UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI

ŞTIINŢE POLITICE

Conf. univ. dr. Olimpiu Manuel GLODARENCO

- NOTE DE CURS -- NOTE DE CURS -

EDITURA FUNDAŢIEI “ANDREI ŞAGUNA”CONSTANŢA 2007

ISBN

C U P R I N SC U P R I N S

CUVÂNT ÎNAINTE....................................................................................

INTRODUCERE........................................................................................

CAPITOLUL 1. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA. DEFINIŢII ŞI TEORII..................................................................................................1.1. Definiţii ale geopoliticii şi geostrategiei...............................................1.2. Principalele teorii privind geopolitica şi geostrategia................................1.3. Geopolitica, mereu în actualitate..........................................................

9

11

13151739

CAPITOLUL 2. CONTEXTUL INTERNAŢIONAL ACTUAL...........2.1. Vulnerabilităţi ale cadrului geopolitic contemporan.............................2.2. Ameninţări la nivel global....................................................................

434751

CAPITOLUL 3. ASPECTE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL EUROATLANTIC.............................................................3.1. Principalele ameninţări din spaţiul euro-atlantic..................................3.2. Caracteristici ale mediului geostrategic şi tendinţele acestuia..............3.3. Evenimente cu impact geostrategic.......................................................3.4. Câteva consideraţii de ordin geopolitic privind arealul euro-atlantic... 3.5. Concluzii privind situaţia geopolitică şi geostrategică în perimetrul euro-atlantic.................................................................................................

6163646667

71

4

CAPITOLUL 4. PROBLEME GEOPOLITICE ALE FEDERAŢIEI RUSE...........................................................................................................4.1. Riscuri şi ameninţări avute în vedere de Federaţia Rusă......................4.2. Obiectivele geopolitice privind securitatea naţională a Rusiei.............4.3. Interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse în spaţiul european.............4.4. Concluzii...............................................................................................

7577818488

CAPITOLUL 5. SPAŢIUL GEOPOLITIC ŞI GEOSTRATEGIC DIN EUROPA CENTRALĂ.....................................................................5.1. Caracterizare a spaţiului geopolitic.......................................................5.2. Principalele vulnerabilităţi de ordin geostrategic al regiunii................5.3. Riscuri şi ameninţări pentru zona central-europeană............................5.4. Tendinţe geopolitice viitoare................................................................5.5. Concluzii asupra situaţiei geopolitice şi geostrategice din zonă...........

919398

101103104

CAPITOLUL 6. PROBLEME GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL EUROPEI DE SUD-EST...............6.1. Analiză generală asupra mediului geopolitic........................................6.2. Vulnerabilităţile statelor din zona sud-est-europeană...........................6.3. Ameninţările asupra zonei sud-est-europene........................................6.4. Concluzii asupra mediului geostrategic din Europa de Sud-Est...........

107109111117118

CAPITOLUL 7. SPAŢIUL GEOPOLITIC AL ORIENTULUI MIJLOCIU ŞI ORIENTULUI APROPIAT……………………………7.1. Surse de insecuritate specifice zonei.....................................................7.2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului geopolitic şi strategic din Orientul Apropiat şi Mijlociu……………………………………………...7.3. Interese geopolitice regionale………………………………………...7.4. Concluzii privind situaţia geopolitică în lumea arabă...........................

121124

126131135

CAPITOLUL 8 . SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII NEGRE ...8.1. Importanţa politică şi economică a Mării Negre...................................8.2. Probleme militare în spaţiul Mării Negre......................................8.3. Poziţia României în arealul geopolitic şi strategic al Mării Negre.8.4. Iniţiative de securitate în Marea Neagră........................................8.5. Posibile evoluţii şi transformări geopolitice...................................

137139146153158160

CAPITOLUL 9. STATUTUL MINORITĂŢILOR ROMÂNE DIN BALCANI ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL.......................9.1. Statutul minorităţilor din Albania.........................................................

163167

5

9.2. Minoritatea română din Bulgaria..........................................................9.3. Minoritatea română din Croaţia............................................................9.4. Românii din Grecia...............................................................................9.5. Discriminarea românilor din Macedonia..............................................9.6. Relaţia Serbiei-Muntenegru cu minoritatea românească......................9.7. Românii din Turcia...............................................................................

169171172172175177

CAPITOLUL 10 . DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A TERORISMULUI………………………………………………………..10.1. Principalele ameninţări de natură teroristă..........................................10.2. Forme ale terorismului........................................................................10.3. Organizaţii şi structuri teroriste……………………………………...

179182185189

CAPITOLUL 11. GLOBALIZAREA ŞI MEDIUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN………………………………..11.1. Globalizarea – generalităţi…………………………………………..11.2. Curente de gândire în conceptul de globalizare……………………..11.3. Actori ai globalizării...........................................................................

193195201209

BIBLIOGRAFIE........................................................................................ 217

6

7

CUVÂNT ÎNAINTECUVÂNT ÎNAINTE

Cu toate că a existat de la începuturile omenirii, geopolitica a fost conştientizată ca ştiinţă la începutul secolului trecut când, tot mai mulţi gânditori şi teoreticieni au studiat legăturile statornicite între geografie şi politică şi au evidenţiat faptul că deciziile politice sunt, tot mai mult, influenţate de zonele geografice în care sunt aplicate. Din această perspectivă, atât geopolitica, cât şi geostrategia sunt, din ce în ce mai mult, studiate de factorii de conducere statali, dar şi ai marilor concerne economice, pentru optimizarea

Volumul de faţă reprezintă

9

INTRODUCEREINTRODUCERE

umea de astăzi se află într-un proces continuu de globalizare, ce se desfăşoară cu o acceleraţie crescândă. Sporirea vitezei de reacţie la stimuli interni şi internaţionali se datorează,

atât interconectării, din ce în ce mai accentuate, a economiilor naţionale în cadrul sistemelor economice regionale şi globale, cât şi înlocuirii erei nucleare (specifice stadiului avansat al societăţii industriale) cu era informaţională (specifică societăţii postindustriale).

LL

Omenirea este foarte aproape de începutul unei noi ere, care a început cu noul mileniu. Stimulate de sfârşitul războiului rece, numărul şi importanţa schimbărilor care au avut loc în ultimii ani au fost copleşitoare. Conflictul dintre Statele Unite şi U.R.S.S., care, practic, a dat culoare dimensiunilor aspectelor politice, economice şi sociale ale politicii internaţionale timp de o jumătate de secol, a luat sfârşit. Zidul Berlinului a căzut, Uniunea Sovietică s-a destrămat, comunismul s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat, iar Uniunea Europeană şi N.A.T.O. sunt în proces de expansiune. Mai mult, democraţia s-a extins în multe părţi ale lumii, schimbările economice în plan internaţional au sporit şi s-au intensificat, ajungând la un nivel de neatins.

11

În pofida acestor fapte, speranţa că lumea de după războiul rece va fi mai pacifistă s-a năruit, multe conflicte izbucnind sau reactivându-se în diferite zone de război, în special în ţările în curs de dezvoltare. Lucrarea de faţă încearcă să abordeze, în mod succint, modul cum putem aprecia, mai bine, convulsiile politice ale sistemului internaţional cu care ne confruntăm în fiecare zi şi cum s-ar putea anticipa însemnătatea lor ulterioară. Astfel, pentru a înţelege schimbările dramatice ce au loc în zilele noastre în lumea politică şi modul în care acestea vor modela viitorul, trebuie să le analizăm într-un context mai larg, examinând modul în care sistemul politic internaţional s-a schimbat şi modul în care trăsăturile sale au rezistat schimbărilor, abordând conceptele de geopolitică şi geostrategie.

Volumul se adresează studenţilor ce se specializează în ştiinţe politice, fiind doar o introducere, o privire tangenţială asupra câtorva dintre problemele geopolitice şi geostrategice actuale, oferind elemente ce urmează a fi detaliate şi studiate în profunzime în cadrul lucrărilor de licenţă.

În secţiuni distincte, corespunzătoare cursurilor, am definit noţiunile de bază şi am trecut în revistă principalele teorii legate de acestea, trecând, apoi, la descrierea câtorva dintre problemele cu care se confruntă statele europene, grupate pe zone de interese, şi cele din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Un loc aparte în acest cadru l-am destinat locului şi rolului ţării noastre în cadrul geopolitic actual, dar şi aspecte legate de terorism şi globalizare.

Informaţiile cuprinse în acest curs urmează să fie dezvoltate prin lucrul individual al studenţilor asupra bibliografiei de specialitate, care urmează să se materializeze prin referate de cercetare ştiinţifică ce vor fi prezentate în cadrul orelor de seminar.

12

C A P I T O L U L 1C A P I T O L U L 1GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA.

DEFINIŢII ŞI TEORII

1.1. Definiţii ale geopoliticii şi geostrategiei1.1. Definiţii ale geopoliticii şi geostrategiei

analiză a politicii nu poate face abstracţie de spaţiile geografice. A apărut, astfel, ceea ce azi se numeşte geografie politică. Geografia politică

tratează organizarea politică a statelor în concordanţă cu spaţiul geografic, nefiind identică cu geopolitica. Geopolitica nu este politică geografică, nici geografie politică, ci o metodă de analiză geografică în favoarea politicii. Deseori, geopolitica este asociată cu geostrategia, nu numai pentru că ambele sunt legate de spaţiul geografic, ci şi pentru că oamenii nu se pot limita la a le considera ca simple metode de studiu. Geopolitica nu trebuie confundată, încă, cu strategia şi nici cu geostrategia, care descrie determinările geografice ale strategiei.

O

În aceste condiţii, geopolitica se prezintă ca fiind o modalitate de studiere a determinărilor geografice asupra politicii. Este vorba, desigur, de politica internă şi de politica externă a statelor. Se înţelege, a statelor politice, pentru că statul este, la ora actuală, entitatea politică de bază a planetei. De aceea, în analiza acestor determinări geografice, trebuie să se ţină seama de tipul lor şi, mai ales, de modalitatea în care acestea se

15

îmbină şi se combină în ceea ce am putea numi geografia politică. Geografia fizică exercită o influenţă considerabilă asupra infrastructurilor, geografia economică, prin resurse, pieţe, costuri, transporturi etc, determină, în mare măsură, configurarea geografiei politice, geografia demografică impune asupra politicii determinări ce ţin de caracteristicile populaţiilor şi comunităţilor umane, iar geografia istorică îşi pune amprenta asupra politicii prin memorie, percepţii geografice, cutume, mituri şi fantasme. Oamenii trăiesc, deopotrivă, în trecut, în prezent şi în viitor. Trecutul este dat de memoria istorică şi geografică, prezentul se bazează pe realităţile trăite nemijlocit, iar viitorul pe proiecţia lor ştiinţifică, artistică şi politică, de regulă, într-un spaţiu virtual.

Determinările geografice sunt foarte importante fiind, în anumite privinţe, chiar hotărâtoare, mai ales dacă le privim în universalitatea lor.

Geostrategia este, de asemenea, un studiu al influenţei datelor geografice asupra strategiei statelor, alianţelor, coaliţiilor. Este vorba, în principiu, de influenţa acestor date asupra marii strategii, adică asupra strategiei generale a statelor, guvernelor, alianţelor şi coaliţiilor. Cu toate acestea, conceptul este în curs de extindere. Strategia - ca ştiinţă, metodă, sistem de poziţionare a forţelor, mijloacelor şi resurselor în vederea punerii în operă a unei decizii politice - are în vedere, practic, întreaga activitate omenească. De aceea, fiecărui tip de strategie i se asociază un tip de geostrategie, de unde rezultă că avem de-a face cu atâtea tipuri de geostrategii câte tipuri de strategii există. Există geostrategii economice, politice, culturale, informaţionale, militare şi de altă natură, iar epocile care marchează trecerea de la un tip de societate la altul, se caracterizează prin revigorarea studierii influenţei factorilor geografici asupra oricărui tip de strategie. Prin această metodă s-au identificat marile falii strategice între civilizaţii, religii, tipuri de comunităţi, care oferă o viziune mult mai realistă asupra relaţiilor internaţionale, pericolelor ameninţărilor şi riscurilor, şi determinărilor lor geografice. Omenirea nu poate rămâne nicio

16

clipă în echilibru, apărând mereu situaţii complexe, care generează ameninţări ce se cer cunoscute şi contracarate.

1.2. Principalele teorii privind geopolitica şi1.2. Principalele teorii privind geopolitica şi geostrategiageostrategia

1.2.1. 1.2.1. Geopolitica şi geostrategia spaţiului vital şi expansiuniiGeopolitica şi geostrategia spaţiului vital şi expansiunii ermenul de geopolitică a apărut, pentru prima dată, într-un articol publicat în 1910, de suedezul Rudolf Kjellen. Una dintre lucrările sale fundamentale se numeşte Statul ca formă

de viaţă şi a fost publicată în 1916, influenţându-i pe geopoliticienii germani şi, îndeosebi, pe Karl Haushofer.

TT

Karl Haushofer

17

Însă, cel care a ridicat geopolitica la rang de teorie, deci de ştiinţă, a fost germanul Friedrich Ratzel (1844-1904). Principalele sale lucrări sunt Geografia politică (1897) şi Spaţiul vital (1902). Geopolitica s-a dezvoltat, în special, în Germania, datorită situaţiei în care se găsea această ţară la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ea se afla în contrast cu puterea Marii Britanii şi era îngrijorată pentru o eventuală revanşă a Franţei, în urma înfrângerii acesteia în războiul din 1870 şi pierderii Alsaciei şi Lorenei. În acest sens, încurajând Franţa în politica ei colonială, Germania folosea o strategie indirectă, urmărind un triplu scop: să contrapună Franţa Marii Britanii; să profite de pe urma conflictului franco-britanic pentru a-şi realiza propriile ambiţii coloniale; să abată, cel puţin pentru un timp, atenţia Franţei de la problemele continentale. Apogeul acestei politici a fost atins în 1885, la Congresul de la Berlin. Era epoca începutului naţionalismului, a colonialismului şi bătăliei pentru supremaţie şi putere. Era epoca expansionismului politic, deci a expansionismului statelor. Teoria spaţiului vital este, de fapt, teoria expansiunii, astfel că, în Spaţiul vital, publicat în 1902, Ratzel identifica şapte legi ale acestei expansiuni:1. Dezvoltarea culturală impune creşterea spaţială a statelor

avansate, care deţin sisteme de valori, în dauna celor mai puţin avansate;

2. Dezvoltarea spaţială a statului are loc în raport cu puterea sa economică şi comercială, şi în funcţie de ideologia sa, expansiunea fiind o problemă de mijloace şi de voinţă;

3. Expansiunea se realizează prin absorbirea entităţilor politice de mai mică importanţă, printr-o mişcare care se autosusţine;

4. Frontiera este vie; ea marchează limitele temporare ale unui stat, între două faze de expansiune;

5. Logica geografică prevalează asupra oricărei alte consideraţii în procesul expansiunii unui stat;

6. Expansiunea este favorizată de proximitatea unor entităţi mai puţin importante (un stat nu se poate dezvolta dacă vecinii săi sunt la fel de puternici ca el);

18

7. Mişcarea în spaţiul geografic este alimentată de generalizarea expansiunilor (cuceririle teritoriale ale statelor rivale accentuează necesitatea expansiunii proprii).

Friedrich Ratzel

Această teorie, în pofida desconsiderării de după al doilea război mondial a geopoliticii ca ştiinţă, a fost aplicată în toate timpurile şi va fi aplicată mereu, atâta vreme cât vor exista comunităţi politice. Teoria nu se schimbă, modificându-se doar formele şi metodele prin care această teorie se pune în operă. Se schimbă chiar şi unele elemente din cadrul fenomenologiei expansiunii, nu însă şi esenţa ei. Strategia expansiunii - ca metodă de punere în aplicare a teoriei expansiunii - rămâne o strategie politică. De aceea, analiza interdeterminărilor dintre geografie, înţeleasă deopotrivă ca ştiinţă interdisciplinară şi politică, ca ştiinţă, artă şi practică a entităţilor politice,

19

indiferent sub ce formă ar exista acestea (state naţionale, federaţii, alianţe, coaliţii politice, uniuni etc.) trebuie să se facă, indubitabil, pe coordonatele enunţate de Ratzel în 1902, poate golite, puţin, de nota lor agresiv - intempestivă, specifică epocii coloniale.

Multă vreme, aceste coordonate au fost ignorate, sub pretextul că ele au folosit planurilor expansioniste prin mijloace militare (prin război) ale celui de-Al III-lea Reich. Desigur, lumea este îndreptăţită să respingă sau să ignore ceea ce consideră că se constituie în răul din ea. Dar, de aici nu rezultă cu necesitate că realitatea care generează ceea ce, la un moment dat, se consideră ca fiind răul din lume, nu există. Nu se poate elogia cel de-al doilea război mondial, dar războiul respectiv nu are drept cauze principiile spaţiului vital enunţate de Ratzel. Totuşi, se mai crede încă şi astăzi că teoria acestui geopolitician german a alimentat ambiţiile hitleriste. În fond, cam acelaşi lucru s-a spus şi despre Nietzsche, autorul volumului Aşa grăit-a Zaratustra şi a altor scrieri care pledează pentru progresul omenirii, nu pentru decăderea ei.

Este drept, lucrurile nu mai sunt chiar la fel, modificându-se puţin nuanţele. Astăzi nu mai este vorba de expansiune, ci de extindere, nu se mai lărgesc frontierele statelor politice, ci se reunesc entităţile economice, informaţionale, politice şi chiar culturale. N.A.T.O. nu cucereşte, ci îşi lărgeşte arealul. N.A.T.O. nu este însă un stat, ci o alianţă de state suverane. Principiul de funcţionare al Alianţei Nord-Atlantice nu este decizia autoritară a statului cel mai puternic, ci consensul. De asemenea, Uniunea Europeană nu cucereşte stat după stat, ci acceptă în componenţa ei statele care îndeplinesc standardele economice, sociale şi politice, şi doresc să facă parte din această entitate. Globalizarea este cea mai mare expansiune pe care a cunoscut-o, vreodată, omenirea şi, probabil, ultima. Dar, este o expansiune intrinsecă, bazată pe piloni extrem de puternici - economia, informaţia, politica -

20

şi extrem de importanţi, fără de care nimeni nu poate exista pe această lume. Aceşti piloni nu polarizează, ci susţin.

Cât de departe şi, totuşi, cât de aproape este această viziune integraţionistă de unele concepţii care se vehiculează şi azi privind constituirea sau reconstituirea centrelor de putere şi chiar a sferelor de influenţă! Karl Haushofer (1869-1946) pare cel mai acuzat de utilizarea unora dintre principiile geopoliticii celui de-Al III-lea Reich, deşi el însuşi şi familia lui au fost persecutaţi de către nazişti. Fiecare stat puternic, susţinea Haushofer, trebuie să-şi creeze zone de hegemonie. Puterea aparţine Nordului, deci, Nordul trebuie să-şi creeze zone de hegemonie în arealul Sudului prin care să aibă acces la resursele necesare. El numeşte aceste zone Pan-Ideen, noţiune tradusă de Francois Thual şi Aymeric Chauprade prin cuvântul panisme. Prin Pan-Ideen se înţeleg, deopotrivă, vechile entităţi geografice, etnice şi culturale (pan-slavismul, pan-islamismul, pan-turcismul etc.) şi ideea de dominare a grupurilor etnice şi culturale asupra spaţiului lor vital. Ideea lui Huntington în legătură cu cele şapte sau opt entităţi civilizaţionale (sinică, hindusă, niponă, islamică, africană, ortodoxă, occidentală şi, eventual, sud-americană) şi cu statele-nucleu ale acestor civilizaţii se înscrie în acelaşi registru filosofic (e drept, ceva mai nuanţat) cu cea a geopoliticianului german.

Haushofer distingea patru zone esenţiale de hegemonie a Nordului asupra Sudului: o zonă pan-europeană, care acoperea Africa şi care trebuia

să fie dominată, în viziunea lui, de Germania; o zonă pan-americană, dominată de Statele Unite; o zonă pan-rusă care includea Asia Centrală şi subcontinentul

indian; o zonă pan-asiatică, dominată de Japonia, care cuprindea

Extremul Orient, Asia de Sud-Est şi Pacificul de Nord.Aceste zone erau formulate în funcţie de interesele

Germaniei şi ale altor mari puteri (Statele Unite, Marea

21

Britanie, Franţa, Japonia şi Rusia). Lucrurile nu s-au schimbat în mod esenţial în ultima jumătate de secol, dar s-au nuanţat, rezultând noi politici - cele de parteneriate - şi, respectiv, noi strategii, tot de parteneriat, prin care se urmăreşte crearea şi menţinerea unor sisteme viabile şi acceptabile de acces la resurse.

Zbigniew Brzezinski

Lucrarea lui Zbigniew Brzezinski Marele eşichier. America şi restul lumii nu este altceva decât o ilustrare a raporturilor dintre marii actori, pentru crearea unui sistem de acces convenabil şi neîngrădit la resurse. Spre exemplu, în capitolul intitulat Eşichierul eurasiatic, el face o demonstraţie coerentă şi elegantă a unui sistem de dominare, care, în principial, nu se îndepărtează prea mult de viziunile geopoliticienilor tradiţionali. Pe baza principiilor geopolitice

22

referitoare la continentul asiatic (dominarea foaierului perturbator, accesul la resursele energetice, îngrădirea puterii continentale şi a actorilor regionali etc), el arată că geostrategia contemporană în Eurasia se sprijină pe cinci actori strategici şi cinci pivoţi esenţiali. Actorii strategici sunt: Germania, Franţa, Rusia, China şi India, iar pivoţii includ următoarele state: Ucraina, Azerbaidjan, Turcia, Iran şi Coreea de Sud. Actor geopolitic este orice stat care are capacitatea şi voinţa de a-şi exercita puterea şi influenţa şi dincolo de frontierele sale, iar pivot geostrategic, în viziunea lui Brzezinski, este acel stat care are o situaţie geografică sensibilă şi o vulnerabilitate care ar putea influenţa comportamentul actorilor politici şi strategici. Brzezinski este de părere că Statele Unite trebuie să identifice şi să protejeze statele-pivot pentru a-şi apăra propriile interese în zonele respective.

Actorii strategici-cheie din Europa Occidentală sunt, după cum scrie Brzezinski, Franţa şi Germania. Aceştia îşi propun să realizeze Europa Unită. Franţa se ocupă, în special, de zona Mediteranei, iar Germania de cea a Europei Centrale. Marea Britanie este, în concepţia analistului american, un actor strategic în retragere. Rusia ar fi un actor strategic de prim rang, dar foarte incert. China joacă un rol important, prin ambiţiile sale economice şi politice, iar Japonia are o situaţie paradoxală, în sensul că, deşi dispune de mijloacele necesare pentru a deveni rapid un actor de prim plan, poziţia sa regională este fragilă, ceea ce - spune Brzezinski - convine americanilor, iar poziţia Indoneziei, Australiei şi Indiei nu pune probleme. Ucraina şi Azerbaidjanul au un rol important în zonă. În viziunea lui Brzezinski, „soarta Azerbaidjanului şi a Asiei Centrale şi cea a Ucrainei vor dicta situaţia Rusiei de mâine”. Coreea de Sud rămâne un pivot important pentru Statele Unite în Estul Asiei, iar Turcia şi Iranul sunt pivoţi importanţi pe falia strategică islamică. Turcia închide Mediterana şi Marea Neagră, iar Iranul împiedică Rusia să ameninţe interesele americane în Golful Persic. Însă, după actualul război din Irak, deşi americanii au distrus armata lui Saddam Hussein şi regimul dictatorial de la Bagdad,

23

situaţia este deosebit de gravă datorită războiului de gherilă care se desfăşoară aici de mai multă vreme dar, până la urmă, conceptul de progres va învinge şi aici, în această parte de lume încărcată de atâta istorie.

Desigur, Brzezinski se referă la o situaţie geopolitică în concordanţă cu interesele americane. Analiza făcută de el se desfăşoară în perspectivă americană, şi ea a fost făcută înainte de declanşarea războiului terorist şi, implicit, a războiului împotriva terorismului, care, deşi nu schimbă marile interese strategice, aduc elemente cu totul deosebite în reconfigurarea geostrategică a spaţiului asiatic, a zonei Golfului Persic, a Mediteranei şi, în oarecare măsură, a întregii lumi.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Statele Unite ale Americii continuă să fie actorul politic şi strategic numărul unu, cu vocaţie mondială, dar, în acest timp, Uniunea Europeană a devenit un actor economic de mare anvergură, de importanţă mondială, s-au încheiat numeroase parteneriate strategice (Rusia-S.U.A., Rusia-China, S.U.A.-India, S.U.A.-U.E., Rusia-U.E. (în curs de realizare), U.E.-Orientul Mijlociu etc), ceea ce arată o altă faţetă geopolitică a lumii şi o altă strategie a marilor actori.

1.2.2. 1.2.2. Puterea maritimăPuterea maritimăCătre sfârşitul secolului al XlX-lea au avut loc unele mutaţii

strategice deosebit de importante, începând să se adeverească previziunea lui Ratzel potrivit căreia, pe mare, începe declinul Marii Britanii şi creşte puterea Statelor Unite. Americanii şi-au extins influenţa în Pacificul de Nord, au cumpărat Alaska în 1867, au susţinut revolta cubanezilor contra spaniolilor (1895), au achiziţionat Guam, Porto Rico, Hawaii şi Filipine; după încheierea războiului împotriva Spaniei, au realizat Canalul Panama, au creeat statul panamez (1901) şi au deschis canalul în 1914.

Dacă mai toţi geopoliticienii s-au preocupat de spaţiul vital, de spaţiul-pivot, de numeroase alte aspecte care ţin de influenţa spaţiului geografic asupra politicii, de cealaltă parte a oceanului,

24

amiralul american Alfred Mahan (1840-1904) a propus o strategie fondată pe puterea maritimă. Tezele pe care el le-a emis în legătură cu puterea maritimă s-au fundamentat pe o analiză geopolitică originală a situaţiei Statelor Unite şi sunt conţinute în lucrarea The interests of America in Sea Power (1897). El a pledat pentru creşterea puterii maritime a Statelor Unite în scopul realizării dominaţiei mondiale. În cucerirea puterii maritime se impun, după Mahan, trei imperative: asocierea cu Marea Britanie, pentru controlul total al

spaţiului maritim; constrângerea Germaniei la un rol continental, interzicându-i-se

controlul mărilor; realizarea unei apărări coordonate de americani şi de europeni.

Alfred Mahan

Acest lucru urma să se realizeze, deopotrivă, prin stăpânirea strâmtorilor şi a punctelor vitale, şi prin construirea unei flote puternice capabilă să realizeze stăpânirea mărilor. Mahan este cel care a vorbit, pentru prima dată, de pericolul galben, susţinând că pericolul care va ameninţa, în viitor, Statele Unite va fi reprezentat de

25

creşterea puterii Japoniei. Această previziunea se făcea înaintea victoriei japoneze de la Tushima, din 1905, împotriva flotei ruseşti, iar atacul japonez de la Pearl Harbor a confirmat, pe deplin, justeţea concluziilor geopoliticianului şi, deopotrivă, geostrategului american.

1.2.3. 1.2.3. Teoria Teoria pivotuluipivotului Una dinte cele mai realiste analize asupra configuraţiei

geopolitice şi geostrategice a lumii începutului de secol, din perspectivă istorică, a realizat-o Halford J. Mackinder (1861-1947) în The Geographical Pivot of History (1904). Aici, el a definit un heartland (Germania), care ameninţa puterea maritimă a Marii Britanii. În 1943, acest pivot s-a mutat mai spre est. Mackinder a subliniat unitatea geografică şi geostrategică a continentului european şi a celui asiatic, complementaritatea dintre mare şi uscat, dintre populaţiile maritime şi cele continentale.

