu imaginea lui Făt-Frumos din basme. Clişeul din lumea ficţiunii

nu-şi găseşte aplicabilitate în lumea reală, iar din momentul în care

conştientizează acest lucru, adolescentul Eliade se simte confuz, devenind chiar

introvertit. Timiditatea sa în societate este provocată de faptul că nu o cunoaşte

cu adevărat, având în vedere refugiul în propriul univers cultural. Nici aspectul

fizic nu prea îl ajută să se integreze, creându-i complexele specifice vârstei: "tuns

cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu

tuleie roşcate… mă vedeam şi mai urât decât eram.” În aceste condiţii,

adolescentul îşi doreşte singurătatea absolută, simţindu-se diferit faţă de ceilalţi.

Nu rămâne însă un copil izolat, descoperirea chimiei aducându-i noi prieteni care

împărtăşeau aceeaşi pasiune: Cărpenişteanu, Dinu Sighireanu, Mircea

Mărculescu. De remarcat că, încă de la această vârstă, începe să-şi aleagă

prieteni cu care are afinităţi intelectuale, lucru menţinut de-a lungul timpului.

În timp, Eliade devine membru al unei societăţi artistice şi culturale,

“Muza”, care promova creativitatea, inteligenţa prin activităţile propuse.

Înconjurat de prieteni, adolescentul trece prin crize existenţiale specifice

pubertăţii şi are aceeaşi senzaţie de eşec în lumea mondenă, conştientizând că

nu are capacitatea de a stăpâni arta conversaţiei în prezenţa fetelor: “Dar, spre

deosebire de el şi de aproape toţi ceilalţi prieteni, eu eram timid cu fetele şi

neîndemânatic. Dacă rămâneam singur cu una din ele, nu ştiam ce să-i spun. Nu

ştiam să fac curte; mi se părea că întreprinderea asta implică un anumit „gen" ca

al lui Vojen sau ca al lui Sighireanu, sau măcar o anumită conversaţie ironică,

tăioasă ca a lui Viforeanu.” Analizând, Eliade se încurajează singur, considerând

că toate stângăciile, fâstâcelile au un anumit rol, acela de a-l călăuzi către

literatură, împlinindu-şi astfel “destinul de adolescent excepţional”. Este geniul în

formare care trăieşte în propria-i lume şi care nu se cramponează de

mărunţişurile vieţii, neabătându-se de la “calea cea dreaptă”, cum ar spune

Alexandru Macedonski. Solitudinea devine un scut care îl protejează de cei din

afară, însă omul  Eliade ajunge să tânjească după prietenie, dragoste,

comunicare. Îşi doreşte să iasă din carapace şi să găsească împlinirea afectivă,

nu numai pe cea intelectuală, condiţia sa de solitar devenind apăsătoare: “Mult

21

timp, condiţia singularităţii mele mă apărase ca o platoşă lăuntrică împotriva

tuturor eşecurilor şi umilinţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea

predestinată mă apăsa ca o lespede de mormânt.”

Finalizarea Romanul adolescentului miop devine un scop arzător, o

provocare literară care merită orice sacrificiu şi care reprezintă o dezvăluire, fără

menajamente, a adevăratei personalităţi a scriitorului. După o ucenicie la ziarul

liceului şi după nenumărate articole şi schiţe publicate, Eliade îşi propune

crearea unei lucrări despre adolescenţă din perspectiva unui adolescent, opera

având valoare documentară prin obiectivitatea atitudinii. În acest roman este

descrisă societatea „Muza", sunt mărturisite frustrările adolescentului timid care

se fâstâceşte în preajma fetelor, fiind exprimate, cu sinceritate, aspiraţiile

tânărului, sentimentele, trăirile lui, dar şi preocupările şi proiectele literare,

prietenii. Dacă opera Amintiri din copilărie a fost considerată una a copilăriei

universale, s-ar putea vorbi, în acest caz, şi despre o operă a adolescentului

universal, fie el şi miop. Eliade doreşte să traseze o nouă direcţie generaţiei sale,

să o marcheze cultural prin originalitatea creaţiei. Îşi asumă astfel

responsabilitatea creatorului autentic conştient de misiunea sa care refuză

statutul de epigon: “Asta era, de altfel, marea mea ambiţie: să arăt că noi,

adolescenţii de atunci, nu eram asemenea fantoşelor pe care le întâlnisem

sporadic în literatură; eram treji spiritualiceşte şl trupeşte, dar lumea în care ne-ar

fi plăcut să intrăm nu mai era lumea părinţilor noştri. Voiam altceva, visam la

altceva — deşi singurul care părea a şti ceva precis despre acel „altceva"  era

autorul romanului.”

2.3. Adolescentul in căutarea sinelui

Tânărul Eliade îşi mărturiseşte admiraţia pentru modelele culturale care i-

au influenţat evoluţia. Unul dintre acestea este Giovanni Papini, reprezentant al

civilizaţiei italiene care îi deschide drumul către acest orizont cultural, către acest

spaţiu neexplorat până atunci. Scriitorul descoperă astfel şi alte personalităţi în

afară de cele din cultura franceză, care îi dominau gândirea şi simţirea, lărgindu-

22

şi aria gnoseologică. Eliade se identifică cu Papini, considerând, la început, că

destinele lor sunt identice: ”Ca şi el, eram urât, foarte miop, devorat de o

curiozitate precoce şi fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre

toate. Ca şi el eram timid, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu

prietenii inteligenţi sau erudiţi; ca şi el, uram şcoala şi nu credeam decât în cele

ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor.” Autodidact, inteligent şi timid,

tânărul Eliade vede în persoana lui Giovanni Papini un model existenţial, un

alter-ego care are aceeaşi condiţie, de neînţeles pentru lumea mondenă. Mai

târziu, conştientizează că asemănarea nu este perfectă, însă scriitorul italian are

aceeaşi viziune asupra existenţei, percepţia asupra adolescenţei fiind similară.

Cu această ocazie, Mircea Eliade se autocaracterizează, subliniind încă o dată

atât calităţile sale înnăscute, cât şi perspectiva neobişnuită asupra adolescenţei,

care nu e văzută doar ca o etapă a vieţii, ci ca o fază a procesului de formare

culturală: “Dar nu era mai puţin adevărat că precocitatea, miopia, setea de

lectură, enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine în roman,

Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a descoperirii intelectuale, iar nu ca

o criză fiziologică sau sentimentală, m-au impresionat profund.”

După terminarea liceului, tânărul Eliade se înscrie la Facultatea de Litere

şi Filozofie, ce îi va fixa mult mai bine tiparul valorilor. Studenţia îi deschide noi

oportunităţi tânărului Eliade care îşi descoperă înclinaţia către filozofie (Bacon,

Kant, Malebranche), dar şi către istoria religiilor. Citeşte cu nesaţ cele cinci

volume Cultes, tnythes et religions ale lui Salomon Reinach, traducerile

comentate ale lui Frazer din Pausanias şi Fasti ai lui Ovidl, lucrările lui Ridgeway

şi Jane Harrison. Tot în această perioadă îşi lărgeşte cercul de prieteni,

cunoscându-i pe viitorii membri ai grupului Criterion, Stelian Mateescu, Mircea

Vulcănescu, Paul Sterian, erudiţi, ca şi el. Mai târziu, va lega o strânsă prietenie

bazată pe pasiunea pentru cultură cu Radu Bossie, Haig Acterian, Ionel Jianu,

Mihai Polihroniade, Petre Viforeanu, Dinu Sighireanu, Mihail Sebastian.

Dintre profesori sunt amintite personalităţi precum Nicolae Iorga,

Rădulescu-Motru, D. Gusti, Tudor Vianu, P. P. Negulescu, Mircea Florian, Nae

Ionescu, pentru ultimul, căruia i se conferise porecla Profesorul, ca un titlu de

23

nobleţe, având o admiraţie de neclintit de-a lungul întregii cărţi. Prin

rememorarea trecutului, Eliade le reconstituie portretele, exprimându-şi, în mod

deschis, simpatiile şi antipatiile. P. P. Negulescu, ce preda un curs intitulat

„Enciclopedia filozofică", este prezentat ca un profesor informat, însă i se

subliniază şi defectele: atitudinea superioară faţă de studenţi şi absenţa pasiunii

cercetării ştiinţifice, implicarea limitată în actul de predare, dând senzaţia că-şi

face meseria din obligaţie. Or, pentru principiile de viaţă puternice ale lui Eliade,

acest lucru contravenea eticii, mai ales că suportul informaţional oferit studenţilor

nu era foarte vast.

În antiteză cu P. P. Negulescu se află Nae Ionescu, ce va deveni agentul

modelator al spiritualităţii lui Eliade. Încă de la primul curs îi atrage atenţia prin

naturaleţea exprimării, prin atmosfera degajată pe care o creează şi, nu în ultimul

rând, prin capacitatea de a problematiza şi a-i implica pe elevi în discuţie.

Dialogul iniţiat de Nae Ionescu scotea la iveală atât inteligenţa şi originalitatea

profesorului, cât şi utilitatea cursului, şi a materiei implicit, întrucât “Simţeai că ce

spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi

organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te

interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să

vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi

deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti.” Acelaşi

sentiment îl va avea şi Mihail Sebastian, care îşi va ruga mentorul, pe Nae

Ionescu, să îi prefaţeze controversatul volum De două mii de ani.

Ca student, Eliade are ocazia să intre în contact cu diverse fete, notând,

ca un observator, fizicul, gesturile sau atitudinile lor. Mărturiseşte chiar că, în

urma aventurii cu Thea, devenise mai îndrăzneţ, scăpând de complexele din

adolescenţă. Se produce un fel de iniţiere a tânărului în relaţiile sentimentale în

urma legăturilor cu Ica şi Rica, necunoscutul erotic provocându-i însă şi senzaţia

de instabilitate sentimentală. Se vede în situaţia de a trebui să aleagă între cele

trei, experienţa acumulată fiind fructificată într-un eseu filozofic intitulat Apologia

virilităţii: “Credeam deci că virilitatea, sub forma ei absolută, echivalează cu

spiritul pur. Nu acceptam Erosul decît subjugat total „virilităţii"; altminteri, unitatea

24

absolută a spiritului pur risca să se sfarme. Dragostea, în toate modurile ei, era

numai un instrument de reintegrare a Spiritului. Amestecul de asceză, exaltare

metafizică şi sexualitate (amestec care iarăşi aminteşte India) era derutant.”

Aşadar, Eliade consideră că erosul înseamnă atingerea unităţii între spirit şi trup,

fiind o formă de desăvârşire a personalităţii. Gândindu-se la o urmare a

Romanului adolescentului miop, intitulată Gaudeamus, Eliade notează concepţia

sa, specifică vârstei de douăzeci de ani, despre iubire, numită „marea pasiune":

“Mi se părea că o dragoste nu-şi merită acest nume decît dacă se-mplineşte într-

o căsătorie sau dacă renunţi la ea îndată ce-a atins punctul maxim de

incandescenţă. La 20 de ani, nu-i admiram decât pe studenţii care se căsătoresc

sau care renunţă (cum mă pregăteam să fac eu) la femeia pe care o

iubesc.”  Aşadar, iubirea nu este o experienţă întâmplătoare, trecătoare, trăită

doar la nivel fizic, ci o experienţă gnoseologică şi ontologică. Latura reflexivă a

scriitorului se face simţită şi în viziunea sa asupra erosului, care se îmbină

armonios cu erudiţia. Această perspectivă absolutistă asupra iubirii va fi

valorificată de scriitorul Eliade în romanul Nuntă în cer, o definiţie a unei iubiri ce

tinde spre perfecta uniune fizic-spiritual, dar care este sortită eşecului tocmai

datorită relativităţii partenerilor implicaţi în actul erotic.

Studenţia îi oferă tânărului Eliade şi posibilitatea de a călători în

străinătate. Astfel, la începutul lunii aprilie 1928, pleacă pentru trei luni la Roma,

unde îşi va consolida cunoştinţele despre civilizaţia italiană. Programul

presupune aceeaşi lectură febrilă: îşi petrecea întreaga zi la Biblioteca Uni-

versităţii, seara se destindea mergând prin oraş, iar noaptea lucra la teza de

licenţă sau scriind articole pentru „Cuvântul", publicaţia lui Nae Ionescu, şi pentru

presa italiană. Este preocupat de filozofia Renaşterii italiene, aprofundând

operele lui Giordano Bruno, editate de Gentile, Campanella, Pico della

Mirandola. Nu este neglijată nici revista “Leonardo” fondată de Papini, care îi

prilejuieşte descoperirea operei lui Menendez y Pelayo şi valorile literaturii

spaniole: Adolfo Bonilla y San Martin, Arturo Farinelli.

Ideile tânărului sunt măreţe, autentice, întotdeauna căutând ineditul. Parcă

niciodată nu-l părăseşte inspiraţia, cultura sa vastă permiţându-i analiza,

25

conexiunea, problematizarea, paralela între noţiunile dobândite de-a lungul

timpului. Trăieşte într-o permanentă stare de efervescenţă creatoare cu care

practic îşi hrăneşte spiritul avid de absolut. În lucrarea de licenţă îşi propune

abordarea filozofiei comparate, fiind pregătit să facă cercetări de istorie

comparată a religiilor. Este atras ca un magnet de civilizaţia indiană, domeniu

neexplorat până atunci. India parcă îl cheamă pentru a-şi împlini destinul de

erudit, acest spaţiu al lumii fiind perceput ca “o parte a lumii care merită să fie

cunoscută pentru istoria ei secretă sau pentru măreţia creaţiilor ei spirituale. O

tulbure atracţie, în care parcă mi-aş fi ghicit ursita, o vrajă neînţeleasă care se

răspîndea de te mirai unde; un minaret descoperit pe neaşteptate, la capătul

uliţei, un colţ de umbră sub un zid vechi, cerul întrevăzut printre chiparoşi.”

