povesteacopacului phoenix, autor monica muresan

MONICA MUREŞAN

POVESTEA COPACULUI PHOENIX

Tehnoredactare: Mihaela Vilău Coperta: Nicolae Nuşa Teodora

Tipar executat la Tipografia Rapid Trans pe tipar digital.

0722 521 542 e-mail:[email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUREŞAN, MONICA Povestea copacului Phoenix / Monica Mureşan. – Sinaia : Amanda Edit, 2012 ISBN 978-606-8041-63-6 821.135.1-1

MONICA MUREŞAN

Povestea copacului Phoenix

Editura Amanda Edit Bucureşti, 2012

Motto: Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele…

(Apocalipsa, 8:9)


Epopeea Monicăi Mureşan Monica Mureşan a absolvit Facultatea de

filologie din Bucureşti în anul 1980 iar lista cărţilor publicate până în prezent atestă o scriitoare complexă. A publicat volumele de versuri: “Vama de ceaţă” (1992/ ed. II–1993), “Trecere de pietoni” (1996), „Steaua de Murano” (2000), “Ochiul Nopţii” (2006/ ed. II-2008), „Femeie la poarta raiului de sticlă” (2009), “Poeme cu vedere la mare” (2011); proză SF - “Moartea se numea Scumpi” (1996); interviuri - „Exerciţii de normalitate” (2009) şi recenzii - “Kosova literară-Impresii de lectură” (2010).

Volumul de versuri Povestea copacului Phoenix reprezintă o sinteză a liricii autoarei, o epopee asupra vieţii şi morţii, în 39 de cânturi, din care se poate desprinde o viziune structurată asupra lumii, o alegorie construită pe numeroase teme mitologice şi simboluri, între care cele mai importante sunt: eterna reîntoarcere/renaşterea periodică a copacului după tăieri repetate, reiterarea ciclică a universului/ciclurile temporare ale vieţii copacului (tăiat tot la 7 ani de oameni); identificarea arborelui cu axis mundi şi cu arborele vieţii.

Geneza copacului pe buza gropii de gunoi reprezintă naşterea vieţii în condiţiile precare artificiale, generate de prezenţa nocivă a castei conducătoare de oameni mercantili, care utilizează natura în interese proprii: „Era un copac orfan apărut

7

Monica Mureşan

nu se ştie/ cum şi de ce/ n-avea fraţi nici/ surori nici un singur/ fir de iarbă să-i fie alături/ nu avea nici măcar vreun rost/ să apară într-o margine a gropii de gunoi” (I)

Copacul poate fi omologat cu arborele vieţii şi axis mundi, totodată. Rădăcinile chtoniene reprezintă regiunea misterios-germinativă eternă, trunchiul şi coroana – viaţa, iar crengile din vârf sprijină cerul. Prin capacitatea de regenerare şi înălţare spre transcendent, copacul poate fi omologat drept pasăre Phoenix. Poate că şi culorile frunzelor pot fi asemănate cu penele mirifice ale păsării mitice. Ca arbore cosmic, copacul Phoenix se identifică în elanul transcendent cu zborul păsării eroice, acesta luptându-se, in condiţii vitrege, pentru refacere şi înălţare.

Crengile copacului adăpostesc viaţa. Locuirea terestră a omului poate fi de două feluri, una buna şi una rea. Despre locuirea autentică, filosoful Martin Heidegger afirma că aceasta se realizează numai dacă omul trăieşte în armonie cu pământul, cerul, divinitatea şi îşi asumă moartea ca pe o moarte bună. Poetul, ocrotind copacul şi tetrada (pământ, cer, Dumnezeu, moartea bună) locuieşte autentic. El reprezintă acel OM exemplar de care vorbeşte mitologia indiană: „Acum şapte ani răsărise/ din locul altui copac tăiat şi acesta/ ce la rândul său se ivise/ în urmă cu alţi şapte ani/ am jurat că-l voi aştepta/ cu prietenie devotată…” (II)

Numai omului care trăieşte autentic i se revelează fiinţa, ne spune tot Heidegger. Poeta tatonează şi ea această posibilitate: „...dar fiinţa ?

8


după cum revenea de insistent/ bănuiam că şi asta are o legătură/ cu puritatea fiinţei…” (XIX)

Locuirea rea a devenit astăzi dominantă şi ne îndreaptă spre apocalipsă: „cu toate că ştii foarte bine/ noi nu iubim bucata noastră de pământ/ ci paşii ce-l calcă :/ paşii noştri/ tot ce-i al nostru/ aparenţa că ne-am marcat teritoriul/ ce-l avem de străbătut de la început/ şi până la sfârşit/ crezându-ne tot mai atotputernici...” (VIII)

Pentru copac, apocalipsa o constituie tăierea sa repetată, tot la 7 ani, de către oameni nemiloşi, care nu-şi dau seama că îşi distrug astfel propria lor existenţă.

Semnificaţia principală a acestei cifre este temporală: cele 7 zile ale facerii, cele 7 astre vizibile în antichitate (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Soarele şi Luna), cele 7 metale nobile alchimice (aurul, argintul, mercurul, plumbul, staniul, fierul şi cuprul), care s-au format, fiecare, sub influenţa uneia dintre cele 7 planete. Mistica cifrei 7 o regăsim şi la Hesiod care afirma că ciclul vieţii păsării Phoenix este de 957 de ani.

In mitologia indiană, sunt 3 etape yuga (sub semnul aurului, bronzului şi fierului) care alcătuiesc vârstele ciclului kaliyuga, dupa care universul se reînnoieşte ca pasărea Phoenix. Monica Mureşan adoptă ciclul alchimic de 7 etape, noi trăind acum în ultima dintre acestea, epoca fierului.

In finalul epopeii, poeta îşi manifestă încrederea că viaţa va renaşte ciclic, aşa cum a demonstrat-o copacul Phoenix: „se pare că a existat un motiv/ pentru care acolo sus s-a hotărât/ să tânjesc

9

Monica Mureşan

după cer/ şi să mă tot răzgândesc…// De atunci am ştiut oare că după/ de 7 ori 7 totul poate reîncepe ?!” (XXXVIII)

Epopeea Monicăi Mureşan este gnoseologică. Ea se deschide cu uimirea în faţa miracolului naturii, este umbrită de tristeţea şi spaima provocate de lumea ce se înstrăinează pe zi ce trece şi se încheie prin cuvintele copacului asupra sensului vieţii: „Dacă nu reuşeşti să îţi închipui singur/dacă nu poţi găsi răspunsul/ poate că nu meriţi încă să ştii !// mi-a răspuns Arborele vieţii/ iar duhul cuvintelor sale/ m-a ajutat să-mi continui urcuşul.// A mai rămas puţin timp/ puţină linişte.// Cât despre noi / fiinţele de OM/ ne jertfim cuvintelor!” (XXXIX)

Autoarea scrie o poezie lucidă, abordând marile teme existenţiale din perspectiva trecerii devoratoare a timpului. Toate cărţile ei constituie o pledoarie pentru revenire la normalitate. După fiecare carte scrisă, poetul se regenerează pentru a fi capabil să scrie o nouă carte, aidoma păsării Phoenix. Aşteptăm cu interes noua ipostază a Monicăi Mureşan.

