POLITICI DE SECURITATE SI RELATII

STRATEGICE INTRE TARILE ASIEI CENTRALE

I. INTRODUCERE

Colapsul Uniunii Sovietice, in 1991, nu a pus capat numai Razboiului

Rece ci a condus si la formarea unor noi state independente, intre acestea

numarandu-se si republicile Asiei Centrale. Alaturi de independenta nou

dobandita, liderii din Asia Centrala au capatat si o responsabilitate enorma cu

care nu erau obisnuiti deoarece, fiind tratate numai ca simple posesiuni coloniale

in perioada tarista sau sovietica, statele regiunii si-au dezvoltat o dependenta

puternica fata de Rusia. Oricum, o problema de maxima importanta pe agenda

statelor din zona a fost si este cea a securitatii.

Scopul acestei lucrari consta in examinarea politicilor de securitate si a

relatiilor strategice dintre noile state independente ex-sovietice din Asia

Centrala.

Primul capitol ofera un scurt istoric al ariei si o prezentare succinta a

statelor incluse in cadrul ei oferindu-se si o definitie a regiunii.

Capitolul secund se focalizeaza pe analiza efectiva a situatiei tarilor

central-asiatice accentul punandu-se pe interesele nationale, amenintarile la

adresa securitatii, dezvoltarea economica, tendintele hegemonice ale actorilor

zonali.

Cea de-a treia parte supune dezbaterii relatiile cu vecinii, o atentie aparte

acordandu-se legaturilor cu Rusia si intereselor altor actori internationali in aria

la care facem referire.

1. Ce este Asia Centrala?

Asia Centrala este un concept cu geografie variabila care se poate reduce

doar la regiunea antica cunoscuta sub numele de Transoxiana ori se poate

intinde de la Istanbul la Xinjiang.

In general, aria cunoscuta sub numele de Asia Centrala are drept limite la

vest Marea Caspica, la est Muntii Tien Shan care ofera o granita naturala cu

statul chinez, la nord Rusia iar la sud Afganistanul si Iranul.

Pe plan administrativ si politic, soveticii identificau Asia Centrala cu

urmatoarele 4 republici: Tadjikistan, Kirghistan, Turkmenistan, Uzbekistan.

Acest spatiu corespunde in mare Transoxianei anticilor sau Mawarannahr-ului

musulmanilor (“regiunea de dincolo de fluviu” in araba) adica bazinul celor

doua fluvii Amu-Daria (anticul Oxus) si Syr-Daria. Dar, prin comunitatea

destinelor politice, trebuie adaugata la aceste 4 repubilici si cea a Kazahstanului;

de altfel, muftyya din epoca sovietica, cu centrul la Taskent, se numea”muftyya

Asiei Centrala si a Kazahstanului”. Acesta este spatiul care constituie domeniul

de studiu al prezentei lucrari.

Zona este populata de 50 milioane persoane pe o suprafata de aproximativ

4 milioane de km2. Din punct de vedere etnic si cultural, regiunea este

asemanatoare unui mozaic, multitudinea etniilor constituind un specific al Asiei

Centrale care influenteaza situatia intregii regiuni. Populatia este, in mare parte,

de origine mongola si turcica (exceptia o constituie tadjicii care sunt indo-

europeni). La acest covor multietnic se adauga si un numar mare de rusi.

Trebuie sa adaugam ca populatia indigena a celor 5 state este predominat

musulmana (musulmanii din Asia Centrala sunt sunniti de rit hanafit, siitii fiind

putin numerosi).

Uzbekistan - cu o populatie de 24 milioane locuitori si o suprafata mai

mare decat a Germaniei, beneficiind de o politica hotarata, Uzbekistanul a

consemnat in ultimii ani o crestere economica incurajatoare si reprezinta primul

candidat la suprematia regionala din Asia Centrala. Un rol aparte poate juca in

afirmarea Uzbekistanului si istoria sa, care ii furnizeaza un tip de legitimitate

pentru o posibila misiune in regiune, pe teritoriul sau aflandu-se 2 localitati

vestite: Samarkand, fosta capitala a imperiului intemeiat de Tamerlan si Buhara,

altadata adevarata metropola comerciala. Omogenitatea populatiei, 85% din

locuitori fiind etnici uzbeci, veniturile realizate din productia de bumbac,

facilitatile acordate capitalului strain, toate acestea pot lansa economia tarii.

Kazahstan - este cea mai intinsa tara din Asia Centrala si una dintre cele

mai bogate. Ea are acces direct la Marea Caspica dar se invecineaza pe o

suprafata mare si cu Rusia. Populatia sa de 18 milioane, mai putin numeroasa

decat cea a Uzbekistanului, este alcatuita din peste 6 milioane de rusi si aproape

4 milioane de non-kazahi. Mai problematic este ca populatia ruseasca este

concentrata in zonele nordice ale tarii acest fapt constituind un potential pericol

de sciziune.

Intrucat doar el are granita directa cu Rusia, marimea si asezarea

geografica a Kazahstanului protejeaza celelalte state de presiunea fizica directa a

acesteia. In acelasi timp, datorita prezentei pe teritoriul sau a unei importante

minoritati ruse, este supus unor presiuni venite din partea vecinului sau nordic.

Se invecineaza insa si cu China si, in partea sa de est, cu alte 3 state central

asiatice. Este atras spre o politica de independenta la care l-ar indreptati

marimea, bogatiile (nu numai de petrol ci si de aur, argint, crom, zinc, carbune)

si ofertele facute de diverse tari dezvoltate de a exploata asemenea bogatii dar

totusi, dintre toate, Kazahstanul este cel mai subordonat politicii Kremlinului.

Turkmenistanul - se invecineaza direct si pe o suprafata intinsa cu Marea

Caspica. Dispune de impresionante rezerve de petrol si gaze naturale beneficiind

si de o populatie relativ omogena, circa 75% din cei 4 milioane de locuitori fiind

turcmeni, rusii si uzbecii reprezentand, fiecare, cate 10%. Se remarca si pozitia

“ecranata” a tarii, aflata la o mare distanta fata de Rusia comparativ cu celelalte

state central asiatice.

Kirghistan - este aproape strivit intre China si Kazahstan. Va cunoaste,

fara indoiala, influenta din ce in ce mai mare a Chinei dar va fi, in acelasi timp,

dependenta de modul cum vor evolua relatiile dintre Rusia si Kazahstan. Demn

de remarcat este si faptul ca kirghizii nu reprezinta decat aproximativ 55% din

populatia sa de 4,5 milioane de locuitori.

Tadjikistan – este mai omogen din punct de vedere etnic, circa doua

treimi din cei 6 milioane de locuitori ai tarii fiind tadjici. In acelasi timp,

aproximativ acelasi numar de tadjici traiesc in Afganistan, ceea ce complica

mult stabilitatea regionala. Desi mai omogena din punct de vedere demografic,

populatia Tadjikistanului este impartita intre diverse triburi aflate in dispute,

adesea violente. Este si motivul, cel putin formal, care face ca pe teritoriul

statului sa se afle inca trupe rusesti.

2. Istoric

Pentru mai bine de trei milenii, Asia Centrala s-a aflat la intersectia unor

importante drumuri fiind punct de intalnire pentru mari civilizatii ale lumii.

Persia, Grecia, India, China si civilizatia islamica, toate si-au exercitat influenta

in aceasta parte a lumii. Drumul Matasii a fost, de-a lungul timpului, una dintre

cele mai importante rute comerciale facand legatura intre Europa si Asia de Est.

Din pacate, cand Vasco da Gama a descoperit, in 1498, ruta alternativa spre

India pe la Capul Bunei Sperante, Drumul Matasii si-a pierdut importanta pentru

activitatea comerciala a lumii asfel incat, Asia Centrala a intrat intr-o perioada

de stagnare pana cand expansiunea coloniala i-a demonstrat din nou relevanta

pentru geopolitica lumii.

Prima incercare a Rusiei de cucerire a Asiei Centrale a fost un esec,

armata lui Petru cel Mare fiind invinsa in 1717 in incercarea de a cuceri Hiva.

In 1839, a fost lansata o noua campanie de cucerire care insa nu s-a finalizat cu

succesul scontat de rusi. Dupa infrangerea din razboiul Crimeii, in 1854, incepe

inaintarea rusa in regiune. Cele trei emirate care ocupau spatiul Asiei Centrale

( de la vest la est: Hiva, Buhara, Kokand) erau prada unor conflicte permanente.

Rusii ataca mai intai Kokand si cuceresc Pishpek (actualul Biskek) in 1860,

Cimkent in 1864 si Taskent in 1865. In 1868, rusii iau in stapanire Samarkandul,

posesiune a emiratului Buhara, si un tratat incheiat cu emirul da Rusiei intreaga

Buharie de Est (de la Samarkand la Pamir). In 1869, trupele rusesti venite din

Caucaz debarca pe tarmurile actualului Turkmenistan (pe teritoriul emiratului

Hiva), intemeiaza portul Krasnovodsk si ocupa coasta turcmena ajungand la

frontiera cu Iranul. Rusii au invins astfel cele 3 emirate. Ei anexeaza Kokand in

1876, dar pastreaza ca protectorate Hiva si Buhara sub conducerea dinastiilor

domnitoare.

Aceasta inaintare a Rusiei spre sud, din ce in ce mai aproape de India

”bijuteria coroanei britanice” a dat nastere la ceea ce istoricii au numit “marele

joc”, o competitie coloniala intre Rusia si Anglia desfasurata asupra unei parti a

Afganistanului, Persiei, Xinjiang-ului si Asiei Centrale. Incheierea, in 1895, a

tratatului cu Anglia prin care se demarca frontiera Afganistanului a insemnat

stabilirea termenilor finali ai acestui ”mare joc”, tratatul oferind Rusiei controlul

asupra Asiei Centrale, control exercitat pentru mai bine de un secol pana in

momentul colapsului Uniunii Sovetice.

Pentru a administra aceste teritorii, rusii infiinteaza o provincie a

Turkestanului (1865) care va fi inaltata la rangul de guvernorat. Acest

guvernorat a cunoscut diferite reforme administrative: el trece de la 3 provincii

in 1886 (Syr-Daria, Fergana, Samarkand) la 5 in 1898 cu adaugarea Semireciei

din actualul Kazahstan si a provinciei Transcaspice (creata in 1881). La sfarsitul

sec.XIX, Asia Centrala sub control rusesc este impartita in 4 unitati:

guvernoratul Stepelor (nord-estul actualului Kazahstan), guvernoratul

Turkestanului (Taskent, Samarkand, nordul si estul actualului Tadjikistan)

carora li se adauga provincia Transcaspica (centru a ceea ce va fi

Turkmenistanul) si protectoratele Hiva si Buhara.

Divizarea nationala din 1924 este adevaratul act de nastere al tarilor din

Asia Centrala astazi independente. In acel an s-au desfiintat toate unitatile

administrative precedente si se reface complet harta Asiei Centrale pe principiul

“o etnie - un teritoriu”. Constitutia URSS ratifica aceste diviziuni facand din

imperiu o uniune intre Federatia Socialista Sovietica Rusia si Republicile

Socialiste Sovietice care pot include republici autonome, regiuni autonome si

teritorii nationale. Apar astfel: RSS Turkmena si RSS Uzbekistan (aceasta din

urma incluzand Republica Autonoma a Tadjikistanului la care era atasata

Regiunea Autonoma Gorno-Badahsan), Republica Autonoma Kirghiza (in

realitate Kazahstanul) si Republica Autonoma Kara-Kirghiza (de fapt, Kirghizia

actuala) ambele alipite Rusiei, in fine o regiune autonoma Karakalpakia, direct

anexata Republicii Federative Ruse. In 1929, Tadjikistanul este desprins din

Uzbekistan pentru a deveni o republica sovietica cu drepturi depline si i se

atribuie, pentru a fi mai puternica din punct de vedere economic, provincia

Leninabad. Samarkandul ramane Uzbekistanului, capitala republicii mutandu-se

de la Samarkand la Taskent. In 1932, Karakalpakia este ridicata la rangul de

republica autonoma, in continuare in cadrul Rusiei. In 1936, cadrul teritorial al

republicilor musulmane este fixat definitiv, Kazahstanul si Kirghizia obtinand

statutul de republici sovietice. In acest cadru ele vor accede la independenta.

