ISTORIA FARMACIEI -Tematica

1.Introducere. Farmacia in Mesopotamia si Egiptul antic.

2.Istoria farmaciei chineze. Farmacia in India. Istoria farmaciei iudaice. 3.Farmacia in Grecia antica. Farmacia in Dacia. Farmacia in Imperiul Roman.

4.Farmacia in America precolumbiana. Farmacia in Bizant.

5.Istoria farmaciei arabe. Farmacia in Europa medievala.

6.Dezvoltarea farmaciei in perioada Renasterii.

ISTORIA FARMACIEI -Bibliografie

-SAMUEL IZSAK –Farmacia de-a lungul secolelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1979

-SORIN URSONIU –Istoria medicinei universale, Editura de Vest, Timişoara, 2000

-MIRUNA LUIZA SPRINŢEROIU, ROBERT DANIEL VASILE –Farmacia în civilizaţia

omenirii, Editura Multi Press Internaţional, Bucureşti, 2003

-http://www.brukenthalmuseum.ro/farmacie/expo.htm

-ION HORAŢIU CRIŞAN –Medicina în Dacia, Editura Dacica, Bucureşti, 2007

INTRODUCERE

Istoria descoperirilor utile omenirii nu poate să nu cuprindă şi pe cele din domeniul

farmaceutic

Descoperirile din domeniul farmaceutic au condus la prelungirea vieţii de la un secol la

altul

În civilizaţia omenirii farmacia înseamnă 7000 de ani de căutări, acumulări, de punere în

valoare:

Produse naturale de origine

Vegetală

Animală

Chimică

Farmacia – artă care s-a născut odată cu existenţa omului

Existenţa omului a dus la apariţia, încă din epoca primitivă, a unor forme de terapeutică

Chirurgii preistorici – chirurgia craniană

Africa, America de Sud

Utilizarea ierburilor

Alimentaţie

Ritualuri secrete

Istoria farmaciei – nu se limitează la consemnarea descoperirilor remediilor împotriva

diferitelor boli

Istoria farmaciei – istoria acumulării observaţiilor, studiilor şi descoperirilor privind

modul de a reacţiona al organismului uman de-a lungul vieţii sale

Naştere → Moarte

Ştiinţele farmaceutice au fost create de om pentru om

Uşurarea suferinţei

Redarea stării de sănătate

HEGEL – omul a dorit “să se cunoască pe el însuşi în forma lucrurilor, să schimbe lumea

exterioară şi să alcătuiască o lume nouă, o lume umană”

EUGENE HUMBERT GUITARD – “Farmacia este o înmănunchiere de ştiinţe, o artă şi

o profesie”

FARMACIA ÎN MESOPOTAMIA Grecii - “Ţara dintre fluvii” – situată în zona fluviilor Tigru şu Eufrat

Existau 3 populaţii mileniul V î.H.

Sumerienii – sudul ţării de-a lungul coastei Golfului Persic

Akkadienii de origine semită fondatorii Babilonului – zona centrală

Asirienii – zona muntoasă

din nord

Textele medicale

cuneiforme din mileniile

IV-III, î.H. Au dat posibilitatea

reconstituirii “sistemului

medico-farmaceutic” din

Mesopotamia

Biblioteca regelui

Assurbanipal din Ninive

(sec. VII, î.H.) oferă

mărturii despre practicile

medico-farmaceutice din

mileniile anterioare

Plantele medicinale

constituiau baza terapeuticii şi erau cultivate sub îngrijirea unor grădinari specializaţi

Pe o tăbliţă semnată Nabű-Leű, există 3 coloane

În prima sunt numerotate 150 de specii vegetale, cu indicarea părţii folosite şi a

precauţilor la recoltare

În a doua coloană este precizată afecţiunea

în care se foloseşte o anumită plantă şi

tratamentul

În a treia se menţionează modul de preparare

şi administrarea preparatului

Assyrian Herbal (Londra 1924) – R.

Campbell Thomson – babilonienii foloseau o

farmacopee care cuprindea aproximativ 250

plante, minerale şi de origine animală

Plantele cele mai folosite

Palmierul

Cedrul

Pinul

Smochinul

Muştarul

Cicoarea

Ceapa

Usturoiul

Susanul

Produsele de origine animală (aprox 180)

Şerpi

Şopârle

Lupi

Câini

Lapte de vacă, capră

Produsele apicole

Untura de leu

Excrementele de castor

Urina de vite

Produsele de origine minerală (aprox 120)

Gipsul (sulfat de calciu)

Sulful

Alaunul (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu)

Oxizii metalici

Salpetru (azotat de potasiu, de soiu, de

calciu)

Clorura de sodiu

Săruri de sodiu şi potasiu

Tăbliţele de lut de la Nippur

Obţinerea prin ardere a cenuşei vegetale alcaline

Planta Salicornia fructicosa (Brânca lemnoasă)

Foarte des utilizat în reţetele Mesopotamiene

Farmacopeea sumero-akkadiană

Seminţe

Rădăcini

Tulpina

Frunza

Fructul

Seva vlăstarilor

Farmacopeea sumero-akkadiană

Macerate

Decocturi

Cataplasme

Linimente

Supozitoare

La administrarea medicamentelor se folosea berea şi vinul de palmier

Se foloseau un număr apreciabil de excipienţi

Apa

Berea

Vinul de palmier

Pulberi alcaline vegetale, argiloase, calcaroase

Uleiuri

Formele în care se administrau preparatele

Soluţii

Unguente

Macerate

Supozitoare

Fumigaţii

Cataplasme

Stomac inflamat

Clisme cu Acorus calamus, Assa foetida, curmale, terebentină de brad, macerate

în bere

“Dacă un om are stomacul inflamat, se pun laolaltă şi se macină muştar, spânz, brânca

lemnoasă, obligeană, chimen, eucalipt, salpetru, terebentină de brad; acestea le bea în

bere pe stomacul gol şi se face bine”