Halford John Mackinder

Discuţia privind rolul confruntării dintre populaţiile continentale şi cele maritime, ca izvor al marilor realizări sau

26

marilor catastrofe, sau cel al confruntării dintre populaţiile migratoare şi cele sedentare, a fost şi este încă în atenţie. Cert este că, în evoluţia societăţii omeneşti, cu toate nelipsitele ei probleme, este greu să fie identificate şi ierarhizate priorităţile diferitelor epoci istorice. Principiul complementarităţii şi cel al luptei pentru resurse sunt, însă, permanente în viaţa comunităţilor umane şi nu vor dispărea, probabil, decât o dată cu oamenii.

Descoperirea rutei prin sudul Africii spre Indii a permis să se realizeze legătura dintre navigaţiile costiere occidentale şi orientale ale Eurasiei. Revoluţia începută de marii navigatori din vremea lui Columb a adus creştinătăţii maximum de putere. Este vorba de acel tip de putere care se proiectează pe mare sau peste mare, prin mijloace maritime şi terestre, ce precede mobilitatea aeriană. După cea efectuată de popoarele nomade din foaierul perturbator (care erau războinici călare), încă din antichitate, aceasta a fost a doua mare revoluţie săvârşită în domeniul mobilităţii armatelor. Ea a fost realizată, în principal, pe mare (iar Mackinder, ca britanic, a remarcat rolul deosebit al acesteia), dar şi pe uscat (este vorba de punerea în aplicare a numeroaselor invenţii care începuseră încă din vremea Renaşterii). Cea de a treia mare revoluţie urma să fie realizată tot în secolul al XX-lea, prin deschiderea liniilor aeriene şi dotarea armatelor cu aviaţie.

Până la descoperirea şi deschiderea căilor navale, Europa era strânsă între ameninţările nomazilor, care îi erau superiori în mobilitate, zona deşertică din sud şi oceanul necunoscut. Din momentul deschiderii acestor căi, s-a dezvoltat mobilitatea navală şi, prin aceasta, raporturile dintre Europa şi Asia s-au schimbat, Europa devenind expansionistă. Eurasia, cum o numea Mackinder, este, a fost şi va fi mereu o regiune-pivot a politicii mondiale. Începuse, astfel, acţiunea de a se acoperi această suprafaţă imensă cu o reţea feroviară. Rusia - spune Mackinder - a înlocuit, în această viziune a

27

pivotului asiatic, Imperiul Mongol. Aceasta exercită aceleaşi presiuni ca Imperiul lui Gingis Han de odinioară asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Indiei şi Chinei şi înlocuieşte raidurile centrifuge ale popoarelor din stepă. Rusia ocupă în lume aceeaşi poziţie pe care o ocupă Germania în Europa, fiind în măsură să lovească în toate direcţiile şi putând fi lovită din toate direcţiile, în afară de cea din nord. S-a debarasat de Alaska, pentru că nu dorea să aibă posesiuni dincolo de mare, în aceeaşi măsură în care Marea Britanie dorea să aibă supremaţia Oceanului planetar.

Bulversarea echilibrului de putere în favoarea statului-pivot, având ca rezultat expansiunea spre marginile Eurasiei, ar permite utilizarea vastelor resurse continentale pentru construcţia navală şi realizarea unui imperiu mondial. Acest lucru ar fi posibil - spune Mackinder -, dacă Germania s-ar alia cu Rusia. Chestiunea Orientului Apropiat, cea a Orientului Mijlociu şi cea a Extremului Orient sunt legate de echilibrul instabil al puterilor interioare şi celor exterioare în aceste părţi ale creşterii marginale în care puterea locală este actualmente mai mult sau mai puţin neglijabilă.

Dar, dacă China, organizată de japonezi, ar distruge Imperiul Rus şi ar cuceri teritoriul lui, acest lucru ar crea o altă mare ameninţare pentru libertatea lumii, pericolul galben.

Războaiele duse de Anglia în Africa de Sud şi de Rusia în Manciuria au dat naştere ideii de expansiune în imensitatea asiatică, la o distanţă comparabilă, prin care se evocă acelaşi contrast între Vasco da Gama care, la sfârşitul secolului al XV-lea, a ocolit Capul Bunei Speranţe, în drumul său spre Indii, şi cavalcada lui Yermak Cazacul, în fruntea cavalerilor săi, în Ural şi Siberia, la începutul secolului următor; la fel şi populaţiile nomade, de-a lungul Antichităţii şi Evului Mediu, care au inundat subcontinentul India, Peninsula europeană, Orientul Mijlociu şi China.

Mackinder a folosit termenul de heartland, cu sensul de

28

regiune-pivot sau stat-pivot, de inimă terestră, pe care-l folosise şi în 1904. Heartland-ul este partea de nord şi din interior a Eurasiei, acesta întinzându-se de la ţărmurile Oceanului Arctic la deşerturile Asiei Centrale şi, spre vest, până la un aliniament care se situează undeva între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Conceptul nu permite o definire precisă pe hartă, întrucât se fundamentează, în opinia lui Mackinder, pe trei aspecte distincte de geografie fizică (cea mai vastă câmpie a lumii, fluvii navigabile şi zona de prerie care a oferit condiţii ideale pentru dezvoltarea unei mari mobilităţi la populaţiile nomade). Apoi, este vorba de linia de despărţire a apelor (unele curg spre Oceanul Arctic, altele spre sud sau spre est (continentale), orientată est-vest, ea însăşi reprezentând un heartland. La sud de această linie muntoasă se întinde o zonă de prerie, care compensează lipsa mobilităţii navale cu un alt tip de mobilitate. Acest heartland a corespuns cu teritoriul U.R.S.S. pe axa Strâmtoarea Bering - România (9.000 kilometri). Această linie are anumite particularităţi, fiind tangentă la spaţiul mongol şi, la 5.000 de kilometri, de strâmtoarea Bering, traversând Fluviul Ienisei.

La est de acest fluviu - spunea Mackinder - terenul este, în general, muntos şi brăzdat de fluviul Lena. De aceea, acest fragment este numit de autor lenaland (ţinutul fluviului Lena). Rusia lenaland-ului avea, la vremea aceea, o suprafaţă de nouă milioane de kilometri pătraţi, dar populaţia nu depăşea zece milioane de locuitori, dintre care şase milioane se aflau de o parte şi de alta a căii ferate transcontinentale Irkutsk-Vladivostok.

La vest de Ienisei, se afla Rusia heartland-ului, o câmpie care se întinde pe mai bine de şase mii de kilometri de la nord la sud şi pe şase mii de kilometri de la est la vest. Populaţia acestui heartland depăşea deja, la acea dată, 170 de milioane de locuitori. (Federaţia Rusă de azi are o populaţie de 148 milioane locuitori).

Mackinder a prezentat valorile strategice ale heartland-ului rusesc, comparându-l cu cel francez. În jurul pivotului francez s-a desfăşurat primul război mondial. El a început pe aliniamentul

29

Vosge, Marea Nordului, pe 450 de kilometri. În prima parte a războiului, francezii s-au retras până pe Marna, iar în 1918, către sfârşit, frontul a înaintat în jurul aceluiaşi aliniament-pivot. În 1918, în faţa marii ofensive germane, frontul a reculat, dar Franţa avea suficient spaţiu strategic pentru o apărare în adâncime şi pentru o retragere strategică. Acelaşi lucru l-a făcut şi Rusia în cel de-al doilea război mondial. Armata rusă s-a retras spre lenaland, înapoia fluviului Ienisei, în acele spaţii naturale protejate. Numai că, Rusia Sovietică avea o populaţie de patru ori mai numeroasă şi frontiere de patru ori mai întinse ca ale Franţei. Rusia a început al doilea război mondial aproximativ în aceleaşi condiţii în care l-a început Franţa pe primul. Înapoia marilor bariere naturale, în heartland şi lenaland, dispunând de bogate resurse, Rusia şi-a dezvoltat industria, astfel că, în 1938, Rusia avea aceeaşi producţie de fier ca Statele Unite, iar în ceea ce priveşte producţia de petrol ocupa locul doi în lume. Se aprecia, la vremea respectivă, că resursele din bazinele miniere de la Kuzneţk şi Krasnoiarsk puteau satisface nevoile lumii întregi timp de 300 de ani.

Mackinder a concluzionat că, dacă Uniunea Sovietică urma să învingă Germania în cel de-al doilea război mondial, ea ar deveni cea mai puternică forţă din lume. Heartland-ul este cea mai mare fortăreaţă naturală de pe planetă. Pentru prima dată în istorie, această fortăreaţă are o forţă militară suficientă calitativ şi cantitativ. Aceasta era imaginea pe care o constata Mackinder în timpul celui de-al doilea război mondial. El nu a mai apucat, însă, să analizeze şi consecinţele. Se crea pericolul, conform teoriei heartland-ului, ca Uniunea Sovietică să-şi continue expansiunea, în vederea dominării lumii. De aceea, ţările maritime, sprijinindu-se pe zonele off-shore şi pe marginile continentului eurasiatic, au aplicat o altă teorie, cea a rimland-ului, elaborată de Nicholas Spykman. Astfel, a apărut o nouă frontieră, care a durat mai bine de o jumătate de secol, şi care urmărea limitarea, îngrădirea şi distrugerea puterii sovietice.1.2.4. 1.2.4. Teoria Teoria rimland-rimland- uluiului

30

Americanii nu sunt adepţii strategiilor indirecte. Aceste strategii sunt pentru cei săraci, pentru cei care nu au mijloace, pentru cei slabi. În viziunea lor, trebuie descoperite şi lovite, în mod direct, punctele vitale şi centrele de greutate ale inamicului. Pe ei nu îi interesează strategiile şi stratagemele inamice, ci doar capacitatea de a distruge punctele vitale ale acestuia. O astfel de concepţie asupra războiului şi confruntării rezultă din caracteristicile principale a societăţii americane - puterea, supremaţia tehnologică, sinceritatea, spiritul practic şi eficienţa -, din filosofia pragmatică americană. E drept, după declanşarea războiului împotriva terorismului, americanii şi-au mai nuanţat această concepţie, acceptând şi strategiile indirecte. De fapt, ei au mai folosit, cândva, o astfel de strategie indirectă. Lui Nicholas Spykman (1893-1943) i se datorează una dintre aceste strategii indirecte care s-a bucurat de mare succes în perioada Războiului Rece, strategia îndiguirii. Cele două lucrări esenţiale care stau la baza acestei strategii sunt: America's Strategy in World Politics şi The Geography of the Peace (1942).

Dezvoltarea navigaţiei maritime şi descoperirea rutelor Indiei şi Americii au determinat, în concepţia lui Spykman, politica mondială din secolul al XX-lea. Spaţiul maritim joacă rolul cel mai important în procesul de mondializare care începe o dată cu descoperirea acestor mari rute. Rimland-ul (inelul maritim) este un factor de putere. Imperiul roman, cel rus şi cel chinezesc au lăsat imaginea unor uriaşe forţe terestre care au dominat întinderi nesfârşite şi contigue. Astăzi, scrie Spykman, oceanul a devenit o mare arteră de comunicaţii şi, de aceea, ne găsim în faţa unei structuri noi: o mare putere şi o întindere imensă. Imperiile britanic, francez, japonez şi forţa maritimă a Statelor Unite au contribuit la evoluţia unei lumi moderne care reprezintă un domeniu unic pentru interacţiunile forţelor politice. Forţa maritimă a făcut posibilă concepţia continentului eurasiatic ca entitate, şi tot forţa maritimă domină relaţiile între Lumea Nouă şi Lumea Veche.

Geopoliticianul german Haushofer a reluat interpretarea dată de Mackinder şi a adaptat-o trebuinţelor sale particulare.

31

El a adus în discuţie cursurile fluviilor, lanţurile muntoase, zonele de presiune politică. Este vorba, în acest caz, de acele centre de putere despre care vorbea Mackinder (Germania şi Rusia). Haushofer a trecut sub tăcere elementele de topografie, indispensabile într-o analiză geopolitică, dar Spykman nu le-a omis. Cu ajutorul lor, el a făcut următorul contur al continentului eurasiatic: câmpia centrală delimitată la nord de ocean şi un semicerc muntos la est, la sud şi la vest. Dincolo de această centură muntoasă, se găsesc regiunile costiere formate din câmpii separate de contraforturi care coboară până la mare.

Câmpiei continentale centrale i se poate asocia numele de heartland, care corespunde, după Spykman, teritoriului fostei U.R.S.S. (aproximativ, al Rusiei de azi). Dincolo de obstacolele muntoase, regiunea costieră pe care Mackinder o numise cornul interior a fost desenată de Spykman ca fiind rimland, deci regiune marginală. Centura maritimă, marginală şi mediteraneană, care separă continentele de oceane, constituie un fel de bulevard periferic care permite legarea tuturor regiunilor între ele prin intermediul puterii maritime. Dincolo de această centură se întind insulele şi continentele off-shore (de larg), Marea Britanie, Japonia, Africa şi Australia, care constituie cornul exterior. Centura oceanică şi Lumea Nouă transoceanică completează, din punct de vedere geografic, acest tablou, pe care Spykman l-a detaliat, analizând semnificaţia fiecărei regiuni în parte ca putere potenţială şi ca politică de securitate generală.

Importanţa heartland-ului a fost remarcată, pentru prima dată, de Mackinder, în legătură cu concepţia sa privind valoarea unei poziţii centrale care are linii de comunicaţii puternice, unificate prin progresul transporturilor terestre. Acestea au intrat în competiţie cu liniile de comunicaţii maritime. Prin aceste căi de comunicaţii şi transporturi au fost transformate în zone puternice inclusiv stepele, considerate a fi slabe din punct de vedere economic. Nu s-a confirmat, însă,

32

ipoteza lui Mackinder potrivit căreia heartland-ul este sau va deveni centru mondial de comunicaţii, de mobilitate şi de potenţială putere, probabil şi pentru motivul că, sesizându-se din vreme această posibilă evoluţie, celelalte puteri ale lumii, luând act, au aplicat un fel de strategie intrinsecă a limitării şi îndiguirii puterii heartland-ului. Productivitatea agricolă a Rusiei se află în partea europeană şi nu în cea asiatică, siberiană. Zăcămintele exploatabile de carbon, fier şi hidrocarburi se află la vest de Ural, iar cele din Siberia, în vremea aceea de început de secol, ca şi în tot secolul al XX-lea, n-au avut o prea mare importanţă. Calea ferată, reţeaua rutieră şi cea aeriană au creat un nou concept de mobilitate în masa eurasiatică, dar borduirea ei cu obstacole greu de trecut creează, şi va crea şi în continuare, probleme. Se adaugă temperaturile foarte scăzute, zonele îngheţate, cele muntoase etc.

Zonele rimland-ului (Afganistan, Tibet, Sinkiang şi Mongolia), care sunt contigue heartland-ului, prezintă condiţii şi mai grele de comunicaţii.

Există o lege potrivit căreia puterea este invers proporţională cu distanţa. De aceea, Spykman a apreciat că Asia va rămâne, neîndoielnic, o regiune cu un potenţial slab. Mackinder definea importanţa acestei zone în termeni de poziţie. O armată care operează în centrul heartland-ului va avea mai puţine probleme decât cea care operează în exteriorul acesteia. Ruşii au experienţa bătăliei navale de la Tsushima, când flota lor a fost nevoită să opereze pe liniile maritime (care erau exterioare heartland-ului), ajungând la locul bătăliei epuizată, după şase luni de marş.

Marea Britanie, putere maritimă, controlează rimland-ul prin linii exterioare, în timp ce Rusia îl controlează prin linii interioare. Controlul pe linii interioare este avantajos, dar, dacă unul dintre punctele de pe circumferinţă devine, la rândul lui, centrul unui alt cerc de comunicaţii, atunci puterea de influenţă

33

a heartland-ului scade. Dacă forţele de apărare a exteriorului (China, India, Afganistan etc.) vin din Marea Britanie, este clar că vor fi mari dificultăţi, dar dacă astfel de forţe sunt generate la faţa locului, lucrurile se modifică substanţial.

După Mackinder, cornul intern al statelor amfibii care înconjoară heardand-ul este compus din trei secţiuni: zona costieră europeană, zona deşertică arabă medie şi orientală şi zona musonică asiatică. Cea de-a treia zonă - credea Spykman (în mod justificat, desigur) - nu constituie o entitate decât dintr-un singur punct de vedere, acela al Marii Britanii, ca putere maritimă (unitatea climatică, adică existenţa musonului). De asemenea, teritoriul respectiv este protejat de bariera sudică a heartland-ului (Himalaya, Tibet, regiunea muntoasă Sinkiang), dar aceasta nu este, însă, suficient. Lanţul Birmaniei şi Indochinei separă China şi India, aceste două mari centre culturale. Faptul că budismul a ajuns în China (din India), trecând prin Sinkiang şi Thailanda, arată că, de-a lungul timpului, relaţiile dintre cele două centre de pe rimland s-au menţinut greu. Cele două mari centre ale culturii orientale au rămas izolate între ele; singurele contacte s-au menţinut în domeniul cultural şi în cel intelectual. Subcontinentul indian şi oceanul adiacent fac parte dintr-o categorie geopolitică diferită de cea a Chinei.

Cele două mari centre vor evolua în mod diferit, legate între ele prin partea inferioară a peninsulei indochineze (prin calea terestră şi prin cea aeriană) şi prin Singapore, pe calea maritimă, de unde rezultă că „Mediterana” asiatică va continua să aibă o mare semnificaţie pentru strategia politică a lumii asiatice independente, aşa cum a fost în epoca încercuirii de către forţele maritime occidentale.

Spykman a considerat că rimland-ul regiunii asiatice trebuie înţeles ca o zonă intermediară între heartland şi mările periferice, ea funcţionând ca o zonă-tampon în spaţiul de conflict între puterile maritime şi cele terestre. De-a lungul istoriei, această zonă a trebuit

34

să lupte atât împotriva puterii terestre a heartland-ului, cât şi împotriva puterii maritime a insulelor off-shore (Marea Britanie şi Japonia). Natura sa amfibie se află la baza problemelor sale de securitate.

Heartland-ul de sud este zona deşertică a Africii (heartland-ul de Nord se află în spaţiul eurasiatic). Heartland-ul de Sud diferă de cel din nord printr-o trăsătură fundamentală, aceea că nu adăposteşte nicio putere politică şi nu are un potenţial care să-i fie propriu. Heartland-ul de Sud nu a exercitat, niciodată, o presiune spre exterior, în direcţia cornului costier, deci nu are, la nivel mondial, aceeaşi importanţă ca heartland-ul de Nord.

Australia şi Africa sunt considerate două continente off-shore, dar importanţa lor este limitată datorită condiţiilor climatice care le reduc capacitatea de producţie.

Iată doar câteva analize geografice (limitate, desigur, la mari coordonate) în folosul politicii. Pornind de aici, marii actori ai lumii îşi aleg acea atitudine care să le asigure influenţă şi putere. Aceste două obiective - influenţa şi puterea - nu pot fi privite, tratate şi realizate decât dacă se ţine seama de toate determinările şi de toate condiţiile concrete, între care cele geografice joacă un rol foarte important. O vreme, s-a crezut, chiar, că ele sunt cele mai importante, întrucât, la urma urmei, totul se desfăşoară în spaţiul geografic.

Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au devenit adversari imediat după cel de-al doilea război mondial Mai mult, Statele Unite nu doreau să rupă legătură cu Uniunea Sovietică, iar discursul de la Fulton din 1946, prin care Churchill pomenea de cortina de fier, nu a fost bine primit. Situaţia s-a schimbat după 1947, datorită începerii expansiunii politice şi teritoriale a Uniunii Sovietice. O astfel de expansiune a creat îngrijorare în rândul americanilor, a amintit de teoria lui Mackinder privind expansiunea în jurul pivotului continental, dar şi de cea a lui Spykman, care venea cu o soluţie pentru limitarea acesteia. Doctrina Truman propunea limitarea expansiunii comunismului prin orice mijloace, apărând,

35

astfel politica de îndiguire, căreia îi corespunde, bineînţeles, o strategie de îndiguire (scopul unei strategii este acela de a pune în operă o decizie politică). Această politică trebuia să fie realizată pentru lumea liberă şi prin lumea liberă. Mijlocul economic cel mai eficient pentru realizarea unei astfel de politici l-a constituit Planul Marshall, care permitea realizarea concomitentă a două obiective: combaterea comunismului şi conversiunea economiei de război americane în economie de pace.

Planul Marshall a fost o armă economică deosebit de eficientă aplicată într-un spaţiu geografic imens, menită să asigure o schimbare radicală a raporturilor existente la acea dată. Era vorba de un ajutor financiar substanţial, însoţit de condiţionarea cumpărării de produse americane. Evident, U.R.S.S. s-a opus acestui plan şi a interzis ţărilor est-europene, aflate în sfera sa de influenţă, să beneficieze de acest ajutor. Planul a fost acceptat de 17 ţări vest-europene care au creeat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.).

Ţările care au beneficiat de Planul Marshall

Începând cu 1949, americanii au trecut la o nouă strategie,

36

care a jucat un rol foarte important până în zilele noastre: strategia de pact. În 1949 s-a creeat Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), în 1954, au luat fiinţă ANZUS şi OTASE. Pactul de la Rio a strâns legăturile dintre Statele Unite şi ţările din America Latină, iar Pactul de la Bagdad a reunit Turcia, Irakul, Iranul, Pakistanul şi Marea Britanie. Aceste alianţe au pus în aplicare teoria lui Spykman privitoare la activarea rimland-ului, realizând încercuirea Uniunii Sovietice, deci a pivotului asiatic, şi împiedicarea extinderii comunismului.

Statele membre N.A.T.O.

În continuarea acestei politici, au fost instalate baze militare americane puternice pe rimland, în jurul U.R.S.S. În aceste condiţii a început, în 1950, sub egida O.N.U., războiul din Coreea, şi tot în aceeaşi perioadă, Eisenhower şi John Foster Dullas au propus să se treacă de la politica şi strategia de îndiguire la o strategie de paralizare, de distrugere a comunismului, deci a Uniunii Sovietice. Nu a fost, însă, posibil, întrucât, în 1949, sovieticii s-au dotat cu bomba atomică, iar în 1953, cu bomba cu hidrogen. Din acest moment, o confruntare militară ar fi devenit catastrofală, deci inacceptabilă, luând naştere, astfel, un echilibru militar strategic îndelungat. Totuşi, strategia de îndiguire economică, politică, tehnologică şi informaţională continuă, fiind însoţită de o ofensivă politică, socială, tehnologică, psihologică şi informaţională care, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, s-a soldat printr-o victorie fără câştigători,

37

prin spargerea bipolarităţii şi apariţia unor noi ameninţări, predominant asimetrice.

1.2.5. 1.2.5. Teoria frontiereiTeoria frontierei Cea mai complexă şi cea mai complicată problemă a

tuturor timpurilor a fost şi a rămas cea a frontierei. Există o mulţime de teorii şi de opinii în această privinţă. Unii privesc frontiera ca pe un proces natural, alţii o consideră un efect al acţiunii umane; este vorba de frontiere naturale şi frontiere artificiale, de frontiere convenţionale şi frontiere impuse, de frontiere economice, politice, ideologice, ştiinţifice şi chiar psihologice. Practic, există atâtea frontiere câte comunităţi şi activităţi omeneşti există. Frontiera delimitează, separă şi uneşte sau reuneşte, opune sau alătură. Geopolitica lumii este, în primul rând o geopolitică a frontierei. Există o frontieră a pivotului continental al lui Mackinder, frontiere ale cornului marginal al lui Spykman, frontiere ale civilizaţii, dar şi frontiere ale unor interese, care se impun prin anumite politici (frontierele impuse de conceptul de îndiguire, adică frontierele îndiguirii). Frontierele economice le depăşesc şi le devansează, adesea, pe cele politice, iar frontierele ştiinţei se situează undeva, la limita descoperirilor şi a puterii noastre de înţelegere.

Există o ofensivă permanentă a frontierelor, o expansiune permanentă a spaţiilor tari (care sunt tari, datorită oamenilor), o revărsare peste margini a progreselor tehnologice, informaţionale etc. Această viziune nu justifică teoria spaţiului vital, ci pe cea a interconexiunii universale, a devenirii permanente, dar incerte, a sistemelor dinamice complexe, modelată de teoria haosului.

Unul dintre cei care s-au aplecat asupra problematicii frontierei în context geopolitic este Jacques Ancei (1879-1943), în lucrările Geopolitique (1936) şi Geographie des frontieres (1938). El nu s-a ocupat, pur şi simplu, de teoria frontierei, ci mai ales de modul în care geografia condiţionează formarea

38

naţiunilor şi a sentimentului naţional. Întrucât el a trăit în perioada consolidării naţiunilor, este normal ca problematica geopolitică a frontierelor să fie strâns legată de cea a naţiunilor. El susţinea că frontiera este impusă fie de natură, fie de echilibrul atins de două grupuri umane. Geografia politică, geografia umană şi geografia istorică sunt cele care impun o anumită dinamică a frontierei. El a întreţinut o corespondenţă bogată cu germanul Haushofer pe această temă, deşi concepţiile lor erau opuse, geopoliticianul german susţinând predominanţa factorului geografic natural în filosofia şi fizionomia frontierei.

1.3. Geopolitica, mereu în actualitate1.3. Geopolitica, mereu în actualitate

n 1950, istoricii francezi şi cei germani au hotărât să elimine geopolitica din învăţământul universitar. În noua configuraţie a continentului european, Franţa şi Germania

urmau să se apropie foarte mult, să-şi reunească eforturile în vederea unei resurecţii europene. Ori, mai toate teoriile geopoliticienilor germani, şi nu numai, opuneau spaţiul francez celui german, ţările maritime celor continentale, ţările off-shore celor de pe rimland etc. Blocul de Est nici nu dorea să audă de geopolitică, aşa cum nu dorea să audă de cibernetică, de genetică şi de alte ştiinţe care înfloreau în noile determinări ale tehnologiei şi deschiderilor spre viitor. Deşi geopolitica nu se preda în universităţi, ea exista în realitate, atât în Est, cât şi în Vest. În Est, Uniunea Sovietică acţiona în termeni de pivot strategic, lărgindu-şi continuu sfera de influenţă, în timp ce unele ţări de pe rimland se opuneau expansiunii acesteia, nu neapărat pentru că americanii trecuseră la aplicarea unei strategii de îndiguire. Ruptura dintre China şi Uniunea Sovietică, cea dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică şi chiar cea dintre România şi Moscova sunt expresii ale insuficienţei

ÎÎ

39

explicării raporturilor dintre entităţi umane doar prin ideologie. Cauzele acestor realităţi nu puteau fi descoperite decât printr-o analiză în termeni geopolitici. Determinările venite dinspre geografia politică, geografia economică, geografia umană, geografia istorică, geografia civilizaţională, geografia etnică etc. erau mult mai puternice decât în oricare epocă istorică şi, ca atare, geopolitica nu mai putea fi ignorată.

