ROMÂNIA

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

ȘCOALA DOCTORALĂ ALEXANDRU PIRU

TEZĂ DE DOCTORAT

AUTOR

TANIA CRISTINA PEPTAN

COORDONATOR TEZĂ

PROF. UNIV. DR. EMIL SÎRBULESCU

CRAIOVA

2021

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

ȘCOALA DOCTORALĂ ALEXANDRU PIRU

TEZĂ DE DOCTORAT

Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar

Allan Poe

- Rezumat -

Autor:

TANIA CRISTINA PEPTAN

COORDONATOR TEZĂ

PROF. UNIV. DR. EMIL SÎRBULESCU

CRAIOVA

2021

TANIA PEPTAN

A Study of Fictional Memory in Edgar Allan Poe’s Detective Fiction

(„Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar Allan Poe”)

Teză de Doctorat

REZUMAT

Contextul cercetării

Edgar Allan Poe se pretează unei multitudini de abordări critice, dar probabil că cea

mai revelatoare explorare a contribuției lui – restrânsă în scopurile actuale la proza polițistă ca

gen inventat de el – prin raportare la canonul literar ar consta în reconstituirea replicii sale în

dialogul aprins despre natura literaturii. Astfel, am ales să ne concentrăm asupra modului lui

specific de inovare a trecutului (literar) și astfel să producem o conștientizare a modului în care

ne-a schimbat identitatea ca cititori și ca ființe raționale care se îndoiesc. Această direcție de

gândire își are originea în remarca lui Jorge Luis Borges conform căreia Poe ar fi inventat un

nou tip de cititor, unul care se îndoiește metodic, completată de o sugestie de a confrunta acest

cititor cu un text ca Don Quijote. Am tratat această sugestie ca element declanșator al cercetării

prezente și am extins-o asupra unui alt text care are îndoiala ca mecanism de expansiune

narativă.

Așadar, acest studiu va fi o explorare a unei atitudini revizuite și mai alerte față de trecut

și față de modul în care ni-l amintim, găsind în Hamlet și în Don Quijote oportunități ofertante

de destabilizare a relației dintre cititor (de indicii), un autor (al crimei sau al unei lucrări literare)

și un text (al lumii) care servește drept mărturie. O mentalitate poescă declanșată de genul

polițist se va transforma într-o grilă hermeneutică pentru un text ghidat de îndemnul de a

rememora corect și pentru un altul ce suprapune memoria literară peste avansul existențial

implacabil, ambele preocupate de aplicarea justiției și de repararea unui timp dislocat.

În nucleul lucrării, ne concentrăm pe poveștile de raționament, trecând prin

deconstrucția făcută de Lacan, Derrida și Johnson, misterul repetitiv punctat de Irwin și atenția

disproporționată acordată poveștilor întunecate. Procesul de la baza acestei analize este

memoria, care acționează ca liant al unor faze, facilitând tranziția de la peisajele psihologice

din poveștile gotice la hărțile mentale realizate de detectivul Dupin. Fundalul diacronic articulat

de aspectele memoriei dezvăluie o nevoie treptată de precizie – și anxietatea ce rezultă din

aceasta – în reconstrucția trecutului, exemplificată în modul specific al lui Poe de a gestiona

anterioritatea într-un mod din ce în ce mai structurat și extins la gestionarea trecutului literar în

general, marcat de o lectură suspicioasă profitabilă. Astfel, metodele prozei polițiste vor deveni

un filtru de interpretare a unor opere literare ce tratează relația conflictuală cu trecutul și de

intensificare a îndoielilor existențiale astfel exprimate.

Fără îndoială, exegeza lui Cervantes este vastă și intimidantă și se poate împărți în mare

într-o sensibilitate romantică la soarta tragică a personajului și o percepție modernă a unor

intenții parodice, alimentată de conștientizarea contextului în care Cervantes scrie. Portretul pe

jumătate comic pe jumătate tragic al personajului principal este o dovadă a caracterului evaziv

al autorului și unul dintre argumentele întâietății acordate romanului (considerat primul roman

modern). Modernitatea lui va fi reiterată de modul în care reflectă failibilitatea simțurilor în

percepția realității și, implicit, a adevărului științific, ca și ilustrarea unor concepte bakhtiniene

precum heteroglossia și carnavalescul. Această cerință interpretativă impusă de operă derivă

dintr-o pluralitate de perspective și un ludic narativ încheiat într-un râs pe jumătate reținut.

Cazul lui Don Quijote va trece prin probele scepticismului pentru a lega firele

neîncheiate ale acțiunilor personajului, în timp ce înregistrează grade diferite de îndoială. Într-

adevăr, filtrele de interpretare a operei lui Cervantes au fost contradictorii: parodie a romanelor

de cavalerie, o pildă tragică de eroism, un simptom ficțional al instabilității mentale auctoriale

sau un comentariu istoric asupra Spaniei imperiale. Dată fiind această multiplicitate în

receptare, sunt necesare anumite rezerve asupra intențiilor auctoriale. Acestea se pot manifesta

în reconstrucția hermeneutică a structurii de puzzle a epopeii sau o privire mai apropiată a

mitului individualismului modern, ambele încercări de înțelegere mai clară a trecutului. În

concordanță cu această abordare retrospectivă, discursul critic antrenează chestiuni juridice, de

vreme ce interpretarea trecutului este un act necesar de ispășire, reflecție asupra existenței

răului și evitare a unor greșeli similare.