Este unanim recunoscut faptul ca, in anii 1920-1930, in momentul

stabilirii formale a respectivelor republici sovietice, frontierele acestor state au

fost trasate de catre cartografii sovietici in mod arbitrar. Granitele lor au fost

taiate doar intr-o mica masura dupa principiul etnic ele reflectand interesul

Kremlinului de a mentine regiunea sudica a imperiului rus divizata pe plan

intern si astfel mai aservita. Prin urmare, Moscova a respins propunerile

nationalistilor din Asia Centrala de a aduna diversele popoare central - asiatice

(majoritatea lor neavand inca motivatii nationaliste) intr-o singura unitate

politica care sa se numeasca Turkestan preferand, in schimb, sa creeze 5

“republici” separate, fiecare cu noi denumiri distincte si cu granite asemanatoare

unui puzzle. Astfel, nu este surprinzator ca, dupa prabusirea Uniunii Sovietice,

cele 5 state nu erau pe deplin pregatite pentru noul lor statut independent si nici

pentru cooperarea regionala.

Independentele sunt proclamate incepand din 31 august 1991 pentru

Kirghistan, 1 septembrie pentru Uzbekistan, 9 septembrie - Tadjikistan.

Urmeaza la 27 octombrie Turkmenistanul si la 16 decembrie Kazahstanul,

acesta din urma mai degraba inspaimantat de disparitia URSS si de riscul de a

vedea un bloc slav care ar atrage in mod inevitabil nordul rusofon al tarii.

Partidele comuniste, la initiativa primilor secretari si a presedintilor, se dizolva,

mai mult sau mai putin rapid, pentru a se transforma in partide ale presedintilor

in Kazahstan, Uzbekistan si Turkmenistan sau marginalizandu-se in Kirghistan

si Tadjikistan.

Succesul fostelor partide comuniste provine din faptul ca ele reprezinta

colectivitatea sociala rurala, aceea a notabililor, a presedintilor de colhoz si a

administratiei dar si din faptul ca ele exprima mai bine decat nationalistii

revendicarea etnico-nationalista pe bazele dobandite prin impartirea teritoriala

sovietica. Ele accepta frontierele provenite din fosta URSS ceea ce linisteste

populatia predicand asadar un status-quo teritorial pe care nationalistii il ataca.

Exceptand problema Nagorno-Karabakh, populatiile nu sunt atrase de toate

acele “mare …stan”, nationalismul cladindu-se in cadrul republicilor existente si

nu pe baza rationalizarii ideologice pe care au plasmuit-o unii intelectuali prin

extrapolare plecand de la conceptual de etnie (nationalismul este un habitus si nu

o ideologie alcatuita).

Exceptia o constituie Tadjikistanul in care opozitia preia puterea in 1992,

fapt explicat de o criza interna foarte puternica datorata tensiunilor regionaliste

si separarii intereselor strategice ale partidului cu cele ale aparatului de

securitate conduse de factiuni diferite.

II. STATELE ASIEI CENTRALE

Asia Centrala nu este numai o notiune geografica. Statele din aceasta

regiune sunt dependente unele de altele in ceea ce priveste problema securitatii

si a stabilitatii. In ciuda unei astfel de interdependente, oricare dintre aceste noi

state incearca sa-si atinga propriile scopuri si strategii politice fara a se raporta la

celelalte. Oricum, securitatea Asiei Centrale nu poate fi privita in mod

individual ci trebuie relationata cu problema pacii si a stabilitatii din alte parti

ale lumii, de exemplu Caucaz, Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat si Asia de

Sud.

1. Interese nationale si profil militar

Kazahstan

Interesele Kazahstanului – statul mentine cu Rusia o legatura mult mai

apropiata decat celelalte tari ex-sovietice. Acest fapt este reflectat de rolul

esential pe care Kazahstanul il detine in crearea Comunitatii Statelor

Independente (prin declaratia de la Alma Ata, 20-21 decembrie 1991), semnarea

unor acorduri de integrare cu Rusia (el este membru ala Uniunii vamale alaturi

de Rusia, Belarus, Kirghistan, Tadjikistan, uniune care, in anul 2000, s-a

transformat in Comunitatea Economica Eurasiatica), recunoasterea statutului de

limba de comunicare pentru limba rusa, refuzul armelor nucleare (distruse sau

predate Moscovei), concesionarea in favoarea rusilor a bazei de la Baikonur etc.

Pentru Kazahstan problemele care intereseaza in cea mai inalta masura

autoritatile si care modeleaza politica sa sunt cele legate de protectia si

asigurarea impermeabilitatii frontierelor nationale. Barierele comerciale

minimale si preturile stabile ale pietei reprezinta cel mai indicat mod de

prevenire a contrabandei cu diferite bunuri dar traficul de narcotice ramane

principala amenintare la adresa stabilitatii statului. De asemeni, o politica

economica inteleapta care sa reduca presiunile economice si nationaliste asupra

populatiei aflate la granite reprezinta o modalitate eficienta de mentinere a

stabilitatii frontierelor.

Obsesia Kazahstanului este reprezentata de riscul de secesiune al

teritoriilor din nord cu majoritate rusa (din cei aproape 18 milioane de locuitori

ai Kazahstanului, aproximativ 35% sunt rusi si alte 20% sunt non-cazahi ceea ce

a facut mult mai dificila urmarirea scopului crearii natiunii pe baza de etnicitate

si limba). De aceea, declaratia facuta de Soljenitan, in 1990, potrivit careia

viitorul Rusiei trece printr-o recentrare a spatiului slav si deci printr-o divizare

politica a Kazahstanului, a provocat un profund resentiment in Kazahstan1.

Pentru a preveni riscul de sciziune, presedintele Nazarbaiev s-a straduit sa se

alieze cu Rusia asigurand, in acelasi timp, kazahizarea spatiului politic intern.

Aceasta politica, abila pe termen mediu, nu poate rezista pe termen lung decat

daca se inregistreaza o neta balanta demografica in favoarea kazahilor. In 1995,

45% din populatie era kazaha si 35% rusa reprezentand cifra cea mai ridicata de

la inceputul secolului. Dar rata de natalitate a kazahilor este astazi apropiata de

cea a rusilor si doar emigratia ruseasca le-ar putea permite kazahilor sa devina

majoritari. In ultima perioada se inregistreaza intr-adevar un exod al populatiei

ruse spre “tara-mama”. Acest fapt are drept consecinta o scadere a temerii

Kazahstanului privind implicarea directa a Rusiei in politica sa, pana acum

pretextul esential constituindu-l procentul mare de rusi aflat pe teritoriul statului

care ar conferi legitimitate implicarii Moscovei in aceasta tara. De asemeni,

multi kazahi se intorc in Kazahstan din Mongolia, China, Rusia si, in numar din

ce in ce mai mare, din Uzbekistan.

In plus, ruptura dintre cele 2 popoare se accentueaza. Rusii rezidenti in

noul stat sunt, fireste, nemultumiti de noua conducere kazaha si fiind fosta clasa

conducatoare coloniala, deci mai bine educati si situati, ei se tem de pierderea

privilegiilor detinute. Mai mult, acestia tind sa trateze noul nationalism kazah cu

un dispret cultural abia retinut. In aceasta situatie, nu este de mirare ca

autoritatile de la Alma Ata se tem de pericolul aparitiei unei secesiuni teritoriale

daca relatiile cazaho-ruse ar fi serios deteriorate. 1 Roy, Olivier – Statele Asiei Centrale sau Formarea nationalitatilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag.294

Kazahstanul detine cel mai important potential economic al regiunii,

datorat bogatelor sale resurse naturale, industriale si agricole. In ciuda acestui

fapt, elita trebuie sa faca fata nemultumirii populare datorata saraciei din zonele

rurale si din fostele centre industriale ale Kazahstanului. Cu timpul s-ar putea

chiar ca tensiunile intra-etnice sa devina mai mari decat cele inter-etnice.

Profilul militar – desi observatorii militari sunt, in general, de acord cu faptul

ca, in ceea ce priveste capacitatea de a face fata amenintarilor la adresa

securitatii armata Kazahstanului urmeaza a doua pe lista dupa cea a

Uzbekistanului, exista, totusi, probleme severe. In primul rand, cea mai mare

parte a bazelor militare se afla la granita cu China si, prin urmare, nu mai

corespunde noilor nevoi de securitate ale statului. In al doilea rand, armata se

confrunta cu problema penuriei de ofiteri datorata, in principal, faptului ca un

numar mic de kazahi s-au inrolat in armata sovietica si, dintre acestia, doar

putini se afla pe teritoriul Kazahstanului. In plus, numeroase rapoarte oficiale

precizeaza ca exista un grad ridicat de coruptie in randul ofiterilor si

subofiterilor din armata precum si un procent mare al dezertarilor.

Cu toate aceste neajunsuri, reactia Kazahstanului la invazia din Batken, in

1999, desi nu a reprezentat o amenintare directa, a fost la fel de puternica ca cea

a Uzbekistanului si a Kirghistanului. Presedintele Nazarbayev a decis o crestere

a bugetului alocat armatei, au fost stabilite noi posturi de-a lungul frontierei si

s-au creat noi trupe speciale care sa patruleze la granita sudica. De asemeni, s-au

desfasurat noi antrenamente pentru contingentele specializate in razboiul

tip ‘guerilla’. Exercitiile au fost intreprinse in colaborare cu alte tari ale CIS si

cu Statele Unite ; in acelasi timp, Kazahstanul este membru, alaturi de celelalte

state central asiatice, al unui acord care sprijina lupta impotriva terorismului.

Tadjikistan

Izolarea Tadjikistanului (el fiind stat de origine indo-europeana intre

celelate state central asiatice care sunt turcice) impieteaza asupra asigurarii

securitatii statului. Desi este un punct de tranzit intre nord si sud si intre est si

vest, paradoxal, Tadjikistanul nu beneficiaza astazi de un acces liber catre lume

(din pricina relativei instabilitati a Afganistanului) si nici de o infrastructura

comunicationala viabila, nici macar cu vecinii. Prin urmare, dezvoltarea rutelor

de transport si a telecomunicatiilor este, din punct de vedere strategic, cea mai

importanta problema cu care se confrunta statul. Ambele actiuni au implicatii in

plan strategic. Deschiderea trecatorii Kulma care leaga estul Tadjikistanului de

China si autostrada Karakoum spre India si Pakistan au incurajat strategii tadjici

sa ia in considerare pe vecinii estici si sud-estici. China a raspuns actiunilor

diplomatice ale Tadjikistanului cu promisiuni de asistenta militara si sprijin

economic.

Alti factori importanti amplifica primatul geografic al Tadjikistanului,

intre acestia numarandu-se o puternica diviziune regionala. Jumatatea estica a

tarii constituie o republica autonoma cu o populatie vorbitoare de Rushani sau

Shungnani care nu este de origine tadjica si care este de religie siita nu sunnita.