Scrisoarea prin care maharajahul Manin-dra Chandra Nandy din Kassimbazar îi

confirmă acordarea unei burse de studiu timp de cinci ani în Calcutta îi provoacă

o bucurie imensă. Posibilitatea de a studia filozofia indiană alături de

Surendranath Dasgupta i se pare o şansă extraordinară, o adevărată aventură

spirituală care merită orice sacrificiu. Această experienţă magnifică este descrisă

în partea a doua, intitulată, sugestiv, India la douăzeci de ani, care înregistrează

atât percepţia culturii orientale de către un european, cât şi esenţa acestei

civilizaţii misterioase. India va fi locul unde tânărul Eliade va cunoaşte şi

absolutul erotic, în persoana tinerei Maitreyi, experienţă valorificată într-un roman

omonim.

2.3. Eul şi personalitatea

Dicţionarul explicativ al limbii romȃne defineşte “personalitatea” astfel:

“ceea ce e propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca individualitate

conştientă şi liberă; ansamblul de trăsături morale sau intelectuale prin care se

remarcă o persoană; felul propriu de a fi.”4 Noţiunea de eu se regăseşte în

Dicţionarul de psihologie astfel: „precum “tu” şi “te”, şi eu/ego sunt pronume

personale, care dobândesc sens numai în discurs. Eu / ego apare ca o instanţă

4 DEX , Editura Univers Enciclopedic , Bucureşti , 1996 , pag. 653

26

în cadrul personalităţii ale cărei funcţii principale sunt adaptarea la realitate şi

păstrarea coerenţei interne.”5 Eul este nucleul personalităţii, un fapt de conştiinţă

individuală, iar personalitatea se extinde în mediu. C. Rădulescu-Motru face

următoarea distincţie dintre eu şi persoană / personalitate: “ Personalitatea se

cristalizează în jurul eului, dar în structura sa, în afară de eu se cuprind şi alte

elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger, care dezvăluie încotro merge

anticiparea sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă, care mijloceşte

realizarea anticipaţiei. Eul trăieşte în actualitate, personalitatea în durata

trecutului. Unul este momentul, celălalt vectorul forţei.”6

Eul si personalitatea trebuie să meargă împreună, ele sunt

consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne naştem cu nici un

eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, şi ne vom dezvolta personalităţi. In

ceea ce priveşte „eul poetic”, acest termen desemnează individualitatea

creatoare, care nu trebuie confundată cu personalitatea biografică a creatorului.

De aici şi afirmaţia exegetului Gheorghe Craciun: „În realitate, în spaţiul scrisului

nu cred că e cu putinţă, orice ai face, să te desparţi de tine. Şi oricât de mult ai

fugi după alteritate, nu vei reuşi decât să lărgeşti şi mai mult cercul propriei tale

identităţi. Pană şi cele mai pretins obiective încercări ale noastre de a-i înţelege

pe ceilalţi sunt forme indirecte de confesiune.”7

Pentru Eliade, ca şi pentru Andre Gide care pare să-i fi servit drept model

tânărului scriitor in căutare de afirmare, literatura este o prelungire a cultului eului

si nu are decât un singur erou, autorul însuşi. Andre Gide promovează şi impune

directiva anti-artă, care câştigă o excepţională popularitate în spaţiul cultural

romanesc. Voga gidismului se va materializa mai întîi în înflorirea unor specii

literare non-ficţionale. În perioada interbelică, naraţiunea literară tinde adeseori

să îmbrace forma jurnalului intim. Un adevărat program în această direcţie

schiţează Mircea Eliade, care denunţă forma romanului ca pe o „lucrare

confecţionată” şi recomandă, prin opoziţie, forma jurnalului intim, căruia îi

5 Roland Doron , Francoise Parot. Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas , Bucureşti , 1999 , pag. 298.6 Mielu Zlate. Eul şi personalitatea, Editura Trei , Iaşi , 1999 , pag . 1147 Gheorghe Crăciun. Cu garda deschisă, Editura Institutului European , Iaşi , 1997, pag. 25.

27

descoperă „o valoare omenească mai generală decât a romanului”. Este de dorit

ca romanul să înfăţişeze o experienţă umană într-un mod cât mai autentic, adică

nealterat şi fără literatura, or, orice operă confecţionată, orice produs al unui

travaliu artistic nu va reuşi niciodată să prezerve savoarea frustă a vieţii.”8

G. Călinescu remarca faptul că Mircea Eliade e cea mai integrală

întrupare a gidismului în literatura romană. „Acest strident amoralism a făcut pe

unii critici, îndeosebi pe G. Călinescu, să vorbească de „gidismul” meu,”

mărturisea Eliade in Memorii. După Andre Gide, sensul artei fiind cunoaşterea,

un artist e cu atât mai adânc, cu cît trăieşte mai intens, cu cît pune mai multe

probleme, care însă, nu sunt propoziţii inteligibile, ci „trăiri”, „experienţe.” Artistul

nu ia atitudine, ci trăieşte răul şi binele, eliberându-se de amândouă, rămânând

cu o intactă curiozitate. Andre Gide nu e un creator de oameni şi înţelege

cunoaşterea nu în chipul creării, ci a unei experienţe interioare largi a artistului

însuşi.

Noţiunile cu care operează Gide apar de nenumărate ori, ca valori-cheie şi

la Eliade: libertatea, autenticitatea, experienţa, vitalitatea. Romanele lui Eliade

sunt romane ale „condiţiei umane”, ele prezintă un ins în goană nervoasă către o

viziune a lumii. Personajele trăiesc o criză a cunoaşterii, se caută, sunt într-un

continuu zbucium, în goană disperată după ei înşişi. Autorul trăieşte împreună cu

ei drama cunoaşterii, viziunea despre lume fiind în continuă transformare .

8 Liviu Petrescu. Vârstele romanului , Editura Eminescu , Bucureşti , 1992 , pag. 90

28

Capitolul 3. Maitreyi şi exoticul oriental

3.1. Eliade si India secreta

În romanul Maitreyi, experienţa autentică (reală) este combinată cu

fantasticul punând în evidenţă experienţa autorului în India. Apărut în 1933,

romanul face parte tot din epicul pur. Allan, personajul principal, locuieşte în casa

marelui Dasgupta unde o cunoaşte pe Maitreyi, fiinţa alături de care urma să

trăiască nişte experienţe nemaiîntâlnite. Mircea Eliade ţine şi un jurnal unde îşi

face însemnările trăite în India, ceea ce a dus la romanul ”Maitreyi”, unde autorul

evidenţiază tema iubirii şi a cuplului. Romanul a avut un impact puternic asupra

literaturii române, fiind primul roman din literatura română în care cititorului i se

prezintă o cultură şi o civilizaţie total diferită de a noastră, precum şi interacţiunea

dintre cele doua.

Fiind un romanul al cunoaşterii, avem de a face un element central –

iubirea. Totodată, fiind primul roman exotic din literatura română, bazat pe

experienţele autorului însuşi si scris din perspectivă subiectivă, nu este greşit să

presupunem că principala caracteristică a romanului este autenticitatea.

Caracterul subiectiv îl transformă intr-un roman al experienţei, al trăirii, iar prin

prisma biografiei autorului de unde rezultă că Eliade chiar a trăit aceasta

experienţă si tocmai această experienţă l-a determinat să scrie acest roman,

Maitreyi poate fi numit şi roman al scrierii unui roman. Paginile din jurnalul

autorului sunt momente trăite cu adevărat, unele fiind chiar neînţelese până în

clipa când a început să scrie romanul. Reflectarea asupra momentelor petrecute

in India a dus la naşterea acestui roman al trăirii in care sunt evidenţiate

sentimentele declanşate prin rememorarea unor experienţe trăite anterior.

Autorul creează iluzia autenticităţii prin utilizarea elementelor precum jurnalul,

scrisorile trimise şi cele primite, elemente care servesc drept fundamente

esenţiale pentru acest roman. Caracterul autentic al acestui roman ii conferă

autorului puterea de crea personaje memorabile capabile să–şi trăiască iubirea

cu o intensitate maximă, făcând din aceasta o experienţă existenţială supremă.

Tema principală a romanului este iubirea incompatibilă. Povestea de

dragoste a celor doi seamănă cu cea a lui Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta,

29

şi acolo existând o confruntare între două lumi ca şi în romanul ”Maitreyi”: lumea

occidentală unde trăieşte Allan şi cea orientală cu misterele ei. Simpla idee de

interacţiune intre celor doua lumi (in acest caz interactiunea dintre Allan si

Maitreyi) duce la naşterea unui conflict intre Allan şi tatăl Maitreyiei, Narendra

Sen. Odată cu apariţia suspiciunii de legătură amoroasă intre cele două

personaje aparţinând unor civilizaţii diferite si chiar antagonice devin evidente

diferenţele între cele două lumi, tradiţia opunându–se cu stricteţe iubirii lor. Acest

conflict duce şi la unul interior, a lui Allan, care, dorind să trăiască iubirea la

maxim, descoperă atât lumea magică a Indiei cât şi iubirea adevărată.

Începutul romanului ne dă din prima o voce a confesiunii – cea a

personajului narator – care uimeşte prin sinceritatea şi uşurinţa cu care relatează

faptele trăite si sentimentele sincere faţă de Maitreyi: Am şovăit atâta în faţa

acestui caiet, pentru că n–am izbutit să aflu ziua precisă când am întâlnit–o pe

Maitreyi. În însemnările mele din acel an n–am găsit nimic. Și dacă sufăr

oarecum începând această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc

figura ei de atunci”9. Fata din povestea lui va rămâne mereu o obsesie pentru

personaj, şi mai ales o enigmă din cauza căreia el va trebui să facă faţă in

permanenţă unor neînţelegeri, conflicte şi frământări care nu-si vor găsi finalul

nici in momentul când romanul se va fi sfârşit: Şi dacă n–ar fi decât o păcăleală a

dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii

Maitreyiei...”10.

Faptul că romanul este bazat pe însemnările din jurnal, iar scrierea lui

efectivă a avut loc la mult timp după ce experienţa despre care se vorbeşte in

roman s-a petrecut, putem spune că avem de a face cu o dublă perspectivă

temporală: una contemporană şi una ulterioară. Reconstruirea evenimentelor

trecute se face în timpul prezent, perspectiva din care sunt expuse faptele fiind

diferită de cea avută in momentul când evenimentele au avut loc, ceea ce

întăreşte caracterul subiectiv al romanului. Personajul Allan fiind chiar autorul, iar

baza poveştii prezentate in roman fiind jurnalul intim al autorului, confesiunea

personajului conferă autenticitate romanului si îl înscrie in lista romanelor

9 Mircea Eliade, Maitreyi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 16.10 Ibidem, p. 16.

30

moderne. Jurnalul intim in sine este o tehnică narativă modernă, iar in Maytreyi

regăsim chiar transcrise secvenţe din el, capodopera finală fiind rezultatul

talentului de a povesti al autorului.

Subiectul romanului este organizat pe două planuri, unul ulterior şi unul

contemporan. De la începutul romanului personajul este foarte indecis în

legătură cu scrierea cărţii. El încearcă să–şi aducă aminte orice detaliu legat de

Maitreyi. Allan este un băiat tânăr care se angajează in Calcutta ca şi desenator

tehnic. Se îmbolnăveşte de malarie şi ajunge la spital unde îl cunoaşte pe

Narendra Sen, care îl invită să stea in casa lui. Inginerul Narendra Sen doreşte

să–l adopte pe Allan ca după aceea să se mute în Anglia.

La început Allan o consideră pe Maitreyi urâtă. Dar după trecerea timpului

această impresie se modifică, Maitreyii părându–i tot mai frumoasă. Pe parcurs o

să fie tot mai atras de fata bengaleză, de misterul ei, si odată cu fascinaţia lui

pentru Maitreyi se dezvoltă si fascinaţia pentru lumea bengaleză, Allan învăţând

chiar limba lor de la Maitreyi, deoarece acesta este primul pas pe care trebuie să

îl facă cineva care isi doreşte să cunoască o civilizaţie total diferită de cea in care

a trăit pana acum. Maitreyi, la randul ei, invata si ea engleza de la Allan, tot in

încercarea de a-l cunoaşte mai bine pe Allan si de a înţelege mai bine lumea din

care el face parte.

Mentalităţile diferite sunt puse în evidenţă, de exemplu, şi prin concepţia

celor doi despre iubire, cultură sau religie. Un moment confuz pentru Allan este

când Maitreyi îi dezvăluie acestuia ca prima oară a fost îndrăgostită de un pom,

ceea ce pentru el este de neînţeles, deoarece el a iubit doar cu trupul. Prin

iubirea Maitreyiei, Allan parcurge un drum al cunoaşterii. Din păcate fericirea lor

nu durează, deoarece Chabu le spune părinţilor despre iubirea lor secretă şi aşa

Allan este alungat din casă, Narendra dezvăluindu – i că o căsătorie cu Maitreyi

oricum era imposibilă. Maitreyi, in disperarea ei, se oferă vânzătorului, crezând

ca familia o va alunga dacă v-a comite o astfel de faptă, insă încercarea ei este

in zadar. Allan, în tot acest timp încearcă să–şi găsească locul şi merge în

Himalaya pentru a–şi lămuri sentimentele. Acolo, îşi dă seama că alături de

Maitreyi a trăit iubirea absolută.

