Cursurile 1-7: Formare duhovnicească (anul II Pastorală, 2014-2015, sem. 1)

CURS NR.1

Preotul și Preoţia în Biserica Ortodoxă Lucrarea Despre preoţie a Sf. Ioan Gură de Aur și FD a viitorului preot !

a. Preotul păstrător al Sfintei Tradiţii. În acest curs dăm valoare prezenţei harismatice a preotului.

Orice parohie impune prezenţa preotului, trimisul haric al episcopului care să asigure asistenţa

religioasă la fiecare persoană şi familie creştină pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu. Din acest punct

de vedere parohia, sau enoria cum a fost numită mai târziu, este creştinătatea în mic, o unitate

comunitar-duhovnicească a tuturor celor botezaţi de Biserică. Sfintele Taine, necesare pentru mântuire,

sunt valori şi bunuri pe care le posedă şi se administrează la fiecare parohie prin preot.

Teologul este hirotonit de episcop prin punerea mâinilor şi rostirea rugăciunilor speciale de invocare

a Duhului Sfânt, când primeşte „cinstea cu numirea de preot” prin „Dumnezeiescul har cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” devenind slujitorul lui 1

Dumnezeu pentru creştinii din parohia respectivă.

Din acel moment preotul primeşte mandat de a lucra în numele lui Iisus Hristos: „a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua, ca şi el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Unul Născut, Fiul Tău, şi să primească întru mulţimea bunătăţii Tale, plata bunei chivernisiri a treptei sale”, adică cu puterea Lui

va săvârşi Sfintele Taine şi toate slujbele Bisericii.

După actul hirotonirii preotul paroh are misiunea de a aduce pe oameni la Dumnezeu, la Biserică, aşa cum a spus Iisus Hristos ucenicilor: „ Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor ”(Matei 28, 18-20).

Acest mandat ceresc spune conducătorului parohiei că este un chemat şi trimis a lui Iisus Hristos, Cel ce a zis ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci eu v-am ales pe voi” (Ioan 15,16).

Preotul are în toată viaţa lui mari răspunderi morale şi duhovniceşti având în vedere jurământul de la

hirotonie făcut în faţa Sfântului Altar, înaintea lui Dumnezeu şi a creştinilor ca, să fie „fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, dornic să-i înveţe pe alţii, nebeţiv, ne-deprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând şi paşnic, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei sale, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Tim. 3, 2-4).

Model pentru această calitate este Sf. Ap. Pavel care s-a îngrijit de comunităţile creştine pe care le-

a întemeiat: „Precum bine ştiţi, ca un părinte pe fiii săi, aşa v-am povăţuit şi v-am mângâiat pe fiecare dintre voi. Şi v-am îndemnat să umblaţi cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, care v-a chemat pe voi la împărăţia şi slava Sa ” (I Tes. 2,11-12).

În Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române la Art. 49 conducătorul

parohiei este: „Preotul paroh, ca delegat al Chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioşilor dintr-o

parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administraţiei parohiale şi preşedinte al

Adunării Parohiale, al Consiliului Parohial şi al Comitetului Parohial”.

!1„Arhieraticon”, (Rânduiala slujbelor săvârşite cu arhiereu), EIBMBOR, Bucureşti, 1993, pp.79-80.1

b. Preotul ca slujitor în parohie (sau mănăstire). Preotul (parohul, cum spunem în mod obişnuit) prin întreita slujire: învăţătorească, sfinţitoare şi

pastoral-misionară se îngrijeşte de fiecare fiu duhovnicesc, de toate familiile creştine şi are datoria de a

vesti Evanghelia, de a preda învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele

Ierurgii, prin care credincioşii realizează comuniunea cu Dumnezeu şi cu semeni.

Preotul mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni, este îngerul şi păzitorul vieţii celei

după har a credincioşilor. Prin Sfintele Taine, el naşte, hrăneşte, creşte, modelează conştiinţe şi face curaţi

pe credincioşi pentru Împărăţia Lui Dumnezeu.

Prin mijlocirea preotului darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre

a se înălţa la cer, la Dumnezeu.

Preotul este un îndrumător de viaţă duhovnicească, lucrare care impune sacrificiu şi osteneli din

partea preotului, căci „dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le fac foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare” . 2

Unul dintre ţelurile preotului trebuie să fie acela de a-i aduce pe enoriaşi la Biserică, să nu se 3

limiteze numai la oficierea de servicii religioase, săptămânale, de rutină şi la cererea credincioşilor, să fie

conştient de „datoria predicării cuvântului, căci îndeplinirea slujbelor, ce e adevărat, este cea mai de căpetenie chemare, însă progresul social, material, cu un cuvânt civilizaţia de azi care merge cu paşi uriaşi înainte, va privi cu răceală spre o preoţime care numai de datoria Molitfelnicului se achită” , 4

preoții trebuie să promoveze noi activităţi pastoral-misionare, social-filantropice şi administrativ-

gospodăreşti în parohie.

În această calitate preotul are datoria să-i iubească pe toţi credincioşii cu adevărată dragoste de

părinte, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din parohie, să lucreze, să se străduiască şi să

se jertfească pentru mântuirea lor.

Referindu-se la rolul preotului în parohie Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala celor cereşti, şi pe bună dreptate, pentru că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger, sau un arhanghel, ci Însuşi Mântuitorul, Sfântul Duh a rânduit ca preoţii până sunt în trup să aducă aceeaşi jertfă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cereşti” . 5

Preotul trebuie să fie conştient de felul cum îşi îndeplineşte misiunea pentru că el răspunde înaintea

lui Dumnezeu pentru lucrarea lui pozitivă sau slăbiciunile lui pastorale şi personale care au repercusiuni

asupra întregii lui parohii şi în cele din zona respectivă.

În Epistola către Efeseni, Apostolul Pavel vorbeşte despre legătura dintre Hristos şi Biserică,

relaţie care poate fi luată ca model al legăturii dintre preot şi parohie.

!2

„Filocalia” sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţii - lumina şi desăvârşirea. vol. I, Sibiu, 1946, p. 179. (Traducere, 2

introducere şi note de Dumitru Stăniloae).

„Biserica noastră a fost o Biserică din popor, a poporului şi pentru popor. A fost prin urmare integrată în viaţa de toate zilele. Acest lucru a fost favorizat şi de 3

faptul că preoţii noştri au fost şi sunt căsătoriţi. El, preotul era sacerdot, dar soţia lui, copiii lui erau laici, familia lui întreagă era mai aproape de nevoile poporului lui Dumnezeu. De aceea noi ortodocşii nu am avut nevoie niciodată de enciclice şi nici de reorientări radicale, ca în protestantism, care să ne poruncească în ce fel să ne orientăm de la o epocă la alta. Am făcut-o lent şi fără zguduiri pe tot parcusul existenţei noastre. Acest lucru îl exprimă şi ceea ce la noi s-a numit în ultimile decenii Apostolatul social, adică implicarea Bisericii în toate problemele societăţii contemporane, în tot ceea ce Biserica a crezut că este spre folosul lumii, a ţării, a credincioşilor ei”. cf. Antonie Plămădeală, în rev. „Mitropolia Ardealului”, anul XXVII, 1982, nr. 4-6, p. 366.

Gheorghe Comşa, Istoria predicii la români, Editura Ministerului Cultelor şi Artelor, Bucureşti, 1921, p. 33.4

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. de D. Fecioru, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10, 1957, p. 946.5

Iată cum s-ar parafraza textul paulin despre căsătoria dintre un bărbat şi o femeie după chipul unirii

dintre Hristos şi Biserică, dar într-o adaptare de circumstanţă: „Preoţilor iubiţi-vă parohia, precum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca s-o sfinţească prin cuvânt (…). Aşadar, datori sunt preoţii să-şi iubească parohia, cum îşi iubesc trupurile lor”. Şi am putea încheia tot cu sfatul de la

Sfântul Apostol Pavel: „Taina aceasta este mare” şi binefăcătoare, când între preot şi parohie se

încheagă o legătură tot atât de strânsă ca între Hristos şi Biserică.

Sf. Ioan Gură de Aur ne arată că: „Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. 3,27); prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. 6,4); prin preoţi ajungem mădularele fericitului trup al lui Hristos” (I Cor. 6,15). Prin urmare e drept ca preoţii să fie pentru noi nu doar mai înfricoşători decât marii

demnitari sau împăraţi, dar mai cinstiţi şi iubiţi decât părinţii”. 6

Preotul, nu este parohia (instituţia divino-umană), este doar conducătorul parohiei cu o autoritate

şi cinste sacramentală care i s-a dat în mod special prin Taina Hirotoniei devenind inima organismului

duhovnicesc cu rolul permanent de a fi lumina învăţăturii lui Hristos al cărui ucenic este.

Parohia este o instituţie, o comunitate, alcătuită din mai mulţi creştini. Sfântul Apostol Pavel defineşte biserica drept „Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte”(I Cor. 12, 27), „un trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17).

Conducătorul parohiei, slujitor al altarului, este în acelaşi timp şi cetăţean al statului cu îndatoriri

cetăţeneşti şi datoria de a promova binele obştesc, respectul reciproc, demnitatea, seriozitatea, etc.

Trăirea duhovnicească, viaţa socială şi pregătirea teologică-intelectuală a preotului se manifestă prin

capacitatea lui de iubire faţă de enoriaşi şi spiritul de jertfă pentru ei şi Biserică după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”(Galateni 6,2).

Între credincioşi şi preot trebuie să fie o colaborare desăvârşită, o comunicare părintească gata în

orice moment pentru a întinde o mână salvatoare enoriaşilor. !c. Calitatile preotului. Cea dintâi calitate a tânărului teolog şi viitor preot trebuie să fie: credinţa. Aceasta nu este doar un simplu sentiment de încredere în Dumnezeu, e raport de taină fiască

respectuoasă, de dragoste şi de nădejde conştientă de bunătatea, de atotştiinţa şi atotputernicia Lui.

1. Preotul trebuie să dea toată atenţia unei stări de spirit (credinţa) şi unei zone „de contact” şi de interferenţă cu Dumnezeu . (vezi: Tratatul despre preoţie, cartea 3: „Preoţii sunt 7

slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu”, EIBMBOR, 1987, p. 60). Preotul trebuie să împiedice

amestecul eresului cu Tradiţia bisericească. Preotul are datoria morala de a lumina pe credincioşi, de a-i

scoate din închipuirea de basm a superstiţiei, din vârsta copilăriei lor religioase şi a-i instrui asupra

concepţiilor şi datoriilor religioase aşa fel încât confuzia dintre credinţa creştină şi superstiţie să nu mai

fie posibilă (vezi: Tratatul despre preoţie, cartea 4: „Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi: şi

cu elinii şi cu iudeii şi cu ereticii”, EIBMBOR, 1987, p. 100)

2. Preotul trebuie să fie corect şi drept. Răzbunarea, blestemul, dorinţa de a obţine câştig, succes, avantaje sau plăceri care nu se pot

recomanda în morala creştină, nu pot forma obiectul unei rugăciuni (vezi: Tratatul despre preoţie,

cartea 6: „Preotul trebuie să fie destoinic în toate”, EIBMBOR, 1987, p. 128).

!3

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. de Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucreşti, 1987, p. 60.6

Pr. Prof. T.M. Popescu, Preotul păstor al Sfintei Tradiţii, în “GB”, nr. 5-6, 1995, p. 298.7

3. Preotul trebuie să fie un bun slujitor şi un erudit. Pentru a fi sigur că nu greşeşte, preotul să nu iasă din textul şi regula cărţii de slujbă, nici din

spiritul tradiţional al practicii bisericeşti, învăţând şi pe credincioşi a înţelege şi a face aceasta. Cultul

trebuie luat şi ţinut aşa cum s-a statornicit de Sfânţii Părinţi ai Bisericii, cunoscători ai învăţăturii creştine şi

ai sufletului omenesc (vezi: Tratatul despre preoţie, cartea 5: „Cuvântările rostite înaintea credincioşilor

trebuie rpregătite cu multă osteneală şi grijă”, EIBMBOR, 1987, p. 113)

Preotul este interpretul calificat al Sfintei Scripturi şi paznicul Sfintei Tradiţii. Predania lor nu e a

preotului, sau a unor creştini, ci este a Bisericii Ortodoxe întregi din totdeauna. Credincioşii necatehizaţi

nu ştiu că Sfânta Liturghie reprezintă viaţa şi opera mântuitoare, a lui Iisus Hristos. Cultul este cel mai

mare titlu de cinste al Bisericii Ortodoxe şi de fapt, cel mai important element al vieţii religioase. El

cuprinde doctrină, morală, pietate, învăţătură, artă şi viaţă, idee şi sentiment creştin în cea mai frumoasă

limbă ce poate grăi omul: imnul şi rugăciunea.

4. Preotul trebuie să fie evlavios. Preotul care ar lăsa alterată de unul, de altul sau de el însuşi Sfânta Tradiţie, s-ar face vinovat de

nesocotirea şi stricarea Bisericii şi a preoţiei.

“Preoţia, într-adevăr, se săvârşeşte pe pământ, dar ea are vrednicia cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, deoarece slujirea aceasta n-a rânduit-o un om, un înger sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă fiind în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujire pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta, preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar fi chiar în cer printre puterile îngereşti” . 8

Slujirea ca preot a lui Dumnezeu este o lucrare grea, dar de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Acest lucru îl spune şi celălalt mare Sf. Părinte, Grigorie de Nazianz: „Cu cât teologul progresează în virtute, cu atât îşi dă el seama mai mult de maiestatea, splendoarea şi înălţimea lui Dumnezeu..., Care este lumina cea mai curată, dar pentru cei mai mulţi inaccesibilă, Care este în univers, dar şi dincolo de univers: Care este în totul frumuseţe, dar şi mai presus de orice frumuseţe..., Care se retrage cu atât mai mult cu cât este pătruns”. !

Concluzie. Ca slujitori ai lui Dumnezeu “preoţilor li se cuvine o deosebită cinste, deoarece lor li s-a încredinţat de Dumnezeu renaşterea omului prin apă şi prin Duh, care este o a doua creaţie a omului”; “prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoţi ajungem mădularele fericitului trup al lui Hristos; preoţii ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har... Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum, iar preoţii, pentru viaţa viitoare…” . 9

!!!!!!!!!

!4

Sfântul Ioan Gură de Aur (Pr. Prof. I. Rămureanu, Preotul - slujitor al lui Dumnezeu şI al oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, în “BOR”, 1-2, 1970, p. 99).8

Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. I. Rămureanu, op. cit., p. 100.9

d. Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi. În epoca de aur a Bisericii, în Răsărit, trei bărbaţi au fost aceia care s-au cutremurat şi au ezitat să

ia asupra lor această demnitate plină de strălucire dar şi de răspundere a preoţiei, şi anume: Sfântul Grigore Teologul (de Nazianz), Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Efrem Sirul.

Sfântul Grigore de Nazianz, hirotonit preot, fără de voia lui, socotindu-se nevrednic pentru

această demnitate, a fugit în deşertul Pontului, la prietenul său Vasile. Sfântul Grigore răspunde tuturor

acuzelor printr-o lucrare numită Apologie despre fuga în Pont. El susţinea că preotul prin slujba lui de liturghisitor şi conducător de suflete trebuie să fie în ceea

ce priveşte virtutea şi moralitatea, ştiinţa şi iubirea, răbdarea şi iertarea mai presus de toţi oamenii din

lume, el trebuie să fie asemenea îngerilor. „Preotul stă alături de îngeri, preamăreşte pe Dumnezeu alături cu arhanghelii, aduce jertfe la altarul cel de sus, luând parte la slujbă împreună cu Iisus Hristos, înnoind făptura, restabilind chipul lui Dumnezeu în om, slujind lumii celei de sus, ba, ceva mai mult, devenind întrucâtva dumnezeu şi pre alţii dumnezei făcându-i” . 10

Preotul trebuie să fie faţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă de trup. Sensul preoţiei, după

acest Sfânt Părinte, se înalţă peste bunurile trecătoare ale acestei vieţi proiectându-se în Dumnezeu, în

veşnicie, având caracterul supranaturalului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea sa Despre preoţie, arată sensul măreţ al preoţiei. După ce

se pregătesc în toate centrele de cultură ale lumii de atunci, cerut de obştea creştină pentru a primi

preoţia, se înţelege cu prietenul său Vasile ca amândoi să primească darul hirotonirii.

Vasile, bazat pe această înţelegere, se lasă preoţit în timp ce Sfântul Ioan Gură de Aur fuge şi se

ascunde. Unii îl acuzau de făţărnicie, alţii de laşitate, alţii de egoism şi vanitate şi chiar Vasile n-a ezitat să

formuleze anumite acuze împotriva lui Ioan.

Răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur alcătuieşte cartea Despre preotie; lucrarea fiind, de la

început până la sfârşit, un imn de slavă închinat preoţiei: „Preoţia este semnul iubirii lui Hristos şi semnul iubirii turmei pe care Hristos o încredinţează păstorului” (Cartea II, I) . 11

„Când preotul invocă pe Duhul Sfânt şi săvârşeşte jertfa cea prea înfricoşată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obştesc al tuturor, spune-mi: în ce rang îl vom aşeza? Câtă curăţie şi câtă evlavie vom cere de la el? Gândeşte-te ce mâini trebuie să fie acelea care săvârşesc aceste lucruri, ce limbă trebuie să fie aceea care rosteşte acele cuvinte? Cât de curat şi de sfânt trebuie să fie sufletul care primeşte un aşa mare Duh? În acele momente, îngerii asistă pe preot şi întreaga ceată a puterilor cereşti strigă cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea celui ce stă aşezat” (Cartea IV, 4).

Sfântul Ioan Gură de Aur cere preotului ca el să fie vasul celor mai alese însuşiri morale, să

depăşească pe toţi în arta frumosului şi a sublimului, să fie înţelept, blând, plin de dragoste, de răbdare,

de înfrânare, să aibă ştiinţa veacului, darul cuvântului şi conştiinţa adevăratului apostol.

Preoţia creştină este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, taina prin care cerul se leagă cu pământul,

cele vremenice cu cele eterne, cele trecătoare cu cele nepieritoare, este culmea frumuseţilor pe care

omul le poate cuceri încă în această viaţă. Nimeni n-a putut să dea preoţiei creştine un sens mai larg, o

interpretare mai măreaţă, şi o întruchipare mai desăvârşită decât a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur prin

viaţa pe care a trăit-o.

!5

Sfântul Grigore de Nazianz, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în “ST”, nr. 3-6, 1950, p. 191.10

Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 193.11

Sfântul Efrem Sirul, care a trăit în acelaşi veac cu Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. IV) şi care n-a cunoscut limba greacă, deci neputându-se inspira din vasta literatură greacă,

a scris mai înainte de cei doi în limba siriacă renumitul său tratat Despre preoţie. Impresionat de măreţia

preoţiei se exprimă şi el ca şi marele patriah de la Constantinopol:

„Minune uimitoare, putere nespusă, mister înfricoşat al preoţiei! Slujbă sfântă, sublimă, de nepreţuit, cu care Hristos, după venirea Sa pe pământ, a binevoit să însărcineze pe nevrednicile Sale făpturi! Vă rog, în genunghi, cu lacrimi şi cu suspine, să cinstiţi acest tezaur al preoţiei - tezaur pentru cei care ştiu să-l păstreze cu sfinţenie şi cu vrednicie. Dar cum voi putea să slăvesc demnitatea preoţească? Ea întrece orice idee, orice ştiinţă. Sfântul Apostol Pavel la ea se gândea, după părerea mea, când scria “O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei de Dumnezeu!” . 12

La fel a făcut-o spre sfârşitul veacului al IV-lea, în Biserica latină, Patriarhul Romei, Grigorie Dialogul, a scris cartea Liber regulae pastoralis în care arată metodic şi sistematic sublimitatea preoţiei,

dar expune lămurit şi greutăţile îndeplinirii ei. Conducerea pastorală este, după Sfântul Grigorie Dialogul, arta cea mai înaltă, arta artelor (Ars est artium regimen animarum).

Numai omul împodobit cu cele mai alese virtuţi şi înarmat cu toată ştiinţa veacului şi stăpân pe

arta conducerii sufletelor poate să fie bun preot, un bun păstor de suflete.

La fel, în Tratatul despre preoţie al Sfântului Simeon al Tesalonicului arată şi el că:

“Prin taina preoţiei, preotul devine însuşi serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaş lor, le deţine şi le desăvârşeşte. Căci noi suntem deţinători şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”. !

Concluzii. Prin taina preoţiei noi am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi organe prin care

alţii sunt puşi în legătură cu Creatorul, am devenit cale şi povăţuitori altora, spre lumina cea adevărată.

„Prin taina preoţiei am devenit heruvimi care văd pe Cel ce vede toate şi purtătorii de foc care ţin

cărbunele cel viu. Prin taina preoţiei noi suntem tronul pe care se odihneşte Cel ce este pretutindeni şi

veşnic neobosit. Prin taina preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc jos pe pământ liturghia pe care

îngerii o slujesc sus în ceruri” . 13

!!!!!!!!!!!!!

!6

Sfântul Efrem Sirul, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 195.12

Sfântul Simeon Noul Teolog, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 195-196.13

e. Alte sensuri vechi şi noi ale preoţiei cf. Sfinţilor Părinţi. Sfinţii Apostoli, fără să fie preoţi propriu-zişi, au purtat o grijă deosebită de acest aşezământ al

Domnului nostru Iisus Hristos. Cei 12 şi cei 70 semănau din belşug preoţia lui Hristos prin cetăţi, aşa cum

arată Faptele Apostolilor şi Epistolele către Timotei şi Tit. Nimeni n-a prezentat într-un mod mai succint

chipul ideal al îngrijitorului de suflete ca Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna şi ascultarea sa

necondiţionată faţă de Dumnezeu în slujba misiunii sale. Pavel se prezintă astfel pe sine: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie, în Iisus Hristos. Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”

(I Corinteni 4, 11-16).

Atât Noul Testament şi Sfinţii Părinţi concep preoţia ca pe o singură lucrare, cele trei trepte ale

ierarhiei: episcopul, preotul şi diaconul alcătuind o unitate . 14

Contactul creştinismului cu cultura în viaţa păgână şi iudaică, lupta cu ereziile de tot felul,

persecuţiile sângeroase, opera misionară a noii credinţe, dezvoltarea internă a Bisericii au pus continuu

problema cadrelor preoţeşti şi a calificării acestora.

Preoţii patristici au iniţiat sau au susţinut prin bogăţia teologhisirii lor sinoade ecumenice şi locale

şi au rezolvat sau au contribuit la rezolvarea marilor controverse cu ereticii, schismaticii şi păgânii.

Ei au creat şi dezvoltat o uriaşă operă literară creştină. Origen a scris 6000 de volume, Sfântul Ioan Gură de Aur desfată şi astăzi gusturile literare cele mai fine. Gândirea lui Tertulian, a Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigore de Nyssa, Augustin, Chiril al Alexandriei, Leonţiu de Bizanţ, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin e continuă lumină şi bucurie a Bisericii.

Din cuprinsul acestor tratate reiese că preoţia este o chemare dumnezeiască. Nici Aaron (primul preot) şi nici Iisus Hristos (Arhiereul Noului Aşezământ) nu şi-au luat singuri preoţia ci au fost chemaţi.

Preotul care a primit preoţia fără o chemare de sus e un profesionist al altarului, nu un slujitor loial al lui Hristos.

Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur erau scandalizaţi de aceşti preoţi care

făceau din preoţie un simplu mijloc de trai şi se comportau ca nişte traficanţi de Hristos, nu ca iubitori

de Hristos. Aceştia nu vor scăpa de pedeapsă, nici el şi nici episcopul care l-a hirotonit fără să-l

cerceteze . Lucrul central al misiunii preoţeşti, actul central al acesteia este dragostea. 15

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă preotul suportă atât de mult nepriceperea oamenilor

în toate, este pentru că ei îi iubesc pe aceştia nemăsurat de mult . 16

Dragostea îl îndumnezeieşte pe preot. Nimbul cel mai luminos al preoţiei patristice este

dragostea acestei preoţii. Se ştie că la înmormântarea Sfântului Vasile cel Mare plângeau nu numai

creştinii ci şi iudeii şi păgânii, iar primul exil al Sfântului Ioan Gură de Aur a provocat o mare mişcare de

mase împotriva curţii imperiale din Bizanţ.

Acestea erau răspunsuri ale credincioşilor la dragostea profundă a păstorului pentru turms sa.

!7

Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul Preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în “ST”, nr. 3-4, 1956, p. 160.14

Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, după Pr. Prof. I. Coman, op. cit., p. 167.15

Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 163.16

Sfântul Grigorie Teologul spunea că „preoţii să fie asemenea unor făpturi cereşti care să propovăduiască Evanghelia şi cu vorba, dar mai ales cu fapta şi pilda lor cea bună” . 17

Candidatul la preoţie trebuie verificat dacă e înarmat cu virtuţile necesare unei superioare virtuţi:

“Este peste puterile noastre să primim conducerea şi păstorirea sufletelor înainte de a ne fi curăţit

sufletele cum se cuvine...”;

“Căci, fireşte, este de neapărată trebuinţă să fii mai întâi tu curăţit şi apoi să poţi curăţi pe alţii; să

devii mai întâi tu lumină şi pe urmă să luminezi pe alţii, întâi să te apropii tu de Dumnezeu şi apoi să

apropii de el şi pe alţii; să te sfinţeşti întâi pe tine şi apoi să sfinţeşti pe alţi”;

“Nu-i mică primejdie dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu şi

oameni... mai înainte de a domina cât mai mult materia, de a-ţi curăţi bine cugetul şi a te apropia de

Dumnezeu mai mult decât oamenii de rând...”;

“Poate cineva să fie socotit în rândul membrelor mai importante, poate primi bucuros şi cu inimă

uşoară să fie cap al unei adunări creştine, câtă vreme încă nu poate purta cu bărbăţie crucea lui Hristos?”.

“Preotul trebuie să răspândească în toate părţile frumuseţea sufletului lui, ca să poată să bucure şi

în acelaşi timp să lumineze sufletele celor ce privesc la dânsul.”

Trebuie deci să fie alese la preoţie astfel de suflete, încercate, lămurite prin focul credinţei şi al ispitirii, precum ne-au arătat că au fost cândva, prin puterea darului lui Dumnezeu, trupurilor acelor

sfinţi din cuptorul din Babilon, pe care flăcările focului nu le-au putut cuprinde. „Cât timp viaţa preotului este în toate privinţele bine orânduită, este scăpat şi de piedici; de ar face însă o mică greşeală ... nu poate să astupe gura învinuitorilor lui prin folosul celorlalte, căci acel mic pas greşit le umbreşte pe toate celelalte calităţi”.

Puterea exemplului vieţii preotului e admirabil ilustrată de Sf. Ioan Hrisostom (vezi: Tratatul

despre preoţie, cartea 6: „Nu-i mare lucru să te mântui pe tine singur”, EIBMBOR, 1987, p. 135). Pe

cât de mult zideşte, sfinţeşte şi înalţă sufleteşte pe credincioşi exemplul cel bun al păstorului de suflete,

pe atât de mult distruge parohia şi ucide credinţa exemplul cel rău al preotului.

„Păcatele oamenilor de rând sunt ca înfăptuite într-un fel de întuneric şi pier numai pe cei ce le-au înfăptuit, dar greşeala unui bărbat cu vază şi în faţa privirilor celor mulţi e o pagubă comună... Căci toţi preţuiesc greşeala nu după măsura faptei, ci după demnitatea celui care greşeşte” . 18

!Concluzii. În Ortodoxie se pretinde preotului ceva chiar mai mult decât acest exemplu de trăire

creştină, se pretinde o desăvârşire care să echivaleze cu sfinţenie. În Biserica Ortodoxă păstorul de

suflete e şi un liturghisitor, un săvârşitor al Sfintei Taine şi al sfintelot ierurgii, care se fac pentru sfinţirea

credincioşilor. Datorită acestor lucrări Liturghierul şi alte cărţi ale cultului creştin dau pe larg învăţătura

despre felul cum trebuie să se pregătească preotul prin spălarea trupului, prin primenirea hainelor, prin

meditaţii, prin rugăciune, prin lectură aleasă, prin ajunare, prin abstinenţă şi înfrânare cât mai mare,

pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi pentru împărtăşirea cu vrednicie cu Sfintele Taine. !!!!

!8

Sfântul Grigore Teologul, după Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 100.17

Sfântul Ioan Gură de Aur, Ibidem, p. 102-103.18

CURS NR: 2

Chemare și tact pastoral în procesul de FD a viitorului preot !1. Chemarea preoţească – aspecte generale. Tinereţea văzută prin prisma aceluia ce se nevoieşte a răspunde chemării sale preoţeşti, se

înfăţişează ca fiind o încântare spontană, o percepţie vie a lumii, a frumuseţilor din cosmos şi din suflet... Nu trebuie trecută cu vederea nici atracţia tineretului pentru marile figuri ale istoriei: eroi, genii

sau sfinţi, ceea ce explică dorinţa de împlinire, de formare spirituală.

Punând în paralelă tinereţea şi preoţia, se cade a sublinia, ce este Sfânta Taină a preoţiei.

„Îl văd pe preot în mijlocul sfinţilor, în cetele curţii Împăratului împăraţilor, în mijlocul celor fără de trup, strălucitoare de slavă, plină de iubire, el se desfată în apropierea Domnului său. El îşi exprimă o dorinţă şi această dorinţă este împlinită” . 19

Rezultă că, mai întâi de toate, preoţia este o chemare, o lucrare a dumnezeiescului har:

”Nimeni să nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci dacă este chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron” (Evrei 5, 4).

A deveni preot înseamnă a răspunde încă din tinereţe la această chemare şi a te strădui toată

viaţa a realiza acest ideal:

“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat” (I Timotei 6, 12).

Hristos împărtăşeşte cu preotul:

- misiunea Sa: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21);

- puterea Sa: “Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor...” (Ioan 20, 23);

- autoritatea Sa: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine

se leapădă” (Luca 10, 16);

- prestigiul Său: “De au păzit cuvântul Meu, şi al vostru îl vor păzi” (Ioan 15,20).

Ce altceva este hirotonia, decât legitimaţia dumnezeiască pe care o primeşte preotul când ia

asupră-şi sfânta chemare, care constă în a reprezenta pe Hristos şi a continua în lume opera Sa?

“Vrednicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a învrednicit pe noi a fi slujitorii legii celei noi” (II

Corinteni 3, 5).

Preotul, deşi nu e sfânt ca Mântuitorul, poartă totuşi diadema sfinţirii, păstrează rolul de mijlocitor,

autoritatea sa se bazează pe credinţa în trimiterea sa dumnezeiască, de aceea preotul care-şi reneagă

chemarea este foarte vinovat, având în vedere că “preoţia priveşte dincolo de veac; ea îngenunchează peste zările istoriei, în pulberea de azur a veşniciei, fiind forţa dinamică a cerului care converteşte pământul să devină împărăţia lui Dumnezeu”.

Chemarea la preoţie, după natura sa, este un dar al lui Dumnezeu dat preotului cu îndatorirea să-l

întrebuinţeze pentru binele, mântuirea şi pacea omenirii. Tinereţea, plină de energie, avânt, pasiune şi

putere de dăruire, este capabilă de a răspunde acestei chemări nobile, de a sluji lui Dumnezeu şi

oamenilor. Din sânul liniştit al munţilor, ţâşnesc izvoarele şi pâraiele care aduc binecuvântare şi rodnicie

peste câmpurile întinse ale vieţii omeneşti.

Odinioară puteam afirma că din „liniştea” şcolilor teologice păşesc în viaţa preoţii Bisericii.

Astăzi, în şcoală, tânărul student teolog cred că trebuie să învaţe să preţuiască sufletul, căci abia atunci va

putea înţelege marea răspundere ce o are, de a lucra la mântuirea sufletelor. Pentru studentul teolog,

conştient de înălţimea chemării sale, învăţătura nu e numai o datorie, ea este mediul vital în care creşte

spiritual şi se formează viitorul păstor de suflete.

!9 Sfântul Efrem Sirul, după D.Ciobotea, Chemarea Preoţească, în „MA”, anul …….(1973, )nr. 1-2, p. 63- 64.19

Aprofundarea Sfintei Scripturi se impune încă din tinereţe pentru cel ce doreşte să stea de vorbă

cât mai des cu Hristos, al cărui slujitor va fi:

“Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus” (II Timotei 3,15).

“Nimeni nu va şti să se roage, dacă nu va absorbi zilnic în sufletul său din povaţa Sfintei Scripturi. Meditarea adevărurilor ei veşnice ţine “aprins” în noi duhul rugăciunii”.

O atenţie deosebită trebuie acordată operelor Sfinţilor Părinţi, mai ales acelea care vizează

formarea preotului şi măreţia chemării sale.

De importanţă deosebită şi condiţie a pregătirii pentru preoţie, este participarea activă, în trup şi

suflet, la sfintele slujbe, mai ales la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie; rugăciunea personală, spovedania,

ţinuta şi comportarea, limbajul, petrecerea vacanţelor.

Cine învaţă să se roage din tinereţe acela va simţi mai adânc chemarea preoţiei, acela va crede

mai puternic, va nădăjdui mai intens şi va iubi mai mult.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “acela e teolog adevărat care ştie să se roage”.

“Când credinţa este trează, de pe altarul sufletului se ridică spre cer rugăciunea asemenea unei

esenţe a sufletului, elan de spirit eliberat, undă de spiritualitate pură, strigăt de ajutor, efuziune de

recunoştinţă, mărturisire de adeziune”.

Pentru viitorul slujitor al Altarului este mai mult decât necesar deprinderea cu Sfânta Taină a

Spovedaniei încă din tinereţe, pentru motivul care ni-l arată Fericitul Augustin când zice: “omule, dacă voieşti să fii încredinţat că te mântuieşi, pocăieşte-te când eşti tânăr şi sănătos, căci atunci se vede că ai lăsat păcatul, când poţi să păcătuieşti şi nu voieşti, iar dacă aştepţi la bătrâneţe, atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci el te-a lăsat pe tine”.