Nordul tarii, cu aproape 27% populatie uzbeca si in care este concentrata cea

mai mare parte a industriei tarii, se afla sub influenta Uzbekistanului. Aceasta

divizare a constituit si cauza razboiului civil. Remarcabil insa este faptul ca, la

sfarsitul razboiului, multi membrii ai opozitiei au fost reintegrati in armata .

Economia se afla in crestere dar lipsa petrolului, putinele depozite de gaz,

un potential hidroelectric slab exploatat si o distributie demografica inadecvata

(majoritatea populatiei locuind in muntii care acopera 96% din teritoriu) inscrie

Tadjikistanul pe lista celor mai sarace tari ex-sovietice.

Interesele Tadjikistanului – guvernul Tadjikistanului considera ca fiind

scopuri principale mentinerea integritatii statului si consolidarea acestuia iar cel

mai bun mijloc de aducere la indeplinire a obiectivelor propuse este revigorarea

economica.

In incercarea mentinerii suveranitatii statului, guvernul tadjic i-a

reintegrat in viata politica pe membrii opozitiei armate si a rezistat, prin

intermediul centralizarii birocratice, tendintelor centrifuge ale diferitelor

diviziuni teritoriale.

Se pare ca doua sunt problemele ce ameninta reconcilierea nationala. In

primul rand, guvernul de la Dusanbe, dominat de tadjici din orasul sudic Kulob,

se teme de posibilitatea redobandirii puterii politice si economice de care s-a

bucurat nordul uzbec in perioada sovietica. Dar Kujandul trebuie totusi sa fie

integrat in procesul de pace, sa nu fie izolat de sistemul politic si de securitate al

tarii. In al doilea rand, traficul de droguri este tinut doar partial sub control, un

ajutor in acest sens oferind, teoretic, si trupele rusesti aflate la granita. In acelasi

timp, reinstaurarea in viata politica a tarii a opozantilor cunoscuti ca avand

legaturi stranse cu traficantii a avut drept efect instaurarea coruptiei la nivel

inalt, oficili importanti ai factiunii conduse de Rakhmonov fiind serios imlicati

in contrabanda de acest tip.

Prin urmare, in ciuda relatiilor bune cu Rusia, Tadjikistanul va incerca sa

devina membru al oricarei organizatii sau sa se alieze cu orice stat care i-ar

putea oferi un sprijin in lupta impotriva acestor pericole.

Profilul militar – fortele armate tadjice s-au format din militiile Frontului

Popular, care erau in fapt armate private ce au luptat pentru revenirea la putere a

comunistilor in 1992. Prin urmare, in 1999 doar foarte putini ofiteri aveau un

antrenament militar profesional. In plus, situatia grea in care se afla armata a

contribuit la raspandirea generalizata a coruptiei, multi ofiteri de rang inalt fiind

cunoscuti ca avand legaturi cu bandele criminale.

La toate acestea se adauga faptul ca Tadjikistanul este singura tara in care

stationeaza, ca trupe de pacificare, trupe rusesti. Justificarea principala a

prezentei acestora pe teritoriul tadjic intre 1992 si 1999 a fost stoparea traficului

de droguri dar, in realitate, din pricina coruptiei inclusiv a granicerilor rusi,

Tadjikistanul a reprezentat principalul coridor de trafic. In aprilie 2000 insa,

datorita constrangerilor financiare Rusia a anuntat ca-si va retrage trupele,

divizia care stationa pe teritoriul Tadjikistanului primind misiunea de a se

intoarce la baza.

Turkmenistan

Este un stat relativ uniform sub aspect etnic. Aproape 75% din cei 4,5

milioane de locuitori sunt turcmeni, uzbecii si rusii reprezentand fiecare mai

putin de 10%. Coeziunea etnica a comunitatii turcmene este atat de mare incat

Turkmenistanul a acceptat dubla cetatenie pentru locuitorii sai rusofoni

netemandu-se ca acest fapt ar putea constitui vreun risc.

In politica sa externa, inainte de septembrie 2001, Turkmenistanul a

adoptat politica ’neutralitatii’. Acest fapt a permis Turkmenistanului sa respinga

propunerile vecinilor sai de alcatuire a unor aliante si a oferit pretextul

neparticiparii la blocurile regionale (cu exceptia CIS unde oricum participarea sa

este aproape pur nominala). O consecinta a statutului de neutralitate a fost

mentinerea relatiilor prietenesti atat cu Iranul cat si cu Statele Unite. De

asemeni, neutralitatea a permis Turkmenistanului sa joace rolul de mediator

intre talibani si alte factiuni afgane in perioada imediat urmatoare venirii la

putere a talibanilor in Afganistan.

Turkmenistanul, ca si Uzbekistanul, este in cea mai mare parte desert.

Asemanator Kazahstanului, Turkmenistanul este o tara ’scobita’ populatia si

terenul arabil fiind concentrat mai mult la frontiere. Aceasta trasatura geografica

a determinat aparitia unei probleme de ordin militar : punctele care trebuie

aparate se afla in apropierea granitei, in timp ce retragerea este conditionata de

traversarea desertului Karakum unde nu exista resurse pentru sustinerea

efortului militar.

Interesele Turkmenistanului – Turkmenistanul se afla, potrivit estimarilor, pe

al treilea loc in lume in ceea ce priveste rezervele de gaze naturale astfel incat

interesul sau major consta in rezolvarea problemei exportului de produse.

Datorita embargoului impus de Statele Unite Iranului, Turkmenistanul exporta

cea mai mare parte a cantitatii de gaze prin gazoductul ce traverseaza

Uzbekistanul si Kazahstanul spre Rusia, prin aceasta Turkmenistanul fiind

dependent de vecinul sau nordic in privinta distributiei de gaze. Corespunzator

practicii rusesti, gazul a fost oferit clientilor cei mai saraci din Caucaz si

Ucrainei astfel incat Turkmenistanul se afla in situatia colectarii cu greutate a

platilor care ii revin pentru gazul distribuit. De aceea, in 1997 Turkmenistanul a

sistat exportul prin Rusia dar, in lipsa altor posibilitati, in februarie 2000 a

semnat un nou acord de export cu Kremlinul si, in iulie acelasi an, un acord

asemanator cu Ucraina. Datorita rezervelor mari pe care le detine,

Turkmenistanul este deschis pentru semnarea si a altor acorduri de acest tip

incercand astfel sa obtina sustinerea americana pentru un gazoduct transcaspic

sau construirea unei noi conducte prin Afganistan catre Pakistan si, mai ales ,

dezvoltarea unei noi rute prin Iran.

O alta problema cu care se confrunta Turkmenistanul este gestionarea

apei, cea mai mare parte provenind din fluviul Amu-Daria prin intermediul

canalului Karakum. Cantitatea de apa din aceste surse nu poate fi suplimentata

fara a se intra in conflict cu Uzbekistanul, cea mai buna strategie pe care

Turkmenistanul poate sa o adopte in aceasta privinta fiind participarea, alaturi de

celelalte state central asiatice, la un acord de administrare multilaterala a

resurselor de apa.

Profilul militar – cele mai stringente probleme cu care se confrunta fortele

armate turcmene sunt resursele insuficiente, atat materiale cat si umane, si

coruptia.

Presedintele Niazov a acordat o prioritate scazuta armatei consecinta

fiind neplata salariilor, lipsa hranei si conditii proaste de trai. Dupa episodul

Batken situatia nu s-a imbunatatit decat intr-o mica masura gradul de atentie

oferit armatei ramanad la un nivel scazut.

In momentul in care Armata Sovietica a parasit teritoriul a luat

majoritatea echipamentului iar, din ceea ce a ramas, cea mai mare parte a fost

vanduta astfel incat, astazi, dotarea armatei este foarte saraca.

Constiinta tribala impieteaza si ea la buna desfasurare a activitatii

inregistradu-se incidente in cadrul carora ofiterii au refuzat sa acorde hrana

soldatilor care faceau parte din alt clan.

Kirghistan

Este greu de imaginat o tara cu mai putine optiuni strategice decat

Kirghistanul. Este inconjurat de munti si situat in coltul de nord-est al regiunii,

intre China si Kazahstan, iar aceasta amplasare geopolitica il face extrem de

dependent de gradul in care Kazahstanul insusi reuseste sa-si mentina

independenta. Cu o economie nedezvoltata si agricultura limitata la topografie,

Kirghistanul nu putea fi economic independent nici in perioada sovietica.

Dezvoltarea industriei miniere va contribui cu siguranta la cresterea venitului

national insa predictiile pe termen lung in legatura cu relansarea economica

depind de cresterile inregistrate in Kazahstan si Uzbekistan si de comertul cu

China invecinata. Astfel, la fel ca Tadjikistanul, Kirghistanul s-a aliat cu cele

doua state mari din Asia Centrala in vederea constituirii Comunitatii Economice

a Asiei Centrale si este parte a Shanghai 5, grup consultativ format in 1998 din

China, Rusia si statele central asiatice care au granite comune cu cele 2 puteri.

Interesele Kirghistanului – odata cu obtinerea independentei, presedintele

Akaev a prevazut, in mod corect, sfarsitul ajutorului financiar acordat de Rusia

si a sustinut reforma politica si economica in republica mai mult decat oricare alt

lider din Asia Centrala. Kirghistanul a fost prima tara din aceasta regiune care a

parasit zona rublei. Stabilizarea economica a avut succes dar generarea unei

cresteri economice s-a dovedit greu de realizat. Akaev l-a urmat pe omologul

sau kazah in ceea ce priveste mentinerea aliantei cu Rusia in cadrul CIS si in

Uniunea vamala, chiar daca Kirghistanul este mai putin dependent de

minoritatea rusa (astazi in proportie de mai putin de 20%). In acelasi timp, el a

depus toate eforturile pentru ca tara sa devina primul stat ex-sovietic membru al

Organizatiei Mondiale a Comertului.

Republica Kirghistan are peste 500 mile de granita muntoasa cu China si

recent a semnat acordul privind demarcarea frontaliera. De asemenea, a incheiat

un tratat cu Rusia privind sprijinul acordat de ea in patrularea de-a lungul

frontierei.

Chiar mai mult decat Kazahstanul, Kirghistanul trebuie sa urmareasca

obtinerea de oportunitati economice din partea Chinei. Conform rapoartelor de

presa, China deja a promis un ajutor substantial pentru dezvoltarea sistemului de

sanatate din Kirghistan. Ca raspuns, Akaev a sprijinit ferm pozitia Chinei

impotriva separatismului nationalist in provincia Xinjiang.

Presedintele Akaev a aratat intelegere si flexibiliate in adoptarea

practicilor democratice, Kirghistanul bucurandu-se de cel mai mare numar de

partide de opozitie comparativ cu oricare alta tara din Asia Centrala.

Cu o populatie kirghiza in procent de numai 55% si cu o dependenta

sporita fata de Kazahstan si Uzbekistan sa construiesti un sistem democratic

intr-o zona fara traditie in acest sens reprezinta un act de o mare insemnatate.

Aceasta se datoreaza in cea mai mare parte faptului ca procesele democratice ar

putea constitui una dintre cele mai bune metode de mentinere a coeziunii, mai

ales in contextul unei tari mici, sarace si divizate geografic cum este

Kirghistanul.