31

Maitreyi este personajul feminin etern care a declanşat ceva foarte special

în inima lui Allan, fiind de la început ispitit de ea. Feminitatea şi inocenţa ei sunt

armele cu care îl vrăjeşte pe erou. Riscul pe care fiecare dintre ei si-l asumă

implicându-se in aceasta poveste este cel care face ca toată povestea să fie şi

mai interesantă, chiar dacă diferenţele dintre cei doi anunţă de la început un final

tragic. Prin adolescenta Maitreyi , Allan se iniţiază în spiritualitatea indiană .

Asemenea tuturor celorlalte iubiri din opera lui Mircea Eliade , şi cea

rememorată de Maitreyi e o iubire neobişnuită . E chiar modelul iubirilor ieşite

din comun , un model primar: „Încercasem până atunci să mă gândesc cât

puteam mai rar la Maitreyi. Dar trăiam tot timpul cu amintirile mele indiene.

Oriunde m-aş fi dus, în orice casă aş fi intrat , până la urmă trebuia să le

vorbesc despre India .”

.

3.2. Maitreyi” – roman al autenticităţii

Autenticitatea romanului este reflectată in continuare prin ilustrarea

tulburării, a frământărilor interioare ale lui Allan, in dorinţa de a înţelege exact

sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, exprimate printr-o multitudine de

gânduri si interpretări ale unor gesturi, cuvinte si atitudini. De pilda, intr-o seară,

pe veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor goale, care era la ei un

semn de respect, ii dă europeanului o emoţie deosebită, o beatitudine a

simţurilor.

Allan se gândeşte din ce in ce mai des la căsătorie, mai ales ca asistă la

nunta lui Mantu, un var al lui Sen si este copleşit de simpatia maternă a doamnei

Sen, care "se plange ca o chema incă «doamna», iar nu «mama», cum e obiceiul

in India". Intre cei doi tineri se manifesta o atracţie irezistibila ce scăpa de sub

control, ea i se dăruieşte intr-o noapte si Allan se simte uşor jenat pentru faptul

ca Maitreyi „se abandonase atât de decisiv trupului meu, incȃt avusei chiar o

urma de melancolie că mi se dăruise atât de repede”. A doua zi, dis-de-

dimineaţă, cei doi se întâlnesc in biblioteca si Maitreyi, copleşită de vinovăţie, ii

spune că e timpul să plece din casa lor si ii povesteşte despre iubirea pe care o

32

avea, de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii

despre scrisorile primite de la el, din toate părţile lumii, pe unde umblase. Cu

toate acestea, gesturile tandre continuă, Maitreyi ii dăruieşte o coroniţă de

iasomie, despre care Allan afla mai târziu, că este semnul logodnei, „că fecioara

care dăruieşte o asemenea coroniţă unui tânăr e considerata pe veci a lui, căci

schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo de împrejurări si de

moarte". Ea ii oferă apoi cutiuţa data de Tagore, mărturisind că nu l-a iubit, că

aceea a fost numai o rătăcire si abia acum isi dă seama ce este dragostea

adevărată.

Allan se hotărăşte să spună părinţilor fetei despre dragostea lor si este

convins că aceştia aşteaptă ca el s-o ceara in căsătorie, dar din nou este derutat

de reacţia Maitreyiei, care se opune: „Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi

te iubim altfel (ezită si se corectă), ei te iubesc altfel, si eu ar fi trebuit să te

iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să te iubesc tot timpul ca la

început, ca pe un frate...”. Cei doi tineri trăiesc o adevărată poveste de dragoste,

cu gesturi tandre, priviri si sărutari furate. Maitreyi ii mărturiseşte iubirea ei pentru

pomul „cu sapte frunze”, cu care se imbrătisa, se săruta si căruia ii tăcea versuri.

Iubirea lor culminează cu mirifica lor logodna, oficiata de Maitreyi după un

ceremonial sacru, ireal de frumos. Episodul acesta conturează, poate, cele mai

emoţionante pagini de iubire exotică din literatura romana. Ea ii da lui Allan inelul

de logodna din fier si aur, ca doi şerpi încolăciţi si eroul primeşte botezul logodnei

printr-o incantatie mistica: "Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan si a

nimanui altuia, voi create din el ca iarba din tine. [...] Ma leg in fata ta ca unirea

noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada

asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu, ma auzi, mama pamantule, tu nu

ma minti, maica mea". Ritualul acestei nunti compune o scena incarcata de vraja

si de puternici trairi interioare. Dominat de o luciditate a autenticitatii, englezul

este si usor iritat de aceasta "mascarada". Intalnirile lor devin mai dese, Maitreyi

se duce noaptea in camera lui Allan, care era "fericit ca pacatul n-o deprima, ca

nu vine In ceasurile de dragoste cu teama ca face un rau", desi el trece prin tot

33

felul de indoieli atat in ceea ce priveste iubirea fetei, cat si in privinta propriilor

sentimente.

Întamplator, Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, divulga parintilor o scena

vazuta in padure intre cei doi, fapt care determina o ruptura brutaia a relatiei

dintre Allan si familia Narendra Sen. De aici, romanul prezinta, dupa povestea de

iubire extatica, nefericirea profunda si bulversanta a celor doi indragostiti. Allan

se retrage in Himalaya pentru a se vindeca intr-o singuratate deplina. In numele

iubirii, Maitreyi lupta cu toate mijloacele, sfarsind prin a se darui unui vanzator de

fructe, apoi "a plecat la Midnapur, sa nasca, chipurile in taina, dar toata lumea a

aflat". Ea spera ca va fi izgonita de acasa si va putea astfel sa-l urmeze pe Allan.

Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, desi ea tipa intruna: "De ce nu ma

dati la caini? De ce nu ma aruncati in strada?". De altfel, drama intregii familii

este cutremuratoare: pe Maitreyi au vrut s-o marite, dar ea a tipat ca va marturisi

sotului, in noaptea nuntii, relatia amoroasa cu englezul si va compromite intreaga

familie, caci va fi data afara cu scandal, si tot orasul va afla de rusinea ei. Tatal a

lovit-o peste fata, umpland-o de sange si trantind-o la pamant, dupa care a avut

si el un atac si a fost dus la spital, urmand sa fie operat. Pe Maitreyi au inchis-o

in camera, dupa ce doamna Sen a chemat soferul s-o bata cu vergile in fata ei,

pana cand a cazut in nesimtire, iar Chabu, avand sentimentul de vinovatie, a

incercat sa se sinucida.

O noua scrisoare a lui Narendra Sen pecetluieste definitiv

incompatibilitatea celor doua lunti, a celor doua civilizatii si religii, imposibilitatea

casatoriei intre un alb european si o bengaleza, in numele iubirii sublime.

Allan are o relatie amoroasa cu Jenia Isaac, o evreica finlandeza si se simte

dezgustat de aceasta aventura, apoi incearca o relatie cu o tanara nemtoaica,

Geurtie, la care se mutase "pentru ca nu mai aveam ce manca". 

Plecarea din India constituie pentru el o izbavire, avand un sentiment al

vinovatiei pe care-l exprima in cuvintele asezate ca moto la roman: "Iti mai

amintesti de mine, Maitreyi si daca da, ai putea sa ma ierti?".

Finalul romanului descrie încercarile lui Allan de a se consola, se retrage

în muntii Himalaya, ultimul lui gand, cu care se şi termină romanul, este sugestiv

34

pentru natura dilematică a eroului dominat de incertitudini, care ar vrea să ştie

daca Maitreyi îl iubise cu adevărat: ,, si daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei

mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei."

,, Nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile Maitreyiei. Să fie pierderea minţilor sau

moartea singura ieşire din toate marile pasiuni? Chiar de-ar fi aşa cum ne învaţa

cazul lui Tristan si al Isoldei, al lui Romeo si al Julietei, putem fi oare absolut

siguri ca, Allan, care la sfârşit doreşte din tot sufletul să mai privească o dată in

ochii Maitreyiei, ca să înţeleaga, n-a pierit el însuşi, în nesiguranţă si durere? Ce

mai ştim noi despre el, o data manuscrisul romanului încheiat?" (Nicolae

Manolescu, ,,Area lui Noe").

Scrierea romanului Maitreyi începe din conştiinţa autorului care se

confesează. Deoarece porneşte de la conştiinţa lui, putem vorbi de un caracter

indirect al relatării faptelor, deoarece autorul este cel care decide dacă păstrează

sau nu unele elemente, întâmplări sau personaje. Autenticitatea romanului vine

insă si din faptul că autorul a adăugat unele comentarii care demonstrează că

personajul principal al romanului este de fapt autorul însuşi. ,, Și este cu atât mai

sigur roman, cu cât e cel care îşi înseamnă întâmplarile”.11 Deci personajele şi

întâmplările sunt elementele ce transformă o simplă povestire într–un roman.

Mircea Eliade introduce unele teme şi motive noi pe care romanul

românesc nu le–a avut până în acel moment. El este de părere că: ,,Orice

întâmplare în viaţă, poate constitui un roman ”12 , nu numai o carte unde se

descrie o meserie ci şi o carte în care sunt descrise gândurile sau viaţa unui om.

Deci : ”Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea fi

trăit ”. 13

Jurnalul intim va intra în moda literaturii abia în secolul XX. Se poate chiar

spune că este un fel de roman. Aici nu contează aşa de mult adăugarea unor

elemente fictive sau invenţia lor, ci mai degrabă experienţa personală, aşa cum

spune Gheorghe Glodeanu : dicteul automat al gândirii, ceea ce este mult mai

autentic. Inevitabil şi romanul Maitreyi are această formă. Poetul porneşte de la 11 Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, CLuj-Napoca, p. 277.12 Idem, p. 278.13 Idem, p. 278.

35

datele lui personale , alegând lucrurile cele mai autentice şi veridice. Experienţa

indiană trăita si rememorată prin prisma jurnalului propriu, transformă naraţiunea

intr–un roman indirect. Deoarece autenticitatea pare să aibă un rol esenţial

pentru Mircea Eliade, autorul schimbă doar câteva nume sau profesii ale lui

Marendra Sen, pe când numele Maitreyi şi Chabu sunt adevărate. Chiar el

dezvăluie : „ Adesea transcriam pagini întregi din Jurnal ”.14

Iubirea dintre Maitreyi şi Allan este ca un pretext pentru a pătrunde în

lumea exotică, Allan încercând să descifreze spiritualitatea indiană. Dragostea

absolută pe care şi–o doreşte Allan, seamănă foarte mult cu protagoniştii lui

Camil Petrescu. Dar aici avem şi o altă perspectivă, cea a lui Maitreyi Devi, care

a scris şi ea romanul Dragostea nu moare, oferindu–ne şi versiunea ei.

Maitreyi nu este doar un roman aflat între două culturi: cea europeană şi

cea indiană. El este romanul scrierii unui roman, jurnalul autorului fiind ca un

proces – verbal: dacă n-as avea jurnalul, nu mi–aş aminti nimic din acea vreme.15

Nicolae Manonlescu observă că Allan are o perspectivă contemporană şi

una ulterioară, ceva nou în literatura romană: cea din perioada când era cu

Maitreyi, încă neştiind sfârşitul, si cea când rescria povestea de dragoste, de

data aceasta cunoscând deja sfârşitul. Eugen Simion consideră ca Maitreyi este :

„un roman viu, substanţial , cu o deschidere nouă spre problematica omului

modern”16 , „ un spirit nou de a gândi destinul omului în secolul al XX – lea ”17.

3.3. El şi Ea in romanul Maitreyi

Allan este personajul principal al romanului în întruchipează tipul

îndrăgostitului lucid si analitic, care trăieşte o poveste de iubire exotică şi ciudată

14 Idem, p. 27815 Idem, p. 288.16 Idem, p. 289.17 Idem, p. 289.

36

pentru un european. Allan, un englez de 24 de ani, este personaj-narator,

deoarece el relatează la persoana I sentimentul de iubire reciprocă dintre tânărul

inginer si Maitreyi, o bengaleză de şaisprezece ani. Întamplarile sunt povestite pe

baza însemnarilor făcute de Eliade în cei trei ani petrecuţi în India. Allan este un

personaj analitic, despica firul în patru, cauta explicatii,întoarce pe toate fetele

stările prin care trece, fapt ce argumentează trasătură de autenticitate a

romanului, gidismul evidenţiat de critica literară. Asemenea personajelor lui

Camil Petrescu, Allan este un pasionat lucid, observând şi observându-se cu

febrilitate, formulând ipoteze, un erou în căutare de certitudini. Dominat aşadar

de incertitudini, Allan construieşte situaţii pe baza unor argumente lucide,

analizează fiecare gest, fiecare atitudine şi fiecare cuvânt, fiind mereu surprins

de imprevizibila Maitreyi şi de ospitaliera sa familie.

