Valenţe ludice in poezia modernă

Noţiunea de modernism este un termen generic care include mai multe curente literare ce încep să se afirme în Europa la sfârşitul secolului al XX-lea. Modernismul este, de fapt, o etichetă aplicată celor mai noi forme de expresie ale spiritului în planul creaţiei artistice. Modernismul este anticonvenţional, antitradiţionalist, radical, uneori anarhic – o mişcare estetică pentru care literatura este un spaţiu al permanentei metamorfoze şi înnoiri.

În literatura română, noţiunea de modernism se impune odată cu Eugen Lovinescu, pentru care acesta reprezintă un principiu de progres. El pledează pentru „sincronizarea” literaturii româneşti cu tendinţele occidentale, pentru racordarea intereselor ei la „spiritul veacului”, pentru rafinarea expresiei, astfel încât să poată ilustra mai fidel complicaţiile sufletului modern.

Termenul modernism are o acoperire foarte largă, el putând desemna, în lirica românească, poetici dintre cele mai diverse, postromantice. Se pot încadra în această categorie nu numai ultima etapă a creaţiei eminesciene, cea a Glossei şi a Odei (în metru antic), parnasianismul macedonskian, simbolismul şi expresionismul unor George Bacovia sau Lucian Blaga, poetica antipoeticului ilustrată de Tudor Arghezi, ermetismul şi infrarealismul barbian, anvargadismul, dadaismul, suprarealismul, dar şi poetici contemporane, cum e cea a lui Nichita Stănescu sau a lui Marin Sorescu.

Literatura insasi este un joc al timpului si al spatiului, al miscarii epice semnificative, al epocilor si al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creeaza un spatiu imaginar de o complexiatate fascinanta.

Poeziei moderne îi este specifică „acuitatea cu care-şi pune problema limbajului (…), dramatica ei conştiinţă lingvistică” (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie), dar şi tentaţia experienţelor ce vizează însăţi atingerea marginilor limbajului, anularea graniţelor care îl despart de muzică (simbolism), pictură (caligramele lui Apollinaire) şi chiar pulverizarea limbajului însuşi. Lirica modernistă proclamă primatul ambiguităţii, al polisemiei, al obscurităţii asupra retoricii, ca şi pe acela al imaginaţiei asupra imitaţiei sau al confesiei. Eugen Lovinescu consideră că „înnoirea limbajului” şi „intelectualizarea emoţiei” sunt proprii poeziei moderniste.

Tema jocului a fost tratată atât în texte ficţionale, cât şi nonficţionale. Jocul nu este doar un mod de existenţă (joaca animalelor, a copiilor şi a adulţilor, jocul de îndemânare, de putere, de inteligenţă şi de noroc, reprezentaţiile şi spectacolele), ci şi, în bună măsură, o temă culturală şi literară. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este o acţiune sau o activitate efectuată de bunăvoie înlăuntrul anumitor limite stabilite, de timp şi de spaţiu, şi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăşi şi fiind însoţită de un sentiment de încordare şi de bucurie, şi de ideea că este altfel decât viaţa obişnuită. (…)

Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţiala noţiunii generale”.

După Roger Caillois, jocul nu este numai „activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex”. Caillois realizează o grupare a jocurilor în patru clase, identificând două principii ale acestuia: pe de o parte „Paidia” se refera la o oarecare fantezie necontrolată, un principiu comun de divertisment, lipsa regulilor şi a constrângerilor; la extremitatea opusă se situează „Ludus”, care presupune disciplina, supunerea în faţa unor convenţii, a unor imperative. Astfel, nu se pot opune jocurile de cărţi celor de îndemânare. Trebuie să se ţină seama de atmosfera jocului şi de natura participanţilor, de modul în care ei

sunt angrenaţi în joc. Un joc poate mobiliza mai multe energii sau calităţi. Jocurile pot deveni, astfel, AGON (competiţie), ALEA (noroc), MIMICRY (simulacru) şi ILINX (vertij).

Jocul poate fi considerat drept unul dintre elementele spirituale fundamentale ale vieţii. Literatura însăşi este un joc al timpului şi al spaţiului, al epocilor şi al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creează un spaţiu imaginar de o complexitate fascinantă. Activitatea poetică născută în sfera jocului rămâne în mod constant în această sferă. Poiesis este o funcţie ludică. Ea se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, într-o lume proprie pe care şi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viaţa obişnuită şi sunt legate între ele prin alte legături, decât prin cele logice.