Atfel se ajunge, prin strădania de a propăşi duhovniceşte, la un caracter religios moral desăvârşit,

la o fermă predominare a sentimentelor înalte şi a noţiunilor morale în sufletul nostru.

!2. Vocaţia pentru preoţie – o analiză duhovnicească Istoria biblică ne arată că profesiunile au apărut în lume odată cu primele generaţii de oameni.

Abel , care era păstor de oi şi Cain, care era lucrător de pământ au reprezentat încă de la începutul

omenirii cele două profesiuni principale şi totodată cele mai vechi.

Toată Sfânta Scriptură ne arată că toate meşteşugurile şi artele create de iscusinţa omului sunt

izvorâte din raţiune umană, cel care dictează lui Noe planul corabiei cu care acesta s-a salvat de la potop

(Facere 6,13-22). Dumnezeu inspiră lui Moise planul făuririi cortului sfânt prin meşterii Beţalell şi Oholiab

(Ieşire 31,2-5).

Dar preoția de unde vine? Este aceasta o meserie? O Taină? O chemare si atât doar? Termenul vocație vine de la latinescul “voco vocare”, care înseamnă “a chema”. Din punct de

vedere etimologic, vocaţia înseamnă chemare, predispoziţie, înclinare spre ceva, manifestată prin interes

sau dragoste spre acel ceva. În viaţă noi întâlnim oameni concreţi, care se deosebesc unul de altul printr-

o seamă de însuşiri particulare, care dau structură personalităţii lor o coloratură specifică.

După datele cercetării psiho-pedagogice vocaţiile încep să se contureze la vârsta pubertăţii (pe la

11-15 ani) şi se hotărăsc în epoca adolescenţei (18-20 ani) când se pune începutul de formare al

personalităţii . 20

!10 C. Rădulescu Motru, după Pr. Prof Dr. Ene Branişte, Vocaţia pentru Preoţie, “Ortodoxia”, nr. 2, 1979, p. 316.20

Rolul cel mai important în canalizarea vocaţiei o are şcoala, ea constituind singurul cadru

organizat care dă elevului putinţa de a cunoaşte şi valorifica aptitudinile pe baza cărora îşi va alege

profesiunea . 21

Viaţa omului de vocaţie se desfasoara la porunca unei chemări, iar originalitatea lui constă tocmai

în faptul că îşi înţelege chemarea . “Vocaţia este inseparabilă de muncă, iar munca intensă şi entuziastă 22

este expresia socială a vocaţiei”.

Teologii împart de obiecei vocaţia sau chemarea pentru preoţie în două aspecte sau variante: chemarea obiectivă şi chemarea subiectivă.

Chemarea obiectivă poate fi de două feluri:

a) extraordinară (neobişnuită sau supranaturală), rezervată marilor personalităţi chemate de-a

dreptul de către Dumnezeu Însuşi.

b) ordinară (naturală sau moştenită), adică investirea preoţiei prin hirotonie.

Hirotonia este încununarea vocaţiei subiective dezvoltate prin pregătire.

Chemarea subiectivă este o înclinaţie firească sau predispoziţie lăuntrică înnăscută spre preoţie.

“Vocaţia aparţine voinţei dumnezeieşti, iar sufletul care o primeşte răspunde acestei iniţiative,

ajutat de har. Harul dezvoltă vocaţia şi puterile sufletului până la a face din aceasta un vas fericit pentru

chemarea de sus. Încetul cu încetul, vocaţia devine conştientă, se transformă în putere personală şi se

manifestă prin dorinţi, înclinări, cuvinte şi atitudini care denotă o desăvârşită libertate de voinţă” . 23

Care sunt semnele vocaţiei ptr. preoţie, cum se manifestă şi cum se poate recunoaşte ea?

Înclinaţiile vocaţionale se pot identifica mai precis la vârsta pubertăţii: o fire sentimentală, plină de

afectivitate şi de o delicată atenţie faţă de oameni şi de animale, înclinare spre meditaţie, interiorizare şi

sobrietate, religiozitate sau evlavie, tradusă în plăcerea de a se ruga, în dragostea pentru frecventarea

bisericii şi a sfintelor slujbe, respectarea poruncilor morale şi a practicilor religioase, interes pentru

cântările bisericeşti, respect şi ataşament faţă de slujitorii Bisericii şi faţă de lucrurile sfinte etc.

Familia este, de fapt, mediul sau cadrul natural în care apar şi se constată pentru prima oară

vocaţiile. La rândul lui, preotul este dator să identifice, să verifice, să încurajeze şi să promoveze aceste

vocaţii, dirijându-le la vreme spre şcolile clericale, în vederea formării şi recrutării viitorilor păstori de

suflete. Vocaţia este cea dintâi condiţie şi garanţie a succesului în misiunea preoţească: „Vrednicia noastră este de la Dumnezeu, care ne-a şi învrednicit pe noi să fim slujitori ai Legii celei

Noi... ” (II Corinteni 3, 5-6).

Părinţii copiilor, preoţii, profesorii şi educatorii din şcolile teologice, etc. trebuie să încurajeze, să

îndrume şi să promoveze în preoţie numai pe tinerii mânaţi spre această misiune.

Foarte mult greşesc părinţii acelor copii care nu ştiu din ce ambiţii sau interese străine ţin morţiş

să-şi facă odraslele preoţi, cu toate că aceştia nu sunt nici pe departe buni pentru aşa ceva. !!!

!11

M. Bejenet, S. Marcus, G. Neacşu, după Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 317.21

C. Rădulescu Motru, după Pr. Prof Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 319.22

Pr. Prof. I.G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 321.23

“Ţinând seama de faptul că toate profesiile îşi au un rol egal în viaţa socială şi că nici o profesiune

nu este mai valoroasă ori mai puţin valoroasă decât alta, fiecare părinte ar trebui să înţeleagă că cea mai

bună profesie pentru copiii lui este aceea ce corespunde aptitudinilor şi aspiraţiilor lor, şi numai spre

aceea să-i orienteze, iar nu spre alta” . 24

Invăţământul teologic poarta o mare răspundere pentru calităţile celor admişi la preoţie:

“ Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui, ca să nu te faci părtaş la păcate străine ” (I Timotei 5, 22). Sfântul Ioan Gură de Aur : „…Noi suntem de vină, noi, care pângărim preoţia, atât cât

atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredinţând-o la întâmplare unor oameni, care, fără să-şi cunoască de mai înainte propriul suflet şi fără să se uite ce lucru mare este preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor, încearcă cu nenumărate păcate pe credincioşii încredinţaţi lor spre păstorire”.

Cel ce vrea să facă din preoţie o simplă carieră sau un mijloc de existenţă ca oricare altul, acela nu

va fi niciodată un bun păstor.

Sfântul Grigore Teologul afirmă: “ se înghesuie şi se întâlnesc în jurul sfintei mese ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri ”. Aşa cum nici talentul nu face el singur pe artist, ci trebuie cultivat prin muncă, tot aşa şi

vocaţia pentru preoţie.

„ … Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată … ” (II Petru 1, 10).

“ Vocaţia preoţească nu poate rodi fără cultură integrală... Vocaţia precede în general pregătirea,

dar ea se definitivează prin pregătire. De aceea, vocaţia trebuie să fie echipată cu o pregătire vrednică de

ea, capabilă să pună în acţiune toate forţele şi manifestările ei. Pregătirea constă atât în însuşirea unui

ansamblu de cunoştinţe şi practici profesionale, cât mai ales în angajarea şI orientarea tuturor puterilor

spirituale în slujba vocaţiei”.

“Viaţa în Hristos şi slujirea Sfintei Evanghelii imprimă pe fruntea şi pe umerii slujitorului un sigiliu

lesne de recunoscut, dar greu de agonisit”.

Pentru cultivarea vocaţiei preoţeşti s-a recomandat ca de exemplu: ucenicia pe lângă preoţi

experimentaţi şi de aleasă reputaţie profesională şi morală, sub conducerea cărora tinerii teologi lucrează

mai ales în perioada vacanţelor mari, vizitarea bisericilor parohiale, vizitarea mănăstirilor, întâlnirile şi

convorbirile cu duhovnicii şi cu părinţii monahi îmbunătăţiţi, cercetarea monumentelor de artă şi de

istorie ale Ortodoxiei.

Datorită influenţei negative a mediului, a contactelor cu diverşi oameni, a lecturilor pe care le face

întâmplător sau a unor împrejurimi defavorabile, candidatul la preoţie, respectiv preotul tânăr, poate

trece adesea prin momente critice, de crize de vocaţie, adică de eclipsare momentană.

Dar trebuie avut în vedere că “Duhul vine în ajutorul slăbiciunilor noastre ... şi însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (Romani 8, 26).

Încrederea în milostenia şi ajutorul lui Dumnezeu va sprijini pe un asemenea tânăr ori pe preotul

deja hirotonit să biruiască momentele de criză şi să ajungă un bun păstor.

Sunt însă cazuri mai grave când crizele în vocaţie se manifestă sub forma unor îndoieli în credinţă,

a unei antipatii faţă de slujba preoţească. În asemenea cazuri, întreruperea studiilor teologice ori

părăsirea preoţiei echivalează cu o dezertare.

!12 Pr. G. Popescu-Ţânţăreni, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 324.24

3. Preoții de vocație - slujitori ai lui Dumnezeu și slujitori ai oamenilor Făcându-se om Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut slujitor atât lui Dumnezeu - Tatăl, cât şi oamenilor.

El ne-a arătat prin aceasta o altfel de mărire a omului:

“Nu tot aşa să fie între noi. Ci cel care va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. După cum şi Fiul Omului n-a venit să fie slujit ci ca să slujească” (Matei 20, 26-28).

Nu se poate spune despre Domnul nostru Iisus Hristos că mai întâi e Mântuitor şi apoi e Slujitor şi

nici despre om că întâi se îngrijeşte de mântuire şi apoi de slujirea aproapelui.

Iisus Hristos este Mântuitor întrucât este slujitor şi omul se mântuieşte întrucât slujeşte oamenilor,

din puterea şi la porunca Mântuitorului. Căci prin iubire Hristos în acelaşi timp mântuieşte şi slujeşte, iar

omul în acelaşi timp se mântuieşte şi slujeşte.

“Dumnezeu ne-a dat mâini ca să dăm ajutor altora şi nu ca să le întindem curse”;

“Ce-ar fi dacă ne-am fi fost suficienţi nouă înşine? Am fi fost ca fiarele nedomesticite”.

“Fraţii mei şi fraţi ai lui Hristos, până e vreme să cercetăm pe Hristos, să îngrijim pe Hristos, să

hrănim pe Hristos, să-l apropiem pe Hristos, să cinstim pe Hristos” . 25

Omul este o fiinţă responsabilă si fără ea omul nu e om cu adevărat. Cu atât mai mult Preoția este

un „lucru” de mare responsabilitate. Creştinismul consideră că această umanitate adevărată care se

descoperă în slujire e umanitatea aşa cum a înţeles-o Hristos de la originile sale, chiar dacă ulterior unele

concepţii teologice influenţate de mentalităţile timpului au uitat de această înţelegere a omului şi s-au

făcut apărătoarele unor concepte false despre om, concepte ale unui om înstrăinat.

4. Tactul pastoral: calea spre vocaţia preoţească

Termenul vocaţie înseamnă predispoziţie, înclinare, atracţie deosebită, a fi chemat spre ceva,

chiar din naştere, ceea ce pune stăpânire pe suflet şi este posibil să se evidenţieze într-un viitor apropiat.

Omul de vocaţie este acea persoană care îmbrăţişează ramura de muncă, profesia sau arta spre

care îl îndeamnă aptitudinile sale speciale de inteligenţă, de afectivitate şi de voinţă pentru a se

identifica cu profesia sa; munceşte, nu silit sau constrâns de cineva, ci dintr-un impuls firesc, este un

pasionat al muncii sale în specialitatea alesă.

Munca devine, astfel, pentru omul de vocaţie o necesitate vitală, un izvor de bucurie şi împlinire.

Omul de vocaţie este, în fapt, un om fericit şi împlinit.

Vocaţia este o sinteză de însuşiri creatoare, de valori care impulsionează omul să fie mereu

„original” pentru a promova progresul pe plan social, ştiinţific, tehnic şi spiritual al omenirii. 26

Vocaţia poate îmbrăca mai multe forme: tehnică, artistică, sportivă, medicală, duhovnicească.

Despre tinerii care manifestă aptitudini religioase spunem că au chemare spre preoţie, că au

aptitudini vocaţionale înnăscute spre a deveni promotori de valori spirituale. Vocaţia tinerilor spre acest

domeniu este observată mai întâi de părinţi, apoi de preot şi de cei din jur prin comportamentul de care

dau daovadă: cuminţenie, cumpătare, smerenie, evlavie, frecventarea bisericii, spovedanie şi

împărtăşanie, respectarea poruncilor, interes pentru cântările religioase şi cărţile cu conţinut religios şi

ascultare faţă de slujitorii bisericii.

!13

Sfântul Grigorie de Nazianz, după Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 414.25

C. Rădulescu-Motru, Vocaţia, factor hotărâtor în cultura poparelor, Ediţie definitivă, Bucureşti, 1935, p. 11.26

Izvoarele Revelaţiei Dumnezeieşti prezintă chemarea pentru preoţie din doua direcţii: 27

!1. De la Dumnezeu, prin Biserică, numită chemare obiectivă, adică cel chemat este „alesul lui

Dumnezeu”(Ioan 15, 16), şi „uns” cu putere harică pentru săvârşirea serviciilor religioase în urma învestirii

cu harul preoţiei prin hirotonie; pentru „administrarea tainelor lui Dumnezeu”(I Cor. 4,1) spre împărtăşirea

harului divin necesar pentru mântuire.

Despre aceasta chemare Sf. Ap. Pavel scrie in Epistola către Evrei cap. 5 versetul 4: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron”.

Iată cum Moise a primit poruncă de la Dumnezeu în acest sens: „ Să iei la tine pe Aaron, şi pe fii lui, ca dintre fiii lui Israel să-Mi fie preoţi Aaron şi fiii lui Aaron: ... Să spui dar, la toţi cei iscusiţi, pe care i-am umplut de duhul înţelepciunii şi al priceperii, să facă lui Aaron veşminte sfinţite pentru ziua sfinţirii lui, cu care să-Mi slujească ” (Ieşire 28, 1-3).

Privind în Sfânta Scriptură constatăm că a existat şi o chemare supranaturală, cum a fost cu

Moise, profeţii Vechiului Testament apoi Ioan Botezătorul, cu Sfinţii Apostoli chemaţi de însuşi Iisus

Hristos sau cu Matia, ales tot printr-o chemare: „Tu, Doamne, care ştii inimile tuturor, arată din aceşti doi

pe unul, pe care Tu l-ai ales”(Fapte 1, 24) şi în mod special, pe calea Damascului cu „ Pavel, rob al lui Iisus

Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu ” (Romani 1, 1).

Preoţia neotestamentară „după rânduiala lui Melhisedec”(I Cor. 3, 18) este „fără tată, fără mamă,

fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind cu Fiul lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”(Evr. 7, 3), ceea ce înseamnă că preoţia este de origine divină:„ Nu voi M-aţi ales

pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi ” (Ioan 15, 16) !2. De la persoana care solicită harul preoţiei motivat de o înclinaţie lăuntrică spre cele

sfinte, numită chemare subiectivă sau vocaţia propriu-zisă afirmată şi formată în timp printr-o pregătire

teologică personală pentru a deveni prin hirotonie preot. Această chemare subiectivă remarcă impulsul

interior, ca temei subiectiv, al alegerii slujbei preoţiei şi pune în evidenţă scânteia divină care este un

„glas de chemare în sufletul fiecărui om” ce promovează consimţământul celui ales: „ Alegându-te pe 28

tine din popor şi din neamurile la care te trimit ”(F.A. 26,17). Chemarea subiectivă devine o calitate permanentă, un dar personal pentru cei chemaţi, ce se

menţine după îndemnul Sf. Ap. Petru: „ Pentru aceea fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând aceasta, nu veţi greşi niciodată ” (II Petru 1, 10).

Chemarea spre preoţie este evidentă pentru tinerii care studiază în facultăţile de teologie, unde

are loc pregătirea teoretică şi practică pentru a îmbrăţişa cu responsabilitate maximă această sfântă

misiune. Reţinem faptul că „Numai vocaţia motivează şi justifică misiunea. Numai cei aleşi sunt ucenici. <Eu v-am ales pe voi>, spune Mântuitorul. Eu v-am insuflat vocaţia. Pe acest temei urmează trimiterea la misiune, în lumina credinţei în înviere, căci după înviere, atunci se instituie Taina Preoţiei” . 29

!14

cf. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, în „Sudii Teologice”, Seria II-a, nr.5-6, 1954, p. 240; Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării 27

sale de păstor al sufletelor. Capitole de Teologie Pastorală indirectă, Bucureşti, 1934, p. 71; Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1979, p. 320.

Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, p. 11.28

Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, 21.29

La efortul personal al omului şi la toţi factorii care promovează chemarea spre preoţie vine şi

ajutorul din partea lui Dumnezeu după cum afirmă Sf. Ap. Pavel: „ ...destoinicia noastră este de la Dumnezeu cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament ” (II Cor. 3, 5-6).

Această vocaţie este într-adevăr „talant” din partea lui Dumnezeu şi deschide calea spre preoţie,

dar trebuie întreţinută şi dezvoltată, înmulţită precum „talanţii”, prin muncă, rugăciune, voinţă,

seriozitate şi autoeducaţie, conştienţi fiind că în momentele de slăbiciune omenească „ Duhul vine în ajutorul slăbiciunilor noastre (...). Și ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui ”(Romani 8, 26 şi 28).

Candidaţii la preoţie au datoria să se examineze şi să constate mai întâi dacă au vocaţie sau nu,

iar „Dacă nu o simt, să o caute” spune Sf. Apostol Pavel, cunoscut fiind faptul că „Unele vocaţii lente se

precizează şi ies la iveală prin contactul neîntrerupt cu Sf. Altar, cu preoţii îmbunătăţiţi. Vocaţia impune o

pregătire stăruitoare, bogată şi mereu controlată”.

În acest sens Fericitului Augustin sfătuieşte: „Dacă nu eşti chemat, fă să fii chemat” este un

imbold pentru cei ce nu-şi observă de la începutul misiunii chemarea sau nu au încredere totală în vocaţia

lor spre a sluji Biserica lui Hristos.

Pentru lucrarea de formare a deprinderilor preoţeşti avem modele pe Sfinţii Părinţi, oameni de

vocaţie, cu talent şi mari orizonturi duhovniceşti. Sf. Ioan Gură de Aur îi face atenţi pe slujitorii altarelor

că: „ Dacă primeşte cineva această grijă, trebuie să aibă multă înţelepciune, mult har de la Dumnezeu, un caracter încercat – cea mai curată viaţă; trebuie să aibă şi o virtute mai mult decât omenească” , urmată de pregătirea continuă teologică şi conştiinţa că „ Învăţat e omul care se învaţă 30

necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii ” . 31

Ideal ar fi să afirme fiecare slujitor al altarului precum Sf. Grigorie de Nazianz: „eu am fost totuşi chemat la preoţie încă din tinereţe, încă <din pântecele maicii mele> (Psalm 21,1) dorinţă avută în vremuri de primejdie. Și această dorinţă a crescut şi mintea a ţinut pas cu dânsa” . 32

Candidatul la preoţia sacramentală este „om luat dintre oameni” ajuns la un stadiu duhovnicesc

avansat şi cu dorinţa de a deveni preot, adică este un om de vocaţie, un om cu chemare.

Prin aceste calităţi omul devine împreună lucrător cu Dumnezeu şi se alege încă de la naştere să

fie slujitor, dar nu este predestinat, căci şi cel ales „din pântecele maicii sale”(Gal. 1, 15) aşa cum s-a

considerat şi Ap. Pavel, are libertatea de a răspunde sau nu, acestei alegeri dumnezeieşti şi este

conştient că numai în colaborare cu Harul se împlineşte chemarea . 33

Calea spre vocaţia preoţească este calea care duce la Dumnezeu „recunoscându-l ca Domn al

vieţii noastre, calea lui devenind calea noastră, având drum comun cu El, lăsându-ne cuprinşi în destinul

Lui” prin lepădare de sine, entuziasm şi dezinteres în urmarea lui Hristos la care se ajunge printr-o 34

chemare dumnezeiască în cadrul Bisericii.

!15

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti,1987, p. 32. 30

Nicolae Iorga, Cugetări, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968, p. 92.31

Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare despre preoţie, Traducere de C. Teofil, în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12, 1982, p. 671.32

Nicodim Belea, Chemarea către preoţie, în „Mitropolia Ardealului”, anul XXX, nr. 3-4, 1985, p. 205.33

Grigorie Marcu, Misiune şi îndatoriri pastorale, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1982, p. 286.34

Cei ce doresc să ajungă preoţi, trebuie să aibă şi să trăiască vocaţia, să-şi facă vizibile aceste

calităţii, nu doar prin diplome, ci să şi demonstreze prin fapte că sunt „ lumina lumii şi sarea pământului

”(Matei 5, 13-14) şi că nu există în viaţa lor nimic incompatibil cu perspectivele misiunii preoţeşti.

Vocaţia preoţească şi tactul pastoral sunt două calităţi ale preotului absolut necesare şi mereu

lucrate care au darul de al transforma pe omul social în omul lui Dumnezeu.

Afirmarea vocaţiei preoţeşti este dată de apropierea dintre preot şi credincios, activitate care

impune preotului har deosebit, pasiune, jertfă personală şi artă, calităţi ce sunt rod al vocaţiei şi al

tactului personal. Din formarea pastorală a preotului rezultă tactul pastoral ce este, un stil personal,

modul său de comportare cu păstoriţii săi, adaptabil pentru scopul promovării vieţii religioase a

enoriaşilor.

Preotul trebuie să stăpânească tactica de a pătrunde în suflete, să fie mereu original şi să ţină

seama de mentalitatea curentă a credincioşilor care se schimbă mereu sub influenţa noilor condiţii de

viaţă. Forţa şi crezul preotului sunt legate de formaţia lui spirituală, si de echilibrul dintre cuvânt şi faptă

după concepţia Sf. Vasile cel Mare: „ cum gândim, aşa vorbim şi cum vorbim, aşa trăim ”, deziderat

ce face din slujirea preoţească o Evanghelie vie şi o adevărată apostolie . 35

Facultatea de a judeca o situaţie dificilă, rapid şi cu fineţe, cum se impune de multe ori în Taina

Sf. Spovedanii, pentru a determina o comportare creştinească corectă înaintea lui Dumnezeu şi a

semenilor, şi a intui adevărul, a chibzui toate după folosul duhovnicesc într-o lucrare de ascultare,

cercetare, povaţă şi chiar poruncă este pentru preot un dar de la Dumnezeu care se vede în tactul său

pastoral, în împlinirea întreitei sale chemării preoţeşti: de învăţător, sfinţitor şi conducător al enoriaşilor.

În vocaţia preoţească se reflectă şi viaţa lăuntrică a preotului ce determină aspecte pozitive în

viaţa socială, a comunităţii, unde preotul este remarcat şi dorit de cei din jur în calitate de reper moral,

de om cumpătat, ascultat şi înţeles în societate, adică cu tact social , cu lăuntrică libertate creatoare, 36

pentru a atrage şi a câştiga stima celor din jur printr-o implicare într-un apostolat social şi ecumenism local la nivelul comunităţi.

Tactul pastoral şi tactul social au o anumită flexibilitate, adică până la limita în care nu afectează

doctrina Bisericii în limitele corectitudinii şi capacităţii de adaptare la exigenţele veacului pentru a

menţine legătura cu credincioşii, să nu se ajungă ca păstorul să nu aibă „turmă” şi nici turma păstor.

Diaspora ortodoxă şi biserica din mediul urban, mai nou şi din mediul rural, se confruntă cu

probleme pastorale care spun că Biserica trebuie să-şi revizuiască orientarea pastorală în lumina noilor

condiţii de viaţă. Pastoraţiei de aşteptare, i-a luat locul pastoraţia de iniţiativă, având în vedere faptul că

societatea se caracterizează tot mai mult prin concepţiilor oamenilor.

Pentru rezolvarea acestor probleme Biserica are nevoie de preoţi cu vocaţie religioasă care se

deosebeşte fundamental de alte vocaţii, cu autentic tact pastoral spre slujirea marelui ideal creştin, care

este slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. !!!!

!16

Ilie D. Brătan, Tactul pastoral, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, nr. 3-4, 1974, p. 301.35

Orest Bucevschi, Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în „Mitropolia Olteniei”, anul VII, nr. 10-12, 1955, p. 550.36

CURS NR: 3

Recrutarea de preoţi azi. Lucrarea cea bună a Bisericii în descoperirea preoţilor de vocaţie

!Introducere. Preotul Profesor I. G. Coman a spus că, dacă Biserica ar scrie istoria preoţiei şi ar

face bilanţ de câştig şi pierderi duhovniceşti, una din concluziile sigure la care ar ajunge ar fi că actuala recrutare a clerului trebuie reorganizată pe bază de vocaţie . 37

Noua preoţie, cea după rânduiala lui Melchisedec, trece peste barierele Legii mozaice, care

admitea în cler numai fii de preoţi şi care socotea ca impediment la hirotonie defectul corporal, nu cel

moral. În canoanele Sinodului Ecumenic Trulan s-a hotărât ca la alegerea persoanelor pentru serviciul

preoţesc trebuie să se ia în considerare calităţile lor personale, şi nu originea lor familiară. 38

Astfel profesorii şcolilor de învăţământ teologic, trebuie să recruteze numai tineri cu vocaţie şi

numai pe cei care au fost recomandaţi de episcopul locului care-i va şi hirotoni.

Pentru aceasta, şcolile pentru formarea clerului ortodox trebuie să dispună de profesori-preoţi şi

duhovnici selecţionaţi, înzestraţi cu experienţă duhovnicească şi cu râvnă în ceea ce priveşte asumarea

preoţiei. Criteriile de recrutare a viitorilor preoţi trebuie să fie acelea pe care Însuşi Dumnezeu le spune

lui Isaia:„ Spre cine voi căuta fără numai spre cel blând, smerit, liniştit, care tremură de cuvintele Mele

” (Isaia 66, 2), iar despre necesitatea unei selecţii riguroase vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „ Să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi ” (I Timotei 3, 10). 

Examinarea conduitei religios-morale a candidaţilor la preoţie datează cu mult înainte de primul

Sinod Ecumenic. Tertulian în scrierile sale aminteşte de preoţi examinatori şi mărturisitori, care stăteau în

fruntea Bisericii. Sfinţii Părinţi de la Niceea, când au emis canonul 9, şi-au îndreptat privirile spre aceşti

duhovnici examinatori, cerându-le să facă cercetarea cuvenită cu toată seriozitatea, deoarece lor le

revine înalta răspundere de a forma viitorii preoţi: „Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat prezbiter, sau făcându-i-se ispitirea şi-a mărturisit păcatele, şi mărturisindu-se el, oamenii fiind mişcaţi, au pus mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-l primeşte, căci Biserica sobornicească apără numai ceea ce este fără de prihană”.

Canoanele arată că Sfinţii Părinţi au hotărât ca viaţa morală a candidatului la preoţie să fie

cercetată cu cea mai mare seriozitate, de către un preot competent (duhovnic) şi de către soborul

preoţilor de pe lângă episcopul locului. Deci preoţi examinatori şi mărturisitori au existat întotdeauna în

Biserică pentru a cerceta viaţa morală a celor admişi în cler, iar o dată cu apariţia şcolilor teologice, viaţa

morală a tinerilor candidaţi este supravegheată de preotul duhovnic al fiecărei şcoli.

1. Fuga simonică după preoţie: fenomen negativ în societate. Părinţii Bisericii au slăvit preoţia ca pe cea mai sublimă slujire de pe pământ. Măreţia slujirii

preoţesti, este cauza care a determinat pe unii dintre Sfinţii Părinţi şi marii teologi să fugă din faţa ei,

fiindcă erau conştienţi de înfricoşata ei răspundere. Astfel în cler trebuie să fie admişi numai oameni

vrednici şi cu o viaţă morală ireproşabilă. Preoţia nu este o profesiune oarecare, ci în primul rând este o

misiune: misiunea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Îndeplinirea acestei misiuni sfinte cere fiecărui

candidat la preoţie să dea dovadă de vrednicie morală deosebită.

!17

Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, „Studii Teologice”, VI, 1954, nr. 5-6, p. 259.37

Pr. Doctorand Dan Miron, Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor Ecum, Studii Teologice, p. 38

690.

Sfântul Efrem Sirul spune: „ Eu mă spăimântez, iubiţilor, de cele ce obişnuiesc unii a le îndrăzni şi de cele pe care le încearcă unii, cu neruşinare şi cu o obrăznicie, ca să pună mâna pe preoţie, fără să fie chemaţi de harul lui Hristos. Nu-şi dau seama, ticăloşii, că foc şi moarte grămădesc asupra lor ”. 39

Din acest cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, rezultă că toţi cei care se apropie de Sfânta Taină a

Preoţiei fără vrednicie vor fi doar nişte simpli meseriaşi, care vor duce turma la pierzare, fiindcă nu pot

vedea în slujba lor decât simbria. Pentru aceasta, îşi vor lua o mare osândă, care se poate răsfrânge şi

asupra urmaşilor: copii, nepoţi ş.m.d.

Astfel tot cel ce pleacă pe acest drum trebuie să se întrebe mai întâi, dacă are cu ce să zidească

această înfricoşată slujire, dacă are acel imbold necesar, care nu poate fi explicat ca venind de la oameni

sau din propria-i lui fiinţă, ci de la Dumnezeu, care are cu fiecare ales al Său un plan.

Sfântul Ioan Gură de Aur, le spune unora ca aceştia următoarele: „Pentru aceea şi Domnul sfătuieşte pe cel care vrea să zidească turn, să nu pună temelia mai înainte de a se socoti de are cu ce să-l zidească, ca să nu dea pricini nenumărate trecătorilor să râdă de el”.

Cei mai mulţi dintre cei care ţin cu dinadinsul să ajungă preoţi şi nu au vocaţie, recurg asemenea

lui Simon Magul, la cumpărarea harului pe bani: „Şi Simon văzând că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani, Zicând: Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca acela pe care voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani. Tu n-ai parte, nici moştenire, la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară ţi se va ierta cugetul inimii tale, Căci întru amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti. Şi răspunzând, Simon a zis: Rugaţi-vă voi la Domnul, pentru mine, ca să nu vină asupra mea nimic din cele ce aţi zis” (Fapte 8, 18, 24). 

Acest păcat al simoniei, s-a perpetuat peste veacuri, în ciuda poziţiei ferme pe care Sfântul Petru

împreună cu ceilalţi apostoli, au luat-o în momentul în care li s-au propus acest târg şi în pofida măsurilor

luate de Sfinţii Părinţii, care în Sinoadele locale şi cele ecumenice, au stabilit prin canoane, pedepsirea

aspră a acestor practici care au o influenţă la scară mare asupra întregii Biserici şi care a dus şi va duce la

pierzare. În această privinţă Sfântul Petru, prin canonul 29 apostolic, osândeşte simonia la modul cel

mai direct posibil: „Dacă vreun episcop preot sau diacon ar dobândi această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce l-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru”. 40

Astfel simonia, această cangrenă care se vădeşte din ce în ce mai mult astăzi în Biserica, este cea

mai dezonorantă dintre practicile cele rele care au existat de-a lungul vremurilor.

Simonia nu se referă numai la vânzarea celor sfinte pe bani, ci ea înseamnă şi traficul cu funcţii

bisericeşti, chiar şi cu acelea care nu sunt legate de treapta clericală, cum ar fi: funcţia de econom, de

avocat bisericesc, de administrator al bunurilor bisericeşti, dacă nu este cleric, etc., aşa precum ne spune

canonul 2 al Sinodului IV ecumenic: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop, ori prezbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar

!18

Sfântul Ioan Gură de Aur – Sfântul Grigorie de Nazianz – Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. 39

Sofia, Bucureşti, 2004, p. 306.

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe - Note şi Comentarii, ediţia a III-a, Sibiu, 2005, p. 24.40

orândui) econom sau edict (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbaşilor bisericeşti) pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitor în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite (neîngăduite), să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugăreşte), să fie dat anatemei.

Aşadar, Sfinţii Părinţi s-au ridicat cu vehemenţă împotriva acestei plăgi ruşinoase pentru Biserică şi

au cerut ca fiecare candidat la preoţie să fie examinat cu mare atenţie dacă este vrednic de a intra în cler,

iar dacă nu dă dovadă de vrednicie, să fie respins. Ei au condamnat atât pe cei care doreau să intre în

preoţie fără a fi vrednici, cât şi pe cei ce consimţeau să-i hirotonească folosindu-se de mijloace josnice. 41

Această situaţia l-a întristat şi pe Sfântul Grigorie Teologul şi de aceea unul din motivele care l-

au făcut să fugă de preoţie, la început, a fost ruşinea pe care i-o produceau cei care se îndreptau spre

preoţie nu cu vrednicie, ci cu bani: „Mi-era ruşine de alţii… care mai înainte de a fi vrednici să se apropie de cele sfinte, uneltesc în fel şi chip ca să dobândească tronul, se îngrămădesc şi se îmbulzesc în jurul Sfintei Mese, ca şi cum pentru dânşii treapta aceasta este nu o virtute, ci un mijloc de câştigare a existenţei, nu o slujire împreunată cu grea răspundere, ci funcţiune lipsită cu totul de răspundere”.

Dar cea mai mare vină şi-o agonisesc tocmai cei care vor să îmbrace haina preoţiei cu orice preţ,

dând buzna peste preoţie, fără să aibă nici o vocaţie şi nici pregătirea necesară, căci nimeni nu îşi poate

cunoaşte mai bine propriul suflet şi deci vocaţia pentru preoţie, decât acela care aspiră la preoţie.