Tulburările şi frământările permanente ilustrează firea dilematică a eroului,

care analizează în mod obiectiv evenimentele realitatii trăite. Căldura cu care

este primit în casa inginerului Sen, grija afectuoasă şi onoarea cu care este tratat

de catre toţi membrii familiei par să încurajeze până la complicitate apropierea

dintre cei doi tineri, prin crearea de ocazii prielnice. De pildă, lectiile de franceza-

bengaleză au loc in camera lui Allan, nu în bibliotecă; inginerul Sen încearcă să

scuze atitudinea distantă a Maitreyiei de la inceput etc., comportarea afectuoasă

a mamei, toate acestea par consimţiri subînţelese privind eventuala lor unire,

Mentalitatea de european a lui Allan îl face să interpreteze atitudinea lor

ocrotitoare ca pe un imbold spre mariaj, cand - în fond - ei il adoptasera altfel,

spiritual, dar fără să treacă totusi graniţele impuse de religia lor.

Lucid si analitic, Allan o vede, uneori, pe Maitreyi ,, rece si dispreţuitoare",

dar alteori, dominat de natura sa pasională, este exaltat, întrebându-se cum ,,am

să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleaşi, niciodată". Dupa ce i se

dăruieşte, Maitreyi îi stârneşte suspiciunea, alte întrebări vin să tulbure sufletul

îndrăgostitului în cautare de certitudini, în incercarea lui de a afla sensul exact al

acestei contopiri.

Finalul romanului descrie încercarile lui Allan de a se consola, se retrage

în muntii Himalaya, ultimul lui gând, cu care se şi termină romanul, este sugestiv

37

pentru natura dilematică a eroului dominat de incertitudini, care ar vrea să ştie

daca Maitreyi îl iubise cu adevărat: ,, şi dacă n-ar fi decat o păcăleală a dragostei

mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei."

Maitreyi, o tânără bengaleză de şaisprezece ani, este o îmbinare de

nevinovaţie virginală şi un rafinament de iubire patimaşă. Ea se îndragosteşte

definitiv de europeanul Allan, un inginer englez venit să lucreze în India Portretul

fetei este conturat numai prin ochii iubitului, care relatează la persoana I toată

povestea iubirii exotice dintre ei. Maitreyi are un comportament ambiguu, care il

contrariază pe Allan, deoarece nu poate intelege sinuozitatile subtile ale atitudinii

ei. Maitreyi se extaziază de dragostea pentru pomul ei numit ,,7 frunze", îi dă lui

Allan flori presate. Pe de altă parte, tânăra este inteligentă si cultivată, pe englez

surprinzându-l seriozitatea ei de a ţine conferinţe, cu teme profunde, la care vine

un auditoriu elevat. Acestea alcătuiesc universul ei misterios şi derutant pentru

europeanul Allan. Eroul este nedumerit de refuzul fetei de a se căsători şi

gândeste ca oamenii aceştia ,,ascund fiecare o mitologie peste putinţa de

străbătut, ca ei sunt stufoşi si adânci, complicaţi şi neînteleşi".

Romanul Maitreyi, de Mircea Eliade ilustrează mitul cunoaşterii al fericirii

prin iubire, fiind şi primul roman exotic din literatura română.

Despre manifestarea sentimentului de dragoste în proza lui Eliade, Gabriel

Dimisianu remarcă faptul ca ,, erosul pentru personajele lui Mircea Eliade este o

zona de confruntare maximă între voinţe si terenul predilect de experimentări

morale, de trăire-limită la care îl forţează pe indivizi, acel prea plin al sufletului si

al biologiei, aflat în expansiune".

În concluzie, în proza lui Mircea Eliade, Erosul reprezintă însăşi substanţa

narativă a romanului Maitreyi, dragostea fiind înteleasă ca un act integral, ca un

proces al reîntregirii umane prin faptura nou creată din fuziunea bărbatului cu

femeia - recompunând perechea ideală.

Dragostea celor doi este plină de semne şi simboluri ale lumii lui Maitreyi :

atingerea piciorului înseamnă o promisiune, coroniţa de iasomie înseamnă

logodnă, care va înconjura întregul cosmos, luând parte întreaga natură la

jurământul celor doi: „ Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a

38

nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi

voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în

faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mie drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi,

să nu cadă asupra lui, ci asupră – mi, căci eu l – am ales. Tu mă auzi, mamă

pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu

acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte – mă să – l iubesc totdeauna, bucurie

necunoscută lui să – i aduc, viaţă de rod şi de joc să – i dau. Să fie viaţa noastră

ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi

a monsoon–ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti

maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe

care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l – ai adus aproape” 18.Toate

detaliile despre lumea misterioasă sunt descrise foarte precis şi senzaţional.

Evident că cea mai bine reprezentată temă este cea a incompatibiliăţii

dintre sentiment şi datorie. Sentimentul ne este bine cunoscut, pe când datoria

are legătură cu tradiţia din Calcutta şi mentalitatea oamenilor de acolo. Iubirea

magică se termină din cauza neatenţiei lui Chabu, Allan fiind alungat şi Maitreyi

fiind aspru pedepsită. Cei doi nu mai au nici o legătură, lui Allan fiindu–i foarte

greu să se reîntoarcă la viaţa anterioară. Chiar dacă ea îi dă semne, el nu mai

doreşte să aibă legătură cu ei. Află mai târziu că s–a dat unui vânzător de fructe,

romanul având un final deschis.

Romanul ne prezintă şi un nou mod de a gândi, acela al omului din secolul

al XX–lea, pe lângă elementele exotice. Allan, fiind un intelectual, are multe idei,

el trăieşte aceste experienţe descoperind pe cont propriu o altă lume în afara

Europei. Senzualitatea orientală este ceva nou în roman. Mentalitatea, misticul,

atingerea lor, discuţiile despre Shakespeare, James Joyce dezvăluie o

senzualitate rafinată dar şi nouă pentru romanul de dragoste. Această experienţă

era necunoscută lui Allan şi de aceea probabil este o capodoperă, sau, asa cum

formulează Bachelard, O mitologie a seducţiei.

3.4.Drama iubirii

18 Idem, p.61

39

În romanul Maitreyi , Mircea Eliade propune ca personaj un individ cu o

existentă alterată, obisnuită, căruia i se oferă posibilitatea de recuperare a

statutului initial de om liber, printr-un ritual de initiere sacră, prin iubire.

Romanul înfătişează iubirea imposibilă dintre doi tineri- Allan, un inginer

englez venit în India să lucreze în constructia de căi ferate, şi Maitreyi, fiica

aristocratului indian, Narendra Sen, şef al lui Allan.

Evolutia cuplului este ascendentă, in functie de comportamentul celor doi,

intelectual, afectiv si volitiv, fiecare mostenind un anumit factor civilizator. Allan

este un reprezentant al traditiei occidentale în timp ce Maitreyi păstrează cu

sfinţenie tradiţiile orientale.

Se realizează o incursiune în istoria cuplului, subliniindu-se etapele in

relativa sa edificare. În debutul romanului, cand Allan o întâlneşte pentru prima

oară pe Maitreyi nu se sfieşte să o catalogheze strict dupa canoanele europene

de frumuseţe. Fata este caracterizată ca fiind ,, urâtă si vulgară ", cu ochii ,, prea

mici si prea negri", cu ,, buzele carnoase şi răsfrante".

Se identifică momentele jocului erotic, cand tânărul este mirat şi în acelaşi

timp atras de ,,ciudaţeniile" fetei, cum ar fi dragostea pentru un copac, admiraţia

exagerată pentru ,, gurul " poet, atingerile corporale ,, indecente " pe care

întreaga familie le practica.

Procesul de apropiere dintre cei doi se declansează în momentul când

aceştia descoperă poezia ca teren de comunicare, şi fiecare începe să înveţe

limba celuilalt. Allan încearcă să se adapteze stilului de viaţă oriental, prin

vestimentaţie, respectarea tradiţiilor şi schimbarea religiei. 

Allan se lasa purtat în acest joc pasiv fără să ştie ce i se întamplă, ajungându-se

astfel la logodna- nunta din mijlocul naturii şi dăruirea totală a fetei, care doreşte

sa devină o ,, devi ". Prin intervenţia violentă a familiei fetei se destramă cuplul

abia infiripat şi căderea în derizoriu a povestii de dragoste este inevitabilă prin

aventurile ocazionale ale fiecăruia dintre cei doi.

Atât în literatura română, cât şi cea universală, s–a petrecut ceva la care

nimeni nu se aştepta: romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi, a primit un răspuns din

partea protagonistei. Romanul – replică Dragostea nu moare ne dezvăluie noi

40

secrete legate de cultura indiană, dar mai ales de dragostea imposibilă dintre

Eliade şi Maitreyi, petrecută în urmă cu patruzeci de ani.

Romanul lui Maitreyi este dintr–o perspectivă mult mai personală, relatând

evenimentele din viaţa ei, chiar şi înainte de a–l cunoaşte pe Mircea, spre

deosebire de romanul lui Mircea Eliade, care este mai degrabă o poveste de

iubire între doi tineri care sunt separaţi din cauza diferenţelor culturale.

Începutul romanului diferă foarte puţin. Pe Eliade îl fac însemnările din

jurnalul lui să povestească această experienţă, de la început fiind nehotărât în

legătură cu aceasta : Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n – am izbutit

să aflu ziua precisă când am întâlnit–o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel

an nu am găsit nimic19 . Maitreyi începe relatarea într–o stare mult mai diferită: o

stare tulburătoare, de nelinişte la miezul nopţii. Se simte într–o altă parte, sufletul

ei aflâdu–se altundeva, în eternitate. Chiar ea recunoaşte de la bun început:

„Întâi Septembrie 1972. Ziua mea de naştere, Voi, dragii mei prieteni[...] eu am

fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, răscolitor, m–a răvăşit şi m–a

purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut’’20.

Maitreyi a vrut să scrie acest roman pentru a – şi găsi liniştea, răspunsuri

care erau în mintea ei timp de 42 de ani. Ea nu se plânge de viaţa ei : „ Totuşi,

nu are regrete, cum nu am nici eu. Viaţa mea e împlinită ’’ 21 . , nu are regrete,

dar există ceva nelămurit, ceva ce o tulbură şi de aceea decide să scrie romanul.

Pe de o parte, simţea nevoia de a clarifica lucrurile cu Mircea, să – şi dea şi ea

varianta ei de cele petrecute acum mult timp în urmă.

Romanul autobiografic a lui Mircea Eliade a fost scris cu scopul de a arăta

lumea indiană, iubirea lui faţă de cultura respectivă şi faţă de personajul principal

feminin. Acesta a fost elementul declanşator pentru ca şi Maitreyi să–şi scrie

varianta ei.

Sunt multe asemănări, descrieri şi experienţe relatate la fel. Chiar dacă nu

în ordinea respectivă, se poate observa că cei doi au fost martori la aceeaşi

experienţă unică. După cum ştim, Mircea Eliade ţinea un jurnal unde îşi făcea

19 Mircea Eliade , Maitreyi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 16. 20 Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Amaltea, Bucureşti, 1999, p. 721 Idem, p. 7

41

însemnările de zi cu zi : Astăzi am răsfoit multă vreme jurnalul meu din Assam.

Cu câtă trudă descifram însemnările de peste zi şi le transcriam în caietul

început o dată cu noua mea viaţă22 . El se foloseşte de ele pentru a putea reda

cât mai exact întâmplările de atunci. Deci putem să spunem că varianta lui este

mult mai autentică şi reală. Pe de o altă parte, Maitreyi îşi foloseşte doar

memoria, ceea ce ne duce în eroare, nu putem fi siguri ce este adevărat şi ce nu:

„Scriu despre ceea ce s – a petrecut cu 42 de ani în urmă – nu dintr–o agendă, ci

efectiv numai din memorie – aşa că nu ştiu dacă succesiunea secvenţelor este

corectă – ceea ce atunci a fost înainte sau după, acum nu mai are înainte sau

după. Acum aceste evenimente sunt toate prezente simultan”23. Dar, din faptul că

unele întâmplări şi date coincid cu cele ale lui Mircea Eliade, ne dă o dovadă de

adevăr.

Chiar dacă sunt câteva lucruri sau întâmplări ce nu seamănă în cele două

romane, sau nu sunt descrise la fel, iubirea pe care au simţit – o amândoi a fost

redată şi scrisă la fel în ambele romane. Mircea Eliade are nişte îndoieli la

început, crezând că este vrăjit : „Îmi lămurii perfect aceasta, că eram vrăjit, nu

îndrăgostit – în clipele din pragul experienţelor decisive, în clipele reale, când

începeam să trăiesc. Reflecţia nu mi–a relevat, niciodată nimic ” 24. Poate ceea

ce simţi el la început a fost o vrajă spre necunoscut, spre nou. Fata exotică i–a

tulburat simţurile; nu a crezut că vreodată o să se poate îndrăgosti de o

indiancă. Şi mai târziu îşi pune aceeaşi întrebare : „Oare Maitreyi n–a activat ca

o hipnotizată, ca un automat, de când m–a sărutat prima oară?”25. Aceste

întrebări ne pun şi pe noi întrebarea dacă iubirea lui a fost reală sau nu. Dar, din

moment ce a vrut să se căsătorească cu ea, i–a declarat iubirea, sigur a iubit–o.