Unul dintre punctele de interes in Hamlet este explicația acestei amânări. Argumentarea

noastră se articulează la intersecția acestei interogări a rolului memoriei în piesă. Suspiciunea

derivă din oralitatea transmiterii, reprezentarea unui trecut dezarticulat, precum și un interes

pătrunzător și exprimat asupra modului corect de a ne aduce aminte. Acești factori nu se pot

examina fără contextualizare și o înțelegere mai clară a condițiilor și a transformărilor petrecute

în timpul lui Shakespeare. De exemplu, problematica naturii fantomei este legată direct de

reformele religioase și este decisivă pentru explicația anterioară.

Prin aplicarea aceluiași temperament suspicios, memoria lui Hamlet este ficționalizată

fie ca o redistribuire haotică a experiențelor și convingerilor trecute sau ca un act de ordonare

menit să îl ajute în a gestiona intemporalitatea morții tatălui său. Probabil că cel mai adânc

punct al investigației hermeneutice se află în motivul ascuns al amânării lui.

Premizele cercetării

Pilonii interogativi care susțin construcția cercetării actuale sunt următorii: (1) Este

posibilă reconsiderarea rolului prozei polițiste, dat fiind potențialul ei hermeneutic și

metaficțional, în discursul autoreflexiv general despre natura literaturii, ceea ce ar îmbogăți

retrospectiv lecturi canonice? (2) Cum a declanșat inventarea prozei polițiste de către Edgar

Allan Poe o mentalitate de suspiciune exercitată asupra aspectelor memoriei și asupra

reconstrucției eronate a trecutului literar? (3) Cum se manifestă această suspiciune asupra unor

elemente narative esențiale precum personaj, timp sau spațiu și cum contribuie acest mod

interogativ la o interacțiune mai dinamică dintre autor și cititor, una ce implică memoria celor

doi? (4) Cum se propagă și persistă această imagine a detectivului în memoria colectivă

postmodernă cu toată problematica perspectivelor multiple, irecuperabilitatea trecutului și

anxietatea față de viitor?

Limitele abordării

Suntem conștienți de faptul că, dată fiind contribuția imensă la literatură a autorilor

incluși. Teza actuală ar părea să facă niște pași mult prea ambițioși într-un corpus critic

copleșitor, ceea ce a condus deseori la o anxietate a influențe academice. O lucrare ce poate

părea digresivă pe alocuri este totuși ghidată de un cuvânt de autoritate (Borges), care identifică

un moment revoluționar în istoria literaturii, și mai ales a receptării.

Un punct vulnerabil al cercetării noastre ar fi posibilitatea de accentuare a conexiunilor

dintre memorie și un concept cu o pondere extinsă în economia studiului, și anume conceptul

de suspiciune, în concordanță cu natura interogativă a literaturii.

Metodă și corpus

Textele de referință sunt analizate sub o privire hermeneutică dominantă, aspirând la un

gen de înțelegere care se deplasează alternativ de la texte ca întreg la părțile componente și

sperând să surprindă o energie sinergică drept indicator al literarității lor. Am considerat

această abordare favorabilă în mod deosebit pentru interpretarea unui gen intens preocupat de

adevăr, de mecanismul creării de sens prin acumularea detaliilor și de necesitatea auto-

explorării. Pe de altă parte, metoda hermeneutică servește ca platformă de explorare a

mecanismelor memoriei, insistând asupra anumitor caracteristici precum: necesitatea

economică de selecție, diseminarea detaliilor semnificative, trăsătura amăgitoare a minții și

nevoia de claritate și, nu în ultimul rând, dimensiunea interpretativă a perceperii trecutului. Cel

mai convenabil punct inițial pentru scopurile studiului actual a fost expunerea subiectului

textului urmată de o imersiune analitică în textura lui fluidă, cu o anumită vigilență față de

posibilitatea unor sensuri ascunse, comentarii autoreferențiale și anxietăți ale uitării. Am

abordat postura unui cititor suspicios, pentru care suspendarea neîncrederii e o tactică mai puțin

eficientă, menită a fi înlocuită de a atitudine critică împărtășită spre un text interactiv urmând

a fi produs în colaborare cu autorul și infuzat cu propriul nostru trecut.

În al doilea rând, juxtapunerea celor patru autori necesită o înțelegere a contextului,

pentru a dezvălui canalele lor de comunicare și influență. În mod convenabil, o lucrare despre

un proces retrospectiv al minții a necesitat o întoarcere în trecut, adică o confruntare

îmbogățitoare cu texte anterioare care avea să reveleze un tip de influență receptivă, care

acționează retrospectiv și care afectează cititorul. Nu numai că Poe este repoziționat în mediul

său nativ, dar și direcționează, prin inventarea genului polițist, o nouă lumină asupra a două

discursuri ficționale majore despre natura literaturii, asigurând astfel condiții favorabile pentru

formularea unor întrebări multiple. Nu numai că îndelung dezbătuta calitate națională a operei

sale este regândită și reevaluată la adevărata sa importanță (admițând imposibilitatea autorului

de a ieși de sub influența timpului și locului său de origine), dar se și încearcă o adunare a unor

reprezentanți literari naționali într-o notă interogativă.