Acesta trebuie să se examineze bine pe sine însuşi şi să facă din aceasta o gravă problemă de

conştiinţă, punându-şi întrebarea: sunt eu vrednic să intru în preoţie? Nimic altceva nu trebuie să

determine pe cineva a îmbrăţişa preoţia dacă el însuşi simte că nu are dragoste, înclinare sau vocaţie

pentru această sfântă şi grea misiune. 42

În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Spune-mi, dacă am chema pe un om să ne facă o casă, crezând că-i arhitect, fără să fie, şi el ar veni; şi dacă, punând mâna pe materialul pregătit pentru construcţie, ar strica şi pietrele şi ar zidi în aşa fel casa încât să se dărâme îndată , spune-mi ar putea un astfel de om să se apere spunând că a fost silit de alţii şi că n-a venit el de capul lui? Deloc! Şi pe foarte bună dreptate, că ar fi trebuit să refuze când a fost chemat. Dacă cel care strică lemnele şi pietrele nu are unde fugi ca să scape de pedeapsă, cum crede că poate folosi drept scuză silnicia altora spre a scăpa de pedeapsă cel care a pierdut suflete, cel care zideşte de mântuială? Ar trebui să fie prea prost să creadă aşa ceva”. 43

Sfântul Efrem Sirul spune: „Eu mă spăimântez, iubiţilor, de cele ce obişnuiesc unii a le îndrăzni şi de cele pe care le încearcă unii, cu neruşinare şi cu o obrăznicie, ca să pună mâna pe preoţie, fără să fie chemaţi de harul lui Hristos. Nu-şi dau seama, ticăloşii, că foc şi moarte grămădesc asupra lor”. !

!19

Pr. Doctorand Dan Miron, Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele Sinod Ecumenice, Studii Teologice, p. 692.41

Pr. Prof. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p.55.42

Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre preoţie, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 127-128.43

Cauzele care îi determina să intre în preoţie pe cei care nu posedă nici vocaţie şi poate nici o

pregătire temeinică, sunt numeroase şi dintre cele mai delicate, atât pentru imaginea Bisericii şi a

ortodoxiei cât mai ales pentru iconomia îndreptării şi sfinţirii omului. Acestea sunt următoarele:

a. Dorinţa de parvenire, de a-şi face un nume prin preoţie, ţinându-se cont de faptul că

preotul poate ajunge la un nivel al personalităţii destul de mare.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cumplit lucru este să doreşti cu putere această cinste! …Nu spun că-i cumplit lucru să doreşti această cinste; ci-i cumplit lucru să o doreşti ca să ajungi stăpân şi puternic. Această dorinţă, socot eu, trebuie izgonită din suflet cu toată sârguinţa. De la început să n-o laşi să ţi se cuibărească în suflet, ca să poţi lucra în toată libertatea. Omul care n-a dorit să se împodobească cu această cinste, nici nu se teme că o va pierde; iar odată ce nu se teme, poate săvârşi orice faptă , cu libertatea ce se cuvine unor creştini. Dimpotrivă, dacă se teme şi tremură că are să fie coborât din dregătorie, atunci suferă o amară robie, plină de o mulţime de necazuri şi este silit de multe ori să păcătuiască şi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu. Sufletul preotului însă nu trebuie să simtă o astfel de teamă. Preotul trebuie să fie ca şi ostaşii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă cu curaj şi cad cu bărbăţie. Tot aşa şi cei care vin la această înaltă slujire: să primească preoţia şi să o părăsească dacă trebuie”.

b. Tentaţia pentru satisfacţiile de ordin material şi dorinţa de a face din preoţie un mijloc de existenţă ca oricare altul. Cel ce vrea să facă din preoţie o simplă carieră sau un mijloc de existenţă ca

oricare altul, acela nu va fi niciodată un bun păstor, ci un simplu angajat cu plată pentru a efectua o

muncă deosebită, care nu intră în staulul oilor prin uşă, ci sare pe aiurea şi nu vine cu gândul să

păstorească turma, ci numai să o exploateze în beneficiul personal: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară” (Ioan 10, 1 – 3).

Este cunoscută astăzi înclinarea anumitor preoţi după cele materiale, interesele de familiei

nescuzând această îndreptare spre câştig bănesc sau de altă natură. Profetul Miheia recurge la o critica

severă în ceea cei priveşte pe preoţii şi profeţii poporului său, care învăţau şi profeţeau pe bani.

Sfântul Ambrozie opreşte pe preoţi de a se amesteca în afaceri băneşti, de orice natură ar fi

acestea, pentru că dacă preotul are un câştig din toate aceste afaceri, înseamnă că lucrul se petrece în

dauna altcuiva.

Fericitul Ieronim zice că adevăratul preot nu va face avere, că nu va poseda la sfârşit mai mult

decât a avut la început şi că va fugi ca de ciumă de clericul negustor, de cel care din sărac a ajuns bogat,

sau din necunoscut a ajuns un personaj de fală.

Sfântul Grigorie Teologul osândeşte şi el aspru pe cei care sunt atraşi de preoţie numai din

dorinţa de a face din ea un izvor de câştig. El spune: „se înghesuie şi se îmbulzesc în jurul mesei ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri”.

Se pare că mulţi care se vor înghesui spre preoţie fără să aibă vocaţie, îi va ajunge aceeaşi

pedeapsă ca şi pe leviţii Core, Datan şi Abiron, care au fost înghiţiţi de vii în pământ, pentru că au

îndrăznit să revendice preoţia, rezervată fiilor lui Aaron. !!!

!20

c. Satisfacerea orgoliului părinţilor de a-şi vedea copilul preot d. Dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi senzaţia că aceasta este calea cea mai prielnică şi

mai bună de ajunge la Hristos. e. Incapacitatea de a renunţa la preoţie atunci când se constată neputinţă şi nevrednicie În această privinţă Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar trebui, socot, ca omul să aibă atât de

mare respect de preoţie, încât să fugă chiar de la început de marile răspunderi ale preoţiei; iar dacă a ajuns, de i se întâmplă să săvârşească vreun păcat care-l face vrednic de caterisire, să nu aştepte să-l judece alţii, ci s-o ia înaintea judecării lor şi să părăsească singur această înaltă slujire”.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „Ştiu că e mai bine să trec frânele din mâna mea în mâna altora mai meşteri, decât să fiu eu conducătorul nepriceput al altora. Ştiu că e mai bine să-mi plec urechea ascultătoare, decât să mişc limbă neştiutoare. Aşa m-am sfătuit cu mine însumi. Şi poate nu cu un rău sfătuitor; iar de nu, măcar binevoitor. Şi am hotărât că, de vreme ce nu ştiu să conduc pe alţii, e mai bine să învăţ de la alţii ce trebuie să grăiesc şi să fac, decât să învăţ pe alţii, fiind neînvăţat… Că a încerca să înveţi pe alţii înainte de a fi tu destul de învăţat…mi se pare tare nebunesc şi îndrăzneţ. Nebunesc, pentru că nu-ţi dai seama de neştiinţa ta; îndrăzneţ, pentru că cutezi să faci un lucru pe care ştii bine că nu-l ştii”.

În concluzie Sfântul Grigorie Teologul aduce aminte de cuvântul lui Solomon: „Este o răutate, pe

care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept”(Pilde 26, 12). Dar mai mare

răutate decât asta este să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvăţat şi nici nu-ţi dai seama de

asta.

f. Constrângerea împrejurărilor externe de orice tip: tatăl este preot şi trebuie ca şi fiul să fie

sau, îndemnul unor apropiaţi care necunoscând tainele preoţiei şi măreţia ei, nici nu văd

responsabilitatea uriaşă a acestei slujiri, etc.

Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vor fi pedepsiţi aspru nu numai cei care singuri se

străduiesc să intre în cler şi după aceasta păcătuiesc grav, dar şi cei care au fost îndemnaţi sau constrânşi

de alţii să primească hirotonia, fără să fie vrednici de ea, nu au nici o scuză: „Sunt deci vrednici de cea mai mare pedeapsă oamenii care, după ce au dobândit preoţia prin străduinţa lor, au întrebuinţat rău preoţia, fie din trândăvia lor, fie din viclenia lor, fie din nepriceperea lor. Asta nu înseamnă că sunt iertaţi de păcate cei care s-au făcut preoţi fără ca ei să fi umblat după preoţie! Nu! Ci şi aceştia sunt lipsiţi de orice apărare. După părerea mea, aceştia nu trebuie să se uite la cei ce îi cheamă sau îi silesc, de ar fi mii şi mii, ci mai întâi să-şi fi cercat sufletul lor, să fi cercetat cu de-amănuntul toate şi numai după asta să fi dat ascultare celor ce îi silesc. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că va zidi o casă, dacă, nu-i arhitect; nimeni nu încearcă să se apropie de un bolnav, dacă nu cunoaşte medicina; de i-ar împinge mulţi cu sila, vor refuza şi nu se vor ruşina să-şi mărturisească neştiinţa. Dar cel ce are să primească sarcina purtării de grijă de atâtea suflete nu se va cerceta mai întâi pe sine însuşi? Va primi slujirea aceasta chiar dacă este cel mai nepriceput om, numai pentru că îi porunceşte cutare, sau cutare, sau pentru ca să nu se supere cutare? Nu se aruncă oare, împreună cu cei ce l-au silit, într-o vădită primejdie? Înainte ar fi putut să se mântuie, dar aşa pierde şi pe alţii împreună cu el”. 44

!21

Sfântul Ioan Gură de Aur – Sfântul Grigorie de Nazianz – Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. 44

Sofia, Bucureşti, 2004, p. 123-124.

2. Studentul teolog în faţa chemării lui Dumnezeu Ca student teolog, viitorul preot trece prin ultima sa fază de formare şi de lucrare a vocaţiei, care

este de altfel şi cea mai importantă dintre toate, si trebuie să i se dea cea mai mare atenţie. Preotul nu se

pregăteşte pentru sine ci pentru Dumnezeu care l-a chemat la această sublimă slujire, iar Dumnezeu nu l-

a chemat pe preot pentru El ci pentru cei care au nevoie de îndreptare, de sfinţire şi iubire.

Astfel studentul admis cu mare atenţie în urma unei cercetări severe şi îndelungate, trebuie să

aibă o poziţionare în faţa lui Dumnezeu, asemenea lui Moise în faţa Rugului aprins, atunci când a fost

chemat pentru a elibera poporul ales şi pentru al conduce pe drumul anevoios al deşertului, către

Dumnezeu, şi asemenea Sfântului Apostol Pavel care în ciuda planului său de a se împotrivi lui

Dumnezeu, este străpuns de lumina lui Dumnezeu, orbindu-l pentru a nu mai vedea viaţa sa josnică de

până atunci şi chemat fiind prin lumina dumnezeiască merge pentru a fi botezat şi pregătit în vederea

luptei sale jertfelnice pentru încreştinarea lumii.

Studentul teolog, trebuie să vadă chemarea, în această etapă a vieţii sale, la modul cel mai

profund posibil. El trebuie ca în momentul admiterii în facultate, să vadă preoţia, ca pe o lumină care

orbeşte şi topeşte toate purtările sale nedrepte şi păcătoase distrugând în viitorul preot, pe omul cel

vechi şi care va reflecta de acum în acolo prin acesta, iubire şi speranţă dar şi sacrificiu şi jertfă.

Astfel pentru pregătirea clerului ortodox şi pentru ca aceasta să se desfăşoare într-o atmosferă de

reală duhovnicie, trebuie să se ţină cont de câteva lucruri importante care l-ar putea duce pe tânărul,

viitor preot să-şi asume slujirea preoţească încă din timpul facultăţii:

a. Selecţia şi cercetarea studentului şi integrarea lui într-un mediu pastoral şi duhovnicesc. b. Valoarea şi numărul restrâns şi select al studenţilor. Este primul lucru şi foarte important, cu

valenţe deosebite pentru întreaga activitate de pregătire din anii de studii care urmează.

c. Supunerea celor înscrişi, unor îndelungate şi severe cercetări, criteriul definitoriu şi cel mai important, fiind vocaţia.

d. Integrarea într-un sistem de învăţământ strict pastoral, cu un regim special, în care Secţia Pastorală să fie separată de celelalte, iar timpul de după cursuri să fie şi el integrat într-un program special, fiind într-o continuă supraveghere.

e. Viaţă morală ireproşabilă, în timpul pregătirii şi exemplu de trăire duhovnicească. În acest fel, candidaţii la preoţie trebuie să facă dovada unei vieţi morale deosebite, în timpul

pregătirii lor, învrednicindu-se a fi vase alese şi sfinţite, distribuitoare a harului dumnezeiesc. Viaţa morală

a Sfinţilor Apostoli a fost cercetată şi cunoscută de Domnul nostru Iisus Hristos încă înainte de alegerea şi

chemarea lor la apostolat. Mântuitorul şi-a ales ucenicii cu cea mai mare atenţie, examinând fondul

sufletesc al fiecărui nou apostol ales.

Aşa, de pildă, în clipa în care Mântuitorul l-a întâlnit pe Natanail, cunoscându-i trecutul şi viaţa

morală a acestuia, a zis despre el: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug” (In 1, 46). Şi Sfinţii

Apostoli au căutat să-şi aleagă drept colaboratori, numai oameni cinstiţi, oameni curaţi sufleteşte,

oameni despre care puteau să afirme şi ei ca Învăţătorul lor despre Natanail că, în ei „nu există nici un vicleşug”.

Primii doi episcopi ai creştinătăţii, Timotei şi Tit, au fost hirotoniţi ca episcopi numai după ce

Sfântul Apostol Pavel s-a convins de fiecare în parte că este „fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţă”(1 Timotei 3, 2-4).

!22

Ţinând seama de aceste criterii morale aplicate de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, Părinţii Bisericii

nu s-au abătut de la ele, ci le-au urmat întocmai, uneori formulându-le în scris.

f. Atmosferă de omenie, nobleţe sufletească, distincţie spirituală, o completă îmbisericire a vieţii şcolare şi existenţa unei legături lăuntrice şi unei deschideri totale în iubire între profesori, duhovnici şi studenţi.

Instrucţia şi educaţia celor care se pregătesc să devină slujitori ai altarelor Bisericii Ortodoxe,

trebuie să fie astfel organizată, încât să creeze în jurul acestora o atmosferă de reală Trebuie să se pună

mare preţ pe lângă studiul cât mai temeinic al teologiei, mai ales pe exerciţiile duhovniceşti, îmbinându-

se studiul cu rugăciunea, facultatea cu Biserica. Secretul educaţiei în general, dar mai ales al celei

sacerdotale, rămâne mereu influenţa educatorilor autentici, a unor profesori temeinic pregătiţi, cu multă

experienţă pedagogică, cu inimă bună, arsă de dogoarea entuziasmului sfânt de a forma şi educa pe

aceia care se pregătesc să slujească celei mai sublime misiuni şi celei mai înalte dregătorii pe care

credinciosul o poate exercita, aceea de preot al Bisericii lui Hristos.

g. Pregătire teologică şi duhovnicească trainică şi integrală, în care latura duhovnicească să primeze.

Preoţii Bisericii îndeplinesc o slujire fără egal pe pământ, care necesită din această cauză, o

pregătire teologică şi duhovnicească trainică şi o răspundere religios-morală uriaşă, căci aceştia trebuie

să fie lumina lumii şi sarea pământului, propovăduitorii Evangheliei şi administratorii harului, păstorii

turmei lui Hristos şi sfinţitorii acesteia, colaboratorii lui Dumnezeu pe pământ şi administratorii

înfricoşătoarelor Lui Taine şi trimişii prin care Dumnezeu vorbeşte astăzi credincioşilor.

Căci chiar dacă esenţialul în pregătirea preotului, nu sunt cunoştinţele teologice, căci Dumnezeu

nu poate fi descoperit prin studiu, această acţiune de pregătire intelectuală a preotului, are un rol bine

determinat atâta timp cât ea se construieşte pe temei duhovnicesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi şi că

preotul trebuie să se întărească din toate părţile: „Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugurile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.” 45

La cursurile, seminarile şi toate celelalte activităţi ce se desfăşară în cadrul facultăţii, trebuie să

primeze duhovnicia. Fără aceasta, nici nu se poate concepe o formare profundă aşa cum ne este cerută

de Dumnezeu şi de Sfinţii Părinţi.

Evaluarea nu trebuie să fie asemenea ca la alte facultăţi laice, ci trebuie să fie una deosebită, în

care scopul nu este nota, nici faptul că profesorul trebuie să vadă cât ştie fiecare, ci trebuie să fie

momentul în care studentul teolog trebuie să accentueze mai mult studiul, să facă o sinteză a celor

acumulate pentru a putea să se aşeze informaţiile mai bine şi în ordinea importanţei lor şi să se observe

totuşi, dacă cineva nu reuşit să dea atenţia necesară laturii de acumulare de cunoştinţe pur teoretice. În

ceea ce priveşte latura pastorală şi duhovnicească, ea nici nu trebuie evaluată în acest mod.

Răspunderea cea mai mare în ceea ce priveşte selecţia, pregătirea şi consacrarea preoţilor, apasă

pe umerii ierarhiei superioare bisericeşti, dar şi pe conştiinţa acelora care se pregătesc să devină preoţi.

!23

Sfântul Ioan Gură de Aur – Sfântul Grigorie de Nazianz – Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. 45

Sofia, Bucureşti, 2004, p. 132-133.

De aceea, Sfântul Ciprian afirmă că a intra în preoţie fără de vocaţie, fără a fi chemat şi pregătit pentru aceasta, reprezintă un sacrilegiu.

Pentru a nu da ocazie unei asemenea defăimări, Biserica trebuie să se îngrijească singură de

educaţia şi formarea slujitorilor sfintelor altare. În vederea realizării acestui scop, şcolile teologice trebuie

sa aibă menirea de a pregăti teologic pe candidatul la preoţie şi de a educa duhovniceşte pe acesta,

adică raţional şi sufleteşte.

Ca şcoli de învăţământ teologic, ele trebuie să mijlocească viitorilor preoţi o învăţătură teologică

cât mai temeinică. Învăţătura teologică temeinică este o virtute pentru preoţie şi are o importanţă

decisivă în iconomia îndreptării omului, căci însuşi Iisus Hristos îi îndeamnă pe Sfinţii Apostoli: ”Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,  Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19). 

Marea răspundere pentru calitatea celor admişi la preoţie o poartă factorii de răspundere ai

învăţământului teologic, părinţii profesori din cadrul facultăţilor de teologie, însărcinaţi să facă actul de

selecţie al candidaţilor la examenul de selecţie. În cursul examenelor, aceştia trebuie să cearnă cu sită

deasă, cu onestitate şi obiectivitate, pentru a identifica şi a admite numai pe candidaţii cei mai capabili

pentru preoţie.

3. Studentul teolog şi deosebirea sa de restul lumii. Comportament, provocări, soluții. Sfinţii Părinţi, Sfintele Sinoade, cât şi marii teologi ai Bisericii Ortodoxe, au dat o importanţă

deosebită pregătirii viitorului preot. Ei au văzut învăţătura teologică ca pe o virtute a slujitorilor altarelor

lui Hristos, încât au considerat-o a opta virtute, sau a fost numită taină a ierarhiei bisericeşti. Învăţătura

teologică şi evlavia, aceasta din urmă neputându-se naşte decât dintr-o atenţie duhovnicească

deosebită, sunt cei doi ochi ai aceluia care voieşte să devină preot.

Vocaţia preoţească impune o pregătire cât mai stăruitoare pentru a putea sluji aici, pe pământ

preoţia netrecătoare a Marelui Preot Hristos. Şcolile teologice nu trebuie să fie numai simple instituţii de

învăţământ teologic, pepiniere de teologi învăţaţi şi destoinici interpreţi ai textelor biblice şi ai

speculaţiilor dogmatice, cărora să le fie indiferentă conformarea vieţii lor cu doctrina pe care o

reprezintă, ci ele au menirea să fie, mai ales, instituţii de educaţie sacerdotală, în care să se cultive

vocaţia subiectivă a viitorilor preoţi, evlavia ortodoxă, înţelegerea duhovnicească a vieţii religioase şi

râvna acestora pentru înalta demnitate a misiunii preoţeşti, fiindcă preoţia presupune întâi chemare şi

răspuns bun la aceasta şi trăire totală în Duhul lui Dumnezeu, adică accent major pus pe latura

duhovnicească şi numai după aceea, pregătire temeinică teologică si hirotonia.

Hotărâtor în educaţia viitorilor preoţi rămâne mereu climatul duhovnicesc în care aceştia se

pregătesc. Deci şcolile teologice organizate pe temeiul pedagogiei creştine trebuie să cultive vocaţia

sacerdotală şi să-l formeze pe preot în aşa fel încât să-i slujească lui Hristos, slujind oamenilor până la

jertfa supremă.

Se întâmplă uneori că nu toţi studenţii care excelează la studiu devin şi cei mai buni preoţi, iar unii

dintre cei mai slăbuţi la carte compensează cu prisosinţă această lipsă prin aptitudinile lor spre preoţie,

prin curăţia şi seriozitatea vieţii lor morale, prin cuminţenie şi sârguinţa lor spre desăvârşire, prin dorinţa

lor de a fi de folos oamenilor, prin altruismul şi spiritul lor de devotament şi sacrificiu etc. 46

!24 Pr. Prof. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 53.46

4. Profesorii şi duhovnicii facultăţii şi rolul lor hotărâtor în formarea şi pregătirea preoţilor În şcolile teologice rolul de căpetenie în păstrarea, adâncirea şi cultivarea vocaţiei preoţeşti a

tinerilor teologi îl au profesorii, dar mai ales îndrumătorii spirituali, aceşti modelatori de suflete, de care

noi ducem atât de mare lipsă. Aceşti duhovnici trebuie să aibă o dragoste desăvârşită faţă de sufletele

tinere încredinţate lor. La fel şi profesorii care nu sunt numai împărţitori de cunoştinţe, ci şi educatori.

Preoţia este asemenea escaladării celui mai înalt munte. Unii ajung până la jumătate, alţii se

caţără pe cel mai înalt pisc, alţii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui, iar alţii datorită

nepregătirii şi în mod special faptului că urmăresc alte scopuri, nu cel al atingerii celor mai înalte culmi,

provoacă avalanşe şi cutremure care pot afecta puternic întreaga structură a muntelui, implicit pe unii

care au dorinţă mare în a-i atinge vârful şi pe cei care aşteaptă să fie conduşi pe înălţimile cele mai de

sus. În aceste condiţii, profesorii şi părinţii spirituali, duhovnici, au datoria de a-i depista pe cei care nu

calcă drept pe drumul ales, înainte de a fi consacraţi.

Ei trebuie să-i îndrepte pe cei care au voinţă în a răspunde la chemarea lui Dumnezeu şi să le

întrerupă drumul celor care nu sunt chemaţi pentru preoţie şi care nu au nici cea mai mică râvnă, căci

chiar dacă harul divin lucrează şi îl poate îndrepta oricând pe cel care este admis în şcoala teologică fără

să se cerceteze pe sine şi fără să aibă chemare, trebuie să înţelegem că harul nu lucrează încălcând

libertatea omului şi că cel care în urma impulsurilor date de Dumnezeu, nu face nimic, rămâne pe mai

departe acelaşi om, care deşi îl aude pe Hristos bătând la uşă, nu-i deschide, ci chiar mai grav, îl ignoră,

iar pe altă uşă, aceea a rătăcirii şi pierzării, în a lui nebunie, merge în continuare pe drumul preoţiei.

Duhovnicii spirituali ai facultăţilor de teologie trebuie să plăsmuiască cu dragoste şi fără grabă

sufletele viitorilor preoţi aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu se asemene graba voastră, pripită foarte şi primejdioasă, cu seminţele acelea care au căzut pe piatră şi care, pentru că n-au avut pământ adânc, deşi răsăriseră îndată, n-au putut suferi nici cea dintâi rază de soare, sau cu temelia casei pusă pe nisip, care n-a putut ţine piept, cât de cât, ploii şi vânturilor”.

Lucrul esenţial în perioada de pregătire a candidatului la preoţie, îl constituie examinarea.

O permanentă şi profundă cercetare, dar în acelaşi timp şi dreaptă, trebuie săvârşită de însuşi

candidatul la preoţie asupra propriei sale persoane, spre a constata dacă are sau nu reală chemare

pentru preoţie şi în ce stadiu de pregătire se află, atât din punct de vedere al acumulării de cunoştinţe

cât mai ales din punct de vedere al spiritual. Pentru a reuşi să se evalueze corect, el poate fi ajutat de un

duhovnic adânc cunoscător al sufletului omenesc.

Candidatul se va ruga cu căldură lui Dumnezeu spre a-i arăta dacă el are sau nu vocaţie

preoţească, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli când au fost să desemneze pe cineva în locul lui Iuda. El va

stărui pe lângă colegii lui, educatorii lui, preoţii pe care-i cunoaşte şi comunitatea întreagă în care

trăieşte, ca toţi să se roage pentru descoperirea vocaţiei sale.

În timpul studiilor, îşi va face o autobiografie critică amănunţită, arătând elementele pro şi contra

ale evoluţiei sale sufleteşti cu privire la vocaţia preoţească, autobiografie pe care o va ţine continuu la

dispoziţia duhovnicului. Va analiza cu curaj diferitele crize prin care trece, în deosebi criza credinţei şi

aceea a trupului şi, cu ajutorul duhovnicului, al profesorilor sau a altor persoane în a birui aceste impasuri.

Candidatul va discuta pe larg cu colegii săi propria sa vocaţie şi va ţine neapărat seama de

aprecierile acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine pe cineva, decât colegii cu care se roagă,

munceşte, trăieşte şi face diferite planuri de viitor. 47

!25 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie, „Studii Teologice”, VI, 1954, nr. 5-6, p. 262-263.47

Însă examinarea cea mai obiectivă şi poate cea mai necesară, trebuie să vină din partea părinţilor

spirituali, a duhovnicilor din cadrul Facultăţilor de Teologie, părinţi sub al căror grijă tinerii candidaţi la

preoţie, să se simtă nu numai examinaţi şi evaluaţi, ci şi adevăraţi fii duhovniceşti, hrănindu-se continuu

din dragostea celor care din iubirea lor pentru Hristos, le dăruiesc tot ce au ei mai bun şi le face

cunoscute toate cunoştinţele pe care le poate poseda, fără nici cea mai mică ezitare, precum ne spune

Mântuitorul despre unii ca aceştia: „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei 5, 15). 

Aceşti duhovnici, spune Pr. Ioan G. Coman, trebuie să găsească în fiecare teolog izvorul sufletesc

pe care să-l sculpteze după chipul lui Hristos. Ei caută în fiecare tânăr cu toată răbdarea, atenţia şi

priceperea acele puteri şi frumuseţi sufleteşti din care să ridice monumente vrednice în altare. Duhovnicii

nu pot da frumuseţe, viaţă şi valoare sufletelor tinere dacă ei înşişi nu le vor iubi cu căldură. Concluzii. Dacă preotului îi se cere să-şi dea viaţa pentru turma lui Hristos, atunci ce trebuie să

facă preotul duhovnic al şcolilor teologice, pentru viitorii păstori ai acestei turme a lui Hristos?

Responsabilitatea acestor preoţi care dăltuiesc suflete de viitori preoţi, este una cu mult mai mare

decât a preoţilor de parohie, căci de formarea acestor tineri, depinde preoţia propriu-zisă, iar fără o

preoţie sănătoasă, în care dragostea să fie principala caracteristică a acesteia, turma însăşi nu va fi

sănătoasă.

Relaţia lor trebuie să fie una asemenea celei dintre învăţător şi ucenic, căci numai printr-o astfel

de legătură, care-şi are izvorul în relaţia dintre Hristos şi apostoli, poate să aducă rodul cel bun şi numai

în urma unei astfel de relaţie, aluatul cel bun, poate dospi şi ajunge pâine bună pentru masă, adică preoţi

buni pentru turma lui Hristos. Astfel, ucenicii acestora, preoţii de mâinii, nu vor putea da viaţă sufletelor

încredinţate lor, dacă nu vor fi primit în prealabil belşug de viaţă duhovnicească de la dascălii lor. Sfântul Grigorie spune: ,,Cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o

statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus şi, ca să spun ceea ce-i mai mare, pe cel care va fi dumnezeu şi va face pe oameni dumnezei?” 48

Sfântul Efrem Sirul roagă „cu lacrimi si cu suspine” pe aceia care poartă grija educaţiei clerului,

să facă acest lucru în aşa fel încât aceştia să păstreze cu sfinţenie şi cu vrednicie tezaurul preoţiei. !!!!!!!!!!

!26

Sfântul Ioan Gură de Aur – Sfântul Grigorie de Nazianz – Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, 48

Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 266-267.

CURS NR: 4

Viaţa și conduita viitorului preot: deviaţii, inovaţii și remedii !În Biserica Ortodoxă sînt două feluri de membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi

credincioşii (sau turma). În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai cei care sunt

chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfînta Taină numită “punerea mîinilor

preoţiei” sau “hirotonia”. Iar această Taină se administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute

de Sfînta Scriptură (I Tim. 3,1-8).

Păstorul trebuie să fie sarea pământului (Mt. 5, 13), pentru ca pământul să se săreze, trebuie să

fie frământătura care să dospească întreaga făptură ( I Cor. 5, 6-7) aflată în grija lui, trebuie să fie lumina

(Mt.5:14) care luminează întunericul. Sufletul omeneasc a căutat şi va căuta totdeauna pe preot, dar cu

deosebire pe preotul întelept şi de înaltă ţinută duhovnicească. Asemenea preoţi catalizează evlavia

credincioşilor şi sînt ei înşişi creatori şi răspînditori de evlavie.

Cred că cea dintâi calitate de care trebuie să dea dovadă teologul și implicit preotul tânăr este

Dragostea. Aceasta se manifestă față de Dumnezeu, față de credincioși se arată nu doar prin rolul de a

prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce binecuvîntări de sus către oameni; mai mult prin

mâinile și vocea sa divinitatea transmite credincioşilor binefacerile sale materiale sau spirituale, Revelația

Sa.

Dragostea îi îndumnezeieşte pe preot și pe mirean. Nimbul cel mai luminos al preoţiei patristice

este dragostea acestei preoţii. Despre aceasta zice şi Sf. Apostol Iacob: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”.

Credincioșii, deși pare că noi vorbim la modul ideal, sunt expresia credincioșiei și a dragostei

preotului. Ei sau nu au bună-cuviinţă, credință, fapte etc. După cum are sau nu are preotul lor. Ei înșiși

sunt dovada prezentării preotului într-o parohie: de la aşezarea și îmbrăcarea cuviincioasă a trupului şi

până la bună rânduiă, naturală şi neprefăcută sufletului, a slujbelor etc.

Clement Alexandrinul zice despre preot și credincios totodată: „Să fie chipul tău curat, genele să nu fie plecate în jos, nici capul să nu fie aplecat în jos, nici pe spate, nici gâtul dat pe spate, nici celelalte mădulare ale trupului să nu fie destinese” . Gesticulaţia să fie simplă şi liniştită, umbletul 49

ordonat şi măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie şi frivolitate sau o prea

mare slobozenie a sufletului şi nici un pas prea întins şi grăbit să vădească un avânt nestăpânit.

Despre umblet iată ce scrie Sfântul Fotie: „Dar se cuvine preotului buna rânduială a umbletului, nici să maimuţărească mişcarea slobodă femeiască, nici, precum tinerii, să facă mişcări tumultuoase, agitate şi neregulate, ci orice mişcare să fie împodobită de rânduială şi ordine. Trebuie să se vadă ordinea şi buna-cuviinţă până şi în expresia feţei, în aranjarea părului şi în încingerea veşmântului. Nu trebuie nici să ducă această preocupare la exces până la prostie, nici invers, să se lase într-o neglijenţă peste măsură. Căci fiecare dintre aceste două extreme este deopotrivă necuvenită şi vrednică de dispreţ şi străină cu totul de petrecerea preoţească” . 50

Îmbrăcămintea să fie potrivită pentru iarnă şi pentru vară, nici jerpelită şi neîngrijită şi nici invers,

împestriţată cu mii de culori, scumpă şi împodobită, fiindcă acestea sunt găteli femeieşti. !

!27

Sf. Clement Alexandrinul, Paedagogus, III, 11, PG 8649C-652A.49

Sf. Fotie, Epistola 8, 34, PG 102, 665D-668A50

Cu privire la îmbrăcămintea preotului, Marele Vasile îi scria prietenului său, Sf. Grigorie Teo-logul: „Scopul îmbrăcămintei este unul singur, acela de a fi acoperământ îndestulător trupului pentru iarnă sau pentru vară, fără să caute dinadins veşminte colorate, nici făcute dintr-un material moale sau luxos. Căci faptul de a căuta la veşminte este acelaşi lucru cu a căuta la găteli şi podoabe femeieşti, pentru care numai ele se străduiesc. Mantia să încingă trupul cu centura. Iar centura să nu fie mai sus de şolduri, căci aceasta este femeiesc, nici prea slobodă ca să iasă dulama pe deasupra, căci aceasta este prostesc. De asemenea, mersul să nu fie nici greoi, ca să nu fii învinuit de slobozenia sufletului. Iarăşi, nici să nu fie un mers năvalnic şi zvăpăiat, care ar vădi impulsuri nebuneşti în suflet” . 51

Şi iarăşi zice Marele Vasile: „Este de folos ca prin fiecare trăsătură a îmbrăcămintei să propovăduiască şi să mărturisească făgăduinţa vieţii celei după Dumnezeu, aşa încât trebuie şi noi să cerem urmarea cu fapta din partea celor ce primesc de la noi cuvântul făgăduinţei. Căci nu la fel de necuviincios şi ruşinos se arată la cei ce au dobândit doar făgăduinţa pe cât se arată astfel la cei care au primit deplin făgăduinţele cele mari, la preoţi adică” . 52

La întrebările: ce să facem? Cum să bine-plăcem lui Dumnezeu? Răspunsul va fi simplu. Păstorul și credinciosul trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în

bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase.

Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna-cuviinţă în relaţiile sale când:

1) nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa;

2) când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde un model creştin, când vorbeşte şi când tace;

3) când se conformează el însuşi responsabilităţilor ce decurg din grija pentru turma sa.

Reputație. Astăzi se vorbește mult despre reputație, despre faptele pe care le fac unii sau alții,

preoți, credincioși, călugări, maici etc. Sf. Apostol Pavel zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică

obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33). Relaţiile noastre interumane trebuie supravegheate, controlate, nu lăsate

în derizoriu pentru că ne vatămă foarte mult, mai ales pe preot și pe credinciosul practicant; împreună-

petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia

lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată

cinstea şi respectul din partea celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte

potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut” (Os 7, 9).