Lucian Gruia

10


I. Era un copac orfan apărut nu se ştie cum şi de ce n-avea fraţi nici surori nici un singur fir de iarbă să-i fie alături nu avea nici măcar vreun rost să apară într-o margine a gropii de gunoi creşteau la fel de repede şi el şi groapa iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat primind în schimb o rază de lumină verdele ei timid clipea rar în căldura amiezii dar strălucea în fiecare dimineaţă nu i-am reproşat nimic poemului atât i-am zis: de-acum vezi că în fiecare zi trebuie să-l mângâi el e un copac orfan şi puiandru nici nu ştii când se veştejeşte adu-i o floare desenează-i o pajişte şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea a ta şi a mea şi a muzelor

11

Monica Mureşan

împreună îi putem făuri o grădină de cuvinte aşteaptă şi ai să vezi cum creşte un copac minune ! Aceasta este povestea unui copac şi a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii drama noastră sunt Tăietorii de copaci din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni dar plămădiţi din alt soi de pământ aura lor e veşnic cenuşie dar eu îi văd şi pot povesti totul chiar dacă mulţi nu vor crede unii îşi fac un hobby din a reteza copacii şi a fura cerul. Aşa sparg hoţii de cenuşă casa Tatălui Ceresc în nopţile când cerul şi-a zăvorât poarta albastră. Acum veţi înţelege de ce spun că aceasta este drama Planetei…

12


II. Era prietenul meu - eu micul om de la etajul doi. Acum şapte ani răsărise din locul altui copac tăiat şi acesta ce la rândul său se ivise în urmă cu alţi şapte ani am jurat că-l voi aştepta cu prietenie devotată… atunci el foşnea din ramura crudă trimiţându-mi vibraţii fragile. Cu timpul, m-am deprins cu ele deşi au scăzut în intensitate o dată la fiecare 7 ani dar le simţeai durerea mai mult decât orice şarpe de cuvânt.

13

Monica Mureşan

III. Scriam poezii în care adunam sevă cosmică şi odata cu anii am înţeles că eram în alt plan poetul OM şi mă leagă o taină cu Arborele Vieţii. Frecvenţa pe care se crease legătura aceasta era în afara cuvintelor de lut deasupra structurii de trup şi înăuntrul vibraţiei de suflet. Aceasta îmi dădea apă vie de mlădiţă mie, mlădiţei de OM, la fiecare şapte ani într-o comuniune inexprimabilă am fost om şi arbore legaţi prin fire de soare chiar şi despărţiţi. Atunci nu cunoşteam secretul cifrei 7… ştiam doar că ne serbăm ziua de naştere împreună.

14


M-a lăsat să mă înalţ până aproape de cer lui i-am dat prima oară inima mea străpunsă de o săgeată pe scoarţa lui mi-am încrustat speranţa numelui de la el ştiu să folosesc tăceri ce mântuie şi cuvintele simple dar adevărate ce mângâie. Acestea nu sunt metafore. Am învăţat cum este bucuria de a fi. Am deprins rostul lucrurilor simple şi am înţeles că existenţa poate fi o metaforă. Acum nu mai ştim şi alegem vorbe spectaculoase.

15

Monica Mureşan

IV. În ramurile sale m-am jucat, florile lui mi-au vorbit şi lui i-am încredinţat micul meu secret împărtăşindu-i numele primei iubiri, cu el m-am bucurat de omul de zăpadă al fiecărui an în care creşteam împreună, fiecare cu rostul său… îl îmbrăţişam când nu-mi era bine mă alina şi vindeca alături de el înfloream odată cu mugurii de cântec ai primăverii cu el cântam în ramurile grele de rod când toamna îşi punea cercei de chihlimbar… din primii ani am ştiut: aveam să-l păstrez viu în suflet tot aşa cum şi el avea să păstreze sămânţa speranţei în rădăcina amintirilor despre mine şi mă bucuram să văd cum creşte numele meu încrustat în scoarţă dându-mi curaj şi încredere. Aud pasărea inimii - cântă pentru copacul său şi-n acest cântec plânge salcia şi se zbate bradul se înnegreşte mesteacănul oftează gutuiul se frânge nucul se ofilesc castanii dar esenţa lor încolţeşte în gândul meu şi le aud păsările toate povestind

16


despre răbdare şi câte-n lună şi în stele. Atunci ştiu că una suntem, Om şi Pom născuţi din marea sămânţă comună a începutului iar dacă va dispare unul pierim cu toţii. Pasărea inimii îi cânta copacului iar rădăcina inimii se întăreşte cuvintele dau muguri de iubire trilurile – muguri de zbor rădăcinile - vlăstare de speranţă toată viaţa ne va fi o veşnică rodire din sămânţa facerii începutului care prin noi continuă fără de sfârşit.

17

Monica Mureşan

V. Am învăţat că bucuria este albastră amintirile - galbene tristeţea - maronie fericirea e roz frica-i roşu închis iar speranţa - azurie de aceea de la un an la altul privirile noastre de roşu şi de verde căutau soarele se bucurau de apus şi răsărit îmbrăţişând fiecare anotimp cântând pe furtună… în acest Eden regăsit au venit păsările şi aici ar fi de discutat dacă nu cumva erau nişte Serafimi… privirile noastre descopereau bucuria de a fi ai cântecului de a te naşte din cântec după ce înţelegeau rosturile luau viraje din ce în ce mai largi mai îndrăzneţe un iniţiatic drum le era zborul ducând în cerul mare cuvintele roşii dulci acrişoare ale pământului.

18


VI. Animus, spiritul erau Adevăratele Cuvinte şi nu cele ale Poetului care erau doar amintirile cuvintelor adevărate… Păsările erau glasul vocea planetei iar trilurile - pline de neştiut cum era şi cifra 7 şi nu mai puţin bogate sau însemnate numai pentru că noi oamenii-poeţi sau tăietori nu le înţelegeam! Da, vocile copacilor prin care se auzea vocea pământului se ridicau spre soare doar prin trupurile fierbinţi ale păsărilor şi nu prin cuvintele fiinţei OM care uitase de mult adevăratele cuvinte.