Studiile memoriei sunt un domeniu evident pentru cercetarea actuală, favorizând o

înțelegere a statutului problematic al memoriei și a modului în care este reflectată în opera lui

Poe. Detectivul este un exemplu al unui mod corect și eficient de a-și aminti, un exemplu de

decizie a ce este relevant și de reglare a conturilor cu trecutul. Analizăm funcții ale memoriei

mergând de la utilitatea palatelor memoriei pentru metoda investigativă și până la anticipări ale

inteligenței artificiale.

În sfârșit, în baza conștientizării faptului că literatura este un fenomen de

intercomunicare și un identificator al tiparelor de gândire, metoda comparativă oferă

oportunități de trasare a unor teritorii comune, de intersectare a unor culturi variate (spaniolă,

britanică, nord și sud-americană), de observare a impactului mai mare și de contemplare a vieții

de apoi ale lui Poe, literară și non-literară. Astfel, identificăm tipare de suspiciune îndreptate

împotriva unor elemente esențiale ale prozei clasice – personaje, timp, spațiu – și le

transformăm în chestiuni de îndoială, ceea ce dezvăluie în continuare complexitatea lor.

Teza noastră, intitulată A Study of Fictional Memory in Edgar Allan Poe’s Detective

Fiction („Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar Allan Poe”) constă

dintr-o Introducere, cu titlul History of Memory as Interpretative Act. A Literature Review

(„Istorie a memoriei ca act interpretativ. O analiză a literaturii consultate”), urmată de patru

părți principale, respectiv: Partea I: Theory in Context („Teorie în context”); Partea a II-a:

Memorable Detections. Revisions of Canonical Texts („Detectări memorabile: revizuiri ale

textelor canonice”); Partea a III-a: Edgar Allan Poe Detective Fiction. Investigations into

Doubtful Memory („Proza polițistă a lui Edgar Allan Poe: investigații ale memoriei

îndoielnice”) și Partea a IV-a: Edgar Allan Poe’s Afterlife: Postmodern Resonances („Viața

postumă a lui Edgar Allan Poe: rezonanțe postmoderne”. Acestea sunt urmate de Concluzii și

o listă de Lucrări citate.

Introducerea, History of Memory as Interpretative Act. A Literature Review („Istorie a

memoriei ca act interpretativ. O analiză a literaturii consultate”), începe cu o justificare a rolului

de actualitate a memoriei în prezent. Conștientizând pătrunderea prin stadii diferite ale

dezvoltării gândirii umane, această preocupare față de subiect derivă din statutul său

problematic, din punctele în care devine discutabil, încărcat din punct de vedere etic și implicat

în progresele tehnologice, de unde urgența și modernitatea sa. Mai departe, această secțiune

inițială a studiului conține o analiză diacronică a memoriei ca act interpretativ, trecând prin

stadii diferite ale evoluției conceptului, de la accepțiunile clasice la intersectări cu discursul

filosofic modern. Momente semnificative – din considerente contextualizatoare – pe parcursul

acestei incursiuni sunt: înțelegerea romantică a noțiunii, ca și explorarea hermeneuticii

suspiciunii a lui Ricoeur, care marchează o schimbare de paradigmă în configurarea trecutului.

Acest ultim concept, completat de studii psihologice care marchează relația dintre suspiciune

și memorie prin localizarea lor în creier, plantează semințele unei observări ulterioare extinse

a unui îndoielii față de trecut și, pentru scopurile actuale, față de trecutul literar.

Deși avem în vedere un autor detașat și chiar contând uneori tradiția artistică a vremii

lui, o cercetare despre Poe și memorie nu poate ignora importanța subiectivității în rememorare

pentru o epocă trasată de figuri adiacente precum Rousseau, Wordsworth sau Proust. Eticheta

întunecată adăugată curentului asociat cu Poe accentuează obscuritatea și inaccesibilitatea cu

care ne confruntăm în actul de recuperare a trecutului, de vreme ce emoția nu mai este

rememorată în liniște, după spusele lui Wordsworth, ci mai degrabă în chinurile disperării.

Partea I: Theory in Context („Teorie în context”) servește drept cadru și delimitare

conceptuală a cercetării. Aceasta este împărțită în două capitole: Capitolul I: Hermeneutical

Retrospections in Detective Fiction („Retrospecții hermeneutice în proza polițistă”) și

Capitolul II: The Literary Past of Detection („Trecutul literar al detectării”) care cartografiază

direcțiile interpretative retrospective ale genului, urmând o sugestie a lui Borges. Această parte

a studiului dă tonul unei demonstrații de forță inovatoare care funcționează retroactiv și care

invită la o revizuire a miturilor literare (Quijote sau Hamlet) profund implantate în mintea

colectivă.