Aceste determinări, la care se adăugau efectele ofensivei frontierei informaţionale, politice, ideologice a democraţiilor occidentale împotriva comunismului rigid şi totalitar, soldate cu dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991, au readus în atenţie analiza geopolitică în relaţiile internaţionale. Deja prin anii 1980, Yves Lacoste, spre exemplu, milita convingător pentru reabilitarea geopoliticii, cel puţin în Franţa. Această acţiune s-a conjugat cu alte atitudini. Lucrarea lui Francis Fukuyama Sfârşitul istoriei reprezintă un fel de semnal al sfârşitului relaţiilor internaţionale bazate pe ideologie. Ideologia s-a sfârşit, şi totuşi, nu s-a sfârşit, pentru că Samuel P. Huntington, în celebra sa lucrare Ciocnirea civilizaţiilor, a readus în atenţie un nou tip de ideologie, cea culturală. Şi, chiar dacă nu există aşa ceva, războiul nefiind un produs al civilizaţiilor, ci al intereselor, analiza geopolitică nu poate face abstracţie de influenţa spaţiului civilizaţional asupra comportamentului oamenilor şi entităţilor umane.

Spargerea bipolarităţii, crearea de noi falii strategice, războiul terorist declanşat la 11 septembrie 2001 şi cel împotriva terorismului, competiţia pentru resurse, dezvoltarea fără precedent a armamentelor, definirea de către americani a unei axe a răului readuc în filosofia şi fizionomia relaţiilor internaţionale importanţa analizei geopolitice şi a celei geostrategice. Cu alte cuvinte, astăzi, nu poate exista politică eficientă fără geopolitică eficientă şi strategie fără geostrategie. În epoca reconstruirii lumii, a unei ordini noi, geopolitica şi geostrategia devin metode importante în configurarea acelor

40

politici şi acelor strategii care să proiecteze noua arhitectură a unor stâlpi de susţinere a civilizaţiei societăţii de tip informaţional. Astăzi, parteneriatele strategice transformă competiţia pentru supremaţie mondială într-o competiţie pentru resurse şi pentru crearea unui mediu de securitate favorabil marilor proiecte ale globalizării planetei. Aceste parteneriate au, însă, mare nevoie de o justificare geopolitică şi de o dimensiune relevată de analiza geostrategică.

41

C A P I T O L U L 2 C A P I T O L U L 2 CONTEXTUL INTERNAŢIONALCONTEXTUL INTERNAŢIONAL

ACTUALACTUAL

xistenţa modernă a naţiunilor şi statelor, a ansamblului planetei noastre, presupune un permanent avans al cunoaşterii, capacitate de a analiza şi prognoza, spirit de adaptare şi

acţiune anticipativă. În acest context, realizarea securităţii în multiplele ei ipostaze reprezintă o condiţie obligatorie a supravieţuirii şi dezvoltării sistemelor social-politice. În mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociaţi interesului naţional şi cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării, vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor, ameninţărilor la nivelurile local, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de securitate include, de obicei alegerea politică, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional, şi tot mai presant, ameninţările.

EE

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit în anii 1990 -1991, U.R.S.S. şi Iugoslavia s-au dezmembrat, N.A.T.O. şi U.E. s-au extins spre est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (de fapt între Baltica şi Marea Neagră), U.E. accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu S.U.A., Federaţia Rusă şi-a redus influenţa politico-militară, China şi India aspiră la rangul de

45

superputeri politico-economice; S.U.A. rămân, încă, singura hiperputere (economică, tehnologică, politică şi militară), globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare / concurenţă internaţională), se amplifică revoluţiile în informatică, biologie, ştiinţele exacte, tehnologie, în exploatarea spaţiului cosmic, armele devin tot mai puternice şi mai inteligente etc. Cunoaşterea avansează în ritmuri ameninţătoare, cunoştinţele se difuzează rapid şi pe spaţii extinse, evenimentele se înlănţuiesc ameţitor şi derutant, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societăţile tradiţionale pre-industriale, economiile naţionale şi regionale, mentalităţile şi comportamentele sociale se remodelează, civilizaţiile se întrepătrund şi confruntă, totul pare a se mişca inexorabil pe traiectoria statului global. Vechi actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională; alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi O.N.G.-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart prima scenă a lumii. La început de mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă, într-un fel, cel puţin trei lumi continuă să coexiste (în curs de industrializare-modernizare, industrială, post-industrială, în conformitate cu o terminologie deja consacrată).

Contextul geopolitic al lumii actuale este marcat de numeroase vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări.

46

2.1. Vulnerabilităţi ale cadrului geopolitic2.1. Vulnerabilităţi ale cadrului geopolitic contemporancontemporan

ulnerabilităţile se asociază cu resursele materiale existente, condiţiile de mediu, cu multiple ipostaze ale naturii şi comportamentului actorilor statali şi nonstatali.VV

2.1.1. 2.1.1. Resursele energetice şi de materii primeResursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate inegal pe suprafaţa planetei. Expansiunea industrială şi globalizarea economică acţionează ca devoratoare de materii prime şi produse energetice. Energetica se bazează pe combustibili fosili şi nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt S.U.A., China şi U.E. Consumurile mondiale de ţiţei brut tind spre 50 milioane barili / zi (extracţie de 21 milioane de barili / zi din regiunea Golfului), încă de la începutul secolului XXI; cel de gaze naturale a atins aproximativ 2.500 miliarde m3 în 2000, la rezerve estimate de 160.000 miliarde m3. Consumul de cărbune solid a evoluat spre 2.200 milioane tone în 2000.

În regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Caspica şi Asia Centrală de 7%, iar Federaţia Rusă de aproximativ 5% (51 miliarde barili). Venezuela se detaşează cu 63 miliarde barili, Kuweitul cu 97 miliarde, Iranul cu 94 miliarde, Emiratele Arabe Unite cu 80 miliarde. Federaţia Rusă şi Arabia Saudită extrag în jur de 8 milioane barili / zi. În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000 miliarde m3, urmată de Iran – 24.000 miliarde m3, Qatar – 17.000 miliarde m3, Arabia Saudită – 6.000 miliarde m3, Emiratele Arabe Unite – 6.000 miliarde m3, S.U.A. şi Algeria – 5.000 miliarde m3, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia, Australia, Malaiezia între 4.200 – 2.200 miliarde m3.

Suprafeţe împădurite acoperă 3.856,1 miliarde ha, dar

47

tăierile masive şi abuzive s-au intensificat în America Latină, Africa şi Asia de Sud şi Est. Energiile noi (atomică, eoliană, solară, pe bază de hidrogen etc.) se dezvoltă într-un ritm inferior nevoilor de producţie. Competiţia pentru energie (hidrocarburi) pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, Bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Interesant este că şi competiţiile şi conflictele internaţionale se concentrează în spaţiile respective.

2.1.2. 2.1.2. Procurarea hraneiProcurarea hranei este o problemă care preocupă, cu precădere, ţările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din Africa şi Asia de Sud. Alături de lipsa de educaţie şcolară şi de asistenţă medicală calificată, foametea condamnă şi periclitează viaţa a peste 1 miliard de oameni (din cei peste 6 miliarde de locuitori ai planetei).

Resursele insuficiente de apă reprezintă o vulnerabilitate care afectează, în special, statele şi societăţile din Africa Sahariană, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în Canada (2.850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia, Noua Zeelandă, R. D. Congo etc. Resurse minime şi slabe au: Kuweitul (0,02 km3), Emiratele Arabe Unite, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competiţia pentru resurse de apă opune, uneori, în forme violente, ca de pildă în Orientul Apropiat şi Mijlociu - Turcia, Siria, Israelul, Iordania şi Irakul.

2.1.3. 2.1.3. Degradarea mediuluiDegradarea mediului continuă să afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformării decisive în intensitate şi extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea globală şi la subţierea stratului de ozon. Încălzirea globală este provocată de acumularea, în atmosferă, a unor cantităţi

48

periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot şi sulf, clorofluorocarbonaţi), ajungându-se, treptat, la producerea unui efect de seră (inclusiv la topirea catastrofală a calotelor polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilităţii solurilor). Subţierea stratului de ozon permite razelor ultraviolete să determine efecte asemănătoare încălzirii globale.

2.1.4. 2.1.4. SuprapopulareaSuprapopularea se manifestă cu pregnanţă în China, India, Asia de Sud-Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Până spre 2050, actuala populaţie de 6 miliarde locuitori probabil se va dubla. Expansiunea demografică (cu urmări economice, şocuri - politice şi militare) se intersectează cu îmbătrânirea şi reducerea populaţiei în Federaţia Rusă şi chiar în S.U.A. ori U.E. Suprapopularea unor ţări şi regiuni, coroborată cu accentuarea sărăciei în spaţiile respective, alimentează valurile de emigranţi ce ameninţă să inunde U.E. şi S.U.A. Pe de altă parte, există legături directe între expansiunea demografică şi exploatarea sălbatică şi degradarea solurilor, defrişarea pădurilor, conflictele economice şi etno-culturale etc.

2.1.5. 2.1.5. Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţieiBolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei etc. sunt tot atâtea vulnerabilităţi ale contemporaneităţii. Peste 50 milioane de oameni sunt atinşi de SIDA, cu precădere în Africa Subsahariană. Sporirea populaţiei în statele Golfului, Teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R. D. Congo etc., combinată cu susţinerea actualelor sisteme de redistribuire a averii va continua să stimuleze instabilităţile locale şi regionale. În mod similar, depopularea unor teritorii întinse şi foarte bogate în resurse (în Siberia, de pildă), plasate în vecinătatea unor state în expansiune demografică (China) generează tot instabilitate politico-militară. Europa de Vest are o tendinţă de reducere şi îmbătrânire a populaţiei ce stimulează afluxul de emigranţi din lumea a treia, cu o multitudine de riscuri. S.U.A., însă, îşi menţin natalitatea convenabilă şi se

49

preocupă de controlul emigraţiei (populaţia S.U.A. a sporit cu 130 milioane locuitori în 50 ani).

Dezechilibrele dintre statele bogate şi majoritatea statelor sărace afectează, atât economia mondială, cât şi stabilitatea socială în vaste spaţii din America Latină, Africa, Asia etc. în raport cu indicatorul Venit Naţional Brut (VNB). Grupul NAFTA (S.U.A., Canada, Mexic) are o cotă de 35,4% din VNB-ul mondial, Europa Occidentală - 27,6% şi Pacificul de Vest - 24,3%; America Centrală şi de Sud acoperă 4,2%; statele din Europa de Est şi fosta U.R.S.S. - 2,5%; Maghrebul şi Orientul Mijlociu -3%; Africa Subsahariană - 1%, Asia de Sud - 1,9%.

Investiţiile străine directe (I.S.D.) s-au diminuat într-o oarecare măsură, iar destinaţia lor parţial s-a modificat. La sfârşitul anului 2000, s-a consemnat o sumă de 1.500 miliarde de dolari, reducându-se la 534 miliarde de dolari, în 2002. Spre ţările dezvoltate s-au îndreptat, în 2000, 1.227 miliarde de dolari, spre America Latină, 95,4 miliarde de dolari, spre Europa de Est, 26,6 miliarde de dolari, spre Africa 8,7 miliarde de dolari, spre Asia şi Pacificul de Vest 133 miliarde de dolari. Peste 50 miliarde de dolari au fost rezervate Chinei în 2003. În 2002, dintr-un total de 534 miliarde de dolari I.S.D., 349 miliarde de dolari au luat drumul ţărilor dezvoltate şi numai 6 miliarde de dolari în Africa. Repartiţia pe state situează China pe primul loc, Franţa pe locul doi, în timp ce S.U.A. ocupă locul patru. În 2001, S.U.A. se plasau pe primul loc cu 17% din totalul I.S.D., urmate de Marea Britanie, Franţa, Benelux, China.

2.1.6. 2.1.6. MondializareaMondializarea O altă vulnerabilitate majoră a lumii contemporane rezidă în raportul dintre tendinţele dezvoltării accelerate ştiinţifice şi economice (tendinţe de mondializare) şi sistemele sociale, politice şi instituţionale cu prefacere mai lentă. La fel, se conturează o tensiune majoră la nivelurile

50

culturilor şi mentalităţilor, ideologiilor şi credinţelor religioase, confruntate cu mondializarea. Capacitatea de a gestiona (stăpâni) schimbarea la nivelurile local, naţional, regional, mondial în economie, societate, politică, în plan spiritual, se conturează drept principalul factor de succes / insucces ai acţiunii umane. Promovarea relaţiilor contractuale, a modelelor manageriale în planificarea şi efectuarea celor mai importante acţiuni sociale se dovedesc, treptat, superioare folosirii excesive a puterii şi comenzii strict ierarhizate. Occidentul va trebui să înveţe să construiască împreună cu ceilalţi. Faza terminală a unei evoluţii cu rădăcini vechi zdruncină o organizare a raporturilor mondiale care păruse imuabilă, aceea în care stăpânitorii se comportau ca şi cum erau singuri pe pământ. Unificarea planetei, care se înfăptuieşte astăzi sub egida Occidentului şi pe care o numim mondializare, necesită, în mod paradoxal, ca acesta să inventeze noi limbaje şi noi raporturi cu ceilalţi. Mai mult, trebuie să înceteze a le inventa de unul singur şi să-i lase pe aceştia din urmă să participe şi ei la crearea lor.

2.2. Ameninţări la nivel global2.2. Ameninţări la nivel global

2.2.1. 2.2.1. Principalele ameninţăriPrincipalele ameninţări aportul Naţiunilor Unite, intitulat O lume mai sigură, din 2004, consideră că există o serie de ameninţări care vizează atât statele puternice, cât şi statele slabe:RR

consecinţe negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni;

epidemiile care se răspândesc foarte repede, pe spaţii largi; proliferarea armelor de distrugere în masă, cu precădere a

celor nucleare. Actorii nonstatali par a fi capabili să-şi procure mijloace de luptă din această categorie;

51

terorismul internaţional exploatează avantajele mondializării cunoştinţelor, comunicaţiilor şi transporturilor. State slabe ajung cu uşurinţă victimele acestuia. Teroriştii au acces şi la reţelele financiare internaţionale, ca şi la cele ale criminalităţii organizate;

conflictele locale şi interne, interreligioase şi interetnice se intersectează cu terorismul internaţional şi provoacă insecuritate regională. Aceasta nu poate fi combătută doar prin misiuni militare de stabilizare şi pace;

sărăcia, epidemiile, degradarea mediului stimulează războaiele locale şi terorismul internaţional;

reţelele crimei organizate (corupţie, comerţ ilicit, droguri, carne vie etc.) ameninţă stabilitatea internaţională (ca şi supraîndatorarea ţărilor sărace).

2.2.2. 2.2.2. Modalităţi de contracarare a ameninţărilor globaleModalităţi de contracarare a ameninţărilor globale Experţii Naţiunilor Unite apreciază că contracararea

acestor ameninţări se poate realiza doar prin cooperare internaţională. Niciun stat, oricât de puternic ar fi el, nu are capacitatea să înfrunte singur asemenea ameninţări; atacurile teroriste din S.U.A., din 2001, Spania 2004, Turcia, 2000 - 2004, sau din Federaţia Rusă, dintre 2000 şi 2004, sunt tot atâtea exemple edificatoare. Securitatea regională şi mondială apare, tot mai evident, sub forma unor interdependenţe de securitate. Sistemele regionale şi mondiale de securitate ar trebui să pună accent pe prevenire, pe crearea de instrumente de control şi acţiune antiteroristă, pe măsuri complexe şi combinate, de natură militară, politică, economică, de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de egalitate a şanselor. Securitatea cooperativă ar trebui să ţină seama de suveranitatea şi responsabilitatea statelor (şi organizaţiilor internaţionale). Fiecare stat are obligaţia de a-şi proteja (conduce bine) propriul popor şi de a dezvolta relaţii de

52

cooperare cu vecinii săi (în acord cu Carta O.N.U. şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Fiecare stat ar avea obligaţia să asigure justiţia, demnitatea, bunăstarea şi siguranţa cetăţenilor săi. Statele şi instituţiile internaţionale trebuie să-şi asume, în acest sens, responsabilităţi interdependente. Este absolut obligatoriu ca sistemul internaţional de securitate să se bazeze pe credibilitate, eficienţă şi echitate. Sistemul va asigura, astfel, prevenirea, medierea şi oprirea conflictelor, anihilarea ameninţărilor de proliferare a armelor de distrugere în masă şi restrângerea terorismului internaţional. Organismele internaţionale ar avea îndatorirea de a sprijini statele pentru a-şi îndeplini funcţiile unei bune guvernări (guvernante). Până acum, instituţiile internaţionale s-au văzut depăşite (uneori cu excepţia N.A.T.O.), de provocările terorismului internaţional, războaielor civile, genocidului etc.

În principiu, temele esenţiale de securitate internaţională trebuie să fie soluţionate în cadrul O.N.U., direct în Consiliul de Securitate. Acţiunile (sancţiunile, operaţiile de pace şi stabilizare) pendinte de securitatea internaţională, sunt legitimate exclusiv de O.N.U.; şi în cazurile acţiunilor militar-politice din Afganistan (2002) sau Irak (2003-2004) iniţiate de S.U.A. şi de Coaliţii Internaţionale s-a impus necesitatea legitimării internaţionale, într-un fel sau altul, din partea Naţiunilor Unite. În procesele de stabilizare şi reconstrucţie din Balcani şi Afganistan s-a implicat şi N.A.T.O., mai puţin în Irak. O.S.C.E. a fost folosită în prevenirea conflictelor şi reconstrucţia democratică în Balcani, Caucaz, Asia Centrală.

Statele Unite ale Americii şi-au fixat o agendă specifică de scopuri şi obiective de politică externă ce ia în calcul mai multe riscuri, ameninţări şi pericole. Scopul

53

principal al Americii rezidă în asigurarea prosperităţii şi securităţii naţionale, în promovarea, la nivel global, a intereselor naţionale, a progresului, democraţiei şi drepturilor omului, cooperării internaţionale, extinderii comerţului liber, a liberalizării accesului la resursele şi pieţele planetei etc.Riscurile, ameninţările şi pericolele decurg din: proliferarea armelor de nimicire în masă, îndeosebi a

celor nucleare (cu atenţia concentrată pe statele din vechea Axă a Răului - Iran şi Coreea de Nord);

conflictele interne interetnice şi religioase; terorismul internaţional, alimentat de

fundamentalisme (cu precădere islamice); criminalitatea transfrontalieră (droguri, trafic de

carne vie, corupţie - criminalitate - terorism etc); conflictele dintre state (concentrate în Asia de Est şi

de Sud, şi în Africa Subsahariană); degradarea calităţii vieţii şi a mediului; inegalităţile Nord-Sud, migraţia umană în

ascensiune; slăbiciunea unor state, regimurile dictatoriale şi

încălcarea drepturilor omului, proasta guvernare, politicile economice protecţioniste, concurenţa economică neloială etc. La Washington sunt analizate, cu atenţie, şi

tendinţele mai noi care ar putea contraveni intereselor S.U.A. pe termen mediu şi lung: expansiunea economico-politică a Chinei, acumularea de tensiuni în relaţiile transatlantice, recrudescenţa antisemitismului şi a unor naţionalisme periculoase.

Interesele americane sunt cu adevărat globale, S.U.A. fiind considerată singura superputere globală reală (militară, economică, politică), în măsură să dinamizeze procesele de mondializare, liberalizare, democratizare a lumii.

54

Administraţia G. W. Bush s-a dovedit cel mai activ partener internaţional, promovând lupta împotriva terorismului internaţional şi mai multe strategii de remodelare a sistemelor de securitate regionale şi mondiale, de acţiune preventivă împotriva provocărilor epocii, de impunere şi menţinere a păcii sau de reconstrucţie postconflict şi democratizare. N.A.T.O., U.E., O.S.C.E., parteneriatele cu Federaţia Rusă şi Ucraina, O.N.U., Asia-Pacific etc. sunt apreciate drept structuri de promovare a securităţii, stabilităţii şi păcii la nivelurile regional şi global. Pe lângă mijloacele politico-militare, Washingtonul ia, tot mai evident, în calcul, şi dezvoltarea pârghiilor politico-democratice, a celor economice şi culturale în prevenirea şi gestionarea crizelor şi conflictelor internaţionale. Deşi persistă, încă, multe acuzaţii de unilateralism în abordarea temelor majore ale securităţii internaţionale (şi se critică doctrinele acţiunilor preventive sau remodelării postconflict), Administraţia G. W. Bush s-a dovedit capabilă să pună în centrul preocupărilor sale, în momentele cruciale, interesele comunităţii internaţionale şi să se adapteze realităţilor din diverse spaţii ale planetei. Chiar dacă nu convine (din diverse motive) unor actori internaţionali, primatul politic-militar şi tehnologic al S.U.A. în lumea contemporană rămâne o condiţie a stabilităţii şi securităţii, într-o lume care nu mai este bipolară, dar nici riguros guvernată de parteneriate, cooperare, interese şi obiective unanim împărtăşite.

Uniunea Europeană se transformă într-un actor major al scenei internaţionale. Din punct de vedere economic, U.E. tinde să egaleze puterea S.U.A., promovând iniţiative comune sau concurente cu America. Bruxelles-ul a elaborat o Politică Europeană de Securitate şi Cooperare, care include scopuri, obiective, acţiuni umanitare şi de management al crizelor, precum şi de prevenire a conflictelor. Această politică se

55

corelează cu politicile N.A.T.O. Uniunea urmăreşte: protejarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii statelor, consolidarea securităţii, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, a statului de drept şi drepturilor omului etc. Concomitent cu edificarea unei politici europene de apărare şi securitate, N.A.T.O. rămâne garantul securităţii în spaţiul de securitate euroatlantic. U.E. abordează tematicile regionale şi globale, în cadrul dialogului multilateral, bazat pe O.N.U.; de asemenea, parteneriatele speciale facilitează raporturile cu S.U.A., Federaţia Rusă, Ucraina, India, China, ASEAN, America Latină, statele din bazinul Mării Negre etc. Bruxelles-ul este, în general, reticent faţă de acţiunile preventive destinate contracarării noilor ameninţări. Pe de altă parte, nucleul dur al U.E. (Franţa şi Germania) - alături de Federaţia Rusă şi parţial China - s-a pronunţat împotriva unei acţiuni militare împotriva lui Saddam Hussein, în afara cadrului O.N.U. Totuşi, U.E. sprijină stabilizarea şi alegerile democratice din Irak.Ca şi S.U.A., U.E. apreciază drept ameninţări şi pericole: lipsa de democraţie şi slaba guvernare; crizele şi conflictele interne şi interstate; proliferarea armelor de nimicire în masă; migraţia ilegală; criminalitatea transfrontalieră; decalajele socio-economice dintre Nord şi Sud etc.

Alături de S.U.A., U.E. s-a implicat în procesele de pace şi stabilizare din Balcani sau Teritoriile Palestiniene şi a cerut, ferm, respectarea democraţiei şi a drepturilor omului în Ucraina, Moldova sau Caucazul de Sud. Bruxelles-ul pune un accent deosebit pe cooperarea internaţională în soluţionarea crizelor şi conflictelor, şi pe recurgerea la forţa armată în interes internaţional, în ultimă instanţă şi doar cu

56

acordul O.N.U. Chiar dacă unii politicieni din Federaţia Rusă apreciază extinderea U.E. drept o ameninţare pe termen mediu şi lung, popoarele europene, din Orientul Apropiat şi Mijlociu, din bazinul Mediteranei privesc aceste procese ca factori de progres, dezvoltare şi stabilitate regională şi continentală.

Federaţia Rusă a reuşit, după perioada de criză de după 1991, să-şi recapete, parţial, locul de primă mărime pe scena internaţională. Sub conducerea lui Putin, Rusia şi-a consolidat economia şi administraţia şi s-a lansat în .jocuri de putere pe arenele regionale şi continentale. Gândirea de securitate avansată de administraţia de la Kremlin scoate în evidenţă ameninţările şi pericolele decurgând din: terorism, fundamentalism, conflicte interetnice şi interstatale, liberalizarea completă a economiei etc.Moscova a avansat: strategii ale vecinătăţii apropiate; parteneriate cu S.U.A., U.E., China, India,

ASEAN; coagularea unor blocuri economico-politico-

militare în spaţiul fostei U.R.S.S.; refacerea puterii nucleare (şi militare) şi

menţinerea parităţii strategico-nucleare cu S.U.A. Recent, V. Putin a reiterat dreptul Federaţiei

Ruse de a aplica lovituri preventive şi de a acţiona militar împotriva grupărilor teroriste, în orice parte a globului. La fel ca U.E., Rusia s-ar baza pe cooperare internaţională, sub umbrela O.N.U. Kremlinul încearcă să folosească eficient armele sale economice (petrol, gaze naturale, materii prime) şi avantajele tehnologiei sale militare de vârf. În interior, însă, şi la frontierele sale persistă tensiuni şi crize etno-politice şi economice (Caucazul de Nord, Transnistria, Abhazia, Osetia etc).

57

Federaţia Rusă participă la soluţionarea conflictelor israeliano-palestinian, din Republica Moldova, Caucazul de Sud, a crizei nord-coreene, a tensiunilor din Asia Centrală, Kashmir, iraniano-americane etc. Concomitent, Moscova a stabilit un parteneriat cu N.A.T.O. şi a susţinut acţiunile Coaliţiei Internaţionale în Afganistan. În momentul de faţă, analiştii apreciază că Federaţia Rusă ia în calcul posibile ameninţări provocate de agitaţiile naţionaliste şi fundamentaliste, dar şi pericolele ce ar decurge din extinderea U.E., N.A.T.O., Chinei sau a Indiei.

China recunoaşte ca ameninţări şi pericole tot terorismul, fundamentalismul şi conflictele interetnice şi interstatale. Acestora li se adaugă: tentativele de hegemonism, blocarea accesului la resursele energetice şi de materii prime, liberalismul economic excesiv, amestecul marilor puteri în soluţionarea disputelor chinezo-taiwaneze, renaşterea militarismului nipon.

India se preocupă, în cel mai înalt grad, de fundamentalismul islamic, secesionismul teritorial, conflictele interstatale, presiunea demografico-economică şi militară a Chinei etc.

Japonia , la rândul ei, consideră înarmarea nucleară în Coreea de Nord şi ascensiunea vertiginoasă a Chinei drept posibile ameninţări în Extremul Orient; în replică, Tokyo se bazează pe aranjamentele de securitate cu S.U.A., cooperarea regională şi internaţională şi, în timpul din urmă, pe refacerea ponderată a puterii sale militare.

Liga Arabă , pe de altă parte, atrage atenţia că terorismul şi fundamentalismul internaţional sunt stimulate de globalizarea neselectivă şi de tendinţele occidentale de modificare a tradiţiilor societăţilor musulmane. Iranul acuză S.U.A. de încercare de a lua sub control statele

58

Golfului, rezervorul petrolier al lumii. Numeroase state africane susţin că competiţia

economico-politică dintre puterile occidentale (S.U.A. şi U.E.) le pune în pericol securitatea şi stabilitatea. În ansamblul lor, elitele din ţările sărace şi numeroase state în dezvoltare apreciază că puterile postindustriale menţin aranjamente comerciale şi financiare care dezavantajează net Sudul şi încurajează factorii de destabilizare politico-economică şi socială.

Concluzii: la nivelul comunităţii internaţionale s-au cristalizat, în general, puncte de vedere comune sau apropiate asupra principalelor vulnerabilităţi ale lumii de astăzi şi asupra unor ameninţări majore. Persistă deosebiri, unele marcante, în privinţa unor categorii de pericole şi ameninţări şi în direcţia modalităţilor de contracarare a acestora. Numai o securitate cooperativă, cu roluri şi responsabilităţi bine stabilite ar putea garanta stabilitatea, pacea şi prosperitatea în epoca noastră.