Sf. Ioan Gură de Aur, referindu-se la vrednicia noastră, a celor ce credem în Hristos: „Când omul este fără prihană întru toate, atunci va putea cu toată autoritatea şi să mustre, să pedepsească şi să aline pe toţi cei care sunt sub îndrumarea lui. Mai înainte de a deveni fără prihană nu va putea cu uşurinţă face aceasta” . 53

Mirenii se fac adesea severi judecători, aspri şi netăgăduiţi ai faptelor preoţilor, fiindcă aşa cum

spune același Ioan Gură de Aur: „nu ca şi cum ar fi în trup, nici ca şi cum ar avea fire omenească, ci ca un înger înstrăinat de orice slăbiciune omenească, aşa vor toţi să judece pe preot”.

!28

Sf. Vasile cel Mare, Epistola 2 către Grigorie, 6 PG 32, 232B.51

Idem, Delimitări împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, PG 31, 980B.52

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie 5, 3, PG 48, 673, apud., ibidem, pag. 66.53

Sobrietatea, înfrânarea şi buna-cuviinţă sunt socotite ca ţinând de sfinţenia cotidiană a

credinciosului şi de prestanţa preotului. Înfrânarea este puterea dinamică a sufletului, prin care sufletul şi

trupul sunt păzite fără de pată şi curate.

Infrânarea este stăpâna virtuţilor, fiindcă prin aceasta înfloreşte toată floarea cea aleasă a cuvioşiei

şi ea dăruieşte toată strălucirea sufletului şi trupului. Ea păzeşte, ca o purtătoare de grijă, toate puterile

duhovniceşti, morale şi trupeşti ale omului cele întăritoare şi statornice şi pregăteşte omului cărunteţi

cinstite şi preţuite (Sf. Nectarie de Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi, Atena, 1905) . 54

Cele mai mici de care aminteşte Pavel când zice despre cum să fie preotul: „nici beţiv, nici bătăuş,

nici iubitor de câştig urât” sunt îngemănate cu altele: „blând, făcător de pace şi neiubitor de argint”,

adică sunt virtuţile elementare cerute tuturor.

Bucuria preotului bun este bucuria celui ce reuşeşte să întoarcă pe om de la moarte la viaţă, pe

păcătos de la rău spre bine, de la păcat la virtute. Este bucuria celui ce are darul ca, prin cuvintele şi

faptele sale, să şteargă lacrima de pe obrazul celor mulţi şi sărmani, să uşureze durerea şi să alunge

tristeţea, sădind în locul acestora dragostea şi pacea, bucuria şi armonia. Asemenea Mîntuitorului, el

caută drahma şi oaia pierdută şi se bucură cu bucurie curată atunci cînd reuşeşte să o afle şi să o adauge

turmei sale.

Am putea spune că preotul merge în Rai sau in iad alături de păstoriţii săi, împreună cu ei, de

mîna cu ei. De aceea, preocuparea de îmbunătăţire a vieţii sale duhovniceşti şi de înălţare morală a

enoriaşilor săi consituie grija sa esenţială. Aceasta face dificultatea, dar şi frumuseţea vieţii sale; în

aceasta îşi află el liniştea şi mîngîierea sau, dimpotrivă, mîhnirea şi tristetea.

Adevăratele bucurii ale preotului nu sînt de natură materială, deşi o bunăstare materială îl poate

ajuta să facă tot mai multă milostenie, ceaa ce lui îi place cel mai mult, ci reuşitele şi împlinirile

duhovniceşti. Preotul de vocaţie simte la modul cel mai înalt şi intens bucuria celui ce a redescoperit

dragostea Părintelui ceresc, a celui ce s-a pocăit.

Pentru o inimă de preot – spunea profesorul Teodor M. Popescu – nu există în parohia lui şi pe

lume nimic indiferent. Ar putea ceilalţi oameni şi toţi să treacă neştiutori şi nepăsători pe lîngă ceea ce

zbuciumă şi doare pe semenii lor, să închidă ochii, să-şi astupe urechile, să refuze simţurile şi grija lor, a

suferinţelor, întristărilor şi păcatele noastre, singur preotul nu trebuie şi nici nu poate niciodată să-şi

întoarcă privirea, auzul şi simtirea de la nici un suspin sau geamăt, de la nici o lacrimă, de la nici o

chemare, de la niciun strigăt de alarmă, de la nici o mizerie şi de la niciun păcat. Preotul percepe şi

înregistrează tot ce mişcă şi interesează sufletul omenesc, el are aderenţă la toate sufletele, el prinde,

înţelege şi simte vibrarea tuturor, vibrează însuşi cu vibrarea lor.

RUGĂCIUNEA. În tot ceea ce face şi spune preotul, poporul drept credincios trebuie să-L

intuiască, să-L vadă pe Hristos. Cuvintele preotului trebuie să fie cuvinte „cu putere multă”, izvorîte din

prea plinul unei inimi curate. Ele trebuie să mărturisească despre înalta vieţuire duhovnicească a sa şi

despre înaltele experienţe duhovniceşti care dau sens vieţii sale . Vorbirea lui să fie pentru ceea ce este 55

da, da, iar pentru ceea ce este nu, nu (Matei 5,37), adică sinceră şi făra echivoc, dreaptă şi înaltă, ca o

dogmă a Bisericii, pentru a putea zidi duhovniceşte pe păstoriţii săi.

!29

Sf. Nectarie de Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi, Atena, 1905, pag. 137.54

Constantin C. Pavel, Familia preotului, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1960, pag. 77.55

Aşadar, model credincioşilor este Hristos, iar tu credincios fiind, te atașezi de El ca şi cum ai avea

o icoană înainte, ca o lege însufleţită, ca un canon şi un dreptar al vieţii desăvârşite . Conştiinţa de 56

enoriaş se dezvoltă şi se cultivă prin participarea la slujbele cultului divin, şi în mod special la Sfînta

Liturghie, prin aducerea darurilor de pîine şi vin la sfîntul altar, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sîngele

Domnului, cunoscut fiind că slujbele se săvîrşesc pentru popor, iar împărtăşirea cu Sfintele Taine trebuie

să fie darul credincioşilor la Sfînta Liturghie.

Ceea ce se înfăptuieşte într-o parohie se realizează şi la nivelul Bisericii noastre întregi. Forţa şi

vitalitatea Bisericii este Hristos prin preoți buni și credindioși buni. Orice acţiune de regenerare, de

refacere, de întărire a Bisericii creştine trebuie să înceapă de la parohie. Parohiile sînt organisme vii sau

moarte după cum sunt oamenii de acolo, iar adevărata viață este El, care mereu se oferă și niciodată nu

se impune . 57

În cele ce urmează vom prezenta mai multe aspecte din viața creştinului și în primul rând a viitorului preot care tebuie remediate, restaurate și înduhovnicite. Vom reda pragmatic câteva sfaturi ale duhovnicilor și mai ales a Părintelui Teofil Părăian, dar şi Sf. Părinţi ai Bisericii.

Arghirofilia

Este una din patimile zilelor noastre determinată în cea mai mare măsură de vremurile de restrişte

economico – financiară pe care o traversează întreaga lume. E o realitate apăsătoare atat ca presiune

materială cât si psihică. Lipsurile materiale n-ar fi atât de evidente dacă nu ar fi poate mediatizate atât de

intens încât să provoace frământări sociale, chiar isterii de masă. Iar aceste condiţii se transformă în

premise pentru instituirea şi dezvoltarea argirofiliei.

Sfântul Ioan Cassian afirma în legătură cu iubirea de arginţi – arghirofilia – că este o patimă care nu îşi are temelia în firea omenească, în vreo latură instinctuală a naturii omeneşti, ci ea provine din afara firii.

O explicaţie oferită de un duhovnic reputat ca Pr Teofil Părăian ne indică drept sursă a debutului

şi amplificării acestei patimi, instinctul de conservare. În virtutea acestei tendinţe de supravieţuire a

oamenilor în lume, printre oameni, e posibil ca iubitorul de avere să nu urmărească să-şi înmulţească

plăcerile sau mărirea în lumea acesta, ci să poată avea , cum s-ar zice, „bani albi la zile negre”.

Din această perspectivă a argumentării nu e păcat să strângi bani deoparte, căci e mai bine să fii

econom decât să fii risipitor. Iar modele de acest gen vedem chiar în creaţia lui Dumnezeu, căci, şi albina

munceşte şi adună miere atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul stupului. 58

Pe de altă parte, Părintele Teofil ne avertizează că, cel ce are destulă credinţă în Dumnezeu nu

are motive să fie îngrijorat după cum îndeamnă şi cuvântul evanghelic: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; (...) ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.” (Matei 6, 25-32).

Totuşi simplul fapt de avea ceva economii în casă ar putea fi semnul unei binecuvântări divine şi

nu poate şi nu trebuie considerată lăcomie. Lăcomia începe în momentul în care se adună mai mult decât

e necesar sau se foloseşte, când nu eşti dispus să faci o milostenie faţă de cei care au trebuinţe mai mari,

iar prisosul personal este semnificativ. Aşa se descoperă patima arghirofiliei în sufletul pătimaşilor.

!30

Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I către Timotei, Omilia 13,1, PG 62 565, apud., ibidem.56

Ibidem, pag. 506.57

Pr. Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, p. 13.58

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola I către Timotei despre patima iubirii de arginţi,

socotind-o rădăcina tuturor răutăţilor: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.” (I Timotei 6, 9-10). O patimă nu se naşte izolat de altele, ci atrage şi alte patimi

lumeşti.

Părintele Teofil Pârăian recomandă ferirea de această patimă pentru că ea stârneşte şi alte

nedreptăţi în sufletul şi apoi în viaţa omului. De exemplu un lacom de avere va putea deveni cu uşurinţă

şi un exploatator, va şi fura sau va aduna pe nedrept, ori va înşela pe ceilalţi, ş.a.m.d.

Avortul Odată a fost întrebat de cineva: „Părinte, se spune despre mama care moare la naştere că

este martir. Medicina spune că, uneori, avortul este necesar pentru a salva mama copilului. Se naşte următoarea situaţie: dacă femeia nu face avort şi moare la naştere, respectivii medici ar putea spune că femeia este o sinucigaşă mai degrabă, decât o martiră “

Părintele Teofil a răspuns că interpretarea depinde şi de privirea celui care vede actul respectiv.

Medicul va da cu uşurinţă verdictul că femeia este sinucigaşă, pentru că el nu ştie de Dumnezeu, pe când un om credincios s-ar putea să vadă în gestul femeii de a-şi salva copilul un act de martiraj. Mai spune Părintele Teofil că e destul de greu de intuit cum primeşte Dumnezeu o astfel de

faptă. Dar un lucru este cert: o femeie are dreptul să primească împărtăşanie chiar dacă ar avea păcate

opritoare de la împărtăşire. Asta ar putea să însemne că Biserica ar putea lua în calcul şi posibilitatea ca o

femeie să moară la naştere, bineînţeles, nu pentru că aşa ar vrea ea sau că aşa şi-ar dori alţii, ci pentru că

se poate întâmpla şi aşa ceva. Există multe situaţii când o femeie a făcut destule avorturi, iar când se

întâmplă să aibă un copil să-i poată fi periclitată naşterea. Dumnezeu ştie în această situaţie dacă este

martiră sau nu. Îşi aminteşte Părintele Teofil că în timpul studenţiei, a murit cineva din personalul şcolii,

despre care se zicea că făcuse multe avorturi. Avea un băiat dar voia şi o fată. Doar Dumnezeu judecă

dacă a fost martiră, aşa că indicat e să le lăsăm pe toate în seama lui Dumnezeu, că oricum cunoaşte mai

bine decât oricine sufletul omului.

În cazul în care medicii ar putea susţine că naşterea nu ar putea avea loc, părintele consideră că

sarcina tot trebuie dusă până la capăt dar să se evite naşterea care ar putea periclita viaţa mamei ori a

copilului, intervenindu-se prin celelalte metode medicale lăsate de Dumnezeu la îndemâna doctorilor.

Omorârea copilului, indiferent de motivaţie, argumente sau scuze, tot o crimă rămâne.

La întrebarea dacă se justifică într-un fel această crimă, Părintele Teofil are un răspuns foarte

duhovnicesc: „nu se justifică prin nimic şi se justifică totuşi prin neputinţa omenească. Sunt atâtea femei care nu au destulă credinţă încât să le facă disponibile pentru martiri. Noi nu sfătuim păcatul dar trebuie să tratăm păcatul. Adică, dacă cineva a făcut totuşi un avort, eu nu pot să spun că Dumnezeu nu-l iartă, dar nici nu pot să spun cuiva să facă un avort.” !!!!!!!

!31

Beţia Despre degradarea pe care o aduce beţia, duhovnicii vorbesc mereu cu credincioşii.

Părintele Teofil, pe un ton glumeţ, hazliu işi aminteşte că în timpul studenţiei, avea un coleg din

Măru, în Banat pe care l-a vizitat şi la care a stat pentru câteva zile. Acolo a auzit o vorbă plină de

înţelepciune populară ca şi de umor: „S-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru!”.

Patima aceasta foarte actuală şi trebuie privită cu seriozitate. În vremurilor noastre în care se

angrenează din ce în ce mai mulţi membri şi există diverse motivaţii în varii situaţii, justificări, argumente

care mai de care mai lipsite de temei real, este în măsură să provoace în mintea „aburită”, confuzii de

nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze.

Plecând de la această vorbă, părintele spune că obişnuia să o transmită şi altora pe la diverse

mese la care se întâmpla să stea. Iar altul, auzind această exprimare, a zis: „Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că «S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade»”, adică s-a îmbătat atât de

tare încât nu se mai ştia care-i omul şi care-i animalul. Aşa a ajuns Părintele Teofil la concluzia că nu e

nevoie să înveţi numai din Filocalie ori numai din Pateric, ci se poate învăţa şi din tradiţia populară, de la

oamenii care au experienţă.

Bioenergia

Bioenergia este un domeniu relativ nou pe piaţa tratamentelor neconvenţionale, asupra cărora

încă există îndoieli în ceea ce priveşte realitatea vindecărilor ori a mijloacelor folosite pentru tratament.

Întrebat fiind dacă e bine ca pentru tratarea diverselor boli, să se folosească de bioenergie,

Părintele Teofil a fost de acord cu utilizarea acestor căi de vindecare. „Dacă el simte că-l ajută treaba aceasta, poate să se ducă, că nu-i de la vrăjmaşul , îi de la Dumnezeu. Numai că eu personal n-am ajuns să mă conving că pe mine mă ajută o treabă dintr-asta. Nu m-a ajutat cu nimic până acuma.”

Întrebat fiind şi despre alte metode de tratament neconvenţionale, cum ar fi homeopatia, acupunctura, Părintele Teofil Părăian făcea deosebirea dintre oameni cunoscători şi şarlatanii care

practică aceste terapii din interese materiale şi nicidecum în favoarea sănătăţii oamenilor.

Utilitatea acestor metode neconvenţionale de tratament este demonstrată deocamdată mai puţin

pe principii medicale cât mai ales prin mărturiile celor care au participat la astfel de vindecări.

Cu toate că aceste cuvinte par să stârnească controverse puternice printre ultraortodocşi, ca fiind

invitaţii de a apela la „lucrările şi uneltirile diavolului” cum le consideră unii, totuşi trebuie avut în

vedere că Părintele Teofil nu vorbeşte despre această metodă ca unică şansă de vindecare ci se

gândeşte la creştinii cu gând sincer şi cu credinţă în Dumnezeu. Despre aceştia părintele spune că:

„în general, acolo unde se duce, omul are încredere că poate fi ajutat, se poate duce şi la bioenergie şi la acupunctură, şi oriunde poate câştiga un spor de bine pentru viaţa lui personală, aşa cum te duci la un izvor de apă termală, la izvoare de apă minerală şi te poţi folosi de acestea, cam aşa te poţi duce şi la un bioenergetician, dacă acela este un om serios şi dacă simţi că îşi foloseşte cu ceva intervenţia lui.”

Blesteme, farmece, vrăji Despre acest aspect al analizei, Părintele Teofil spune că pentru a nu putea fi blestemat trebuie

să duci o viaţă superioară. În Deuteronom, se spune pe cine blestemă Dumnezeu şi pe cine

binecuvintează. Dacă nu duci o viaţă superioară, corectă, după voia lui Dumnezeu, blestemul nu se va

prinde niciodată. În lipsa vieţii duhovniceşti superioare, blestemul poate să se aplice şi atunci cu greu se

vor realiza dezlegările de pătimirile pe care le pătimeşti pentru păcatele tale.

!32

Pe de altă parte, Părintele Teofil ne încredinţează de faptul că blestemele nu au mare valoare;

uneori se leagă alteori nu. Dar prezintă nişte situaţii reale de viaţă când anumiţi preoţi dintre cei care

deschid cartea şi toate se interpretează doar prin prisma blestemului, prin vrăjitorii, prin farmece.

„Dumnezeu să mă ierte pentru ce spun acum. La Sfântu' Gheorghe este un preot numit Cucu. La el merge multă lume să le spună viitorul, să le spună de ce au piedicile pe care le au, iar el le spune întotdeauna că este vorba de blestem, că e sub vrăji, că i-a făcut cineva ... Şi-apoi eu zic: Cucu-i ca cucu. Cucu numai una ştie: Cucu! Cucu! Cucu! şi gata. El numai asta ştie, la toată lumea spune acelaşi lucru. Nu vă duceţi, nu vă complicaţi viaţa, nu vă băgaţi în cap lucruri care nu au nici o importanţă. Zilele trecute mi-a spus cineva că s-a dus la el şi i-a spus că o să se căsătoreacă cu o fată al cărei nume începe cu O. Şi s-a căsătorit cu una al cărei nume începe cu N”

Mai auzise şi de alte rânduieli cu mers pe la 3 mânăstiri, mai multe biserici, să ducă lumânări, să le

aprindă. Pe acestea toate şi pe altele Părintele Teofil le consideră înşelări ale omului ca să creadă că a

făcut şi el ceva. Alt creştin spunea că are noroc de maşină că trebuie să călătorească pe la 7 biserici să

aprindă câte o lumânare, după spusa părintelui. Unuia ca acesta Părintele Teofil i-a zis mustrându-l:

„Păi, măi în loc să stai la o slujbă cumsecade, tu te duci la 7 biserici şi nu mergi la nicio slujbă!”

Un alt exemplu care l-a cam contrariat face parte din rânduielile părintelui Argatu. Era contrariat

oarecum pentru că Părintele Teofil îl ştia pe părintele Argatu dar nu după latura aceasta, de aceea îşi

punea problema dacă nu cumva lucrarea din care auzise de toate practicile acelea era neautentică.

„Acolo se spune de exemplu şi că cineva care are un necaz să se ducă cu un pomelnic la preot, să prezinte pomelnicul cu problema pe scurt, iar preotul să scoată părticică la proscomidie şi după aceea preotul să-i dea omului părticica pe care a luat-o şi după 24 de ore de ajun să mănânce părticica aceea. Păi ca să te împărtăşeşti nu-ţi trebuie 24 de ore de ajun, ori împărtăşania e mai mare decât părticica! În afară de aceasta, părticica pe care o scoate preotul n-are voie să o dea la nimeni, pentru că e scris ce trebuie să facă părintele cu părticelele: se amestecă în Sfântul Potir şi se consumă după Liturghie. Când s-a terminat Liturghia preotul e dator să consume tot şi nu are voie să dea la nimeni nimic. Deci vă rog, nu vă luaţi după aceste lucruri. Rugaţi-vă cum puteţi, cum ştiţi. Trăiţi o viaţă aşa încât să n-aibă putere vrăjmaşul asupra voastră.”

Apoi în cărţile de cult ale Bisericii ortodoxe există rugăciuni de dezlegare din blesteme şi de

farmece. Sfânta Scriptură ne transmite că Dumnezeu binecuvintează pe cei ce-i slujesc Lui şi că sunt sub

blestem cei care nu-I slujesc Lui. Iar Sfântul Apostol Pavel a scris versetele următoare: „Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana.” (Romani 16, 19-20) care ne prezintă lipsa de putere pe care o poate avea

diavolul în faţa celor credincioşi.

De asemenea, în Vieţile sfinţilor se vorbeşte chiar despre Sfântul Ciprian care, pe când era

tânăr, a avut în vedere pe o fecioară creştină pe nume Iustina, pe care încercase în multe rânduri şi prin

intermediul unor farmece şi vrăjitorii să o câştige pentru sine. Toate încercările sale nu au avut nici o

influenţă şi atunci Ciprian şi-a dat seama că Iustina are o putere a credinţei mult mai mare decât toate

forţele negative cu care se aliase el, şi atunci s-a convertit la creştinism, fiind numărat după sfârşitul vieţii

în rândul sfinţilor.

Cât de puternice sau nu sunt astfel de forţe ale răului părintele nu spune dar în schimb admite că

uneori e nevoie doar de gândul că omul s-ar putea afla sub blestem, sau alte vrăjitorii, fără a mai fi

nevoie şi de alte manifestări.

!33

Însă nu toate lucrurile trebuie explicate numai prin prisma aceasta a oamenilor. Un exemplu

concludent pentru acest caz este acela în care Părintele Teofil povesteşte că a venit la el o fată de 19 ani

care a cerut dezlegare de blestem şi întrebând-o de unde ştie aceasta a răspuns că de la un preot. Iar

părintele a fost de acord să săvârşească cele de cuviinţă dar se frământa dacă nu cumva va fi în zadar, că

s-ar putea să nu creadă că s-a vindecat dacă era aşa de convinsă că are un blestem asupra ei.

„Să vă spun un caz din satul meu. Bunica mea povestea o întâmplare din viaţa ei. Când era de vreo 10-12 ani s-a dus la o mătuşe şi a luat de la ea un pacheţel cu unt să-l ducă acasă. Tot atunci era o cununie la biserică şi în loc să se ducă direct acasă cu pacheţelul, s-a dus la biserică. Şi copil fiind, şi-o uitat de pacheţel şi i-o căzut pacheţelul de unt pe pragul de la cimitir, de la intrarea din curtea bisericii. Când o ieşit cei de la cununie o văzut că e ceva acolo şi toată lumea o crezut că-i vorba de ceva farmece, de ceva boscoane puse acolo. Şi ziceau: fii cu grijă ca nu cumva să se atingă mireasa, să nu calce mirele, să nu calce cineva ... Toată lumea o ocolit pacheţelul şi după aceea buna s-o dus şi l-o luat şi s-o dus acasă cu el şi l-o mâncat.

D-apoi ce s-o întâmplat. Oamenii aceia care au fost cu cununia, mirele şi mireasa, or avut foarte multe necazuri. Şi eu cunosc necazuri pe care le-au avut ei. Şi acuma s-or continuat necazurile cu un accident a unui strănepot al lor. Ei, dacă faci acuma o legătură între pachet şi întâmplări nu-i nici o legătură. Şi totuşi oamenii or tot ţinut că la nuntă s-or făcut nişte vrăji.”

Se vede, aşadar, că e suficientă credinţa în blesteme sau farmece făcute de cel rău şi diavolul vine

să îi întărească pe oameni în convingerile lor.

Căsătoria albă Cu toate că Biserica ortodoxă invită la abstinenţă chiar şi pe cei căsătoriţi, atât pe perioada

postului cât şi în afara postului pentru a spiritualiza relaţia dintre membrii familiei, totuşi nu recomandă

abstinenţă totală. Această rânduială de vieţuire ar fi în contradicţie cu rugăciunile de la slujba cununiei

unde se insistă asupra copiilor alături de alte cereri; „pentru a vedea pe fiii lor”, pentru a se bucura de

fiii şi fiicele lor.

Biserica noastră totuşi cunoaşte doi sfinţi care au trăit în căsătorie albă, dar ei pot fi urmaţi mai

ales, ca model de abstinenţă nu numaidecât ca model de vieţuire în familie.

Este vorba de Sfinţii Galaction şi Epistimi care sunt pomeniţi pe data de 5 noiembrie. Totuşi în opinia Părintelui Teofil, căsătoria albă e considerată un fel de caricatură la adresa

adevăratei familii binecuvântat de Dumnezeu. De aceea, Părintele Teofil insistă pe ideea ca fiecare să-59

şi găsească modul său de viaţă şi de încadrare în rândul oamenilor căsătoriţi ori necăsătoriţi. Astfel, dacă

omul vrea să fie căsătorit, atunci să fie căsătorit după modelul căsătoriei valabile pentru toţi oamenii

familişti. Dacă doreşte să rămână singur, atunci să rămână necăsătorit şi Dumnezeu să-i ajute în viaţa lui.

Civilizaţiile extraterestre Când a fost întrebat în timpul unei convorbirii cu oamenii credincioşi care veneau la el pentru a

obţine un cuvânt de învăţătură, despre posibilitatea existenţei a unor alte civilizaţii străine vieţii

pământeşti, care să îşi ducă viaţa pe alte planete, Părintele Teofil oferă un răspuns caracteristic stilului

natural, firesc, simplu cum l-am regăsit şi în intervenţiile sale de până acum. Astfel, el mărturiseşte: „Nu cred nimic pentru că nu mi s-a descoperit. N-am de unde să ştiu dacă există sau nu. Însă dacă ar exista, nu m-ar deranja cu nimic treaba asta.” 60

!34

Idem, Duhovnici români în dialog cu tinerii, p. 46.59

Idem, Veniţi de luaţi bucurie, p. 39.60

Ereditatea Analiza eredităţii în contextul subiectului aflat în discuţie, referitor la provocările lumii actuale,

este deschis de către Părintele Teofil cu întâmplarea în care a fost personaj principal şi anume la vârsta

de 13 ani, când a mers pentru prima oară la mânăstire pentru a intra în viaţa monahală. Îşi aminteşte în

detaliu că părintele Arsenie l-a spovedit, l-a ascultat şi apoi i-a adresat mai multe întrebări printre care şi

una care atunci nu a prezentat nici o logică în raţiunea tânărului Ioan. A fost întrebat dacă i-a trecut

vreodată prin minte să omoare un om. Contrariat, a răspuns că nu.

Mai târziu părintele a înţeles utilitatea acestei întrebări, căci atunci, în 1942 a mărturisit sincer că

auzise expresii ca „Te omor, fire-ai...” dar nu a avut vreodată gânduri de a ucide pe cineva. La maturitate

a înţeles că de fapt părintele Arsenie a dorit să pătrundă dincolo de suprafaţa afişată, în străfundurile

propriei sale fiinţe ca şi în moştenirea sa genetică. Aşa a aflat că părintele Arsenie de fapt voia să afle

originile tânărului şi aspecte legate de descendenţa sa genealogică.

Întrebarea părintelui se explică prin convingerea personală că un copil este oglinda părinţilor săi,

că moştenim din străfunduri de existenţă lucruri pozitive ori negative, că suntem purtători de încărcătură

în existenţa noastră. Părintele Arsenie s-a adresat odată cuiva spunându-i: „Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră.”. Deci dacă vrei să afli cine eşti, cercetează-te şi vezi de unde ai venit.

Un lucru uimitor în genetica aceasta constă în mutaţiile pe care le suportă fiecare individ în baza

genelor erditare. Părintele Teofil s-a considerat mereu ediţia masculină a mamei sale.

Dar o concluzie la care a ajuns părintele Teofil de-a lungul experienţei sale de o viaţă este că

oamenii, în funcţie de moştenirea lor genetică pot fi modelaţi mai greu sau mai uşor, se poate interveni

asupra lor într-o măsură mai mare sau mai mică dar sunt şanse mici să îi poţi schimba în esenţă.

Intervenţiile celor care le doresc schimbarea în bine nasc efecte relativ minore în comparaţie cu

fondul biologic sau psihologic pe care îl are omul. Cea mai mare satisfacţie o obţii în momentul în care

reuşeşti să adaugi ceva la ceea ce ai prin intemediul a ceea ce faci.

Ecumenism

Invitat să îşi exprime părerea şi în legătură cu mişcarea ecumenică, Părintele Teofil a spus:

„Consider posibilă, în viitor, unirea tuturor Bisericilor, într-o singură Biserică apostolească şi sobornicească, dar nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu; nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră.” 61

Fumatul şi cafeaua Patimi ale vieţii civile contemporane, fumatul şi cafeaua ocupă un loc aparte în tematica

dezvoltată de către Părintele Teofil în întâlnirile sale cu ascultătorii. Părintele Teofil declară că dacă fumezi prima dată o ţigară, e păcat, iar dacă se repetă atunci devine patimă. Dar de fapt abordarea

Părintelui Teofil nu se adresează celor care fumează analizând latura dependenţei sau independenţei în

faţa acestei practici, ci pentru că e o practică nejustificată în existenţa umană. Nu acelaşi lucru cu

necesitatea fiziologică de a mânca.

Astfel, Părintele Teofil declară că, punând în balanţă fumatul şi Dumnezeu, e clar că nu poţi fi cu

amândouă odată. Dacă se prezintă oameni la spovedit la părintele care zic că ţin posturile, se roagă dar

care declară că mai şi fumează, Părintele Teofil le transmite că toate cele menţionate sunt bune, „numai că pe toate acestea le şi afumi.” 62

!35

Idem, Ne vorbeşte Părintele Teofil, p. 94.61

Idem, Veniţi de luaţi bucurie, p. 60.62

Se pune apoi şi problema depăşită într-un paragraf anterior, aceea a libertăţii în faţa propriilor

fapte şi constrângeri cauzate de drogul fumatului. Cel mai bine e să fii liber, liber de orice în viaţă, pentru

că în momentul în care eşti liber de orice, evident că poţi să devii liber şi de fumat. În cazul în care ar

exista, să zicem circumstanţe atenuante în acest subiect, Părintele Teofil se declară cu totul împotriva

fumatului.

Fiind întrebat dacă menţine aceeaşi atitudine şi în privinţa cafelei, Părintele Teofil susţinea că

problema aceasta nu este la fel de defăimătoare, în sensul că sunt recunoscute şi efectele ei terapeutice,

uneori odihnitoare. Şi în această problemă, Părintele Teofil găseşte ca fiind nejustificată atitudinea unora

care susţin că nu se pot lăsa de cafea cum alţii afirmă că nu se pot lăsa de fumat. E rău nu prin efectul ei,

cât mai ales din prisma tăriei de conştiinţă a unora care, cu un efort ar reuşi să treacă de piedicile ridicate

de aceşti viruşi ai vremurilor noastre.

Precizează totuşi părintele că e rău că bei cafea exagerând, dar dacă eşti servit undeva, într-o

anumită împrejurare, poate fi consumată cafea că nu a acelaşi lucru cu a fi servit cu o ţigară.

La Sfântul Munte există mânăstiri unde oamenii sunt serviţi cu un rachiu şi o cafea ....

Incinerarea

Despre incinerare a trebuit să răspundă în cadrul unor convorbiri cu credincioşii, iar Părintele Teofil a afirmat atunci că în Biserica noastră incinerarea nu este admisă , dar nu exclude ca să nu fie

poate vreodată luată în calcul şi opţiunea aceasta pentru că vremurile se schimbă, condiţiile sunt altele

iar oamenii parcă nu mai au loc în pământ. Dar un lucru e cert, Biserica Ortodoxă deocamdată nu e

pentru incinerare.

Înjurăturile Se întâmplă la spovedanie să spună unii că înjură. Iar când părintele îi întreabă de ce înjură,

răspunsul lor obişnuit este că «aşa le vine». Părintele îi forţează atunci cu o întrebare care cere mai

mereu acelaşi gen de răspuns:

- „Bine, da mie de ce nu îmi vine? - Păi dumneavoastră sunteţi altfel de om. - Fii şi tu altfel de om!” îl lasă fără replică Părintele Teofil pe cel care obişnuieşte să ia 63

numele lui Dumnezeu în deşert prin intermediul înjurăturilor.

Muzica

Întrebat odată ce părere are despre muzică sau ce pondere are ea în societate, Părintele Teofil admite că ocupă un loc foarte important printre preferinţele tuturor oamenilor dar în special a tinerilor.

Remarcă cu îngrijorare Părintele Teofil că a scăzut mai ales preocuparea oamenilor pentru a

cânta muzică, spre deosebire de vremurile trecute când oamenii erau mai angajaţi, mai doritori de a

cânta ei înşişi.

Parcă ar susţine părintele că în tinereţea lui era mai multă preocupare pentru a face muzică bună.

„Câteodată deschid aparatul de radio şi nimeresc la câte o muzică şi mă gândesc ... asta-i muzică? Oare asta poate fi socotită muzică? Nu cred că e o muzică, e ceva ce eu n-aş asculta şi a doua oară. Dar sunt lucruri pe care le-aş asculta de mai multe ori, şi a treia oară şi a zecea oară; şi muzică populară şi muzică cultă şi muzică uşoară, muzică simfonică; mie-mi place muzica, n-am vreme de muzică dar îmi place foarte mult.”

!36 Idem, Veniţi de luaţi bucurie, p. 77.63

Îşi aminteşte părintele că citea odată despre Johann Sebastian Bach că este considerat al cincilea evanghelist pentru mulţimea gândurilor sfinte evanghelice pe care le transmite prin intermediul

Oratoriilor de Crăciun şi de Paşti, Cantatele şi Coralele cu iz duhovnicesc împletite cu afirmaţii din

Evanghelie. Şi atunci putem spune că tot ceea ce acumulăm noi din Evanghelie, dar şi din literatură,

poezie, ori schiţe, nuvele, romane, ca şi din muzică şi ne este de folos, ne zideşte din punct de vedere

spiritual, ne ajută la formarea noastră duhovnicească, este binevenit simţurilor noastre.

Mersul la biserică În tratarea acestei teme Părintele Teofil porneşte de la un exemplu concret cu care s-a întâlnit în

viaţa sa duhovnicească. La uşa chiliei sale au bătut doi tineri căsătoriţi, care au adus un pomelnic şi au

cerut să li se facă o rugăciune. Din vorbă în vorbă, părintele i-a întrebat, după cum îi e rânduiala proprie,

dacă merg la biserică, iar ei au răspuns că nu sunt încă atât de bătrâni încât să meargă la biserică pentru

că nu au ce face. Atunci Părintele Teofil le-a răspuns cu un cuvânt foarte plin de înţeles:

„Doamne înmulţeşte bătrânii!”