Capitolul 1: Hermeneutical Retrospections in Detective Fiction („Retrospecții

hermeneutice în proza polițistă”) își propune să stabilească și să evidențieze potențialul

interpretativ al genului, cu o axare pe abordarea trecutului. Sursele unei conexiuni dintre

memorie și proza polițistă, printr-un potențial hermeneutic dezvăluit de ambele, sunt o atitudine

conflictuală față de trecut și o neputință în recuperarea exactă a acestuia. O anxietate similară

și cumva subordonată este resimțită în fața misterului intențiilor auctoriale și va fi adresată de

genuri metaficționale ca proza polițistă prin canalele construite între autor, operă literară și

cititor.

Sunt dezvoltate apoi alte caracteristici care consolidează această conexiune, precum

organicitatea sau abordarea holistică, natura tranzitorie a timpului și atmosfera de suspiciune

pe care se bazează, dar probabil cel mai delicat punct în care această categorie literară și proces

mental exercită un impact asupra destinului literaturii este în nevoia de amintire într-un mod

succint și plin de sens. Proza polițistă pare un compromis și o soluție la ostilitatea împotriva

textualității, prin atitudinea integratoare față de știință și tehnologie, forma economică și

reprezentarea textuală a misterului lumii.

Capitolul 2: The Literary Past of Detection („Trecutul literar al detectării”) urmărește

să răspundă la două întrebări – cum și ce – formulate ca: Detecting Strategies of Literary

Masters of Suspicion: Delay, Deception, Delusion („Strategii de detectare a maeștrilor literari

ai suspiciunii: amânare, amăgire, iluzie”) și Suspicious Exposition of Canonical Detection:

Interrogations of Time, Place and Character („Expozițiune suspicioasă a investigației

canonice: interogări ale timpului, spațiului și personajelor”). Primul subcapitol tratează

strategii folosite de Shakespeare, Cervantes și Poe precum amânare, amăgire și iluzie, precum

și utilitatea lor în economia generală a textului, în lumina unui scop investigator și a unui

mecanism de suspans care resimte mai multă plăcere din proces decât din rezultat, din mister

decât din soluție. Amânarea este un artificiu care susține fluxul narativ, acumulând detalii spre

un sentiment de încheiere intensificat, mărind totodată suspansul și susținând astfel latura

emoțională a lecturii. De exemplu, în cazul lui Hamlet, este vorba despre un timp dat pentru a

procesa evenimentele și a medita asupra unor prejudecăți și asupra modului corect de a le

îndrepta. Amăgirea este o strategie care justifică mai mult suspiciunea și poate lua forma unei

rememorări eronate. În sfârșit, iluzia, din punct de vedere al memoriei, este o rememorare

greșită voluntară și necesită abilitățile de clarificare ale detectivului, acelea de distingere între

realitate și ficțiune.

Cel de-al doilea subcapitol continuă structura trinomială observând proiecțiile

suspiciunii în puncte esențiale ca timpul, spațiul și personajele, rezultând în revizuiri ale unor

zone literare familiare. Ipostaze ale unor astfel de îndoieli sunt: timpul dezarticulat al lui

Hamlet, spațiul liminal al fantomei, sau nebunia lui incertă, anacronismul lui Don Quijote,

locații vagi dar simbolice, autocreația lui artificială și, nu în cele din urmă, scenele crimelor lui

Poe și natura privată a lui Dupin.

Partea a II-a: Memorable Detections. Revisions of Canonical Texts („Detectări

memorabile: revizuiri ale textelor canonice”) aplică filtrul investigativ pe texte căzute într-un

punct orb de admirație sub propria greutate. Constă în două capitole: Capitolul 3: Don Quixote

on Poesque Detective Mode (“Don Quixote în modul poesc polițist”) și Capitolul 4:

Shakespeare’s Inquisitive Memory („Memoria iscoditoare la Shakespeare”). Acești

contemporani sunt recitiți în grilă polițistă, menită să adauge încă un strat de semnificație la

lucrarea lor sau măcar să producă anumite fracturi în niște edificii solide. Întrebările se

adresează naturii nebuniei lor, intențiilor din spatele comportamentului lor, simțului temporal

deteriorat și identității fracturate, sau locului tragic ocupat în lume.

Ponderea extinsă a acestor autori în economia cercetării se poate explica prin statutul

lor mitic, ceea ce face acest mod de a-i rememora prin filtrul suspiciunii în mod deosebit de

provocator. Deși este dificilă proiectarea acestei îndoieli asupra unor piloni literari stabili,

întoarcerea nu este una întâmplătoare. Revenirea la Cervantes a fost un răspuns extins la

sugestia lui Borges în sensul revizuirii funcției de cititor suspicios activ și se subordonează

efortului de revalidare a potențialului prozei polițiste. Proza lui Cervantes precedă proza

polițistă prin tratamentul criminalității, intenții comune de a aplica justiția, o concentrare pe

puterea minții în interpretarea semnelor din lume și asocierea a două personaje complementare.

Deși suntem conștienți de faptul că exemplul lui Borges era menit să evidențieze răsunetul unei

forțe creatoare până în cele mai îndepărtate spații literare, această arbitraritate poate și va fi

chestionată dacă, în afara elementelor menționate, luăm în considerare modul în care Cervantes

a contribuit la destabilizarea relației verticale dintre autor și cititor și este, prin urmare, o țintă

propice pentru o re-lectură care implică participarea reticentă a celui din urmă.