Jocul este un element atât de inerent naturii poeziei, iar fiecare formă a poeticului pare strâns legată de structura jocului, încât ne determină să considerăm această corelaţie intimă indisolubilă, termenii joc şi poezie fiind pe punctul de a-şi pierde autonomia semantică.

Ideea fundamentala a jocului este aceea de luare in discutie a universului cotidian, de redirectionare a granitelor acestuia, in sensul dorit: omul preia o parte din puterea divina, din actul demiurgic, pentru a-l folosi intr-un scop propriu: omul trebuie sa ramana o fiinta mult mai frumoasa, spiritualizata, mai puternica decat este.

In studiul de fata mi-am propus sa cercetez, jocul” in creatia lui Tudor Arghezi.Tudor Arghezi este unul dintre autorii care au valorificat cel mai mult tema jocului în creatiile lor fictionale

. În dorinta de a evidentia dimensiunea ludica a creatiei argheziene, St. Aug. Doinas crede ca „… ludicul constituie vectorul principal al poeticii sale”. Aceasta afirmatie este sustinută de insusi Arghezi, care în articolul Ars poetica. Scrisori unei fetite, isi prezintă propria poezie ca pe un exercitiu ludic, marturisind: „N-am făcut altceva nimic, m-am jucat”. Creatia, existenta, dragostea, moartea, poezia sunt pentru poet ipostazele unui joc cosmic, pe care il joaca, om sau Dumnezeu, cu inocentă si naivitate.

Jocul poseda la Arghezi o facultate mimetica.Imaginatia infantila isi ingaduie o mare libertate,dar se complace mereu sa reproduca actiunile mature,in variante insolite.Pe o ipoteza de plecarehimerica,fantezia colipului construieste un edificiu delirant,cu logica riguroasa a vietii curente.Jicul produce astfel un ricoseu o serie de caricaturi ale ocupatiilor „Serioase”,carora Arghezi se amuza sa le releve absurditatea.

Jocul vine la Arghezi sa lumineze aceasta situatie absurda.Activitatea ludica,”neserioasa”,pastreaza o ingenuitate sufleteasca,o inventivitate si o libertate spirituala pe care preocuparile grave ,omenesti le-au pierdut.

Poetul face din joc un detector ultrasensibil al proceselor de osificare morala. Dispozitia la zbenguiala copilareasca e incompatibila cu orice forma de uscaciune launtrica.fiind dusmana rutinei.

Infantilismul apare frecvent ca motiv liric la Arghezi, presupunand de cele mai multe ori ludicul. Astfel, „totul, dintr-o data, se copilareste” (Drumul cu povesti), poetul indicand si sensul în care se petrece fenomenul: „Marele se face din ce în ce mai mic, / Pana la tipicul mic al jucariii, / Ca sa-l ia cu mna mai usor copiii.” Copilarirea implica, asadar, conventiile ei (dimensiuni reduse, gratuitatea gesturilor, copierea, etc.), adoptate de Arghezi candid si cu umor.

Arghezi priveste jocul ca eliberare de constrangeri; omului matur fiindu-i aproape imposibil această eliberare, poetul propune, în Prefata la Tara piticilor, ignorarea constrangerilor, iesirea din „dogma” prin „copilarire”. Este o atitudine, mai degraba, intelectuala, lucru dovedit si de marea frecventa a referirilor la actul de a scrie, ivite în cele mai surprinzatoare contexte. In volumul Hore, este prezentata pe un ton glumet Geneza ca act scriitoricesc: „A vrut Dumnezeu să scrie / Şi nici nu era hârtie. / N-avea nici un fel de scule / Si nici litere destule. / C-un crampei de alfabet / Mergea scrisul foarte incet. / N-as vrea nici atat sa-l supar / Cat piperul de ienupar, / Dar o sa va spui ceva: / Nici carte nu prea stia. / Orisice învatacel / Stia mul mai mult ca el.” (Abece)

Definitorie pentru Arghezi nu este gratuitatea, ci tentativa de a se elibera de constrangeri. In ciuda dispozitiei ludice, jocul se dovedeşte, cel mai adesea, „impur”, de vreme ce ii lipseste gratuitatea deplina. In poemul Evolutii, numai aparent ludic, poetul sugereaza o tragedie: despiritualizarea progresiva de-a lungul dezvoltarii civilizatiei („Pământul antic s-a civilizat.”). Insa, regasim si elemente pur ludice: „Hercule-i petrolist dactilograf, / Si Joe insusi, farmacist de treaba, / Severste în cutiute la taraba/ Cate un hap, cate un praf. / (…) Pavel din Tars e-acum zaraf sarac, / Si Chrisostom baiat de pravalie, / Iar Sfantul Duh, inchis în colivie, / Facutu-s-a pui mic de pitpalac”. Jocul este aici expresia ironiei amare, iar problematica este filosofica. Ludicul nu poate fi redus la amuzament, fiind confundat cu frivolitatea. Arghezi considera ca dezvoltarea civilizaţiei duce la pierderea inocentei.