Profilul militar - aramata Kirghistanului este probabil cea mai slab pregatita

dintre armatele noilor state central asiatice. Cauza principala a acestei stari de

fapt o constituie situatia economica precara si slabul interes aratat domeniului

militar. In ciuda efectivelor sale putin numeroase, Kirghistanul a contribuit cu

trupe in cadrul fortei CIS din Tadjikistan fiind chiar unul dintre primii

participanti. Alaturi de Uzbekistan a participat la exercitiile Parteneriatului

pentru Pace in 1995. S-a alaturat Kazahstanului si Uzbekistanului in vederea

alcatuirii batalionului de mentinere a pacii din Asia Centrala. De aceea se poate

afirma ca strategia autoritatilor kirghize a fost o participare cu efective putine

dar vizibila in activitatile bilaterale sau multilaterale cu scopul de a castiga

sprijinul statelor mai mari.

Dupa incursiunea luptatorilor islamici in 1999 in muntii din apropierea

granitei cu Tadjikistanul, presedintele Akaev a oferit, pentru prima data,

prioritate maxima armatei. Dupa Batken, probabil capabilitatea militara kirghiza

s-a imbunatatit considerabil sub aspectul cresterilor bugetare, al experientei de

lupta si al ajutorului extern. Cu toate acestea, problemele fundamentale ale

fortelor armate ale Kirghistanului (lipsa banilor si prezenta unor profesionisti)

nu au fost rezolvate.

Uzbekistanul

Uzbekistanul este, de fapt, primul candidat la suprematia regionala in Asia

Centrala. Desi mic ca intindere si mai putin bogat in resurse naturale decat

Kazahstanul, el are o populatie mai numeroasa (aproape 25 milioane) si, mult

mai important, o populatie considerabil mai omogena decat cea a Kazahstanului

(95% fiind uzbeci), carora trebuie sa li se adauge puternicele minoritati uzbece

din tarile vecine (in total aproximativ 2,5 milioane), revenindu-le astfel

uzbecilor aproape jumatate din ansamblul populatiei din Asia Centrala.

Mai mult, elita politica a tarii identifica in mod deliberat noul stat ca fiind

descendentul direct al vastului imperiu medieval al lui Tamerlan (1336-1404) a

carui capitala, Samarkand, a devenit renumitul centru al regiunii pentru studiul

religiei, astronomiei si al artelor. Aceasta ascendenta da Uzbekistanului un

sentiment de continuitate istorica si de misiune regionala mai profund decat

vecinilor sai. Intr-adevar, unii conducatori uzbeci vad in Uzbekistan centrul

national al unei singure entitati central-asiatice cu capitala la Taskent. Mai mult

decat orice alt stat central-asiatic, elita politica a Uzbekistanului si populatia

chiar iau deja parte la crearea, in plan subiectiv, a unui stat-natiune modern si

sunt decise sa nu se mai intoarca niciodata la statul colonial.

Aceasta situatie face din Uzbekistan atat liderul crearii unui sentiment de

nationalism modern post-etnic, cat si subiect de oarecare neliniste printre vecinii

sai. Chiar cand liderii uzbeci au imprimat ordinea in construirea natiunii si in

promovarea unei autonomii regionale mai mari, omogenitatea nationala relativ

superioara si constiinta nationala inspira in randul conducatorilor celorlalte tari

central-asiatice temerea ca preeminenta regionala a Uzbekistanului poate evolua

inspre dominatia regionala.

Totusi, ca si celelalte state, Uzbekistanul nu este complet lipsit de tensiuni

etnice. Parti din sudul Uzbekistanului, mai ales in jurul importantelor centre

culturale si istorice Samarkand si Buhara, au o importanta populatie tadjica, care

ramane nemultumita de trasarea frontierelor facuta de Moscova. Ceea ce

complica si mai mult lucrurile este prezenta uzbecilor in Tadjikistanul de vest si

a uzbecilor si tadjicilor in Depresiunea Fergana din Kirghistan, o zona

importanta din punct de vedere economic unde, in ultimii ani, au izbucnit

sangeroase violente etnice, nemaivorbind de prezenta uzbecilor in Afganistanul

de nord.

Interesele Uzbekistanului - prioritatile principale ale Uzbekistanului sunt, in

primul rand, consolidarea si mentinerea suveranitatii si, in al doilea rand,

asigurarea stabilitatii sociale.

Principalele pericole interne cu care se confrunta Uzbekistanul pot fi

grupate dupa cum urmeaza :

coruptia raspandita atat in societate, cat si in randul elitelor

politice ;

grupari secesioniste pe teritoriul tarii care actioneaza in sensul

diminuarii influentei institutiilor centrale si transferului puterii catre

grupari politice locale in detrimentul autoritatilor centrale ;

cresterea influentei islamismului radical si a traficului de droguri ,

in special in Depresiunea Fergana, dar si in suburbiile sarace ale

Taskentului, locuite de imigranti. Acest factor, alaturi de gruparile

private din Arabia Saudita, UAE, Turcia si Cecenia, considerate de

Uzbekistan ca fiind implicate in sprijinirea miscarilor radicale care

sunt tot mai active pa teritoriul tarii, reprezinta si un important

pericol extern.

De asemenea Uzbekistanul actioneaza in sensul contracararii tendintelor

Rusiei de a-si mentine hegemonia in zona, tendinte ce isi gasesc expresia in

formarea unui « brau protector » in jurul Uzbekistanului, alcatuit din state ce

intretin legaturi in planul securitatii cu CIS.

Obtinerea cooperarii regionale si a relatiilor bune cu vecinii pe cale

pasnica si nu prin mijloace coercitive reprezinta un obiectiv major al

autoritatilor de la Taskent. In vederea indeplinirii lui, Uzbekistanul actioneaza

atat in plan intern cat si extern, metodele folosite fiind urmatoarele: dezvoltarea

si mentinerea unor structuri de securitate puternice, cultivarea unor relatii

stranse de securitate cu SUA, participarea in cadrul oricaror structuri

internationale ce pot contrbalansa CIS (Parteneriatul pentru Pace, GUAM

devenit GUUAM, Consiliul Cooperarii Economice), obtinerea sprijinului si

atragerea de investitii din partea statelor asitice, in special din partea Coreii,

Japoniei, Indiei, Indoneziei.

Cel mai inalt grad de insecuritate zonala s-a inregistrat ulterior incursiunii

radicalistilor islamici in Kirghistan in 1999 si s-a materializat intr-un numar de

incidente frontaliere intre Uzbekistan si statele vecine si in protestele vehemente

ale uzbecilor datorate raspunsului inadecvat si insuficient la agresiune. Aceste

realitati explica promptitudinea Uzbekistanului in a lua masuri privind o

participare agresiva la acordurile de securitate ce includ in special Statele Unite

si statele vestice si in promovarea unor politici in multe alte sfere, incluzand

procurarea de arme sau antrenamentul ofiterilor.

Unde sprijinul american s-a dovedit lacunar, Uzbekistanul s-a orientat

spre alte surse externe, inclusiv spre Rusia, cu care a inceput sa dezvolte relatii

stranse in 1999. Acest fapt se datoreaza si unei schimbari de strategie,

Uzbekistanul dorind sa joace rolul de « politist regional », beneficiind insa si de

sustinere externa.

Profilul militar -Uzbekistanul depune eforturi serioase pentru a-si reface

armata. Spre deosebire de celelalte state din regiune, si-a stabilit o noua structura

a fortelor si noi baze militare raspandite pe intregul sau teritoriu. In perioada

sovietica, cele mai multe baze militare din Asia Centrala erau comasate la

frontiera sudica, in apropiere de China astfel incat, in momentul obtinerii

independentei, Uzbekistanul, ca si celelalte state central-asiatice, a mostenit o

distributie inegala a bazelor militare. Comparativ insa cu vecinii sai,

Uzbekistanul si-a construit noi baze care sa-i permita o aparare eficienta

impotriva oricaror amenintari.

Problemele fundamentale cu care se confrunta armata uzbeca raman

coruptia, o doctrina sovietica rigida, lipsa de initiativa si de experienta. In plus,

multi ofiteri sunt necalificati pentru posturile pe care le detin.

Desi atacurile islamiste din 1999 in Depresiunea Fergana au confirmat

previziunile autoritatilor, totusi ele au produs un soc in randul populatiei.

Uzbekistanul a ripostat prin atacuri aeriene si a trimis un ajutor militar

Kirghistanului iar aceste actiuni au oferit fortelor armate din Uzbekistan

posibilitatea dobandirii unor minime experiente de lupta. Reconfigurarea

militara ce a urmat acestor evenimente a avut si consecinte majore pe plan

international. Printre altele, fortele din Uzbekistan au participat la exercitii

militare alaturi de Rusia si alte state central-asiatice. Guvernul Uzbekistanului a

sugerat chiar ca ar putea reveni asupra deciziei de retragere din acordul de

securitate colectiva al CIS si a ratificat, in februarie 2000, un tratat cu Rusia

privind cooperarea in domeniul apararii. Oricum, efectul imediat al episodului

Batken nu a fost sporirea increderii intre statele Asiei Centrale. Presedintele

Karimov si-a oferit, in mod oficial, ajutorul, care ar fi putut fi interpretat foarte

usor ca o amenintare. De asemenea, Uzbekistanul a inceput sa dezvolte un

program care sa-i permita sa-si defineasca si sa-si apere frontiera estica. In

actiunea demarcarii frontierei, Uzbekistanul se pare ca si-a stabilit granita pe

teritorii apartinand Kazahstanului si Kirghistanului, fapt ce a condus la serioase

confruntari. In timp insa, relatiile Uzbekistanului cu vecinii sai s-au normalizat,

dar evenimentele din Batken au marit temerea privind puterea militara a

Uzbekistanului si tendinta sa de a predomina regiunea.

2. Amenintari la adresa securitatii

a) Tensiuni etnice

Asa cum am prezentat anterior, o caracteristica importanta a statelor

central asiatice este eterogenitatea etnica. Toate statele Asiei Centrale sunt, intr-

o masura mai mica sau mai mare multietnice, fapt care creeaza puternice legaturi

intre ele. Etnicii uzbeci formeaza minoritati importante in toate celelalte state

central asiatice (in Tadjikistan, aproape un sfert al populatiei este de etnie

uzbeca). Mai multi turcmeni locuiesc in Iran si Afganistan (aproximativ 3

milioane) decat in Turkmenistan. Un procent considerabil de etnici tadjici

locuiesc in Uzbekistan. Depresiunea Fergana a fost in mod arbitrar impartita de

Stalin intre Tadjikistan, Kirghistan si Uzbekistan lasand in afara noilor frontiere

’nationale’ o parte numeroasa a populatiei.

In plus, frontierele politice in zona sunt dificil de aparat si nu reflecta

distributia etnica din teritoriu, ceea ce contribuie la cresterea potentialului de

instabilitate. In special, frontiera dintre Kirghistan si Tadjikistan, asemanator

celei dintre Uzbekistan si Tadjikistan, este vulnerabila datorita, in principal,

faptului ca, dupa razboiul civil, comunitatea tadjica tinde sa se identifice mai

mult prin etnie decat prin cetatenie. De asemeni, uzbecii care locuiesc in

Tadjikistan se simt subordonati atat guvernului de la Taskent cat si celui de la

Dusanbe.

Astfel de legaturi etnice au un impact considerabil asupra securitatii

statelor din zona. Cum etnicitatea a devenit probabil astazi provocarea majora la

adresa statelor multietnice si este putin probabil ca, in viitorul apropiat, sa-si

piarda importanta politica ea va continua sa detina un loc privilegiat pe agenda

securitatii statelor in cauza.

b) Traficul de droguri

In 1999, Afganistanul a devenit principalul producator de opiu al lumii.