Conexiunile cu Shakespeare vor fi cumva mai transparente, începând cu subiectul – o

crimă și necesitatea de a face dreptate – reziduuri supranaturale care necesită clarificare,

amânarea rezoluției ca tehnică de menținere a suspansului, sfidarea autorității (sau a versiunii

oficiale a faptelor) și axarea pe un intelect hipertrofiat în procesarea evenimentelor.

Ambii autori sunt considerați a fi inventat o anumită poziționare refractară, ceea ce

susține alinierea lor la Poe, inventatorul suspiciunii, cu atât mai mult cu cât această aliniere

sparge bariere ficționale și forțează posibilitățile literaturii de a transforma realitatea.

Capitolul 3: Don Quixote on Poesque Detective Mode (“Don Quixote în modul poesc

polițist”) surprinde grade de îndoială în Don Quijote de la o portretizare sceptică a personajului

la o simptomatologie care face viața insuportabilă. În sensul acestei noțiuni de identitate

fracturată, ne propunem să reconstruim imagistica unui mister trecut, așa cum apare în epopeea

spaniolă, reasamblând uneori un personaj dezarticulat. Cerința reconstructivă este îngreunată

de structura labirintică a romanului, cu puncte de referință memorabile precum hanurile sau

răscrucile de drumuri, ca și de către senzația de improvizație pe care o resimțim pe măsură ce

avansăm. Mai mult, procesul compozițional, aplicat în particular portretizării personajului

principal, poate fi văzut ca o procedură colaj care nu trece testul timpului, în cazul acesta

confruntarea dintre ficțiune și realitate.

În sfârșit, capitolul urmează tranziția cavalerului tristei figuri de la individualismul

literar transcris cu litere mari la o folosire mai lumească și tipologică a numelui său. Această

tranziție poartă cu sine o serie de preocupări judiciare care suspendă această figură eroică în

contrast profund cu un detectiv mai detașat. Cu toate acestea, vom reuși să dezvăluim o

asemănare între Dupin și Quijote în poziționarea față de viziuni idealizate ale trecutului, primul

prin caricaturizare, al doilea prin personificarea rațiunii. În final, totul este redus la materie –

înregistrarea unor funcții biologice sau descrierea detaliată a cadavrelor – în cele mai degradate

stadii, calificându-se drept material literar.

Capitolul 4, Shakespeare’s Inquisitive Memory („Memoria iscoditoare la Shakespeare”)

este împărțit în trei secțiunii: (4.1) Hamlet’s Paralysing Memory: From English Renaissance

Tragedy to Modern Madness („Memoria paralizantă a lui Hamlet: de la tragedia Renașterii

engleze la nebunia modernă”); (4.2) Ordering Memories in Pending Deaths: From

Shakespeare to Poe („Memoria ordonatoare în morți în așteptare: de la Shakespeare la Poe”)

și (4.3) Shakespearean Shadows in Detective Fiction („Umbre Shakespeariene în proza

polițistă”). Este un capitol de orientare subterană, scoțând la suprafață puncte comune între cei

doi autori în ipostaze de rememorare graduală și exemplificări ale procesualității memoriei:

stare mentală suspectă declanșată de un conflict între trecut și prezent, un instinct de a organiza

evenimente într-o structură solidă, una deopotrivă logică și izbăvitoare, personaje care își

acceptă instrumentalitatea în reconstruirea narațiunii crimei.

Primul subcapitol abordează efectele paralizante ale memoriei și contemplarea excesivă

a trecutului ca simptomatice ale unei slăbiri ale facultăților mentale sau o estompare a granițelor

dintre nebunie și luciditate. Desprinderea de realitate are loc în urma unui eșec verbalizator –

o inabilitate de a reconstrui un cuvânt din trecut și de a-l face să exercite un impact asupra

prezentului. Claustrarea mentală este una temporală într-o ordine desuetă a lucrurilor și ceea

ce trebuia să fie o cunoaștere catalizatoare a trecutului devine o meditație neconcludentă asupra

diferențelor dintre trecut și prezent.

Capitolul continuă cu funcția de ordonare a memorie ca o necesitate de a gestiona

pierderea cuiva și de dobândire a unui sentiment de încheiere, în lucrările lui Shakespeare și

Poe. Această necesitate de ordonare poate fi relaționată cu un eveniment care marchează

originea artei memoriei, ceea ce indică de asemenea cerințe ritualice și conexiuni sociale ca

bază a unei rememorări drepte a morților, precum și dimensiuni etice și estetice. Structura

impusă prin această rememorare metodică cunoscută ca doliu contrabalansează frustrarea față

de intemporalitatea provocată de morți subite (și violente). Imaginea fantomei ca legiuitor îi

aduce laolaltă pe Shakespeare și Poe, lansând o serie de întrebări privind credibilitatea și

posibilitatea împărtășirii unui mesaj de dincolo. Mai mult, criza produsă de această apariție este

o reorientare a atenției de la a înțelege cine la a înțelege de ce, ceea ce se extinde asupra

materialului vieții înseși. Raționamentul lui Hamlet este o căutare intensă a unei cauze, care se

sustrage continuu în fața acestui gânditor ambițios și deziluzionat.