59

C A P I T O L U L 3 C A P I T O L U L 3 ASPECTE GEOPOLITICE ŞIASPECTE GEOPOLITICE ŞI

GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIULGEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL EUROATLANTICEUROATLANTIC

3.1. Principalele ameninţări din spaţiul3.1. Principalele ameninţări din spaţiul euro-atlanticeuro-atlantic

rincipala ameninţare în anii următori, în această zonă geografică este terorismul, care vizează, cu prioritate, S.U.A., dar şi alte state membre ale N.A.T.O.PP

În al doilea rând se înscrie ameninţarea proliferării armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de livrare a acestora, care pot alimenta acţiunile teroriste. Pe acelaşi plan trece răspândirea globală a tehnologiei folosite la producerea armelor de către terorişti.

Dependenţa crescândă a Alianţei de sistemele informaţionale permite adversarilor desfăşurarea de operaţiuni informatice care să distrugă acele sisteme.

În sfârşit, post-stabilitatea crizelor regionale de la periferia Alianţei s-ar putea dezvolta cu rapiditate în conflicte, care ar afecta acest spaţiu.

Se menţin, totodată, celelalte ameninţări la adresa păcii şi stabilităţii euro-atlantice: dificultăţile economice, sociale şi politice cu care se confruntă unele ţări din interiorul şi din jurul

63

zonei euro-atlantice, eforturile neadecvate sau eşuate ale reformei, crima organizată, mişcarea necontrolată a unor mase mari de oameni, ca o consecinţă a conflictelor armate, rivalităţile etnice şi religioase ş.a.m.d.

3.2. Caracteristici ale mediului geostrategic3.2. Caracteristici ale mediului geostrategic şi tendinţele acestuiaşi tendinţele acestuia

rimul an al noului mileniu a reconfirmat imprevizibilitatea şi complexitatea evoluţiei mediului internaţional de securitate. În faţa ameninţărilor teroriste,

statele lumii s-au alăturat S.U.A. pentru a apăra şi promova democraţia, a opri violenţa şi a genera stabilitate în spaţiul euro-atlantic şi în lume. Cooperarea internaţională şi-a dovedit, în momentele cele mai critice ale situaţiei politico-militare a continentului american, rolul activ, decisiv, în contracararea acţiunilor destabilizatoare, teroriste. N.A.T.O. şi-a consolidat rolul politic adoptat la summit-ul de la Washington din 1999, a întărit colaborarea cu celelalte organizaţii internaţionale şi actorii cei mai importanţi din zona aflată în discuţie: O.N.U., O.S.C.E., U.E., Federaţia Rusă ş.a.

PP

Principala grupare de forţe angajată în prima etapă a războiului antiterorist, aceea din Afghanistan, a inclus state din N.A.T.O. (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania), care nu au acţionat, însă, sub cupola Alianţei. Obiectivul primordial al războiului – capturarea liderului mişcării fundamentaliste Bin Laden - nu a fost atins, dar au fost lichidate grupările talibane care îl sprijineau pe lider şi, cu o largă cooperare internaţională, blocate resursele de finanţare a mişcării.

Dacă Consiliul de Securitate O.N.U., chiar în formula actuală, contestată de state ca Germania, care doreşte să i se

64

alăture, a avut un rol esenţial în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, O.S.C.E. a adoptat, ca instituţie regională de securitate, Planul de Acţiune de la Bucureşti pentru lupta împotriva terorismului şi a marcat, prin preşedinţia românească, succese importante în plan diplomatic, preventiv şi de manageriat al crizelor. Uniunea Europeană, sensibilizată de întâmplările tragice ale anului 2001, a înţeles, o dată mai mult că trebuie să acţioneze în mod autonom, dar să-şi păstreze o ascendenţă în N.A.T.O. Ca atare, a continuat edificarea forţei europene de securitate şi apărare, pentru ca, aşa cum s-a stabilit în decembrie 2001, la Laeken, să-şi poată, în viitor, armoniza forţa cu forţa N.A.T.O., în cadrul unor misiuni Petersberg (intervenţii umanitare, de evacuare a populaţiei, de menţinere sau restabilire a păcii) şi misiuni în afara art. 5 al Tratatului de la Washington.

Remodelarea mediului internaţional de securitate, cu sporirea eforturilor de întărire a păcii şi stabilităţii zonei euro-atlantice, a ţinut cont de: diminuarea riscurilor apariţiei unor confruntări militare

majore pe continentul european; întărirea solidarităţii statelor europene; consolidarea procesului de dialog şi cooperare; dezvoltarea parteneriatului politico-militar; intensificarea demersului preventiv şi de manageriat al

crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijin al păcii. Pe aceste coordonate, dar şi în condiţiile bugetelor de

apărare restrânse, s-a accentuat procesul de redimensionare a forţelor armate ale statelor euro-atlantice, prin reducerea numerică şi creşterea mobilităţii unităţilor militare, pentru o desfăşurare rapidă în orice regiune a lumii.

Noul mediu geostrategic a impus ca ţările N.A.T.O. să opteze pentru o redefinire a rolului şi priorităţilor Alianţei, în condiţiile în care terorismul a devenit ameninţarea majoră la adresa securităţii internaţionale. Reuniunea din 2001 a

65

miniştrilor apărării din ţările N.A.T.O., marcată de reţineri şi controverse, a discutat despre decizia de retragere a S.U.A. din Tratatul A.B.M., (dintre Rusia şi S.U.A.) redefinirea relaţiilor cu Rusia şi reducerea prezenţei militare internaţionale în Balcani. Revizuirea raporturilor N.A.T.O. cu Federaţia Rusă schimbă fundamental relaţiile Occidentului cu aceasta din urmă.

Ca tendinţă, lupta pe diverse spaţii cu terorismul face să crească, în interiorul frontierelor euro-atlantice, rolul O.N.U., O.S.C.E., U.E., U.E.O (Adunarea Parlamentară a U.E.). în întărirea securităţii euro-atlantice şi adâncirea cooperării N.A.T.O. cu organismele internaţionale în domeniul stabilităţii şi securităţii. Deschiderea spre noi aderări este un element necesar în conservarea capacităţii Alianţei de a preveni şi gestiona cu succes crizele. Disiparea forţelor S.U.A. şi altor aliaţi pe spaţii foarte întinse, exterioare continentului nostru, va obliga Europa să-şi consolideze propriile organisme şi capacităţi civile şi militare de planificare a apărării, gestionare conceptuală şi doctrinară a crizelor, de realizare a autonomiei operaţionale, prin crearea de structuri proprii în domeniul informaţiilor şi comunicaţiilor strategice, al supravegherii şi cercetării, transportului şi logisticii. Ea va trata mai direct cu actorii internaţionali importanţi, având interese militare în zonă, cum este, de exemplu, Federaţia Rusă, şi nu va neglija relaţiile cu alţi actori internaţionali de primă mărime, cum sunt China sau Japonia.

3.3. Evenimente cu impact geostrategic3.3. Evenimente cu impact geostrategic

el mai important eveniment cu impact strategic din spaţiul euro-atlantic l-a reprezentat atacul terorist asupra S.U.A. de la 11 septembrie 2001. Acesta a condus, CC

66

pentru prima oară în istoria Alianţei, la activarea clauzei apărării reciproce din Carta N.A.T.O. S-a constituit coaliţia internaţională împotriva terorismului şi a fost declanşat războiul contra acestuia. Evenimentul în cauză s-a suprapus pe dificultăţile economice euro-atlantice datorate unei recesiuni, dar şi pe tensiunile etnice din proximitatea zonei europene, traficul de droguri, de substanţe radioactive şi fiinţe umane, criminalitatea organizată şi instabilitatea politică a unor zone, anumite crize sociale generate de fenomenul globalizării.

Cronologic, însă, evenimentul cu cea mai mare rezonanţă l-a constituit schimbarea Administraţiei americane. Noua administraţie a revizuit strategia nucleară a S.U.A., a anunţat intenţia de abandonare a Tratatului A.B.M. şi a protocolului de la Kyoto, reproiectarea şi modernizarea forţelor armate, înnoirea doctrinei de apărare, cu desfăşurarea scutului antirachetă, urmare a sporirii ameninţărilor balistice la adresa S.U.A. Europa şi-a pierdut, în viziunea noilor strategi de la Washington, din însemnătate, în favoarea Spaţiului Asiatic.

3.4. Câteva consideraţii de ordin geopolitic3.4. Câteva consideraţii de ordin geopolitic privind arealul euro-atlanticprivind arealul euro-atlantic

ituaţia politică a spaţiul euro-atlantic s-a modificat substanţial, în primul rând ca urmare a politicii Administraţiei de la Washington. Intuind o creştere a

importanţei liderilor regionali, îndeosebi asiatici, pe eşichierul politic şi economic internaţional, S.U.A. şi-au redirecţionat interesele spre continentul asiatic, trecând Europa într-un plan secund şi îndemnând-o să mediteze mai profund la necesitatea întăririi unităţii sale politice, economice şi militare.

SS

Deşi liderii europeni au dovedit o maturitate politică crescândă, ei au ezitat să facă sacrificii politice şi bugetare

67

pentru a susţine politica externă şi de securitate comună. Totuşi, în Europa, revine tot mai insistent ideea consolidării identităţii acesteia. U.E. va gestiona singură crizele ce privesc direct securitatea continentului. Francezii propun o globalizare umană şi controlată, iar alături de ceilalţi aliaţi europeni – o politică europeană comună în problemele mediului şi dezvoltării lumii a treia.

După 11 septembrie, noul model de securitate euro-atlantic sugerat de S.U.A. are ca specificitate acţiunea pe celelalte spaţii pentru garantarea securităţii spaţiului propriu, concomitent cu luarea celor mai stricte măsuri de securitate pe teritoriile statelor membre N.A.T.O. Modelul securităţii şi stabilităţii în Europa, reproiectat ca model de securitate pentru Europa, se transformă, după tragicul septembrie 2001, în modelul securitate pentru Spaţiul Euro-Atlantic, cu apărarea intereselor strategice la distanţă, în afara Europei şi Americii. Germania, prin vocea cancelarului Gerhard Schrőder, a confirmat că era necesară extinderea politicii de securitate dincolo de graniţele Europei.

Mitul invulnerabilităţii teritoriului S.U.A. fiind spulberat de atentatele de la 11 septembrie, a fost aruncată în aer însăşi strategia militară americană. Ea a fost înlocuită cu o strategie de apărare ce renunţă la sistemul bazat pe ameninţări, dominat de gândirea din trecut, şi adoptă modelul bazat pe capacităţi: dezvoltarea de capacităţi apte să descurajeze şi să învingă orice adversar şi orice ameninţare. Este şi motivul pentru care se propune ca bugetul apărării să crească substanţial şi arată orientarea strategiei S.U.A. Sistemul care era prevăzut se axa pe patru domenii-cheie : asigurările date prietenilor şi aliaţilor Statelor Unite în

legătură cu continuarea atingerii obiectivelor propuse, precum şi capacitatea lor de a-şi îndeplini angajamentele de securitate asumate;

68

descurajarea adversarilor potenţiali să treacă la adoptarea unor programe şi să lanseze operaţiuni care ar periclita interesele S.U.A. şi pe cele ale aliaţilor şi prietenilor acestora;

contracararea acţiunilor agresive şi restrictive prin amplasarea unor forţe capabile să răspundă cum se cuvine şi cât mai rapid oricăror atacuri şi pedepsirea aspră a actelor de agresiune;

înfrângerea categorică a tuturor adversarilor.Fără îndoială, însă, prin acţiunea pe alte spaţii, S.U.A.

îşi apără şi alte interese: caută să nu i se diminueze sfera de influenţă, minimizează influenţa în zonă a altor actori internaţionali, vrea să aibă monopolul resurselor, protejează interesele propriilor cetăţeni de pe acele spaţii, previne sau îndiguieşte conflictele locale de alte influenţe ale ţărilor zonei.

Situaţia militară în spaţiul euro-atlantic, îndeosebi în partea transatlantică, a fost, după 2001, extrem de încordată, din cauza atacurilor teroriste de la 11 septembrie. Cu toate acestea, liderul de necontestat al N.A.T.O., S.U.A., au demonstrat, încă o dată, capacitatea defensivă uriaşă de care dispun, rămânând principala piesă de rezistenţă în arhitectura de securitate euro-atlantică, şi nu numai. Structura şi dotarea forţelor sale armate – complexe şi ultraperformante – sunt şi vor fi, şi de acum înainte, un model pentru ceilalţi membri ai Alianţei. Misiunile out of area, îndeplinite de trupe ale S.U.A., Marii Britanii şi altor state din Alianţă în Afghanistan sau Irak, au reconfirmat responsabilitatea sporită a S.U.A. şi celorlalte state din nord-atlantice pentru securitatea lumii, în etapa actuală, dar şi necesitatea adoptării strategiilor neconvenţionale în lupta cu un inamic ce îşi ia ca aliat timpul.

Situaţia economică a statelor spaţiului, în recesiune generală, face mai important recursul la soluţii politice şi economice, decât militare, pentru fortificarea securităţii europene şi transatlantice. Singura zonă de instabilitate, cea din

69

Sud-Estul Europei, a coagulat toate forţele interesate în eliminarea provocărilor la adresa securităţii spaţiului, mai ales organismele internaţionale, dar şi ţările din imediata vecinătate a nucleelor de conflict, inclusiv România. Focarul de instabilitate din Balcani şi războiul antiterorist au avut, cum era de aşteptat, un impact negativ asupra mediului economico-financiar euro-atlantic. În interior, s-a prelungit competiţia acerbă în plan economic, între S.U.A. şi Europa, cu toate că interesele geostrategice ale celor două părţi sunt, în continuare, convergente.

Securitatea internaţională a fost condiţionată determinant de cea din Spaţiul Euro-Atlantic, aici fiind, ca şi până acum, acumulate cele mai mari cantităţi de tehnică şi efective militare, inclusiv arsenal nuclear. Din acest motiv, s-a şi continuat restructurarea N.A.T.O., amplificarea Programul Parteneriat pentru Pace şi s-a reuşit ca Federaţia Rusă să fie cooptată în coaliţia internaţională antiteroristă şi atrasă la soluţionarea practică a problemelor securităţii continentului european. Evenimentele din 11 septembrie au dus la creşterea vânzărilor de armament. În acest domeniu, statele euro-atlantice, în primul rând S.U.A., dar şi Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, deţin supremaţia mondială. Tot 11 septembrie a marcat şi o creştere a indicilor bursieri americani pentru companiile de armament, securitate şi tehnologii înalte şi o scădere a celor pentru companiile de turism, transport aerian şi asigurări. Criza financiară a făcut ca în Europa să crească brusc valoarea francului elveţian şi să scadă temporar dolarul. A crescut preţul petrolului. Investitorii au bătut în retragere, iar companiile au operat concedieri. Uniunea Europeană a înregistrat o încetinire a creşterii economice.

70

3.5. Concluzii privind situaţia geopolitică şi3.5. Concluzii privind situaţia geopolitică şi geostrategică în perimetrul euro-atlanticgeostrategică în perimetrul euro-atlantic

S.U.A. vor continua în următorii ani să-şi apere interesele naţionale de securitate, prin acţiuni militare comune cu alte state dinăuntrul sau din afara N.A.T.O., împotriva teroriştilor şi a ţărilor care le sponsorizează materialele şi experimentele de fabricare şi distribuire a armelor de distrugere în masă, din Asia, Africa, Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi prin dezvoltarea şi desfăşurarea sistemului de apărare antirachetă, care să protejeze America şi statele aliate de orice atacuri neprevăzute;

polul european al Alianţei se sprijină, în principal, pe Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia, dar aceste ţări nu au şi nu par să ajungă curând la vederi unitare. Marea Britanie face parte din axa anglo-saxonă a N.A.T.O., intim apropiată de S.U.A., dar din ce în ce mai conştientă de necesitatea unei identităţi europene a Alianţei. Axa Berlin-Paris este apreciată, în general, ca un element puternic europenizat al N.A.T.O. Italia, Grecia şi Spania se opun, adesea, la deciziile Alianţei şi în special ale S.U.A., rezultând, de aici, lipsa de unitate în spaţiul european a principalilor membri ai N.A.T.O., în multe probleme de fond ale relaţiei euro-atlantice (S.U.A.-Europa);

în următorii ani se va redimensiona legătura de profunzime ce există între N.A.T.O. şi U.E., punându-se un accent tot mai mare pe latura politică a cooperării;

se estimează, de asemenea, o stabilizare a pieţelor în zona euro-atlantică, recâştigarea încrederii şi facilitarea creşterii economice prin măsuri bugetare şi financiare

71

eficiente. Se va înregistra un nivel mai ridicat de cooperare în plan regional;

Acţiunile teroriste, care vor continua, au accelerat lărgirea N.A.T.O. şi a U.E., proces prin care va apărea şi o reacţie mai bine concertată împotriva actelor teroriste. Lărgirea N.A.T.O. a făcut ca zona euro-atlantică să se extindă ca suprafaţă, populaţie şi posibilităţi, să-şi promoveze interesele mai activ şi mai departe în spaţiile adiacente noilor membri. Totodată, a sporit capacitatea Alianţei de a preveni şi gestiona crizele regionale, de a proiecta securitate pe spaţii mai ample;

în afara ofensivei internaţionale contra terorismului, care pune pilonii unei noi ordini mondiale, nu se poate prognoza definitivarea, în exteriorul Europei, a aşteptatei ordini ce va promova democraţia şi drepturile omului, va asigura deschiderea economică globală şi descurajarea agresorilor regionali;

apreciem că S.U.A. se vor distanţa şi mai mult, ca potenţial militar, de ceilalţi aliaţi ai N.A.T.O. şi de celelalte mari puteri militare din lume, datorită anunţatei creşteri a bugetului apărării, înregistrând, astfel, cea mai consistentă sporire a bugetului apărării. În acelaşi timp, prin atragerea de noi membri la Alianţă, s-a consolidat componenta europeană a N.A.T.O., echilibrând, pe această cale, puternicul braţ transatlantic;

întrucât statele euro-atlantice nu vor putea face abstracţie de situaţia reală din sud-estul polului european al N.A.T.O. – pericolul terorismului, al fundamentalismului islamic şi izolarea Turciei faţă de restul spaţiului, tensiunile din Balcani -, instabilitatea din zona Caucazului, confruntările din Orientul Mijlociu şi Apropiat, ca şi acţiunile împotriva Irakului, sau preconizate contra Iranului şi Coreei de Nord etc., extinderea N.A.T.O. s-a făcut cu alte 7 ţări, inclusiv

72

România, ceea ce a redus posibilităţile de apariţie a unor noi instabilităţi, a favorizat cooperarea, reconcilierea şi aplanarea unor dispute istorice pe plan subregional, a susţinut procesul de reformă în statele sud-est europene, prin compatibilizarea cu structurile, mecanismele şi legislaţia Alianţei;

în particular, intrarea României în Alianţă, cu rolul ei pivotal în plan zonal, de generator de securitate, oferă statelor N.A.T.O. posibilitatea de a se ocupa, mai mult, de lupta cu terorismul şi celelalte ameninţări internaţionale de pe alte spaţii şi continente;

procesul de includere a noilor state în Alianţă a sporit încrederea investitorilor străini, urmând să redreseze economiile şi piaţa financiar-bancară şi, se prognozează, va atenua, întrucâtva, riscul de ţară. Unele din aceste state, inclusiv România, vor rămâne însă, o perioadă de timp, în perimetrul părţii sărace a Europei şi a spaţiului euro-atlantic. Soluţia ieşirii mai rapide din impasul economic şi social o reprezintă aportul totalităţii statelor la coprosperitatea generală, dar şi efortul fiecărei ţări de întărire a schimburilor economice în afara spaţiului, cu Federaţia Rusă, China, Japonia, statele Orientului Apropiat şi Mijlociu, ca şi cu state din alte spaţii geografice.

73

74

C A P I T O L U L 4C A P I T O L U L 4PROBLEME GEOPOLITICE ALEPROBLEME GEOPOLITICE ALE

FEDERAŢIEI RUSEFEDERAŢIEI RUSE

4.1. Riscuri şi ameninţări avute în vedere de4.1. Riscuri şi ameninţări avute în vedere de Federaţia RusăFederaţia Rusă

n documentele oficiale, Rusia foloseşte termenul ameninţări. Ameninţările contra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse ţin de :ÎÎ

situaţia economiei naţionale; imperfecţiunea sistemului de organizare a puterii statului

şi societăţii civile; polarizarea socio-economică a societăţii ruse şi

criminalizarea relaţiilor sociale; proliferarea crimei organizate şi a terorismului; exacerbarea relaţiilor inter-etnice; complicarea relaţiilor internaţionale.

Toate acestea, în viziunea conducerii de la Moscova, precum şi a unor analişti, creează o arie foarte largă de ameninţări interne şi externe, unele vizibile, sesizabile, altele ascunse, care vor ieşi în relief numai în situaţii de criză sau de tensionare a relaţiilor interne şi, mai ales, a celor internaţionale.

78

Federaţia RusăFederaţia Rusă

4.1.1. 4.1.1. Ameninţări interneAmeninţări interne se consideră a fi: Ameninţările în domeniul economic:

scăderea substanţială a PIB; scăderea investiţiilor; scăderea potenţialului ştiinţific şi tehnic; stagnarea sectorului agricol; dezechilibrarea sistemului bancar; creşterea datoriei externe; tendinţa de predominare a materiilor prime în structura

exporturilor; creşterea, la import, a produselor alimentare şi a

bunurilor de consum, inclusiv a produselor de primă necesitate.

Toate acestea au consecinţe care ţin de: slăbirea potenţialului tehnic, ştiinţific şi tehnologic

al ţării; diminuarea cercetării în domeniile dezvoltării

tehnice şi ştiinţifice de importanţă strategică; emigrarea specialiştilor se apreciază că ameninţă

Rusia să-şi piardă poziţia ei de mare putere tehnologică în lume. În acelaşi timp, această

79

emigrare are drept consecinţe creşterea gradului de dependenţă tehnologică faţă de străinătate şi slăbirea capacităţii defensive a Rusiei.

Tendinţele separatiste se manifestă şi în Rusia, ca peste tot în lume, şi duc la creşterea instabilităţii politice şi la slăbirea spaţiului economic rus. Gradul accentuat de dezintegrare economică duce la: sporirea inegalităţilor sociale; deprecierea valorilor spirituale.

Astfel de ameninţări favorizează creşterea tensiunilor între Moscova şi regiuni, ceea ce reprezintă o ameninţare care afectează organizarea federală a sistemului socio-economic al Federaţiei Ruse.

Etno-centrismul, etno-egoismul şi şovinismul se manifestă din plin în cadrul Federaţiei şi contribuie la accentuarea naţionalismului, a extremismului politic şi religios, a separatismului etnic, şi creează condiţii de apariţie a conflictelor.

4.1.2. 4.1.2. Ameninţările externeAmeninţările externe Se consideră că, la nivel internaţional, principalele

ameninţări împotriva securităţii naţionale a Federaţiei Ruse sunt condiţionate de următorii factori: eforturile anumitor state şi organizaţii interstatale pentru a

slăbi şi chiar a submina rolul mecanismelor de securitate internaţionale, în primul rând al O.N.U. şi O.S.C.E.;

pericolul slăbirii influenţei politice, economice şi militare a Rusiei în lume;

reîntărirea blocurilor şi uniunilor politico-militare, în primul rând extinderea N.A.T.O. spre est;

instalarea de baze militare străine şi desfăşurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse;

proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor de transport a acestora;

80

slăbirea proceselor de integrare în C.S.I.; apariţia şi escaladarea unor conflicte în proximitatea

frontierelor ruse şi a frontierelor exterioare ale statelor membre C.S.I.;

pretenţiile teritoriale faţă de Federaţia Rusă.Rusia consideră că ameninţările din domeniul

internaţional la adresa securităţii sale naţionale se manifestă, îndeosebi, în tentativele anumitor state de a realiza următoarele obiective: a împiedica Rusia să-şi întărească rolul de centru de

influenţă într-o lume multipolară; a împiedica realizarea intereselor sale naţionale; a slăbi poziţiile Rusiei în Europa, Orientul Apropiat,

Transcaucazia, Asia Centrală şi în regiunea Asia – Pacific.

4.1.3. 4.1.3. TerorismulTerorismul reprezintă, în concepţia securităţii naţionale a Rusiei, o ameninţare extrem de gravă. Rusia consideră că terorismul internaţional a angajat o campanie deschisă pentru a destabiliza situaţia în Rusia.

4.1.4. 4.1.4. Ameninţări în domeniul militarAmeninţări în domeniul militarConducerea Federaţiei Ruse apreciază că ameninţările

în domeniul militar au crescut simţitor. Aceste ameninţări sunt: cea mai substanţială ameninţare rezultă, după cum

apreciază ruşii, din noul concept strategic al N.A.T.O. adoptat la Washington în 23 –24 aprilie 1999 şi anume din ideea de a interveni în afara zonei de responsabilitate şi, mai ales, fără permisiunea Consiliului de Securitate al O.N.U.;

avansul tehnologic în creştere al unor mari puteri şi sporirea capacităţii lor de a produce armamente de o nouă generaţie creează condiţii de relansare a cursei înarmărilor, care va avea ca urmare schimbarea

81

fundamentală a naturii operaţiilor militare şi a mijloacelor de ducere a acestora;

intensificarea activităţii serviciilor secrete pe teritoriul Federaţiei Ruse;

încetinirea reformei militare şi a reformei complexului militaro-industrial;

insuficienta finanţare a apărării naţionale; imperfecţiuni ale bazei juridice.

Toate acestea determină un nivel periculos de scăzut în ceea ce priveşte pregătirea operaţională a forţelor armate, formaţiunilor şi organelor militare, reducerea inadmisibilă a echipamentelor şi tehnologiilor de vârf, acuitatea extremă a problemelor sociale şi, în consecinţă, slăbirea securităţii naţionale a Federaţiei Ruse.

4.2. Obiectivele geopolitice privind4.2. Obiectivele geopolitice privind securitatea naţională a Rusieisecuritatea naţională a Rusiei

4.2.1. 4.2.1. Obiective fundamentaleObiective fundamentale prevederea şi relevarea, la timp, a ameninţărilor interne şi

din exterior la adresa securităţii naţionale a Rusiei; măsuri operaţionale pe termen lung pentru prevenirea şi

neutralizarea ameninţărilor din interior şi din exterior; surmontarea dependenţei tehnologice de străinătate; garantarea securităţii individuale a omului şi cetăţeanului,

a libertăţilor sale constituţionale pe teritoriul Rusiei; cooperare internaţională de la egal la egal, în condiţii

avantajoase, îndeosebi cu marile state ale lumii; creşterea şi menţinerea, la nivel suficient, a potenţialului

militar; consolidarea regimului de neproliferare a armelor de

distrugere în masă şi a vectorilor lor;

82

ameliorarea fundamentală a situaţiei ecologice.

4.2.2. 4.2.2. Obiective în domeniul economic exteriorObiective în domeniul economic exterior crearea condiţiilor favorabile pentru integrarea

internaţională a economiei ruse; lărgirea pieţei de desfacere a produselor ruseşti; formarea unui spaţiu economic unic cu statele C.S.I.