Nu este singurul caz în care ludicul nu presupune automat gratuitatea. Tot astfel se petrec lucrurile in ciclul de opt poeme „Hore” (1939). Autorul „horelor’ vede in joc o gimnastica salutara impotriva anchilozelor mintii.Este remarcabila mplicaţia de fabula poeziei Hora e baieti o tara ceafost / Era mare cel mai prost. / Bi-ba, ba-ba / Li-ba, La-ba. / Tra unde-i bun tutunul / Avea prosi unul şi unul. / Bi-bo, bo-bi / Ri-bo, ro-bi.” Aspectul ludic pronuntat, evidentiat de onomatopeele grotesti, este menit a estompa fabula. De asemenea, memorabilaeste Hora deucenici. Poetul mizeaza pe tehnica absurdului: „Ia seama sanu te-nsei, / Catrecem la socoteli. / Zece, spte, noua una / Deopotrivas totdeauna. / Ba pe ca mi se cam pare, / Nula e ceva mai mare, / Si un chil e cat un dram. / Bine. Nici nu m-asteptam.” Relativizarea măsurilor se face în scopul contestării etaloanelor general acceptate. Întrebările de tip antonpannesc sunt urmate de raspunsuri opuse logicii empirice: „Cum sunt puse oasele? / La om, pe de-a-ndoasele. / (…) Ce ia cofa din izvoare? / Picura si apa tare. / Ce-ti fac vacile-n pasune? / Ce sa faca? Rod carbune. / Ce e cercul? Un patrat. / Cum e unghiul? Cracanat. / Un catel? E un purcel. / Ce-i altfel? Tot ce-i la fel.”

Arghezi duce mai departe tehnica lui Caragiale, nepropunandu-si insa reliefarea prostiei, ci absurdul. Absurdul ludic, raportabil la „Evolutii” si la „Hore”, il intalnim si in „Intelepciune” (titlu plin de umor), in volumul Una suta una poeme. Si aici sunt relativizate masurile traditionale si chiar formele geometrice: „Compasul scrie cercul stramb, / Cantarul e scalamb, / Si cotul s-a scurtat de tot, / Sa faca zece coti un cot, / Si greutatile din tirizie / Se cumpanesc cu foaia de hartie.” Noua logica s-a instaurat pe ruina ordinii lumii: „Un icusar e-asisderi cu lascaia. / Tacu o mierla, canta cucuvaia. / Scaperi amnarul, nu mai da scanteie. / Nu s-a lovit cu broasca nici o cheie. / (…) Cine sopteste are dor de duca, / Si cine pleaca vrea sa stea: / Lipseste fitecui cate ceva.”

Analizand viziunea ludic – caricaturala din „Hore”, Ion Pop arata ca „jocul are, aici, o funcţie ironica, poemele fiind un fel de parabole absurde, cu implicaţti polemice, dar evidentiind si pura placere a regiei unei lumi pe dos”.

Nu poate trece neobservata o marturisire argheziana din 1927: „Toată viata am avut idealul sa fac o fabrica de jucarii si lipsindu-mi instalatiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin si mai gratuit în lumea civilizata, cu materialul vagabond al cuvintelor date.”

Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieţii obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozităţii, mai originară, în care îşi are locul copilul, adică, în domeniul visului, al dorinţei, al extazului şi al râsului. Pentru a înţelege poezia, trebuie să ne înveşmântăm în sufletul copilului şi să admitem că înţelepciunea acestuia este mai presus decât a adultului.

LITERATURA ŞI JOCUL

-eseu-

Eclipsat de marile teme ale lirismului, cum ar fi iubirea sau istoria, jocul a devenit mai degraba motiv adiacent unei alte teme, copilaria, decât o tema în sine. Gândindu-ne la clasificarea facuta de Roger Caillois putem spune ca fiecare categorie se regaseşte în literatura: lui Nica îi plac vârtejurile, apoi preferinţa sa devine simulacrul. Ulise participa la jocuri agonice, în timp ce la petrecerile selecte din „Mândrie şi prejudecata” cele de noroc, carţile mai precis, sunt apreciate de invitaţi. Aici, sa joci carţi cu o persoana importanta este o onoare şi jocul devine un mod de a lega prietenii sau macar relaţii puţin cordiale.