Cel de-al treilea subcapitol se referă la profitul reciproc obținut dintr-un dialog literar

oblic, și anume cel dintre tragedia shakespeariană și proza polițistă, făcând referire la

instrumentalitatea personajelor, atitudinea conflictuală față de mister și aerul de suspiciune.

Am simțit nevoia de a specifica de la început schimbul reciproc dintre cei doi autori, în baza

faptului de a fi inventat amândoi un tip de suspiciune în puncte diferite din timp și spațiu,

rememorarea literaturii înalte și joase, universalitatea lor specifică și felul în care personajele

lor acceptă sau ajung să își accepte instrumentalitatea. În ceea ce privește rolul lor mediator,

ambii sunt unelte ale justiției suspendate de o nevoie discutabilă de violență și de limitele lor

lingvistice, aspirând la o formulă de genul iată-ce-s-a-petrecut.

Partea a III-a: Edgar Allan Poe Detective Fiction. Investigations into Doubtful Memory

(„Proza polițistă a lui Edgar Allan Poe: investigații ale memoriei îndoielnice”) este nucleul

cercetării noastre și este împărțit în trei capitole: Capitolul 5: Poesque Space Memories:

Reconsiderations on the Americanness of Poetic Cityscapes („Memoria spațiului poesc:

reconsiderări ale americanismului peisajelor urbane poe-tice”), Capitolul 6: Time Suspicion:

Suspension Through Disbelief and the Art of Delay („Suspiciunea timpului: suspendare prin

neîncredere și arta amânării”), și Capitolul 7: Suspicious Characters and Manner („Personaje

și moduri suspecte”). Acesta este nucleul analitic al cercetării noastre, radiind în reprezentări

ale spațiului, artificii temporale și intenții îndoielnice.

Capitolul 5: Poesque Space Memories: Reconsiderations on the Americanness of Poetic

Cityscapes („Memoria spațiului poesc: reconsiderări ale americanismului peisajelor urbane

poe-tice”) recapitulează ancorarea lui Poe în realitățile lui naționale, opunând pretenției lui de

universalitate o condiționare față de rădăcinile lui americane, așa cum se proiectează în

peisajele urbane psihologice. Americanismul lui devine vizibil în reprezentările orașului,

contrastând cu aprecierea sălbăticiei a unui Thoreau sau cu viziunile coloniale de locuire a unui

teritoriu virgin. Fluiditatea peisajelor lui urbane avea să anticipeze imagistica mulțimii cu

potențialul pericol, explorat mai apoi în poveștile de raționament. Acest americanism vizual nu

este o reflectare ci o reacție la instincte de stabilire, o mobilitate acvatică misterioasă de genul

celeia care avea să animeze un Moby Dick. Pe deasupra, modul în care Poe reflectă realitățile

sociale adaugă la spiritul lui american, o combinație de progres științific și tânjire după tărâmul

promis.

Efortul de a reconstrui orașul american în jurul spațiului creator al lui Poe constă în

stabilirea distincției dintre orașul fizic și un peisaj urban simbolic al psihicului american, în

două variante: marea urbană și mulțimea urbană. Această imagistică, deși nu corespunde

vreunei locații specifice, surprinde vastitatea copleșitoare, dar și adâncimile terifiante care vor

fi lăsate în urmă de un gen mai rece de scriere, unul care este central pentru identitatea

americană. Dintr-o perspectivă mai unitară, aceste viziuni perturbatoare ale pericolelor ascunse

în lucrări ca Orașul din mare sau Omul mulțimilor stau la baza nevoii de singurătate și spațiilor

închise ale lui Dupin, ca și a preferinței lui pentru plimbările nocturne. Detectivul internalizează

un cadru, devenind o reflectare a unui anumit temperament american, ce combină o natură

pragmatică și o viziune tragică în izolarea lui excentrică. El reprezintă o reacție extremă la o

alteritate imprevizibilă, pe care preferă să o analizeze retrospectiv și de la o distanță sigură, fie

din confortul unui fotoliu de detectiv, fie ca flaneur detașat.

Capitolul 6: Time Suspicion: Suspension Through Disbelief and the Art of Delay

(„Suspiciunea timpului: suspendare prin neîncredere și arta amânării”) va uni îndoiala și

amânarea într-o noțiune inversată de suspendare prin neîncredere (opusă poziționării de cititor

mai comune, cea de suspendare a neîncrederii), ceea ce se potrivește mai bine cu spiritul

investigator. Prin această abordare inversată, cititorul este deopotrivă activ și detașat într-o

perspectivă ironică, interogând totodată criterii ale adevărului precum: consensualitate,

materialitate, ordine, argument logic.