Cantitatea considerabila produsa a determinat o crestere a ‘popularitatii’ rutelor

nordice via Asia Centrala spre Rusia, Caucaz si Balcani. Fiecare stat central

asiatic are un centru recunoscut de trafic : in Kirghistan, Osh; Taskent si

Bekabad in Uzbekistan; in Tadjikistan, contrabanda in regiunile Garm si Kulob

s-a intensificat, in timp ce capitala tarii a devenit un important centru de tranzit;

in Turkmenistan, Kushka este cunoscut ca fiind un punct cheie de transport.

In august 2000 s-a inregistrat un declin al pretului drogurilor, efectul

imediat fiind o crestere dramatica a cantitatii de droguri adusa pe piata in

vederea acoperirii deficitului inregistrat in veniturile incasate.

Desi nu se stie cu siguranta se estimeaza ca undeva intre 23 si 65% din

cantitatea de opiu este exportata prin Asia Centrala. Efectul asupra statelor din

regiune a fost covarsitor, in special asupra Tadjikistanului si a Kirghistanului,

care erau prea putin pregatite sa faca fata nivelului din ce in ce mai ridicat de

consum pe plan local si nici nu aveau mijloace eficiente pentru interzicerea sau

preintampinarea acestuia.

Contrabanda a avut consecinte negative asupra stabilitatii regionale,

criminalitatea si coruptia inregistrand cote alarmante, impactul asupra

economiilor locale si a starii de sanatate a populatiei fiind profund. Multi

locuitori ai zonei evalueaza ca traficul cu narcotice reprezinta, alaturi de

fundamentalismul islamic, principalul risc de securitate. De asemeni,

contrabanda este responsabila pentru relizarea unui complex set de aliante

interregionale intre bandele criminale rusesti si turcesti precum si intre traficantii

iranieniu si pakistanezi.

c) Fundamentalismul islamic

In 1991, cand cele 5 state si-au dobandit independenta, s-a instaurat

nelinistea cu privire la posibilitatea raspandirii in regiune a fundamentalismului

islamic care ar putea constitui o provocare la adresa securitatii zonale.

Preocuparea in legatura cu miscarile radicale islamiste din tarile Asiei Centrale

nu a aparut nefundamentat. Regiunea se invecineaza cu 2 state cunoscute ca

fiind centre ale miscarii radicale musulmane: Iran si Afganistan. Din ratiuni

diferite, aceste 2 state au devenit, in anii ‘90, centre ale radicalismului islamic.

De atunci, incontestabil, se inregistreaza un reviriment al religiei in zona.

Initial, in timp ce au incercat sa mentina activitatea religioasa sub

supravegherea statului, guvernele au facilitat construirea de moschei pentru

revigorarea religiei. Acesta tendinta a fost urmarita in special in partea sudica a

Asiei Centrale - Uzbekistan, Tadjikistan, si in Valea Ferghana din Kirghistan-

unde islamul este adanc inradacinat spre deosebire de Kazakhstan. Oricum in

regiune exista o cultura locala unica care reprezinta o ramura specifica a

Islamului, fiind o mixtura intre cultura locala si Islam.

Acum insa, exista semne ca liderii din Kazakhstan, Uzbekistan,

Turkmenistan incearca sa suprime miscarile politice care ar putea exprima

probleme politice, culturale si economice intr-un mod pasnic si legitim deoarece

experienta a demonstrat ca miscarile islamiste, indiferent daca sunt indigene sau

importate, sunt primii candidati care se opun puterii statului, in special daca

autoritatile incearca eliminarea altor partide politice. Iar cu cat este mai mare

represiunea cu atat mai radicale si violente tind sa devina astfel de miscari.

Dar liderii central-asiatici nu se opun islamismului in sine ci unei forme

radicale si politicizate a acestuia, care adeseori constituie baza opozitiei politice

guvernamentale. Gruparile radicale adeseori aspira sa castige puterea politica si

sa indeparteze regimurile pe care ei le considera infidele. Lupta din interiorul

islamului ne arata ca represiunea aparuta in republicile Asiei Centrale nu sunt

rezultatul unui pur capriciu al liderilor politici deoarece chiar exista grupari

islamice radicale care sa ameninte guvernele relativ slabite ale regiunii, precum

si congregatii cu ambitii politice modeste

Trebuie sa luam insa in considerare faptul ca sansa aparitiei

radicalismului islamic depinde in primul rand de situatia interna din statele

central-asiatice. Cu cat aceste state devin mai slabe cu atat vulnerabilitatea lor la

provocarile extremiste interne si externe va creste, inclusiv in fata miscarilor

politice islamice. Aceasta slabiciune ameninta sa se raspandeasca in intreaga

regiune. Razboaiele din Tadjikistan, Cecenia, Afganistan, au contribuit la

aparitia terorismului si sporirea extremismului islamic in intreaga zona. Forta

militara nefiind un instrument adecvat pentru stoparea raspandirii islamismului,

cel mai eficient mod de a trata cu un astfel de pericol ar fi asistenta oferita

pentru implementarea de programe economice si promovarea valorilor

democratice.

Miscarea Islamica din Uzbekistan (MIU) - dintre miscarile islamiste ale

Asiei Centrale o atentie speciala trebuie acordata Miscarii Islamice din

Uzbekistan. Dorind sa stabileasca un stat islamic in Valea Ferghana care se

intinde pe teritoriul Kirghistanului, Tadjikistanului si Uzbekistanului (locuita in

marea majoritate de populatie de origine uzbeka), gruparea a lansat cateva

initiative militare in 1999 si 2000 care au produs instabilitate in regiune. Este

cunoscut faptul ca miscarea detinea baze in zonele controlate de talibani si

intretinea legaturi cu reteaua terorista condusa de Ossama bin Laden. Desi aceste

aprecieri nu sunt absolut sigure, prin focalizarea numai asupra legaturilor cu

Afganistanul se pierde din vedere un punct esential: MIU nu este un fenomen

legat doar de Afganistan. Desi membrii sai au legaturi cu Afganistanul, gruparea

se bazeaza, de fapt, pe pozitiile pe care le detine in Tadjikistan din care lanseaza

incursiuni in Valea Ferghana si controleaza rutele traficului de droguri. Cum

gruparile islamiste au fost interzise in Uzbekistan multi membri ai gruparii s-au

refugiat, in 1992 si 1997, in Tadjikistan unde s-au alaturat opozitiei islamiste din

acesta tara (cunoscuta mai tarziu sub numele de Opozitia Unita Tadjika) in lupta

impotriva guvernului comunist din Tadjikistan. Indiciile sugereaza ca legaturile

organizatiei cu oficialii guvernamentali din Tadjikistan a permis miscarii sa-si

atinga un obiectiv comercial important si anume, facilitarea traficului de droguri

in Asia Centrala care si el constituie o provocare majora la adresa stabilitatii.

Hizb-ut-Tahrir (HuT) - practic necunoscuta acum 3 ani in urma, HuT

beneficiaza de un sprijin extraordinar in Valea Ferghana, mai ales ca se opune

practicilor guvernelor din regiune care adesea exileaza sau incarcereaza pe

membrii partidelor din opozitie. In vara anului 2000, dupa ce in prealabil isi

formase un nucleu puternic in anumite zone din Uzbekistan, gruparea si-a

intensificat activitatea pe teritoriul Tadjikistanului si in sudul Kirghistanului. In

timp ce Miscarea Islamica din Uzbekistan s-a discreditat in ochii opiniei publice

prin utilizarea unor practici bazate pe forta si violenta, HuT si-a promovat o

imagine mai pacifista prezentandu-se ca fiind singura alternativa viabila la

guvernele aflate in prezent la conducere. Inexistenta unei opozitii solide, in

special in Uzbekistan si Kirghistan unde opozantii puterii au fost inchisi sau au

fugit din cauza represiunii, a constituit un factor important al sporirii influentei

organizatiei inregistrandu-se cresterea spectaculoasa si foarte rapida a numarului

simpatizantilor pe care HuT ii are in regiune.

In vederea reducerii riscului de securitate trebuie actionat in sensul

stabilirii in regiune a unor guverne stabile, capabile sa faca fata amenintarilor

interne si sa previna transformarea revirimentului religios intr-un amenintare de

securitate. d) Saracia

Desi Afganistanul a contribuit, indiscutabil, datorita traficului de droguri

si a influentei exercitate prin intermediul radicalismului islamic la cresterea

instabilitatii ariei, in fapt, multe probleme in Asia Centrala sunt interne.

Situatia economica grea este cauza principala de nemultumire a

populatiei. In ciuda unei cresteri infime in PIB-ul tarilor, standardul de viata si

productia au ramas mult sub nivelul inregistrat in 1991 in toate statele Asiei

Centrale. Coruptia a atins proportii ingrijoratoare si lipsa reformelor economice

se alatura situatiei si asa dificile in care se afla statele central asiatice, cea mai

mare parte a populatiei traind sub limita saraciei si intretinandu-se prin micul

comert transfrontalier.

In 1999 seceta in regiune a exacerbat situatia economica deja fragila.

Seceta a produs efecte devastatoare in special datorita faptului ca cea mai mare

parte a populatiei locuieste in zone rurale si este prin urmare dependenta de

agricultura pentru a supravietui. Doar Kazahstanul are, in general, populatie

urbana in timp ce mai mult de 2/3 dintre tadjici si kirghizi locuiesc in zone

rurale.

O asemenea stare de fapt alimenteaza tensiunile sociale care, odata

declansate, pot crea serioase conflicte si, in baza principiului dominoului, se pot

raspandi rapid in intreaga zona alterand astfel stabilitatea regionala.

e) Cresterea demografica si urbanizarea

Testul decisiv pentru regimurile din zona il constituie depasirea cu succes

a doua dintre cele mai serioase amenintari interne : cresterea demografica si

urbanizarea.

Populatia Asiei Centrale se estimeaza ca se va dubla in urmatorii 25-30 de

ani. In afara de faptul ca o astfel de crestere demografica ii va favoriza pe kazahi

care ar deveni majoritari in Kazahstan pentru prima oara in ultimii 50 de ani,

efectul negativ consta in exercitarea unei presiuni suplimentare asupra unui deja

superexploatat ecosistem regional. Zonele agricole ale zonei, cum este de

exemplu Depresiunea Fergana, sunt oricum printre cele mai suprapopulate ale

lumii.

In perioada sovietica utilizarea sistemului intern de pasapoarte a

determinat o rata scazuta a fluxului de populatie spre zonele urbane. Acum, cand

limitarile de acest fel nu mai sunt in vigoare, orase ca Bishkek sau Ashabad se

confrunta cu o crestere a numarului de locuitori fara precedent. Chiar si in

Uzbekistan, unde urbanizarea se afla oricum sub control, fluxul de imigranti

sporeste. In timp ce, in zona rurala, institutiile locale s-ar fi putut ocupa cat de

cat cu succes de aceste persoane, in orase ei depind in exclusivitate de stat. In

aceasta situatie, o problema majora o constituie modalitatea in care statul va

actiona in sensul ajutorarii unor astfel de persoane stiut fiind faptul ca fondurile

deja sunt insuficiente.

f) Resursele de apa

Dublarea populatiei si concentrarea acesteia in orase va suprasolicita

resursele de apa ale Asiei Centrale care sunt deja insuficiente, accesul la surse

sigure de apa pentru consum si irigatii fiind una dintre cele mai grave probleme

in regiune. Dramatica restrangere a suprafetei Marii Aral reprezinta probabil cel

mai cunoscut dezastru in acest domeniu dar exista voci care aduc acuze

guvernelor regionale, in cateva state marea seceta din 2000 datorandu-se alocarii

inadecvate a resurselor de apa.