“Dacă un om are brusc dureri de stomac, dacă pulpele şi organele genitale îl dor, acesta

va avea dureri în anus ori de câte ori va merge. Pentru a-l vindeca, se macină şi se

amestecă Ammi (chimen indian), terebentină de pin, terebentină de brad şi trandafir; se

amestecă cu o porţiune egală de grăsime; din asta se face un supozitor şi se unge cu ulei

de chiparos, se bagă în anus şi bolnavul se va însănătoşi”

“Pentru afecţiuni ale plămânilor se presară praf de catran peste crengi aprinse de arbuşti

ţepoşi. Se lasă fumul să intre în anusul bolnavului, în gură şi nările lui şi el va începe să

tuşească. Se freacă bolnavul cu o loţiune de apă şi oţet şi apoi se unge trupul de sus până

jos cu unt purificat; se macină seminţe de in şi se pun în lapte. Din asta se face o

cataplasmă şi se lasă trei zile. Limba bolnavului să guste miere şi ulei fin şi el se va

vindeca”

“Dacă un om nu poate urina când simte nevoia, să bea bere în care să pună câteva

seminţe de mac. Se fierbe răşină de Galbanum în ulei, se filtrează şi se suflă în ureter cu o

ţeavă de bronz”

FARMACIA ÎN EGIPTUL ANTIC Civilizaţia egipteană

Cea mai veche civilizaţie

Rezultatul unei gândiri politice

sprijinită pe credinţa în zei

Un medic din timpul domniei lui Ramses I

“Incantaţiile sunt excelente cure, iar curele sunt excelente pentru incantaţii”

Egiptenii foloseau un mare număr de formula magice pentru a face leacurile mai eficiente

Zeii binefăcători invocaţi pentru vindecare

Ra, Isis, Osiris, Horus

Zeul medicinei – Thot

“Cel ce conferă siguranţă” = ph-ar-maki

Grec. pharmakon = “ceea ce poartă pământul”

Herodot:

“În Egipt, medicina, ca şi oracolele, era specializată. Pentru fiecare boală era un

doctor, şi nu exista ceva care să se numească medicină generală. Pretutindeni se

găsea o supraabundenţă de doctori; în timp ce unii erau doctori de ochi, alţii erau

specialişti în cap, dinţi, stomac şi boli interne. ”

Faraonii au dat Egiptului numele de chim = “tărâmul negru”

Papirusul Ebers – lucrare medicală, aprox. 1580 î.H.

Conţine 877 remedii

În ciuda bogăţiei farmacopeei egipteene, tratamentul începea cu o dietă

Medicamentele de uz extern erau foarte des folosite

Durerile de cap

Alifii, masaje şi comprese

Alifie: tulpini de trestie, ienupăr,

fructe de dafin, terebentină, grăsime

Tratarea corizei

Vin de palmier administrat nazal

Dureri de urechi

Melilot şi răşină de Cistus ladamiferus

Dureri de dinţi

Spălături cu Colocynth, eucalipt, anason, Ficus Aegyptie

Blefarită

Cremă cu Aloe, făină de Colocynth, fructe de salcâm, coajă de abanos

Reţetele egiptenilor cuprindeau indicaţii cu privire la modul de preparare şi forma de

administrare a medicamentului prescris

Tehnicile farmaceutice cuprindeau

Zdrobirea

Măcinarea

Fierberea

Răcirea

Strecurarea

Amestecarea

Origine vegetală , animală, minerală

Forme farmaceutice

Poţiuni

Decocturi

Macerate

Pilule

Cataplasme

Unguente

Creme

Inhalaţii

Supozitoare

Clisme

Ustensile farmaceutice

Mojare

Balanţe

Linguri

Site

Cuţite

Greutăţi

Recipiente

Cunoştinţele despre medicamente erau

transmise din tată în fiu sau maestru

discipol

Materiile prime erau depozitate în vase de

teracotă, lăzi, cutii din lemn, coşuri

împletite

Datorită relaţiilor comerciale şi culturale,

terapia egipteană s-a răspândit cu uşurinţă,

regăsindu-se în civilizaţia greacă şi romană

Multe din reţetele străvechi egiptene au trecut în farmacopeea greacă şi apoi în cea

europeana din Evul Mediu.

FARMACIA ÎN INDIA

După civilizaţia Indusului (3000-

1400 î.H.)

Civilizaţia indo-ariană

(vedică) 1400 î.H.–VII d.H.