Cititorul suspicios trebuie disciplinat spre un gen de răbdare care trebuie imaginată ca

o sondare verticală minuțioasă în straturi de intenții ascunse, dar și ca o alăturare orizontală

într-o succesiune temporală de semne potențiale. Gestionarea timpului de către autor se

subsumează unui țel superior de prioritizare a procesului față de rezultat, a căutării față de

soluționare, ceea ce la rândul său contribuie la o avansare a genului la o condiție de re-lecturare,

marcată de interogații precum: contradicții în mărturii și validitatea percepției celuilalt,

fiabilitatea dovezilor palpabile, posibilitatea de reconstituire a ordinii evenimentelor cu

precizie, etc.

Capitolul 7: Suspicious Characters and Manner („Personaje și moduri suspecte”) se va

ramifica în trei aspecte care pun cum deasupra lui cine, insistând pe violența expusă – și

soluționată – în poveștile de raționament și pe calitatea autoreferențială a genului. Proza scurtă

menționată sunt percepute ca o gestionare ficțională mai echilibrată, păstrând și rafinând

turbulența poveștilor anterioare ale grotescului.

Capitolul redirecționează lumina suspiciunii asupra personajelor suspecte prin

identificarea unei rădăcini ale răului definită ca instinct al perversiunii. Această noțiune,

examinată aprofundat de Poe într-o serie de povești scurte, va contribui la o imagistică a

violenței a unui soi de spiritualitate materială, în viziuni șocante de autoflagelare și hibriditate

a personajelor. Această explorare a unui concept esențial pentru peisajele minții poești este un

detur psihologic necesar, o analiză a predispoziției mentale inexplicabile care precede

demonstrațiile magistrale ale accesibilității minții realizate de către investigator. Ca atare, este

o fază de autodistrugere necesară în proza transformatoare care conduce la crearea unui cititor

al ferestrelor sufletelor.

În ceea ce privește trăsăturile metaficționale, ne străduim să surprindem instrumentele

autoreferențiale în spirală și direcțiile lor pătrunzătoare spre sâmburele chestiunilor literare. O

modalitate de ispășire pentru proza polițistă, așa cum avea să indice Irwin, ar consta în

gestionarea unui mister cu o soluție repetabilă (Irwin 1994: 2). Strategiile folosite de Poe în

acest sens sunt bucle autoreferențiale care generează tipare vizibile în povești polițiste

ulterioare și lasă spațiu pentru experimentare cu convențiile genului: alegerea unui animal ca

agent amoral al crimei, un mister extras din presă, cunoscută pentru specularea senzaționalului,

o scrisoare cu un conținut nerevelat. Toate aceste tactici susțin o anumită percepție a poveștilor

de raționament scrise de Poe ca repetiții cu o diferență și astfel momente de verbalizare a

memoriei.

Partea a IV-a: Edgar Allan Poe’s Afterlife: Postmodern Resonances („Viața postumă a

lui Edgar Allan Poe: rezonanțe postmoderne”) este o estimare a moștenirii lui Poe și se împarte

în trei capitole: Capitolul 8: Poe’s Present and Future Americanness („Americanismul prezent

și viitor al lui Poe”), Capitolul 9: Postmodern Resonances in Jorge Luis Borges’s Short Stories

of Memory („Rezonanțe postmoderne în proza scurtă a memoriei la Jorge Luis Borges”) și

Capitolul 10: (Non-)Literary Directions of Posthumous Poe-pularity („Direcții (non-)literare

ale poepularității postume”). Această parte este un contrapunct la o influență retrospectivă

dezvoltată în stadii timpurii, precum și o confirmare a actualității, de vreme ce încearcă să

demonstreze modul în care autorul american și universal încă este relevant pentru timpurile

noastre de scriere anxioasă față de influență și rememorare problematică.

Capitolul 8: Poe’s Present and Future Americanness („Americanismul prezent și viitor

al lui Poe”) trasează o paralelă între un trecut american conflictual și un prezent mai tolerant,

făcând totodată un exercițiu de contemplare a viitorului lui național. Această ancorare

accelerată în realitățile americane actuale se bazează pe o dualitate a detectivului care este

deopotrivă creator și rezolutiv, personificând două direcții extreme și esențiale ale spiritului

american, și anume pragmatismul și idealismul. Susținem că, așa cum pentru Bloom,

Shakespeare a inventat umanul, Poe a inventat post-umanul, unul care se va întoarce să

locuiască în spațiul american și va fi târât într-o cultură a supravegherii ce îi va permite să-și

valorifice puterea de observație. Acest capitol este o aliniere a ficțiunilor lui Poe la puncte de

interes dominante actuale ale țării sale native: limitarea metodelor de supraveghere la cazuri de

criminalitate, necesitatea de a restrânge informația la ceea ce este util, legitimitatea în a exercita

controlul asupra străinilor, interacțiunea dintre cei din interior și cei din afară, o cultură a

libertății și mecanismele de funcționare a presei. Aceste teme vor fi explorate în povești precum

Omul mulțimii și poveștile de raționament, rezultând în identificarea unui fir comun de intenții

justițiare: deschiderea accesului la mintea criminală și la o explicație posibilă pentru sursa

răului.

Capitolul 9: Postmodern Resonances in Jorge Luis Borges’s Short Stories of Memory

(„Rezonanțe postmoderne în proza scurtă a memoriei la Jorge Luis Borges”) este o lectură

atentă a câtorva povești despre memorie de-ale lui Borges, infuzate cu elemente poești.