4.2.3. 4.2.3. Obiective în domeniul politicii externeObiective în domeniul politicii externe consolidarea principalelor mecanisme de gestionare

multilaterală a proceselor politice şi economice internaţionale, sub egida, în primul rând, a Consiliului de Securitate al O.N.U.;

asigurarea condiţiilor favorabile dezvoltării economice şi sociale a ţării;

menţinerea stabilităţii globale în regiune; apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor

ruşi în străinătate, inclusiv prin utilizarea măsurilor politice, economice şi a altora;

dezvoltarea de relaţii cu statele C.S.I. în conformitate cu principiile dreptului internaţional, accentuarea proceselor de integrare;

participarea, cu drepturi depline, la structurile economice şi politice globale şi regionale;

contribuţia la rezolvarea conflictelor, inclusiv prin operaţiuni de menţinere a păcii, sub egida O.N.U. şi a altor organizaţii internaţionale;

realizarea de progrese în domeniul controlului armamentelor nucleare, prezervarea stabilităţii strategice în lume, pe baza îndeplinirii de către state a obligaţiilor pe care şi le-au asumat;

îndeplinirea obligaţiilor reciproce contractate în domeniul reducerii şi lichidării armelor de distrugere în masă şi a armamentului convenţional;

83

materializarea măsurilor de întărire a încrederii şi stabilităţii;

asigurarea unui control internaţional al exporturilor de materiale şi tehnologii duale;

adaptarea tratatelor existente privind controlul armamentelor şi dezarmarea la noile condiţii ale situaţiei internaţionale;

dezvoltarea unei cooperări internaţionale în domeniul luptei împotriva criminalităţii internaţionale şi a terorismului.

4.2.4. 4.2.4. Obiective în domeniul securităţii militareObiective în domeniul securităţii militare obiectivul principal este asigurarea unei reacţii adecvate

la ameninţările posibile din secolul XXI, menţinând un nivel rezonabil al cheltuielilor de apărare;

prevenirea conflictelor, de preferinţă prin mijloace politice, diplomatice, economice şi alte mijloace non-militare. Cu toate acestea, Rusia îşi propune să dispună, şi în continuare, de o putere militară suficientă pentru asigurarea păcii;

descurajarea, inclusiv nucleară; Rusia consideră că trebuie să dispună de forţe nucleare capabile să producă, în mod real şi sigur, pierderile pe care doreşte să le cauzeze oricărui stat agresor sau unei coaliţii de state, indiferent care ar fi situaţia;

cooperarea cu statele C.S.I. reprezintă una din orientările strategice cele mai importante ale Federaţiei Ruse;

întrebuinţarea tuturor forţelor şi tuturor mijloacelor la dispoziţie pentru respingerea unei agresiuni armate, dacă toate celelalte măsuri pentru rezolvarea unei situaţii de criză au fost epuizate ori s-au dovedit ineficace;

întrebuinţarea forţei militare în interiorul ţării este admisă în strictă conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse şi cu legile federale, în cazul în care ar fi ameninţată viaţa

84

cetăţenilor sau integritatea teritorială a ţării, ca şi în cazul în care s-ar încerca modificarea, prin forţă, a ordinii constituţionale.

4.3. Interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse.3. Interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse în spaţiul europeanîn spaţiul european

ona în care se situează România şi întreaga peninsulă balcanică reprezintă un spaţiu foarte important - chiar vital - pentru promovarea obiectivelor strategice de

perspectivă ale Rusiei. Rusia are două porţi de acces spre Europa Occidentală - Polonia, mai exact, Germania, şi Balcanii. Balcanii nu pot fi deschişi Rusiei fără o relaţie specială cu Ucraina şi cu România. Interesant este că ruşii nu se grăbesc în construirea acestei relaţii speciale.

ZZ

Prezenţa americanilor în Balcani, crearea Federaţiei croato-musulmane a Bosniei, sprijinirea implicită (până la un punct) a separatismului albanezilor kosoveni sunt factori care au favorizat, în opinia Moscovei, modificarea situaţiei geopolitice din spaţiul sud-est european. Războiul împotriva Iugoslaviei (bombardamentele N.A.T.O.) a izbucnit fără a avea un obiectiv acceptat în unanimitate de comunitatea internaţională, fără un mandat O.N.U.

Se apreciază, în mediile ruseşti, că noua realitate din acest spaţiu împarte perimetrul est-european la care ne referim în două zone distincte: Zona de Nord - alcătuită din Slovenia şi Croaţia; Zona de Sud - alcătuită din R.F. Iugoslavia, România,

Macedonia, Albania, Bulgaria şi Grecia.Zona de Nord se află sub influenţa Germaniei, iar

situaţia celor două ţări este total diferită. În timp ce Slovenia nu are aproape niciun fel de problemă, iar situaţia ei economică

85

este stabilă, dacă nu chiar prosperă, Croaţia se confruntă cu mari probleme, începând cu configuraţia, cel puţin curioasă a frontierelor şi continuând cu situaţia economică precară şi cu un trecut apropiat nu prea lăudabil.

Zona de Sud este caracterizată prin: dezvoltare economică slabă, instabilitate politică internă, compunere etnică complexă şi relaţii tensionate între state, posibil generatoare de noi conflicte. Zona de Sud intră în spaţiul de interes al Rusiei. Cel puţin, aşa se pare că doresc ruşii. Toată lumea ştie acest lucru, şi cu atât mai mult îl ştie şi Occidentul. Până în prezent, nu s-a ţinut, însă, seama şi de opţiunile ţărilor din Zona de Sud, ci s-au adoptat, atât de către Occident, cât şi de către Federaţia Rusă, atitudini cel puţin prudente şi oarecum prevenitoare, dar nu referitor la ţările respective, ci doar la raporturile Est-Vest.

Federaţia Rusă păstrează, în Transnistria, un spaţiu care-i asigură (atât cât se poate în noile condiţii) dacă nu controlul zonei, atunci supravegherea neîntreruptă a acesteia. De altfel, încă în 1924, pe vremea lui Lenin, s-a constituit, aproximativ în spaţiul Transnistriei de azi, Republica Sovietică Autonomă Moldovenească. Pe de o parte, acest spaţiu realizează o prelungire a Novorosiei, ca o pană, între Ucraina şi Moldova (practic, între Ucraina şi România), iar pe de alta, menţine sub control rusesc un spaţiu dintr-o mare rocadă strategică.

Avându-se, de asemenea, în vedere că 60 % din populaţia Crimeii şi o mare parte din cea care locuieşte în fostele raioane Cahul şi Ismail de pe malul stâng al braţului Chilia este de naţionalitate rusă, se explică şi mai bine interesul Rusiei pentru acest spaţiu.

86

Moldova şi Transnistria

O axă directă Novorosisk, Sevastopol, Constanţa ar asigura Rusiei posibilitatea de a controla strategic cel puţin jumătate din spaţiul Mării Negre, chiar şi fără voinţa Ucrainei. O bună relaţie cu România - poate chiar un parteneriat strategic cu România - i-ar asigura Rusiei accesul neîngrădit (poate chiar controlul, prin forţele navale ale României) asupra celei mai

87

importante porţiuni a traseului fluvial cel mai mare din Europa, întrucât, în acest moment, Dunărea este considerată, datorită canalelor Rin-Rhône şi Dunăre-Rin, fluviu la cinci mări.

O bună relaţie cu România ar contrabalansa, într-un fel, politica pe care o duce Ucraina în Marea Neagră şi care nu este, defel, convenabilă nici României, nici Rusiei, mai ales în ceea ce priveşte definirea şi stabilirea platformei continentale.

Ar mai fi încă un punct important al interesului rusesc - cel al conductei petroliere Caucaz - Europa de Vest -, dar se pare că interesul american şi cel al Turciei, pe de o parte, iar pe de alta, cel al Poloniei şi Germaniei ar putea avea, în această bătălie surdă pentru petrolul caucazian, prioritate. Între timp, datele problemei s-au mai schimbat şi, probabil, se va acorda, din nou, atenţie traseului balcanic al petrolului caucazian, deşi s-a finanţat deja traseul Baku – Ceyhan, varianta turcă.

 Zona Mării Negre are, în plan geostrategic, câteva caracteristici de mare interes pentru Federaţia Rusă: reprezintă un spaţiu de confluenţă a unor compartimente

geografice, fiind situată la punctul de intersecţie a trei zone geopolitice şi geostrategice extrem de importante în configuraţia raporturilor Est-Vest şi Nord-Sud: Asia, Asia Mică, Europa Răsăriteană;

este poartă de transport maritim pentru Bulgaria, România, Turcia, Ucraina şi ţările transcaucaziene;

este, deopotrivă, spaţiul maritim sud-vestic al Rusiei (intrarea în coridorul strategic maritim european dominată de Bosfor şi Dardanele) şi limita de nord a flancului sudic al N.A.T.O.;

este dispusă pe traseul unei proiectate magistrale energetice TRACECA, precum şi al altor rute preconizate pentru transportul hidrocarburilor caspice şi din Asia Centrală;

88

prin această zonă trece un segment din filiera traficului de stupefiante din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către Occident;

este o zonă care s-ar putea constitui într-o grupare economică de importanţă regională şi chiar europeană, cea a ţărilor limitrofe Mării Negre;

este o zonă cu mari posibilităţi turistice; ţările limitrofe ar putea realiza o bună cooperare militară,

constituindu-se într-un sistem de securitate pe care ruşii îl apreciază ca putând deveni, în timp, deosebit de eficient.

4.4. Concluzii4.4. Concluzii

Cu toate dificultăţile prin care trece, Rusia rămâne o putere mondială care va influenţa, din ce în ce mai mult (pe măsură ce se va redresa), acţiunile ce vor fi întreprinse sub egida organismelor internaţionale. Ea se va constitui, şi în continuare, într-un pol de opoziţie faţă de Occident, dar nu într-o manieră categorică, conflictuală, ci într-un fel de parteneriat strategic cu acesta. Federaţia Rusă nu-şi poate menţine rolul de superputere, de mare putere mondială aliniindu-se cuminte Occidentului, ci opunându-se foarte activ acestuia, obligându-l să intre în dialog, să accepte şi chiar să caute, el însuşi, parteneriatul strategic cu Rusia;

Situaţia economică şi socială precară în care se află o obligă la unele concesii şi renunţări, cele mai multe formale, la atenuarea unor poziţii dure sau inflexibile în problemele politicii mondiale şi la cedarea iniţiativei în multe privinţe. O face, însă, cu multă prudenţă şi, mai ales, privind în viitor. Rusia are nevoie de un răgaz pentru a-şi reconstitui stabilitatea internă şi a încerca să-şi refacă

89

influenţa asupra spaţiului strategic de interes imediat - cel al Asiei Centrale şi Sudice, cel al Balcanilor, zonei Mării Negre, la sud, şi cel al ţărilor baltice, la nord. Se pare că un astfel de spaţiu este chiar mai interesant pentru Rusia decât fostul spaţiu al Uniunii Sovietice - imposibil de recuperat - şi actualul spaţiu al C.S.I. - imposibil de controlat;

Rusia dispune de o imensă rezervă de gaze naturale, precum şi de mari zăcăminte de petrol şi de alte materii prime în zona siberiană, prin care ar putea, la momentul oportun, să contrabalanseze interesul marilor firme din zona caspică în cea asiatică. Oricum, pentru ţările din Balcani, Rusia rămâne aproape singura sau, în orice caz, una din cele mai ieftine şi mai accesibile surse de materii prime, ceea ce constituie un atu în recucerirea influenţei sale în această zonă de mare interes pentru ea;

Rusia va încerca şi în continuare să acţioneze pentru reconstituirea prestigiului în spaţiul balcanic;

Rusia va profita de nivelul încă ridicat al tehnologiilor ei militare şi va încerca să-şi menţină partenerii tradiţionali din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Lumea Arabă;

Va cultiva relaţii speciale - parteneriate strategice - cu China, cu India şi cu Statele Unite, în scopul realizării unui control comun asupra spaţiului strategic al Asiei Centrale şi de Sud;

obiectivul strategic fundamental al acţiunilor Moscovei nu este, direct, spaţiul strategic de interes imediat, ci Washingtonul. Federaţia Rusă, profitând de parteneriatul strategic cu S.U.A., va folosi toate mijloacele pentru a realiza şi valorifica efectiv acest parteneriat.

90

C A P I T O L U L 5 C A P I T O L U L 5 SPAŢIUL GEOPOLITIC ŞISPAŢIUL GEOPOLITIC ŞI

GEOSTRATEGIC DIN EUROPAGEOSTRATEGIC DIN EUROPA CENTRALĂCENTRALĂ

5.1. Caracterizare a spaţiului geopolitic5.1. Caracterizare a spaţiului geopolitic

paţiul geopolitic şi geostrategic din Europa Centrală include spaţiile strategice ale ţărilor care compun această zonă: Germania, Austria, Elveţia, Polonia, Cehia, Slovacia

şi Ungaria (din punct de vedere geografic, aici sunt incluse şi România şi Republica Moldova).

SSStarea acestui subsistem din sistemul european de

securitate este stabilă. O puternică influenţă asupra stabilităţii regionale exercită apartenenţa statelor la N.A.T.O. şi U.E.

Deşi Austria şi Elveţia au statut de state neutre, se poate afirma că, în ansamblul său, regiunea Europei Centrale este temeinic racordată la procesele europene şi euro-atlantice de integrare economico-socială, politică, militară şi culturală.

În regiune se manifestă şi Iniţiativa Central Europeană, probabil cea mai eterogenă organizaţie subregională europeană, atât sub aspectul prosperităţii economice, cât şi sub cel al reformelor politico-economice şi culturilor politice. Cuprinde toate statele spaţiului ex-iugoslav, cu excepţia R.F. Iugoslavia, de asemenea, Italia, Austria, Germania, Polonia, Cehia,

94

Ungaria, România, Ucraina şi Bulgaria.

5.1.1. 5.1.1. Caracterizare din punct de vedere economico-socialCaracterizare din punct de vedere economico-social Europa Centrală se caracterizează prin: apartenenţa la

regiune a Germaniei, principalul motor al dezvoltării economice şi al integrării instituţionale a U.E.; existenţa unei baze economice moderne, a unor structuri economice performante. Puterea economică a statelor din spaţiul central-european se situează la un nivel superior, în raport cu estul şi sud-estul continentului. În fostele state socialiste (Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia, Germania de Est, Bulgaria sau România), reforma a înregistrat progrese reale. Economiile Germaniei şi Austriei sunt complementare cu cele ale ţărilor din Grupul de la Vişegrad. Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia iau în considerare crearea unui spaţiu economic unitar, asemănător Beneluxului.

ŢĂRI ALPINE

GRUPUL VIŞEGRAD

95

Ţările Europei Centrale

5.1.2. 5.1.2. Caracterizare din punct de vedere politicCaracterizare din punct de vedere politic Statele din Europa Centrală sunt democraţii stabile, cu

economii libere, de piaţă. Jocul politic intern respectă regulile specifice democraţiilor occidentale şi societăţilor deschise. Spectrul politic este dominat de partide de orientare social-democrată, de centru şi conservatoare. Coeziunea internă a acestor state (social-politică şi organizatorică) atinge un grad sporit de materializare. Structura de ostilitate (relaţii de amiciţie / inamiciţie) evidenţiază funcţionarea de raporturi de alianţă şi bună vecinătate. În egală măsură, distribuirea puterii indică un tip de structură monopolară, în sensul că Germania se detaşează drept factor determinant de putere în regiune. Trebuie subliniat faptul că Germania a avut, alături de S.U.A., cuvântul hotărâtor, în ultimul timp, în admiterea Cehiei, Ungariei şi Poloniei, României şi Bulgariei în N.A.T.O. Deopotrivă, Berlinul a avut o pondere evidentă în stabilirea agendei aderării Ţărilor Baltice şi statelor est-europene la U.E. şi N.A.T.O.

5.1.3.5.1.3. Caracterizare din punct de vedere militar Caracterizare din punct de vedere militar În Europa Centrală se plasează cea mai importantă

putere continentală – Germania (ne referim aici la potenţialul uman şi material, precum şi la asumarea de responsabilităţi în cadrul N.A.T.O.). Pe de altă parte, în ţările Grupului de la Vişegrad se desfăşoară procese de aliniere a capacităţilor militare la standardele N.A.T.O., în condiţiile în care Cehia, Ungaria şi Polonia trebuie să-şi asume obligaţii specifice în cadrul alianţei. În toate statele monitorizate, controlul civil democratic asupra armatei funcţionează normal.

5.1.4. 5.1.4. Caracterizare din punct de vedere etno - culturalCaracterizare din punct de vedere etno - cultural Europa Centrală etalează o pregnantă amprentă

occidentală. Deşi regiunea include patru grupuri etno-culturale (germani, slavi, unguri şi români), valorile religioase şi

96

culturale sunt de sorginte vest-europeană. Nu există falii culturale şi nici conflicte cultural-religioase semnificative.

* * ** * *Întregul grup de ţări ce fac parte din spaţiul Central-

European împărtăşesc în esenţă aceleaşi valori democratice, aproximativ aceleaşi tradiţii culturale şi religioase, cu excepţia, poate, a Slovaciei, care nu s-a desprins, încă, total, de influenţa răsăriteană a sistemului comunist din care a făcut parte aproape jumătate de secol.

De asemenea, putem aprecia că acestea practică, în prezent, politici democratice occidentale, cu puţine excepţii, cum a fost cazul Austriei, o dată cu venirea la putere (pe căi democratice, prin alegeri libere) a partidului radical naţionalist al lui Haider, precum şi al Slovaciei, cu reminiscenţe ale mentalităţilor autoritar-comuniste.

În ceea ce priveşte Germania şi, în general, aproape întreaga Europă Occidentală, se resimte o revigorare a partidelor de dreapta, nefiind exclusă revenirea lor la putere.

Ţările foste comuniste se bucură de multă audienţă şi încredere în Occident şi în sânul comunităţii Central-Europene, considerându-se că sistemul lor de valori democratice este suficient de consolidat, rulându-se la conducerea politică a acestora, într-o succesiune aproape firească, dreapta şi stânga politică.

Din punct de vedere economico-social, acestea se află în topul trecerii de la economia de tip totalitar la economia de piaţă, ceea ce le-a deschis, practic, toate porţile, atât spre N.A.T.O. cât şi spre U.E.

Elveţia va rămâne, probabil, cu statutul său de neutralitate, dar una activă şi cu stabilitatea politică, economică şi socială ce o caracterizează.

Germania rămâne aliatul principal al S.U.A. din acest areal şi, în acelaşi timp, aproape în mod tradiţional, partenerul principal al Rusiei în evoluţiile politico-economice şi de

97

securitate ale întregului continent, nu numai ale grupului de state analizat.

Ţările Europei Centrale constituie nucleul principal al unificării, pe o treaptă superioară, a Europei, având, în acest sens, în frunte Germania, alături de Franţa, Spania şi Italia – ţări importante, dar din alte areale ale Europei. Republica Cehă, Polonia şi Ungaria, poate şi Slovenia în viitor, se prezintă, în continuare, ca fiind statele cele mai avansate şi stabile din punct de vedere politic din Europa Centrală lărgită, alături, desigur, de mai vechile componente occidentale, Elveţia şi Austria.

Unificarea politică a Europei ar putea crea o entitate de aproximativ 500 milioane de oameni, trăind sub acelaşi acoperiş democratic, bucurându-se de un nivel de viaţă comparabil cu cel al S.U.A., dar constituindu-se, în acelaşi timp, într-un serios concurent economic, şi nu numai, pentru orice altă entitate de pe mapamond. O astfel de Europă va deveni, inevitabil, o mare putere mondială.

Revenind în perimetrul spaţial al Europei Centrale, facem aprecierea că, în mod cert, Germania reunificată a devenit pivotul geopolitic al acestui areal şi al întregii Europe, prima putere economică a acesteia şi, în acelaşi timp, o putere cel puţin parţial mondială, continuând să-şi consolideze acest statut odată cu derularea favorabilă a proceselor de unificare politică şi economică a Europei.

În acelaşi timp, pe planul securităţii europene, implicarea militară a Germaniei, în premieră, în fosta Iugoslavie şi, atât cât a fost, în conflictul din Afghanistan semnifică mutaţii de esenţă în acest plan al integrării, în primul rând pentru Germania, dar şi pentru spaţiul de referinţă al Europei Centrale.

Starea de securitate în complexul regional central-european se caracterizează prin prosperitate şi integrare economică, stabilitate socială, integrare politică şi lipsă de

98

conflicte majore etno-culturale.

5.2. Principalele vulnerabilităţi de ordin5.2. Principalele vulnerabilităţi de ordin geostrategic al regiuniigeostrategic al regiunii

5.2.1. 5.2.1. Vulnerabilităţi de ordin economico-socialVulnerabilităţi de ordin economico-social Europa Centrală dezvăluie următoarele slăbiciuni:

disfuncţionalităţi asociate introducerii monedei unice europene;

reducerea ritmului de creştere economică în Germania şi, ca efect, sporirea deficitului bugetar, ce se apropie de limita de 3%, cu greu permisă de U.E.;

efecte secundare negative reieşite din aplicarea reformei în ţările Grupului de la Vişegrad;

tensiunile rezultate din alinierea Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Poloniei, Bulgariei şi României la instituţiile şi politicile U.E.;

concurenţa dintre statele foste socialiste pentru atragerea de resurse de asistenţă din U.E.;

dependenţa de sursele externe de energie; decalajele de dezvoltare economică dintre Germania,

Austria şi Elveţia, şi Grupul de la Vişegrad; accentuarea fenomenului extinderii şomajului, cu

repercusiuni negative în plan politic etc.

5.2.2. 5.2.2. Vulnerabilităţi de ordin politicVulnerabilităţi de ordin politic Actuala stabilitate a regimurilor democratice din

regiune ascunde, totuşi, vulnerabilităţi pe termen mediu şi lung, de felul ascensiunii partidelor şi mişcărilor politice extremiste, xenofobe şi antisemite în Ungaria şi în Austria, sau tensiunilor dintre Cehia şi Austria, provocate de funcţionarea centralei atomo-electrice de la Temelin, ori dintre Ungaria, Slovacia şi

99

România, determinate de adoptarea Legii statutului maghiarilor. Tensiuni mai vechi ies sporadic la suprafaţă şi în cazul relaţiilor dintre Austria şi Italia sau dintre Germania, Cehia (Zona Sudeţilor) şi Polonia (Silezia). Concomitent, tensiuni politice se manifestă între Germania şi alte puteri vest-europene, în raport cu proiectarea viitorului U.E., după modelul federalist sau după cel al Europei de naţiuni (francez). În aceeaşi categorie a vulnerabilităţiilor politice se pot înregistra şi temerea conducerii poloneze că o apropiere vertiginoasă şi aprofundată germano-rusă se poate solda cu împingerea Poloniei într-o poziţie internaţională nefavorabilă. De altfel, persistă o mai veche suspiciune, în Cehia şi Polonia, în legătură cu aspiraţiile istorice ale Germaniei de a controla direct Europa Centrală. O altă tendinţă este aceea a Grupului de la Vişegrad de a se manifesta ca un pol de putere regională interesat, pe de o parte, să concureze polul german de putere, pe de altă parte să atragă cât mai multe resurse alocate de U.E. Nu este de ignorat faptul că o serie de partide xenofobe şi ultra conservatoare au cucerit puterea în Ungaria, Austria, Bavaria, Italia. Se poate contura astfel, un dezechilibru între nordul democratic al Europei Centrale şi sudul său ultraconservator. Şi în Slovacia, creşterea popularităţii stângii naţionaliste sporeşte neliniştea comunităţii europene.

5.2.3. 5.2.3. Vulnerabilităţi de ordin militarVulnerabilităţi de ordin militar Complexul de securitate central-european rămâne, pe

mai departe, vulnerabil în faţa unor ameninţări din estul şi sud-estul continentului. Frontiera externă a N.A.T.O. este deschisă pe clasica direcţie strategică poloneză. În acelaşi timp, puterea militară a Germaniei trădează rămâneri serioase în urmă în domeniile alocaţiilor bugetare, forţelor speciale, mijloacelor moderne de luptă, concepţiei moderne de luptă etc. Concomitent, armatele Grupului de la Vişegrad au dezamăgit din punct de vedere al capacităţii de a se adapta prompt şi

100

eficient la standardele alianţei. În plus, în unele ţări – precum Cehia – între factorii politici de putere şi militari au apărut frecvente tensiuni, provocate de aplicarea măsurilor de reformă a armatei şi reconversie a industriei de război. O altă vulnerabilitate a sistemului regional de securitate rezidă în contribuţia sa mediocră – cu excepţia Germaniei – la susţinerea politicilor de securitate ale U.E. şi N.A.T.O. în Balcani şi a luptei internaţionale împotriva terorismului.

5.2.4. 5.2.4. Vulnerabilităţi de ordin etno - culturalVulnerabilităţi de ordin etno - cultural Se menţin tensiuni de tradiţie istorică între: unguri-

slovaci, unguri – români, austrieci-germani-cehi, cehi-germani, germani-polonezi. Se manifestă anumite răbufniri xenofobe şi antisemite în Ungaria, Austria, Cehia, Germania şi Polonia. Se conturează chiar – după cum am subliniat anterior – crearea unui nucleu dur, extremist, xenofob, antisemit ce ar cuprinde Ungaria, Austria, Bavaria. Această tendinţă se opune modelului cultural democratic şi multietnic promovat de U.E. şi S.U.A.

5.2.5. 5.2.5. Vulnerabilităţile externeVulnerabilităţile externe Acestea se manifestă, îndeosebi, faţă de: terorismul

internaţional, migraţiile ilegale, traficul de droguri şi carne vie, acţiunile internaţionale de tip mafiot (dezvoltarea reţelelor mafiei ruse, mafiei ucrainene sau triadelor chineze) etc. Pentru compensarea acestor vulnerabilităţi, statele din Europa Centrală au iniţiat şi dezvoltat relaţii bilaterale şi multilaterale în vederea: adoptării unei legislaţii adecvate şi creării unor

mecanisme moderne de combatere a terorismului şi crimei organizate;

susţinerii efortului N.A.T.O. şi U.E. de luptă contra terorismului internaţional;

101

sprijinirii politicilor comunitare în planurile politicii externe, construcţiei identităţii europene de apărare, reformării politicilor şi instituţiilor comunitare;

constituirii, în sistemul U.E., a unor forţe armate şi de poliţie cu misiunea securizării frontierelor.

Cu toate că între S.U.A. şi Federaţia Rusă, şi între N.A.T.O. şi Federaţia Rusă şi Ucraina s-au stabilit, după 1990, multiple relaţii de colaborare efectivă, vulnerabilitatea militară a Occidentului – şi îndeosebi a Europei Centrale – se menţine la cote care nu pot fi ignorate. Arsenalele militare cele mai redutabile şi grupările de forţe armate ale Rusiei continuă să fie dislocate, preponderent, la vest de Ural, având capacitatea de a deveni operative într-un interval scurt de timp. Totodată, posibilele focare de criză politico-militară din Ţările Baltice şi din Transnistria, situaţia din Belarus – unde democraţia nu s-a instalat solid în stat şi societate - fac din faţada răsăriteană a Europei Centrale (implicit a N.A.T.O.), un spaţiu sensibil şi realmente vulnerabil.