Civilizaţia medievală

hindusă (hinduismul)

→XIII

Civilizaţia islamo-hindusă

XIII-XVIII

Odată cu renaşterea hinduismului artele şi gândirea ştiinţifică cunosc o perioadă de

înflorire

Cele mai vechi tratate medicale indiene

Samitha sau Corpus → Ayurveda (ştiinţa vieţii)

Ayurveda → cel mai vechi sistem indian de medicină (peste 5000 ani)

Consideră că sănătatea şi boala sunt elementele aceluiaşi sistem

Sănătatea → energiile corpului sunt în echilibru

Dr. Jivaka: “Pentru ca un leac să fie considerat un adevărat pilon al medicinei, el ar trebui

să fie compus din plante crescute într-un sol excelent, culese într-o zi bună şi ar trebui să

fie administrate în doză corespunzătoare la timpul potrivit”

Plante medicinale frecvent folosite

Usturoiul

Piperul, Ghimbirul

Obligeana

Ricinul

Medicamente de origine minerală

Sulfatul de cupru

Boraxul

Sulful, mercurul

Medicamente de origine animală

Veninul de şarpe

Laptele, mierea

Susrutasamitha se descriu peste 700 specii de plante medicinale folosite ca şi

medicamente

“Cel care cunoaşte virtuţile plantelor şi rădăcinilor este un om, cel care cunoaşte virtuţile

apei este un demon, iar cel ce cunoaşte virtuţile mercurului este un zeu”

Forme farmaceutice

Infuzii

Macerate

Decocturi

Pilule

Colir

Unguente

Soluţii

FARMACIA ÎN CHINA Este cea mai mare porţiune din omenire şi

civilizaţie care rămâne şi astăzi un mister

pentru lume

Având în centrul atenţiei Omul, aici se făureşte

de mii de ani o etică care nu va înceta să

frământe contiinţa chineză

Principalele preocupări ale gânditorilor chinezi

Omul ca prezentă în Univers

Omul în relaţia cu mediul înconjurător

Omul şi starea lui de sănătate mentală şi

fizică

Încă din antichitate China avea legături cu:

India

Persia

Egiptul

Grecia

Bizanţ

Roma

unde şi de unde făcea schimb de idei şi

lucruri cu aceştia:

Porţelanurile chineze, creşterea

viermilor de mătase, maşinile

deţesut, hârtia (105 d.H), specii

de arbori, plante şi flori, ceaiul

Tehnica imunizării are origini chineze

Vaccinarea antivariolică

(inocularea virusului din pustula

variolică în nara bolnavului) era

de uz curent încă din secolul XI

Acupunctura

Lumea compusă din 5 elemente de bază: apa, focul, metal, pământ şi lemn

Două principii fundamentale

Yang

Yin

Tratatul lui Li She Cen (1518-1593), Pen-Tsao-

Kang-Mu

52 volume

1074 vegetale

443 animale

354 minerale

8161 reţete

16000 prescripţii

Panax ginseng (tonic)

Ephedra vulgaris (antiasmatic)

Dichroa febrifuga (antimalaric)

Farmacia avea 2 compartimente

Unul pentru primirea clienţilor

Unul pentru farmacist şi elevii săi

Substanţele medicale uscate sunt închise în sertare îmbrăcate în lemn şi dispuse unul sub

altul

Vase de porţelan sau sticlă

Pe fiecare sertar sunt lipite etichete roşii sau galbene pentru indicarea conţinutului lor

Infuzii, decocturi, vinuri medicinale, pilule

Ulcerele venerice erau tratate cu calomel

Guşa era tratată cu alge (iodoterapie)

Ephedra sinica (Ma huang) era folosită în tratarea tulburărilor respiratorii încă din sec. II

î.H (în Europa efedrina este descoperită abia la sfârşitul

sec. XIX)

Produse de origine animală

Placenta

Urina

Sperma

Laptele de femeie

Medicamente de origine minerală

Sulful în tratarea scabiei

Sulfatul de zinc ca diuretic

Aurul

Argintul

Preparate cu arsen

Preparate cu mercur

Forme farmaceutice

Soluţii

Decocturi

Unguente

Pilule

Paste

Prafuri

Sucuri

FARMACIA IUDAICĂ

O parte din cunoştinţele evreilor au fost preluate

de la vechile culturi mesopotamiene

Convingerea că boala este o pedeapsă dată de

zei

Spre deosebire de mesopotamieni, chiar dacă

credeau în etiologia supranaturală a bolilor,

evreii nu acordau atâta importanţă demonilor şi

spiritelor

Pentru ei esenţial era Dumnezeu, cel care

dădea sau lua sănătatea oamenilor

Contaminarea era privită ca un semn de impuritate spirituală

Regulile de igienă trebuiau respectate mai degrabă din motive religioase şi

disciplinare, decât din motive medicale

Existau reglementări legate de numeroase activităţi:

Izolarea bolnavilor

Stabilirea locului şi momentului unde se făceau incinerările

Frecvenţa actului sexual

Spălarea înainte de fiecare masă

Îmbăierea după actul sexual sau după menstruaţie

Tăierea animalelor

Prepararea alimentelor

Interzicerea unor alimente nu avea la bază doar motive medicale:

Interzicerea consumului de carne de porc

- Mare consumator de apă potabilă şi grâne

Permiterea consumului de carne de vită şi oaie

- Comsum mic de apă, consumator de ierburi şi furaje necomestibile

pentru om

Numeroase boli şi epidemii sunt menţionate în Biblie:

Atenţie specială era acordată leprei, ciumei, holera

Medici îşi aveau originea în familia Leviţilor

Era interzisă practicarea medicinei celor cu acuitate vizuală scăzută

Nu era permisă examinare bolnavului la asfinţitul soarelui, în zilele înnorate sau într-o

cameră întunecoasă

În Biblie sunt menţionate unele medicamente:

Balsamurile, mătrăguna, condimentele, uleiurile

Numeroase cunoştinţe medicale sunt menţionate în enciclopedia numită Talmud

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt menţionate arta vindecării practicată de esenieni

cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase (litoterapie)

Evreii au făcut parte dintre cei care au urmat cursurile şcolii medicale greceşti din

Alexandria în sec. IV î.H

Şi-au însuşit cunoştinţe de anatomie şi fiziologie dar şi de alimentaţie,

medicamente şi masaj

Medicii se numeau “rophe” şi se ocupau atât de partea medicală cât şi de cea chirurgicală

Sunt amintiţi şi “făcătorii de aromate”, adică farmaciştii de mai târziu, dar se pare că

aceştia nu preparau medicamente, ci mir pentru ritualurile religioase

Medicina şi farmacia iudaică nu au adus nici o concepţie nouă, nu au dat nici o mare

personalitate medicală, dar au avut meritul de a fi ridicat deprinderile de viaţă igienică la

rangul de reglementare sanitară

FARMACIA GREACĂ

Ţările lumii antice, situate în regiunea

Mării Mediterane, în special Grecia şi

Roma, au influenţat considerabil

dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei umane.

Istoria Greciei Antice reprezintă istoria

destrămării relaţiilor gentilice şi constituirii

relaţiilor sclavagiste. Din punct de vedere

conceptual şi cronologic ea se împarte în 5

perioade:

1.Cretano-miceniană sau egeică – mileniile

III – II î.Chr.;

2.Prepolistică – sec. XI – IX î.Chr.;

3.Polistică sau arhaică – sec. VIII – VI

î.Chr.;

4.Clasică – sec. V – IV î.Chr.;

5.Elenistă – a II jum. a sec. IV î.Chr. – prima

jum. a sec. I d.Chr.

O altă divizare pe etape este:

1. Vechea medicină greacă;

2. Medicina homerică;

3. Filozofii-medici;

4. Hippocratică;

5. Medicina posthippocratică sau elenistă.

Surse de informare pentru medicina greacă sunt:

a) Literare – „Iliada” şi „Odisea” de

Homer; „Corpus Hippocraticum”;

„Historiile” lui Herodot, „Theogonia” de

Hesiod, operele filosofilor.

b) Arheologice – descoperirea Troei (H.

Schliemann, 1870), palatului Cnossos (A.

Evans, 1900), asclepeionului din Epidaur (1881-1887).

Medicina şi farmacia din perioada

cretano-miceniană. Medicina empirică.

Pe teritoriul palatului Cnossos urmare săpăturilor arheologice au fost descoperite

construcţii sanitaro-tehnice: un sistem de canalizare, minunate încăperi de baie,

sistem de ventilaţie.

Grecii practicau o chirurgie simplă, eficientă. Săgeţile erau extrase, plăgile tratate

raţional. Atât cretanii, cât şi grecii antici ştiau că praful de rocă calcaroasă este

hemostatic. Spălau plăgile cu vin vechi (alcool-tanin), le oblojeau cu plante

aromatice hemostatice şi cicatrizante, adesea cu lapte şi miere – acţiune trofică şi

antiseptică.

Se utilizau frecţiile cu ulei şi vin, iar exerciţiile fizice erau considerate izvor al

sănătăţii

Medicina şi farmacia mitică. Zeii vindecători.

Printre zeii panteonului olimpic

mulţi aveau tangenţe cu vindecarea şi

păstrarea sănătăţii. Un zeu vindecător

prin excelenţă era APOLO – zeul

soarelui. Apolo era considerat

vindecătorul zeilor şi zeul

vindecătorilor, fiind supranumit şi

Apolo prophylax (salvatorul sănătăţii,

purificatorul). Observând că o plagă

expusă la soare se vindecă mai repede,

grecii vechi au tras concluzia că

vindecarea se datoreşte intervenţiei

sale. Apolo însă, era acuzat şi de

provocarea bolilor şi epidemiilor prin

intermediul săgeţilor sale otrăvite.

Între zeii invocaţi de cei sănătoşi sau

bolnavi se afla:

HERA – protectoarea familiei, casei,

a gravidelor, a naşterilor, a lăuzelor;

PALAS ATENA – zeiţa încelepciunii;

HIPNOS – întruchiparea somnului;

ARTEMIS – zeiţa vînătorii;

AFRODITA – zeiţa dragostei şi frumuseţei.

Cel mai ilustru reprezentant medical al panteonului olimpic a fost ASKLEPIOS

(ESCULAP la romani), fiul lui APOLO.

Conform miturilor greceşti

Asklepios era semizeu, fiind născut din

legătura lui Apolo cu o muritoare.

Ulterior Asklepios a fost încredinţat

centaurului KIRON, care l-a învăţat

astronomia, botanica, medicina. În

curând elevul şi-a întrecut profesorul şi

a însuşit nu numai măestria vindecării

bolnavilor, ci şi readucerii la veaţă pe

cei morţi, prin ce provoca furia zeului

regatului morţilor Aid.

Asklepios s-a căsătorit la rându-i cu

o muritoare, cu care a avut trei fii şi

trei fiice:

Fii erau: Machaon (patronul

chirurgiei), Podalir (patronul dieteticii

şi medicinei interne) şi Telesphor (ocrotitorul convalescenţei).

Fiicele erau: Hygeia (Igiena), Panakeea (cunoscătoarea leacurilor) şi Epione

(alinătoarea durerilor).

Medicina şi farmacia din perioada prepolistică.

