1. Paralelă între didactică tradițională și modernă

Statutul elevului :

Didactica traditională:

Urmăreşte prelegerea, expunerea, explicaţia profesorului, încearcă să reţină şi să reproducă ideile

auzite, acceptă în mod pasiv ideile transmise, lucrează izolat.

Didactica modernă:

Exprimă puncte de vedere proprii, realizează un schimb de idei cu ceilalţi, argumentează, pune

şi îşi pune întrebări cu scopul de a înţelege şi cooperează în rezolvarea sarcinilor de lucru.

Sursa cunoaşterii / strategii de predare :

Didactica traditională:

Profesorul expune, ţine prelegeri, impune puncte de vedere, se consideră şi se manifestă “ca un

părinte”. Elevii nu participă ân mod activ.

Didactica modernă:

Facilitează şi moderează învăţarea, ajută elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere,

profesorul este partener în învăţare, elevul participând activ.

Orientarea predarii / scopul :

Didactica traditională:

Învăţarea are loc predominant prin memorare şi reproducere de cunoştinţe . Scopul este acela de

a crea elite, toţi elevii fiind egali în nivelul de invăţare.

Didactica modernă:

Învăţarea are loc predominant prin formare de competenţe şi deprinderi practice, realizate prin

cooperare. Scopul este de a atinge nivelul suficient propus de acumulare a informaţiei la nivelul

clasei.

Evaluarea :

Didactica traditională:

Vizează măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor (ce ştie elevul)

Pune accent pe aspectul cantitativ (cât de multă informaţie deţine elevul)

Vizează clasificarea elevilor

Didactica modernă:

- Pune accent pe elementele de ordin calitativ (valori, atitudini).

- Vizează măsurarea şi aprecierea competen-ţelor (ce ştie să facă elevul cu ceea ce ştie).

- Vizează progresul în învăţare la fiecare elev.

2. Cinci exemple de obiective educaţionale

a) Enunţarea idei principale a lectiei pe ziua respectivă

b) Analizarea unui termen, conform criteriilor învăţate la lecţia respectivă

c) Exprimarea opiniei proprii în legatură cu un subiect.

d) Evaluarea cunoştinţelor la o anumita perioadă de timp

e) Urmărirea unui anumit plan de lecţie pe tot parcursul anului.

3. Necesitatea introducerii conceptului de “curriculum”

Conceptul de "curriculum" rămâne în prezent unul din cele mai controversate în teoria educaţională şi unul din cele mai ambigue în practica educaţională. De altfel, în timp, el a fost acceptat, respins, operaţionalizat în modalităţi diferite, înţeles şi utilizat necorespunzător, generator chiar al unei mode ş.a.m.d.

Etimologia conceptului "curriculum" (la plural "curricula") se află în limba latină, în care termenul "curriculum" are semnificaţii multiple, însă relativ apropiate: "alergare", "cursă", "parcurgere", "drum", "scurtă privire", "în treacăt"; de aici şi semnificaţia contemporană mai frecvent utilizată: parcurs, drum de viaţă sau carieră ("curriculum vitae").

Toate aceste semnificaţii sugerează un demers complet, comprehensiv, cuprinzător, însă sintetic, condensat, esenţializat şi dinamic, demers întreprins în realizarea unei acţiuni, în abordarea unui domeniu etc. Un curriculum în educaţie trebuie să fie în primul rând relevant prin el însuşi, adică să conţină şi să promoveze ceea ce este esenţial, util, oportun, benefic şi fezabil.

În domeniul educaţiei, conceptul "curriculum" a fost utilizat în a doua jumătate a secolului XVI, în anul 1582 la Universitatea din Leida (Olanda) şi în anul 1633 la Universitatea din Glasgow (Scoţia), ca răspuns al autorităţilor statale la autonomia mare a universităţilor.

Semnificaţiile iniţiale ale conceptului erau acelea de conţinut al învăţământului, de plan sau programă de studiu, respectiv de drum/ curs obligatoriu de studiu/ învăţare. Reapariţia termenului "curriculum" în SUA în secolul XX valorifică această accepţiune primară, restrânsă, de conţinut al învăţământului, într-o situaţie instructiv-educativă delimitată în spaţiu şi timp. Însă raţiunea nu a fost deloc cea a unei simple schimbări pur terminologice, ci s-a dorit ca semnificaţia termenului să treacă dincolo de conţinuturi, planuri şi programe, care reprezentau ceva static, cantitativ şi susceptibil de a fi transferat către educaţi graţie unor finalităţi rigide.

La începutul secolului XX, în anul 1902, în lucrarea "The Child and the Curriculum", americanul John Dewey introduce în circulaţie sintagma "experienţă de învăţare" a copilului, organizată de şcoală, alături de ansamblul disciplinelor de învăţământ oferite şi studiate şi sugerează complexitatea, amplitudinea şi dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională. Sintagma "experienţe de învăţare" a fost preluată ulterior şi utilizată extrem de mult în operaţionalizarea conceptului de "curriculum. El sugerează complexitatea, amplitudinea şi dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională. În lucrarea "Copilul şi curriculum-ul", John Dewey avansa ideea curriculum-ului centrat pe copil, care sã îi permitã acestuia sã utilizeze în activitatea cotidianã ceea ce a învãţat la şcoală şi în activităţile din şcoală, experienţa de zi cu zi. El propunea ca sfera conceptului de "curriculum" sã cuprindă nu numai informaţiile, ci şi demersurile didactice de asimilare a acestora.

4. Prezentarea relaţiei de complementaritate dintre cele 3 forme ale

educaţie formală, nonformală, informală

Educaţia formală este legată de şcoli sau de instituţii care se ocupă de formare şi se

încheie cu acordarea de diplome şi calificări recunoscute oficial.

Educaţia nonformală răspunde nevoilor de învăţare ale unui grup şi se poate realiza, în

cadrul unor seminare, sesiuni de formare, workshop-uri, prin parteneriat între facilitatori şi

participanţi, în grupuri/ comunităţi sau în cadrul altor organizaţii (decât cele din sistemul de

învăţământ). Educaţia nonformală se poate realiza în paralel cu sistemele principale de educaţie,

în diferite contexte: fie la locul de muncă şi prin acţiuni ale organizaţiilor societăţii civile

(organizaţii de tineret, sindicate, partide politice), fie în timpul liber, oferită de organizaţii sau

servicii complementare sistemelor convenţionale (de exemplu, cursuri de artă, muzică, sport,

meditaţii particulare pentru pregătirea examenelor). De obicei, nu se încheie cu acordarea de

certificate. Cel mai adesea, sintagma educaţie nonformală este folosită cu referire la educaţia

continuă a adulţilor, deşi aria sa de cuprindere nu se limitează la adulţi.

Educaţia informală se realizează individual sau prin interacţiuni cu prietenii, cu membrii

familiei sau cu colegii de serviciu, ca proces de învăţare tacită, experienţială, neconştientă şi

neplanificată. Unii consideră că proiectele personale de cunoaştere autodidactă fac parte tot din

educaţia informală.

Universitatea Babes - Bolyai, Cluj - Napoca

Teme de seminar - Pedagogie

Facultatea: Istorie și Filosofie

Specializarea: Istoria Artei

Student: Andreica Radu