Cu cei care nu merg la biserică Părintele Teofil nici nu stă de vorbă, pentru că se gândeşte la

cuvintele Sfântului Ciprian care a spus că:

„Nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, acela care n-are Biserica de mamă”

Pentru cei care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, ori că au fost la Paştele trecut,

părintele îi întreabă serios: „Ştiţi de ce este aşa de multă lume la Paşti la biserică? Pentru că sunt şi de aceia ca voi care merg numai odată pe an la slujbă!” 64

Altădată se întâmplă să întrebe pe unii dacă merg la biserică iar ei răspund că da. La o întrebare

suplimentară prin care părintele vrea să descopere cât timp rămân la slujbă, uneori e surprins să afle că

de fapt aceia aprind doar o lumânare şi pleacă. Şi pe aceia Părintele Teofil îi avertizează:

„Şi o pui (lumânarea) în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei.” 65

În concepţia Părintelui Teofil, „a merge la biserică înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întărită cântare lui Dumnezeu şi să cânţi împreună cu îngerii:

„Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica

Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru

Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele

slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos”.

Şi la urma urmei se admite să nu participi poate la întreaga slujbă din sărbători ori duminici, dar

măcar două ore pentru Dumnezeu, pentru cei care cred, nu e prea mult. Două ore pe săptămână pe care

să le dedici lui Dumnezeu, în care să stai înaintea lui Dumnezeu şi să ai conştiinţa că te afli în faţa lui

Dumnezeu şi nu în altă parte.

În aceste condiţii, Părintele Teofil susţine că pe cei care nu obişnuiesc să meargă la biserică nici

nu îi numără la cei credincioşi ci în rândul celor păgâni. Fără aceste cerinţe minime nici nu se poate

considera că cineva are o viaţă religioasă autentică. !!

!37

Arhimandrit Teofil Părăian, Duhovnici români în dialog cu tinerii p. 79.64

Idem, Veniţi de luaţi bucurie, p. 88.65

Plăcerile Există printre călugării de la mânăstire o vorbă, în glumă, că ceva, un lucru, un aliment e tare bun

şi nu ar trebui mâncat. Raţiunea acestei vorbe stă în potenţiala ispită care se poate ascunde în acel lucru

bun. Mai bine să te fereşti chiar şi de alimentele bune ca să nu se deschidă pofta spre cele bune,

ispititoare. E o modalitate de a evita efectul potenţial al unei cauze deschizătoare de „plăceri”.

Aşa s-ar putea descrie justificarea acestei reţineri de la lucrurile plăcute, totuşi Părintele Teofil precizează că el dă fără menajamente dezlegare la acest gen de „plăceri” gastronomice, nu şi la altele.

În acest sens, el se apără de cei care ar recomanda abţinerea chiar şi de la mâncăruri bune,

spunând: „doar nu mi-a luat Dumnezeu gustul când m-am făcut călugăr! (...) Noi trebuie să fim nişte oameni reali în a vedea lucrurile, şi dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat şi hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădureţele? ”

În vremurile cotidiene când alimentele sunt din ce în ce mai gustoase – în detrimentul calităţii, se

pare – până şi alimentele de post nu mai sunt de post, când nici postul nu se mai ţine cu alimente ca de

post, ci mai mult cu alimente „ca de dulce”, se prea poate ca invitaţia la a te feri de alimentele plăcute

să fie o recomandare terapeutică foarte folositoare pentru cei care trăiesc aceste vremuri.

„Totuşi există o plăcere îngăduită, o plăcere binecuvântată de Dumnezeu; eu nu-mi pot închipui că în împărăţia lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă o fi de mâncat.”

O excepţie pe care Părintele Teofil o identifică la cele spuse mai înainte se referă la o înclinaţie

de a iubi plăcerea şi astfel, omul se axează mai mult pe plăcere, iar această dispoziţie nu e bună pentru

că te face dependent, te înrobeşte. Spre exemplu cel care iubeşte băutura şi nu se poate opri, acela va

bea din plăcere mai departe. Şi apoi păşeşte cum se spune într-o vorbă mai veche, păstrată de la cineva

care stătea de vorbă cu vinul: „Eu te-am băut de bun şi tu mă-mpingi!”

Plictiseala Părintele Teofil susţine că plictiseala este un flagel al vremurilor noastre care aduce multe răutăţi

în sufletele celor care sunt lipsiţi de activitate. Plictiseala e un semn al unei vieţi inferioare, al unor oameni

neangajaţi în ceva deosebit. Dezavantajul acestei boli constă în aceea că ea aduce cu sine în sufletele

oamenilor lenea, trândăvia, poate chiar deznădejdea, iar la alţii atrage ocazii de a păcătui, pentru că se

dedică televiziunii care pentru cei care nu ştiu să cenzureze, pentru cei care nu ştiu să aleagă, poate

instala patimi grele în neştire. Toate aceste nelegiuiri le putem evita şi depăşi numai prinr-o viaţă îngrijită,

superioară, dublată de o angajare în muncă şi rugăciune.

Pocăinţa Pocăinţa este considerată o problemă a vremurilor noastre deoarece răutăţile acestei lumi s-au

înmulţit, oamenii se izolează în egoism, păcatele s-au înmulţit iar toleranţa, buna înţelegere, iubirea de

semeni, iertarea s-a diminuat. Pocăinţa reală a oamenilor ar putea să reprezinte punerea unui nou început

în relaţia dintre oameni ca fraţi în faţa Tatălui ceresc şi în instituirea împărăţiei dumnezeieşti pe pământ.

La întrebarea, „Ce este pocăinţa?”, se poate răspunde în mai multe feluri. „Cuviosul Pimen

spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel ce împlineşte cuvintele psalmistului «Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc iar Legea Ta o iubesc» (Psalm 118, 163).

Iată trei răspunsuri la această întrebare.” 66

!38 Idem, Ne vorbeşte părintele Teofil, p. 108.66

Cel care nu părăseşte păcatul şi nu îl nimiceşte în sine, acela nu poate spune că a dobândit

pocăinţă. Iar pocăinţa se recunoaşte prin două acţiuni: părăsirea păcatului şi împlinirea binelui. Cel

care doar se opreşte din săvârşirea păcatului s-a oprit la jumătate de cale, nu a încheiat vindecarea, „este asemena omului mort, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu.” 67

Sfântul Ioan Botezătorul îndemna pe oameni spunându-le: „Faceţi roade vrednice de

pocăinţă!” (Luca 3,8). Acest îndemn, în viziunea Părintelui Teofil, înseamnă că oamenii trebuie să

dovedească pocăinţa în faţa celuilalt, fără să o ţină în secret. Pasul următor după părăsirea păcatului este

împlinirea virtuţii. Abia când omul se străduie cu toate puterile să facă tot binele de care este capabil

abia atunci se poate spune că este pe calea pocăinţei. Prin săvârşirea binelui se nimiceşte răul.

Pocăinţa trebuie înţeleasă ca schimbare a minţii omului, ca metanoia. Căci a te pocăi înseamnă

a trăi după o minte curăţată de păcat şi îmbunătăţită, o minte superioară.

„Pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tânguitori, ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor. Pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu, atunci ne şi formăm un trecut luminos, curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău.”

Cel care nu se pocăieşte cu adevărat, acela nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece

nimic necurat nu poate intra acolo. Şi numai pocăinţa aduce iertarea păcatelor, iar oamenii, în

perseverenţa lor pe calea binelui devin vrednici de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Teofil mărturiseşte că, atunci când aude pe oameni că se întreabă dacă vor primi iertare de la Dumnezeu, se gândeşte că aceia nu-L cunosc cu adevărat pe El, pentru că Dumnezeu este

iubire şi nu există nici om care să nu fie iertat de Dumnezeu dacă el îşi doreşte cu adevărat să fie iertat şi

dacă se străduieşte să ducă o altă viaţă. Întrebarea aceasta mai poate să fie percepută şi ca un act de smerenie falsă a celor care se străduie nu atât să părăsească păcatul, dar mai ales să evidenţieze starea

de păcătoşenie.

Pentru a nuanţa conceptul de pocăinţă aşa cum poate fi întâlnit la unii oameni, Părintele Teofil ne povesteşte o întâmplare în care protagonişti sunt doi fraţi de mănăstire: Aceştia plecând din mănăstire, au săvârşit aceleaşi păcate. Când s-au întors înapoi au primit drept canon să stea închişi în locuri diferite. După un an în care au stat închişi separaţi unul de altul, au fost scoşi din locurile lor de penitenţă. Uimirea mare a fost să remarce că unul avea faţa luminoasă şi veselă iar celălalt avea faţa întunecată. Întrebaţi fiind ce au gândit în vremea pocăinţei, în anul în care au fost întemniţaţi, cel cu faţa luminoasă a răspuns că îi mulţumea lui Dumnezeu că nu a rămas robit de acel păcat şi că a putut să se reîntoarcă să-i slujească lui Dumnezeu, pe când celălalt se tot întreba cum a putut face aşa ceva mustrându-se în continuare.

Partea bună ce trebuie învăţată din ambele situaţii este că Dumnezeu i-a iertat pe amândoi, dar

Părintele Teofil se declară adeptul dobândirii pocăinţei cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se

lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu binecuvintează.

!39 Idem, Veniţi de luaţi bucurie p. 108.67

„Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt

care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”. Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia

ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus

(antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.”

Prezicerea La această temă la fel de actuală, Părintele Teofil doreşte să atragă atenţia asupra unor practici

de-ale unor slujitori ai Bisericii noastre, care sub pretextul unor daruri pe care le-ar avea de la Dumnezeu,

obişnuiesc să inducă în eroare pe cei care îi ascultă, făcând un mare deserviciu adevăratei credinţe

creştine ortodoxe.

Plecând de la existenţa acestor obiceiuri, mărturiseşte Părintele Teofil că şi la mănăstire la

Sâmbăta s-a întâmplat să vină oameni care să dorească să li se spună viitorul. Bineînţeles că nu s-a putut,

pentru că viitorul fiecăruia nu-l descoperă Dumnezeu nimănui, şi în nici un caz prin intermediari.

Modalitatea cea mai uzuală pe pământul românesc de a face preziceri este „deschiderea cărţii”.

Fie că o deschide preotul, fie că o deschide omul iar preotul doar oferă interpretarea textului

întâmpinat, gravitatea acestui comportament este la fel de mare. Bineînţeles că acea carte nu oferă

informaţii relevante referitoare la viaţa cuiva. Deschiderea cărţii nu poate să aibă decât influenţe

negative, deoarece ar putea să scormonească prin trecutul omului şi să îi ofere o perspectivă eronată

asupra rostului său si felului în care ar trebui să-şi dobândească mântuirea.

Părintele a spus că i-a refuzat pe toţi cei care i-au solicitat să practice acest lucru, dar mărturiseşte

că ar trebui să mai ia în considerare această opţiune: „M-am gândit că ar fi tare bine să le deschid Sfânta Evanghelie de la Matei la capitolul 25, de la versetul 31 până la 46, despre Judecata de Apoi. E ceva sigur din viitor. Toată lumea o să meargă la judecată. Este mai sigur decât orice altceva le-ai putea spune oamenilor în legătură cu viitorul, căci acolo se arată cum trebuie să se pregătească omul ca veşnicia să-i fie bună. M-am gândit că ar fi bine să le deschid cartea totdeauna oamenilor la acest text, şi încă la un text, şi anume la cel despre spălarea picioarelor. Este ceva extraordinar de frumos, de instructiv.” 68

Psihoterapia Despre acest aspect Părintele Teofil afirmă că psihoterapia este pentru oamenii care nu au

credinţă. Pe aceştia nu poţi să-i îndemni să se folosească de mijloacele terapeutice puse la dispoziţie de

către biserică. Astfel, lor nu le poţi spune să meargă şi să solicite săvârşirea Tainei Sfântului Maslu.

Şi atunci intră în scenă psihoterapia. Celui credincios i se poate spune: „Toată darea cea bună şi

tot darul desăvârşit de sus este pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17).

Dar şi cei care participă la masluri, trebuie să cunoască faptul că sunt oameni care nu se vor face

sănătoşi niciodată poate dar, acest lucru se întâmplă din cauză că aşa le-a rânduit Dumnezeu calea.

Şi apoi, maslu nu se face pentru infirmităţi, ci numai pentru boli şi nici acelea nu numaidecât

pentru vindecarea lor – cu toate că se cere şi vindecarea – ci mai ales pentru iertarea păcatelor, ori pentru

înzdrăvenirea omului în vederea purtării suferinţei sale.

Mai există şi o altă modă: de a umbla de colo colo pe la cât mai multe masluri. Părintele Teofil susţine că lucrurile acestea trebuie lăsate mai degrabă în rânduiala lui Dumnezeu, în loc să se creeze

acest curent tip „hei-rup” pentru vindecare.

!40 Idem, Lumini de gând, p. 23.68

Radiestezia Asupra acestui domeniu Părintele Teofil declară că nu se poate pronunţa prea bine, pentru îi

este relativ necunoscut. Ceea ce a auzit pe seama acestei practici îl determină să creadă că ideile prin

care se introduce cineva în radiestezie, în general, nu sunt chiar ortodoxe. Dacă oamenii se hotărăsc să

studieze ştiinţa sprituală a lui Rudolf Steiner, fără să ia aminte şi la sfaturile evanghelice, atunci înseamnă

că oamenii se află mai prejos decât ortodoxia, pentru că nu există altă cale de descoperire a lucrurilor

folositare creaţiei şi creaturii decât prin ortodoxie.

Îşi aminteşte Părintele Teofil că, în tinereţe, pe când era în liceu, a intrat într-un cerc de

antropozofi din Timişoara. După ce a ajuns să studieze Teologia a înţeles câtă încercare de sistematizare

a unor lucruri şi informaţii pe care le-au gândit ereticii în general exista, a părăsit antropozofia cu toate

puterile. Acum, la vârsta maturităţii, recomandă tuturor să se ţină de ortodoxie pentru că e singura care

poate conduce pe oameni acolo unde trebuie.

Totuşi, menţionează Părintele Teofil, au trecut nişte radiestezişti pe la mănăstirea Sâmbăta dar nu

au rămas ci au spus că pleacă să stea la o altă mânăstire, la Bucium, că acolo sunt nişte energii.

Mărturiseşte Părintele Teofil cu umor: „Eu am fost pe acolo, da´ ca butucu´ n-am simţit nimic!” 69

Despre originea acestei practici, Părintele Teofil susţine că nu se poate dovedi că a apărut în urma unei intervenţii a diavolului. Prin urmare se poate crede că radiestezia este o descoperire a

omului, şi nu o lucrare a diavolului. Iar într-un înţeles cât se poate de creştin, se admite existenţa unei

radiestezii şi în ortodoxie.

Reîncarnarea Odată a fost întrebat care este contradicţia dintre reîncarnare şi Învierea Domnului, iar Părintele

Teofil a răspuns că dacă ar fi o realitate ori un adevăr atunci ar fi mai greu de combătut, dar când totul

se rezumă la o simplă teorie ...

Credinţa în reîncarnare este o teorie periculoasă deoarece îl îndepărtează pe om de

Mântuitorul său. Dacă omul se mântuieşte prin vieţi succesive, printr-o experienţă pe care o trăieşte,

înseamnă că nu are Mântuitor, ci el este propriul său mântuitor, experienţa îi este măsura mântuirii.

Credinţa noastră ortodoxă nu încheie parcursul omului odată cu moartea. Trecerea în cealaltă

lume presupune o continuare prin desăvârşire a vieţii spirituale, aşa cum fac sfinţii, ori Maica Domnului.

Astfel nu rămâi în starea în care te găseşte moartea, fără a mai putea progresa, ci avansezi în veşnicie

precum sfinţii.

Ortodoxia precizează că mântuirea se realizează prin Iisus Hristos şi este suficientă o singură viaţă

ca să te întâlneşti cu Hristos şi să continui vieţuirea în veşnicie alături de Domnul Hristos, cu atât mai mult

cu cât desăvârşirea nu are hotar. Şi fiind fără hotar, omul nu e nevoit să mai revină într-o viaţă, pe un alt

plan, pe experienţe inferioare pentru a dobândi desăvârşire. Iar această trecere prin alte vieţi nu oferă

garanţia desăvârşirii pentru că o altă viaţă, ci aduce cu sine şi încărcătura ei, care ar putea să însemne

chiar repetarea unor lucruri rele.

„Acesta este un punct de vedere. Cei care susţin reîncarnarea poate au şi ei punctele lor de vedere, însă noi, pentru că Biserica aşa ne învaţă, credem aşa, şi Dumnezeu să ne ajute să ne desăvârşim cum credem noi, cum învaţă Biserica despre desăvârşire.”

!41 Idem, Veniţi de luaţi bucuruie, p. 118.69

Sectarii „Ce atitudine să avem în faţa prozelitismului sectar? Dacă ne manifestăm făţiş, suntem

consideraţi de alţii nedemocraţi.”

La această întrebare, Părintele Teofil a răspuns printr-o invitaţie tocmai la democraţie , pentru că

rostul creştinilor nu este de a împiedica nişte lucruri care nu ne privesc pe noi; fiecare are libertatea

de a-şi urma calea. Iar aceasta este tocmai o aplicare a democraţiei, pentru că toţi avem dreptul să-i

slujim lui Dumnezeu în felul nostru şi să îi lăsăm şi pe alţii să-L descopere şi să-L urmeze pe calea lor.

Totuşi dacă ar fi să ne întrebăm în ce fel putem să ne diferenţiem atitudinal de aceia, răspunsul

este unul singur - dovedirea unui ascendent moral -, şi atunci nimeni nu ne va sta împotrivă. Dacă nu ne

vom dovedi ortodoxia trăirii noastre atunci vom fi lipsiţi de credit în faţa tuturor.

„Ortodoxia noastră este viaţa noastră ortodoxă!”

Mai avertizează Părintele Teofil că prezenţa unui număr atât de sporit de organizaţii religioase

sectare îşi are cauza într-o lipsă a unei trăiri ortodoxe autentice. Foarte mulţi oamenii care sunt

consideraţi ortodocşi, în realitate nici măcar nu ştiu că aparţin Ortodoxiei. Şi atâta timp cât nu ştiu acest

lucru, înseamnă că nici măcar nu aparţin. Nu cunosc nici Ortodoxia şi nici avantajele pe care le aduce

vieţuirea ortodoxă.

Nu ortodocşii trec la sectari, cum s-ar putea lăuda cei de altă apartenenţă religioasă, ci la cultele

religioase non-ortodoxe trec de fapt, acei oameni care nu au avut niciodată o apartenenţă religioasă.

Ortodoxul adevărat este şi rămâne un ortodox autentic, el putând doar să înainteze pe calea desăvârşirii.

Ceea ce îi tentează pe mulţi la cultele religioase este predica, cântarea şi „siguranţa” mânturii. În cadrul grupărilor sectare este comoditatea omului. Dacă la noi se mai şi „munceşte” prin

post, prin asceză, privaţiuni, efort, la ei se spune că Hristos primeşte pe oricine fără să ceară nimic altceva

în schimb, decât să creadă în El.

„Bunica mea dinspre tată, neştiutoare de carte, nu voia nici măcar să participe la adunările Oastei Domnului condusă de către preot, pe considerentul că acestea nu se făceau în biserică şi mai ales că era ceva nou, ceva ce n-a fost în Biserică de la început, sau cel puţin bunica mea nu s-a pomenit cu ele. Invitată de mine să ia parte la o astfel de adunare, ea mi-a răspuns simplu: «Eu nu-mi las legea!».”

Mulţi dintre credincioşii zilelor noastre nu mai gândesc în felul acesta pentru că nu mai trăiesc

astfel. Dacă întâlnesc ceva nou, ceva ce nu au mai cunoscut niciodată, nu ezită în a lua o decizie. E

destul să le placă, să aprobe ceea ce li se spune sau ce se face şi nu mai au nimic de obiectat.

Şi la drept vorbind, cei care cedează atât de uşor şi cad în plasa unor idei sau învăţături care

promit comoditatea, nici măcar nu renunţă la ceva în schimbul a ceea ce li se oferă, pentru că nici nu au

avut vreodată ceva.

Îşi aminteşte părintele şi de un eveniment care s-a petrecut la mănăstire, în biserica mică unde

sunt foarte multe icoane pictate pe lemn. Acolo a fost întrebat de cineva cu altă orientare religioasă:

- „Părinte, ce rost are să pupi scândurile astea?

- Mă, dacă tu pupi scânduri, apăi să nu le pupi. Eu să ştii că nu pup scânduri, eu pup icoane!” !!

!42

Sărutul Părintele Teofil susţine că acest subiect nu poate fi analizat în vremurile noastre separat de tema

următoare, cu toate că cel mai bine ar fi ca ele să poată fi tratate şi izolat una de cealaltă, pentru că de

obicei sărutul poate atrage după sine şi implicaţii sexuale. Dar în cazul în care este o manifestare

nepătimaşă, sărutul dintre doi adolescenţi este o revărsare de suflet, şi este admis. Cunoscând însă

ispitele pe care diavolul le lucrează chiar şi prin lucrurile inocente, părintele recomandă să se găsească şi

alte modalităţi de apropiere, deoarece manifestările acestea, de multe ori, au şi implicaţii care nu ţin de

prietenie. Sărutul se poate transforma cu uşurinţă într-un transmiţător de mesaje cu implicaţii sexuale.

Sexualitatea Părintele Teofil sustine că nimic din ce se află în trupul omenesc nu este întinat. Din perspectiva

creaturii, şi organele sexuale şi ochiul se află pe acelaşi plan. Iar ochiul nu este întinat prin naştere ci prin

înclinaţia voită a omului. În acelaşi fel stau lucrurile şi cu părţile trupului care sunt necesare reproducerii.

Biserica recunoaşte acest lucru când spune în cadrul slujbei „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, deci nu mai poate fi vorba de vreun fel de spurcăciune.

Omul se întinează mai degrabă prin gândirea pe care o are asupra acestor aspecte; spre exemplu

li se recomandă călugărilor să nu-şi privească trupul, în special părţile mai ascunse ale trupului pentru a

nu se „înfierbânta”, adică să aplice acele măsuri de înlăturare a unor porniri care la monahi vor fi

considerate vinovate.

„Asta nu înseamnă că soţul şi soţia nu se pot bucura chiar şi de ceea ce pare a fi scăzut, pentru că nu e nimic scăzut. Citeam undeva, într-o carte de sexologie, că aceia care se ruşinează când au un act sexual, sting lumina şi aşa mai departe, greşesc. Era o părere a unui laic în chestiunea aceasta, dar omul trebuie să se reverse, în fond, în actele sexuale, nu să se jeneze şi să zică: «Vai de mine că am făcut păcat şi vai de mine că n-ar fi trebuit... ». Acestea sunt lucruri care trebuie să ridice fiinţa omenească, nu să o scadă.” 70

În contrast cu oamenii, animalele nu au nici o jenă, nici pudoare căci pot să se împerecheze

oriunde, dar la oameni asta nu este considerată jenă, ci este intimitate şi se cade să se tăinuiască aceste

lucruri. Dumnezeu a binecuvântat sexualitatea prin chiar crearea omului, aşa cum este, bărbat şi femeie.

Dacă e vorba să aducem argumente, vom spune că Dumnezeu a binecuvântat căsătoria împreună

cu sexualitate şi nu ca şi cum ar fi fost vorba de doi oameni care deşi se căsătoresc trebuie să ducă viaţă

de călugăr. Aceste tendinţe în căsătorie nu descriu o familie în adevăratul ei înţeles, ci este o caricatură

de căsătorie şi de călugărie la un loc.

Întrebat pe tema versetului biblic din Psalmul 50 : „În păcate m-am zămislit şi în păcate m-a născut

maica mea.”(Psalm 50, 6) despre întinarea ori scăderea pe care ar putea să o producă soţii prin relaţia

intimă, Părintele Teofil ne recomandă să vedem lucrurile cu înţelepciune, pentru că în cazul biblic enunţat se face raportare la păcatul strămoşesc.

Pentru creştinii ortodocşi, lucrurile nu trebuie duse la extrem, cum au făcut în istorie gnosticii care

au considerat şi materia şi înmulţirea materiei – naşterea copiilor – drept rele şi izvorâtoare de întinare.

Chiar dacă s-ar putea spune că la temelia existenţei omenirii se află ceva care nu ne favorizează, dar

totuşi nu poate fi socotit o scădere deoarece actul sexual, care până la urmă este un act fizic, căci în

acest caz de ce l-ar fi lăsat Dumnezeu pentru concepere dacă e scăzut ca act?

!43 Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, p. 140.70

S-ar putea isca o oarecare discuţie dacă ne gândim la actele sexuale care nu au drept finalitate

naşterea de copii, poate că acolo se poate percepe întinarea, dar nici acolo nu poţi rămâne ferm pe

poziţie, pentru că, nu se justifică actul dar totuşi se justifică prin slăbiciunea omenească. Cei care au făcut

rânduielile cu zilele de marţi şi joi şi nu la sărbători şi-au propus să-l ridice pe om mai presus de starea lui.

Dar văzute cu un ochi obiectiv, aceste lucruri de fapt reprezintă un program făcut de către cei

necăsătoriţi pentru cei căsătoriţi. Poate nici chiar cei care au făcut acest program nu ar fi reuşit să-l

păstreze dacă ar fi fost căsătoriţi.

Şi apoi nu prea e posibil să fie o scădere, ci mai degrabă o ridicare, prin angajarea în naşterea

copiilor, pentru că astfel omul devine un colaborator. Iar cel care se face colaborator cu Dumnezeu mai

poate fi considerat inferior?

Pentru cei care se hotărăsc să nu mai păcătuiască – mai ales femeile - Părintele Teofil insistă

asupra realităţii că atâta timp cât în căsătorie sunt doi oameni, nimeni nu poate să îşi facă program de

unul singur, pentru că ar fi posibilă cauză a ispitelor extraconjugale. Nu se pot da păcătoşilor îndemnuri

duhovniceşti aplicabile la sfinţi. Şi atunci, cel mai important lucru este ca omul să îşi facă datoriile ce

decurg din căsătorie, să îşi vadă de familia lui, şi să fie delicaţi unii cu alţii.

Referitor la reglementarea conform căreia oamenii nu ar trebui să se împreuneze decât marţi şi

joi, Părintele Teofil se declară rezervat, pentru că el consideră că aceste rânduieli au fost făcute în

necunoştinţă de cauză de către cei care nu au trăit vreodată experienţa vieţii matrimoniale.

La cât timp după împreunare are voie să consume anaforă, că auzise că trebuie să treacă nouă zile?. Acestuia părintele i-a răspuns cu înţelepciune şi îngăduinţă: „În cazul acesta poţi să nu mai fii căsătorit şi Doamne ajută, te duci şi te faci călugăr, că apoi îi mai bine, păi dacă un preot poate să slujească după ce a fost abstinent o singură zi, atuncea de ce trebuie să treacă nouă zile?”

E clar că acestea sunt lucruri exagerate şi că se nasc din dorinţa oamenilor de a scăpa de vina pe

care ar putea să o aibă. Unii vin la mănăstire ca să dobândească mântuire de parcă mântuirea nu se

poate găsi şi în afara mănăstirii, iar ceilalţi toţi sunt condamnaţi la pedeapsa veşnică. Când cineva a fost

întrebat de ce a venit la mănăstire, el a răspuns că vrea să ducă viaţă curată. La acest răspuns a fost

apostrofat prompt de altcineva cu replica:

„Dar ce eu duc viaţă spurcată?”

Televizorul Întrebat o dată ce părere are despre televizor, e bun sau rău, Părintele Teofil a răspuns că dacă

nu e stricat atunci e bun. Părintele afirmă că în momentul în care acestea se află în mâinile omului, toate

aceste tehnologii pot să fie şi bune şi rele. Depinde de felul în care sunt folosite. Dacă toate acestea

produc dependenţă sau înrobire, atunci pot fi considerate rele, dacă sunt folosite doar pentru a

descoperi numai lucruri pozitive, atunci sunt bune.

„Chiar a zis o femeie: Părinte să ştiţi că aşa m-am bucurat de tare că aţi ajuns şi în casa noastră că am pupat televizorul (că mă văzuse la televizor). De ce o pupat televizorul? Păi l-o pupat pentru că o zîs că îs eu acolo şi s-o gândit că o să mă pupe pe mine. Numai că eu am fost departe tare, că nu era o emisiune în direct, ci a fost o casetă înregistrată. Prin urmare, uite că oamenii se pot bucura de un lucru pe care ni-l dă civilizaţia noastră, de un lucru care ne poate fi de folos.”

În schimb Părintele Teofil se declară împotriva vizionării filmelor necuviincioase, pentru că

acestea se infiltrează în sufletul omului şi nu le mai poate scoate de acolo, deformându-i realitatea

cotidiană şi creându-i stări pe care cu greu le poate contracara.

!44

Chiar şi în cazul în care televizorul e folosit pe post de înlocuitor de slujbă religioasă, în sensul că

sunt unii care nu se duc la slujbă pretextând că stau acasă şi se uită la Sfânta Liturghie, Părintele Teofil tot nu îi consideră pe astfel de oameni ca fiind credincioşi, pentru că e convins că atenţia acordată slujbei

de la radio sau de la televizor nu se compară cu prezenţa la slujba propriu-zisă. Chiar dacă stau în timpul

slujbei chiar în picioare ori în genunchi.

Pe un astfel de om care a spus că în loc să meargă la slujbă, stă acasă şi se uită la televizor, chiar şi

la o slujbă, Părintele Teofil îi consideră superficiali. Recunoaşte că nu are nimic de obiectat la adresa

televizorului dar se declară împotriva acelora care nu îşi îndeplinesc îndatoririle dar îşi fac totuşi vreme

pentru a se uita la televizor. Vorba părintelui pentru astfel de oameni era următoarea: „Ştii ce înseamnă asta? Asta înseamnă că îl ai pe Dumnezeu în spate şi televizorul în faţă. Du-te de acuma încolo şi schimbă-le. Pune pe Dumnezeu în faţă şi televizorul în faţă.”

Încheie acest punct al analizei spunând că, a te uita la slujbă la televizor, ori a te uita la un meci, e

acelaşi lucru, căci cei mai mulţi credincioşi nu urmăresc sluja cu atâta atenţie cu cât urmăresc cei

necrdincioşi meciul de fotbal.

Tentaţiile În vremurile de astăzi şi ispitele s-au înmulţit dar şi comoditatea omului a sporit. Aşa că, pe lângă

comoditatea care pune stăpânire peste om şi care nu se potriveşte în niciun fel cu purtarea Crucii

Domnului Hristos, mai sunt şi ispitele şi cauzele la păcătuire care stârnesc şi mai mult sufletul şi aşa

răscolit al omului. Părintele Teofil admite că în vremurile trecute nu existau atâtea tentaţii precum se

găsesc astăzi, iar omul, din anumite unghiuri de vedere, putea fi considerat mai ocrotit, mai ascuns în faţa

ispitelor. Astăzi tentaţiile se găsesc la tot pasul şi sunt din ce în ce mai agresive.

Fie că se referea la tentaţiile care vin prin intermediul mijloacelor de informare din ce în ce mai

diverse, fie că se prezintă în mod material în lunile de vară când oamenii sunt mai puţin îmbrăcaţi – după

cum a aflat şi părintele în scaunul spovedaniei – pricinile la păcat îi scormonesc pe oameni din obişnuinţa

lor – care ar fi alta în lipsa tentaţiilor – iar ocolirea situaţiilor de răscolire şi înfrânarea este mai grea.

Aşa explică Părintele Teofil de ce este aşa de greu astăzi exerciţiul ascezei, al înfrânării, pentru

tot omul şi mai ales pentru creştinii acestui veac.

Timpul liber În lămurirea acestui aspect, Părintele Teofil subliniază importanţa odihnei pentru a crea

premisele unei activităţi însoţite de un randament maxim. Dacă nu eşti odihnit bine, atunci orice lucru se

face mai greu, atât cele fizice dar mai ales cele intelectuale. Părintele Teofil mărturiseşte că cel mai atent

la slujbă ori la rugăciune, ori în orice acţiune, este atunci când e odihnit. Totuşi avertizează că odihna nu

trebuie să se transforme în leneveală şi trândăvie, pentru că atunci e lucrarea vrăjmaşului.

Timpul liber trebuie ocupat de asemenea şi cu plimbările ori cu activităţile sportive dacă

organismul o cere, în vederea valorificării energiei pe care omul o deţine. Subliniază cu umor că acestea

sunt modalităţile de utilizare a energiei fizice pentru cei care trăiesc la oraş, pentru că la ţară oamenii nu

au timp nici de plimbări nici de sport pentru că activitatea fizică e inclusă în chiar viaţa propriu-zisă.

Dar atenţionează că cel mai indicat ar fi să nu irosească omul timpul uitându-se la televizor, în

afară de situaţiile descrise la tema prezentată mai sus. Şi întotdeauna ar trebui să îşi găsească de făcut

ceva util, ceva care să conducă la îmbogăţire şi înălţare spirituală, ceva constructiv şi pentru trup, dar mai

ales pentru suflet. Că dacă nu se găseşte nimic de lucru atunci vine vrăjmaşul şi îşi valorifică terenul

oferind el de lucru din belşug tuturor. !!45

Tinereţea Când a mers la mitropolitul Nicolae Bălan pentru a primi binecuvântarea pentru Teologie, aflând

că tânărul Ioan este fără vedere fizică, i-a oferit lângă binecuvântare şi un sfat-îndemn pe care Părintele Teofil şi l-a amintit cu bucurie toată viaţa: „Să ai lumină în suflet!” Lumina din suflet este ceea ce vede

şi ceea ce doreşte să vadă la tineri şi la tinereţe, pentru că cei ce au tinereţe fericită vor avea lumină până

la sfârşitul vieţii şi după aceea, în veşnicie.

Mărturisea oarecum nostalgic părintele că tinereţea are ceva al ei, ceva plăcut, ceva ce odihneşte.