19

Monica Mureşan

VII. Cu timpul fiecare copac îşi are păsările pe care le merită după cum şi noi fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea... un muritor are nevoie de timp pentru a înţelege prin ce trece e ca şi cum nu prinzi bine programul vieţii tale cu orice fel de aparat ai nevoie de o antenă bună sau de o răbdare bine antrenată să ţină loc de antenă pentru aparat îţi trebuie bani pentru antenă – credinţă oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă. Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui de prioritate nimic nu este imposibil conectat la alarma divină trupul simte primul această calitativă schimbare în evoluţie ceva din tine doare dând un semnal - de fapt este locul în care te-a atins El ajungi în sfârşit să contabilizezi singur şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură bucurii sau regrete

20


rogi chipul din icoană să fie mai generos cu timpul şi cu toate celelalte. Recunoşti în cele din urmă: suntem încă formele embrionare ale unui Univers perfectibil în care am fost uitaţi nemântuiţi şi fără putinţă de desăvârşire şi încă nu pricepem rostul pentru care e voia Lui să ne doară îl certăm că ne-a părăsit cu inimă prea uşoară nu desluşim de ce vrea durerea aceea din noi să doară cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi durerile şi-i dăm lui chinurile zicând că nu-s ale noastre gata oricând să primim în schimb darul lui de a nu simţi durerea dar vai ce plăcută-i senzaţia că deşi încă prizonierii nepriceperii despre noi nu suntem singuri şi plini de un optimism incurabil continuăm să ne dorim aceste tranzacţii riscante.

21

Monica Mureşan

VIII. Câtă încredere trebuie să ai în pământul ăsta care se cutremură se îneacă se pârjoleşte şi când nu face nimic din toate astea te fulgeră te doboară te acoperă grosolan cu pietre tot mai mari şi bulgări tot mai mici fără să-i pese ce fals şi totuşi ce puternic pământul ăsta orb mut şi surd crăpat şi însetat să fie el indiferent pentru că nici noi nu-l iubim nu-l respectăm şi când îl dorim de fapt vrem să-l posedăm şi atât? altfel de ce ne e dat să-l călcăm în picioare şi de unde această frică să nu-ţi fugă pământul de sub picioare dar ce altceva să calci : apa cerul focul... unii se pare că au făcut-o nu degeaba se spune crede şi nu cerceta tu însă ce altceva ai mai important de făcut decât acel prim pas de cuceritor pentru ca apoi să nu te mai opreşti cu toate că ştii foarte bine noi nu iubim bucata noastră de pământ ci paşii ce-l calcă: paşii noştri tot ce-i al nostru

22


aparenţa că ne-am marcat teritoriul ce-l avem de străbătut de la început şi până la sfârşit crezându-ne tot mai atotputernici... câtă încredere trebuie să ai !

23

Monica Mureşan

IX. Am visat o vreme că o să fiu şi eu poet şi voi trăi ca ei - trăiesc şi iubesc doar ca ei poeţii ce trăiesc şi iubesc altfel în acea Lume a Fanteziei şi a Poveştilor ce mă ademenise şi mă fermecase nu vreau să iubesc ca simplu om aş dori să iubesc cum ştiu s-o facă numai poeţii - îi ziceam unui prieten imaginar aşa pot iubi lumea întreagă cu pasiune : duşmanul şi hoţul animalul din violator şi animalul sălbatic ce la fel te ameninţă, da, pe toţi voiam să-i îmblânzesc cu bunătate aşa m-aş iubi cu ţepii cactusului şi ai trandafirului pe care i-aş dojeni cu blândeţe - îmi închipuiam - iar creanga de copac ce stă să cadă peste mine

24


mi-ar fi dintr-o dată prietenă aşa pot ajuta delfinii bolnavi balenele sinucigaşe păsările debusolate ce dau cu capul de geam sau cele ce mor din pricini neştiute avioanele ce-şi prăbuşesc pasagerii maşinile ce-şi schilodesc drumeţii casele ce-şi ucid pruncii în explozii aşa îi pot îndupleca pe toţi să admită religia universală a dragostei şi îngăduinţei aşa s-ar vindeca mama noastră Terra s-ar domoli razele nocive ale soarelui ce erupe tot mai turbat... dar am înţeles că îmi apăram visele de realitate şi izolându-mă confundasem iluziile dintr-o lume imaginară cu sentimentele dintr-o viaţă reală.

25

Monica Mureşan

X. Acum vreau să iubesc un Poem-curcubeu pentru iubire şi speranţă şi vreau să-l conving că nu e nicio ruşine ca la rândul său să dăruiască ce-i mai bun din această iubire şi îi mulţumesc că are atâta răbdare cu un om ce şi-a redescoperit omenia. Prima revelaţie nu am avut-o eu ci am descoperit-o după ce altcineva o avusese mai întâi : se spune că ni s-a dat graiul pentru a ne ascunde gândurile iar poezia pentru a le descoperi, cred…

26


XI. Dimineţile sunt tot mai târzii abia încep la vremea când era odată amiază; de parcă m-a ajuns din urmă viitorul ce începe din trecut şi ajunge în prezent una din aceste dimineţi ar fi dorit să mă trezească. Îi auzeam vocea ca prin vis: cine e în privirea ta ochiule ce priveşti luminat de memoria cerului, cine e în privirea ta ce mă priveşte răspunzând tăcut întrebării nepuse? Am înţeles într-o clipă ce nu înţelegeam de-o viaţă atunci vorba mi-a devenit un poem despre cunoaştere şi eu Poetul OM am dat viaţă din viaţa mea celorlalte întrebări ce aşteptau.

27

Monica Mureşan

XII. Soarele mă privea cu ostentaţie îndreptase toate razele împotrivă-mi şi mă scana bucată cu bucată vântul se dădea de ceasul morţii nu-i ajungeau patru răspântii îmi clănţăneau dinţii auzindu-l cum spune că-mi acordă

o atenţie amicală degeaba întrebam: ce-am făcut ? am călcat iarba recunosc am mai şi smuls-o de nervi ce-am avut dar numai câteodată am aruncat gunoaie le-am împrăştiat am poluat apa da dar unii au mai lăsat să cadă şi o bombă-două nu înţeleg de ce să fim condamnaţi cu toţii la grămadă ?! într-o astfel de dimineaţă ursuză de iarnă e bine să dai dovadă de prudenţă aş zice să te culci la loc aşteptând să vezi ce aduc următoarele ceasuri

28


sigur dacă te pierzi cu firea poţi uita lesne că tu eşti stăpânul universului, posesor de noroc divin sau şi mai bine fă cum spune preotul : trebuie să ne înălţăm minţile! desigur spre a domoli odată şi odată natura asta îndărătnică.