Era confuz şi nehotărât din cauza tradiţiei lor. Maitreyi a trăit fiecare clipă la

maxim, dăruindu–se cu totul. La ea nu a existat nici un pic de vrajă. Chiar ea

recunoaşte în romanul ei : „El este cântăreţul. El este cel care cântă această

22 Mircea Eliade , Maitreyi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 29.23 Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Amaltea, Bucureşti, 1999, p. 66.24 Idem, p. 80.25 Idem, p. 102.

42

melodie în mine. El este cel care a făcut să apară acest val de muzică în trupul

şi în mintea mea. Pătrund în lumea asta minunată prin cântecele sale”26.

Un alt eveniment important, care este redat în ambele romane, este

despărţirea celor doi. După o noapte de plimbări în jurul lacului, Mircea a pupat –

o pe frunte pe Maitreyi de faţă cu Chabu, sora ei. Aceasta fiind mică, nu a înţeles

gestul şi a spus totul părinţilor lor. Maitreyi descrie plecarea lui astfel : „-Ridică –

te Ru! Mircea pleacă. Spune că doreşte să te mai vadă o dată, înainte de a

dispărea pentru todeauna. El este jos, în stradă. Și – a ridicat faţa spre mine. O

faţă de om torturat. Parcă acum n – am mai văzut o faţă mai nenorocită ca asta.

Și – a întins palmele, făcându – mi namaskar, „ la revedere ”. În acel moment am

înţeles greşeala mea. Eu nu – i spusesem niciodată că şi eu îl iubesc”27 . Iar la

Mircea arată aşa : „Când trebuie să plec? – Chiar azi, căci după masă eu mă duc

la sanatoriu, vorbi inginerul. Găsii putere să mă împotrivesc, deşi tot sângele

parcă mi se scursese din vine, şi arătai nevolnic acele câteva lucruri pe care le

aveam28. După cum spune Mircea, el nu a văzut – o pe Maitreyi înainte să plece.

I s – a spus că Maitreyi e bolnavă. Pentru amândoi durerea a fost foarte mare,

dar ei au descris întâmplarea la fel, cu excepţia ultimei vederi. Probabil pentru

Mircea era prea dureros a descrie această ultimă revelaţie. Nici unul din ei nu a

putut uita dragostea lor.

În ambele romane există mici chestiuni care nu seamănă sau nu au fost

scrise intenţionat la fel. Nu vom şti ce este adevărat şi ficţiune în romane dar un

lucru e sigur : cei doi s–au întâlnit, au trăit împreună o dragoste frumoasă şi

amândoi au vrut să povestească aceasta. Detaliile care sunt identice şi seamănă

foarte bine, ne arată tot acest lucru. Autenticitatea nu lipseşte din romane,

aratând cele mai frumoase părţi ale iubirii lor.

Capitolul 4. Memorii – O traiectorie biografică şi culturală

Caracterizată drept „ un pasionant Bildungsroman, singurul de acest fel în

limba noastră ” de către Şerban Cioculescu, opera autobiografică a lui Mircea

26 Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Amaltea, Bucureşti, 1999, p59.27 Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Editura Amaltea, Bucureşti, 1999, p. 107-108.28 Mircea Eliade , Maitreyi, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pp.137-139.

43

Eliade completează viziunea asupra ascensiunii sale culturale. Memoriile lui

Mircea Eliade facilitează atât cunoaşterea exactă a biografiei scriitorului, cât şi

apropierea de personalitatea sa. Cititorul poate afla tehnica sa de lucru, geneza

operelor sale, precum şi aspecte ale adolescenţei, tinereţii şi maturităţii sale. Pe

lângă acestea,  sunt prezentate şi idealurile generaţiei din care Eliade făcea

parte, opera sa având, pe lângă valoarea literară, şi una documentară; generaţia

sa era dominată de ceea ce s-ar putea numi tentaţia erudiţiei, cunoaşterea fiind

astfel ridicată la rang de element absolut. Adolescentul Eliade era pasionat până

aproape de obsesie de scrierile unor autori cum este Giovanni Papini, care

abordau o tematică ontologică şi subiectivă.

Mircea Eliade a început redactarea operei sale în vara anului 1960, pe

când era profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago. Scrise în

ultimele două decenii de viaţă, paralel cu nuvelele şi cu monumentala Istorie a

credinţelor şi ideilor religioase, Memoriile prezintă evenimentele, gândurile,

tensiunile, idealurile scriitorului din perioada 1907-1960, fiind apreciate în

întreaga lume.

Memoriile au putut fi citite concomitent în America, Anglia, Mexic şi

Canada, fiind traduse şi în italiană, germană, spaniolă, portugheză, ca o

recunoaştere a valorii lui Mircea Eliade, nu atât ca om, cât ca personalitate

enciclopedică. Cartea este structurată în şase părţi – Mansarda, India la

douăzeci de ani, Promisiunile echinocţiului, Când moartea îşi camuflează

mitologia, Incipit vita nova, Recoltele solstiţiului – având douăzeci şi patru de

capitole ce redau drumul spiritual parcurs de scriitor.

Prima parte, Mansarda, cuprinde opt capitole şi descrie trecerea de la

copilărie la adolescenţă şi tinereţe, perioade ce au avut ca punct de referinţă

chiar mansarda casei din Strada Melodiei în care a locuit Eliade timp de

doisprezece ani. Din punct de vedere spaţial, mansarda este un mediu solitar,

care izolează individul de lumea înconjurătoare. Tânărul Eliade beneficia astfel

de spaţiul perfect de dezvoltare şi desăvârşire intelectuală. Titlurile celor opt

capitole sunt sugestive, anticipându-le conţinutul: Primele amintiri, Războiul la

44

nouă ani, Cum am găsit piatra filozofală, Tentaţiile unui tînăr miop,  Navigare

necesse est, „Şi acum, între noi doi...".

4.1. Ipostaze ale unei personalităţi proteice

Scriitorul îşi începe confesiunea prin fixarea anului naşterii, 1907,

continuând cu prezentarea membrilor familiei. Este copilul mijlociu al familiei,

având încă un frate, Nicolae Remus, şi o soră, Cornelia. Tatăl era moldovean,

din Tecuci, şi se numea Gheorghe Ieremia, scriitorul neputându-şi explica

preluarea numelui Eliade decât prin atitudinea admirativă faţă de Eliade

Rădulescu. Mama este privită cu recunoştinţă pentru că de-a lungul timpului i-a

susţinut financiar pasiunea pentru cărţi, indiferent de greutăţile pe care le-a

traversat familia. Prozatorul trece în revistă şi unchii, mătuşile, verii, bunicii,

încercând să restabilească atmosfera de atunci, aşa cum o percepea copilul

Eliade. Sunt o familie numeroasă în care apar şi mici disensiuni, de neînţeles

pentru băiat, care însă nu-l vor afecta. Reconstituie portretele bunicilor din partea

tatălui, amintindu-şi cu nostalgie de vacanţele petrecute la Tecuci. Aici, pentru

prima dată, în ciuda vârstei fragede (patru-cinci ani), Eliade este cuprins de trăiri

inexplicabile la vederea unei fetiţe de vârstă apropiată. În momentul în care

privirile celor doi copii se întâlnesc se declanşează o serie de trăiri şi senzaţii

necunoscute, dar plăcute, în sufletul băiatului. Fiorii dragostei pe care o va

descoperi şi o va trăi mai târziu la niveluri mult mai înalte, îi vor provoca nelinişte,

urmărindu-l o bună perioadă: „Nu ştiam ce se întîmplase cu mine. Simţeam doar

că se întîmplase ceva extraordinar şi hotărîtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea,

am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă

simt lunecînd într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi

indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puţin de cîteva ori pe zi,

mai ales înainte de a adormi. Simţeam cum tot trupul se adună într-un fior cald,

apoi încremeneşte şi, în clipa următoare, totul dispare în jurul meu; rămîneam

suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit.” Această întâlnire

nevinovată între doi copii, acest schimb de priviri va rămâne pentru Eliade mult

45

timp un simbol al iubirii curate, adevărate, inocente. Iubirea devine astfel un

sentiment ale cărui efecte se resimt şi în plan fizic, nu numai afectiv. Percepţia

poate părea cel puţin neobişnuită, dacă ne gândim că ea aparţine unui copil care

nu a ajuns încă la maturitatea sexuală, dar care intuieşte viitoarele sentimente

„dureros de dulci” ce îl vor măcina pe maturul Eliade.

Încă din copilărie, Eliade se dovedeşte a fi un băiat creativ, inteligent, cu o

curiozitate îndreptată, în special, către lectură. Lumea cărţilor i se pare

captivantă din momentul în care învaţă să citească şi descoperă numele râurilor,

oraşelor, ţărilor. Din acest moment caută cu însetare cărţi, fiind nemulţumit de

cenzura tatălui care, deşi avea o bibliotecă impresionantă, nu-l lăsa să citească

decât basme şi povestiri, considerând că romanele sunt imorale şi dăunează

educaţiei copilului. Momentul în care învăţătorul este invitat acasă la familia

Eliade pentru a dirija lectura elevului prin selectarea cărţilor adecvate vârstei este

decisiv pentru copil, întrucât  se face cunoscută părinţilor deficienţa de vedere,

atrăgându-se atenţia că cititul îndelungat îi va agrava miopia. Figură autoritară,

tatăl îi va restricţiona accesul la cărţi, considerând că sănătatea fzică este mai

importantă decât cultura. Această perioadă este resimţită mai târziu ca o

pierdere, ca o privaţiune de la adevăr, de la informaţie: „ Mai târziu, mi-am dat

seama că anii aceia au fost ani pierduţi.” În aceste condiţii, copilul este obligat să

„ fure ” clipele de lectură, ascunzându-se în pod, în pivniţă, în grădină. Cu o

înţelepciune neobişnuită vârstei, băiatul constată că lectura sa este haotică şi nu

mai este benefică în aceste condiţii. Drept consecinţă, renunţă la preocupările

mai elevate şi începe să frecventeze „ maidanele ” din Bucureşti, întovărăşindu-

se cu tot felul de copii inferiori lui din punct de vedere intelectual. Începe să se

îndepărteze de patima cititului, descoperind bucuriile copilului simplu: de a se

agăţa de tramvai şi a sfida taxatorul, de a se da cu săniuţa, de a juca oina etc.

Adolescentul Eliade deviază puţin de la traiectoria sa, adoptând activităţi

mediocre: „ Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede

de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele

secrete. împreună cu cîţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-

am explorat, cu emoţie, pînă în ziua când ne-a surprins o razie organizată de

46

poliţie împotriva vagabonzilor.” Adultul de mai târziu conştientizează acest

moment de criză şi că pasiunea pentru Ştiinţele Naturii a reprezentat singura

punte de legătură cu şcoala, meritul fiind în primul rând al profesorului care i-a

stârnit curiozitatea şi, totodată, admiraţia. Elevul Eliade se evidenţiază destul de

repede, devenind preferatul profesorului care îi împărtăşeşte tainele Naturii.

Eliade devine pasionat de insecte, ieşirile sale în natură fiind un bun prilej de a

aduna „ material didactic ”. Citeşte cu aviditate manuale, tratate, depăşind cu

mult nivelul colegilor săi. Mansarda sa devine, de altfel, un depozit pentru

achiziţiile sale, fiind un atelier de lucru şi pentru chimie, mai târziu. Scriitorul

mărturiseşte, cu sinceritate, că interesul său pentru şcoală se rezuma numai la

această materie, care l-a ajutat să iasă din impasul, neconştientizat, pe care îl

traversa: „Poate că pasiunea aceasta pentru ştiinţele naturale m-a salvat, m-a

ajutat să traversez criza în care intrasem, aproape fără să-mi dau seama, şi care

nu era numai o criză de pubertate. Căci în afară de zoologie nu mă interesa

nimic. Nu pregăteam lecţiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe maidanul

Primăriei şi în pivniţele Universităţii. Rămăsesem prieten cu aceleaşi haimanale

din mahalaua mea, iar, dintre noii colegi de liceu, mă legasem mai ales cu cei

mai leneşi şi mai arţăgoşi.”

 „ Salvarea ” din acest univers care nu se ridica la înălţimea potenţialului

său intelectual, riscând pierderea genialităţii scriitorului într-o existenţă anonimă

a reprezentat-o un eşec, care s-a dovedit a fi, paradoxal, benefic: corigenţa la trei

materii: română, germană, franceză. Deşi a fost un copil dotat cu o inteligenţă

ieşită din comun, Eliade se vede în situaţia de a putea repeta anul, mai târziu

regăsindu-se în aceeaşi „ipostază” şi din cauza matematicii. Această întâmplare i

se pare o binecuvântare pentru că are, în sfârşit, ocazia să citească în voie, fără

a fi controlat sau certat. Tatăl îi permite să citească până la ora 23.00 pentru

examenele de corigenţă, însă băiatul îl păcăleşte adesea, prelungindu-şi lectura

personală. Analizând lucrurile, scriitorul găseşte explicaţia acestui moment

paradoxal, având în vedere vastele sale cunoştinţe: în primul rând, nu poate

învăţa după un manual stabilit de profesor şi după o programă. În al doilea rând,

studiul limbii germane nu trebuia făcut la acea vârstă, fiind impus de condiţiile

47

social-politice. Pe de altă parte, Eliade se declară adeptul materiilor care oferă

libertatea de exprimare, neputând înţelege gramatica, bazată pe reguli fixe care

limitează gândirea şi presupune memorizare. Încă de la această vârstă se poate

constata nevoia de libertate a prozatorului, care nu acceptă îngrădirea spirituală:

„Tot ceea ce eram silit să învăţ îşi pierdea interesul, devenea o „materie" ca

oricare alta, bună pentru a fi memorizată de tocilari şi premianţi. Oroarea pe care

o aveam de manuale didactice şi de programe a luat, cu timpul, proporţii

patetice.” Este conştient de superioritatea sa, mărturisind că citea manualul după

prima săptămână de şcoală, plictisindu-se apoi, ceea ce-l făcea să caute

informaţii inedite în cărţile fratelui său mai mare. Noţiunile furnizate de profesorii

de la şcoală devin insuficiente pentru nivelul şi standardele lui Mircea Eliade. De

aceea, era interesat de materiile noi pe care Nicu le studia la şcoală, reuşind să

asimileze informaţiile cu o rapiditate ieşită din comun.