I-a plăcut tinereţea, îi plac tinerii şi la tinereţe şi îi plac şi acum. Îi place vârsta aceasta pentru că „tânărul e modelabil, bătrânu-i ţapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce a ajuns, este ce este şi Doamne ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia şi-o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe când un tânăr zice: «Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gândesc eu.» Îi spui: «Măi frate, uite n-are nici un rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi... Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică tot ce-ai văzut acolo» pentru că realitatea asta este , omul duce în el ce a acumulat.”

Tinerii sunt mai fericiţi, consideră Părintele Teofil, pentru că au anume fel de a se angaja în

anumite lucruri, acţiuni, sunt mai aproape de realizări care să le procure fericire şi împlinire. Şi ei ştiu şi

pot să savureze mai intens şi mai cu entuziasm orice fel de mulţumire spirituală; şi mai sunt fericiţi şi din

alt motiv, acela că nu au în spate un trecut care ar putea să fie plin de păcate şi de gânduri rele, de vorbe

necuviincioase, de fapte reprobabile, pentru că vârsta lor îi apropie de copilărie şi de inocenţa specifică

ei. Iar dacă ne gândim şi la îndemnul evanghelic al Mântuitorului Hristos „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi

nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu!”(Marcu 10, 14) vom înţelege de ce

Părintele Teofil îi fericeşte pe tineri.

Prin urmare, părintele îi invită pe toţi tinerii şi prin ei şi pe noi să ne păstrăm cu sufletul cât mai

aproape de copilărie. Nicidecum în înţelesul de a rămâne în copilărie ca fază de început a vieţii,

caracterizată de o cunoaştere incompletă, ci de a ne menţine în sfera copilăriei prin seninătatea, lipsa

răutăţii ori prin răutatea fără de durată şi prin nevinovăţia de la măsura copilăriei.

„Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează” spunea atât de

frumos mitropolitul Bălan. Dar şi inima se murdăreşte în timp cu gânduri murdare, cu imagini murdare,

cu fapte murdare. Aşa-i omul , produsul societăţii în care trăieşte, toate aceste rele se înscriu în noi,

suntem ceea ce am devenit. Iar dacă mai şi alegem o cale negativă, vom trăi negativ.

„Mie mereu mi s-a părut întotdeauna curios când am întâlnit un tânăr trist. De ce? Pentru că tinereţea nu se potriveşte cu tristeţea; şi de fapt, un om credincios trebuie să fie întotdeauna un om tânăr. Şi într-un fel toţi suntem tineri, numai că suntem tineri de mai multă vreme. Şi dacă suntem tineri înseamnă că trebuie să fim şi oameni de bucurie, ca bucuria credinţei să stăpânească în sufletele noastre, deoarece credinţa noastră este izvor de bucurie, este izvor de nădejde, este deschiderea raiului spre noi, este raiul în viaţa noastră.”

În minunea săvârşită de către Iisus Hristos pe care Sfânta Evanghelie o descrie în capitolul al VI-

lea de la evanghelistul Ioan, şi anume cea despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor când a săturat o mare

mulţime de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, este surprins un aspect inedit: „Este aici un tânăr care are

cinci pâini şi doi peşti.” (Ioan 6, 9). Această menţiune biblică îl impresionează pe Părintele Teofil deoarece nu spune că apostolii aveau cele cinci pâini şi cei doi peşti ci un tânăr.

Aici părintele evidenţiază valoarea tânărului şi a tinereţii – are de oferit. În cazul acesta avea ceva

de oferit pentru mulţime, dar în general tinerii ar trebui să aibă de oferit ceva deosebit, iar ofranda

!46

tinerilor pentru Mântuitorul Iisus Hristos ar trebui să fie darul pe care îl deţin şi despre care frumos

amintea mitropolitul Bălan – inima curată şi mintea trează. Folosindu-se de această explicaţie, Părintele Teofil îndeamnă pe toţi tinerii care vor să se

angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Biserică, să se angajeze mai întâi în lucrarea modelării de sine.

Iar cei care vor face acest lucru la tinereţe, se vor bucura şi la bătrâneţe de roadele ei. Iar după

încheierea bătrâneţii, tinereţea se va prelungi şi în viaţa veşnică.

Transplantul de organe Părintele Teofil a oferit răspuns şi celor care îl întrebaseră în legătură cu transplantul de organe,

atât în timpul vieţii chiar şi după moarte, pornind de la un exemplu concret pe care l-a întâmpinat chiar la

chilie. Fusese vizitat de un tată şi un fiu, iar fiul avea nevoie de un rinichi şi tatăl era dispus să-i ofere

copilului unul dintre cei doi rinichi ai săi, cu toate că gândindu-se la sine, a mărturisit că această decizie i

se pare dificilă, să ai capacitatea de a prelungi cuiva viaţa pământească oferind ceva ce îi aparţine.

Dacă ne mai şi gândim că nu omul este stăpân peste viaţa sa – implicit şi asupra trupului său cu

tot cu organe - ci Dumnezeu, atunci Părintele Teofil nu găseşte vreun impediment să se realizeze

transplant de organe şi după moartea omului, atâta timp cât transplantul va ajuta pe cineva întărindu-i

sănătatea şi oferindu-i viaţă prelungită pentru a lucra la mântuirea personală.

Yoga În multele sale convorbiri cu credincioşii, Părintele Teofil s-a văzut nevoit să răspundă şi celor

care considerau că isihasmul poate fi aşezat pe acelaşi nivel de spiritualizare cu yoga. Unii adepţi

spuneau următoarele : „Chiar dacă nu te-ai ruga, ci pur şi simplu ai conştientiza respiraţia în mod continuu, văzând-o ca o manifestare divină ce susţine viaţa, ai ajunge la rezultate la fel de minunate ca ale isihasmului.”

Pe unii ca aceştia Părintele Teofil îi contrazicea spunând că yoga nu se poate ridica nicodată la nivelul isihasmului, deoarece îi lipseşte finalitatea pe termen lung. Yoga este o simplă metodă de perfecţionare a vieţii pământeşti, pe când isihasmul este o angajare religioasă plenară, care îl pune pe om în legătură directă cu Mântuitorul său, garantându-i întâlnirea cu acesta şi după sfârşirea vieţii. Una este să te gândeşti la tine şi la respiraţia ta şi alta e să te aşezi în braţele lui Dumnezeu , care

să te modeleze, să te sfinţească, să te mântuiască. Creştinul nu pune accent în viaţa sa pe meditaţie, nici

pe respiraţie, nici chiar pe rugăciunea pe care cu nevrednicie o realizăm câteodată, ci pe bunătatea lui

Dumnezeu , pe mila şi iubirea Lui, pe care o cerem.

Acestea fiind argumentele, Părintele Teofil susţine că yoga este inferior creştinismului. Mai mult, părintele sfătuieşte pe oricine are drept prieten un yoghin, că e mai bine să se

îndepărteze, pentru a nu ajunge să se recunoască în vorbele Sfântului Apostol Pavel când spune: „Nu v-

am spus să vă depărtaţi de păcătoşii lumii acesteia, căci ar însemna să ieşiţi din această lume, şi să-i evitaţi...”

(I Corinteni 5,9-10).

Concluzii. Fără a avea pretenţia că am descoperit sau am epuizat învăţăturile duhovnicişti în problemele

enumerate mai sus, alcătuite mai ales pe baza spuselor Pr. Teofil dar şi a altor Părinţi (Ioan Casian, Ciprian al Cartaginei, Nil Ascetul etc.), totuşi sperăm că vom fi stârnit curiozitatea tinerilor studenţi

pentru a descoperi adevăratele comoari ascunse în cărţile, interviurile şi conferinţele duhovnicilor noştri.

Prin simplitate şi trăire în frumos tinerii teologi se pot transforma din oameni trupeşti, din oameni ai

tinereţii zburdalnice în bătrâni sau înţelepţi ai „bătrâneţii interioare”. !!47

CURS NR: 5 Conduita teologului și a preotului: între iconomie și acrivie

!Introducere. Misiunea preotului duhovnic în Biserica Ortodoxă este de mare responsabilitate și

actualitate. Așa a fost, de fapt, încă de la începuturile Bisericii și așa a rămas, deși realitățile de tot felul s-

au schimbat în mare parte. Omul, însă a rămas același, iar nevoile sale duhovnicești sunt încă și mai mari

și de acută necesitate. Desigur știm mai multe lucruri, suntem influențați de numeroasele aspecte ale

vieții pe care o ducem, folosim timpul, spațiul și întreg arsenalul daturilor noastre cu totul altfel decât o

făceau înaintașii noștri, dar în esență suntem aceeiași oameni ca întotdeauna. Astăzi se observă că

societatea românească se laicizează tot mai mult, dar mai există creștini care doresc să se spovedească

„după carte”, solicitând canoane și rânduieli care depășesc uneori – cel puțin ca dorință – pe cele ale

monahilor și monahiilor. Exercitarea slujirii Duhovnicului este adesea dificilă, mărturie stând spusele

multor părinți duhovnicești care recunosc în Sf. Spovedanie cea mai grea slujire din Biserică.

În acest curs ne propunem abordarea unor aspecte practice, esențiale ale îndrumării duhovnicești

pe care o realizează în principal preotul duhovnic în Biserica Ortodoxă alături, desigur, de monahi,

monahii sau chiar oameni simpli dar cu viață statornică și îmbunătățită în Hristos: problematica trăirii

creștine ca viață și experiere religioasă, apoi lămurirea, cel puțin în parte, a ceea ce înseamnă cele două

extreme des întâlnite în practica vieții noastre bisericiești: laxismul vs. rigoarea canonică și, în final,

exemplificarea prin câteva canoane ale unor Sfinți Părinți a modului cum trebuie să-și săvârșească

lucrarea un părinte duhovnicesc.

*

Aspecte practice, esențiale ale îndrumării duhovnicești. „Și mulți din cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor” (Fapte 19, 18).

Se știe faptul că după Sf. Scriptură mărturisirea păcatelor este echivalentă cu pocăința în fața lui

Dumnezeu, o realitate ce nu se confundă cu o simplă năzuință, cu o încercare sau cu un simbol, ci arată

concretul credinței pe care o mărturisim cu buzele și cu inima atunci când noi devenim Biserică . 71

1.Studentul teolog si preotul mai ales trebuie să lupte pe toate căile pentru a realiza nevoia de Spovedanie. Mărturisirea păcatelor este o practică de căpetenie a credinciosului care a dobândit încă

de la început caracter de Taină. De la această realitate aș dori să începem „investigația” noastră asupra

experienței creștine sau a trăirii duhovnicești. Creştinul ne este drag şi trebuie să fim implicaţi în întregul

fiinţei, la nivel de realitate vie dătătoare, de soluții pentru toate aspectele vieții, de onestitate şi curăţie

trupească şi sufletească. Așa cum se poate constata ușor din literatura ortodoxă și nu numai, această

problemă a fost îndelung studiată . 72

!48

Pr. Ioan Mircea, Biserica și lucrarea ei după Noul Testament. Har și harisme-iconomi ai Tainelor și harismatici, în O., anul 71

XXXIV (1982), nr. 3, p. 361.

Iată câteva exemple de autori și titluri de opere de la noi și din alte părți ale lumii, pe care le-am mai citat şi la finalul cărţii: *, 72

Îndrumarul duhovnicului, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, lucrare alcătuită de către Pr. Eugen Drăgoi, consilier cultural, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 11-25; *, Duhovnici români în dialog cu tinerii, ediția a doua, Editura Bizantină, București, 2006; Arhim. Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni. Mijloace de îmbunătățire sufletească – îndrumător ortodox, Colecția „Ortopraxia”, Făgăraș, 2007; Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, tipărit cu binecuvântarea P.S. Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, „Partea a doua: Cercetări”, p. 317-347; Louis Bouyer, Introduction à la vie spirituelle. Précis de théologie ascétique et mystique, Desclée & Cie Editeurs, Paris, 1960, cap. II: „La vie spirituelle et la Parole de Dieu”, p. 27-58; Antoine Guillaumont, Etudes sur la spiritualité de l’Orient Chrétien, Spiritualité Orientale no. 66, Abbaye de Bellefontaine, 1996, cap. XII: „Les spirituels et leurs rapports avec l’institution ecclésiastique dans le christianisme oriental des prémiers siècles”, p. 179-189 ș.a.

Iată câteva referinţe la persoana duhovnicului din această perspectivă!

Duhovnicul se cuvine să-i arate creștinului identitatea comună, dar și rânduiala aparte ce trece

dincolo de firesc. Pornind, de exemplu, ca oricare bun credincios de la faptul de a crede (sau de la

îndoiala, uneori!) în Dumneze cel Întrupat, în Înviere, în Taine și în tot ansamblul vieții în Hristos, teologul

şi preotul trebuie să facă ceva mai mult decât oricare om prin faptul că face vizibilă viața veșnică prin

exemplul personal.

Creștinul se poate îndoi în fața minunii, a realităţii moaştelor etc., dar preotul niciodată.

Paradoxurile pot să i se pară de neînțeles, fiind şi el om, preotul poate avea deseori posibilitatea

smintelii în fața a ceea ce i se descoperă, dar în postura de duhovnic se cuvine să arate că trăiește

credința pură și nu mai poate ceda ispitei pentru că singura lui fascinație este propria experiență în / cu

Dumnezeu. Nu neg aici faptul că duhovnicul nu ar putea avea crize existențiale sau la nivelul credinței, al

sentimentelor ș.a.m.d. ci, dimpotrivă, afirm ă tot ceea ce i se întâmplă este o evidențiere a prezenței lui

Hristos! El începe și sfârșește prin trăirea lui Hristos, atât la nivelul credinței cât și la nivelul practic,

obișnuit, dar nu mai este loc în sinele său de vreun experimentalism religios, ci Duhul este Cel care-l face

să trăiască o permanentă renaștere duhovnicească pe care o împărtășește și altora fără a o pierde sau a o

diminua. Concret, duhovnicul poate avea crize existențialiste de felul celor privitoare la „calitatea”

actelor sale, de pietism sau de tradiționalism neliniștitor, de justificare dureroasă a credinței, dar toate

acestea sunt date la o parte prin simpla raportare la Hristos, la conștientizarea lucrării Duhului, așa cum

observăm de exemplu în viața multor sfințiți Părinți ai Bisericii Ortodoxe . Totul este coroborat în ființa 73

sa cu voința și lucrarea lui Hristos.

2.Azi se cuvine să insistăm foarte mult pe trăire.

Aici se vede viabilitatea şi trăinicia Ortodoxiei. Temenul trăire sau alții echivalenți precum:

experiență (duhovnicească), viață, consacrare și așa mai departesunt polivalenți, cuprinzând în sine

nenumărate sensuri. Trăirea sau experimentarea lui Dumnezeu înseamnă descoperirea și asimilarea

Adevărului. Aceasta nu presupune, după cum s-ar crede la prima vedere, doar o acumulare de sensuri și

de date despre Dumnezeu, pentru că faptul ar fi departe viața ortodoxă.

A trăi pe Dumnezeu nu reprezintă un ansamblu de străduințe personale sau colective care ar

conduce pe cineva către o stare de comuniune cu Dumnezeu și nu se confundă nici cu efortul de

memorare a capitole sau versete întregi din Scriptură, de exemplu. Trăirea Lui este totuna cu credința

creștin ortodoxă, adică o întreită lucrare: descoperirea, verificarea și îmbogățirea în Calea, Adevărul și

Viața lui Dumnezeu . 74

Practic, o primă problemă pe care o întâmpinăm în legătură cu persoana lui, este aceea, a

impresiei că cercetarea noastră se axează preponderent pe psihologic. Preotul nu face introspecţie

psihologică în favoarea omului din faţa lui. Cea mai mare greșeală pe care o comit mulți teologi

contemporani este tocmai considerarea teologiei ca ceva autonom, de sine stătător, fără implicații la

nivel ființial. De-personalizarea accentuată la care asistăm înseamnă mai întâi de toate depersonalizarea

trăirii creștinești, o uitare, o ignorare și o denaturare a Tradiției pe am o moștenisem de la părinții noștri. !

!49

Iată două exemple: Irina Goraïnoff, Séraphim de Sarov. Entretien avec Motovilov et instructions spirituelles, traduit de russe par I. 73

Goraïnoff, Théophanie, Desclée de Brouwer, Paris, 1979, «Devoir et amour envers le prochain», p. 208; Archimandrite Placide Deseille, La spiritualité orthodoxe et la philocalie, «L’âge des Pères du désert», Bayard Editions, Paris, 1997, p. 13-32.

„Pour l’Eglise orthodoxe, le salut de l’homme este sa déifiction” (Archimandrite Sophrony, De vie et d’Esprit. Aphorismes 74

spirituels, Le sel de la terre, Montreux, 1993, p. 12)

Experiența religioasă este autentică sau nu?

Ea se mai poate numi și transpunerea tuturor actelor noastre în relație cu Dumnezeu. Aceasta

include o componentă voluntară sigură, înțeleasă ca act liber și care definește „poziția” mea față de

Dumnezeu. În actul trăirii credinței sunt cuprinse, așa cum bine știm, adorarea lui Dumnezeu,

preacinstirea Maicii Sale și cinstirea sfinților, smerenia, dragostea și toate celelalte care alcătuiesc

rădăcina noastră profundă și care mă angajează în împlinirea scopului vieții.

Așa cum cred că se poate intui deja, experiența creștină descoperită și asimilată personal are și o

latură profund comunitară. Duhovnicul nu este niciodată singur în fața lui Dumnezeu și însuși termenul în

discuție presupune aceasta. Rugăciunea de căpetenie pe care ne-a învățat Mântuitorul să o spunem nu

se intitulează „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”, ceea ce arată că nimeni nu-L află și nu-L trăiește singur pe

Dumnezeu, ci în unire cu ceilalți oameni. De aceea trăirea ortodoxă este integratoare și formatoare, iar

duhovnicul trebuie să lucreze doar în sensul acesta, fără rabat!

Abordarea vindecării: laxism sau rigoare în duhovnicie?

Vom încerca să analizăm aici ceea ce întâlnim adesea în practica curentă bisericească: relaționarea

dintre preot-credincios, pe care uneori o vedem fundamentată fie pe o înțelegere strictă a rânduielilor, fie

pe o asumare largă a lor și evidențierea imediată a consecințelor. Adesea calea de aur, cea de mijloc, nu

există... Pentru o bună înţelegere a problematicii discutate aici cred că se cuvine a fi spuse câteva cuvinte

despre condiţiile de viaţă, despre ritmul cotidian de muncă şi „obligativitatea” de asimilare a noului la

care pot fi adăugate multe alte aspecte ce antrenează forme de manifestare, inclusiv în ceea ce privește

viața duhonicească.

În viață întâlnim sau mai degrabă dobândim adesea: suprasolicitare, stres, stări reactive de tip

nevrotic, anxios, depresii, afecţiuni psihosomatice, tulburări de comportament etc. Multele

„componente” ale vieții de acum se constituie într-un tablou sugestiv al comunităţii umane din veacul în

care trăim, dintre care cea mai importantă mi se par a fi expansiunea civilizaţiei.

În demersul anunțat aici pornim de la o evidență: duhovnicul nu are o activitate simplă,

obişnuită . Atât ca oameni, cât mai ales din perspectiva lucrului pe care-l săvârșesc, ei se confruntă cu 75

situații cu totul particulare, însă întotdeauna ei trebuie să dezvolte un adevărat program psiho-fizic de

profilaxie, asemănător cu activitatea unei „echipe terapeutice” complexe din domeniul medical, care

știm că-l tratează pe om inter-disciplinar, ca un tot, așa cum este . Aceste lucruri se observă tot mai mult 76

în activitatea medicului, a psihiatrului sau a psihologului, de exemplu. De ce nu ar fi așa și în duhovnicie?

În căutarea răspunsurilor la întrebările anterioare cred că se poate porni de la ideea că duhovnicul

are în primul rând obligații duhovnicești, dar mai apoi are şi „drepturi”. !!

!50

Terapia prin rugăciune este cea mai eficace, pentru că elimină din start orice posibilitate de eroare umană. Nu degeaba absolut toți 75

duhovnicii se raportează la rugăciune în convorbirile sau în scrierile lor. Problema pare anacronică mai ales pentru tinerii de astăzi, obișnuiți cu internetul și cu mass-media în general și cărora li se pare greoi să stai în fața unei icoane să te rogi. Dar tocmai în această practică constă o bună parte din formarea duhovnicească, parte ce nu ar trebui deloc neglijată. În momentul în care sufletul este echilibrat, atunci și fizicul se întregește, se restaurează. Și, invers, ori de câte ori sufletul ne este bolnav, ne îmbolnăvim şi fizic. Se constată tot mai mult că oricâte medicamente am lua și la oricâte discuţii am recurge, până când sufletul nu revine la starea de pace, refacerea nu va fi reală şi stabilă. De aceea, cred că este mai la îndemână, mai puțin costisitor și cu siguranță mai sigur să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu.

A se vedea în acest sens cartea deosebită a lui Dominique Beaufils, Credința ta te-a mântuit – o viziune ortodoxă asupra bolii și a 76

morții, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, traducere din limba franceză de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu și Asist. Dr. Claudia Dinu, lectori Prof. Dr. S.M. Dimitriu, Dr. D. Dimitriu, Dr. M. Negoiță, Trinitas, Iași, 2009, cap. «Libertatea și veșmintele de piele», p. 35-53.

1.O primă idee este aceasta.

Fiecare om are caracteristicile sale, personalitatea sa, temperamentul său, este extrovertit sau

introvertit, comunică mai bine sau mai rău. Pentru a putea vindeca, preotul trebuie să înţeleagă mai întâi

problema, să aibă o mare capacitate de empatie, o comunicare excelentă, un „simţ” extraordinar.

Nu mai este îndeajuns doar credinţa şi cultura teologică. Ea trebuie completată cu vaste

cunoştinţe de pedagogie, psihanaliză, sociologie, medicină, biologie, etc., precum şi cu abilităţi

diplomatice . El trebuie să cunoască foarte bine constituţia şi psihologia umană, să recomande aproape 77

spontan medicamentul potrivit, factorul timp fiind de cele mai multe ori deosebit de important.

Ceea ce mi se pare a fi extraordinar este faptul că experienţa lui despre Dumnezeu nu se

epuizează atunci când se deschide către om. Pe scurt, când duhovnicul este bun și are tendinţa spre ce

este bun, atunci face și din cel rău, mincinos, păcătos, fur, desfrânat etc. un om bun. Aici este legătura

dintre dreapta trăire a credinței și duhovnicie! Cred că nu ar trebui să uităm faptul că Mântuitorul Hristos

a simțit și a trăit divinitatea ca pe o atotputernicie binevoitoare care-l poartă şi-l hrăneşte pe tot omul, ca

pe atotîndurarea care din abundenţa păcii Sale aduce pace şi mângâiere pentru sfâşierea păcatului şi

evidențierea pocăinţei, viaţa din care izvorăşte sănătatea sufletului și a trupului . 78

2.O altă idee se referă la starea pe care o aduce duhovnicul. Mântuitorul Hristos nu a adus atât o teologie, ci mai ales un fel de viaţă. Teologii au numit-o

viața în Hristos . Singura condiţie de a fi părtaş la această viaţă este credinţa încununată cu faptele ei. 79

De aceea necredinţa ucenicilor este cauza pentru care ei nu pot face minuni (Matei 17, 20) și pentru

necredinţă se pierd cu firea (Marcu 4, 40).

3.Apoi, manifestările externe ale unor acte interne, precum rugăciunea, pocăința și așa mai

departe, sunt fenomene religioase care nu pot și nu trebuie să fie tratate în mod scolastic sau avocățește.

Concret, referindu-ne la problematica noastră, atât din perspectiva duhovnicului cât și din cea a

penitentului, se observă că prin întâlnirea lor are loc o revelație, care nu poate fi tratată ca obiectivism

psihologic sau activitate) de oricare natură ar fi, ci ca legătură duhovnicească și asumare a Duhului lui

Hristos ce are la temelie adevărata trăire religioasă.

De aceea, nu poți contabiliza cuvintele rugăciunii sau lucrările Bisericii și nici jertfirile cuiva (fie el și

credincios ori preot sau episcop); nu se cuvine să luăm ușor realitățile spirituale, mergând către o latură

sau cealaltă (acrivie sau laxism) sau, mai rău, pendulând între cele două în funcție de anumite referințe.

„Duhovnicul este nevoit să penduleze permanent între aplicarea cu acrivie a canoanelor, întrucât

ele nefiind abrogate ori amendate de Biserica Ortodoxă, chiar dacă par a fi căzute în desuetudine, rămân

valabile și între apelarea la principiul iconomiei canonice, care presupune însă nu măsuri arbitrare ori

superficiale, ci chibzuință îndelungată și o diminuare a epitimiilor dacă sunt îndeplinite anumite reguli și

create premisele care evită rănirea legilor bisericești” . 80

!

!51

Dominique Beaufils, Credința ta..., p. 187 (o expresie deosebită este aceea: „patere cum”, a compătimi).77

Chrysostomos, Arhiepiscop de Etna şi St. Gregory Palamas, Sfaturi pastorale ortodoxe din perspectivă psihologică, Editura 78

Universității „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002, p. 47.

A se vedea: Dominique Beaufils, Credința ta..., subcap. «Curăţia lui Dumnezeu», p. 30 ; Archimandrite Sophrony, De vie..., p. 25: 79

„La voie vers la connaissance de Dieu passe avant tout par la foi, l’amour du Christ et le repentir”; Paul Evdokimov, Vârstele..., cap. XI «Creșterea vieți spirituale», p. 142-146.

Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului..., p. 12.80

4.Primirea credinciosului, dialogul cu el și canonisirea lui. Pentru a observa și mai bine alternativa permanentă ce stă în fața duhovnicului și a penitentului

cred că se cuvine să analizăm cele trei momente din relaționarea celor doi: primirea credinciosului,

dialogul cu el și canonisirea lui. Astfel, în ceea ce privește primirea unui credincios de către duhovnic se

știe că nimeni nu trebuie să facă excepție de la aceasta.

La pocăință suntem chemați cu toții, așa cum ne arată mai multe canoane . Cu alte cuvinte, nu 81

există situații când un credincios ar putea fi respins de la scaunul spovedaniei și al comuniunii cu Hristos.

În ceea ce privește dialogul dintre părinte și credincios sunt deosebite cuvintele unui monah

athonit cunoscut mai ales lumii occidentale: „Tu nu vezi cu proprii tăi ochi, ai nevoie, pentru a te cunoaște, de privirea altuia. Nimeni nu este bun judecător pentru propriul său caz. Un părinte spiritual este o oglindă pe care Dumnezeu voiește să ne-o dăruiască, pentru ca noi să ne putem cunoaște, este o oglindă al cărei cuvânt este uneori aspru, dar aceasta este pentru ca noi, văzând păcatul nostru, să ne dorim a ne regăsi propriul nostru chip. În ziua în care-l vei fi găsit, oglinda ta va tăcea și veți reflecta împreună același Soare. Fără ajutorul unei alte persoane, este foarte greu să avem discernământ în privința propriei noastre vieți; căci «deosebirea duhurilor» este în general un har, care de obicei nu este dăruit decât celor a căror inimă este pacificată în profunzime” . 82

Pentru a ilustra în mod concret care este atitudinea pe care se cuvine să o aibă duhovnicul în

scaunul spovedaniei iată oferim câteva exemple luate din viața de familie și din societate.

Astfel: „Dacă soțul îți cere să avortezi, amenințând cu divorțul, ce să faci? Trebuie să te desparți de un asemenea om și să naști copilul, chiar dacă aceasta va fi foarte greu. Acesta este cazul în care ascultarea față de soț nu poate consitui o prioritate” . Iată ce spune Sf. Vasile cel 83

Mare: „Cum că exercitarea cumpătării este necesară este clar: întâi pentru că Apostolul numără cumpătarea între roadele Duhului și apoi fiindcă spune că slujirea se face deplin prin cumpătare, prin cuvintele: «...în osteneli, în privegheri, în posturi, în curățenie»; și în alt loc: «în osteneală, în trudă, în privegheri adesea, în foame și sete, în posturi adeseori»” . 84

Așadar, atitudinea duhovnicului față de credinciosul care vine sub epitrahilul său „trebuie să fie

cea a dragostei care covârșește toate, pentru a da curaj și încredere spre o mărturisire sinceră și

completă și a nu crea temeri creștinului care are o mare sensibilitate în ceea ce privește dezgolirea și

recunoașterea propriilor fapte” . 85

Atitudinea dublă pe care o constatăm astăzi în popor: a rigorii canonice impuse cu orice preț,

constatată se pare mai ales printre unii monahi și a laxismului canonic manifestat în diferite chipuri poate

mai ales printre preoții de mir, se cuvine să subliniem că nu este decât una accidentală sau ocazională.

!52

Canonul 2 de la Sinodul de la Laodiceea (Vlassios Phidas, Drept canonic. O perspectivă ortodoxă, traducere în românește de Pr. 81

Lect. Dr. Adrian Dinu, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 2008, p. 71-72). Vezi și: Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe), tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Episcopul Argeșului, Editura Credința Strămoșească, 2004, p. 421.

Jean-Yves Leloup, Cuvinte din Muntele Athos, cu o prefață de Jean-René Bouchet și cu o scurtă prezentare a Sfântului Munte, 82

traducere de Veronica Struțeanu, Editura Bizantină, București, 1998, p. 51.

Preot Maxim Kozlov, Familia, ultimul bastion. Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, 83

tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sofia, București, 2009, p. 70.

Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, 84, în Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion..., p. 644.84

Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului..., p. 12.85

Cred că doar ideea aceasta a fost inoculată mai demult în tradiția noastră nescrisă, pe când

practica vieții bisericești arată că majoritatea covârșitoare a preoților înțeleg să facă din duhovnicie o

scară către Dumnezeu și nu un raport avocățesc de incriminare sau de scoatere de sub incidența

legiuirilor bisericești a cuiva. Desigur pendularea unora între cele două variante expuse este dureroasă și

ineficace, dar cred că nimeni nu spovedește pe cineva vreodată cu gândul sau cu intenția de a-l separa

sau de a-l face mai presus de Hristos.

Canoanele au fost alcătuite prin consens ecleziastic și prin cutumă unanim acceptată, oferind

soluții realiste diverselor situații în care sunt expuși oamenii. De aceea, spuneam că ele nu sunt nici

„înguste” și nici „largi”, ci potrivite firii omenești și oferind soluții dumnezeiești la problematicile care

apar în viață.

5.Canoanele în sinea lor. Un alt aspect pe care se cuvine să-l elaborăm acum este cel al canoanelor care se referă la ţinerea

sau nu cu stricteţe a rânduielilor specificate acolo. Canoanele trebuie respectate cu mult discernământ.

Nu trebuie să existe nici bigostism și nici larghețe în abordarea acestora. Câțiva dintre Părinții Bisericii

mai importanți ne arată foarte bine modul în care trebuie să-și săvârșească lucrarea preotul duhovnic.

Aici ne vom refei la mai multe canoane ale următorilor Părinți: Sf. Vasile cel Mare (+379) care a rânduit 92 de canoane, Sf. Grigorie de Nyssa (+395) care a poruncit 8 canoane și Sf. Grigorie Teologul care a dat un singur canon . 86

Iată câteva exemple: canoanele 84 și 85 ale Sf. Vasile și canonul 8 al Sf. Grigorie de Nyssa.

Astfel, Sf. Vasile nu incriminează un păcătos doar pentru simplul fapt că a greșit în fața lui Dumnezeu, ci

vede chiar și în acela capacitatea de îndreptare, de a-și deschide sufletul către El și a ajunge la curăție:

„Să se cerce roadele pocăinței, căci negreșit, nu după timpul de penitență le judecăm pe unele ca acestea, ci ținem seama de felul pocăinței” (can. 84);

In canonul 85 spune: „Să ne rugăm ca să-i câștigăm pe ei și să-i scoatem din cursa diavolului; iar de nu vom putea să facem aceasta să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veșnica osândă”. Pentru preoţi deseori este importantă perioada de pocăință.

„Dacă oricare dintre cei care au fost în păcatele menționate mai înainte (în canoanele 51-73 n.n.) se va face sârguitor mărturisindu-se, în acest caz, dacă acela, căruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredințat puterea de a lega și dezlega, văzând covârșirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micșora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrab ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can 74, Sf. Vasile).

Iată cum principiul iconomiei, care este un pogorământ al Bisericii și nu o procedură seacă de

evitare a regulilor bine stabilite, duce la încununarea creștinului care vrea să-L mărturirească pe

Dumnezeu. Nu omul prin puterea lui este evidențiat, ci harul Lui sau manifestarea iubirii negrăite a lui

Dumnezeu . 87

Tot atunci când vorbim despre canoane şi canonisire ne mai gândim şi la un alt aspect la care s-au

referit Părinții: al dilemei părerii personale sau a învăţăturii Bisericii. Ne referim aici la faptele care nu

sunt menționate explicit de Scriptură (fumatul și drogurile de exemplu).

!53

A se vedea: *, Îndrumarul..., p. 201-202; Vlassios Phidas, Drept canonic..., p. 173-206; Neofit, Patriarh al Constantinopolului, 86

Pidalion..., p. 597-660 (Sf. Vasile); Ibidem, p. 661-674 (Sf. Grigorie de Nyssa); Ibidem, p. 674 (Sf. Grigorie Teologul).

Pr. Prof. D. Stăniloae, Iconomia dumnezeiască, temei al iconomiei bisericești, în O., nr. 1, 1969, p. 5.87

Sf. Vasile spune:

„Dar câte feluri de necurate patimi a născocit învățătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le trece sub tăcere nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor rușinoase și pe cele necurate le-a amintit cu numirile generale, precum zice și Apostolul Pavel: «Iar

desfrânarea și toată necurăția nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinților (Efeseni 5, 3)», înțelegându-se sub numirea de necurăție, faptele cele rușinoase ale bărbaților și femeilor. Astfel că tăcerea Scripturii cu nici un chip nu asigură celor dedați plăcerilor libertatea de făptuire” (can. 87).