29

Monica Mureşan

XIII. Se spune că există o clipă mare cât viaţa întreagă apare în taina primei raze ce sfâşie un voal de ceaţă sub cerul scund al dimineţii doar atât înţelegi: că poate să ajungă şi până la tine acea lumină bogată de făptură divină retrăind-o rar şi doar când vocea nelumească te învaţă să iubeşti

la fel e cu luna - te veghează blânda ei rază până adormi strângînd-o în braţe şi îţi e de ajuns la ce bun orice definiţii ea nu şi-a întors niciodată faţa de la noi.

30


XIV. Un timp cu margini tocite surâde strâmb ore ciobite îmi pătrund carnea de gheaţă în urmă rămâne deschisă o rană albă morenele de-acum au secat urc scările zilelor albe pe fiecare treaptă recunosc cicatricea zilelor negre nu mă învăţ încă minte că le port chiar dacă nu se văd probabil o lumină din interior mi le arată cum se înmulţesc înnoite şi deja zgâriate de marginea cu zimţii tociţi a clipei se dezgheaţă timpul apoi se contractă în locul iernii a venit primăvara iar teii miros a îngeri.

31

Monica Mureşan

XV. Devii portavocea unui poem şi el evoluează alături de cititorul său - auzindu-l ceilalţi devin autori. Dacă înveţi să întrebi ce trebuie prin el găseşti răspuns întrebărilor - este modul încă imperfect în care se manifestă la nivelul nostru rara intuiţie de a cunoaşte extazul prin rapsodie poemă şi culoare poemul va interacţiona prin cuvântul său cu celelalte cuvinte din tine cu muzica sau culoarea această relaţie va rezona în spaţiu şi timp şi ce altceva ar putea să fie trilul unui poem de dragoste şi iubire neîntreruptă dacă nu darul divin cuvântul ce ne reprezintă : OM

32


XVI. Mai întâi a fost ideea ce a prins viaţă aşa cum la început a fost Cuvântul cel veşnic al Celui Veşnic iar cuvântul care era s-a întrupat devenind trup de carne şi noi, oamenii - carne pentru cuvinte şi trup pentru văzduh. Cresc odată cu ideea ce-mi dă viaţă - sunt un cuvânt cuvântul prin care sunt mă binecuvântă şi eu îl rostesc. Cuvântul care mă rosteşte cuvântă apoi găsindu-şi singur cărarea. Iar Cel ce este în mine răsună în tăcerile-mi uimite şi acestea adunate în seva cosmică se cuvântă între ele până se fac auzite înţelese. După ce s-au trezit la viaţa graiului nu mai pot fi şterse rămân în univers veşnic ele sunt veşnicie tot astfel sunt eu fiinţa de OM

33

Monica Mureşan

născută din cuvintele ce s-au adunat pentru a mă naşte: cuvintele pe care le gândesc încă nu ştiu să vorbească dar inima lor bate cum firul de lumină străbate subţire tăriile cerului.

34


XVII. La început poemele şchioapătă delicate fragile şi desculţe arareori ajung la linia de sosire iar acolo arată altfel decât acelea ce luaseră neştiutoare startul poate le-ar fi mai bine să fie păsări s-ar învăţa cu greul de a te înălţa într-o unică rostire ce dă viaţă şi unui copac şi unui om dar aşa, cine să le înveţe că visele habar n-au de zbor iar poema lor dispare totdeauna în zori nici nu-i de mirare că ele mă-ntreabă de ce scriu mereu altfel după ce visez iar visul îmi arată unde se duc când nu le trădează oglinzile cerului îmi zic: ah, ce frumos e spectacolul propriei vieţi în această nouă dimensiune când există semne !

35

Monica Mureşan

XVIII. A doua revelaţie a fost despre cifra şapte şi a venit după ce-am înţeles o parte din prima: cifra 7 are puritate matematică, dar fiinţa ? În legătură cu această revelaţie puţin cunoscută un ecou îşi arunca din nou întrebarea ca pe o piatră: dar fiinţa ? pe aceasta pesemne am tot rătăcit-o sau uitat-o… doar cerul ar fi putut spune cum tremură şi sângeră orice piatră aruncată!

36


XIX. Lucrurile se precipită ca în Acceleratorul de particule mesajele uneori se suprapun: trăim o criză din cauza pierderii sau absenţei sensului vieţii şi ecoul revine: dar fiinţa ? Dimensiunea timpului s-a modificat e „rectiliniu” sau monoton şi plictisit dar nu omul uită de timp ci timpul uită de om şi chiar şi de sine, cuprins de o febră cosmică el tinde să se micşoreze şi deranjează spaţiul, căruia nu-i convine o schimbare de statut, cu atât mai puţin o „contracţie dezavantajoasă”. Nu întotdeauna înţelegeam ce spun vocile deşi le auzeam, nu le vedeam culoarea şi cred că şi asta avea legătură tot cu adevăratele cuvinte în gândul meu creştea ecoul îndoielii: dar fiinţa ? după cum revenea de insistent bănuiam că şi asta are o legătură cu puritatea fiinţei…

37

Monica Mureşan

XX. Cresc odată cu gândurile ce mă cresc şi mă urcă - dar când eu nu voi mai fi ele nici nu dispar şi nici nu rămân singure se au pe sine pentru totdeauna dacă nu îmbătrînesc şi nu se văd este pentru că realitatea nu se vede pe sine, mi-am zis dar dacă sufletul e singur ca pomul şi am fi copaci am avea atâtea suflete câte păsări cântă în noi ? logic aşa ar trebui deşi nu ştim nici măcar dacă nu-i prea cald dar dacă sufletul e singur ca omul oare şi pasărea şi copacul au suflet la fel de sensibil? Unii spun că sufletul vine din stele iar luna în astrologie reprezintă sufletul atunci există eclipse de suflet… logic aşa ar trebui să se spună dar oare totul e logic într-o realitate care nu se vede pe sine ?

38


Cresc odată cu gândurile ce mă cresc sunt un copac de gânduri atrase de ultima lor frontieră un copac cu toate ramurile gândurilor înălţate către spaţiul imaginar unde ele m-aruncă privesc cerul ce urcă până la celălalt cer al gândului şi mai departe străbate până în pânzele albe de acolo mi se spune: când nu vei mai fi gândurile tot urcă mi-e teamă să-ntreb ce se întâmplă cu sufletul rămas singur fără omul său în atâta spaţiu nestrăbătut de gândire ori cântec oare dacă am fi copaci am avea noi atâtea suflete câte păsări cântă şi cine ştie dacă în gaura neagră din stratul de ozon nu-i prea frig… dar dacă şi pasăre şi om şi copac şi frunză şi iarbă şi spaţiu şi timp au toate un suflet comun şi nimic nu are sfârşit între pânzele albe ? Cresc privind spre cer cum copacul cu gânduri mă creşte şi în spaţiu mă urcă iar timpul înapoi din el mă aruncă în acel space near to the final frontier.