In Asia Centrala, principalele surse de apa sunt situate in doua dintre

statele cel mai slab dezvoltate - Kirghistan si Tadjikistan. Fluviul Syr-Daria

alimenteaza rezervoarele kirghize de la Toktogul si Naryn ; rezervoarele tadjice

de la Nurek si Rogun (inca in constructie) se aprovizioneaza cu apa din raul

Amu Darya din Uzbekistan care insa, prin canalul Karakum ajunge si in

Turkmenistan.

Uzbekistanul si industria sa de bumbac sunt cei mai mari consumatori de

apa ai regiunii dar vechile retele ii mai permit inca statului sa controleze marea

parte a cursului raului. Pentru a obtine acordul Kirghistanului si

Tadjikistanului privind exploatarea, invocand neplata facturilor, autoritatile

uzbece au debransat cele doua state de la reteaua electrica si de gaz ‘amintindu-

le’ prin aceasta importanta pe care o are Uzbekitanul in ceea ce priveste livrarea

acestor bunuri. Legatura cu problema apei este insa clara pentru statele vecine.

Uzbekistanul nu are acces la toata cantitatea de apa si seceta din 2000 a condus

la o si mai ridicata penurie de apa, ceea ce a condus la exercitarea unor presiuni

si mai mari asupra Kirghistanului si Tadjikistanului precum si la tensiuni cu

Turkmenistanul.

Guvernul de la Alma Ata a intrat, de asemeni, in conflict cu autoritatile

uzbece si kirghize in ceea ce priveste aprovizionarea in sudul Kazahstanului care

este oricum insuficienta. Se pare ca astfel de dispute au fost cauza si altor actiuni

restrictive ale guvernelor, de exemplu se crede ca suspendarea, in iulie 2000, a

serviciului international de telefonie a Uzbekistanului de catre compania de

telefoane a Kazahstanului ar fi urmarea directa a intentiei Uzbekistanului de a

limita debitul apei.

Diferite propuneri venite din partea diverselor institutii pentru realizarea

unui program de administrare a resurselor de apa nu au fost incununate de

succes datorita, mai ales, scepticismului afisat de autoritatile uzbece si turcmene.

Ambele state prefera sa stabileasca conditiile pe baze bilaterale considerand ca

in acest fel au cel mai mult de castigat.

3. Potentialul economic al regiunii

Dependenta de Rusia a Asiei Centrale a reprezentat un element important

in perioada sovietica. De la includerea ei in imperiul rusesc, Asia Centrala a fost

o regiune puternic sprijinita prin subventii. Analize efectuate de experti ai UE in

economia sovietica (bazate pe date din 1988) au aratat ca fiecare republica

central-asiatica a inregistrat un deficit comercial in perioada in care a facut parte

din URSS. Acest deficit a fost acoperit cu subventii totalizand 18,86 miliarde $.

Or, colapsul URSS a determinat reducerea subventiilor, fapt ce a avut efecte

negative in sferele sociale si economice si a dat nastere unui sentiment de

nemultumire fata de Rusia. In plus, liderii Asiei Centrale nu au reusit inca sa

modernizeze economia, vechile practici perpetuandu-se in detrimental noilor

state independente.

Cu toate ca in perioada URSS, Asia Centrala s-a comportat ca o unitate

singulara, in prezent economiile statelor din regiune difera substantial. Liderul

necontestat este Kazahstanul, a carui contributie la PIB-ul regiunii a fost de o

jumatate, urmat de Uzbekistan cu o treime din PIB, restul fiind impartit, aproape

in mod egal intre celelalte trei republici. Oricum, economia central-asiatica este

inca slab dezvoltata. La un procent de 0,97% din populatia lumii, in 1991 Asia

Centrala nu contribuia decat cu 0,4% la PIB-ul international.

Astazi, fiind un candidat nou la un rol independent pe scena economica

mondiala, zona se situeaza insa in limite acceptabile. In ceea ce priveste

resursele naturale si minerale, Kazahstanul este liderul regional. In prezent,

sursele sale de materii prime includ cele mai bogate zacaminte minerale

(combustibili, zacaminte, nemetale) si exploateaza deja un relativ mare volum

dintre acestea. Bogatiile celorlalte state central-asiatice includ gaze naturale si

aur in Uzbekistan, importante resurse de gaze naturale in Turkmenistan, uraniu

in Kirghistan si Tadjikistan. Accesul la aceste resurse si impartirea potentialei

bogatii reprezinta obiectivele care starnesc ambitiile nationale, motiveaza

interesele corporatiste, reaprind pretentii istorice, reinvie aspiratii imperiale si

alimenteaza rivalitati internationale.

4. Tendinte hegemonice

Existenta unuia sau mai multor centre geopolitice puternice in Asia

Centrala va contribui la indepartarea vidului de putere din regiune si va limita

influenta exercitata de actorii internationali interesati in zona. In plus, un

asemenea centru sau centre, prin asigurarea stabilitatii central-asiatice va

restrange tendinta Rusiei de expansionism spre noile state independente.

Mult mai important, un stat puternic in Asia Centrala ar putea deveni

eventual al treilea picior al trepiedului de putere din fosta Uniune Sovietica,

alaturi de Rusia si Ucraina. Un asemenea curs al evenimentelor ar asigura gaza

unei balante stabile, care sa serveasca cel mai bine interesele de securitate in

acest spatiu. Oricum, rolul de mare putere regionala va fi jucat cel mai probabil

de catre Uzbekistan, celelalte state central-asiatice neavand inca mijloacele

necesare asumarii unei asemenea sarcini, din motive pe care le voi expune in

cele ce urmeaza.

Kazahstanul a obtinut un beneficiu diplomatic considerabil pe termen

scurt prin prezenta pe teritoriul sau a unei parti din arsenalul nuclear si, in mod

sigur, este o tara luata in calcul datorita resurselor sale de petrol. Datorita

politicii elaborate de presedintele Nazarbaev si a unui corpus legislativ

favorabil, Kazahstanul a devenit o posibilitate atractiva pentru investitorii

straini. Totusi, Kazahstanul sufera si o serie de constrangeri : diviziunea etnico-

teritoriala a tarii intre rusi si kazahi ; institutii locale relativ slabe ; absenta unui

numar semnificativ de intelectuali ; slaba dezvoltare industriala ; o situare

neadecvata conform rolului pe care ar trebui sa-l aiba a capitalei Alma-Ata.

Toate acestea sugereaza ca statul nu va putea juca un rol regional semnificativ in

viitorul apropiat.

Pozitia Kirghistanului este inca si mai precara. In ciuda aspiratiilor

presedintelui Akaev de transformare a tarii intr-o « Elvetie a Asiei Centrale »,

acestui mic stat muntos ii lipsesc multe atuuri necesare unei puteri regionale.

Kirghistanul este sarac in resurse, societatea este dominata de rivalitati intre

clanuri si se confrunta cu divizarea regionala si coruptie. In plus, cu 20%

minoritate ruseasca, tensiunile etnice sunt inerente amenintand chiar viabilitatea

sa ca stat.

Turkmenistanul, prin contrast, a profitat deja indeajuns de mult de

exportul de gaze incat guvernul sa poata asigura gratuit electricitate pentru

intreaga populatie. Dar, cu un teritoriu desertic in cea mai mare parte, o

populatie sub 5 milioane locuitori si putini specialisti, in viitor, Turkmenistanul

va depinde de altii in ceea ce priveste securitatea sa.

Tadjikistanul sufera inca de pe urma razboiului civil si din cauza

contrabandei cu droguri care-i tranziteaza teritoriul dinspre Afganistan.

Consecintele negative ale razboiului civil si ale conflictelor etnice au fost

intensificate de gravele sciziuni din randul clasei politice si de putinele resurse

pe care le detine.

Din toate aceste considerente este putin probabil ca oricare dintre statele

prezentate ar putea sa asigure stabilitatea regionala, sa mobilizeze resursele

economice si politice in vederea eliminarii haosului si sa reziste presiunilor

venite din exterior. Prin urmare, Uzbekistanul ramane singurul candidat viabil la

exercitarea leadershipului in aria supusa analizei.

Uzbekistanul are cateva atuu-ri care sugereaza potentialul crescut fata de

vecinii sai in asumarea rolului de hegemon. In primul rand este cea mai

populata tara a Asiei Centrale bucurandu-se si de omogenitate din punct de

vedere etnic. In al doilea rand, pozitia geografica il avantajeaza, el invecinandu-

se cu toate statele Asiei Centrale fara insa a avea frontiera comuna cu nici o

putere majora ( fie ea Rusia, China sau Iranul). In acelasi timp, minoritatea

uzbeca activeaza politic in toate tarile spatiului la care facem referire si detine si

pozitii economice importante, fapt ce nu trebuie neglijat ca avantaj pentru

pozitia Uzbekistanului in regiune.

Asa cum au evidentiat si analistii2, Uzbekistanul detine un numar de

avantaje in afara celor precizate anterior : este situat in centrul Asiei Centrale ,

avand frontiere comune cu toate celelalte 4 state nou independente dar, foarte

important, nu cu Rusia; are o economie relativ dezvoltata si resurse naturale

importante (chiar daca nu uriase) de petrol, gaze naturale, aur, alte minerale

inclusiv depozite de uraniu, esentiale pentru industria nucleara rusesca.

Se contureaza astfel, imaginea Uzbekistanului de putere regionala. Acest

rol a devenit evident inca din perioada tarista si cea sovietica, Taskentul fiind

considerat, chiar imediat dupa cucerirea din 1865, principalul centru

administrativ si militar rusesc din regiune.

2 Cornell, Svante- A Regional Player in Eurasian Politics?, editie Internet www.rand.com

In vederea atingerii scopului propus , Uzbekistanul este singurul stat din

zona care a facut progrese semnificative pentru formarea unei armate proprii,

fapt ce-i sporeste avantajul comparativ cu vecinii sai. Consecvent aspiratiei la

hegemonie, Taskentul nu urmareste numai iesirea din sfera de influenta a

Moscovei ci actioneaza ca rival al Kremlinului in zona. Pentru aceasta el

promoveaza o politica asemanatoare celei elaborate de Turcia sau Israel : cultiva

relatiile de securitate cu SUA fara insa a renunta la intentia de instaurare a

influentei in tarile invecinate.

Din punct de vedere geopolitic, Uzbekistanul reprezinta un pivot de mare

importanta fiind in acelasi timp si un jucator care nu poate fi neglijat. Este

singura tara din spatiul central asiatic care, pe termen lung, dispune de

potentialul necesar stabilirii ca actor regional major in Asia Centrala.

III. RELATIILE CU ALTE STATE

1. Relatiile cu Rusia

Prabusirea Uniunii Sovietice a produs o dramatica rasturnare istorica. In

numai cateva saptamani, in decembrie 1991, spatiul asiatic al Rusiei s-a restrans

cu aproximativ 20%, iar populatia pe care Kremlinul o stapanea in Asia s-a

redus de la 75 milioane la aproximativ 30 milioane de locuitori. In plus, alti 18

milioane de rezidenti in Caucaz au fost rupti de Rusia. Pentru ca aceste

rasturnari sa fie si mai dureroase, elita politica rusa era constienta ca potentialul

economic al acestor zone era acum tinta altor tari care aveau resurse financiare

pentru a investi in aceste zone, pentru dezvoltarea si exploatarea resurselor care,

pana foarte de curand, erau accesibile doar Moscovei.