5.3. Riscuri şi ameninţări pentru zona5.3. Riscuri şi ameninţări pentru zona central-europeanăcentral-europeană

hiar dacă, la o primă privire, Centrul Europei şi, în general, Europa Occidentală ar fi mai puţin ameninţată în mod direct, comparativ cu ameninţările care planează

asupra altor zone ale mapamondului, în special asupra S.U.A., rămân totuşi numeroase probleme de acest gen printre care enumerăm:

CC repercusiunile atentatelor teroriste asupra S.U.A. din 11

septembrie 2001, care vizează, într-un fel sau altul, inclusiv ţările Europei Centrale, în primul rând Germania;

102

ameninţările teroriste directe, am putea spune specifice acestui spaţiu, în special asupra Germaniei, dar şi asupra celorlalte ţări, unele din ele implicate, într-un trecut nu prea îndepărtat, cu activităţi teroriste (R. Cehă) sau prin posibilităţile economico-financiare de procurare şi stocare a unor fonduri destinate acestor activităţi (Elveţia);

riscul activităţilor şi mişcărilor antiglobaliste şi, în general, al tuturor forţelor care se opun, într-un fel sau altul, unificării economico-financiare şi politice a Europei;

migraţia ilegală de populaţie, în special din Asia, din zone şi ţări aflate în situaţii de crize economice şi sociale, inclusiv de la extremitatea sud-estică a Europei;

activităţile şi acţiunile organizaţiilor neofasciste (Germania), revizioniste, nostalgic comuniste (Slovacia) şi a celor radical-naţionaliste (Austria);

existenţa şi activitatea unor organizaţii radical-islamiste, ale unor structuri teroriste, unele în stare latentă, altele cel puţin parţial active, de tip Al-Qaida sau în legătură cu acestea;

utilizarea sistemului bancar central-european pentru spălarea de bani şi finanţarea, directă sau indirectă, a unor activităţi sau structuri teroriste;

riscul proliferării unor materiale şi tehnologii militare sofisticate, posibil chiar nucleare, în ţări sau zone interesate în destabilizare şi terorism;

riscul de poluare a mediului, inclusiv cu reziduuri nucleare, chiar al unor dispute de graniţă, cum ar fi aceea privind centrala nucleară construită de R. Cehă în apropierea graniţei cu Austria;

rata ridicată a şomajului în principalele state dezvoltate economic ale Europei Centrale (cazul Germaniei, unde s-a depăşit pragul psihologic de 4 miliarde de şomeri).

103

5.4. Tendinţe geopolitice viitoare5.4. Tendinţe geopolitice viitoare

entru Germania rămâne, în continuare, ca o problemă importantă, de conştiinţă, loialitatea faţă de Europa, care se poate traduce în formula ispăşire şi securitate comună,

ce-i aparţine lui Brzezinski, dar printr-o relaţie foarte apropiată de ceilalţi parteneri şi faţă de S.U.A. În acelaşi timp, Germania va cultiva, în continuare, pentru a respecta deja o anumită tradiţie, dar şi pentru interesul comun al celor două state şi al Europei, relaţia ei specială cu Rusia.

PP

Fiindcă vorbim, în primul rând, de liderul de necontestat al ţărilor Europei Centrale, subliniem poziţiile, oarecum particulare, dar urmărind acelaşi obiectiv – apropierea faţă de Germania – ale unor ţări foste socialiste (Polonia, R. Cehă, Ungaria), relaţia specială cu Germania a Austriei şi chiar a Elveţiei, ce se vor menţine ca tendinţe şi realităţi actuale şi de perspectivă. Rămâne doar ca şi Slovacia să se alinieze aceluiaşi curent şi să intre pe orbita ţărilor europene care gravitează în jurul Germaniei. Ca perspectivă apropiată, se întrevede cultivarea şi consolidarea relaţiilor de parteneriat pe toate planurile între Germania şi marea sa rivală din totdeauna – Franţa, absolut necesare procesului de unificare politică a Europei întregite, inclusiv cu statele care au fost excluse temporar din acest areal şi, desigur, pe planul securităţii pe continent şi în lume, în mod special.

Într-un plan apropiat ca importanţă, putem sublinia lărgirea şi consolidarea procesului de reconciliere germano-polonă, cu impact geopolitc şi geostrategic, proces ce estimăm că se va amplifica şi consolida în continuare, cu rol important în stabilitatea şi securitatea continentală.

În actualele circumstanţe, axa colaborării N.A.T.O. – U.E. constituită din Franţa-Germania-Polonia, care are în compunere două state ce fac parte din grupul Europei Centrale, dobândeşte noi valenţe, aceasta putând deveni nucleul oricăror

104

acorduri lărgite de securitate şi apărare europeană care, însă, ar trebui să vizeze, pe viitor, Ucraina şi Rusia.

Dacă parcursul spre democraţie şi economia de piaţă al Ucrainei va avea un sens pozitiv, într-un viitor nu prea îndepărtat (2010-2015), am putea vorbi de o Ucraină a Europei Centrale, care să întărească şi să completeze axa geostrategică şi de securitate a Europei.

5.5. Concluzii asupra situaţiei geopolitice şi5.5. Concluzii asupra situaţiei geopolitice şi geostrategice din zonăgeostrategice din zonă

onform opiniei unor importanţi analişti geopolitici şi geostrategici, obiectivul principal al Americii pentru Europa de azi şi de mâine şi, implicit, pentru Europa

Centrală, deşi sunt în prezent unele fluctuaţii de opinii şi chiar manifestări de ignorare a realităţilor în acest domeniu, rămâne unificarea Europei. Aceasta reclamă, cu necesitate, angajarea clară şi efectivă a Americii pentru înfăptuirea cu succes a acestui obiectiv în beneficiul reciproc, al progresului şi stabilităţii mondiale.

CC

Trebuie luată, însă, în consideraţie şi o anumită reticenţă a Statelor Unite în ceea ce priveşte consolidarea unităţii continentului european, în situaţia în care centrul de greutate al politicii americane se concentrează asupra axei Irak, Iran, Coreea de Nord, combaterii terorismului mondial şi bătăliei pentru Asia.

Este, totuşi, greu de presupus că Europa ar putea deveni un stat-naţiune, cel puţin într-un viitor apropiat, datorită persistenţei diversităţii de tradiţii naţionale, etnice şi culturale; poate deveni, însă, o entitate cu instituţii politice comune, care să slujească interesul continentului în procesul de globalizare.

Pentru moment şi pentru o perspectivă imediată,

105

interesele statelor membre ale grupului ţărilor Europei Centrale coincid, aproape în totalitate, cu cele ale U.E. şi N.A.T.O., aici evidenţiindu-se, din nou, cel mai important reprezentant al acestuia – Germania.

O viziune pesimistă a unei Europe în stagnare, divergentă şi plină de prejudecăţi, care nu poate depăşi stadiul prezent al unificării, n-ar fi nici realistă şi nici n-ar servi stabilităţii şi securităţii euroatlantice.

În contrast, o Europă unită ar putea deveni un important competitor economic şi tehnologic, chiar şi unul politic, inclusiv pentru S.U.A., ceea ce ar putea fi un serios stimulent pentru progresul tuturor competitorilor.

Europa poate deveni o largă confederaţie sau o entitate multistratificată, cu un nucleu federalizat, cu o extindere mai mare decât în prezent, proces ce va prinde contur pe parcursul anilor imediat următori.

Probabil, U.E. va fi, şi în continuare (chiar mai mult decât până acum), partenerul strategic cel mai important în probleme de politică şi securitate al S.U.A., iar N.A.T.O. va rămâne, încă, veriga vitală pentru conexiunea euroatlantică.

106

C A P I T O L U L 6C A P I T O L U L 6PROBLEME GEOPOLITICE ŞIPROBLEME GEOPOLITICE ŞI

GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIULGEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL EUROPEI DE SUD-ESTEUROPEI DE SUD-EST

6.1. Analiză generală asupra mediului6.1. Analiză generală asupra mediului geopoliticgeopolitic

uropa de Sud-Est alcătuieşte un complex de securitate bine individualizat din punct de vedere geografic şi ca zonă civilizaţională (preponderent ortodoxă, dar şi de

interferenţă între spaţiile catolic şi islamic). Din punct de vedere statal, spaţiul este serios fragmentat (Albania, Grecia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia, Cipru, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Iugoslavia, Croaţia, Slovenia, parţial România). În cadrul Iugoslaviei, Macedonia, Kosovo şi Voivodina deţin prerogative proprii de auto-administrare, ce tind, de la caz la caz, spre suveranitate. Cipru este plasat sub control internaţional (O.N.U.) şi divizat în regiuni administrative distincte - greacă şi turcă. Grecia şi Turcia fac parte din N.A.T.O. Grecia este membră a U.E. Toate statele balcanice activează în cadrul O.S.C.E. şi sunt incluse în Pactul de Stabilitate din Balcani. La Iniţiativa Centrală Europeană au aderat, România, Bulgaria, Macedonia, Slovenia, Albania, iar România şi Bulgaria au aderat la U.E. şi N.A.T.O.; Cipru şi

EE

110

Turcia depun eforturi pentru integrarea în U.E. În regiune acţionează, de asemenea, S.E.C.I. şi

S.E.D.M. (Conferinţa miniştrilor apărării din Europa de Sud-Est). Pactul de Stabilitate recunoaşte rolul însemnat al S.U.A. şi Rusiei în Balcani.

Ţări membre ale Iniţiativei de Cooperare în Europa de Sud-Est (S.E.C.I.)

În Bosnia-Herţegovina şi Kosovo s-au desfăşurat forţe de poliţie şi militare O.N.U. şi N.A.T.O. de menţinere a păcii. Un contingent N.A.T.O. de menţinere a păcii (preponderent din statele U.E.) staţionează în Macedonia.

Spaţiul de securitate balcanic, aşadar, etalează o puternică prezenţă militară N.A.T.O. şi nord-americană, datorată importanţei sale strategice excepţionale.

În momentul de faţă, complexul de securitate din Europa de Sud-Est - tradiţională arenă de confruntare între marile puteri europene moderne (Germania, Rusia, Marea Britanie şi Franţa) şi între superputerile postbelice (S.U.A. –

Ţări membre

Ţări observator

111

U.R.S.S.) – trece printr-un proces profund de restructurare politică, economică şi militară. S.U.A. şi N.A.T.O., în cadrul O.N.U. şi O.S.C.E., şi în afara acestor instituţii, controlează cele mai semnificative evoluţii locale, orientate în direcţiile: prevenirii, stopării şi gestionării conflictelor armate şi politice; democratizării ţărilor balcanice; dezvoltării economiilor de piaţă şi societăţii deschise; integrării în structuri regionale, europene şi euro-atlantice de securitate. Se consideră, îndeobşte, că momentele critice de confruntare şi război au fost depăşite în 1999-2000, odată cu stingerea războiului local din Kosovo şi înaintarea pe calea identificării unei soluţii politice pentru aşa-numita problemă a concesiunii iugoslave.

Reaprins în Macedonia, în prima jumătate a anului 2001, conflictul armat interetnic dintre minoritatea albaneză şi majoritatea slavă a fost menţinut sub control N.A.T.O., U.E. şi O.S.C.E. Sub acelaşi control s-au gestionat procesele politice din Kosovo (organizarea alegerilor din toamna anului 2001) şi Iugoslavia (medierea negocierilor dintre Serbia şi Muntenegru cu privire la viitorul Federaţiei).

6.2. Vulnerabilităţile statelor din zona sud-6.2. Vulnerabilităţile statelor din zona sud-est-europeanăest-europeană

uropa de Sud-Est etalează variate şi persistente vulnerabilităţi; de altfel, Balcanii au fost consideraţi, decenii de-a rândul, butoiul cu pulbere al Europei,

evenimentele de după 1990 confirmând expresiva caracterizare lansată la cumpăna secolelor XIX-XX.

EE6.2.1. 6.2.1. Vulnerabilităţi de ordin economico-socialVulnerabilităţi de ordin economico-social

Spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază o serie de slăbiciuni de structură, ce decurg din:

112

sărăcia relativă a solului şi subsolului; organizarea producţiei, repartiţiei şi schimbului după

modelul epocii coşului de fum (industrii grele, depăşite tehnologic astăzi);

infrastructura slab dezvoltată; lipsa de capital necesar investiţilor de modernizare

industrială şi de promovare a serviciilor; o piaţă relativ săracă, puţin-atractivă pentru marii

investitori occidentali; persistenţa unor mentalităţi neocomuniste în numeroase

zone din Albania, Grecia, Iugoslavia etc; locul important ocupat de economia subterană în

dinamica economică a regiunii etc.Acestor slăbiciuni organice li se adaugă:

impactul negativ al războaielor şi conflictelor armate locale (Iugoslavia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia) asupra economiilor naţionale şi a circuitelor economice regionale;

unele rezultate nefavorabile obţinute în aplicarea reformelor de modernizare în fostele state socialiste;

creşterea demografică vertiginoasă din anumite zone (Albania, Kosovo), în condiţiile neimplementării complete a reformelor economice şi stagnării, sau chiar regresului, productivităţii industriale;

consecinţele proceselor de regionalizare şi mondializare economică etc.

Vulnerabilităţile economice ale Europei de Sud-Est reprezintă un serios handicap în competiţia est-europeană pentru aderare la N.A.T.O. şi U.E.; totodată, acest handicap economic sporeşte dependenţa statelor analizate de marii investitori străini şi împiedică constituirea unei baze economice solide, absolut necesară înfăptuirii cooperării economice şi politice în plan regional.

113

6.2.2. 6.2.2. Vulnerabilităţi de ordin politicVulnerabilităţi de ordin politic Principala carenţă a complexului balcanic de securitate

constă în incapacitatea componentelor sale (state-naţiuni, federaţii) de a preveni şi gestiona crizele locale. Foarte îngrijorător este faptul că, în prezent, nu s-a încheiat procesul inaugurat în 1989-1990 de remodelare politico-teritorială a regiunii. Conflicte şi tensiuni persistă în cadrul Federaţiei Iugoslave (între Muntenegru şi Serbia), în Serbia (tendinţa de autonomie şi independenţă în Voievodina şi Kosovo), şi în Macedonia.

Liderii albanezi nu au abandonat, definitiv, proiectul creării Albaniei Mari, după cum extremiştii sârbi visează, încă, la o Serbie Mare. Nici la Sofia nu s-au stins ecourile sloganurilor refacerii Bulgariei Mari. Starea de inamiciţie dintre componentele sistemului - cu punctele sale de maximă intensitate din anii 1990-1999 - a transformat, în anii următori, Europa de Sud-Est în principalul generator de insecuritate de pe continent.

În egală măsură, rămânerile în urmă în domeniile asimilării sistemelor moderne de valori democratice, dezvoltarea confuză şi anemică a regimurilor democratice, reflexele autoritare ale liderilor şi societăţii, semnalele de intoleranţă politică, toate denotă fragila bază organizatorico-socială a democraţiei în Balcani. În mod concret, ţările balcanice evoluează între turbulenţă şi stabilitate relativă. Ca şi în sfera economică, în cea politică se înregistrează, aşadar, obstacole reale în calea procesului de integrare europeană şi euro-atlantică în Europa de Sud-Est.

6.2.3. 6.2.3. Vulnerabilităţi de ordin militarVulnerabilităţi de ordin militar Statele din Balcani nu au resursele şi mecanismele

necesare gestionării şi rezolvării crizelor de amploare, şi nici posibilitatea de a contracara, prin forţe proprii, agresiuni externe.

114

În cuprinsul regiunii, controlul asupra forţelor armate a fost, în general, obţinut cu destulă dificultate; cu toate acestea, în Turcia, Grecia, Macedonia, Iugoslavia şi Croaţia, armata deţine, încă, poziţii puternice în stat şi acţionează ca un redutabil grup de presiune asupra mediului politic, mai ales că societatea civilă nu oferă probe clare de activism.

Pe de altă parte, controlul autorităţilor asupra unor formaţiuni şi organizaţii paramilitare (de tip U.C.K. sau miliţii macedonene, sârbe, bosniece etc.) nu pare pe deplin convingător; în unele cazuri, formaţiunile paramilitare s-au dovedit atât de incisive, încât au pus în dificultate forţele armate regulate şi forţele internaţionale de menţinere a păcii (conflictul din Macedonia, dintre miliţiile albaneze, susţinute din Kosovo şi Albania, armata Macedoniei şi miliţiile slave).

În ultimul timp, cu precădere după atacul terorist asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, s-a descoperit existenţa unor nuclee şi reţele teroriste în Balcani, preponderent de orientare islamistă (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Albania). Grupări teroriste de extremă stângă operează, însă, şi în Grecia şi Turcia.

Gradul de instabilitate politico-militară din Europa de Sud-Est este subliniat şi de crearea în regiune a unor zone tradiţional conflictuale sau potenţial conflictuale, cu o fizionomie proprie: Tracia de Est; insulele din partea răsăriteană a bazinului Mării Egee, Cipru, Macedonia de Sud, Albania de Sud, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Voivodina etc. În zonele respective s-au acumulat, în timp, tensiuni economice, politice, militare, etno-culturale etc.

Astăzi, unele zone de acest fel par să fie pacificate, dar comportamentul lor, de agresiune latentă, se impune să fie îndeaproape monitorizat şi supravegheat.

115

6.2.4. 6.2.4. Vulnerabilităţi de ordin etno-culturalVulnerabilităţi de ordin etno-cultural Europa de Sud-Est reprezintă un autentic mozaic de

popoare, culturi şi religii. Raporturile de intoleranţă între componentele complexului regional sunt mai puternice decât cele de toleranţă constructivă şi cooperare. Până în 1999, conflictele interbalcanice, interetnice şi interconfesionale s-au soluţionat prin recurgerea la arme şi purificare etnică (Croaţia, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo).

Abia în 2001, în Iugoslavia post – Miloşevici, şi în cursul crizei albaneze din Macedonia, s-a ajuns la o reglementare democratică, în spiritul valorilor europene de respect reciproc al identităţii etno-culturale şi cooperare politico-administrativă; în acelaşi spirit, s-au relansat iniţiativele de lărgire a autonomiei locale în Voivodina şi de repunere, pe temelii egalitare, a raporturilor dintre Serbia şi Muntenegru. Progresele în sfera drepturilor minorităţilor sunt încă timide pe ansamblul regiunii, spaţiu în care România face notă aparte prin legislaţie şi practică politico-civică.

În aceeaşi ordine de idei, România este şi un exemplu de promovare diplomatică şi culturală a protecţiei minorităţilor sale de la sud de Dunăre, în sensul că guvernul de la Bucureşti nu înţelege să manipuleze aceste autorităţi în scopul obţinerii de avantaje în relaţiile cu statele balcanice sau pentru amplificarea şi exploatarea unor tensiuni politice locale.

O vulnerabilitate a Balcanilor – întâlnită şi în alte spaţii de securitate ale Europei – o reprezintă o întreagă istorie de dispute teritoriale şi de conflicte etno-culturale şi religioase.

Depăşirea handicapului unei istorii încărcate şi împovărătoare reclamă, pe lângă iniţiative, şi instrumente de ordin economic, politic şi militar. În egală măsură, se impune o intensă activitate de remodelare a concepţiilor şi mentalităţilor oamenilor, de educaţie în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor civice, toleranţei politice şi religioase, cooperării pe multiple direcţii, convieţuirii în comun. Din păcate, şi în cazul

116

demersului cultural-educativ, iniţiativa a venit din afara societăţilor şi factorilor politici regionali, mai exact din direcţia U.E. şi O.S.C.E., instituţiile fondatoare ale Pactului de Securitate.

* * ** * *Concluzie: Nerezolvarea (aplanarea) tensiunilor etno-

culturale din Europa de Sud-Est, prin întronarea valorilor democratice moderne şi colaborare între state, într-un interval mediu de timp, se va solda cu amplificarea poziţiei Balcanilor de spaţiu de insecuritate. Coroborarea efectelor vulnerabilităţilor economico-sociale, politice, militare şi etno-culturale ar conduce către definirea, în continuare, a Europei de Sud-Est, ca spaţiu de insecuritate internă.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

STATE MEMBRE

OBSERVATORI

PARTENERI DE SPRIJIN

117

6.3. Ameninţările asupra zonei sud-est-6.3. Ameninţările asupra zonei sud-est-europeneeuropene

6.3.1. 6.3.1. Ameninţări interneAmeninţări interneVulnerabilităţile trecute în revistă anterior sunt capabile

să devină tot atâtea ameninţări, în situaţia în care acţiunea lor se face resimţită, pe termen mediu şi lung, cu grade sporite de intensitate: fragilitatea sistemelor economice moderne; prelungirea proceselor de redefinire naţional-teritorială în

Balcani, turbulenţa politică la nivelul mediilor interne de securitate şi la cel regional;

persistenţa tensiunilor şi disputelor etno-culturale şi teritoriale;

ritmul lent în care se edifică un sistem de securitate regională etc.

6.3.2. 6.3.2. Ameninţări externeAmeninţări externe sub aspect economic, un conflict armat în Orientul

Apropiat şi Mijlociu – generat de nerezolvarea crizelor din Palestina şi Golful Persic – s-ar repercuta negativ asupra dinamicii economice în Balcani; la fel, o eventuală prăbuşire financiară a Turciei ar deregla circuitele economice în curs de coagulare în interiorul Pactului de Stabilitate;

foarte îngrijorătoare este dependenţa energetică a Balcanilor de petrolul arab, de cel rusesc şi de gazele naturale transportate din Ucraina şi Rusia;

deopotrivă, încetarea asistenţei economice internaţionale în regiune (preponderent U.E.) ori eşecul implementării monedei unice în spaţiul U.E. s-ar resimţi, acut, într-un sens negativ, în Europa de Sud-Est. Excluderea, pe termen lung, a statelor din Balcani, din procesele de integrare U.E. şi N.A.T.O., coroborată cu incapacitatea

118

lor de a edifica un sistem regional de securitate, reprezintă principala ameninţare externă în complexul de securitate analizat;

deosebit de periculoasă ar fi transformarea concurenţei pentru influenţă în regiune, constatată la nivelul politicilor promovate de Occident şi Rusia, în ciocnire politico-militară directă sau prin interpuşi; o premisă negativă pentru stabilitatea în Balcani ar fi deschisă şi de conturarea - pe fundalul evidenţiat mai sus – a unor tensiuni între U.E. (Germania) şi S.U.A.

fără doar şi poate, stabilitatea în regiune poate fi grav afectată de fenomenele terorismului internaţional, de reţelele crimei organizate şi de expansiunea fundamentalismului islamic sau ortodox. Atât terorismul, cât şi fundamentalismul islamic sau crima organizată, se manifestă în Balcani, tendinţele respective fiind, pe moment, ţinute sub control (Pactul de Stabilitate, O.S.C.E., Strategiile antiteroriste ale U.E., N.A.T.O., Grupului de la Vilnius, S.E.C.I. etc.).

6. 4. Concluzii asupra mediului geostrategic6. 4. Concluzii asupra mediului geostrategic din Europa de Sud-Estdin Europa de Sud-Est

n ansamblu, starea de securitate în Europa de Sud-Est se prezintă în condiţii mulţumitoare. Există indicii că nivelul sporit de insecuritate regională este pe cale să fie depăşit.

Focare de criză se menţin, încă, în Macedonia şi Iugoslavia, generate de: implementarea Constituţiei care oferă avantaje politice minorităţii albaneze; redefinirea raporturilor dintre Muntenegru şi Serbia, prima vizând obţinerea independenţei reale; aceeaşi tendinţă de independenţă reală se afirma şi în Kosovo. Identificarea unei formule politice de rezolvare

ÎÎ

119

democratică şi durabilă a problemei succesiunii iugoslave va fi examenul crucial al O.N.U., U.E., N.A.T.O. şi O.SC.E. în Balcani, în cursul următorilor ani. Un faliment al politicii de negociere şi armonizare a intereselor între părţi în diferendele din Iugoslavia ar pune în discuţie toate demersurile de cooperare de natură economică, instituţională şi culturală în sud-estul Europei. Includerea României şi Bulgariei în N.A.T.O. şi U.E. a consolidat, în mod evident, securitatea şi stabilitatea regională.

120

C A P I T O L U L 7C A P I T O L U L 7SPAŢIUL GEOPOLITIC ALSPAŢIUL GEOPOLITIC AL

ORIENTULUI MIJLOCIU ŞIORIENTULUI MIJLOCIU ŞI ORIENTULUI APROPIATORIENTULUI APROPIAT

ndiferent de perioada de referinţă sau de poziţiile de pe care se fac analizele, Orientul Mijlociu şi Apropiat sunt, în mod incontestabil, printre principalele focare de conflict

ale lumii contemporane.II

Harta Orientului Apropiat şi Mijlociu

124

Marcat de un climat de violenţe, dispute ideologice, economice şi sociale, acest spaţiu geostrategic a suscitat (şi suscită şi în prezent) interesul diplomaţiei internaţionale. De-a lungul timpului, pornind de la ideea căutării unei soluţii pentru stabilitatea acestei regiuni, factorii de putere ai diferitelor momente istorice au subordonat Orientul Mijlociu şi Apropiat propriilor interese, de multe ori chiar neţinând cont de interesele statale, naţionale şi / sau regionale.

7.1. Surse de insecuritate specifice zonei7.1. Surse de insecuritate specifice zonei

7.1.1. 7.1.1. Riscuri globaleRiscuri globale consecinţe ale globalizării; limitarea accesului la informaţii şi tehnologii importante

în era globalizării şi a societăţii informaţionale; degradarea echilibrelor ecologice şi deteriorarea calităţii

mediului înconjurător.Cu excepţia Israelului, ţările Orientului Mijlociu şi

Apropiat văd globalizarea, mai degrabă ca o provocare decât ca o oportunitate. Cu toate acestea, deşi, de exemplu, posibilitatea de utilizare a Internetului este limitată la o mică parte a elitei, datorită costurilor relativ ridicate, infrastructurii nedezvoltate şi obstacolelor culturale, este posibil ca revoluţia informaţională şi tehnologiile de vârf să producă efecte destabilizatoare în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în sensul creşterii nivelului de aşteptări / expectanţe al populaţiei, al intensificării disparităţilor şi erodării puterii de control a guvernelor din regiune asupra informaţiei sau în modelarea opiniei publice.

În aceste condiţii, se poate aprecia că atragerea investiţiilor străine directe se va face cu greutate (excepţie făcând sectorul energetic), în special datorită infrastructurii neadecvate, instabilităţii politice, predominanţei sectorului /

125

proprietăţii de stat, regulilor de guvernare greoaie, opace şi / sau arbitrare.

7.1.2. 7.1.2. Riscuri civilizaţionaleRiscuri civilizaţionale accentuarea divizării lumii islamice; dizolvarea identităţii culturale şi a tradiţiilor; riscuri generate de caracteristicile societăţii tradiţionale; sărăcie, inclusiv prin diminuarea resurselor de hrană; ciocniri între valorile occidentale şi cele islamice; încurajarea intoleranţei şi a fundamentalismului religios.

7.1.3. 7.1.3. Riscuri militareRiscuri militare persistenţa unor conflicte deschise sau latente; dispute teritoriale şi pentru resurse; tendinţa acumulării necontrolate şi destabilizatoare de

forţe şi tehnică de luptă (de exemplu, dezvoltarea capacităţilor militare ale Iranului, Siriei (vezi şi relaţiile Rusia-Iran);

proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale.

7.1.4. 7.1.4. Riscuri asimetriceRiscuri asimetrice terorism; trafic transfrontalier de armament, muniţii, materiale

radioactive şi strategice, droguri, persoane etc.; crimă organizată.

7.1.5. 7.1.5. Alte riscuriAlte riscuri fluxuri migratorii (problema refugiaţilor palestinieni din

Liban); explozia demografică (majoritatea statelor din regiune au

o rată anuală de creştere de 3,1%, ceea ce determină greutăţi economice, precum găsirea cu greutate a unui loc

126

de muncă, problemă dublată şi de slăbiciunile sistemelor educaţionale, astfel că populaţia va fi mai numeroasă, mai săracă şi mai deziluzionată, excepţie făcând ţările mari exportatoare de petrol, ale căror bugete vor fi suficiente rezolvării acestor probleme);

problema resurselor de apă; problema resurselor petroliere şi apariţia altor surse de

energie.