39

Monica Mureşan

XXI. În vremea celor din urmă 7 ani cerul şi pământul se aflaseră în armonie până în cumpăna acestei nopţi când cete plumburii invadară din nou crugul cerului : apar şi dispar iar noaptea se umple de foşnetul de stihie cu pas iute numai ochii de fosfor se-aprind în privirea goală de sub masca de cenuşă. Vin pe furiş de pe altă planetă de aceeaşi culoare cu cerneala de sepie în care copacii zac descărnaţi soarele a împietrit luna a fost de mult înlocuită cu un pumnal de silex apar din alteralitatea materiei cuvinte negre născute din gânduri opace pe care în timpul celor din urmă de 7 ori 7 ani am învăţat să le recunosc - prin ştiinţa păsărilor le înţeleg le aud…

40


XXII. Poate că scopul şi motivul pentru care acest copac tăiat renăştea ciclic precum Pasărea Phoenix, este tocmai acela că ei, pomii, copacii trebuie să supravieţuiască doar-doar o să ne reamintim noi ce avem de făcut. În timpul celor de 7 ori 7 ani pe care-i urcasem treaptă de treaptă într-un traseu spre propria mea evoluţie am întâlnit multe cuvinte abandonate sau rostite pe jumătate şi rămase de la alţii la groapa de gunoi a cuvintelor. Arborele vieţii este format din ramuri simbolice care au o influenţă aparte în destin...

41

Monica Mureşan

XXIII. Aud şi înţeleg: „Copacul e tot mai găunos dar pare tot mai falnic de ce oare tot ce e mai găunos pare a fi mai falnic şi de ce mândria asta a lor ne enervează pe noi, Oamenii gri ?! Oricum, e singurul nostru mod de a vedea cerul... acum e târziu el nu mai e deşi era atât de înfrunzit încât prin contrast oricine recunoştea clar albastrul înalturilor ! Nu mai e… şi nimeni nu se mai înalţă doar aşa am aflat unde locuia cerul şi faptul că fiecare cer îşi are copacul lui şi păsările sale… din mijloc săreau mierle de dedesubt se auzeau vrăbii deasupra erau ciocănitori iar mai sus – privighetori… de când a dispărut nu mai există cer pe pământ a rămas doar un buştean prăvălit pe care vin ciorile - se ştie, ele se hrănesc cu orice fel de cadavre.” ……………………………………............ Captasem unda unui poem cenuşiu.

42


XXIV. Auzeam şi nu puteam pricepe, ascultam dar nu puteam înţelege, cercetam şi nu puteam crede ce spun – pe atunci credeam încă în orice şerpi de cuvinte alunecoase fără să le deosebesc pe cele de care ne putem lipsi. La nouă zile după anul nou a plouat cu păsări din cer… Cinci mii de păsări moarte şi o sută de mii de peşti… În întrega lume păsările mor ca secerate, plouă cu mierle, raţe, grauri, vrăbii, stăncuţe, lebede, porumbei şi mii de peşti morţi cu ochii scoşi stau aliniaţi pe plajele lumii… Râurile îşi schimbă culoarea în verde aprins… Mare nostrum: un coşmar pentru delfini eşuaţi… Se împlineşte Apocalipsa? Experţi în sălbăticie încearcă să salveze berze pe cale de dispariţie...

43

Monica Mureşan

XXV. Doamne, mă dor toate frunzişurile mele neo-impresioniste de pădure singură şi bătrână, rădăcinile nervilor desfiraţi s-au pietrificat, mai bine ofeream iernii durerea aceasta gri-sidefiu al cărei termen de valabilitate nu mai vrea să expire! Sunt o pădure amărâtă şi tocmai bună de topor, noroc că şi pentru asta trebuie aprobare… Doamne, priveşte cum zboară prin mine gâze mici, sure, tăcute, necatalogate, mă trezesc spintecată de umbra lor rece şi rea apoi îmi dau seama că numai ele contează numai despre ele este vorba şi eu – un simplu decor pentru gâze foarte ocupate cu propriile zboruri un rece fior îmi dă de veste că am devenit un puzzle pentru gâze cred că pentru ele am preţ bun în sintagmentarul zilnic.

44


XXVI. Auzeam şi nu puteam înţelege: când eşti stea sau copac sentimentele nu te dau de gol. Altfel stau lucrurile când eşti om şi te îmbeţi cu vorbe goale şi mincinoase ce te abat de la drum fiindcă par ademenitoare acum ştiu: în dragoste faci schimb de sentimente chiar schimb de inimi dar ajungi să ţi-o şi pierzi când celălalt doar ia însă nu dă… Tu cum de plângi şi cum de te mai rogi, bătrână pădure de cenuşă?!

45

Monica Mureşan

XXVII. Acesta e un poem dăruit copacului său de suflet. Copacul este expresia unui suflet înmărmurit. Plastic el dă formă acelui început ce te face să duci palmele în dreptul ochilor de parcă nu poţi înfrunta strălucirea aceea puternică în care apare minunea, când e să apară, şi crezând că nu vezi bine împreunezi mâinile în rugă mută sau crezând că nu auzi bine ce auzi îţi acoperi urechile. E un zbor înmărmurit în sine, un răspuns la mirare - parcă sufletul zborului însuşi ar fi renunţat dintr-o dată să mai zboare… în el se opreşte mai întâi sufletul când pleacă pe celălalt tărâm un punct de trecere - prima vamă pământeană înaintea celorlalte din care

46


i se dă voie să zboare între cer şi pământ. El se hrăneşte şi cu sevă muritoare şi cerească - aceea din care s-a ospătat cât timp l-a strâns viaţa în braţe şi aceeaşi pe care fiecare o înapoiem când nu mai avem la ce o folosi. Şi sufletul lui îşi ia rămas-bun de la pământ mulţumindu-i pentru adăpost şi ocrotire le mulţumeşte păsărilor - neştiutoare suflete ale cerului... Un stol de păsări face cât un suflet de copac ce are atâtea ramuri câte aripi au păsările lui dar asta ne-ar putea zice mult mai bine ori copacii ori acele păsări numai să putem noi auzi…

47

Monica Mureşan

XXVIII. Câteodată poemul tace. Strâng pentru el cuvinte alese îi descriu minunatele avantaje de a continua să creeze uite, îl momesc, vei ajunge astfel şi la pensia suplimentară ai tot viitorul în faţă ar trebui să fii plin de speranţe. Se face nevăzut cu tot cu speranţele mele pe scara de serviciu. Nu l-am uitat şi m-am bucurat când l-am auzit iar: el era vechiul meu poem dar poliglot comunitar şi căpşunar. De curând a sunat să întrebe dacă am nevoie de ceva de fapt voia să ştie ce mai fac prunii noştri de acasă. Am închis. Cum era să-i răspund că prunii mor fără poemul lor?!