Perioada prepolistică se mai numeşte homerică, deoarece până în secolul XIX,

când pe teritoriul Greciei au demarat săpăturile arheologice, informaţia de bază

despre ea se conţinea doar în poemele epice „Iliada” şi „Odisea” de Homer.

Referirile medicale din aceste opere reflectă nivelul anilor 1000-850 î.Chr.

Conform datelor oferite de Daremberg, în poemele lui Homer sînt descrise 141 de feluri

de leziuni ale trunchiului şi extremităţilor – plăgi superficiale, penetrante, luxaţii, fracturi,

procese purulente.

Tratamentul se reducea la extragerea săgeţilor şi altor obiecte de luptă, scurgeri de sânge,

utilizarea pulberilor analgetice şi hemostatice vegetale cu aplicarea ulterioară a

pansamentelor.

Medicina şi farmacia din perioada polistică. Perioada polistică a istoriei Greciei Antice se evidenţiază prin două fenomene importante

pentru istoria medicinei:

1. Constituirea filosofiei materialiste;

2. Constituirea medicinei sacerdotale.

Medicina sacerdotală se dezvolta pe fondul celei empirice, care exista din timpuri

străvechi. Formarea şi fortificarea cultului lui Asclepios s-a manifestat prin construcţia a

peste 300 de temple în cinstea lui – asklepioane.

Asclepionul de la Epidaur este cel mai cunoscut şi considerat cel mai măreţ.

La Epidaur existau izvoare minerale şi termale, zone împădurite, un teatru şi astăzi

celebru, cu o acustică ce umileşte multe teatre moderne. În plus, existau băi, bibliotecă,

stadion.

Peste tot se înălţau numeroase statui ale zeilor şi ziduri pe care se incrustau texte

Totuşi, principalele forme de tratament erau hidroterapia, procedurile de călire, masajul şi

gimnastica.

Despre utilizarea medicamentelor nu se menţionează.

În cazuri de evoluţie gravă a maladiei preoţii medici apelau la serviciile medicilor laici.

Medicina şi farmacia din perioada clasică. Şcolile medicale

Medicina în Grecia Antică timp îndelungat s-a păstrat ca o tradiţie familială. La

începutul perioadei clasice limitele şcolilor de familie s-au extins: în ele se

admiteau la studii şi persoane ce nu aveau legături de rudenie.

Aşa au luat naştere primele şcoli de medicină, care în perioada clasică se găseau

cu predilecţie după hotarele Greciei propriu-zise.

Dintre şcolile medicale primare se menţionează şcoala din Rhodos (insulă în partea estică

a Mării Egee), din Kyrene (oraş în Africa de Nord), din Sicilia. Ambele şcoli au dispărut

rapid.

Apărute mai târziu şcoala din Krotona (oraş în sudul Italiei de astăzi), din Knidos (oraş de

pe litoralul estic al Asiei Mici) şi din Kos (insulă în partea estică a Mării Egee) au

constituit faima medicinei greceşti antice.

Sănătatea este rezultatul echilibrului forţelor antagoniste – uscat şi umed, cald şi rece,

dulce şi amar etc. – iar predominarea uneia din ele este cauza bolii.

Tratamentul se efectua conform principiului „contraria contrariis curantur”.

S-a pus bazele teoriei umorale („humores” - lichid), conform căreia sănătatea este

amestecul proporţional (eucrasia) a 4 umori – sânge, bila galbenă, bila neagră şi flegma.

Knidienii descriu 7 boli ale bilei, 12 ale sângelui, 5 boli de splină, 5 tipuri de tifos, 4 boli

de rinichi, 5 hidroptizii, 7 ftizii şi numeroase boli ale creerului

Elaborarea principiului de observare şi tratament a bolnavului la patul acestuia – baza

direcţiei clinice în medicină.

Dezvoltarea principiilor etice în medicină.

Şcoala din Kos este asociată cu numele lui Hippocrate al II-lea cel Mare (460 – 377

î.Chr.), care a intrat în istorie sub numele de Hippocrate.

Lucrările lui Hippocrate şi a contemporanilor săi sunt adunate în „Corpus

Hippocraticum”, care cuprinde 67 de cărţi şi e considerat enciclopedia perioadei clasice a

medicinii greceşti.

„Viaţa e scurtă, arta e lungă, ocazia favorabilă trecătoare, experienţa înşelătoare, judecata

dificilă.”

În lucrarea „Despre aer, ape şi locuri” sunt analizate influenţa formelor de relief, a

climei, tipului de apă potabilă, stării aerului asupra stării de sănătate şi de boală. Medicul

este sfătuit să analizeze atent relaţiile cald-rece; umed-uscat; să studieze în ce măsură

plasamentul unui oraş sau al casei; modul de viaţă sunt favorabili sănătăţii.

Principiile tratamentului hippocratic:

1. Primum non nocere;

2. „contraria contrariis curantur”;

3. reechilibrarea umorilor prin eliminarea a ceea ce era în plus (sângerări,

vomismente, clisme, purgaţii);

4. Stimularea forţei naturale de vindecare a organismului.

Medicina în perioada elenistă. Şcoala medicală din Alexandria

După ocuparea Greciei de către armatele macedonene (337 î.Chr.), centrele de

activitate politică, economică şi culturală din cetăţile greceşti se deplasează spre

Asia Mică, Mesopotamia şi Egipt şi îndeosebi spre oraşul Alexandria (fondat în

333 î.Chr.).