7.2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului7.2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului geopolitic şi strategic din Orientul Apropiatgeopolitic şi strategic din Orientul Apropiat

şi Mijlociuşi Mijlociu

entru o mai bună înţelegere a dinamicii actuale a Spaţiului Orientului Mijlociu şi Apropiat, acceptăm o abordare a principalelor probleme, şi anume:PP

7.2.1. 7.2.1. Problema kurdăProblema kurdăPrezenţa, în Asia de Vest, a triburilor kurde, se pierde

în istorie, în ultimele secole aceste populaţii fiind împărţite la frontierele dintre Turcia, Irak, Iran şi Siria. La jumătatea secolului al XX-lea, kurzii numărau aproximativ 30 de milioane de indivizi, cea mai mare parte trăind în Turcia (16 milioane), Iran (8 milioane) şi Irak (4 milioane) şi, probabil, 200.000 în republicile ex-sovietice.

Campania teroristă a PKK pare să fi fost lansată în anul 1985, atacurile nefiind efectuate numai asupra obiectivelor turceşti (ţinte predilecte: forţele guvernamentale de securitate din Turcia şi obiectivele turceşti din Europa Occidentală), ci şi împotriva intereselor străine în Turcia.

127

Împărţirea teritorială a Kurdistanului

PKK include mai multe fracţiuni: Frontul de Eliberare Naţională a Kurdistanului (ENRK), Aripa de Răzbunare Metropolitană, Armata de Eliberare a Poporului din Kurdistan (ARGK) şi este finanţat, în parte, din taxe revoluţionare solicitate de la populaţia kurdă şi din activităţile de distribuire a heroinei în întreaga lume.

Datorită faptului că Siria sprijină funcţionarea PKK şi a altor organizaţii teroriste pe teritoriul său, între Turcia şi Siria există diferende destul de grave.

În timpul Războiului din Golf din 1991, americanii au sperat că şiiţii şi kurzii din Irak se vor revolta împotriva lui Saddam Hussein, însă Turcia s-a opus independenţei sau autonomiei kurzilor de oriunde ar fi ei, iar Arabia Saudită s-a opus, în aceeaşi măsură, acordării autonomiei sau independenţei şiiţilor.

Procesul de disidenţă crescândă a populaţiei kurde, în

128

dorinţa creării unui stat independent - Kurdistan - la interferenţa frontierelor cu Iranul, Irakul, Siria şi Caucazul, are toate motivele să-i neliniştească pe strategii americani, care urmăresc să se bazeze, în această regiune a lumii, pe stabilitatea Turciei.

7.2.2. 7.2.2. Problema palestinianăProblema palestiniană Problema palestiniană îşi are originea în conflictul ce

s-a soldat cu formarea statului Israel (1949), consecinţele acestei acţiuni fiind: violenţă, terorism, refugiaţi etc. Situaţia de atunci s-a perpetuat şi s-a agravat, pe de o parte, datorită politicii identitariste şi intolerante a Israelului, care doreşte să-şi consolideze entitatea teritorială, puterea şi securitatea proprie şi, pe de altă parte, datorită palestinienilor care, pentru a-şi reconstitui statul, nu se dau în lături de la niciun fel de mijloace.

Fâşia Gaza

129

Ei nu consideră acţiunile împotriva israelienilor acte teroriste, ci acţiuni eroice, necesare, întrucât nu dispun de alte mijloace. Dimpotrivă, ei consideră că Israelul practică un terorism de stat împotriva populaţiei palestiniene, iar această calificare are o puternică susţinere în lumea arabă, care, în majoritate, este solidară cu poporul palestinian.

Filosofiile fiind foarte diferite în perceperea şi calificarea acţiunilor, este foarte greu de găsit şi aplicat o soluţie politică viabilă. De aici nu se deduce, însă, că o astfel de soluţie nu există.

Actele teroriste atestă persistenţa disputelor etnico-religioase în zona palestiniană şi, implicit, formele cronice de violenţă în care acestea se pot manifesta.

De asemenea, exprimările şi manifestările fundamentalismului islamic palestinian (Hamas, Hezbollahul palestinian, Jihadul Islamic etc.) afectează, în mod negativ, tentativele politice de stabilizare a situaţiei tensionate în plan regional.

7.2.3. 7.2.3. Problema libanezăProblema libanezăInvadarea Libanului de către Israel (06.06.1982) a avut

o serie de consecinţe, dintre care cele mai importante sunt: forţele islamiste din Liban, în special cele din rândul

şiiţilor ce fuseseră oprimaţi şi reprimaţi o lungă perioadă de timp, au prins rădăcini adânci;

situaţia haotică şi războiul civil au permis revoluţionarilor islamici din Iran să-şi stabilească un bastion şi să-şi creeze un grup radical - Hezbollah-ul libanez (Partidul lui Dumnezeu / Allah, considerat ca o grupare teroristă de Departamentul de Stat al S.U.A.) - care constituie, şi în prezent, o forţă deloc neglijabilă în Libanul de Sud;

diferende teritoriale perpetuate de la intervenţia Israelului şi existenţa unor graniţe nestabilite şi nerecunoscute oficial;

130

problema refugiaţilor palestinieni pe teritoriul Libanului, ceea ce confirmă riscul referitor la mişcări migratorii importante, datorate conflictelor.

Harta Libanului

7.2.4. 7.2.4. Problema apeiProblema apeiDe-a lungul timpului, resursele de apă au constituit

motive de tensiune. Până în prezent, însă, nicio dispută legată de împărţirea şi modul de utilizare a reţelelor hidrografice nu a degenerat într-un conflict deschis între state, ci lipsa resurselor necesare de apă determină, adesea, înţelegeri şi cooperare în privinţa împărţirii acestor resurse. Astfel, Israelul este direct interesat de împărţirea apelor râului Iordan, controlul

131

aprovizionării cu apă fiind vital pentru o naţiune a cărei populaţie şi ale cărei activităţi se dezvoltă destul de repede.

Un alt exemplu relevant în acest sens este cazul Turciei, care, prin construirea unor noi baraje la Atatürk, ca şi prin proiectele de irigaţii necesare agriculturii, va afecta situaţia resurselor hidrografice din Siria şi Irak, problemă dublată de creşterea numărului populaţiei acestor două ţări în viitorul apropiat (rata anuală de creştere a populaţiei fiind de 3,1%).

Deoarece unele ţări se vor confrunta, din ce în ce mai acut, cu lipsa resuselor de apă, în următoarea perioadă, riscul unor conflicte determinate de acest subiect va creşte substanţial, fiind o importantă provocare la care vor trebui să răspundă guvernele din regiune.

7.3. Interese geopolitice regionale7.3. Interese geopolitice regionale

7.3.1. 7.3.1. Relaţiile dintre Federaţia Rusă şi IranRelaţiile dintre Federaţia Rusă şi Iran Pentru Teheran, Federaţia Rusă reprezintă o şansă de a

micşora decalajul militar dintre Iran şi vecinii săi, astfel că în perioada 1989-1999 Iranul a importat armament rusesc în valoare de peste 5 miliarde de dolari (3 submarine din clasa Kilo cumpărate de iranieni de la ruşi reprezintă singurele submarine deţinute de vreun stat din regiunea Golfului Persic).

Analiştii americani sunt de părere că, în prezent, republica islamistă este mai instabilă ca niciodată de la crearea sa (în urma revoluţiei din 1979). Liderii religioşi ultraconservatori duc o luptă surdă cu reformiştii care îl susţin pe preşedinte; adevarata putere aflându-se în mâinile ayatollahului Khomeinni şi a apropiaţilor acestuia (care propovăduiesc războiul sfânt şi exportul de revoluţii).

Dacă situaţia internă a Iranului este destul de îngrijorătoare, cea externă este un adevărat butoi cu pulbere: în

132

ciuda armistiţiului, nimeni nu a uitat, încă, devastatorul război cu Irakul (1980-1988).

Iranul are şi alte dispute teritoriale de rezolvat cu Emiratele Arabe Unite (situate pe partea opusă a Golfului Persic faţă de Iran), iar relaţiile cu Turcia sunt tensionate, pe de o parte datorită sprijinului acordat de Teheran kurzilor şi, pe de altă parte, din cauza legăturilor militare dintre guvernul de la Ankara şi Israel.

Conflictul din Orientul Mijlociu nu a făcut decât să tensioneze, şi mai mult, o situaţie deja destul de încordată, astfel că ministrul iranian al apărării a declarat că ţara sa va riposta într-o manieră surprinzătoare şi neaşteptată în cazul în care Israelul ar ataca Siria şi / sau Libanul.

Proiecte militare iraniene: construirea şi testarea unei serii de rachete (dintre care

cele mai noi — Shahab-3 — au o rază de acţiune de 1.200 de km, ce pot ajunge, cu uşurinţă, până în Israel sau până la bazele americane din Arabia Saudită);

ignorând avertismentele trimise de Israel guvernelor ocidentale (conform cărora Iranul este pe cale să producă armament nuclear), Federaţia Rusă a acceptat finalizarea singurei centrale nucleare iraniene (situată la Buşehr) şi, mai mult, Iranul a comandat (la Moscova) şi construirea unui al doilea reactor nuclear. Acesta constituie un motiv în plus de îngrijorare pentru americani, cu toate că, atât Federaţia Rusă, cât şi Iranul au insistat, explicând că tehnologia utilizată la centrala nucleară din Buşehr nu poate fi folosită în scopuri militare.

7.3.2. 7.3.2. Consiliul de Cooperare al Golfului (C.C.G.)Consiliul de Cooperare al Golfului (C.C.G.) a fost stabilit în anul 1981 ca alianţa politică şi economică

să devină mai activă după insuccesul suferit în apărarea Kuweit-ului (la invazia irakiană din 1990);

principalul partener economic este Uniunea Europeană;

133

statele C.C.G. sunt printre cele mai mari importatoare de armamente, iar în anul 2000 au semnat un acord referitor la crearea unei forţe militare comune (de până la 25.000 de militari);

pentru a-şi asigura securitatea, ţările C.C.G. se bazează şi depind, în mare măsură, de ajutorul / suportul S.U.A. şi al Marii Britanii;

în cadrul Reuniunii C.C.G. din 30-31 decembrie 2001, s-au stabilit măsuri privind uniunea economică şi constituirea unui bloc economic puternic în regiunea Golfului Persic (de exemplu, semnarea acordurilor privind taxele vamale comune, pentru o piaţă şi o monedă unică), precum şi înfiinţarea unui consiliu suprem de apărare, cu rolul de a controla modul de implementare a pactului de apărare comună prin care statele semnatare se angajează să apere oricare stat membru în cazul unei ameninţări externe;

încă din 1986 C.C.G. avea la dispoziţie o forţă de aproximativ 5.000 de militari (Hafr Al-Batn, NE-ul Arabiei Saudite, la frontiera cu Irak-ul), în prezent dorindu-se creşterea forţelor comune de apărare în vederea constituirii unei brigăzi mecanizate (cu efective de până la 20.000 de militari);

deşi unul dintre cele mai sărace state din Golful Persic, Yemenul este considerat un candidat îndreptăţit la integrarea treptată în cadrul Consiliului, date fiind următoarele argumente: poziţia geografică şi geopolitică (este singurul stat

din Peninsula Arabică, cu excepţia Irak-ului, neintegrat în C.C.G.);

poziţia geostrategică (delimitează către est strâmtoarea Bab el Mandeb, dintre Golful Aden şi Marea Roşie);

contextul intern şi internaţional:

134

- relaţiile dintre cele două componente yemenite: Yemenul de Nord şi Yemenul de Sud, ca şi lupta între clanuri pentru accedere la putere;

- atentatul asupra navei U.S.S. Cole petrecut în Golful Aden, dublat de faptul că Yemenul era considerat, într-un raport al Departamentului de Stat american, drept stat terorist şi dorind depăşirea acestui statut;

- formarea coaliţiei internaţionale antiteroriste sub egida O.N.U. (şi implicit cu dorinţa S.U.A.);

- în condiţile noii colaborări (de după 11 septembrie 2001) dintre Yemen şi S.U.A.;

- în condiţiile în care, la graniţa încă nestabilită oficial între Arabia Saudită şi Yemenul Unit, există celule comasate ale reţelei teroriste Al-Qaida;

- acceptarea prezenţei unor trupe americane pe teritoriul yemenit;

relaţiile istorice cu ţările membre şi scopul declarat al C.C.G. - dezvoltarea şi prosperitatea regională;

sprijinirea, de către S.U.A., a unui pol de putere regional după modelul democratic american în zona Peninsulei Arabice (pentru contracararea tendinţelor izolaţioniste şi, totodată expansioniste, pe motive religioase ale Iranului şi Irakului) a determinat Yemenul să-şi anunţe candidatura la integrarea în cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului;

C.C.G. s-a opus anexării de către Iran a trei insule cu suprafaţă redusă, dar cu importanţă strategică, acestea aparţinând, în prezent, Emiratelor Arabe Unite;

135

statele membre C.C.G. sprijină demersurile palestinienilor, culpabilizând Israelul pentru escaladarea violenţei în teritoriile ocupate; conflict de interese între faptul că sunt arabi musulmani şi faptul că democraţiile Occidentale au sprijinit dezvoltarea acestui organism pe plan militar şi economic (colaborarea foarte bună cu U.E.).

7.4. Concluzii privind situaţia geopolitică în7.4. Concluzii privind situaţia geopolitică în lumea arabălumea arabă

n ceea ce priveşte conflictul principal din această regiune – cel dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană (cu implicaţii majore asupra celorlalte probleme regionale) victoria lui

Ariel Sharon (liderul aripii drepte a partidului Likud) în alegerile din februarie 2001 (în urma înfrângerii candidatului laburist Ehud Barak), chiar în mijlocul celei de-a doua Intifade palestiniene, a constituit o schimbare în încercările de negociere referitoare la conflictul dintre Autoritatea Palestiniană şi Israel, date fiind următoarele argumente:

ÎÎ

Israelul consideră că asigurarea propriei securităţii poate fi realizată doar prin măsuri care să acorde cât mai multe drepturi politice şi teritoriale evreilor şi cât mai puţine palestinienilor;

planul urmărit de Israel se bazează pe următoarele premise: considerarea Acordului de la Oslo (1993) ca pe un dezastru pentru Israel şi faptul că liderii palestinieni nu sunt şi nici nu ar fi fost vreodată un partener viabil în procesul de negocieri (acesta nefiind reprezentativ, în viziunea israeliană, pentru populaţia palestiniană şi fiind neputincios în eforturile de stopare a acţiunilor teroriste ale grupărilor Hamas, Jihadul Islamic etc.), deşi Israelul

136

nu are o alternativă viabilă pentru înlocuirea acestuia în cazul în care ar dori continuarea negocierilor.

În ceea ce priveşte punerea în practică a programelor de reformă structurală din regiune, Iordania, Arabia Saudită, Siria, Oman şi Kuweit au fost mai active în acest domeniu.

Complexitatea situaţiei etnice (determinată de opoziţia dintre turci, iranieni şi arabi), religioase (prezenţa evreilor în Israel, a musulmanilor divizaţi în sunniţi, şiiţi, şi wahabiţi, precum şi alaoiţi şi druzi în Liban, Siria, Irak, Egipt şi teritoriile palestiniene), importanţa moştenirilor istorice (Imperiul Otoman, influenţă franceză şi britanică), influenţa Federaţiei Ruse şi S.U.A. (în prezent), prezenţa hidrocarburilor, ca şi alţi factori (politici, sociali, geografici, geostrategici) oferă evoluţii diverse, pe multiple planuri, cu multiple strategii, în care alianţele, sistemele de alianţe, aşezările şi reaşezările acestora sunt, întotdeauna, posibile, motiv pentru care apreciem că această regiune va continua să rămână, şi în continuare, fierbinte.

137

C A P I T O L U L 8 C A P I T O L U L 8 SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRIISPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII

NEGRE NEGRE

8.1. Importanţa politică şi economică a8.1. Importanţa politică şi economică a Mării NegreMării Negre

area Neagră constituie veriga ce realizează legătura între arealul strategic euro-atlantic şi cel ce cuprinde Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală,

fiind un punct nodal pentru două fluxuri strategice majore, reprezentate de: fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Federaţia Rusă) şi consumatorul de energie (comunitatea euro-atlantică), respectiv fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euro-atlantică) şi principalii consumatori de securitate din Orientul Mijlociu (Irak, Afganistan, Iran).

MM

Situată în proximitatea heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic, diplomatic, economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11 septembrie 2001, dar mai ales odată cu extinderea N.A.T.O. din 2002, un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice, şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euro-atlantice.

140

De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa, încă din anii ’90, când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului, ca semiperiferie către zona euro-atlantică calificată, sau centrul sistemului mondial modern.

Harta Mării Negre

Până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată. Fiind localizată, geografic, la intersecţia spaţiilor de securitate europene, euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul niciuneia din ele. În acest sens, explicaţia occidentală este clară: Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră a reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică, ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei

141

noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi, pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate, de regulă, la graniţa de sud a Turciei.

Rutele produselor petroliere

La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat, în bună măsură, atenţia spre acest spaţiu, iar conflictele îngheţate (Transnistria, Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită, şi de către occidentali, drept o zonă de străinătate apropiată a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat, foarte puţin, atenţia Occidentului.

Totuşi, astăzi, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce N.A.T.O. îşi

142

extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină.

Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001, moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga regiune. Necesitatea creării unei trambuline pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenţi în regiunea Mării Negre cum sunt: state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată, lărgirea N.A.T.O. (2002) şi U.E. (2007) până la graniţele Mării Negre şi, mai ales, aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum noua importanţă strategică a Mării Negre, este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt stringente. Astfel, deşi, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea / completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O. / Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (E.A.P.C.) / Parteneriatul pentru Pace (PfP), Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova), şi Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei, intrată, în urma revoluţiei orange, în sfera de influenţă americană, cu

143

cele ale statelor N.A.T.O. prezente la Marea Neagră. Astfel, după lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la Marea Neagră poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă. De fapt, această teamă difuză nu este fără un substrat real. După reculul Rusiei în anii ‘90 din Europa Centrală şi de Est, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre, precum şi faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest fapt este detaliat, chiar de occidentali, după cum urmează: Pe această cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima fază a inclus ancorarea Poloniei şi a ţărilor de la Vişegrad. Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe lărgite prin includerea noilor democraţii de la zona Baltică până la Marea Neagră. Astăzi ne confruntăm cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă întinsă de la Belarus, în nord, către limita estică a regiunii Mării Negre, la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară şi liberă ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democraţiei, integrării şi securităţii în regiunea euro-atlantică. Ar reprezenta şi o poziţie mai bună a Statelor Unite şi Europei în abordarea provocărilor din Orientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezirabil, ci dacă este realizabil.

Această viziune geopolitică este, însă, împărtăşită şi de către noii parteneri zonali ai Occidentului cum este Georgia; această ţară a devenit una din mărcile occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale (identitatea de

144

valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană), este foarte clar faptul că principala raţiune de a fi (în accepţiunea termenului american de nation building) a unor ţări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de autorităţile acestor emerging states, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor pe care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă.

Regiunea Mării Negre trece prin transformări cu impact asupra situaţiei de securitate. Privită în sens lărgit (prin includerea spaţiilor Balcani, Marea Caspică, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu), regiunea Mării Negre a determinat o sporire a interesului principalilor actori politici globali şi regionali pentru această zonă şi o amplificare a dinamismului proceselor politice, economice şi militare care au loc în zonă.

În plan politic, extinderea N.A.T.O., prin includerea României şi Bulgariei, a generat o modificare a raportului de forţe în regiune. Implicarea nemijlocită în Afganistan evidenţiază o deplasare considerabilă către est a sferei de acţiune a Alianţei Nord-Atlantice, fapt confirmat şi de planurile de redislocare a unor baze S.U.A. în Europa de Est. Toate acestea transformă Marea Neagră într-o platformă de proiecţie a intereselor occidentale către Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Includerea a două state riverane în Uniunea Europeană, precum şi extinderea politicii europene de vecinătate la Caucazul de Sud, după includerea Republicii Moldova şi Ucrainei, introduc un nou factor de natură strategică. Arealul Mării Negre devine, astfel, parte a spaţiului Pieţei Unice şi a zonei ce intră sub incidenţa

145

viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare comună euro-atlantică.

Se evidenţiază întărirea orientării pro-occidentale a unora dintre statele regiunii, respectiv, Georgia, Republica Moldova, parţial Ucraina şi amplificarea acţiunilor opoziţiei democratice din unele state precum Armenia şi Azerbaidjan, împotriva regimurilor autoritate de la conducerea acestora.

Pe plan economic, se remarcă creşterea interesului factorilor de putere regionali şi globali şi implicarea sporită a acestora în exploatarea şi transportul resurselor energetice din zonă (Federaţia Rusă, Turcia, statele occidentale). De asemenea, reţelele de transport ale petrolului şi gazelor naturale sunt în dezvoltare: oleoductele Drujba şi Baku (Azerbaidjan) – Novorossiisk (Federaţia Rusă), conductele Tenghiz (Kazahstan) – Novorossiisk, Odesa – Brodi, Baku – Tbilisi – Ceyhan şi Novorossiisk – Samsun (Turcia). Sunt iniţiate proiecte de infrastructură precum: South Caspican Gas Pipelina şi Novorossiisk – Burgas (Bulgaria) – Alexandropolis (Grecia).

Dezvoltarea reţelelor de transport a resurselor energetice şi implicarea, tot mai activă, a unora dintre factorii de putere (S.U.A., statele Europei Occidentale) alături de statele zonei în exploatarea şi transportul rezervelor energetice regionale, determină o continuă sporire a importanţei economice a zonei extinse a Mării Negre.

146

8.2. Probleme militare în spaţiul Mării8.2. Probleme militare în spaţiul Mării NegreNegre

8.2.1. 8.2.1. GeneralităţiGeneralităţi in analiza domeniului militar rezultă o concentrare de forţe militare în bazinul Mării Negre şi în zonele adiacente, realizată de prezenţa forţelor navale

aparţinând statelor riverane, precum şi infrastructuri militare sau civile, de importanţă strategică. Totodată, prezenţa militară străină se menţine la un nivel ridicat, forţele militare ruse sunt prezente în toate statele ex-sovietice din zonă, respectiv Georgia, Armenia, Moldova, Ucraina şi Azerbaidjan.

DD

Din partea Federaţiei Ruse, se constată interesul pentru întărirea dispozitivului său militar din zonă, la nivelul Flotei Mării Negre, a Regiunii Militare Caucazul de Nord, prin menţinerea bazelor militare şi forţelor de menţinere a păcii de pe teritoriul Georgiei, Azerbaidjanului, Armeniei, Moldovei şi Ucrainei, precum şi prin întărirea componentei regionale a O.T.S.C. (Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Rusia şi Tadjikistan). Scopul este de a reface ponderea de forţe în regiune, având în vedere prezenţa N.A.T.O. în vecinătatea sa, îndeosebi pe direcţiile: Marea Neagră – Marea Caspică – Asia Centrală, respectiv Marea Neagră – Marea Baltică. O atenţie deosebită acordă menţinerii capacităţilor militare pe teritoriul Ucrainei (în special Sevastopol), amplificării importanţei porturilor Anapa, Novorossiisk, Gelendjik şi Tuapse, ca locaţii militare, şi întăririi prezenţei militare în Marea Azov, în porturile Taganrog şi Temiurk.

Federaţia Rusă pune accent pe sporirea potenţialului de combatere a fenomenului terorist şi a crimei organizate (traficul de droguri, traficul de arme, imigraţia ilegală),

147

precum şi pentru limitarea expansiunii fundamentalismului islamic.

În planul securităţii se constată intensificarea procesului de redefinire a arhitecturii regionale de securitate, proces caracterizat, pe de o parte, de tendinţa de includere a acesteia în arhitectura de securitate euro-atlantică, prin asigurarea prezenţei militare în zonă iar, pe de altă parte, prin eforturile Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei de realizare a unei structuri regionale, fără implicarea altor state, în care ele să deţină rolul de lideri.

Privind modul de abordare a problematicii securităţii regiunii Mării Negre, există două tendinţe fundamentale. Una dintre acestea este aceea de mare deschisă, susţinută de România şi Bulgaria, ceea ce presupune internaţionalizarea spaţiului pontic şi extinderea iniţiativei N.A.T.O. din Marea Mediterană (Active Endeavour) şi Marea Neagră (Black Sea Task Force). A doua tendinţă, aceea de mare închisă, este promovată în special de Turcia şi Federaţia Rusă, aceste state opunându-se extinderii Active Endeavour în Marea Neagră şi urmărind să acrediteze ideea că iniţiativele de securitate existente la nivelul Mării Negre, respectiv, BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony, sunt eficiente şi suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării Negre.

Situaţia de securitate se caracterizează prin: desfăşurarea unor acţiuni politice, militare şi

economice concurenţiale, ca urmare a divergenţelor intereselor şi orientărilor strategice;

potenţial conflictual ridicat, ca urmare a numărului mare de conflicte îngheţate şi a capacităţii reduse de rezolvare a acestora de către subiecţii implicaţi;

existenţa problemelor de frontieră nesoluţionate; fragilitatea sistemelor democratice, deficienţele de

funcţionare a statului de drept, corupţia, acestea

148

favorizând proliferarea crimei organizate şi a terorismului;

menţinerea unor regimuri autoritare (Armenia, Azerbaidjan);

amploarea crescândă a riscurilor asimetrice.Conflictele din arealul Mării Negre generează un

climat de insecuritate în regiune din două motive: în primul rând, reprezintă premise pentru separatism, extremism şi intoleranţă iar, în al doilea rând, regiunile în care se desfăşoară reprezintă un teritoriu prielnic activităţilor criminale, repercutându-se negativ asupra statelor membre N.A.T.O.

Deoarece, până în prezent, nu au fost găsite soluţii viabile, aceste conflicte, aparent latente, deţin un potenţial conflictual ridicat şi pot fi reactivate în viitor. Acestea creează probleme sociale şi insecuritate, inclusiv pentru statele vecine, şi blochează procesul de dezvoltare economică şi de promovare a democraţiei în zonă.

Rusia este prezentă în toate aceste zone ca forţă de menţinere a păcii (Georgia şi Moldova), fie ca membru al echipelor de rezolvare a conflictelor. Aceste conflicte reprezintă instrumente de presiune din partea Moscovei pentru ţările în care se desfăşoară. Rusia este interesată să menţină stările de tensiune, deoarece, astfel, poate justifica prezenţa sa militară şi poate juca un rol important în rezolvarea lor. În acelaşi timp, nu este interesată în inflamarea acestora, deoarece situaţia îi poate periclita propriile interese şi poate determina o participare militară internaţională, împotriva intereselor sale.

Marea Neagră reprezintă punctul de întâlnire a câtorva fluxuri de interese deosebit de importante. Aici se întâlnesc interesele U.E. şi N.A.T.O. cu cele ale Federaţiei Ruse, precum şi cele ale statelor riverane şi ale statelor ex-sovietice care şi-au dobândit independenţa. Fiecare dintre

149

actorii regionali este interesat să obţină o poziţie cât mai avantajoasă, din punct de vedere politic, economic şi militar, fapt reflectat în interesele promovate de aceştia.

Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia.