48


XXIX. Un strat de tăcere un prag de pământ Un strat de tăcere un prag de foc Un strat de tăcere un prag de apă Un strat de tăcere un prag de cer E mult doar până treci

de toate vămile tăcerii…

49

Monica Mureşan

XXX. Între imaginaţie şi realitate adevăr şi închipuire dar într-o lume relativă ce e cu adevărat bine şi ce e rău unde e graniţa dintre ele? Dacă darul de a scrie vine de la El oare nu-i acest fapt o împuternicire şi nu are ea un scop? căci iată pentru a scrie jertfim lemnul copacului chiar scriind să nu mai fie tăiaţi !

50


XXXI. Fragede şi nou-nouţe apar cuvintele primăvara după ce înţeleptul cuvânt al iernii îşi lepădă cojoacele din piele tăbăcită de clipe şi tăcere fragede uşor prostuţe se îndreaptă ele spre lună crezând-o Împărăteasa Lumilor celor văzute şi nevăzute un lujer de vocale pipăie semnele aspre gravate adânc în jurul ochilor ai gurii închipuindu-se a fi cuvinte deştepte şi mari dar din ele picură rouă nu sânge sau doar sânge de rouă şi acela nedestul şi încă nu s-a născut ecou de lumină în frunză - abia se aprinde în noile cuvinte tămâia din mugurii de rugăciune

51

Monica Mureşan

pe când în arbori înfloreşte alb rug din arome amare şi nu se aude oftatul de roadă subţire e-o nebunie natura asta chiar dacă în puţine cuvinte şi ediţie limitată.

52


XXXII. Ştiu şi cunosc dinainte de a cunoaşte florile tainei: ochii şi auzul se deschid omul iubeşte cântă şi primeşte frumuseţea din jur ca hrană. Nefericirea noastră este că nu iubim şi nu înţelegem sufletul ci trupul nici nu ştim cine pe cine supără iar neîncrederea în trup se transmite sufletului încă necunoscut. Iar acolo ne aşteaptă cu nerăbdare un suflet frumos şi primitor pe care îl ştiam dinainte de a-l cunoaşte numai că nu-l recunoaştem. Câteodată iubim pe cineva din confuzie: crezându-l că ne seamănă crezând că e ca noi parte din noi. Dar cum să iubeşti pe altul cu adevărat când nu te iubeşti pe tine însuţi?

53

Monica Mureşan

XXXIII. Teama este cel mai mare rău al lumii. În viitorul acestui poem Poetul se va îmbolnăvi de teamă ca spaţiul de marginile sale iar de această boală a nemărginirii va suferi şi cuvântul şi sufletul dar poetul nu se mulţumeşte niciodată că sufletul e nemuritor el va dori ca şi cuvintele sale să fie nemuritoare. Încă dinainte de a le cunoaşte el, Poetul, suferă pentru cuvinte fără a şti că dacă alege greşit acestea mutilează lumea toată iar dacă plantează seminţe de vorbă dulce şi-i convins că ele vor schimba ceva doar acestea vor ajuta la prefacerea lumii gândurile rele apar din cauza temerilor de tot felul la facerea lumii el nu pare a fi fost creat poate exista numai în Cel Veşnic dacă nu cumva deja creştea dând rod de vorbă dulce într-unul din cei doi Pomi - al vieţii şi al cunoaşterii binelui şi răului ...

54


Poate de aceea unii ştiu şi cunosc dinainte de a le cunoaşte florile tainei şi în primii şapte ani ochiul de copil poate vedea şi altfel accesând energiile subtile elementale - gnomi, ondine, nimfe, sirene, silfi, elfi şi salamandre...

55

Monica Mureşan

XXXIV. Fiecare încearcă să se descopere - ca şi cum te mai poţi reinventa după ce un verb pervers tocmai te aruncă într-o experienţă reflexivă. Uiţi cum e să fii copil ajungi adolescent te transformi în bărbat sau femeie iar copilul din tine nu te recunoaşte. Un exemplar uman nu poate să-şi croiască viaţa ca o husă pe măsură: unul în celălalt deveniţi matrioşele din galeria cu figurine zâmbitoare stăm de pază în cuşca net-ului neclintiţi la post fix adoptăm poziţia pasivă a chipului cu zâmbet împietrit recăzând în uitarea unei posibile existenţe virtuale şi ne entuziasmăm cu inocentă mirare că tocmai am descoperit o nouă soluţie cu factor mare de protecţie pentru viaţa viitoare... uitarea de sine.

56


XXXV. Am înţeles că a rămas puţin timp şi linişte … cât despre noi fiinţele de OM ne jertfim cuvintele nu faptele! Şi ne mai întrebăm cum de se înmulţesc cozile de topor ?! Adeseori în ascensiunea mea cuvintele acelea străine abandonate pe treptele cunoaşterii mi se lipesc de trup îngreunându-l trăgându-mă înapoi. Mă îmbată mai mult decât băutura care nu mă îmbată fumul halucinant al ţigării care nu-mi mai prieşte sau aburul înşelător al cuvintelor-capcană din calea cărora trebuie să ştii să te fereşti pentru că odată născute nu mai pot fi stăpânite.

57

Monica Mureşan

XXXVI. Cad picături ascuţite ca acul de viespe. Măruntaiele pământului clocotesc. Nori de cenuşă vânătă acoperă fruntea înaltă şi senină a cerului. Totul se petrece din cauza unor turbulenţe misterioase din atmosferă… Cad stropi verzui - ploaia acidă îşi varsă fierea şi ropotul lor de fiară însetată sperie tăcerile văzduhului pustiu cerul e un deşert mirarea te gâtuie se instituie o stare de galben ce trece în portocaliu apoi roşul se transformă în negru parcă cineva răstoarnă catran începe starea de unu la care oamenii renunţă, neştiind se întorc în starea de timp zero divinul din ei se topeşte se scurge ca apa în pământ iar pământul le întoarce spatele nerecunoscându-i din aburii făpturilor se înalţă un zid de apă mare de n-ai putea şti cât de mare pândeşte împietrit din zarea neagră şi mută. Aceea a fost ziua în care a nins pentru ultima dată cu fulgi mari şi albi