Aici viaţa ştiinţifică şi medicală era organizată într-un fel de academie ştiinţifică,

întreţinută de stat.

Termeni medicali de origine grecească:

Chirurgie,

Pediatrie,

Psihiatrie,

Dermatologie,

Oftalmologie,

Hematologie

Etica medicală în Grecia Antică

În „Corpus Hippocraticum” sînt incluse 5 cărţi, dedicate eticii medicale şi normelor ce

reglementează activitatea medicală profesională: „Despre comportarea cuvenită”,

„Jurământul”, „Despre lege”, „Despre medic”, „Îndrumări”.

Farmacia

Medicamente din plante

Medicamente din animale

Medicamente din minerale

FARMACIA ÎN IMPERIUL ROMAN

Medicina şi farmacia în Roma Antică Periodizare:

1. Perioada regală (sec. VIII – VI

î.Chr.);

2. Perioada republicii (510 – 31

î.Chr);

3. Perioada imperiului (31 î.Chr –

476 d.Chr).

Surse de informaţie:

Literare:

„De rerum natura” – Titus

Lucreţius Carus

„De arte medica” – Aulus

Cornelius Celsus

„Historia naturalis” de Pliniu

cel bătrân

„De usu partium corporis

humani” – Galenus

Surse interesante de

informaţie referitor la medicina

timpului sunt şi epigramele

greceşti şi latine

Descoperirile arheologice au

completat esenţial datele refritor la dezvoltarea medicinii romane.

Seturi de instrumente medicale au fost găsite în oraşul Pompeia (1771), Baden (1893),

Bingen (1925).

Importante pentru istoria medicinii sunt construcţiile hidrotehnice:

Apeducturi, terme, sisteme de

canalizare, care s-au păstrat până în

prezent în Europa, Asia şi Africa

În lucrarea „De arte medica” scrisă de Aulus

Cornelius Celsus:

Se află preocupări de dietetică, se

proclamă importanţa climei şi a

constituţiei bolnavului ca factor de

diagnostic, terapie şi prognostic, se

dau indicaţii terapeutice concrete:

sângerare, purgaţie, aplicarea

ventuzelor.

Celsus a introdus în medicină caracterele

inflamaţiei: rubor et tumor cum calo ret dolor

În perioada regală şi până în sec. II î.Hr.

medici calificaţi nu existau.

Tratamentul se făcea la domiciliu, utilizând remediile medicinei populare: ierburi,

rădăcini, fructe, decocturi şi infuzii din acestea, combinate cu remedii magice.

Unul din cele mai populare remedii curative era considerată varza

Medicina şi farmacia

în perioada republicii Anul 510 î.Chr – anul

răsculării romanilor – este considerat

hotar convenţional între perioadele

regală şi a republicii.

În domeniul medicinei această perioadă se

remarcă prin dezvoltarea legislaţiei sanitare şi construcţia ediificiilor sanitaro-tehnice;

apariţia medicilor specialişti; constituirea şi dezvoltarea activităţii medicale şi a

elementelor reglementării statale a acesteia.

Confirmare a atenţiei acordate măsurilor sanitar-

igienice sunt:

Legile celor Douăsprezece tăbliţe (Leges XII

tabularum, 451-450 î.Chr.), concizia şi

simplitatea cărora şi astăzi este admirată de jurişti.

Postulatele imprimate pe plăci de cupru, erau fixate pe coloanele Senatului Roman.

Fiind compuse în perioada republicii timpurii sub presiunea plebeilor, ele au devenit un

exemplu caracteristic al unui cod de legi într-o societate de clasă timpurie.

Pentru înlăturarea deşeurilor organice, începând cu secolul VI î.Chr, în Roma se

construiau numeroase canale subterane de scurgere – cloaca.

Cea mai cunoscută – cloaca maxima, funcţionează până în prezent, fiind inclusă în

sistemul de canalizare a capitalei Italiei.

Toate canalele se deschideau în rîul Tibru, prin ce se explică interdicţia referitor la

folosirea apei de râu.

„Varza este prima între toate legumele. Consum-o fiartă şi crudă...

Ea ajută miraculos la digestie, restabileşte funcţia stomacului, iar

urina celuia care o consumă este un medicament eficace contra

tuturor bolilor... Fărâmiţând-o, trebuie aplicată pe orice plagă şi

supuraţie... Ea va vindeca orice, va alina durerea din cap şi ochi ”.

În secolul IV î. Chr. a demarat construcţia apeductelor terestre şi subterane („aqua”- apă;

„duco”- a duce), deoarece izvoarele subterane nu mai puteau asigura oraşul cu apă

potabilă.

Primul apeduct, cu lungimea de 16,5 km, a fost construit în anul 312 î.Chr. Cu 40 de ani

mai târziu a fost construit următorul cu lungimea de 70 km.

În anul 144 î.Chr. a fost construit al treilea apeduct, care funcţionează până în prezent.

Lungimea acestuia constituia 61 km.

Primii medici profesionişti au fost medicii sclavi (servus medicus), din numărul

ostaticilor militari, în special greci. Sclavul trata familia stăpânului său şi rudele acestuia.

Nivelul înalt al culturii şi cunoştinţele vaste în domeniu cu timpul au promovat imaginea

medicului sclav, şi stăpânii le-au oferit dreptul de liberă practică.

Medicul liber era obligat să trateze fără taxă fostul stăpân, familia, rudele, prietenii,

sclavii acestuia şi să-i ofere o anumită parte din venituri. Au trebuit câteva secole pentru

ca medicina greacă să fie acceptată în Republica Romană.