Cel mai cunoscut monument românesc ridicat copilariei, „Amintiri din copilarie”, ilustreaza foarte bine relaţia de

complementaritate dintre joc şi copilarie. Copilul Nica se joaca mereu. Fie ca este vorba de furtul cireşelor sau de

înscenarea unei slujbe bisericeşti ori de jocul cu baţul, atitudinea copilului este de nepasare puerila. Un lucru foarte

important, demn de a fi observat, este prietenia legata între Nica şi tovaraşii sai de joc.

Un exemplu în acest sens consider poezia eminesciana „Copii eram noi amândoi”. Între cei doi fraţi, mai probabil de cruce decât de sânge, se înfiripa o legatura puternica avându-şi originea în jocurile copilareşti. Imaginaţia lor nestavilita transforma în turnul Vavilon un castel din carţi de joc şi nişte sarmane broaşte în inamici de temut. Omul matur vede cât de nesemnificative erau jocurile lor, dar realizeaza ce preţioasa era toraşia prietenului sau. Sfârşitul poeziei reprezinta un suspin dureros al poetului cu privire la desparţirea lor doar fizica întrucât într ei exista o legatura pe care nici moartea nu o poate distruge: „Ah! V-aţi dus, visuri, v-aţi dus!/ Mort e al meu frate./ Nimeni ochii-i n-a închis/ În strainatate - / Poate-s deschişi şi-n groapa!║ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaştri/ Lumineaza - un surâs./ Din doi vineţi aştri/ Sufletu-mi trezeşte.”

O alta legatura înfiripata tot prin joc este prietenia dintre Danuţ, Olguţa şi Monica. Cei trei copii devin un singur suflet, un singur destin, pe moşia Medeleni, primele lor activitaţi fiind jocurile. Daca Monica, maturizata înainte de vreme, este în stare sa renunţe la lupta în micile lor întreceri sportive, Danuţ şi Olguţa au din plin spiritul competiţiei. Curiozitatea copilareasca şi imaginaţia lui Danuţ o transforma pe Monica în Ileana Cosânzeana şi, crezându-se el însuşi Fat-Frumos, o saruta pentru prima oara. Mai târziu, îndepartat şi însingurat, el va gasi refugiu în sufletul ei bun şi iubitor. Povestea celor doi se sfârşeşte cu o casatorie reuşita. Astfel, putem afirma ca şi iubirea, sentimentul cel mai cântat în versuri, se poate naşte din joc.

Un alt joc, dureros de data aceasta, îl joaca Olguţa. Ea îşi ascunde durerea, sentimentele, gândurile faţa de familie şi de prieteni, pare mai fericita decât este. Deşi pe faţa ei se observa anumite semne - simulacrul ei nu este perfect - Olguţa îşi însuşeşte fara ca alţii sa-şi dea seama o viaţa care nu este a ei, de om fericit, de om liniştit, caci în realitate zbuciumul interior nu-i da pace. Logodna fratelui sau cu Monica îndeparteaza de la ea atenţia celorlalţi astfel încât jocul ei se desfaşoara fara vreo intrervenţie din exterior. Motivele ei sunt întemeiate – ştia ca ceilalţi vor suferi aflând de boala ei şi ca vor încerca s-o împiedice sa faca gestul disperat, aş spune eu- şi Olguţa şi-a jucat atât de bine rolul încât vestea sinuciderii ei a cazut ca un traznet peste cunoscuţi.

Tot în categoria simulacrelor intra şi jocul celor mai celebre personaje create de Mark Twain, Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, de-a detectivii. Aventura este tema romanelor şi jocul devine un motiv adiacent ei. Înzestrat cu calitaţi incontestabile de detectiv, Tom Sawyer poate fi socotit un James Bond în miniatira.