58


fulgii aceia fierbinţi s-au pietrificat în atmosfera densă făcându-se gloanţe cerul mitralia oameni şi vietăţi pomi şi ape totul scrâşnea metalic dezarticulat au zis că s-ar putea să fie un cutremur artificial - parcă mai avea importanţă… Cred că visam şi în acel ultim şi grăbit vis se făcea că mănânc dintr-o carne de miel bine prăjită: întindeam cu poftă pâinea în sosul mustos şi aromat dar nu mă săturam deodată a început mugetul părea o muzică dată prea tare ţineam gura deschisă larg să iasă presiunea un-doi-trei-patru inspiri expiri gura maree! în general frica are mai multe stadii dar cum s-o dai mai încet... nimeni nu s-a gândit la un aparat pentru contorizat frica cum s-o închid de tot, mi-am zis… evenimentele m-au surprins în acel vis nu mi-am dat seama de când căzusem pradă gândurilor rele îmi era gândul numai la mâncarea rămasă acolo undeva neterminată. Abia atunci am văzut: jumătate de miel era viu, plângea privindu-mă rugător şi avea blăniţa pârlită pe când cealaltă jumătate sfârâia aburindă mirosind ademenitor!

59

Monica Mureşan

Se spune că Luna Neagră nu există ci e mai degrabă un loc păgubos or, cum poate fi un loc inexistent păgubos cum poţi vedea pe cerul negru o lună neagră ce, au luat-o razna şi lucrurile care nu există ? Saliva încă mai păstra gustul mâncării. Nu ştiu dacă visul se terminase cineva amintea de o “netezime mentală” şi eu în vis sau nu simt că trebuie să scuip ca la dentist când îţi ia aspiratorul şi devii un rezervor prea umplut cu tine însuţi de te îneacă fierea... lupta cu gândurile negre nu se câştigă uşor.

60


XXXVII. Începe totdeauna cu un frison, o angină, o angoasă... devii alergic la întâmplări vuietul gândurilor te ia pe sus dai cu capul de un nor de praf: clepsidra nopţii se sparge acoperindu-te cu un strat impermeabil de corpi de origine incertă – fosforescent ca meduzele un fir de idee forează în materia fertilă a închipuirii căutând o alternativă o ieşire de serviciu aspiri la o viaţă deşurubată căreia nu i se potriveşte niciun nit nicio lipitură cu indolenţă dintr-un fitting se prelinge o lacrimă pentru care nu există bariere încă mai crezi că secunda aceasta legată cu dublu nod sub bărbie nu va avea puterea să inunde ori poate că de milă se va umple de la sine şi precum o piatră aruncată peste umăr

61

Monica Mureşan

va pocni pe cine-apucă altminteri va urca mai departe lăsând în urmă acel pliu cutanat al clipei ce s-a crezut şi oră şi eternitate dar poate că ideea că există secunde ce scapă de sub control cum picătura dintr-un racord slăbit va stimula circulaţia prin vechile vase comunicante ale timpului probabil de aceea se spune că există o clipă cât o viaţă dar nu neapărat de graţie, e mai degrabă o formă rară de alergie la ultima suflare a timpului şi nu ai anticorpi…

62


XXXVIII. Căutam orbecăind punctul de sprijin locul care ştie totul despre mine copacii care m-au văzut crescând vântul ce-mi ştia mirările

primului cuvânt răsăritul de soare luna plină prima dragoste ce se topise precum ceara luând forma inimii - redându-mi o nouă formă dintr-o materie îndrăgostită şi topind în creuzetul sufletului trunchiul celălalt de copac retezat şi aşa m-am întors la vârsta de şapte clipe când la doi paşi de mine Duhul mă aştepta fixându-mă cu tulburele-i ochi de apă caldă şi adâncă … inspiri, expiri... se pare că a existat un motiv pentru care acolo sus s-a hotărât să tânjesc după cer şi să mă tot răzgândesc… De atunci am ştiut oare că după de 7 ori 7 totul poate reîncepe ?!

63

Monica Mureşan

XXXIX. Dacă nu reuşeşti să îţi închipui singur dacă nu poţi găsi răspunsul poate că nu meriţi încă să ştii ! mi-a răspuns Arborele Vieţii iar duhul cuvintelor sale m-a ajutat să-mi continui urcuşul. A mai rămas puţin timp puţină linişte. Cât despre noi fiinţele de OM ne jertfim cuvintelor!

64


BIO-BLIOGRAFIE

Monica Mureşan: n. Piteşti (24.12.1953). A absolvit Liceul teoretic Aurel Vlaicu (1972), Facultatea de filologie-Bucureşti (1980). Activitate literară: Debut: 1968, poezie în revista “Aripi” a Liceului Aurel Vlaicu; 1980, proză S.F., Revista “Argeş”, Piteşti. Debut radiofonic: 1978, poezie. Debut TV: 1993, poezie/Viaţa Spirituală. Publică articole, reportaje, interviuri, cronici, precum şi eseuri, versuri şi proză literară, în diferite ziare şi reviste literare ca: Magazin, Luceafărul/Canada, Mioriţa noastră/S.U.A.; Bună Ziua, Jertfa, Mesager, Caţavencu, Opinia Publică, Placebo, Astra, Biserica de Lemn, Sud, Esteu, Poesis, Cafeneaua Literară, Revista Nouă, Poezia, Dor de dor, Citadela, Conexiuni/S.U.A., Agero-Stuttgart, Climate Literare, Origini, Vatra Veche, Alternative/S.U.A., Impact, Viaţa de pretutindeni, Argeş, Caligraf, Portal-Măiastra etc. Este prezentă şi în massmedia de limbă albaneză cu poezie/cronică literară/eseu (traduse în albaneză de Baki Ymeri): Zëri i ditës, Prishtina Post, Bota Sot, Zemra Shqiptare, Fieri, Dituria, Tribuna Shqiptare/Canada etc. Colaborări la TVRM, Cititor de proză/Faleze de nisip, Radio România Cultural. Premii obţinute: 1987-88/Premiul pentru poezie al Cenaclului Literar Enăchiţă Văcărescu; 1988/Premiul pentru poezie al Revistei Familia/Oradea la Festivalul de la Cicârlău/Baia Mare; 2011/Premiul special/eseu la a IV-a ediţie a