În timp, Eliade devine membru al unei societăţi artistice şi culturale

„ Muza ”, care promova creativitatea, inteligenţa prin activităţile propuse.

Înconjurat de prieteni, adolescentul trece prin crize existenţiale specifice

pubertăţii şi are aceeaşi senzaţie de eşec în lumea mondenă, conştientizând că

nu are capacitatea de a stăpâni arta conversaţiei în prezenţa fetelor: “Dar, spre

deosebire de el şi de aproape toţi ceilalţi prieteni, eu eram timid cu fetele şi

neîndemânatic. Dacă rămâneam singur cu una din ele, nu ştiam ce să-i spun. Nu

ştiam să fac curte; mi se părea că întreprinderea asta implică un anumit „gen" ca

al lui Vojen sau ca al lui Sighireanu, sau măcar o anumită conversaţie ironică,

tăioasă ca a lui Viforeanu.” Analizând, Eliade se încurajează singur, considerând

că toate stângăciile, fâstâcelile au un anumit rol, acela de a-l călăuzi către

literatură, împlinindu-şi astfel “destinul de adolescent excepţional”. Este geniul în

formare care trăieşte în propria-i lume şi care nu se cramponează de

mărunţişurile vieţii, neabătându-se de la „calea cea dreaptă”, cum ar spune

Alexandru Macedonski. Solitudinea devine un scut care îl protejează de cei din

afară, însă omul  Eliade ajunge să tânjească după prietenie, dragoste,

comunicare. Îşi doreşte să iasă din carapace şi să găsească împlinirea afectivă,

nu numai pe cea intelectuală, condiţia sa de solitar devenind apăsătoare: “Mult

48

timp, condiţia singularităţii mele mă apărase ca o platoşă lăuntrică împotriva

tuturor eşecurilor şi umilinţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea

predestinată mă apăsa ca o lespede de mormânt.”

Finalizarea Romanul adolescentului miop devine un scop arzător, o

provocare literară care merită orice sacrificiu şi care reprezintă o dezvăluire, fără

menajamente, a adevăratei personalităţi a scriitorului. După o ucenicie la ziarul

liceului şi după nenumărate articole şi schiţe publicate, Eliade îşi propune

crearea unei lucrări despre adolescenţă din perspectiva unui adolescent, opera

având valoare documentară prin obiectivitatea atitudinii. În acest roman este

descrisă societatea „Muza", sunt mărturisite frustrările adolescentului timid care

se fâstâceşte în preajma fetelor, fiind exprimate, cu sinceritate, aspiraţiile

tânărului, sentimentele, trăirile lui, dar şi preocupările şi proiectele literare,

prietenii.”

După terminarea liceului, tânărul Eliade se înscrie la Facultatea de Litere

şi Filozofie, ce îi va fixa mult mai bine tiparul valorilor. Studenţia îi deschide noi

oportunităţi tânărului Eliade care îşi descoperă înclinaţia către filozofie (Bacon,

Kant, Malebranche), dar şi către istoria religiilor. Citeşte cu nesaţ cele cinci

volume Cultes, tnythes et religions ale lui Salomon Reinach, traducerile

comentate ale lui Frazer din Pausanias şi Fasti ai lui Ovidl, lucrările lui Ridgeway

şi Jane Harrison. Tot în această perioadă îşi lărgeşte cercul de prieteni,

cunoscându-i pe viitorii membri ai grupului Criterion, Stelian Mateescu, Mircea

Vulcănescu, Paul Sterian, erudiţi, ca şi el. Mai târziu, va lega o strânsă prietenie

bazată pe pasiunea pentru cultură cu Radu Bossie, Haig Acterian, Ionel Jianu,

Mihai Polihroniade, Petre Viforeanu, Dinu Sighireanu, Mihail Sebastian.

Ca student, Eliade are ocazia să intre în contact cu diverse fete, notând,

ca un observator, fizicul, gesturile sau atitudinile lor. Mărturiseşte chiar că, în

urma aventurii cu Thea, devenise mai îndrăzneţ, scăpând de complexele din

adolescenţă. Se produce un fel de iniţiere a tânărului în relaţiile sentimentale în

urma legăturilor cu Ica şi Rica, necunoscutul erotic provocându-i însă şi senzaţia

de instabilitate sentimentală. Se vede în situaţia de a trebui să aleagă între cele

trei, experienţa acumulată fiind fructificată într-un eseu filozofic intitulat Apologia

49

virilităţii: ,, Credeam deci că virilitatea, sub forma ei absolută, echivalează cu

spiritul pur. Nu acceptam Erosul decît subjugat total „ virilităţii "; altminteri,

unitatea absolută a spiritului pur risca să se sfarme. Dragostea, în toate modurile

ei, era numai un instrument de reintegrare a Spiritului. Amestecul de asceză,

exaltare metafizică şi sexualitate (amestec care iarăşi aminteşte India) era

derutant.” Aşadar, Eliade consideră că erosul înseamnă atingerea unităţii între

spirit şi trup, fiind o formă de desăvârşire a personalităţii. Gândindu-se la o

urmare a Romanului adolescentului miop, intitulată Gaudeamus, Eliade notează

concepţia sa, specifică vârstei de douăzeci de ani, despre iubire, numită „marea

pasiune": “Mi se părea că o dragoste nu-şi merită acest nume decît dacă se-

mplineşte într-o căsătorie sau dacă renunţi la ea îndată ce-a atins punctul maxim

de incandescenţă. La 20 de ani, nu-i admiram decât pe studenţii care se

căsătoresc sau care renunţă (cum mă pregăteam să fac eu) la femeia pe care o

iubesc.”  Aşadar, iubirea nu este o experienţă întâmplătoare, trecătoare, trăită

doar la nivel fizic, ci o experienţă gnoseologică şi ontologică. Latura reflexivă a

scriitorului se face simţită şi în viziunea sa asupra erosului, care se îmbină

armonios cu erudiţia. Această perspectivă absolutistă asupra iubirii va fi

valorificată de scriitorul Eliade în romanul Nuntă în cer, o definiţie a unei iubiri ce

tinde spre perfecta uniune fizic-spiritual, dar care este sortită eşecului tocmai

datorită relativităţii partenerilor implicaţi în actul erotic.

Studenţia îi oferă tânărului Eliade şi posibilitatea de a călători în

străinătate. Astfel, la începutul lunii aprilie 1928, pleacă pentru trei luni la Roma,

unde îşi va consolida cunoştinţele despre civilizaţia italiană. Programul

presupune aceeaşi lectură febrilă: îşi petrecea întreaga zi la Biblioteca Uni-

versităţii, seara se destindea mergând prin oraş, iar noaptea lucra la teza de

licenţă sau scriind articole pentru „Cuvântul", publicaţia lui Nae Ionescu, şi pentru

presa italiană. Este preocupat de filozofia Renaşterii italiene, aprofundând

operele lui Giordano Bruno, editate de Gentile, Campanella, Pico della

Mirandola.

Ideile tânărului sunt măreţe, autentice, întotdeauna căutând ineditul. Parcă

niciodată nu-l părăseşte inspiraţia, cultura sa vastă permiţându-i analiza,

50

conexiunea, problematizarea, paralelă între noţiunile dobândite de-a lungul

timpului. Trăieşte într-o permanentă stare de efervescenţă creatoare cu care

practic îşi hrăneşte spiritul avid de absolut. În lucrarea de licenţă îşi propune

abordarea filozofiei comparate, fiind pregătit să facă cercetări de istorie

comparată a religiilor. Este atras ca un magnet de civilizaţia indiană, domeniu

neexplorat până atunci. India parcă îl cheamă pentru a-şi împlini destinul de

erudit, acest spaţiu al lumii fiind perceput ca ,, o parte a lumii care merită să fie

cunoscută pentru istoria ei secretă sau pentru măreţia creaţiilor ei spirituale. O

tulbure atracţie, în care parcă mi-aş fi ghicit ursita, o vrajă neînţeleasă care se

răspîndea de te mirai unde; un minaret descoperit pe neaşteptate, la capătul

uliţei, un colţ de umbră sub un zid vechi, cerul întrevăzut printre chiparoşi.”

Scrisoarea prin care maharajahul Manin-dra Chandra Nandy din Kassimbazar îi

confirmă acordarea unei burse de studiu timp de cinci ani în Calcutta îi provoacă

o bucurie imensă. Posibilitatea de a studia filozofia indiană alături de

Surendranath Dasgupta i se pare o şansă extraordinară, o adevărată aventură

spirituală care merită orice sacrificiu. Această experienţă magnifică este descrisă

în partea a doua, intitulată, sugestiv, India la douăzeci de ani, care înregistrează

atât percepţia culturii orientale de către un european, cât şi esenţa acestei

civilizaţii misterioase. India va fi locul unde tânărul Eliade va cunoaşte şi

absolutul erotic, în persoana tinerei Maitreyi, experienţă valorificată într-un roman

omonim.

Prima parte a Memoriilor, intitulată concis Mansarda, prezintă incipitul

traseului cultural parcurs de Mircea Eliade, condiţiile formării deprinderilor şi

înclinaţiilor de mai târziu. Interesantă este predispoziţia către carte încă din

copilărie, curiozitatea specifică vârstei fiind direcţionată axiologic în mod

inconştient de către o forţă interioară. Încrâncenarea de mai târziu a

adolescentului care se încăpăţânează să ignore miopia în favoarea studiului,

valorificarea fiecărei ore din zi şi din noapte pentru a-şi satisface setea de

cunoaştere nu pot fi decât semnele unui geniu înnăscut.

4.2. Eliade şi tentaţiile adolescenţei

51

Adolescenţa lui Mircea Eliade nu înseamnă distracţie, întâlniri cu fetele,

dans ori alte activităţi specifice vârstei. Considerate pierdere de vreme, ele sunt

înlocuite cu studiul intens ce devine un mod de existenţă. Apetitul cognitiv nu

poate fi oprit de nici un element din exterior, adultul Eliade amintindu-şi

problemele create de miopie: „Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi

putut?) să-mi menajeze ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână

descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr,

citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când

celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când

albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi

mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu

apă rece.” În plus, efectele negative ale lecturii prelungite devin destul de

serioase în condiţiile în care tânărul ajunge să nu doarmă decât patru ore pe

noapte, oboseală provocându-i la un moment dat pierderi de cunoştinţă. Deşi

acest lucru îl sperie, Eliade nu renunţă la ritmul galopant pe care şi l-a impus,

considerând că spiritul primează în faţa trupului. Parcă se află într-un fel de

transă, lumea cărţilor are un efect hipnotic, atrăgându-l ca un magnet. Mansarda

devine locul ideal, ce îi conferă linişte şi inspiraţie creatoare, un fel de refugiu

într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii. Pe lângă atelier de lucru, devine, în

timp, şi o impresionantă bibliotecă finanţată de mama scriitorului, care a intuit

formaţia sa de om de cultură, încercând să-i ofere suportul informaţional

necesar, în ciuda problemelor financiare cu care ajunge să se confrunte familia

Eliade.

Încă din copilărie, Mircea Eliade îşi dovedeşte înclinaţia către cultură, fiind

pasionat de tot ceea ce însemnă carte. Practic, universal său este redus la

lumea cărţilor pe care le devorează cu o pasiune ieşită din comun, în ciuda

efectelor negative asupra sănătăţii sale. Îşi creează astfel un fel de univers

paralel, în care el putea exista liber, fără a fi presat de obligaţiile şi

responsabilităţile lumii exterioare. Este un autodidact, fixându-şi singur itinerariul

cultural, preferând să ignore ceea ce se preda la şcoală şi să continue studiul

52

început acasă chiar în timpul orelor, asumându-şi riscul de a fi prins şi sancţionat

de către profesor. Astfel, la vârsta de cincisprezece ani, este surprins de

profesorul de matematică Banciu lecturând „Roşu şi Negru”, ameninţat şi

sancţionat cu nota trei. Când îşi manifestă sfidarea citind iar în timpul orelor, este

eliminat trei zile, primind chiar şi o pereche de palme. Pasiunea pentru citit este

văzută ca un act de indisciplină, profesorul Banciu neînţelegând resorturile

interioare ale elevului. Eliade dă dovadă de mai mult tact pedagogic decât

profesorii săi, dezaprobând acest tip de comportament care poate intimida elevul

şi crea aversiune faţă de materia respectivă.     