Dar Rusia este in fata unei dileme: este prea slaba politic ca sa izoleze

complet regiunea de exterior si prea saraca financiar ca sa o dezvolte exclusiv pe

cont propriu. Mai mult, liderii rusi isi dau seama ca explozia demografica pe

cale de a se produce in noile state independente inseamna ca incapacitatea lor de

a sustine cresterea economica va crea in cele din urma o situatie exploziva de-a

lungul intregii frontiere sudice a Rusiei. Experienta acesteia in Afganistan si

Cecenia s-ar putea repeta de-a lungul intregii frontiere sudice, data fiind, mai

ales, renasterea nationala si islamica ce are acum loc in randul populatiei central

asiatice.

Rezulta ca Rusia trebuie sa gaseasca intr-un fel o cale de a se adapta la

noua sa realitate postimperiala si, in acelasi timp, sa caute sa stapaneasca

primejdia din partea Turciei si a Iranului, sa impiedice gravitarea noilor state

independente spre principalii sai rivali, sa descurajeze formarea vreunei

cooperari regionale central-asiatice cu adevarat independente si sa limiteze

influenta geopolitica americana in noile capitale suverane. Astfel, chestiunea nu

mai tine de restaurarea imperiala, care ar fi prea costisitoare si ar intampina o

rezistenta feroce, ci implica crearea unei noi retele de relatii care ar infrana

dezvoltarea noilor state si ar prezerva pozitia geopolitica si economica

dominanta a Rusiei.

Instrumentul ales pentru atingerea acestui scop a fost mai intai

Comunitatea Statelor Independente (CIS), desi in unele locuri folosirea armatei

ruse si recurgerea cu dibacie de catre diplomatia rusa la principiul divide et

impera au servit tot atat de bine intereselor Kremlinului. Moscova si-a folosit

intregul arsenal pentru a obtine de la noile state maximum de supunere fata de

viziunea sa asupra unui « Commonwealth » din ce in ce mai integrat, insistand

pentru : un sistem de control, dirijat de la centru, asupra granitelor exterioare ale

CIS ; o mai stransa integrare militara in ansamblul unei politici externe comune ;

extinderea in continuare a retelei de conducte de petrol existente pentru a

exclude formarea unei retele noi care ar putea ocoli Rusia. Analizele strategice

ruse au afirmat explicit ca Moscova priveste aceasta zona ca pe propriul sau

spatiu geopolitic, chiar daca nu mai face parte integranta din imperiul sau.

O idee asupra intentiilor geopolitice ale Rusiei ne da insistenta cu care

Kremlinul a incercat sa pastreze prezenta militara rusa pe teritoriul noilor state.

Rusia a exercitat presiuni politice si financiare pentru a obtine acordul

Kazahstanului pentru bazele militare rusesti si, in plus, razboiul civil din

Tadjikistan a facut posibila continuarea prezentei fostei armate sovietice acolo.

In definirea politicii sale, Moscova s-a bazat pe iluzoria perspectiva ca

reteaua sa postimperiala de relatii cu Asia Centrala va slabi treptat substanta

suveranitatii noilor state, slabe individual, si le va plasa intr-o relatie de

subordonare fata de centrul de comanda a unei CSI « integrate ». Pentru

atingerea acestui scop, Rusia descurajeaza noile state in ceea ce priveste crearea

propriilor lor armate separate, adoptarea limbii proprii (in care ele inlocuiesc

treptat alfabetul chirilic cu cel latin), cultivarea de relatii stranse cu alte state,

dezvoltarea de noi conducte care sa iasa direct in Marea Mediterana sau Marea

Arabiei. Succesul unei astfel de politici ar permite Rusiei sa domine apoi

relatiile lor externe si sa fixeze cota parte din beneficiu.

In sustinerea acestui tel, reprezentantii rusi invoca deseori exemplul UE.

De fapt, intr-un fel, politica Rusiei fata de statele central-asiatice aminteste mult

de comunitatea africana francofona, in care contingente militare franceze si

subsidii din bugetul Frantei determina politica statelor africane post-coloniale

vorbitoare de limba franceza.

In vreme ce restabilirea unui maxim posibil de influenta economica si

politica rusa in regiune este scopul principal si intarirea CIS este principalul

instrument pentru atingerea acestui scop, cele mai importante tinte geopolitice

ale Moscovei, pentru a fi subordonate politic, par a fi Kazahstanul si

Azerbaidjanul.

Kazahstanul este tinta principala deosebit de tentanta deoarece

vulnerabilitatea sa etnica face imposibila victoria guvernului acestei tari intr-o

confruntare deschisa cu Moscova. Rusia poate exploata si frica acestui stat de

dinamismul crescut al Chinei, ca si probabilitatea unui crescand resentiment fata

de « sinificarea » provinciei Xinjiang din China. Subordonarea treptata a

Kazahstanului ar avea ca efect geopolitic atragerea aproape automata a

Kirghistanului si Tadjikistanului in sfera de control a Moscovei, expunand in

acelasi timp Uzbekistanul si Turkmenistanul la presiuni mai directe din partea

Rusiei.

Dar strategia Rusiei este impotriva aspiratiilor majoritatii statelor asezate

in « Balcanii eurasiatici »3. Noile lor elite politice nu vor ceda de bunavoie

puterea si privilegiile castigate prin independenta. In vreme ce rusii de acolo

elibereaza treptat fostele lor pozitii privilegiate, noile elite isi dezvolta rapid un

interes legitim fata de suveranitate – proces dinamic si contagios social. Mai

3 Brzezinski, Zbiegniew - Marea tabla de sah, Ed.Humanitas, Bucuresti, 2001, pag. 161

mult, populatiile altadata pasive politic devin si ele mai nationaliste si mai

constiente de identitatea lor islamica.

Uzbekistanul a devenit din ce in ce mai hotarat in opozitia sa fata de

eforturile de « integrare » ale Rusiei. Ministrul sau de externe a declarat clar in

august 1996, ca Uzbekistanul se opune crearii institutiilor supranationale ale CSI

care pot fi folosite ca instrumente de control centralizat. Pozitia sa puternic

nationalista determinase deja atacuri virulente in presa rusa in legatura cu

« orientarea puternic pro-occidentala a Uzbekistanului in economie, asprele

invective fata de tratatele de integrare in interiorul CIS, refuzul ferm de a se

alatura fie si Uniunii vamale si o metodica politica nationalista anti-rusa ».4

Chiar si Kazahstanul, ca reactie la presiunile Rusiei, a ajuns sa fie in

favoarea unui traseu secundar, ce ocoleste Rusia, pentru exporturile sale.

Convorbiri preliminare au avut loc intre Kazahstan, China si Japonia in

legatura cu un ambitios proiect de conducte de petrol intre Asia Centrala si

Marea Chinei. Cu investitii occidentale pe termen lung in petrol si gaze naturale

care se ridica in Kazahstan la peste 20 miliarde $ (cifre din 1996), izolarea

economica si politica a acestei zone cedeaza clar in fata presiunilor economiei

mondiale si a limitatelor optiuni financiare ale Rusiei.

Cam din aceleasi motive, Turkmenistanul a explorat activ construirea unei

noi conducte de petrol prin Afganistan si Pakistan spre Marea Arabiei, pe langa

construirea de noi linii ferate spre Kazahstan si Uzbekistan la nord si spre Iran si

Afganistan la sud.

Teama de Rusia a avut si efectul de a indrepta statele central-asiatice spre

o mai intensa cooperare regionala. Uniunea Economica Central-Asiatica, creata

in ianuarie 1993, la inceput a lancezit, dar a fost treptat activata. Chiar si

presedintele Nazarbaiev al Kazahstanului, la inceput puternic sustinator al unei

« Uniuni Eurasiatice », s-a convertit treptat la ideile de cooperare asiatica mai

stransa, de crescanda cooperare militara intre statele din regiune si de opozitie 4 Idem, pag. 163

comuna fata de eforturile Rusiei si ale Iranului de a impiedica impartirea zonala

a platoului continental al Marii Caspice si a resurselor minerale intre statele

riverane.

Dat fiind faptul ca guvernele din zona tind sa fie foarte autoritare,

probabil chiar mai importanta a fost reconcilierea personala intre principalii

lideri. Este recunoscut faptul ca presedintii Kazahstanului, Uzbekistanului si

Turkmenistanului nu erau in relatii prea cordiale iar aceste neintelegeri

personale au facut, la inceput, ca Rusiei sa-i fie mai usor sa ii atate pe unul

impotriva celuilalt. Pe la jumatatea anilor ‘90 cei trei si-au dat seama ca o

cooperare mai stransa intre ei era esentiala pentru pastrarea noii lor suveranitati

si au inceput sa se angajeze in expuneri foarte mediatizate despre asa-zisele lor

relatii apropiate, subliniind ca pe viitor isi vor coordona politicile externe.

Inca si mai importanta a fost aparitia, in interiorul CSI, a unei coalitii

neoficiale, conduse de Ucraina si Uzbekistan, dedicate ideii unui

Commonwealth « de cooperare ». In acest scop, Ucraina a semnat acorduri de

cooperare militara cu Uzbekistanul, Turkmenistanul si Georgia; in septembrie

1996 ministrii de externe ai Ucrainei si Uzbekistanului chiar s-au angajat in

actiunea deosebit de semnificativa de a semna o declaratie prin care se cerea ca

intalnirile la varf ale CSI sa nu fie prezidate numai de presedintele Rusiei, ci

prin rotatie.

Exemplul dat de Ucraina si Uzbekistan a avut un impact chiar si asupra

liderilor mai respectuosi fata de problemele principale ale Moscovei. Kremlinul

trebuie sa fi fost foarte tulburat sa-l auda pe presedintele Nazarbaiev al

Kazahstanului declarand, in septembrie 1996, ca ar parasi CSI « daca

independenta i-ar fi amenintata ». Mai general, ca o contracarare a CSI, statele

central-asiatice si-au ridicat nivelul de cooperare prin crearea Organizatiei de

Cooperare Economica, o organizatie inca destul de neprecisa a statelor islamice

din zona (inclusiv Turcia, Iran si Pakistan), dedicata intaririi legaturilor

financiare, economice si de transport intre membrii sai. Moscova a criticat

deschis aceste initiative considerandu-le, pe drept cuvant, de natura sa slabeasca

calitatea de membre ale CSI a acelor state.

2. Interesele altor actori internationali

Competitia in spatiul geopolitic implica direct 4 competitori principali si

mai direct angajati , condusi nu numai de perspectiva unui viitor avantaj

geopolitic si economic ci si, in cazul a trei dintre ele, de motivatii istorice

puternice. Este vorba despre Rusia, Turcia, Iran si SUA. Alaturi de ele si China

ar putea, in cele din urma, sa devina de asemenea un protagonist important.

Primele trei dintre ele au fost la un moment dat puterea care domina fie politic,

fie cultural regiunea. Desi un conflict deschis intre aceste state este improbabil,

impactul cumulat al rivalitatii lor externe ar putea contribui la un haos regional.

Tot implicate in competitie dar mai indepartate sunt Ucraina, Pakistanul si

India.

Un fapt care sporeste considerabil instabilitatea in zona si determina o

situatie potential si mai exploziva este existenta a doua state-natiuni invecinate

puternice, fiecare cu interese istorice, imperiale, cuturale, religioase si

economice in regiune - Turcia si Iran- ele insele schimbatoare in privinta

orientarii lor geopolitice si potential vulnerabile pe plan intern. Daca aceste doua

state ar fi destabilizate probabil ca intreaga regiune ar fi aruncata intr-o enorma

dezordine, date fiind permanentele conflicte etnice si teritoriale care scapa de

sub control si echilibrul politic deja grav afectat al regiunii. Astfel, Turcia si

Iranul sunt nu numai jucatori geostrategici importanti dar si pivoti politici a

caror proprie situatie interna este de o importanta vitala pentru soarta regiunii.