Cel mai reprezentativ simulacru creat de Mark Twain ramâne „Prinţ şi cerşetor”. Doi copii aparţinând unor paturi sociale diferite îşi schimba identitaţile şi de aici se naşte o adevarata aventura. Jocul ia o întorsatura puţin dramatica atunci când cei doi descopera ca nu-şi mai pot capata înapoi identitatea adevarata. Ei sunt aruncaţi în medii diferite şi realizeaza ca stilul de viaţa cu care fusesera obişnuiţi este cel care li se potriveşte. Cu greu vor reuşi sa redevina ceea ce fusesera, caci aventura cunoaşterii se transforma într-o capcana din care vor ieşi abia dupa mai multe încercari, într-un joc periculos. Nu toate jocurile se caracterizeaza prin veselie şi uneori încordarea devine de nesuportat.

Jocurile la care s-au referit Caillois şi Huizinga sunt ceea ce eu numesc „jocuri bune” fiindca au un efect benefic asupra fiinţei umane: relaxeaza (Alea, Ilinx) sau dezvolta anumite calitaţi: spiritul competiţiei, fair play-ul, imaginaţia, gândirea. Dar exista şi anumite „jocuri rele”, care se afla la graniţa dintre joc şi manifestarile impulsive, animalice, ale fiinţei umane. Exemplific ideea cu o povestire a lui Oscar Wilde, „Copilul din stele”. Acest copil, de o frumuseţe neobişnuita, se crede fiul unei stele şi din aceasta convingere se naşte un complex de superioritate. El se lasa dominat de impulsurile animalice, crude, de latura sa animalica, jocurile sale devenind adevarate mostre de sadism: îi batjocureşte pe leproşii suferinzi, bate copiii mai mici, alunga cu pietre bietele cerşetoare. Este adevarat ca instinctul acesta animalic se manifesta şi în cazul lui Nica – cu câta cruzime trateaza el mâţele! –dar copilul din Humuleşti nu se lasa dominat de acesta. El este capabil sa iubeasca, în timp ce copilul stelelor îşi reneaga mama adevarata deoarece era îmbracata ca o cerşetoare. Egocentrismul i-a împietrit inima şi jocurile acestea i-au exprimat întocmai starea de spirit la acel moment, fara a-i defini personalitatea. Astfel, primind o lecţie de smerenie, cel ce-şi alungase mama descopera cotloane neexplorate ale sufletului şi va fi în stare sa-şi sacrifice libertatea şi chiar viaţa pentru primul lepros care-i va cere ajutorul. Putem spune ca jocurile din copilarie

nu-i definesc fiinţa, caci inima lui va fi în stare sa iubeasca, dar îi dezvaluie anumite trasaturi: placerea de a vedea suferinţa, dorinţa de a fi adorat, chiar imitat de alţi copii uşor de influenţat şi cruzimea. Deja aceste jocuri nu se mai înscriu în sfera normalului, de aceea le consider un caz rar, totuşi aparţinând unei categorii pe care Caillois a omis-o: jocurile impulsive, în care se convertesc energiile negative.

Un alt sens este dat jocului de Huizinga, care-l desparte de copilarie şi-l desprinde din acea relaţie de complementaritate. El susţine ca şi poezia este un joc, nu numai joc lexical şi lingvistic la nivel pur formal, dar şi mai mult decât atât. Jocul exista şi la nivelul conţinutului. Fiecare poet vrea sa exprime o idee, o stare de spirit sau o emoţie şi încifreaza acest mesaj. Decodificarea lui cere imaginaţie şi înţelegere. Deşi exista un anumit limbaj artistic, un poet adevarat are subiectivism şi unicitate. Aceste doua trasaturi se convertesc într-un univers specific, în care un obiect are o imagine aparte şi fiece concepţie este filtrata prin prisma proprie, devenind specifica poetului. În timp ce Tudor Arghezi scrie psalmi şi vorbeşte de viaţa de dupa moarte, Zaharia Stancu afirma în „Desculţ” ca nu exista Dumnezeu. Doi oameni au idei total opuse despre aceeaşi tema. Apoi aş putea exemplifica ideea ca originalitatea este importanta prin „Poema chiuvetei” de Mircea Cartarescu. Viziunea sa este surprinzatoare deoarece chiuveta a intrat deja în sfera lucrurilor banale. Tocmai acest joc de imagini este gustat: fiecare percepe lumea în alt fel. Jocul acesta ar percepţiilor empirice şi raţionale da un farmec aparte poeziei.

Aparând în mai multe opere literare, jocul a luat diferite forme de-a lungul timpului. Sensul lui s-a schimbat de la un scriitor la altul, de la cel prim de activitate distractiva pâna la cel mai profund. Unul din meritele sale cele mai mari este ca bogaţia aceasta a sensurilor sale a sporit frumuseţea şi varietatea literaturii înseşi.