Un nivel înalt de organizare şi dezvoltare l-a atins medicina militară. Armata permanentă

necesita prezenţa medicilor.

Fiecare cohortă (1000 de ostaşi) era

asigurată cu 4 medici chirurgi.

Pe fiecare corabie militară se afla în

serviciu câte un medic.

Fiecare ostaş era obligat să aibă cu sine materialul de pansament pentru acordarea

primului ajutor şi ajutorului reciproc.

Personalităţi marcante ale medicinii romane

Asclepiade din Bitinia. Iniţiatorul

curentului metodic în medicină

Considera că starea de sănătate sau

de boală depinde de starea în care se

găsesc porii din piele şi mucoase.

Când porii sânt prea închişi

(stenoză) sau prea deschişi (areoză)

apare boala, deoarece se periclitează

intrarea sau ieşirea liberă a atomilor

din natură în corp şi invers.

Principiul de bază al tratamentului, conform

opiniei lui Asclepiade, era următorul: tuto,

celeriter et incunde curare (tratează cu

siguranţă, repede şi plăcut).

Pentru restabilirea stării porilor Asclepiad

recomanda dieta, respectarea igienei personale, hidroterapia, masaj, băi, exerciţii fizice

etc.

Claudius Galenus. Cel mai celebru medic al antichităţii romane.

Născut la Pergam, Asia Mică. Studiază medicina la Pergam, Smirna, Korinf,

Atena şi Alexandria.

După finisarea studiilor călătoreşte mult, iar după revenire în oraşul natal

activează medic în şcoala de gladiatori.

După răscoala gladiatorilor se stabileşte la Roma unde a devenit medicul personal

al împăratului Marcus Aurelius şi al fiului acestuia Commodus.

Este recunoscut autor al circa 125 lucrări dedicate mediciniei, dintre care s-au păstrat

circa 80.

Cele mai ilustre sînt:

„De usu partium corporis humani”;

„De simplicium medicamentorum”;

„Despre anatomie”;

„Metode terapeutice”;

„Anatomia muşchilor”.

Terapeutica lui Galen se baza pe mii de reţete, care includeau plante, minerale,

opoterapice – leacuri preparate din produse animale – splină, ficat, creier, carne de

viperă, excremente etc.

El este acel care a introdus în practica medicală Teriacul, un preparat ce conţinea 70 de

ingrediente între care şi carnea de viperă şi care, pe parcursul perioadei Medievale şi a

Renaşterii era prescris ca panaceu universal indiferent de cauza bolii sau semnele bolii

respective.

Principala lucrare farmaceutică a lui Galen este „De simplicium medicamentorum”, care

conţinea descrierea a 473 de droguri vegetale.

Galen are meritul de a fi clasificat medicamentele după origine, aspect exterior şi acţiune;

de a diferenţia medicamentul de aliment.

Tot el a dat indicaţii în ce măsură un medicament poate să-l înlocuiască pe altul.

Termenul de farmacie galenică are legătură directă cu numele lui Galen.

Dioscoride din Anazarba

S-a distins în special în botanica farmaceutică.

Opera sa principală este De materia medica în care sunt descrise 600 de

medicamente vegetale, minerale, opoterapice.

El descrie obţinerea mercurului, a lanolinei şi altor remedii.

FARMACIA ÎN DACIA

Herodot

“cei mai viteji şi mai drepţi din marele neam al

tracilor”

Dacii aveau o medicină care se situa la un nivel superior

celei populare

La curtea regilor geto-daci se găseu preoţi care aveau în

subordine un anumit număr de sacerdoţi

Chiar şi despre legendarul Zamolxes se spune că

a fost medic

Sacerdoţii făceu experimente, studiind însuşirile

tămăduitoare ale diverselor plante

Concomitent ei aveau şi preocupări astronomice,

urmărind mişcarea astrelor

Concepţia integralistă a medicinei geto-dacice a fost

foarte bine descrisă de Platon

Acesta scrie că Socrates a cunoscut în armată un medic trac care fusese elev al lui

Zamolxes

A învăţat să îngrijească omul în întregime (concepţie

întâlnită şi la Hippocrate)

“Zamolxes, regele nostru, care este şi Zeu,

spune că precum nu trebuie să încercăm a

vindeca ochii fără a fi vindecat întâi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate

să încercăm a vindeca trupul fără să ne îngrijim şi de suflet, şi că tocmai de aceea

sunt boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar

trebui să se ocupe, căci dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să

meargă bine”

Un rol fundamental în practica medicală la geto-daci l-au avut plantele.

Plantele medicinale din Dacia erau căutate şi în lumea greco-romană

Dioscoride menţionează plante din Dacia

Pseudo-Apuleius (400 d.H)

“Herbarius” plante preluate

de la Dioscoride şi plante

reactualizate din acestă zonă

Erau cunoscute plante cu acţiune:

Calmant-anestezică

Cicatrizantă

Antiinflamatoare

Expectorantă

Antihelmintică

Purgativă

Despre medicamentele de origine

animală şi minerală izvoarele nu

spun nimic

Trusă medicală descoperită la

Grădişte Muncelului:

Pensă

Lamă de bisturiu

Placă de cenuşă vulcanică cu

acţiune cicatrizantă

Alifii pe bază de grăsime

animală

În scop terapeutic erau folosite apele

termale şi minerale (Geoagiu Băi)