65

Monica Mureşan

Festivalului Internaţional de creaţie literară ,,Titel Constantinescu”/Rm. Sărat; 2012/Menţiune-poezie la Festivalul Internaţional de poezie si epigrame „Romeo şi Julieta la Mizil” (2011/2012, ed. a V-a); 2012/Premiul I la Concursul Naţional ,,Ion Creangă ” de creaţie literară - Poveşti/Iaşi. Volume apărute: “Vama de ceaţă”, volum debut versuri, Ed. Excelsior, Bucureşti, 1992 / ed. II – 1993. “Trecere de pietoni”/versuri şi “Moartea se numea Scumpi”/proză SF, Ed. Pygmalion, Piteşti, 1996. “Steaua de Murano/ versuri, rom.- fr., Ed. V. Cârlova, Bucureşti, 2000, trad. Paula Romanescu. “Ochiul Nopţii”/poeme, Ed. Viaţa Arădeană, Arad, 2006/ ed. II-2008. „Femeie la poarta raiului de sticlă” poem dramatizat, Ed. Nouă, Bucureşti, 2009. „Exerciţii de normalitate-Idei în dialog”, interviuri, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2009. “Kosova literară-Impresii de lectură”, rom.-albaneză, trad. Baki Ymeri, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010; “Poeme cu vedere la mare”, Ed. Antares, Galaţi, 2011. Antologii literare: “Arca îmblînzitorilor de fantasme, proză fantastică, Antologie 2000”, Ed. Euro Vida M.; “Întîlniri în cuvânt”, Ed. SSR, Bucureşti, 2002; “Cercuri pe apă”, Ed. M.I., Bucureşti, 2002; “Orpheon - între tradiţie şi modernitate”, Ed. Tipoexim, Bucureşti, 2002; Ed. Granada, Bucureşti: “Regina nopţii”, 2004; “Exotice”, 2005; “Ipostazele fantasticului contemporan”, 2006; “Armonii baroq”, 2007; “Antologie Dor de Dor”, 2007; „Miresele

66


cuvântului”, Antologie a Revistei Albanezul / Shqiptari & UCAR, Bucureşti, 2009; Antologiile revistei SINGUR/Proză, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Antologiile revistei „Climate literare”: „Boema 33”, nr. 1-7/ 2009-2011; “Între Râmnice”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil”, Ed. LVS Crepuscul, 2012.

67

Monica Mureşan

Referinţe critice

Poeta a debutat editorial relativ târziu, lirismul ei mustind de reflecţii acide la adresa stărilor sociale anchilozate neavând prea multe şanse să treacă prin sita cenzurii realist-patriotard-comuniste. Abia în 1992, placheta de versuri Vama de ceaţă oferea cititorilor de poezie surpriza unui glas poetic distinct, de o ironie subtil distilată şi de un bun-gust remarcabil. Cea de a doua carte a sa, Trecere de pietoni, reprezintă un evident salt valoric al exprimării poetice, orientat spre o tematică de şi mai mare gravitate, în care tulburătoare întrebări existenţialiste se întrepătrund cu persiflarea ingenuă a conformismelor comode – trăsătură caracteristică, originalitatea cea mai pregnantă nu doar a liricii Monicăi Mureşan, ci şi a prozei sale din volumul Moartea se numea Scumpi. (Haralambie Grămescu, manuscris, ian. 1997)

Poeta Monica Mureşan este – structural – meditativă (...) Metafora, sugestia, spunerea în sine păstrează puterea de penetrare în realul miraculos, în fascinant. Puritatea sufletească face parte integrantă din aspectele neobişnuite ale vieţii acestei autoare de poeme, parcă „rupte”din spaimele şi bucuriile existenţei ei. (Al. Fl. Ţene, Monica Mureşan – Steaua de Murano, Ed. V. Cârlova, 2006, ARP/O carte pe zi, 2007)

68


Monica Mureşan – Ochiul nopţii, poeme

(Editura Viaţa Arădeană, 2008). Observaţii subtile, concentrarea versului, a poemului până la cristalizare, hipersensibilitatea, viziunea lină asupra existenţei, fragmentarismul (toate poemele încep cu puncte de suspensie şi au titlul în paranteză şi la urmă) – acesta sunt particularităţile poeziei Monicăi Mureşan. (Dumitru Augustin Doman, Revista Argeş, Spectacolul literaturii, iunie 2008)

După moartea lirismului nu ne-a mai rămas nimic memorabil de făcut decât renaşterea lui. Monica Mureşan alege o cale de mijloc (...) cultivă colocvialitatea şi ironia dar le aşează pe un fond de seriozitate şi, uneori, chiar de candoare (...) Mereu oscilând între colocvialitate ironică şi lirism emoţionant, Monica Mureşan scrie un singur poem lung şi sinusoidal ca un bioritm, apropiindu-se şi distanţându-se voit de sine. Originalitatea ei merită descoperită. (Horia Gârbea, postfaţă pe coperta 4, Femeie în faţa raiului de sticlă, Bucureşti, Editura Nouă, 2009)

Monica Mureşan, Poeme cu vedere la mare,

Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011, 72 p. Poeme cu vedere la mare... Cu vedere la marea poezie, zicem noi şi mai trecem o dată, după lecturarea cărţii, peste cuprins, pentru a constata câtă diversitate are poemul în unicitatea sa. Deocamdată, Monica Mureşan prezintă 59 de

69

Monica Mureşan

ipostaze ale poemului. Dar cum poemul avea vederea spre mare şi „Umbla incognito şi era fericit,/ În urma sa apăru o umbră fără identitate/ încercând să ajungă la înţelegere cu poemul anonim/ în care investise tot ce avea.” (citat din Poem anonim cu memorie scurtă). Sigur ne vom mai bucura de astfel de ipostaze ale poemului din partea Monicăi Mureşan. Şi pentru că există şi Poem cu drepturi: „Cum/ar fi/să refuzi dreptul/la replică/unui cutremur?!” (Neculai Tăicuţu, Revista Spaţii Culturale, Raftul cu cărţi, nr. 19/nov.-dec. 2011)

O arhitectură de poezie - Dacă Micul Prinţ ar ruga-o să-i deseneze poezia ei, Monica Mureşan i-ar face figuri geometrice nemaiimaginate de cineva până acum (...). E o poezie de architect inspirat, eventual şi bântuit. Geometria lirică e însă mult mai subtilă, mai sublimată, mai esenţializată (...) Şi, la prima vedere, nu e poezie feminină, oricum, nu în accepţia peiorativă a etichetei. E un poem continuu, începe de oriunde, are avantajul că-l porţi citi chiar şi invers etc. Nu-i chiar aşa, chiar foarte logic, lapidar, e îndelung şlefuit (...) E clar, un univers de simţire şi trăire cu totul original, un artist care vine cu un glas numai al lui în poezia de totdeauna a lumii unde, după unii, n-ar mai putea veni nimic nou, nimic nespus încă. (Corneliu Vlad, Turism & Afaceri / Turism & Business, iunie 2011, p. 10)

70

povesteacopacului phoenix, autor monica muresan

Documents