Astfel, se observă din punctul de vedere al temei de față că nu există un mijloc de canonisire și de

dobândire a curăției decât buna cuviință în fața lui Dumnezeu. De aceea, nu cred că cineva poate spune

vreodată că a primit „canonul cel mai greu” sau „canonul cel mai ușor” pentru că de la început ar putea

greși, desconsiderând lucrarea lui Dumnezeu, iubirea Sa de oameni. Canoanele ne ajută să devenim în

Hristos, știut fiind că nimeni nu dă lecții nimănui în Biserică, ci că toți se întrajutorează potrivit stării lor

duhovnicești . 88

!Concluzii. Așadar, duhovnicul trebuie să meargă pe calea împărătească, de mijloc, și să fie „cu băgare de

seamă, ca să nu se abată nici la stânga și nici la dreapta” (Prov. 4, 27), așa cum ne spune Sf. Grigorie de Nazianz. Viața în sine ne arată că, asemenea Părinților, credinciosul simplu urmează unor rânduieli

concrete de viaţă şi numai în mintea lui el adesea alternează între iconomie și acrivie (iar aspectul acesta

este mereu verificat în viața duhovnicilor noștri!) fără a aduce atingere Dragostei lui Dumnezeu față de

oameni sau bunului simț în ceea ce privește prescripțiile canonice.

În materie de duhovnicie, totul este gândit și înfăptuit în vederea unei bune legături între

Dumnezeu și om, iar argumentul suprem pentru acceptarea acestei opinii vine din Întruparea Domnului:

„Căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea....” (Ioan 3, 16). În fapt, argumentele biblice și patristice sunt

nenumărate . 89

Ceea ce mi se pare important este atitudinea concretă pe care trebuie să o aibă credinciosul

atunci când vine în faţa duhovnicului: dacă e convins sau nu de/despre el, dacă crede sau nu în

Dumnezeu, dacă e forţat sau nu etc.... !!!!!!!!!!

!54

A se vedea notele 19 și 20 de la Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 17. Un alt argument în favoarea celor spuse este faptul că pentru 88

același păcat se dau canoane diferite de către duhovnici. Ei nu se contrazic pe ei înșiși și atitudinea lor nu contravine bunei practici ortodoxe, deoarece suntem unici în felul nostru de ființă și de viață.

A se vedea: Matei 9, 13: „Milă voiesc, iar nu jertfă”; 1 Timotei 2, 4: „...pentru ca toți oamenii să se mântuiască...” ș.a.m.d. (Vezi: 89

*, Le principe de l’économie, în „ISTINA” dix-huitième année, 1973, p. 374).

CURS NR: 6 Cuvântul teologului

!Introducere.

În ceea ce privește cuvântul viitorului preot și duhovnic se pot face astăzi multe observaţii, de la

cele mai optimiste la cele mai pesimiste. Adeseori credem că duhovnicii sunt cei mai ascultaţi şi urmaţi în

cuvântul lor, dar la fel auzim că există o inflaţie de cuvinte şi cele spirituale sunt tot mai greu de dobândit

şi de transpus ca mod de viaţă.

Ceea ce se observă azi este faptul că Dumnezeu nu mai este rostit și rostuit, în sensul că

rugăciunea – ca expresie dominantă a cuvântului duhovnicului – riscă să devină „o adunare” de cuvinte

sau, în cel mai bun caz, o specialitate a lui.

Riscul constă, chiar şi pentru el, în faptul de a nu fi ascultat pentru că un ştie să se facă ascultat.

Riscul este ca el să vorbească despre credinţă şi celelalte decât cu Dumnezeu. Discursurile lumii

contemporane diferă mult de exprimarea liturgică şi bisericească recunoscută de credincioșii practicanţi,

pentru simplul fapt că știința modernă raționalizantă s-a distanțat monologic de Dumnezeu și s-a auto-

nomizat în sensul că și-a autoidentificat nume, rupându-se de numele date dintru început. . 90

De aici decurge o consecinţă cu valenţe axiologice: cuvântul omenesc rămâne imperfect, limitat,

uneori chiar lipsit cu totul de valoare autentică dacă nu se ancorează în Cuvântul dătător de viaţă.

Această consideraţie este izvorul unor teme relevante pentru starea lumii contemporane şi asupra

cărora ne vom opri în cele ce urmează: cuvântul ca mijloc şi conţinut al mesajului divin şi ca şansă de

unitate între creştini, relaţia dintre cuvânt şi educaţie sau ce semnifică zidirea duhovnicească a omului

prin Cuvântul (Logosul Dătător de viață) și prin cuvântul omenesc.

Teologul între rostire și rostuire. Atunci când vorbim de sau despre cuvântul teologului ne gândim instinctiv la Cuvântul-Hristos

Domnul. De aceea, trebuie să facem o distincţie absolut necesară din punct de vedere teologic între

ceea ce este cuvântul ca entitate sau alcătuire umană și Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul Cel veșnic,

Întrupat în timp din Fecioara Maria . 91

Hristos-Cuvântul este Unic, este Fiul lui Dumnezeu de la care și prin care îşi iau fiinţă toate, iar

cuvintele oamenilor sunt creații ale urmașilor lui Adam, așa cum citim la Facere:

„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam” (Facere 1, 19).

Hristos este Cuvântul prin care toate au fost chemate la existenţă: oameni şi lucruri și toate cele

văzute şi cele nevăzute . Se poate spune că și cuvântul omului poate avea putere formatoare sau 92

deformatoare pentru întrega natură, inclusiv pentru semenii noștri. Aici se găește este o temă de

actualitate în Teologia și în mediul științific contemporan.

Se constată faptul că se inițiază acum, mai mult ca niciodată, investiţii masive, desfăşurate la nivel

global, privitoare la cuvânt și la comunicare din care decurg atitudini, conduite şi idei.

!55

IPS Daniel Ciobotea, Cuvântul vieţii în cuvintele Scripturii, în T.V., anul V (1995), nr. 7-9, p. III-IV.90

Pr. Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în Teologia..., p. 7.91

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica..., p. 21-22.92

Cuvântul teologului creează o relație limbaj-persoană care, din punctul de vedere al Formării

duhovniceşti, este esenţială. În trecut, mai ales în antichitatea creştină, cuvântul și implicit rostirea

bisericească nu era supusă problematizărilor de către membrii societății. Astăzi situaţia este diferită se

observă că Biserica şi implicit limbajul propus de ea sunt adesea supuse dezbaterilor.

În lingvistică se vorbeşte despre legătura reală între semnificat (morphé) şi gândire (hylé), între

cuvânt şi rostire, după modul cum o substanţă ia formă spaţiului pe care-l întâlneşte. Scrisul este mai mult

decât un înscris, o gravare cu peniţa pe un material, deoarece implică un concept, o posibilitate, o

existenţă. În plan duhovnicesc orice rostire este un mijloc şi o revelare a ceea ce există în interiorul

omului. Interogația lumii de azi pare a fi mai mult metodologică : cum să numim pe Dumnezeu, cum să-I

rostim Numele şi implicit Adevărurile? Din punct de vedere spiritual și așa cum ne-au arătat Părinţii

Bisericii, Icoana sau Chipul lui Hristos este descoperire a transcendenţei dumnezeiești, este epifanie.

Rostirea numelui lui Dumnezeu şi în general oricare rostire despre El atestă un adevăr, o realitate

transcendentă, care trece dincolo de lumesc şi material. Teologhisirea este vorbirea de Dumnezeu, iar

acest verb desemnează și efortul din plan interior sau personal, adică lupta duhovnicească pentru

despătimire.

De aceea, teologul trebuie să fie atent la faptul că atunci când rostim un cuvânt, oricare ar fi

acesta se petrece o dublă derulare dialogică: cu sine și cu dumnezeirea. Atunci când vorbim despre El şi

cu El se poate intra în legătură cu El doar în măsura în care suntem trăitori ai cuvântului sau ai relaţiei cu

El. Dumnezeu are o relaţie cu fiecare om și pe care El o iniţiază încă de la zămislirea noastră ca oameni în

pântecele mamei şi la cealaltă zămislire, cea spirituală prin Botez. Nu este doar o simplă etică a vorbirii,

un metadiscurs, ci de un dialog viu, fără echivoc, al viețuirii, o vizitare permanentă a casei Domnului şi o

sălăşluire împreună cu El. Medicina, filosofia, artele, istoria, fizica, matematicile şi toate celelalte domenii

ale cunoașterii nu fac decât să vină în alcătuirea culturii duhovnicești a omului, înţeleasă ca şi cult sau

împreună-vieţuire cu Dumnezeu.

Triada cuvântului. În descrierea de mai sus există, așadar, o triadă: cuvânt-limbaj-persoană, care defineşte cel mai

bine fiinţa umană ca făptură cuvântătoare. Această triadă este în raport direct cu starea duhovnicească a

omului și de ea depinde legătura noastră cu Părintele ceresc. Concluzia la care ajungem imediat este că

prin Cuvânt se naște un proces permanent, pe care-l numim proces de formare duhovnicească şi care

presupune abordarea multor realități: legate de dogmă sau învăţătoreşti, canonice, culturale, liturgice şi

altele. Teologhisirea nu trebuie confundată cu o manifestare de filo-ortodoxie culturală.

Omul care stăruie în practica sau obişnuinţa cotidiană a Tainei Cuvântului lui Dumnezeu

dobândeşte un fel de a fi şi un limbaj specific creştin: graiul Duhului lui Dumnezeu. În fiinţa sa nu mai

există separaţie în ceea ce priveşte valorile cunoaşterii şi cele duhovniceşti, între conceptele existenţei

sale şi modul în care vrea să ajungă la Dumnezeu. Valoarea cuvântului şi responsabilitatea expresiei trimit

la realităţile care sunt dincolo de lumea pământească.

Așadar, axiologia cuvântului ne apropie de Teologie, iar când vorbim despre imanenţa şi

transcendenţa Cuvântului trebuie să circumscriem două realități diferite: mai întâi pe Hristos-Cuvântul

„temelia, entelehia, suveranitatea ființei și condiția ei existențială ca raționalitate” și cuvântul ca 93

realitate imediată care este totuși „concetrare cosmică de forță care poate salva existențial omul”. !

!56 George Remete, Cunoașterea prin tăcere, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 576.93

Cuvântul ca și comunicare și comuniune. Pretutindeni se comunică, comunicarea este parte a acţiunii şi a reflecţiei, a trăi în societate

înseamnă a comunica, a schimba informaţii. Acest schimb nu se reduce doar la nivel de idei şi de lexeme.

Buna-înţelegere este pentru societate la fel de importantă ca şi respiraţia pentru organism . 94

Comunicarea reprezintă o interacţiune, așa cum se exprimă în rădăcina etimologică a termenului:

commūnicō, āre, āvi, ātum = a face comun (dând), a împărţi ceva cu cineva, a împărtăşi; şi a face comun

(luând), a-şi asocia, a lua asupra sa. Dicţionarele explicative ale limbilor romanice reţin, în general, trei

semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului comunicare: înştiinţare, aducere la cunoştinţă; contacte

verbale în interiorul unui grup sau colectiv; prezentare sau ocazie care furnizează schimbul de idei sau

relaţii spirituale . 95

Comunicarea este un proces care, din unghi lingvistic, dispune de patru componente

fundamentale: un emiţător, un canal, o informaţie şi un receptor. Esenţa procesului este deplasarea,

transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt. Dar a comunica din punctul de

vedere al duhovnicului înseamnă și a informa, dar mai ales a forma! În ştiinţa comunicării, „informaţia”, în

general, e ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile și trebuie considerată ca o

combinaţie de semnale şi simboluri. Purtătoare de informaţie, semnalele pot dezvolta semnificaţii care,

datorită unor date de contextualizare, pot fi decodate.

Conceptul de informaţie presupune trei aspecte.

În primul rând, este vorba de aspectul sintactic al informaţiei, de succesiunea impusă

semnalelor grafice, auditive sau electrice. Succesiunea o impune emiţătorul.

În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al informaţiei, de semnificaţia care le este

acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru toţi cei

care participă la actul comunicativ. Este important să facem distincţia dintre informaţia semantică intenţională (informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată

(informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat).

Un al treilea aspect al informaţiei primite este aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu

informaţia primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea porneşte de la emiţătorul care

intenţionează să transmită informaţia şi care, pentru a-şi atinge scopul, foloseşte coduri. Actul

comunicării se încheie cu implicaţiile pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de

informaţie . 96

Omul este o fiinţă socială și comunicaţională care nu poate exista în afara comunicării. Aceasta

capătă valenţe aparte atunci când o aşezăm în perspectiva teologică şi duhovnicească, firească a omului.

Prin cuvânt a făcut Dumnezeu lumea: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul... Şi a zis

Dumnezeu…” (Facere 1, 1-3) şi: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu” (Ioan 1, 1-2).

Prin cuvânt este angajată responsabilizator fiinţa, iar persoana umană este legată identitar şi

genetic (ex genesis) de Hristos-Cuvântul.

!57

Pr. Lector Dr. Viorel Sava, Duhovnicul-părinte pentru fii săi duhovniceşti, în „Candela Moldovei”, anul III (1994), 94

nr. 11-12, p. 3.

Von Cuilenburg J., Schölten O., Noowen G. W., Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 23. 95

Nicoale Dascălu, Biserica şi mass-media sau despre metamorfozele comunicării, în T.V., anul VIII (1998), nr. 5-12, 96

p. 107-123.

Nu doar momentele iniţiale, ale creaţiei, ci şi evoluţia ulterioară, creşterea duhovnicească stă sub

semnul Cuvântului, aşa cum găsim mărturie în Evanghelii: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot

cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Tot în Scriptură citim că: „Dacă prin limbă nu veţi da

cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt” (1

Corinteni 14, 9). Mântuirea e darul suprem pe care ni l-a dat Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Sa în lume

şi ţelul oricărui cuvânt adresat nouă de El. Creştinismul, urmând acest aspect, ținteşte să descopere şi să

dezvolte umanitatea autentică omului. În viziunea ortodoxă persoana umană tinde firesc spre

asemănarea cu Creatorul său însă nu este purtată în mod automat spre El. Omul poate să se manifeste în

Adevăr, la valoarea sa autentică sau să denatureze, să altereze, să pervertească firea umană şi să se

anchilozeze spiritual.

Datele comunicării se împlinesc specific atât în cadrul misiunii preoţeşti și a diverselor vocații și

misiuni pe care Dumnezeu le-a așezat pe pământ: medic, profesor, avocat, inginer etc. Toate acestea

dacă nu sunt împlinite ca misiuni venite de la Dumnezeu și prin rânduiala Lui, se pierd și chiar îl distrug

pe om pentru că darurile, talanții nu trebuie îngropați într-o perspectivă lumească de valorizări exclusiv

materiale, ci înmulțiți și integrați în spirala creșterii spirituale.

Așadar, prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea și prin cuvânt zidește teologul (pe sine și) pe cei din

jurul său. El restaurează fiecare om. Acesta aparține Cuvântului iar cuvântul aparține teologului. Aici este

vorba desigur de cuvântul mântuitor, nu de oricare cuvânt: glume, bârfe, perorări. „Ca realitate artistică

sau filosofică, cuvântul este o funcție, o putere, o calitate sau o însușire a spiritului. Duhovnicul trebuie să

ştie aceasta. Iar ca realitate teologică însă, cuvântul este identic cu spiritul și cu ființa. el este rațiunea,

forța și sensul care constituie spiritul, este însăși existența, șansa existenței și a ființei.

Primul înțeles al cuvântului este comun artei, filosofiei, teologiei: cuvântul (în grecește logos) este

atât calea eminentă de vorbire și comunicare cât și rațiunea, forța sau sensul exsitenței. În măsura în care

exprimă un sens, orice existență este un cuvânt, adică un rost, o rațiune și un mesaj inteligibil. Dar numai

omul este făptura propriu-zisă a cuvântului, pentru că în calitate de spirit se poate identifica cu cuvântul

ca întrupare prin excelență a spiritului” . 97

Aspecte practice ale cuvântului rostit. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai în amănunt cum foloseşte teologul cuvântul/

cuvintele ca mijloace de vindecare a trupului și a sufletului ucenicilui. Se ştie că vechii asceți creștini

căutau în tot timpul vieții lor pământești un cuvânt, unul singură în care să fie concetrată toată realitatea

mântuirii. Apoftegmele Părinților sunt presărate la tot pasul cu cereri de felul: „Părinte, spune-mi un cuvânt”, iar acest leitmotiv a devenit un vehicol de căutare a Cuvântului transcendent, a lui Hristos.

Ei nu voiau tratatul, explicația, teoria, discursul sau filosofare, ci simplu: mântuirea sau vindecarea

sufletului și a trupului lor. Tema aceasta ne apropie de cea a vindecării, care se relaționează în Ortodoxie

cu rugăciunea și cu rolul Sf. Taine și a ierurgiilor. Tot ceea ce se săvârșește în Biserică este în esență

cuvânt-rugăciune. Nimeni nu se mântuiește fără aceasta, iar prin rânduielile cultice existente se primește

în mod efectiv o ameliorare a ființei omului.

Cuvântul lui Hristos, înseamnă prin excelenţă terapie, condiţionată totuși de credinţa celui care-l

promovează (preot, medic etc.) și a celui care-l primește (penitent, pacient). Ceea ce se creează prin

aceste cuvinte ale Domnului este realitatea credinţei, condiţie majoră pentru restabilirea reconcilierii cu

Dumnezeu și cu noi înșine. Este de menţionat aici și faptul că harul Sf. Duh lucrează în primul rând în cei

!58 George Remete, op. cit., p. 575.97

care mărturisesc credinţa ortodoxă. Am putea vorbi aici despre eficacitatea rugăciunilor către Dumnezeu

şi dacă este o legătură directă cu mărturisirea corectă a Crezului Bisericii.

Cuvântul lui Hristos a devenit cuvântul Bisericii arătat ca rugăciuni (alcătuite în cea mai mare parte

din psalmi, versete sau chiar capitole din Scriptură). Acesta îl ajută pe om și-l fac părtaş sfinţeniei

Domnului. De aceea este Cuvânt responsabil și responsabilizator. Iar dovada acestor realități este faptul

că nici în perioada patristică şi nici astăzi desăvârşirea şi sfinţenia Bisericii Ortodoxe nu au fost şi nu sunt

echivalente cu sfinţenia membrilor ei, fie că aceştia sunt mireni, monahi sau membri ai clerului inferior

sau superior.

Acest aspect este remarcat şi de profesorul Jaroslav Pelikan: „Desăvârşirea şi sfinţenia Bisericii nu erau echivalente cu sfinţenia membrilor sau a preoţilor ei, ci cu sfinţenia harului dăruit prin Sfintele Taine” . Cuvântul rugăciunii, al chemării lui Dumnezeu este „viu și lucrător”, dar dacă este 98

respins atunci Duhul se depărtează și cuvântul poate deveni chiar povară și osândă.

În Biblie citim: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).

Prin rugăciune se câștigă sănătatea trupească și sufletească. În legătură cu aceasta stă și referința

la canonul rugăciunii. Așa cum respectarea tratamentului prescris de medici înseamnă alegerea căii celei

bune, tot în acelaşi mod sănătatea sufletului începe din momentul în care penitentul respectă canonul

rânduit de duhovnic. Termenul de „canon” îşi are obârşia în grecescul „έπιτίμιον” și înseamnă lege,

rânduială, medicament. Din punct de vedere al necesităţii lor, epitimiile au o valoare deosebită.

În mod special, rugăciunea ca epitimie sau cuvântul lui Hristos transpus în viața noastră ne aduce

atât eliberarea de voinţa noastră arbitrară (gnomică), contrară firii, sau de împătimirea păcătoasă

(έμπάθεια), cât și ne dă puterea prin care noi să reuşim să ne eliberăm de afecte, ca pedeapsă (το

έπιτίμιον) intrată în firea omenească după cădere, sau ca urmare a păcatului.

Rugăciunile fără smerenie și sinceritate nu mai sunt cuvinte pentru viaţa veşnică, ci pentru osândă

veşnică . Hristos ne-a spus-o de demult: „Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce vă 99

spun?” (Luca 6, 46); „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia

Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Cuvântul rugăciunii este așadar cel mai important pentru ca are rolul de a vindeca sufletul bolnav

de multe păcate săvârşite de penitent/pacient în toată perioada care a trecut de la ultima sa întâlnire cu

Hristos. Cuvântul rostit în chip formal nu numai că nu vindecă sufletul bolnav de multe fărădelegi, dar

înmulțește păcatele celui care face aceasta. Formalismul religios este în primul rând unul relativ la cuvânt.

Dumnezeu este perceput ca fiind distant, separat cu totul de lume. Prin urmare, în gândirea

secularizată Dumnezeu este marginalizat și scos din viaţa de zi cu zi. Aceasta se datorează faptului că

omul modern căută să elimine un adevăr fundamental, anume acela că mântuirea pe care a adus-o

Mântuitorul Hristos se realizează în mod subiectiv prin „unirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia” . 100

!59

Jaroslav Pelikan, Tradiţia Creştină-o istorie a dezvoltării doctrinei. Naşterea Tradiţiei Universale (100-600), 98

Polirom, Iaşi, 2004, p. 320.

Karl Ch. Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale-înnoirea teologiei otrodoxe contemporane, Deisis, Sibiu, 1999, p. 99

285.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 7.100

Unirea este comuniune și este interpersonlă, între Dumnezeu și persoana umană, iar fiecare om

este o persoană unică distinctă şi nerepetabilă având o distinctivitate existenţială manifestată mai întâi la

nivel de cuvânt gândit sau rostit.

Ca mărturie a celor afirmate anterior vom arăta faptele și cuvintele câtorva sfinți ai Bisericii,

oameni care au dobândit știința lucrurilor nevăzute. Apoftegmele lor sunt desprinse parcă din Biblie și se

află mai ales în Pateric , în Limonariu , în Materikon și în volumele filocalice. Ei arată că în 101 102 103

depistarea și vindecarea bolilor cuvântul este covârșitor. Demersurile lor ne prezintă în primul rând ceea

ce este discernământ întru cuvânt.

Citim în Pateric: „Zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi făcându-se doctori aleşi, vindecau pe alţii. Iar noi ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pe alţii şi întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele mai de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la domnul zicând: vindecă-te mai întâi pe tine! (Luca 6, 23) ”. 104

Se observă aici că este vorba despre ajutorul concret al doctorului sufletesc, de a-i capacita

atenția omului, nu doar de a-i oferi un sprijin moral. Preotul nu apare aici ca un legislator, iar „canonul”

sau vorba lui nu apare pedeapsă. Cuvântul lui se întemeiază pe modele mai mult decât pe reguli, între

ucenic şi penitent existând un raport de filiaţie spirituală. Cuvântul se sprijină pe faptă, iar fapta pe

cuvânt.

Această relaţie este descrisă magistral și în apoftegma cu călugărul care tăcea şi care, întrebat de

avva Antonie de ce nu întreabă nimic, a răspuns: „Destul îmi este numai să te văd, părinte!”.

Iată cum și prin ne-cuvinte și prin modelul personal Hristos se face ipostaziat în mod spiritual în

cel care are nevoie de vindecare. Sfântul se dovedește a fi o ipostază a Lui în timp și în istorie. Iar Sf. Antonie a împlinit în persoana sa acest lucru la superlativ. Cuvântul lui, de care este legată și duhovnicia

şi mărturisirea, nu face altceva decât să-l introducă pe om în ordine sau rânduială, să-l pună sub

acoperământul dinamic al Tradiţiei și să-l păstreze în normalitatea sănătății.

El spune: „Zis-a iarăşi: ştiu călugări, care după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit; pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor şi amăgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: întreabă pe tatăl tău şi îşi va vesti ţie (II Paralipomena 32, 7)”.

Teologul vizionar și trăitor prin cuvânt. Reperarea câtorva sentinţe terapeutice privitoare la cuvânt și la principalele boli spirituale,

generate de păcatele capitale nu este însă de ajuns. Cu toții pătimim prin patima mândriei, a slavei

deșarte, a risipirii în cuvinte și de atâtea altele.

Pentru asanarea patimii mândriei, sfântul Antonie recomandă, ca metodă terapeutică, cuvântul rugăciunii. Ca de altfel toţi „bătrânii”, el cerea de la ucenici rugăciune şi făcea acest lucru

pentru că a cunoscut din experienţă valoarea rugăciunii. Şi nu cerea doar rugăciuni sporadice, ci cerea

starea de rugăciune. Trebuie spus și faptul că Părinţii pustiei nu aveau o viaţă de rugăciune specială pe

lângă restul vieţii lor.

!60

*, Patericul, Arhiepiscopia Ortodoxă română, Alba Iulia, 1999.101

Ioan Moshu, Limonariul sau livada duhovnicească, Arhiepiscopia Ortodoxă română, Alba Iulia, 1991.102

*, Materic. Viețile sfintelor cuvioase, Egumenița, București, f.a.103

*, Patericul, Alba Iulia, 1999, p. 5-6.104

Astăzi poate noi idealizăm mult trecutul lor, dar viaţa lor de rugăciune trebuia să fie identică cu

viaţa cotidiană, pe care să o străbată desăvârşit şi să-i conducă în cele din urmă la acea „performanţă” ca

mintea să fie întreagă în rugăciune, nestingherită de nici o împrejurare şi de nici un „deranjament”

exterior.

În altă parte Sf. Antonie ne spune un cuvânt despre fuga de laudă care se poate face numai prin

smerenie. Smerenia este starea Cuvântului Întrupat, este starea lui Hristos care acceptă chenoza,

acceptă, din dragoste pentru om defăimarea, batjocura și chiar crucea. Omul care se vede păcătos,

realizează că este mai jos de toată făptura, iar cel care-şi vede păcatele intră în starea lui Hristos.

Hristos este cel ce-l îmbracă, iar acela dobândeşte mintea și cuvântul lui Hristos. Ori aceasta nu

este bine primită de demoni. Aceasta îi arde cel mai tare.

Dacă ar fi să privim la modul cum defineşte Sf. Ioan Scărarul smerenia, citim următoarele:

„Ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi despre slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi a milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii. Iar eu (...) am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei)” . 105

Aici nu este vorba despre vizionari în problemele duhovniceşti, ci despre atitudini concrete,

despre cuvinte anumite în anumite situații de viață. Ca oameni pe pământ nu avem aşadar nici un folos

dacă ceea ce dobândim sau ni se pare că dobândim pe de o parte prin nevoinţa noastră, le pierdem pe

de altă parte, prin cugete și cuvinte pline de mândrie, căci „gândul mândru spurcă virtuţile noastre”.

Subliniind relația părinte-ucenic și câte poate face unul pentru celălalt, am observat de fapt

necesitatea permanentă a cuvântului ca remediu duhovnicesc. Acesta trebuie înscris într-un proces de

educaţie duhovnicească și pentru teologii noștri, adică crearea unui tip de autoeducaţie dar și de așezare

în rânduială prin raportarea la cei de dinaintea noastră.

La sfârșitul capitolului al XXXI-lea din Cuvânt către păstor, Sf. Ioan Scărarul spunea: „Sufletul, unit cu Dumnezeu prin curăţie, nu va avea nevoie de un alt cuvânt pentru învăţătură, deoarece poartă în sine Cuvântul cel veşnic, ca învăţător tainic, ca povăţuitor şi luminător” . 106

!!!!!!!!!!!

!61

Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către cer, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, p. 297-298.105

Sf. Ioan Scărarul, Scara..., p. 456.106

Concluzii: Cred că trebuie afirmat faptul că, fiind o fiinţă religioasă prin excelenţă, duhovnicul trebuie să

considere neîncetat că, în comparaţie cu existenţa sa relativă, există Dumnezeu de care depinde şi din

care el însuşi îşi trage existenţa cuvintelor. Cuvântul duhovnicului trebuie să fie serios şi luminos totodată.

Cuvântul lui se inspiră din Cuvântul Lui şi se transformă în dialog cu El. Duhovnicul este purtătorul

Duhului lui Hristos . 107

Cuvântul este ca un „suflu vital al oricărei religii” (Pr. Dumitru Vanca), un simbol care ar o

funcţie bine definită şi face posibilă întîlnirea cu sacrul dar nu-l defineşte în întregime pe duhovnic. Spre

deosebire de cuvântul profan, cuvântul duhovnicului, în virtutea participării acestuia la sacralitate, este un

altfel de cuvânt, mai puternic, mai autoritar. Iar mai presus de acesta este Hristos, Unicul model după

care se transformă duhovnicul.

Cuvântul teologului este de inspiraţie divină, este supranatural ceea ce determină caracterul său

veşnic, adică este valabil pentru toate generaţiile. Nefiind purtător al unor informaţii banale, cuvântul său

este investit în primul rând cu putere si el devine operativ atunci când este pronunţat.

Foarte interesant este faptul că singura formă revelată a lui Iahve era cuvântul: „Ci numai glasul Lui l-aţi auzit”. Dumnezeu este auzit, dar în nici un caz văzut. De aceea, la poporul evreu, cuvântul avea

prioritate înaintea imaginii, fiind în acelaşi timp singura înâlnire posibilă între om şi Dumnezeu . 108

Din această pricină, cuvântul Domnului trebuie păstrat cu sfinţenie, învăţat şi difuzat. El are

caracter universal și este un medicament ce se ia în doze mici, fiind concentrat, altfel n-ar avea valoare.

Cuvântul este mijloc de vindecare, adică are o extraordinară deschidere terapeutică, o igienă a

sufletului prin eliminarea gândurilor și a vorbelor rele. Cuvântul, în viața duhovnicească mai ales, are

aceeași valoare ca și tăcerea, determinându-se reciproc și arătând într-o clipă progresul sau regresul

moral al cuiva. În cumpăna dintre ele este necesar să observăm că nu este important „de ce-ul” sau

„cum-ul” gnoseologic, cât mai ales „ce-ul” ontologic. De la cuvânt pornește viața teologului.

Faptul că rugăciunile, epitimiile și sfaturile pe care le dau duhovnicii au rol vindecător, trebuie să-i

facă pe teologi să insiste la premeditarea în sens bun a vieții și făptuirilor lor lexicale: „Şi s-au întors cei

şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10, 17).

„Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din

lume” (Ioan 17, 14).

Ortodoxia mărturiseşte un adevăr elocvent, anume acela că precum sufletul şi trupul nu sunt

niciodată despărţite unul de altul decât prin moartea fizică, tot așa și cuvântul face să existe omul.

Adevărata esență a omului este sufletul care se transpune în cuvânt după modelul treimic:

„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh şi Aceşti trei Una sunt”(I Ioan 5, 7).

Dincolo de oricâte interogații cu nuanță științifică sau religioasă am face rămâne realitatea tainică

a Logosului dătător de viaţă prin care fiecare persoană se poate zidi sufletește și trupește.

Logosul creează o relaţie între oameni și o filiație cu Dumnezeu, de aceea fiecare rostire sau gând

verticalizator nu este altceva decât o naştere din nou a omului, o alcătuire a ființei lui „căci din cuvintele

tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 37). !!

!62

Jean-Philippe Ramseyer, La parole et l’image, Neuchâtel, 1963, p. 23.107

Pr. Petre Semen, Pr. Nicolae Chifǎr, Icoana, teologie in imagini, Corson, Iaşi, 1999, p. 9.108

CURS NR: 7

Teologul în parohie !Introducere.

Ca și preotul hirotonit deja, cred că și teologul are în viața de parohie aceleași „drepturi” și

obligații. Precum un duhovnic consacrat deja, el-teologul ni se înfăţişează tot în ipostazele de sfătuitor,

adesea de tată al copiilor săi şi de cuvântător prin cântare sau rostire în viața de zi cu zi din parohie.

Referirile din cursul acesta sunt valabile în egală măsută atat teologilor cat si preotilor.

Teologul : între căsătorie și celibat. Din capul locului afirmăm faptul că un teolog bun are concepții sănătoase despre familie. Adesea

el este căsătorit déjà . El află în permanenţă un punct de sprijin autentic în prietena (soţia) sa, în copiii 109

săi, o bază foarte solidă, un izvor permanent de sfaturi, de poveţe, atent la detalii, atent la gesturi, atent

la priviri, gata mereu să-l „repornească” la momente de oprire accidentală.

Potențialul candidat la preoţie dintr-o parohie este „ucenicul care se dăruieşte total în mâinile îndrumătorului, pentru ca el cu pricepere sa, să-l modeleze după tiparul poruncilor lui Hristos. Şi acesta nu se face la întâmplare şi fără judecată. Ci ea are la bază, pe de o parte conştiinţa neâncrederii în sine, conştiinţa nepriceperii în cele ale virtuţii, şi pe de alta, conştiinţa încrederii în îndrumător, conştiinţa că el cunoaşte, din propria lui experienţă, tainele vieţii duhovniceşti, el însuşi fiind duhovnicesc. Şi într-adevăr, această comuniune desăvârşită de la suflet la suflet, această îmbunătăţire a sufletului ce se naşte la viaţa cea nouă prin sufletul îndrumătorului, care este plin de Dumnezeu, nu de pateu realiza decât prin această dăruire totală” . 110

Totuși vrem să subliniem faptul că teologul nu trebuie să se substituie preotului iîntr-o parohie.

Numai după ce va primi Hirotonia și implicit hirotesia, care este o slujbă „de bine cuvântare prin care preotul primeşte împuternicirea, sau mai bine-zis îndreptăţirea, să exercite ceea ce potenţial el a primit prin taina sfintei hirotonii, adică puterea de ierta sau de a lega şi dezlega. Hirotesia în duhovnic – arată Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula – nu aduce un har special preotului dinainte hirotonit, ci doar un drept de a săvârşi ceea ce poate deja să facă. Şi se pune atunci întrebarea: de ce mai este nevoie de hirotesie în duhovnic, dacă preotul poate săvârşi taina spovedaniei în urma harului primit la hirotonie! Pentru faptul că spovedania sau mărturisirea este una din cele mai grele lucrări pe care preotul este dator să le îndeplinească. Spovedania nu este asemănătoare oricărei slujbe de binecuvântare sau sfinţire, săvârşită după un anume tipic şi cu concentrarea interioară necesară, ci ea este o slujbă sau o taină care presupune şi cere, pe lângă puterea harică de a lega şi dezlega, şi multă pricepere, îndemânare şi experienţă de viaţă, liturgică şi pastorală, multă maturitate şi răspundere” , teologul va exercita slujirea aceasta în totalitatea ei. 111

!!