Ambele sunt puteri de marime mijlocie, cu aspiratii regionale puternice si

constiente de importanta lor istorica.

Data fiind puterea politica si militara mai limitata a Turciei, o sfera de

influenta exclusiv politica este practic de neatins, cu atat mai mult cu cat, dupa

evenimentele din septembrie 2001, Statele Unite s-au implicat activ in zona. Mai

degraba este posibil ca Turcia sa se considere un potential lider al unei

comunitati libere vorbitoare de limba turca, profitand in acest scop de

atragatoarea sa modernitate, de afinitatile sale lingvistice si de posibilitatile

economice pentru a se impune drept cea mai infuenta forta in procesele de

constructie nationala ce au loc in aria central asiatica.

Desi actualele aspiratii geopolitice ale Iranului sunt mai restranse decat

ale Turciei, indreptandu-se in special catre Azerbaijan si Afganistan, toata

populatia musulmana din acest spatiu, chiar si din Rusia, este obiectul

interesului religios al Iranului. Intr-adevar, renasterea islamului in Asia Centrala

a devenit o parte organica a aspiratiilor actualilor conducatori ai Iranului.

Momentul World Trade Center a determinat Statele Unite sa elaboreze o

politica activa cu privire la spatiul central asiatic. Acest fapt s-a realizat ad-hoc,

efectul principal fiind o slaba concentrare asupra nuantelor si a complexitatii

problemelor existente.

Angajarea initiala in regiune la inceputul anilor ’90 s-a focalizat asupra

elaborarii unei legislatii care sa asigure o asistenta pentru dezvoltarea

economica, transferul armelor nucleare din noile state independente si

exploatarea rezervelor caspice.

Dupa incursiunile Miscarii Islamice din Uzbekistan (MIU) din 1999, o

atentie speciala s-a acordat construirii unui sistem defensiv capabil sa asigure o

paza eficienta a frontierelor. Inca inainte de 11 septembrie, Asia Centrala a fost

considerata o zona de special interes datorita prezentei lui bin Laden in

Afganistan si a presupuselor legaturi ale MIU cu reteaua sa terorista. Rezultatul

direct al acestui interes a fost intensificarea angajamentului militar in a doua

decada a anilor ’90 in aria central asiatica, in special in Uzbekistan dar si in

Kazahstan si Kirghistan, scopul principal fiind intarirea securitatii regionale si a

frontierelor.

Din septembrie 2001, SUA au devenit intens implicate in regiune din

punct de vedere diplomatic, politic si militar. Uzbekistanul este aliatul cheie al

Statelor Unite in razboiul contra terorismului si statul pe teritoriul caruia

stationeaza cel mai mare efectiv de trupe americane din zona (printr-o actiune

fara precedent, in octombrie anul trecut, America trimitand 1000 de soldati

combatanti, trupe care stationeaza in Uzbekistan).

Datorita implicarii Americii in Asia Centrala, care este putin probabil sa

fie doar pe termen scurt, Uzbekistanul a solicitat oferirea de garantii de

securitate in schimbul oferirii sprijinului sau. Celelalte state din zona i-au urmat

exemplul astfel incat administratia de la Washington a fost nevoita sa elaboreze

o politica de angajament pe termen lung cu statele central asiatice care depaseste

doar cadrul unei simple cooperari militare. In acest context, SUA trebuie sa

reevalueze politica de asistenta in regiune, concentrandu-se in special asupra

statelor slabe, Tadjikistan si Kirghistan, si sa-si intensifice ajutorul umanitar. De

exemplu, intre 1992 si 1998, Tadjikistanul si Kirghistanul au primit un ajutor in

valoare de numai 3 milioane $ si respectiv 70 milioane $ din partea Agentiei

Internationale pentru Dezvoltare. Chiar si o crestere modesta ar insemna, in

acest context, un rezultat semnificativ. Prin urmare, Statele Unite ar trebui sa

actioneze in sensul alocarii si implementarii efective a fondurilor de asistenta in

situatia in care, experienta ne arata, ca Tadjikistanul a primit numai o parte din

fondurile alocate. In sfarsit, interesul american ar trebui sa se canalizeze in

sensul elaborarii si dezvoltarii unor initiative care sa diminueze problemele

regionale, si anume tensiunile etnice si religioase, o economie ineficienta,

conflictele interstatale cu privire la demarcatia frontierelor, energiei si apei.

Rolul Chinei este mult mai restrans si scopurile sale mai putin evidente.

Insa este rational ca China sa prefere sa infrunte mai degraba o adunare de state

relativ independente decat un imperiu rus. In ultima instanta, noile state servesc

drept tampon dar China este totodata nelinistita de faptul ca propriile minoritati

turcice din provincia Xinjiang ar putea vedea in noile state independente din

Asia Centrala un exemplu atragator pentru ele insele si, din acest motiv, a cerut

asigurari din partea Kazahstanului ca activismul in randul minoritatilor de peste

granita va fi suprimat. Pe termen lung, resursele energetice ale regiunii vor fi, in

mod sigur, de un deosebit interes pentru Beijing iar accesul direct la acestea,

nesupuse controlului Moscovei, trebuie sa fie principalul obiectiv al Chinei.

Astfel, interesul geopolitic general al Chinei tinde sa se ciocnesca de implicarea

activa americana si de incercarile Rusiei de a redobandi un rol dominant, fiind in

acelasi timp complementar cu aspiratiile Turciei si ale Iranului.

Pentru Ucraina, problema centrala este accesul mai liber la resursele

energetice care ar diminua dependenta sa de Rusia. In aceasta privinta, relatiile

mai stranse cu Turkmenistanul si Uzbekistanul au devenit importante pentru

Kiev. Astfel, Ucraina a colaborat cu Turcia pentru a slabi influenta Rusiei in

Marea Neagra si a sprijinit eforturile Turciei de a directiona fluxul petrolier din

Asia Centrala spre terminalele turce.

Implicarea Pakistanului si a Indiei este mai rezervata dar nici unul nu este

indiferent la ceea ce se intampla in acest spatiu. Pentru Pakistan, interesul

principal este castigarea de teren geopolitic si impiedicarea exercitarii vreunei

influente politice de catre Iran, in special in Tadjikistan, precum si de a

beneficia, eventual, de pe urma construirii oricarei conducte de petrol care sa

uneasca Asia Centrala de Marea Arabiei. India, reactionand la politica

Pakistanului si probabil preocupata de influenta Chinei in regiune este mai

favorabila influentei iraniene si unei mai pronuntate prezente ruse in fostul

spatiu sovietic.

CONCLUZII

Datorita situarii sale geografice, Asia Centrala este o « poarta »

importanta din punct de vedere strategic, catre continentul Eurasiatic. La est este

situata China si alte tari asiatice, la sud Iranul, Afganistanul si alte tari islamice,

iar la vest si nord Turcia, Uniunea Europeana si Federatia Rusa. Tendinta de

mentinere a unei colaborari intraregionale reprezinta un atu important in

neutralizarea efectelor negative ale evenimentelor petrecute in Asia Centrala, in

special asupra pericolului includerii statelor din regiune in sfera de influenta a

marilor puteri, care au ambitii regionale sau globale. Depasirea izolarii

geografice si incercarea de a transforma regiunea intr-un coridor de tranzit

pentru comunicarea interstatala si intercivilizationala ar trebui sa devina

principala prioritate a tuturor statelor din spatiul central-asiatic.

Astazi o noua ordine mondiala este pe cale de a aparea, o consecinta a

acestui fapt fiind transformarea Asiei Centrale dintr-o simpla regiune periferica

a fostei URSS (unde tendintele geopolitice nu se manifestau), intr-o zona unde

se intersecteaza interesele altor actori importanti ai vietii internationale (SUA,

China, UE, Iran).

Zbiegniew Brzezinski a apelat la o formula socanta cu privire la sud-estul

si sudul fostului spatiu sovietic, numindu-l sugestiv « Balcanii Asiei Centrale ».

Denumirea este menita sa sugereze mai intai instabilitatea politica asociata cu

Balcanii Europei, ce rezulta din complexitatea etnica a zonei, consecinta

imediata fiind fragilitatea granitelor, din situatia complicata, de multe ori

exloziva, pe care au lasat-o diferitele ocupatii perindate de-a lungul istoriei, din

rivalitatile fara de sfarsit dintre tarile din zona. Exista din acest punct de vedere

o similitudine care nu poate scapa. Un exemplu relevant in acest sens il

constituie faptul ca, dupa Primul Razboi Mondial, in Asia Centrala s-a dorit

crearea unei unitati politice noi, care sa cuprinda toate cele cinci state sub

denumirea de Turkestan, dar Moscova a decis reimpartirea regiunii, intre

criteriile care au contat foarte mult figurand, desigur, regula de a diviza si de a

crea rivalitati care apoi sa poata fi manipulate.

Noile surse de energie descoperite in Bazinul Marii Caspice au determinat

translatia din taramul strict politic catre cel economic. Accesul la aceste resurse

si impartirea potentialei bogatii sunt obiectivele care starnesc ambitii nationale,

motiveaza interesele corporatiste, reaprind pretentii istorice, reinvie aspiratii

imperiale si alimenteaza rivalitati internationale. Situatia a fost si mai nesigura

din cauza faptului ca, dupa 1991, regiunea nu a fost numai un vid de putere ci si

instabila pe plan intern. Fiecare tara din aceasta arie se confrunta cu dificultati

interne serioase, toate au frontiere care sunt fie obiectul pretentiilor vecinilor, fie

zone de revolte etnice, putine sunt omogene din punct de vedere national iar

unele sunt deja implicate in conflicte teritoriale etnice sau religioase.

In privinta relatiilor cu Kremlinul, se contureaza o separatie a intereselor

strategice intre Rusia si sudul fostei URSS. Ea a fost deja realizata in cazul

tarilor pe deplin independente (Uzbekistan si Turkmenistan) si se va infaptui cu

timpul pentru celelalte trei. Intr-adevar, Rusia a dat gres in incercarea de a trece

de la o structura imperiala traditionala la instituirea unei sfere strategice

moderne de influenta, in primul rand datorita lipsei mijloacelor economice dar

si din cauza conceptiei sale ingust neo-imperiale privind influenta politica.

Pentru a-si pastra influenta Rusia miza pe constrangeri economice, culturale si

militare de durata, dar pe toate planurile se inregistreaza un esec, retragerea

ruseasca efectuandu-se in folosul Statelor Unite.

Din cele prezentate a rezultat ca miza in spatiul central-asiatic este puterea

geopolitica, accesul la bogatii potentiale mai mari, indeplinirea misiunilor

nationale sau religioase si securitatea, competitia concentrandu-se in mod

deosebit, pe acces, dar dupa evenimentele din 11 septembrie si pe securitate.

Momentul WTC a avut ca efect imediat revenirea Asiei Centrale pe scena

relatiilor internationale, ca un mare actor, iar acest spatiu, inca necunoscut

europenilor in mare parte, a capatat o importanta hotaratoare din punct de vedere

geopolitic si geostrategic, gratie populatiei sale musulmane si apropierii

strategice de Orientul Mijlociu si Asia de Sud.

DEPARTAMENTUL DE RELATII INTERNATIONALE

SI INTEGRARE EUROPEANA

« Politici de securitate si relatii strategice intre tarile

Asiei Centrale » Indrumator, Asist.univ.Iulian Chifu

Student,

Viţu Maria Magdalena

Studii Postuniversitare

2002