În relaţie cu fetele, Eliade se dovedeşte a fi un idealist şi un inocent,

crezând că realitatea coincide cu lumea prezentată în cărţi. De pildă, află cu

stupoare într-o vacanţă petrecută la Săcele că fetele nu preferă neapărat băieţii

blonzi, asociaţi cu imaginea lui Făt-Frumos din basme. Clişeul din lumea ficţiunii

nu-şi găseşte aplicabilitate în lumea reală, iar din momentul în care

conştientizează acest lucru, adolescentul Eliade se simte confuz, devenind chiar

introvertit. Timiditatea sa în societate este provocată de faptul că nu o cunoaşte

cu adevărat, având în vedere refugiul în propriul univers cultural. Nici aspectul

fizic nu prea îl ajută să se integreze, creându-i complexele specifice vârstei: „tuns

cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu

tuleie roşcate… mă vedeam şi mai urât decât eram.” În aceste condiţii,

adolescentul îşi doreşte singurătatea absolută, simţindu-se diferit faţă de ceilalţi.

Nu rămâne însă un copil izolat, descoperirea chimiei aducându-i noi prieteni care

împărtăşeau aceeaşi pasiune: Cărpenişteanu, Dinu Sighireanu, Mircea

Mărculescu. De remarcat că, încă de la această vârstă, începe să-şi aleagă

prieteni cu care are afinităţi intelectuale, lucru menţinut de-a lungul timpului.

Adolescenţa este dedicată în totalitate studiului, fiind o etapă în formarea

sa, şi nu o vârstă marcată de crize puberale. În această perioadă este trasată

orientarea umanistă a scriitorului, care, deşi îşi dovedeşte potenţialul intelectual

în toate domeniile, este atras de ceea ce îi permite libertatea de exprimare,

gândirea, preferinţă concretizată în operele literare şi studiile filozofice de mai

târziu. Setea de cultură capătă aspectele unei boli, ale unei obsesii, constructive

53

însă pentru spirit, în special, şi pentru literatura română, în general. În plus,

această patimă a cititului este alimentată de credinţa în salvarea naţiunii prin

valori culturale, aceasta fiind responsabilitatea întregii generaţii din care făcea

parte Mircea Eliade: „Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că

generaţia mea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului şi cum

speram că vor avea generaţiile care vor veni după noi. Destinul nostru era

exclusiv cultural. Aveam să răspundem la o singură întrebare: suntem sau nu

capabili de o cultură majoră - sau suntem condamnaţi să producem, ca pînă în

1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric, la răstimpuri, de genii

solitare ca Eminescu, Haşdeu, Iorga?” Scriitorul recunoaşte însă că a făcut parte

dintr-o generaţie norocoasă din punctul de vedere al condiţiilor social-politice,

care nu au avut o atitudine coercitivă. Cei care au scris în perioada 1925 şi 1940

nu au fost îngrădiţi spiritual, cum a fost generaţia lui Nicolae Iorga, creaţia nefiind

subordonată decât comandamentelor interioare subiective.

Un scriitor atât de bolnav de cultură cum a fost Mircea Eliade se naşte

probabil o dată la o sută de ani. Transa culturală în care se află încă din

adolescenţă îl face un scriitor excepţional, operele şi multiplele sale articole

reflectând geniul său creator. Personalitate enciclopedică, asemănătoare cu cea

a lui Haşdeu sau Iorga, Mircea Eliade a stabilit un set de valori naţionale prin

munca sa, „testamentul” său literar, ştiinţific şi filozofic fiind unul dintre

elementele care înscriu cultura română în circuitul valorilor europene şi mondiale.

4.3. Maturitatea şi poetica fantasticului.

La 26 decembrie 1926, după o călătorie de mai bine de o lună de zile,

Mircea Eliade debarca la Calcutta. Începe, în viata lui, o perioadă foarte fertilă,

un timp la care se va referi mereu ca la o experienţa întemeietoare. Aici învaţă

sanskrita, se iniţiază în filozofia vedică şi în tehnicile yoga; aici îi cunoaşte pe

Dasgupta, pe Tagore şi pe Swami Shivananda; aici înţelege distanţa dintre

Occident şi civilizaţia orientală şi cunoaşte tentaţia asimilării într-un univers

54

spiritual. Perioada indiană  se încheie brusc şi destul de prozaic: o scrisoare de

la tatăl său îl convinge să dea curs ordinului de încorporare. 

Revenind în ţară, Eliade îşi promite să se întoarcă în India în 1933, însă

acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Eliade nu a fost niciodată atât

de european ca în anii - intenşi, explozivi - care urmează întoarcerii din India.

Contemplaţia se transformă în acţiune, recluziunea în ubicuitate publică, iar

discreţia monahală în mondenitate: în primii cinci ani de la întoarcerea din India

publică mai bine de zece cărţi, îşi trece doctoratul, ţine conferinţe radiodifuzate,

pregăteşte cursuri şi seminarii universitare, călătoreşte, primeşte premii şi

premiază la rândul sau, se căsătoreşte.29

Următorul pas în prezentarea literaturii autobiografice a lui Mircea Eliade

trebuie să fie Şantier. Publicat în 1935, acest „roman indirect” cuprinde o parte

din cele peste 500 de pagini ale jurnalului indian al lui Mircea Eliade. Volumul nu

se rezumă doar la editarea, chiar selectivă, a unui jurnal. „Romanul indirect” este

însoţit de o prefaţă-program care îi orientează lectura şi îi anticipează

semnificaţia. Autorul ne avertizează că publicarea acestor pagini nu este un

exerciţiu de sinceritate - sau de impudoare - pentru ca personajul principal al

volumului nu mai coincide cu cel care semnează pe coperta întâi. Volumul nu

este istoria unei existenţe, ci consemnarea unui deces: „...jurnalul a încetat să

mai fie al meu (...) Nu mă recunosc aproape nicăieri în paginile sale.”30 Şantier 

dezvăluie foarte adesea un personaj inhibat de noutatea experienţelor prin care

trece şi prea puţin pregătit pentru o schimbare radicală de identitate. În India,

tânărul Eliade se simte agresat până la desfiinţare, iar reacţia lui de apărare ni se

pare teribil de „europeană”: „Ieri am avut o zi ciudată, de descompunere lentă şi

lucidă, de negare a tuturor poziţiilor mele etice şi metafizice, de realizare sinceră

29 Este şi ceea ce sugereaza Cornel Ungureanu în Mircea Eliade şi literatura exilului. Potrivit autorului, India lui Eliade este în mod fundamental o experienta livreasca, în sensul - subtil - ca, în ciuda pregnantei experientei indiene concrete, adevaratul sens al aventurii orientale capata consistenta în cartile nutrite de India. Vezi Cornl Ungureanu, Mircea Eliade şi literatura exilului, Bucuresti, Vitorul Românesc, 1995, p. 36.30 Mircea Eliade, Şantier. Roman în direct, ed.II-a îngrijita de Mircea Handoca, Bucuresti, Editura RumIrina, 1991, p. 11

55

a paradoxului, a iluziei ca suprem scop;” şi continua: „După breakfast am jucat

tenis, până la unu, când a venit amicul meu persan, cu patefonul.”31

Şantier este romanul - într-adevăr indirect - al unei nepotriviri esenţiale.

India i s-a dezvăluit lui Mircea Eliade abia când ruptura de ea s-a dovedit

definitivă, când nici o întoarcere n-ar mai fi fost cu putinţa. Retractilă atunci când

părea foarte aproape, ea s-a lăsat reconstruită ca o geografie imaginară, ca

teritoriu literar şi obsesie ştiinţifică.

În 24 iulie 1960, aşa cum consemnează în propriul Jurnal, Mircea Eliade

începe redactarea Memoriilor. Auspiciile sunt bune: scrie destul de mult, fiindcă

găseşte curând tonul potrivit. Foarte repede i se dezvăluie şi o formulă

compoziţională: „Scriu câteva pagini despre cei doi ani petrecuţi la Cernavodă,

când aveam cinci-sase ani. Mirat eu însumi de precizia amintirilor mele din

aceasta prima parte a copilăriei. Remarc, în acelaşi timp că, dacă scriu, aşa cum

o fac, fără nici un plan, uit să notez anumite detalii esenţiale, de exemplu, faptul

că, din trei fraţi, eu singur am fost alăptat de o doică ţigancă. Când eram în liceu,

îmi plăcea să cred că datorită acestei întâmplări - acestui sân exotic care m-a

hrănit - am devenit orientalist.”32 Eliade realizează, aşadar, că memoria,

surprinzător de  minuţioasă, a anilor trecuţi poate fi înşelătoare şi că poate scăpa

din vedere evenimente esenţiale sau investite a posteriori cu exemplaritate. În

fapt, înclinăm să credem că metoda compoziţională a memorialistului se

încheagă la jumătatea drumului între hazardul memoriei spontane şi

rigoarea anamnezei sistematice.

Există mai multe apologii ale memoriei „ epifanice ” în scrierile lui Mircea

Eliade. Astfel, într-un comentariu din 1969 despre şarmul şi importanţa

călătoriilor, Eliade asociază orice voiaj exterior unei descinderi interioare; orice

călătorie e animată nu doar de locurile vizitate, ci şi de amintirile pe care o

memorie oportună i le pune, în paralel, la dispoziţie: „Intr-un anume fel,

traversând spaţii geografice familiare sau necunoscute, călătoresc totodată în

trecut, în propria mea viaţă. Ce mă încântă în această anamnesis provocată şi

nutrită de mobilitate este în primul rând spontaneitatea ei; cu neputinţa de a

31 Idem, p. 2632 Mircea Eliade, Jurnal I, p. 373.

56

anticipa sau preciza ce fragment din trecut îmi va fi restituit la capătul străzii pe

care calc acum.”33

Încrederea memorialistului în acest tip de amintire se întemeiază pe

credinţa într-o sedimentare esenţială, semnificativă a existenţei în memorie;

Eliade crede că, aşa cum nimic din ceea ce i se întâmplă în prezent nu e lipsit de

o noimă adâncă, tot aşa nimic din cele pe care şi le aminteşte, chiar întâmplător,

nu sunt rodul unui joc de circumstanţe. Pe de altă parte, însă, voinţa selectivă se

manifestă uneori cu destulă brutalitate; spre deosebire de Jurnal, unde

preeminenţa documentarului  faţă de monumental este evidenţa, Memoriile,

dimpotrivă, trebuie să se supună unor exigente de cursivitate, coerenţă - şi,

poate, chiar discreţie - foarte pronunţate. Reflectând la scrierea Memoriilor,

Eliade nota în 1963: „Evident, anumite lucruri vor fi trecute sub tăcere; în primul

rând aventurile erotico-sentimentale din 1929-1930 (mă voi mulţumi cu aluzii) şi,

mai ales, experienţele şi învăţăturile din Himalaya, 1930-1931.”34

În opinia noastră, memorialistica lui Mircea Eliade a evoluat de la

formula documentară la cea monumentală, de la cronică la compoziţia literară,

iar această evoluţie este ilustrată cel mai limpede prin Memorii. Traseul de

la Jurnale la Memorii nu este însa unul simplu. În primul rând acest parcurs este

cu dublu sens, fiindcă prin multe pasaje Jurnalele şi Memoriile se citesc reciproc.

În al doilea rând, complexitatea acestui itinerar provine şi din faptul ca el a fost

parcurs de mai multe ori; mai întâi, pentru redactarea Romanului adolescentului

miop, care este o rescriere, în palimpsest, a unor jurnale anterioare; nu trebuie

uitat, apoi, nici faptul ca Şantier este reconfigurarea „ jurnalului indian”, pentru a

nu aminti, decât succint, de geneza Memoriilor.

O notă de jurnal din februarie 1953 indică paşii efectivi ai acestui parcurs:

de la acumularea, uneori amorfă, a jurnalului la construcţia pedantă a unor

memorii. În marginea jurnalelor lui Gide şi Junger, Eliade comentează statutul

memorialisticii scrise în vederea publicării şi sesizează, în legătura cu propriul

jurnal, lipsa acestui scrupul. Jurnalul său, pare să creadă Eliade, nu e suficient

de bine strunit, nu e îndeajuns de focalizat asupra unor „mesaje”, astfel încât

33 Idem, p. 607.34 Idem, p. 451

57

prima operaţiune care ar trebui făcută ar fi aceea a unei severe selecţii a

paginilor scrise.