Conexiunile dintre cei doi autori descind din operele lor teoretice care dezvăluie o preferință

pentru proza scurtă, o evidențiere a importanței efectului și a direcționalității concentrate spre

acesta, rolul incertitudinii, etc. Pe parcurs, poveștile lui Borges sunt replici ficționale la Poe

prin interogarea convențiilor genului (sfidarea ordinii cronologice), tematica lor metafizică,

infuzia unor noțiuni filosofice și științifice, o referință explicită la Dupin al lui Poe și folosirea

anumitor artificii poești ca ascunderea de indicii la vedere sau o confruntare a unor personaje

cu o memorie prodigioasă ca Funes sau Hermann Soergel. Acest elogiu ficțional adus lui Poe

de către Borges este cel mai evident în propriul moment de invenție al celui din urmă, acela al

realismului magic, în mare o inserție de elemente supranaturale într-o reflectare a realității, ce

amintește de postura dublă a lui Poe. Operele explorate aici sunt exemple ale acestui elogiu.

Capitolul 10: (Non-)Literary Directions of Posthumous Poe-pularity („Direcții

(non-)literare ale po(e)pularității postume”) trasează umbra întinsă a lui Poe asupra unor arii

literare și nonliterare, încercând să unească (auto)creatorul viziunilor grotești cu autorul

exercițiilor de raționament ficționale și să restituie proporțiile mitice, deși mai puțin

cuantificabile, ale detectivului pe care îl creează ca o estimare mai exactă a geniului său.

După ce oferă posibile explicații pentru influența lui omniprezentă și enumeră moduri

în care răspunde la sensibilități literare postmoderne, se trece la alte domenii la care a ajuns

precum film, tehnologie sau știință. Este o sursă ofertantă de adaptări dintr-o singură ședere în

fața televizorului, o cameră încuiată postmodernă. Autorul accede la forme mai înalte de artă

prin respectul insuflat lui Hitchcock, care împrumută măiestria suspansului și un crez

compozițional al gratuității artistice. Părintele operei SF deschide ușa dialogului cu o generație

tehnologizată ce avea să îi transforme poveștile grotești în jocuri video. În domeniul științific,

el adâncește criza identității umane într-o lume ce se simte din ce în ce mai amenințată de

alternative artificiale și care estompează granițele dintre biologic și mecanic. Conexiunile sunt

aduse la limitele realităților prezente, cu necesarul lor de camere încuiate și izolare paranoică,

preferința lor pentru concizie și suspans, un dinamism extrem, precum și un entuziasm

competitiv față de mister, ceea ce este o zonă interactivă pentru timpuri interactive.

Concluziile sunt o estimare a progresului făcut încă de la articularea întrebărilor inițiale,

dar și o extensie vectorială a descoperirilor noastre. După o rememorare a stadiilor interogative

timpurii ale studiului, încercăm să rotunjim o viziune mai largă dobândită și să restrângem zone

mai largi în intenții mai simple. Prin autoevaluarea intervențiilor la un dialog prea puțin

probabil, concluziile exprimă o schimbare de atitudine. Scopurile de reabilitare inițiale sunt

reformulate ca o negare a alinierii la o exegeză defensivă a prozei polițiste.

Un moment de invenție a unui gen este făcut mai vizibil prin descrierea repetiției sale

cu diferență, un cadru cu multe devieri ce permit comunicarea cu alte forme literare. Această

trasare și încălcare de convenții simultană arată potențialul său reflexiv și disponibilitatea de

intersectare a altor arii literare. Una dintre cele mai relevante variații care au marcat actul

nașterii genului este o trecere de la factualitatea externă la metoda analizei interne, de la

observație la interpretare suspicioasă, o reconsiderare a cunoașterii anterioare și prin urmare

un act al memoriei extins de la ficțional la metaficțional, într-o confruntare dintre autor și cititor.

Concluziile reiau cele două mari întrebări – cum și ce – adresate strategiilor și țintelor

suspiciunii. Această reluare este o ocazie pentru adâncirea conexiunilor dintre autori:

imprecizie și universalitate a spațiului, amânare în a acționa și ștergerea probelor în timp, o

inversiune a beneficiului îndoielii față de personaje, ceea ce face lectura mai participativă. Mai

departe, fiecărui autor i se dă ocazia rememorării, în timp ce personajele lui Cervantes și ale

lui Shakespeare devin reprezentări ale eșecului memoriei în actul investigației: Quijote – o

versiune idealizată a trecutului și ajustare conform propriei percepții părtinitoare, Hamlet – o

buclă mentală care amână rezoluția și pedepsirea. După aceste salturi universalizatoare, găsirea

elementului distinctiv la Poe începe în mod natural cu mediul său nativ, continuă cu

surprinderea unui naționalism literar psihologic și stilistic și folosește noțiunea de perversiune

(în mare, un instinct malign nemotivat) ca un stadiu de acomodare spre jocuri mai structurate

ale minții în poveștile lui de raționament. În sfârșit, contemplăm viitorul literar și non-literar al

lui Poe și implicațiile prezenței lui persistente pentru statutul problematic al memoriei în

prezent.