!63

Preot Valentin Mordasov, Sfaturile unui preot pentru enoriaşii săi, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, 109

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Sophia, Bucureşti, 2007.

Ierod. Magistr. Irineu Crăciunaş, Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul, după Sfinţii Părinţi, în S.T., anul VIII 110

(1956), nr. 9-10, p. 635.

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Tipărită cu binecuvântarea Prea 111

Sfinţitului Dr. CASIAN CRĂCIUN, Epscopul Dunării de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p.180-181.

Părintele Paisie Duhovnicul, într-o discuţie purtată cu un duhovnic care ia cerut sfaturi privind

duhovnicia, a răspuns acestuia „Preotul de aceea se cheamă duhovnic, pentru că el este lumină pentru ceilalţi şi poartă în el darul Duhului Sfânt. Şi dacă are în el pe Duhul Sfânt, el nu se sminteşte de neputinţele oamenilor că este harul asupra lui şi poate să lecuiască sufletele oamenilor. Iar dacă este pătimaş, Duhul Sfânt nu lucrează în el şi uşor se sminteşte când aude păcatele oamenilor. Un astfel de preot nu trebuie să spovedească lumea. Duhovnicia se dă după canoane, numai celor mai vârstnici şi cercaţi. Duhovnicul trebuie să fie lumină pentru toţi, părinte pentru toţi, sfetnic bun şi povăţuitor iscusit .de suflete. Să fie păstor adevărat, iar nu năimit, care slujeşte cele sfinte pentru bani şi câştig pământesc. El trebuie să fie ca o lumânare în sfeşnic, ca să lumineze tuturor, iar nu sub pat” . 112

Lumina de care ne vorbeşte Părintele Paisie trebuie să-l conducă pe cel ce se mărturiseşte, în

cazul nostru pe viitorul preot, pe calea către Adevăr, către mântuire. Duhovnicul este cel care trebuie să

ştie cum să-l îndrume pe tânărul teolog, cum să-l povăţuiască.

Din această cauză, spunea cineva:„duhovnicul e cel ce te ia de mână şi te dăruieşte lui Hristos, e cel ce te învaţă să te lupţi cu patimile tale, e cel care te învaţă să cunoşti bucuria cea adevărată. E cel care la fiecare răspântie te ajută să înţelegi care e drumul bun(şi unui tânăr care vrea să se căsătorească îi este de mare folos un astfel de povăţuitor, pentru că răspântiile sunt multe” . 113

Între teolog şi parohie se formează o comuniune de viaţă (similară celei dintre preot și enoriași). Şi

cum să nu fie astfel când toate problemele, toate îndoielile, toate urgenţele şi nevoile bisericii de zid şi

ale celei de suflet îi apar și lui în față? Desigur, de multe ori vor mai apărea multe frustări şi nemulţumiri

de tot felul. Dar teolog, ca și preotul-duhovnic, nu este singur niciodată.

Exact după chipul icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, la fel, nu ni-l putem imagina pe duhovnic

retras şi fără alăturarea celorlalţi. Imaginea sa este întotdeuna însoţită de prezenţa celor care-l urmează în

misiunea sa. Ucenicul-teolog „trebuie să i se încredinţeze cu totul duhovnicului şi să aibă în el încrederea

pe care o are în Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru că părintele duhovnicesc nu face altceva decât să

exprime sau să vestească ucenicului voia şi lucrarea lui Dumnezeu, în viaţa lui” . 114

Duhovnicii mari, sunt făcuţi de ucenicii lor „mari”. Cel care are ucenici buni, desigur va spori şi el

pe plan spiritual şi asta îl va ajuta în dobândirea de la Dumnezeu a unei recunoştinţe, nu slavă deşartă aşa

cum ar crede unii.

Arhim. Arsenie Boca spunea că sunt multe ispite la adresa activităţii preotului în parohie,

realitate pe deplin valabilă și pentru teologi: „Lumea, trupul şi diavolul, toţi aceştia sunt împotriva mântuirii noastre. Aceştia trebuie biruiţi. Postul, prin urmare, este o luptă aspră cu însuşi trupul tău. Dacă birui, bine îţi va fi. Iar dacă nu, să ştii că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curăţească trupul până acolo încât să nu mai fie nici o piedică pentru suflet” . 115

!64

Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Cu o prefaţă de IPS DANIEL Mitropolitul Moldovei şi 112

Bucovinei, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 42-43.

Danion Vasile, Cartea nunţii-cum să-mi întemeiez o familie, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte 113

Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ediţia a treia, Editura Nepsis, Timişoara, 2009, p. 126.

Pr. Adrian Dinu, Orizontul duhovnicesc…, p. 166.114

Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Colecţia ,,Rugul Aprins”, Editura 115

Agaton, Făgăraş, 2009, p. 72.

De aceea, o armă eficientă a duhovnicului, aşa cum am mai arătat, este rugăciunea, care pentru el

este adevărata soluţie în toate. Un autor ortodox contemporan, Dominique Beaufils, tradus de curând în

limba română, afirma: „Trebuie să ne rugăm pentru a cere tăria de a împlini lucrarea duhovnicească de a duce jugul ce ne-a fost dat. Căci acest jug este cu adevărat greu de purtat atunci când compătimirea este reală şi impune necesitatea de a ne hrăni şi de a ne împrospăta mereu cu forţe noi, iar acestea nu se realizează decât în rugăciune”.

În parohie imaginea consacrată a duhovnicului este aceea de liturghisitor, de rugător, dar şi de

vindecător, iar vindecarea se face în numele Domnului, el neavând vreo contribuţie personală, fiind doar

un intermediar al celor transmise în momentele alese de Dumnezeu. și oare cum este diferită imaginea

teologului? Atunci când preotul spovedeşte sau slujeşte Sf. Maslu, vindecarea pe care o agoniseşte

duhovnicul celui sau celor pentru care o face, nu are ca scop doar aducerea şi păstrarea lor pe linia

firescului vieţii, ci cel sau cei care s-au îmbolnăvit sufleteşte şi trupeşte intră într-o legătură personală care

îi zideşte cu adevărat. Iar aici teologul poate face la fel de mult.

Mitropolitul Hieroteos Vlachos spunea: „Vindecarea are ca scop să conducă omul la Dumnezeu şi să îl facă să trăiască fericita stare a îndumnezeirii. Cum însă poate să izbutească acest lucru preotul, dacă el însuşi mai înainte nu s-a întâlnit cu Dumnezeu şi nu are experienţele acestei îndumnezeiri ?” . 116

Un alt aspect foarte important al vieţii tânărului teolog, candidat la preoţie şi la duhovnicie, îl

constituie întemeierea familiei sale . Aici problema cea mai deosebită o constituie alegerea viitoarei 117

soţii, care va în acelaşi timp şi preoteasă şi mama copiilor.

Spunem „deosebită” pentru că alegerea trebuie făcută cu foarte multă atenţie, cu foarte multă

grijă, cu foarte mult discernământ, cu foarte multă gândire care trebuie realizată cu inima, cu sufletul, şi

nu sub impulsul unor hotărâri de moment. Această unire se face pentru totdeauna până la sfârşitul vieţii,

şi nu este nici o glumă şi nici o joacă de copii, şi nu se poate termina atunci când unul din cei doi s-a

îndestulat şi s-a săturat de ceea ce se dorea cu foarte multă ardoare de la început.

Ceea ce menţine, susţine şi întăreşte comuniunea nu este alta decât iubirea, dragostea, care

pentru oameni este o transpunere a dragostei lui Dumnezeu, Care din dragoste l-a şi creat pe om.

Referitor la acest aspect Părintele Gheorghe Petraru spune foarte frumos că „Iubirea în familie, iubirea soţilor între ei cu apariţia şi deschiderea spre al treilea, spre tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între autodăruirea şi identitatea de sine, este calea reflectării în creaţie a misterului fiinţei absolute, a Dumnezeului treimic revelat, ca iubire(1 Ioan 4, 8). În familie, prin Taina Nunţii se regăseşte chipul autentic al omului, faţa sa care reflectă splendoarea divină pentru că ceea ce este creat, material, este iradiat de harul dumnezeiesc ce deschide spre taina Lui Hristos şi Biserica Sa” . 118

!

!65

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă-continuare şi dezbateri, Traducere din limba greacă: prof. 116

Ion Diaconescu, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Σοφία, Bucureşti, 2001, p. 286.

Referitor la aceste aspecte remarcăm afirmaţiile dintr-o carte pe care am folosit-o îndelung: Pr. Prof. Ioan C. Teşu, 117

Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine, Editura Doxologia, Iaşi, 2010. Aici am realuat idei din capitolul: „Alegerea viitoarei preotese-sfătuire duhovnicească”, p. 101-130.

Pr. lect. Gh. Petraru, Familia creştină-perspective misionare şi ecumeniste, în T.V, anul IV (LXX)-1994), nr. 5-7, p. 118

77.

Soţia viitorului preot va trebui să aibă o pregătire aproximativ egală cu a acestuia, astfel putându-

se completa unul pe altul atunci când vor apărea aspecte ce vor solicita rezolvarea lor de comun acord.

În cazul în care ea va avea o pregătire în finalizare, soţul va depune tot efortul să o susţină, mai ales dacă

vor apărea şi copii, atunci efortul va fi mai concentrat şi cu foarte multă dăruire din partea celor doi.

În familia viitorului preot, cum e şi firesc, atât rugăciunea cât şi postul se vor constitui în armele de

bază pentru întărirea acesteia, rugăciunea fiind lumina ce va întări cu siguranţă această celulă foarte

importantă din societate, va aduce o frumoasă unitate şi va forma o comuniune foarte puternică, demnă

de urmat de către toţi pe care viitorul preot îi va avea de păstorit.

Iată ce îndrumări dă în acest sens Pr. Ioan C. Teşu: „Viaţa familiei preoţeşti trebuie să fie o viaţă închinată lui Dumnezeu şi semenilor. O viaţă de rugăciune pentru mântuirea personală şi a semenilor. Rugăciunea trebuie să ocupe un loc privigeliat în viaţa familiei de preot. Împreună, preotul şi preoteasa trebuie să-şi plece genunchii şi sufletele lor, în rugăciune, înălţând din inimă curată cereri smerite către Prea Milostivul Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să aibă un rol fundamental în viaţa familiei preoţeşti. Săvârşirea canonului de rugăciune zilnic, preocuparea de a spori cantitativ şi calitativ rugăciunea lor, trebuie să fie preocuparea permanentă. Rugăciunea este respiraţia sufletului, oxigenul lui, iar familia preotului trebuie să respire permanent acest aer curat şi să aibă o respiraţie sănătoasă. Lipsită de rugăciune, viaţa este un regres continuu, iar slujirea preotului – o minciună” . 119

Atunci când vorbim despre duhovnic în parohie trebuie să evidenţiem şi aspectul privitor la copiii

acestuia. Aşa cum am mai afirmat în această carte vorbim despre situaţia clasică a teologului şi a

preotului căsătorit care merge în parohie, oriunde la ţară sau la oraş. Din punct de vedere duhovnicesc

faptul că se cere o binecuvântare a ierarhului la căsătorie şi implicit o cunoaştere a viitorilor soţi din

partea chiriarhului este un lucru foarte bun. Ar mai fi de adăugat doar faptul ca preoţii care îi spovedesc

şi îi au de fii duhovniceşti trebuie să le dea recomandări scrise şi reale.

Exact ca în situaţia eliberării adeverinţelor pentru înscrierea la seminar sau la facultate şi acestea

pentru căsătorie trebuie să fie alcătuite cu toată conştiinciozitatea. Demersul este dublu: pe de o parte

pentru preotul duhovnic care se vede pus într-o situaţie minunată, ca să recomande pe cine cunoaşte cu

adevărat şi să contribuie astfel la întemeierea unei familii, iar pe de altă parte pentri tinerii care primesc

adeverinţele şi care la rândul lor, mai ales dacă sunt teologi, vor şti cum se face o astfel de adeverinţă.

Pentru un viitor duhovnic este foarte importantă şi binecuvântarea părinților pentru ca el să se

căsătorească. Sărutarea mâinii tatălui şi a mamei se aseamănă într-un fel cu punerea mâinilor episcopului

pe capul celui hirotonit şi cu transmiterea unei puteri. Mâna este marele simbol omenesc al Mâinii divine,

al ,,Dreptei’’ lui Dumnezeu.

Nu de puţine ori citim în Sf. Scriptură: ,,Dreapta lui Dumnezeu este putere’’, ,,Mâna lui Dumnezeu s-a aşezat pe capul meu’’, ,,mă apără mâna lui Dumnezeu’’, ,,Mâna lui Dumnezeu mă călăuzeşte’’, etc. Mâna omului este cea care transmite putere şi energie. Dumnezeu, relatează cartea

Facerii, i-a binecuvântat pe Adam şi Eva, după aceea, atribuindu-le putere şi adresându-le libertăţii lor,

le-a poruncit: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi (Facere 1, 28).

Dacă părinţii trupeşti trăiesc, se impune cu mult mai mult pentru un viitor duhovnic să ceară şi să

trpiască acest moment. Dacă acest fapt se împlineşte în biserică, la slujbă şi în faţa preotului, atunci este

un moment festiv şi duhovnicesc prin excelenţă. Am afirmat acestea pentru că binecuvântarea este mai

!66 Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Frumuseţea şi sublimitatea preoţiei creştine…, p. 122.119

presus decât firea, pentru că o transformă. Tradiţia, întemeindu-se pe binecuvântarea divină, ne învaţă că

naşterea unui copil nu este doar opera părinţilor, ci şi un har al Sf. Duh, o taină sfântă.

Copiii din casă sunt oglinda duhovniciei sale din parohie. În familia tinerilor preoți, naşterea

pruncilor nu este doar o simplă necesitate umană, ci o dorinţă-sfântă izvorâtă din puterea harică a

binecuvântării paradisiace. Necesitatea face parte din planul lui Dumnezeu cu creaţia Sa, iar dorinţa este

darul dat creaţiei spre atingerea desăvârşirii. Dumnezeu Creatorul împărtăşeşte creaturii Sale darul

creator iar dragostea şi dorinţa lui Dumnezeu de a crea, se răsfrâng asupra creaturii Sale ca un răspuns şi

ca o continuitate a dragostei Sale.

Se știe că în Vechiul Testament, cel ce nu avea copii era socotit de către cei din popor ca fiind

blestemat de Dumnezeu. Tradiţia iudaică afirmă că Dacă un bărbat îşi ia femeie şi nu are copii de la ea,

existenţa lui este lipsită de orice rost.

În istorie se știe că în familiile de preoți era dorire de copii fiindcă tot omul îşi lăsa prin ei urmaşi şi

pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nici nădejde de înviere, ci moartea stăpânea, iar după viaţa de aici

cei ce se săvârşeau socoteau că pier cu totul. Dumnezeu a dar mângâierea cea din copii, ca ei să rămână

chipuri însufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvârşească prin cei ce vin după, şi

urmaşii acelora să fie cea mai mare mângâiere pentru cei ce i-au îngrijit.

Vechiul Testament este marcat de ideea că dăinuirea vieţii pe pământ se face prin naşterea de

prunci ca o mărturie clară că părinţii vor rămâne vii peste veacuri prin copiii lor.

În Noul Testament însă când am fost chemaţi la o înţelepciune mai înaltă, când stăm pe calea care

duce la cer, când nu mai privim la timpul de faţă, ci ne gătim pentru viaţa viitoare, râvna pentru mulţimea

copiilor este subordonată celi pentru mântuire. Mulţi Părinţi mai ales în secolul al IV-lea sunt de aceeaşi

părere cu a Sf. Ioan Gură de Aur. A procrea nu li se mai pare o exigenţă absolută.

După convingerea Sf. Vasile cel Mare porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” trebuie interpretată în

sens alegoric, ca o chemare la creştere duhovnicească şi înmulţirea a virtuţilor. Preotul duhovnic care se

străduie şi pe plan personal şi în activitatea sa misionară de a înmulţi aceste daruri ale lui Dumnezeu care

sunt copiii va câştiga respectul parohienilor săi şi mai mult, va împlini legea lui Dumnezeu care

presupune seriozitate şi muncă.

În ceea ce priveşte activitatea teologului în parohie aceasta este imediat evidenţiată prin faptul

supunerii exigenţelor administraţiei parohiale. El îşi poate arăta calităţile de „iconom” iscusit prin

ascultarea față de preot, prin păstrarea și sporirea transparentă a bunurilor parohiei, prin ţinerea la zi a

datelor (dacă este epitrop) de venituri-cheltuieli, atât cât îi sunt încredințate de către preot.

De asemenea, teologul se poate implica în buna administrare şi veghere asupra modului de

păstrare în siguranţă a bunurilor parohiale, a documentelor de valoare ale parohiei, a arhivei acesteia.

Responsabilitatea este cu atât mai mare cu cât parohia deţine obiecte înscrise în patrimoniul cultural-

naţional (și la care are adesea acces!) faţă de care preotului paroh îi revine o sarcină de foarte mare

importanţă atât în păstrarea lor cât şi în restaurarea şi conservarea acestora.

Teologul și biblioteca parohiei ar trebui să fie într-o armonie perfectă. De asemenea, în cele ce țin

de casa socială, de agapele frăteţi sau „masa săracilor” cum mai este numită în Moldova activitatea

aceasta, organizarea serilor duhovniceşti, a revistei parohiale şi alte activităţi de felul acesta oferă

imaginea unui duhovnic în parohie . 120

!67

Pentru o bună ilustrare a celor afirmate se pot vedea site-urile mai multor parohii. De exemplu: www.admd.info este 120

un site cuprinzător, în care şi tinerii şi cei defavorizaţi material îşi pot afla un câştig.

Dacă în cursul 4 am făcut referite la îndrumările Arhim. Teofil de la Sâmbăta, iată acum câteva

reguli practice de conduită pentru teologi și nu numai, oferite de „Îndrumarul duhovnicului” şi de 121

„Pravila bisericească” , pe care le-am folosit intens în paginile următoare pentru a vedea ce anume 122

trebuie făcu, la modul concret, în viaţa de familie. Vom oferi aici mai multe exemple de situații de viață

pe care teologii trebuie să le evite sau să ia atitudine cuvenită în variile situații în care se pot regăsi:

a. Avortul: „Femeia care a pierdut pruncul (sarcina) fără voie, se canoniseşte (se opreşte de la Sfînta

împărtăşanie) un an de zile” (Sf. Ioan Postitorul, can. 22).

„Femeile care desfrînează şi îşi omoară fătul în pîntece... să se împărtăşească la ieşirea din viaţă,

iar procedînd cu iubire de oameni..., hotărîm să fie oprite de la cele Sfinte 10 ani, după treptele hotărîte”

(Ancira, can. 21);

„Femeile care iau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, ca şi cele ce primesc otrăvuri omorîtoare de

prunci, să se supună canonului ucigaşului, adică să fie oprite 20 de ani de la Sfînta

împărtăşanie” (Sinodul VI ecumenic, can. 91 şi Sf. Vasile cel Mare, can. 56).

„Orice femeie care va bea ierburi să nu nască copii, să nu se împărtăşească şapte ani şi metanii

200 pe zi. Iar de se va întîmpla ei a muri, să nu se îngroape” (Pravila Bisericescă de la Govora, p. 115). !b. Castrarea: Adevărata înfrînare de la viaţa conjugală se face de bunăvoie, prin stăpînirea de sine, pentru a

sluji numai lui Dumnezeu, iar nu din scîrbă pentru nuntă.

„Cel ce s-a mutilat pe sine, să nu se facă cleric, findcă este ucigaş de sine şi vrăjmaş al operei lui

Dumnezeu” (can. 22 Apostolic).

„Mireanul, mutilîndu-se pe sine, să se afurisească (oprească de cele Sfinte) trei ani, fiindcă este

vrăjmaş al vieţii sale proprii” (can. 24 Apostolic).

Femeile creştine de azi, care se castrează (îşi leagă trompele) de bunăvoie sau la îndemnul soţului

şi al doctorului, din orice motiv ar fi, se supun acestui canon. La fel se canonisesc şi celelalte femei care

se sterilizează să nu aibă copii sau folosesc alte metode moderne pentru a nu rămîne însărcinate, cît şi

bărbaţii care le silesc sau le îndeamnă la aceste păcate. Ele nu se pot împărtăşi pînă cînd nu încetează

aceste practici. !c. Căsătoria nelegiuită (interzisă). „Căsătoria între rude de sînge, numită şi amestecare de sînge, şi între rude spirituale, este cu

desăvîrşire oprită de Biserică. Adică, nunta între veri primari, veri de gradul al doilea, între rude vitrege,

între rude spirituale de botez şi cununie - naşi, fiii naşilor, cumetri, fiii cumetrilor etc. - şi rude apropiate

de încuscrire. Căsătoria între rude de orice fel se pedepseşte ca şi preadesfrînarea, adică despărţirea

celor căsătoriţi şi oprirea de la Sfînta împărtăşanie 15 ani” (Sf. Vasile cel Mare, can. 68 şi Pravila lui Matei Basarab, glava 208, 211);

!68

Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. Casian Crăciun, 121

Episcopul Dunării de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi. 2000.

Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Seminarul monahal Cernica, Ilfov, 1940.122

„Cei vinovaţi, care trăiesc în căsătorie nelegitimă şi nu vor să se îndrepteze, să fie despărţiţi

(afurisiţi) de Biserică” (Pravila lui Matei Basarab, glava 211).

Căsătorie nelegitimă este şi căsătoria mixtă între ortodocşi şi tineri de altă credinţă.

„Cine îşi va însura în altă credinţă fetele şi feciorii, unii ca aceia să aibă pocăinţă 5 ani; asemenea

şi preoţii cere îi vor cununa, şi ei să aibă pocăinţă 3 ani în afara Bisericii” (Pravila Bisericească de la Govora) !d. Căsătoria a doua şi a treia. „Nunta cea dintîi este lege, a doua este iertare, iar a treia este călcare de lege” (Sf. Grigorie

Teologul şi Pravila lui Matei Basarab, glava 205);

„Căsătoria a doua se canoniseşte cu doi ani oprire de la Sfînta împărtăşanie, iar a treia căsătorie

cu trei ani” (Sf. Nichifor, can. 2);

„Dacă un preot se recăsătoreşte, el va fi înlăturat din cier, iar dacă este desfrînat sau preadesfrînat

se va afurisi (opri de cele Sfinte) şi va fi pus la pocăinţă” (Sf. Vasile cel Mare, can. 6).

„La trigami (a treia nuntă) să se aplice afurisire (oprire de cele Sfinte) de cinci ani”

(Sf. Vasile cel Mare, can. 4 şi 50; Sf. Timotei can. 11). !e. Căsătoria a patra. Nunta a patra este cu desăvîrşire oprită de Biserică.

Iar creştinii care ajung la a patra nuntă sînt afurisiţi (opriţi de cele Sfinte) şi lipsiţi de toată slujba

Bisericii. Aceştia nu au voie să intre în biserică pînă nu se despart de femeile lor. Iar dacă se vor despărţi

şi se vor pocăi, pot fi primiţi şi, după opt ani de pocăinţă şi metanii, se pot împărtăşi cu Prea Curatele

Taine (Sf. Vasile cel Mare, can. 50 şi 80; Pravila lui Matei Basarab, glava 206);

„Cine se însoară de patru ori să se pocăiască opt ani şi metanii 110 în zi, (fiindcă) unii ca aceştia

curvesc şi pe Dumnezeu mînie” (can. 22 Apostolic). !f. Celibatul. „Tinerii şi fetele care nu vor să se căsătorească din dragoste de Dumnezeu sau din frică de păcat,

sau au rămas necăsătoriţi pentru că nu şi-au găsit partea potrivită, sau au renunţat pe viaţă la căsătorie,

fiind bolnavi, infirmi, ori vor să intre în viaţa monahală, sînt liberi să-şi trăiască viaţa în feciorie, fie în lume,

fie în mănăstire. însă toate să le facă cu multă rugăciune şi post, cu multă sfătuire şi cu binecuvîntarea

duhovnicului. Tînărul celib poate fi hirotonit preot (can. 26 Apostolic; Sinodul VI ecumenic, can. 5 şi 6;

Cartagina, can. 4 şi 19) sau se poate călugări, însă odată hirotonit sau tuns în monahism nu se mai poate

căsători.

Preotul celib, care se căsătoreşte sau trăieşte în desfrînare, se cateriseşte (Sinodul VI ecumenic, can. 14 şi 16).

Călugării care se căsătoresc se numesc apostaţi (lepădaţi de Dumnezeu) şi nu au voie nici să intre

în biserică pînă cînd se întorc la pocăinţă în mănăstire, iar dacă mor în lume, fără pocăinţă, să se îngroape

cu sinucigaşii, fără preot (Pravila lui Matei Basarab, glava 33). !!!!!!69

g. Concubinajul. „Cel ce are concubină şi nu voieşte a o lăsa, nici a se cununa cu femeia sa, nu se cuvine a-i primi

darurile la Biserică, ale cărei legi le bîrfeşte şi le defăima prin faptele sale” (Sf. Nichifor, can. 33; Pravila lui Matei Basarab, glava 208, 235).

Cei ce trăiesc în concubinaj se pot mîntui numai dacă se cunună sau se despart, chiar dacă au

copii. Dacă nu vor să urmeze nici una din aceste căi, măcar să înceteze păcatul desfrînării, iar soţii

concubini să trăiască în înfrînare ca fraţii. !h. Datoriile părinţilor. „Dacă cineva din părinţi şi-ar părăsi copiii şi nu i-ar hrăni, nici nu i-ar creşte in cuviincioasă cinstire

de Dumnezeu, ci ar motiva nepurtarea lui de grijă, să fie anatema (despărţit de Biserică)” (can. 15 Gangra).

„Părinţii care nu-şi iubesc copiii deopotrivă, nici nu le vor împărţi egal moştenirea, să fie anatema”

(Pravila Bisericească de la Govora, p. 105).

„Unii ca aceştia să nu se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine pînă nu se vor îndrepta” (Pravila lui Matei Basarab, glava 283). !

i. Datoriile copiilor. „Dacă cineva din copii s-ar îndepărta şi n-ar da cuvenitul respect părinţilor săi, scuzîndu-se cu

cinstirea de Dumnezeu, să fie anatema” (Gangra, 16);

„Blestemat este omul care va asupri (urgisi) pe tatăl său şi pe mama sa” (Pravila lui Matei Basarab, glava 283). !

j. Defăimarea (clevetirea). „Cel ce cleveteşte pe aproapele său, un an să nu se împărtăşească” (Pravila lui Matei Basarab,

glava 373);

„Dacă cei ce trăiesc în feciorie ar defăima pe cei căsătoriţi, să fie anatema, căci defaima legile lui

Dumnezeu” (can. 10 Gangra). !k. Desfrînarea, preadesfrînarea (adulterul), sodomia, onania (malahia), paza conjugală etc.

„Tinerii necăsătoriţi, femeile fără bărbaţi şi cei văduvi, de vor cădea în desfrînare, 7 ani să nu se

împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 59);

„Cei ce sînt căsătoriţi canonic şi cad în desfrînare cu femei străine, 15 ani să nu se

împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 58; Ancira, can. 20);

„Cel ce va păcătui nefireşte cu femeia sa (sodomie), sau bărbat cu bărbat (homosexualitate), sau

va păcătui cu copii, sau cu animale, 15 ani să nu se împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 7, 62 şi 63);

„Cel ce se va împreuna cu femeia sa peste fire, 5 ani să nu se împărtăşească”; „Cel ce va

preacurvi cu femeie străină peste fire (adică împotriva firii: sodomie, gomorie, perversiune sexuală etc),

15 ani să fie oprit de cele Sfinte” (Sf. Vasile cel Mare, canonul 7, 58 şi 63);

„Cel ce va cădea în desfrînare cu sora sa de un tată şi de o mamă, 20 de ani să nu se

împărtăşească, făcînd amestecare de sînge” (Sf. Vasile cel Mare, can. 79);

„Cel ce va cădea în desfrînare cu mama sa, sau tatăl cu fiica sa, 20 de ani să se pocăiaască cu

post, cu lacrimi şi metanii şi apoi să se împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 79);

!70

„Dacă va păcătui cineva cu mama vitregă, sau fiica cu tatăl vitreg, 12 ani să nu se

împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 75 şi 79; a se vedea şi Molitfelnicul); „De va păcătui cineva numai o dată cu fiica sa, sau mama cu fiul ei de un sînge, se canoniseşte

mai puţin; să mânînce uscat seara şi să facă 500 de metanii mari pe zi” (Sf. Ioan Postitorul); „Cel ce va păcătui cu nora, cu soacra, cu mama soacră, cu mama naşei, cu cumnata, cu cumătră,

11 ani să nu se împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 79; vezi şi Molitfelnicul); „Cel ce va păcătui cu două surori sau cu doi fraţi de o mamă, 11 ani să nu se împărtăşească”

(Sf. Vasile cel Mare, can. 78, 87; Pravila lui Matei Basarab, glava 330 şi Molitfelnicul); „Cel ce va păcătui cu vara primară, 10 ani se opreşte de Sfînta împărtăşanie; iar de va cădea în

curvie cu a doua vară, 9 ani să nu se împărtăşească” (Pravila lui Matei Basarab, glava 330 şi Molitfelnicul);

„Cel ce va strica fecioare minore, 12 ani să nu se împărtăşească” (Sf. Ioan Postitorul); „Cel ce face malahie (onanie) singur, să postească 40 de zile cu 100 de metanii pe zi, iar de nu va

posti, un an să nu se împărtăşească şi 50 de metanii pe zi”; „Cel ce face malahie cu altă persoană, să

postească 80 de zile sau doi ani să nu se împărtăşească, făcînd cîte 50 de metanii pe zi” (Sf. Ioan Postitorul);

„Cel ce a făcut malahie (onanie, masturbaţie), se canoniseşte 40 de zile, petrecînd cu mîncare

uscată şi făcînd cîte 100 de metanii în fiecare zi” (Sf. Ioan Postitorul, can. 8);

„La amestecarea cu alţii, ca o dublă malahie, se aplică pedeapsa pînă la 80 de zile” (Sf. Ioan Postitorul, can. 9);

„Dar şi femeile care s-au atins prin sărutări şi prin pipăiri de bărbat, însă nestricîndu-se, primesc

pedeapsa malahiei” (Sf. Ioan Postitorul, can. 11);

„Cîţi vin la acest lucru de malahie, aceia să mănînce sec 40 de zile şi să facă în toate zilele 100 de

metanii sau 50. Iar de se va face malahie între dînşii (adică dublă malahie între un bărbat şi o femeie),

atunci să mănînce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească doi ani şi să facă în toate zilele metanii cîte

50” (Pravila lui Matei Basarab, glava 329).

În acest canon intră şi bărbaţii cu femeile lor, care practică paza conjugală în orice fel pentru a nu

avea copii. Aceşti soţi se pot împărtăşi numai după ce încetează păcatul uciderii de copii prin pază. !l. Divorţul (desfacerea căsătoriei). În fiinţa ei, căsătoria este indisolubilă; căci zice Hristos: Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu

despartă (Matei 19, 6). Divorţul este acceptat de Biserica Ortodoxă în următoarele cazuri canonice

excepţionale: - în caz de adulter sau preacurvie persistentă (Matei 19, 9); - în caz de apostazie (lepădare de credinţă) a unui soţ (1 Corinteni 7, 15); - în cazul intrării unuia din soţi în monahism (can. 12 şi 48, Sinodul VI ecumenic).

În mod legal căsătoria se desface prin moartea unuia din soţi. În cultul Bisericii Ortodoxe nu este

nici o rugăciune de desfacere a căsătoriei (Pravila Bisericească, 1940, p. 135). !m. Logodna canonică. „Nu se cuvine a se încuscri cu nici un eretic, ori a da fii sau fiice după ei, dacă nu făgăduiesc să se

facă creştini” (Laodiceea, can. 10 şi 31; Cartagina, can. 29; Sinodul VI ecumenic, can. 72);

„Fetele care au urmat amorezaţilor lor, fără ştirea tatălui (şi fără cununie), curvesc; iar dacă se

împacă părinţii se pare că lucrul ia vindecare, dar nu se vor primi îndată la împărtăşire, ci după 3 ani” (Sf. Vasile cel Mare, can. 26 şi 38);

!71

În încheirea acestui curs ar trebui să spunem că dacă teologul își dorește o familia întemeiată

creştineşte (sau mănăstirea!), aceasta nu se poate face decât prin sfinţirea sa de către Biserică.

Toți duhovnicii se nasc tot într-o familie, au tată şi mamă, iar la rândul lor nasc pe alţii în Hristos.

Părinţii sunt primii cu care nou-născutul intră în contact de aceea, înainte de a fi născători, ei

trebuie să ,,crească’’ mai întâi duhovniceşte pentru că în felul acesta asigură copilului cel mai puternic

reper existenţial duhovnicesc. Legat de tema noastră, afirmăm că duhovnicul ia legătura cu parohia întâi

de toate prin soţia şi copiii pe care i-a dăruit Dumnezeu.

Ca și preoții, teologii trebuie să aibă în chip firesc înclinația de a-i ajuta și iubi pe copii.

Prin aceștia se vede starea lor interioară. Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc care vine în viaţa

părinţilor ca binecuvântare, dar care-l motivează enorm pe teolog. Dacă-i iubește cu anevoie sau se

atașează greu de ei, atunci este o problemă. Teologul ar trebui să se gândească la faptul că într-o zi

poate deveni preotul-duhovnic și că va trebui să le ofere din viaţa sa spirituală.

Teologul poate veghea mai uşor asupra sufletelor celor mici dintr-o parohie. Logica aceasta o

putem extinde şi referindu-ne la societatea noastră care poate să devină sănătoasă, morală şi biologic-

bună, dacă sunt tot mai mulţi viitori-duhovnici buni, teologi cu familii bine și frumos întemeiate.

Prin natura vârstei lor, teologii sunt printre puţinii care se pot lupta cu boala păcatului (Ioan 5, 14),

pot avea parte de o educaţie aleasă şi pot face multe în spirit creştinesc, cu toată seriozitatea dar și

spontaneitatea.

!72