În 1973, decide să publice, în franceză mai întâi, o selecţie din

numeroasele sale jurnale, în trei volume, adunate sub titlul de Fragments d'un

jurnal. Întrebarea la care ar trebui să răspundem în acest moment al analizei

noastre trebuie să elucideze criteriile potrivit cărora s-a operat selecţia

materialului memorialistic. Răspunsul ne este dat de Jurnalul însuşi; un bun

jurnal, crede Eliade, trebuie să satisfacă doua exigenţe: el trebuie să fie, mai

întâi, o buna cronică privată, adecvată uzului propriului autor; în al doilea rând,

jurnalul trebuie să constituie un exerciţiu preliminar şi un punct de plecare pentru

ceea ce Eliade numeşte,, o confesiune exemplară ’’ . Jurnalul nu este, aşadar un

autoportret diacronic şi nici sursa cea mai adecvată pentru un eventual biograf;

în schimb, el poate servi propriului autor pentru o mai târzie, cumpănita

autocaracterizare. În 1946, în orizontul îndepărtat al jurnalului se întrezărea deja

profilul Memoriilor: „Dar ma întreb daca acesta ar fi rostul Jurnalului: să mă

cunosc mai bine şi să mă destăinuiesc cu mai mult îndrăzneală eventualului

cititor. În liceu am avut şi eu, ca toţi adolescenţii, obsesia prin lungi auto-analize

gen Amiel. Dar când, mai târziu, am redeprins gustul jurnalului, cu totul altceva

mă interesa: să notez, în primul rând pentru curiozitatea mea de mai târziu şi

pentru anumite verificări ulterioare, o serie de amănunte şi de impresii în legătură

cu viata şi cu experienţele acelor zile. Aproape niciodată n-am simţit nevoia de a

mă dezvălui integral într-o pagina de jurnal. De altfel, cred că un autoportret cu

adevărat sincer, până în cele mai mici amănunte, nu ar putea interesa decât

integrat într-o confesiune exemplară, cu un anumit sens moral sau profetic.”35

Creativitatea şi timpul formează unul dintre nucleele constitutive ale operei

lui Mircea Eliade, iar memorialistul le evidenţiază sistematic. În Memorii, relatările

consacrate adolescenţei şi tinereţii sunt marcate, toate, de înfruntarea timpului

prin creativitate: furia studiului, curiozitatea nestăvilită, programul draconic sunt

tot atâtea strategii de ieşire din regimul temporalităţii. Provocării neîntrerupte a

timpului i se poate răspunde, crede Eliade, prin creaţie.

35 Idem, p. 98.

58

 Totuşi, confruntarea cu temporalitatea este dublă în cazul lui Mircea

Eliade. Pe de-o parte, printr-o creativitate intensă, puterea erozivă a timpului

poate fi atenuată; frenezia, multiplicarea planurilor de manifestare culturală,

ardenţa luărilor de poziţie provocau - homeopatic, s-ar putea spune - o încetinire

a cronologiei, o amânare a termenelor disolutive. Însă această soluţie - din care

s-a născut opera savantă, literatura de ficţiune şi jurnalistică a lui Eliade - este

parţială. Efectul  de integrală a timpului şi de ieşire din regimul său coruptiv se

obţine prin memorialistică. Memorialistul uneşte, într-o privire sinoptica, toate

privirile parţiale ale lui Eliade: cea a savantului, a literatorului, a jurnalistului şi a

omului politic. În plus, memorialistul evaluează retrospectiv şi global nu doar

propria existenţă, ci şi propria operă. În Jurnale şi Memorii, Eliade se pronunţă pe

larg asupra operei sale literare, propunând, într-un fel lecturi canonice şi

încercând să evite interpretările abuzive.

În urma acestora, se poate spune că sensul şi coerenţa

timpului, semnificarea lui retrospectivă în textul eliadian este un procedeu

complex care nu se poate rezuma la ordonarea în articulaţii raţionale a

evenimentelor trecute. Ea mai cuprinde şi o inserare a operei în durată, o

scandare a vieţii prin operă. Acest proces are însă o orientare foarte limpede,

vizibilă dincolo de multiplicitatea planurilor de referinţă: Eliade crede că tot ceea

ce i se întâmpla poate fi citit sub cheia unei iniţieri. Asumându-şi cu dezinvoltură

exemplaritatea viziuni sale, într-o vreme de încercări şi nesiguranţă, Eliade poate

crede că „...repetatele eşecuri, suferinţe, melancolii şi deznădejdi pot fi depăşite”

pentru ca „... ele reprezintă, în sensul concret, imediat al cuvântului - o coborâre

în Infern. Îndată ce te cobori, realizând aceasta rătăcire labirintică în infern, simţi

din nou, înzecite, acele forţe spirituale pe care credeai ca le pierduseşi de mult.

În acea clipa, orice suferinţă devine o încercare iniţiatică...”36

Autorul nostru evoluează, într-adevăr, de la fişa de asiduitate zilnică la

jurnalul intim, de la jurnalul intim la forme narative mai elaborate, ca romanul

autobiografic sau ,, romanul indirect’’ , parcursul încheindu-se cu sinteza finală

a Memoriilor. Eliade înaintează în vârsta, iar viaţa sa dobândeşte un profil

36 Idem, p. 78.

59

exemplar: întâmplătorul devine semn al destinului, iar durerea mortieră, preludiul

unei glorioase învieri. Semnificarea vieţii se realizează la Eliade prin

reconfigurarea ei retrospectiva în orizontul mitului. Memorialistica lui Eliade

transformă un parcurs existenţial într-o evoluţie eroică, orientată spre un mod

superior de a fi, şi pune neîncetat în evidenţa condiţia superioară,

supratemporală a omului.

Capitolul 5. Concluzii şi propuneri

Activitatea literară a lui Mircea Eliade poate fi un model strălucit pentru toţi

cei care scriitorii actuali, întreaga sa operă familirizându-ne cu scrisul de calitate

60

şi ambiţia sa, neatinsă de cei care îi stăteau împotrivă. Discursul autobiografic

din romanele lui Mircea Eliade se oferă ca principală sursă documentară

subiectivă pentru biografia interioară a savantului şi scriitorului, acestuia

adăugandu-i-se şi impresionanta lucrare autobiografică Memorii, care, deşi e la

fel de subiectivă, este o adevarată sursa informatională pentru orice scriitor

dornic să-l cunoasca mai bine pe cel ce a fost şi va rămane unul dintre cei mai

importanţi scriitori români.

Mircea Eliade are o vastă operă literara în care putem regăsi elemente

autobiografice, însa cele mai semnificative romane din punct de vedere al

discursului autobiografic rămân Romanul adolescentului miop, în care îl

cunoaştem pe adolescentul Eliade, şi Maitreyi, roman inspirat din experienţa

autorului în India în care acesta ne împărtăşeşte fiorii primei iubiri.

După aprofundarea biografiei lui Eliade şi după analizarea discursului

autobiografic existent în opera sa, este imposibil să nu fii impresionat de bogăţia

şi complexitatea erudiţiei, de multitudinea preocupărilor enciclopedice ale

autorului: istoric al religiilor, filosof al culturii, folclorist, istoric al literaturii, ş. a.

Aceste pagini ne permit să cunoaştem mai bine trăsăturile „eroului principal”,

tenacitatea, perseverenţa, pasiunea, Eliade fiind unul dintre acei scriitori care tind

către absolut în tot ce întreprinde. Arta de portretist şi psiholog, puterea

evocativă, nostalgia, ironia, toate în ansamblu alcătuiesc inegalabilul meşteşug al

unui fascinant scriitor.

Enciclopedismul de tip renaşcentist al lui Mircea Eliade este o preocupare

şi o obsesie din adolescenţă: „Încă de pe atunci îi plăcea să se compare cu

Dimitrie Cantemir, Hasdeu şi Iorga.”37 Modelele sale au fost de-a lungul

existenţei numeroase: Petazzoni, Papini, Tucci, ş. a. , având următoarea poziţie:

„Asimilez de la ei ce-mi trebuie şi-mi văd de calea mea.”38 De un înţeles profund

este şi afirmaţia: “Eu nu pot scrie literatură decît în româneşte, limba în

care visez.”39 Scrisul a constituit pentru el o permanentă dăruire, maximă

tensiune, o ardere mistuitoare. Antrenat în jocul vieţii , Mircea Eliade îşi

37 Mircea Handoca ,, Mircea Eliade ’’ , Editura Minerva , Bucureşti , 1992 , pag. 33538 Idem , pag. 33639 Idem , pag. 340

61

dorea: “ Să simţi cum fiecare rînd scris îţi smulge din viaţa ta, îţi

soarbe sîngele, îţi mistuie creierii . Să simţi cum scrisul îţi stoarce

întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii.”

Primul capitol al lucrării e dedicat modului de lectură autobiografică,

urmărind aici să evidenţiem caracteristicile lecturii autobiografice, dar şi să

diferenţiem realitatea de ficţiune şi personajele de persoane. Pornind de la ideea

că în timpul actului creativ autorul se dedublează îşi crează un eu poetic, am

încercat să demonstrăm că opera autobiografică a lui Mircea Eliade, în ciuda

subiectivitatii sale, nu poate fi acuzată de lipsă de autenticitate. Prin procesul de

fictionalizare, autorul reda o variantă nuantată a experienţelor proprii, eul poetic

punându-şi în scena existenta şi devenind propriul său martor.

Al doilea capitol, Semnificaţii autobiografice în Romanul adolescentului

miop, are ca element principal discursul autobiografic în romanul care avea să

ateste experienţa adolescentei autorului. Desi nu este printre cele mai apreciate

romane ale lui Eliade, Romanul adolescentului miop este o lucrare de referinţa

pentru orice cititor care îşi doreste să descopere factorii care au dus la formarea

unuia dintre cei mai importanţi scriitori români. Întregul capitolul prezintă o

incursiune în proza autobiografică a lui Mircea Eliade, descoperind aici

adolsecentul în cautarea sinelui scoaţând în evidenţă noţiuni importante cum ar fi

eu şi personalitate / realitate şi ficţiune.

În al treilea capitol – Maitreyi şi exoticul oriental – am pus accentul pe

iubirea dintre Eliade si Maitreyi Devi / Allan si Maitreyi, dar şi pe importanţa

romanului Maitreyi în literatura română. Fiind primul roman exotic din literatura

română care ne prezintă confruntarea dintre două civilizaţii complet diferite, am

încercat să evidenţiem în acest capitol diferenţele dintre cele două lumi, dar am

urmărit să demonstrăm şi autenticitatea acestui roman în care ne sunt prezentate

trăiri nemijlocite, intense, pasionale din viaţa autorului.

În ultimul capitol, Memorii – O traiectorie biografică si culturală, am

analizat modul în care memoriile lui Mircea Eliade facilitează atât cunoaşterea

exactă a biografiei scriitorului, cât şi apropierea de personalitatea sa. Acest

traseu literar autobiografic de o complexitate extraordinară nu numai că are rolul

62

de a consemna un destin, ci şi de a-l construi. Evoluând de la formula

documentară la cea monumentală, Eliade reuşeşte să creeze o operă care

devine simbol al destinului unui om, prin Memorii autorul transformând un

parcurs existenţial într-o evoluţie eroică orientată spre un mod superior de a fi şi

evidenţiind constant condiţia superioară a omului.

BIBLIOGRAFIE

1. Eliade, Mircea. Memorii, I-II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

2. Eliade, Mircea. Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj, 1990

3. Eliade, Mircea. Romanul adolescentului miop. Editura Litera, Bucureşti,

2009.

63

4. Eliade, Mircea. Maitreyi, Editura Minerva, București 1986.

5. Allen, Douglas. Mircea Eliade et le phénoměne religieux, Ed. Payot, Paris,

1982

6. Călinescu, Matei. Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, Ed. Polirom,

Iaşi, 2002

7. Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995

8. Stanislas Deprez, Mircea Eliade: la philosophie du sacré, Ed. Harmattan,

Paris, 1992

9. Finaru, Sabina. Eliade prin Eliade, Ed. Univers, Bucureşti, 2003

10. Handoca, Mircea. Pe urmele lui Mircea Eliade, Ed. Petru Maior, Târgu-

Mureş, 1996

11. Glodeanu, Gheorghe. Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea

Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

12. Handoca, Mircea. , Eliade şi Noica, Ed. Dacia, Cluj, 2002

13. Lotreanu, Ion. Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Minerva,

București 1980.

14. Marino, Adrian. Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj, 1980

15. Vodă-Căpuşan, Maria. Mircea Eliade–spectacolul magic, Ed. Litera, 1991

16. Călinescu, George. Istoria literaturii romane de la origini pînă în

prezent, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1985.

17. Crăciun, Gheorghe. Cu garda deschisă, Editura Institutului European,

Iaşi,1997.

18. Handoca, Mircea. Mircea Eliade comentat de Mircea Handoca. Editura

Recif, Bucureşti, 1993.

19. Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Editura Minerva, Bucureşti, 1992.

20. Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc.

Editura Gramar, Bucureşti, 1998.M

21. Micu, Dumitru. Mircea Eliade. Viaţa ca operă. Opera ca viaţă. Editura

Maria Mustăciosu, Bucureşti , 2003.

22. Petrescu, Liviu. Vîrstele romanului, Editura Eminescu, Bucureşti: 1992.

64

23. Popescu-Cadem, Constantin. Mircea Eliade. Contribuţii la filosofia

Renaşterii , Editura Capricorn, Bucureşti, 1984.

24. Ursache, Petre. Camera Sambo. Introducere în opera lui Mircea

Eliade , Editura Coresi, Bucureşti, 1993.

25. Zlate, Mielu. Eul şi personalitatea, Editura Trei, Iaşi, 1999.

26. Balotă, Nicolae. „ Eliade memorialist ” // „ Luceafărul ” , nr. 32 , 1995.

27. Bulgăre, Gheorghe. „Pe urmele lui Mircea Eliade ” // Adevărul

literar şi artistic, 25 august, 1996.

28. Dumitru, Eugenia. „Mircea Eliade - Romanul autobiografic” //

Contemporanul, nr. 27-29, 1997.

29. Glodeanu, Gheorghe. „Memoriile lui Mircea Eliade” // Jurnalul literar,

nr. 49-52, 1997.

30. Popa, Iulius. „Rînduri cu gînduri din Mircea Eliade romancier de Eugen

Simion” // Literatura şi Arta, nr.49, 4 decembrie 2004.

31. Anghelescu, Marcela. Dicţionar de termeni literar, Editura Garamond,

f.a.

32. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

65