FARMACIA ÎN AMERICA PRECOLUMBIANĂ

Civilizaţia aztecă

Civilizaţia incaşă

Civilizaţia mayaşă

În domeniul medicinei incaşii îi întreceau pe azteci şi pe mayaşi

Cunoşteau metoda sterilizării în terapia rănilor

Erau pricepuţi la fitoterapie

Ştiau să plombeze dinţii

Vechile idei şi practici cu privire la boală şi medicină pot fi interpretate ca un maestec

inseparabil de religie, magie şi ştiinţă

Utilizau intensiv drogurile halucinogene

Medicamentele erau din plante

Lumea minerală nu a fost nici ea absentă din farmacopeea perioadei precolumbiene

Seva frunzelor de porumb accelera vindecarea rănilor

Grâul măcinat, fiert şi amestecat cu o băutură alcoolică fermantată era folosit la

preapararea cataplasmelor calmante

Cataplasmele pe bază de cartofi erau utilizate în gută

Făina de fasole era utilizată în dizenterie

Seva frunzelor de coca opre voma şi săngerările din nas şi usca ulcerele

FARMACIA ÎN BIZANŢ

În Imperiul Roman de rasarit, cu capitala la Bizant (apoi Constantinopol)

Despre medicina bizantina s-a scris putin

Au dezvoltat o noua organizare medicala.

Actius din Amida a scris un tratat de medicina in 4 volume, in care vorbeste si despre

difterie si unele medicamente

noi din India.

Pavel din Egina (sec. VII)

a fost cel mai mare

chirurg al Bizantului

a folosit bisturiul,

metode chirurgicale noi

lucrari despre tumorile

maligne, cancerul de

san, hemoroizi

În anul 325 la Niceea, la primul

sinod, biserica crestina s-a

decis sa preia grija ingrijirilor

medicale umane. S-au inchis

templele dedicate zeilor

vindecatori, deschizandu-se institutii de caritate creştina, pe specialitati si tipuri de boli.

FARMACIA ARABĂ

Se disting 3 perioade in evolutia culturii si civilizatiei arabe medievale:

1. etapa de asimilare (mijlocul sec. VII - sfarsitul sec. IX)

- este o perioada a traducerilor

- sunt traduse principalele opere din cultura greco-romana si orientala

2. perioada de inflorire (sec. X-XI)

3. perioada de declin (dupa 1100)

In etapa de asimilare, mai ales la Bagdad, dar si la Damasc (initial), apoi la Cairo; se

realizeaza o veritabila scoala de traduceri in limba araba a lui Hipocrate, Oribazius,

Galen, Dioscoride.

Traditia bizantina a spitalului (intemeiat de Vasile cel Mare - 370) a fost preluata, cel mai

celebru fiind spitalul din Bagdad.

Arabii au fost primii mari chimisti ai lumii, ducând la aparitia farmacistului

Medicul trebuia sa delege aceasta functie cuiva cu o pregatire specifica, cu

responsabilitate morala si intelectuala, permitand astfel dedicarea unui timp mai mare

activitatii medicale propriu-zise.

„Cartea lui Mansur” (numele califului) este o lucrare originală, scrisă cu o atitudine

conservatoare („dacă poti, foloseste dieta şi nu medicamente sau daca folosesti

medicamente, alege unele simple si nu complicate”);

nu se admite decat ceea ce se poate deomonstra la patul bolnavului

Cel mai important ramane însă Avicena, din ale carui lucrari amintim:

„Canonul medicinei” (ultima mare sinteza a întregului câmp al medicinei, realizata de o

singura persoană; cea mai limpede şi clară dintre sintezele Evului Mediu)

„Poemul medicinei” - o colectie de 5 carti

FARMACIA ÎN EUROPA MEDIEVALĂ

Primele elemente de medicina apar in manastiri.

Odata cu crestinarea popoarelor germanice, ei adopta punctul de vedere crestin al

medicinei.

Au existat calugari specializati la nivelul medicinei populare.

Prima scoala de medicina propriu-zisa laica din Europa Occidetala este Şcoala medicala

din Salermo

Igiena precara a oraselor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepra,

ciuma, variola, sifilis)

Are loc o decadere a chirurgiei, nu erau permise manevre sangerande, pentru ca medicii

erau si preoti

Primele orase cu facultate de medicina au fost Montpellier (1220), apoi Padova si

Salermo

FARMACIA ÎN PERIOADA RENAŞTERII

Renasterea (sec. XV-XVI) a readus in prim-plan valorile antichitatii.

Pe plan laic se dezvolta doctrina umanista, care considera ca Dumnezeu l-a creat pe om

liber si omul trebuie sa aiba demnitate („Despre demnitatea omului” - Pico della

Mirandelo).

Pana atunci, disectiile fusesera interzise, dar odata cu aparitia facultatilor de medicina, au

inceput sa se permita (prin bule papale) disectii in scop didactic

Andreas Vesalius (Vesal) - belgian, fiu de farmacist, a studiat la Paris (universitatea era

de tip Galenic), dar a terminat studiile la Padova, unde a devenit mai tarziu profesor de

anatomie.

Este considerat intemeietorul medicinei moderne.

Paracelsius (Philipus Theophrastus Bombast von Hohenheim)

considera ca medicina trebuie sa se invete din practica, nu din carti

a facut si chirurgie, chiar daca din punct de vedere religios îi era interzis

precursor în balneologie şi patologie profesionala

Tratate despre medicamente