8.2.2. 8.2.2. Interesele geostrategice ale Federaţiei RuseInteresele geostrategice ale Federaţiei RuseCa succesoare a U.R.S.S., Rusia este, în continuare,

un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat, odată, în construirea şi menţinerea arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor. Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi sovietică, dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a S.U.A. şi U.E. În acest sens, preşedintele rus Vladimir Putin a manifestat, permanent, un interes sporit pentru flota rusă din Marea Neagră care, în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani, reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină seama. Declaraţiile preşedintelui rus de genul bazinul Mării Negre şi al Mării Azov se află în zona rusă de interes strategic sau Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode. Moscova continuă să obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia, Batumi şi Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul O.S.C.E. de la Istanbul din noiembrie 1999; totodată, sunt exploatate tendinţele separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud. Deşi în 2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federaţia Rusă ar începe să-şi respecte angajamentele

150

internaţionale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuşi, cu excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta, de fapt majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziţii şi, uneori, desfăşoară acţiuni militare, cum a fost aceea din valea Pankisi, sub acoperirea participării la lupta antiteroristă. Strategia rusească este marcată, de fapt, de două tendinţe contradictorii: pe de-o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea de organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni comune de prezervare a securităţii împotriva aşa-ziselor noi riscuri iar, pe de altă parte, se foloseşte forţa militară în conflicte îngheţate sau doar cu rol de descurajare, în momentul în care Moscova constată că orientarea unor state riverane tinde să ia o turnură periculoasă.

Dintre interesele promovate de Rusia se conturează: contrabalansarea politicii de extindere a influenţei

N.A.T.O. şi U.E. în regiune, prin întărirea cooperării zonale, în cadrul organismelor din spaţiul Comunităţii Statelor Independente;

conservarea poziţiei de principală forţă militară zonală şi limitarea schimbării raportului de forţe, create prin extinderea N.A.T.O. în zonă;

asigurarea accesului direct la căile de comunicaţii globale;

înlăturarea ameninţărilor asimetrice la adresa statului rus – terorismul internaţional, criminalitatea transnaţională şi migraţia ilegală;

participarea la luarea deciziilor privind situaţia de securitate regională şi globală, cu un statut de partener egal N.A.T.O.;

intensificarea eforturilor pentru a evita extinderea operaţiunii N.A.T.O. Active Endeavour în Marea

151

Neagră şi pentru dezvoltarea misiunilor BLACKSEAFOR;

menţinerea iniţiativei în competiţia generată de exploatarea şi transportul resurselor energetice din regiune.

8.2.3. 8.2.3. Ucraina, un actor activ în zonăUcraina, un actor activ în zonăSubsidiată puternic de Occident, Ucraina devine un

avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatică şi islamică. Deşi nesemnificativă ca forţă navală în Marea Neagră (comparativ cu Rusia şi chiar Turcia), Ucraina este o piesă importantă în puzzle-ul occidental al traseelor energetice. Prin operaţionalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica şi Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel subregional, Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere, este evident că această pondere depinde, în bună măsură, de traiectoria pe care o vor imprima acestei ţări cancelariile occidentale. Acest stat are propriile interese în zonă: afirmarea sa ca putere regională, ceea ce i-ar asigura un

important ascendent în promovarea intereselor economice şi politice;

implicarea activă în rezolvarea unora dintre conflictele regionale (exemplu: conflictul transnistrean), pentru redefinirea statutului său din consumator în generator de securitate;

reactivarea şi amplificarea rolului GUAM, prin intermediul căruia să se impună în rolul de lider zonal;

obţinerea, pentru Stânca Şerpilor, a statutului de zonă locuită permanent, cu consecinţe în ceea ce priveşte apele teritoriale şi dezvoltarea infrastructurii maritimo-fluviale la gurile Dunării.

152

8.2.4. 8.2.4. Rolul Turciei în Bazinul Mării NegreRolul Turciei în Bazinul Mării NegreFoarte activă, în special în fostele republici sovietice

de cultură islamică, Turcia, cel mai important pilon american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti, reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră. Ambiţiile Turciei au la bază, în bună măsură, convingerea că, în urma dezintegrării U.R.S.S. şi Iugoslaviei, îi revine misiunea de a restabili influenţa politică, economică şi, mai ales, culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Deşi forţele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra avantajul militar asupra Greciei, în zona Mării Egee, şi a Ciprului. Astfel, deşi o prezenţă semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are, ca principal obiectiv, asigurarea securităţii Strâmtorilor şi, mai ales, capacitatea de a opera în cadrul strategiilor N.A.T.O. Implicată în diverse scheme de colaborare regională (OCEMN – Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre, BLACKSEAFOR), Turcia are o serie de interese proprii pe care şi le promovează nu întotdeauna în consonanţă cu acelea ale aliaţilor riverani din N.A.T.O. (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nicio strategie regională nu va putea face abstracţie de viziunea sa.

Printre interesele Turciei enumerăm: folosirea rolului şi importanţei sale geostrategice

(deţine controlul strâmtorilor Mării Negre), pentru afirmarea ca lider zonal şi al lumii musulmane, capabil să monitorizeze şi să atenueze tensiunile din proximitatea propriilor frontiere;

intensificarea acţiunilor pentru proiectarea intereselor sale (politice, economice şi militare) atât în peninsula Balcanică, cât şi în Caucaz şi Asia Centrală;

153

realizarea unor proiecte comune cu Rusia, îndeosebi în domeniul energetic, cât şi în scopul intensificării cooperării în cadrul BLACKSEAFOR;

refuzul extinderii operaţiunii Active Endeavour în Marea Neagră.

8.2.5. 8.2.5. Alte puteri zonaleAlte puteri zonaleÎn regiune, chiar dacă nu se reprezintă ca factori cu

putere politică, economică sau militară, mai au interese: Georgia (apropierea de N.A.T.O. şi U.E.), Azerbaidjan (punerea în valoare a importanţei sale economice) şi Armenia (rezolvarea conflictului din Nagorno – Karabah şi menţinerea parteneriatului strategic cu Rusia).

8.2.6. 8.2.6. Ameninţări asupra zonei Mării NegreAmeninţări asupra zonei Mării NegreZona extinsă a Mării Negre este influenţată de o serie

de ameninţări asimetrice ce pericliteză atât statele riverane, cât şi pe cele europene, precum: traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de persoane; traficul ilegal de armament şi muniţie; terorismul; radicalismul islamic.

8.3.8.3. Poziţia României în arealul geopoliticPoziţia României în arealul geopolitic şi strategic al Mării Negreşi strategic al Mării Negre

omânia se prezintă ca vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în regiunea Mării Negre. Ca stat de graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al N.A.T.O.,

România are interesul major de a se învecina cu state stabile, RR

154

democratice şi prospere, deoarece acestea menţin pacea şi buna-înţelegere în relaţii, creează comunităţi pluraliste şi au un comportament predictibil în domeniul securităţii. Construirea unui regim de securitate în această zonă reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a strategiei de securitate a României.

Obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare europeană şi euro-atlantică cât mai puternică în regiune.

Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securităţii euro-atlantice. Departe de posibilitatea de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanţă primordială, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euro-atlantică (în calitate de furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie şi consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spaţiu de tranzit şi o sursă majoră pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd posibilitatea creşterii substanţiale a ponderii sale în următoarele decenii, fapt ce îi conferă un rol crucial în securitatea energetică a Europei.

Regiunea este, totodată, o oglindă fidelă a noilor riscuri şi ameninţări, şi un virtual poligon periculos pentru experimentarea lor. Contracararea acestor riscuri şi ameninţări este, înainte de toate, o responsabilitate primordială a statelor riverane la Marea Neagră. Ele trebuie să fie, în primul rând, conştiente de existenţa acestor

155

pericole şi sunt obligate să dezvolte politici interne, externe şi de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea, în orice fel, a mişcărilor separatiste, a organizaţiilor extremiste sau teroriste, a activităţilor infracţionale. Ţările riverane Mării Negre sunt obligate să coopereze activ şi eficient, să promoveze măsuri destinate creşterii încrederii în regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea armamentelor convenţionale şi retragerea forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state.

Pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul euro-atlantic, în acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile care au interese în zonă, inclusiv N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, România apreciază că regiunea Mării Negre este un spaţiu geo-politic deschis comunităţii democratice internaţionale, în cadrul căruia se pot manifesta, plenar, statele aliate, partenere şi prietene.

România promovează activ ideea necesităţii definirii şi implementării unei strategii euro-atlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experienţa abordării concertate N.A.T.O. – Uniunea Europeană în procesul de stabilizare din Europa de Sud-Est şi nevoia unui echilibru apt să favorizeze opţiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor şi să contribuie activ şi eficient la soluţionarea conflictelor, stărilor de tensiune şi disputelor.

Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în stabilizarea şi reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei şi a contribuţiei Alianţei Nord-Atlantice şi a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a democraţiei în regiune, reprezintă factori de importanţă vitală, în măsură să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.

156

În acest context, prioritar pentru România este armonizarea şi eficientizarea proceselor instituţionale de cooperare iniţiate în anii care au trecut de la prăbuşirea imperiului sovietic, contracararea tentaţiilor monopoliste sau hegemonice şi stabilirea unui nou cadru de dialog şi cooperare la care să participe toate statele şi organizaţiile democratice interesate, în condiţiile în care, pentru această regiune, imperativul etapei este trecerea de la discuţiile despre importanţa regiunii extinse a Mării Negre la proiectarea de strategii şi programe, şi la implementarea acestora, prin acţiuni concrete.

Judecând după documentele oficiale ale administraţiei de la Bucureşti, viziunea românească porneşte de la faptul că, deoarece riscurile şi oportunităţile din zona Mării Negre sunt similare cu cele din alte spaţii (de exemplu Mediterana), se poate crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Orientul Mijlociu, Caucazul şi Mediterana. Această viziune comună ar trebui să aibă printre obiective, asigurarea securităţii şi stabilităţii în regiune, securizarea rutelor energetice. Totodată, România subscrie la politicile N.A.T.O. şi U.E. de a sprijini procesele democratice în regiune şi de acordare de asistenţă directă statelor în tranziţie. Stabilitatea va fi proiectată în ariile adiacente Mării Negre, în armonie cu politicile N.A.T.O. şi U.E., procesul beneficiind de avantaje în urma funcţionării parteneriatului României cu Grecia şi Turcia. De asemenea, România va sprijini aceste procese şi prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă ca jucător regional major. Ca membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (dialog continuu cu U.E., Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acţiune în domeniul transporturilor), considerând că O.C.E.M.N. are un potenţial semnificativ

157

pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea Neagră.

Dincolo de retorica oficială a Bucureştiului, valoarea strategică a României a fost remarcată şi de preşedintele S.U.A., George Bush, care, în cursul istoricei sale vizite la Bucureşti, prefigurând oarecum rolul pe care Statele Unite îl rezervă României, a menţionat în discursul rostit în Piaţa Universităţii din Bucureşti: puteţi ajuta Alianţa să-şi extindă cooperarea şi în regiunea Mării Negre. În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a N.A.T.O. (şi a U.E.), dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit, amplasarea unor facilităţi militare americane pe ţărmul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul său a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice), dar şi prezenţa unor importante resurse energetice de interes pentru S.U.A. şi statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru comunitatea euro-atlantică. În cadrul N.A.T.O., România, alături de Bulgaria şi Turcia, a promovat, în premieră, tema Mării Negre în pregătirile summit-ului N.A.T.O. de la Istanbul. Astfel, importanţa regiunii pentru comunitatea euro-atlantică şi disponibilitatea N.A.T.O. de a dezvolta un rol în regiune, complementar iniţiativelor regionale şi-a găsit consacrarea în cadrul comunicatului summit-ului.

Totuşi, în pofida unor atuuri certe, România nu are, deocamdată, mijloacele care să îi permită o poziţie proprie. Toată retorica oficială pedalează pe teme deja întoarse pe toate părţile şi care sunt, în bună măsură, epuizate încă din anii ‘90. Orice încercare a României de a-şi depăşi, la nivel vocal, statutul şi posibilităţile reale va avea ca rezultat

158

pierderea credibilităţii şi eşuarea, din start, a oricărei iniţiative. Experienţa participării României la o serie de scheme de cooperare regională, trilaterală, qvadrilaterală (în anii ‘90 s-a înregistrat o inflaţie de astfel de iniţiative) arată că nu s-au semnalat beneficii, nici economice nici de influenţă, pe măsura ideilor. Din punct de vedere geopolitic, România nu are cum să aibă o poziţie bine delimitată deoarece potenţialul său economic şi militar pur şi simplu nu îi permite. La aceasta se adaugă şi diferenţa de interese chiar cu unii aliaţi riverani din N.A.T.O., dar mai ales faptul că orice strategie de a edifica o relaţie normală cu Ucraina a reprezentat un eşec constant.

România se pronunţă pentru deschiderea şi internaţionalizare regiunii mării Negre, care ar transforma zona într-una predictibilă şi stabilă, viabilă economic, fapt ce ar conduce şi la asigurarea unui nivel ridicat de securitate.

8.4. Iniţiative de securitate în Marea8.4. Iniţiative de securitate în Marea NeagrăNeagră

otenţialul de insecuritate rămâne foarte ridicat în arealul Mării Negre. În contextul în care statele riverane nu sunt membre ale aceleiaşi alianţe militare,

această regiune se confruntă cu un vid de securitate internaţionalizat.

PPÎn ultimul timp se manifestă tendinţa Rusiei şi

Turciei, state din structuri de securitate diferite, să îşi unească eforturile pentru protejarea unor interese comune.

La acest moment există iniţiative pentru întărirea stabilităţii şi securităţii zonale. Una dintre acestea este

159

dezvoltarea parteneriatelor individuale ale N.A.T.O. cu statele membre ale PfP din regiune. Documentul privind Orientarea strategică a PfP spre Caucaz şi Asia Centrală, adoptat la Istanbul, prevede posibilitatea ca, în cadrul PfP, să fie dezvoltate acţiuni în domeniul securităţii maritime şi portuare, complementare iniţiativelor regionale.

O altă iniţiativă este intensificarea activităţii în cadrul BLACKSEAFOR. Turcia şi Federaţia Rusă sunt interesate de intensificarea activităţii, îndeosebi prin extinderea misiunilor sale în domeniul prevenirii şi combaterii riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.

Black Sea Harmony este o iniţiativă promovată de Turcia care se doreşte a deveni o operaţiune antiteroristă extinsă, care să includă şi alte state din bazinul Mării Negre.

În luna mai 2004, România a lansat Border Defense Initiative care are ca scop întărirea securităţii frontierelor şi combaterea armelor de distrugere în masă.

Totuşi, pentru moment, nu au fost găsite soluţii comun acceptate pentru rezolvarea problemelor de securitate din regiune, în principal din cauza lipsei de interes al altor state.

Atât timp cât actualul nivel al implicării directe în problematica securizării arealului mării Negre va rămâne la cote reduse, regiunea va continua să găzduiască o multitudine de interese divergente, acţiuni politico-militare statale şi non-statale ilegale, într-un perimetru nesecurizat, optim ameninţărilor asimetrice şi perpetuării unor conflicte gata oricând să erupă şi să contamineze spaţiile adiacente.

Extinderea N.A.T.O., lărgirea U.E., precum şi extinderea Politicii Europene de Vecinătate prin includerea Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului introduc un nou factor de natură strategică, arealul Mării Negre devenind, astfel, parte a spaţiului ce intră sub incidenţa viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare

160

comună euro-atlantică.

8.5. Posibile evoluţii şi transformări8.5. Posibile evoluţii şi transformări geopoliticegeopolitice

aloarea strategică a Mării Negre va continua să crească, pe măsura conştientizării importanţei sale de către toţi actorii politici cu interese în zonă, globali şi

regionali, şi a definirii şi aplicării unor politici specifice acestui areal.

VVEste foarte probabilă o amplificare a intereselor şi a

implicării în zonă a S.U.A. şi U.E., ca entitate distinctă, dar şi a unora dintre membrii săi (Germania, Franţa, Italia etc.) în rezolvarea problemelor litigioase din zonă şi redefinirea arhitecturii zonale de securitate.

Unul dintre principalele mecanisme de garantare a păcii şi securităţii în acest areal îl constituie internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii, care presupune prezenţa politică şi militară a N.A.T.O. pentru un management eficient al ameninţărilor asimetrice ce se manifestă în zona Mării Negre.

Procesul de securizare a zonei va impune şi o sporire a rolului organismelor de cooperare şi securitate regionale (OCEMN, BLACKSEAFOR, SEEBRIG, GUAM), care în colaborare cu U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O. să asigure realizarea unei arhitecturi regionale de securitate reale şi eficiente, cu participarea activă a tuturor factorilor politici implicaţi, ca parte a cadrului de securitate europeană şi globală.

În contextul sporirii prezenţei şi creşterii influenţei N.A.T.O. şi Uniunii Europene în zonă, Federaţia Rusă îşi va accentua eforturile pentru a nu mai ceda din spaţiul de influenţă regional, urmărind consecvent stăvilirea extinderii structurilor euro-atlantice în Caucaz. Kremlinul îşi va

161

intensifica eforturile politice şi militare de întărire a dispozitivului de securitate din zonă.

În viitor, va creşte importanţa economică a gazului natural şi a reţelei de transport al acestuia, perspectivă în care Rusia acţionează pentru dezvoltarea actualei infrastructuri şi pentru consolidarea monopolului livrărilor de gaze naturale, în special către Europa de Vest.

Majoritatea ţărilor din regiune îşi vor amplifica eforturile în direcţia dezvoltării unor economii de piaţă şi apropierii de Uniunea Europeană şi N.A.T.O., însă, fără evoluţii semnificative pe termen scurt şi mediu.

Arealul Mării Negre se va confrunta, în continuare, cu riscuri şi ameninţări asimetrice, ceea ce constituie un argument semnificativ pentru apropiere şi acţiune comună a Rusiei şi N.A.T.O..

* * ** * *În concluzie, se poate spune că Marea Neagră este o

regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali, iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile N.A.T.O. la Marea Neagră, iar S.U.A. au demarat amplasarea unor baze militare în aceste ţări, arată foarte clar că jocul de şah pentru stăpânirea rimland-ului este în desfăşurare, iar România este o piesă importantă a acestuia.

162

163

C A P I T O L U L 9C A P I T O L U L 9STATUTUL MINORITĂŢILORSTATUTUL MINORITĂŢILOR

ROMÂNE DIN BALCANIROMÂNE DIN BALCANIÎN CONTEXTUL GEOPOLITICÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC

ACTUALACTUAL

enumirea de „Balcani”, atribuită munţilor şi regiunii sud-est europene, provine din apelativul de origine turcă al cărui înţeles semnifica o regiune muntoasă dificilă şi

greu abordabilă. În limba turcă, termenul exprimă noţiunea de munte, care iniţial a fost atribuită masivului Haemus (Stara Planina, în bulgară), ulterior fiind extinsă asupra întregii peninsule.

DDDin punct de vedere geografic, Peninsula Balcanică

reprezintă un tot unitar, localizat între Dunăre (în Nord), Marea Neagră (în Est), Marea Adriatică (în Vest) şi Marea Mediterană (în Sud). Peninsula este încadrată de o serie de lanţuri montane, cum ar fi cel Dinaric, prelungit spre sud prin Munţii Pind şi Penopolez. De partea cealaltă, la est, Carpaţii şi Balkanul mărginesc bazinul Dunării.

Din punct de vedere politic, naţional şi religios, regiunea balcanică prezintă un profund grad de fragmentare, lucru care are multiple implicaţii regăsibile în cadrul fiecăreia dintre componentele sale geografice şi politice. Spaţiul balcanic dispune de o serie de axe terestre şi maritime care formează o adevărată reţea ce acoperă ansamblul peninsulei şi o leagă de regiunile înconjurătoare. Aceste axe sunt încadrate,

167

de regulă, de râurile care străbat peninsula: Sava, Morava, Valdarul, toate aparţinând tipologiei axelor hidrografice.

În cadrul întregii peninsule se regăsesc o multitudine de popoare, fiecare dispunând de o cultură şi, de cele mai multe ori, chiar şi de o religie proprie. Acest lucru, alături de alte elemente cu implicaţii geopolitice, a stat la baza diferenţierii, în timp, a minorităţilor şi naţiunilor ce locuiesc această zonă. Urmare a evoluţiilor politice specifice ultimelor două sute de ani, dar şi a transformărilor politice care au însoţit aceste evoluţii, au apărut pe scena politică o serie de state balcanice care prezintă caracteristici geopolitice aparte.

Statele din Peninsula Balcanică

168

9.1. Statutul minorităţilor din Albania9.1. Statutul minorităţilor din Albania

n Albania, stat cu o suprafaţă relativ însemnată în cadrul peninsulei, majoritatea populaţiei (peste 90%) este musulmană. În cadrul acesteia, minoritatea aromână

reprezintă 3,91% din totalul populaţiei ţării, repartizată neuniform, cele mai mari efective regăsindu-se în zona oraşelor Korca (circa 35.000 persoane), Tirana (circa 30.000 persoane), Vlora, Lushnja cu câte 20.000 fiecare şi Elbasan cu 15.000. Un rol important în menţinerea legăturilor cu patria mamă îl au asociaţiile şi organizaţiile culturale aromâne. Printre acestea putem enumera: Asociaţia Culturală Aromânii din Albania, apărută în anul 1991, Uniunea Vlahă Mascopole realizată în 1998 sau Asociaţia Vlahilor din Albania, recent înfiinţată. Reprezentanţii asociaţiilor consideră că relaţiile cu autorităţile statului pot fi menţinute prin legătura cu Oficiul pentru Minorităţi din Ministerul Afacerilor Externe şi cu Comisia pentru Apărarea Drepturilor Omului din Parlament. Relaţiile cu Oficiul Diplomatic sau Consular sunt menţinute prin contactele permanente cu Ambasada României la Tirana, informând asupra acţiunilor pe care le organizează şi solicitând sprijin în soluţionarea unor probleme legate de expertiza în domeniul relaţiilor statului român cu diaspora românească. Deşi cadrul legislativ intern care gestionează relaţia dintre minorităţile naţionale şi statul albanez nu defineşte categoria de minoritate, minoritate naţională sau etnică, caracterul normelor de drept creează posibilitatea protecţiei minorităţilor, dar nu favorizează sau garantează exercitarea lor. Propunerile privitoare la amplificarea dialogului româno-aromân, pe baza negocierilor bilaterale sunt:

ÎÎ

creşterea capacităţii de expertiză a autorităţilor competente;

unificarea structurilor guvernamentale responsabile de gestionarea relaţiilor cu diaspora românească;

169

clarificarea relaţiilor dintre statul român şi comunităţile româneşti (recunoaşterea / nerecunoaşterea apartenenţei la romanitate);

revenirea la o susţinere financiară adecvată a eforturilor educative.

Conform ultimelor evoluţii politice din zonă, se pare că Albania va intra sub o dublă tutelă: cea economică va fi patronată de Uniunea Europeană, către care tinde ţara în prezent, şi cea militară patronată de S.U.A., care începe să-şi impună prezenţa în zonă. În perioada actuală, Albania se vede implicată într-o relaţie de dependenţă între Rusia şi S.U.A., însă elementul definitor al geopoliticii albaneze este legat de ieşirea din criza socială şi economică fără de care Albania nu are şansa unei dezvoltări ulterioare. În cadrul acestei situaţii geopolitice deosebite, minoritatea română din Albania se vede prinsă în jocul schimbărilor sociale şi economice.

Harta cu zonele unde locuieşte populaţie de origine vlaho-română

170

9.2. Minoritatea română din Bulgaria9.2. Minoritatea română din Bulgaria

in punctul de vedere al situaţiei minorităţii româneşti, Bulgaria reprezintă un caz aparte în Balcani. Numărul vlahilor în Bulgaria atinge 10.500 de persoane, iar cel al

românilor (conform declaraţiilor proprii făcute la Recensământul din 2001) a fost de 1.100 persoane. Constituţia Bulgariei nu recunoaşte existenţa minorităţilor, ci doar a grupurilor etnice. Problematica minorităţilor din Bulgaria este gestionată de Consiliul pentru Probleme Etnice şi Demografice (C.P.E.D.) din cadrul guvernului Republicii Bulgaria. Elementul românesc din Bulgaria îşi are originile în timpurile străvechi ale formării poporului român, prin simbioza populaţiilor traco-geto-dacice cu cea romană. Organizaţiile comunităţilor româneşti menţin legătura cu ţara asigurând un dialog permanent între instituţiile statului român şi cele mai importante organizaţii reprezentative. Dintre acestea putem enumera: Asociaţia Vlahilor din Bulgaria, înfiinţată în anul 1991, Comunitatea Românilor din Bulgaria, Uniunea Tinerilor Etnici Români din Bulgaria, Asociaţia Vlahilor din Estul Bulgariei, Asociaţia Vlahilor Rudari din Bulgaria, toate apărute în anul 2002.

DD

Deşi în constituţia Bulgariei nu este recunoscută existenţa minorităţilor naţionale, în anul 2003, în cadrul raportului transmis Consiliului Europei, s-a specificat intenţia transformării Consiliului pentru Probleme Etnice şi Demografice de pe lângă guvernul Bulgariei în agenţie de stat pentru minorităţi. În ceea ce priveşte românii din Bulgaria, autorităţile manifestă, în continuare, reticenţă pentru recunoaşterea acestora ca minoritate naţională, cu susţinerea ideii că vlahii şi aromânii, ale căror asociaţii sunt recunoscute, reprezentanţii acestora făcând parte din Consiliul pentru Probleme Etnice şi Demografice, sunt grupuri etnice diferite de cele ale românilor din Bulgaria. În contextul preocupărilor şi

171

atribuţiilor pentru întărirea legăturilor cu românii de pretutindeni, Ministerul Afacerilor Externe, prin Ambasada României la Sofia, alături de alte instituţii abilitate, menţine un dialog permanent cu conducerea Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria şi acordă atenţia cuvenită soluţionării unor cereri ale acesteia şi susţinerii demersurilor vizând recunoaşterea şi afirmarea identităţii proprii a etniei vlahe. Tot în această direcţie se pot aminti modalităţile prin care autorităţile române ar putea să vină în întâmpinarea solicitărilor comunităţilor româneşti din Bulgaria: concentrarea eforturilor M.A.E. şi Departamentul

Românilor de Pretutindeni (D.R.P.) din cadrul guvernului român în susţinerea acţiunilor iniţiate de organizaţiile româneşti din Bulgaria;

convocarea ritmică, la Bucureşti, a reprezentanţilor comunităţii române, pentru instituirea unui dialog eficient în rezolvarea problemelor cu care se confruntă;

formarea unei comisii mixte de lucru MAE-DRP cu stabilirea unui program de acţiuni pe termen scurt, mediu şi lung;

sprijinirea realizării coeziunii tinerilor de origine română aflaţi la studiu în România.

Bulgaria reprezintă un stat extrem de important în zonă, dar care a reuşit să ocolească problemele ce puteau apare, în special în ceea ce prieşte gestiunea aspectelor etnice ale populaţiei. În perioada care a urmat celui de-al doilea Război Mondial, până la căderea sistemului comunist, Bulgaria a jucat un rol geopolitic relativ şters în raport cu fratele mai mare de la răsărit. Singurul element geopolitic, având însă conotaţii negative în relaţia cu Turcia mai ales, a fost reprezentat de poziţia guvernului de la Sofia în raport cu minoritatea turcă din ţară. În perioada 1990 - prezent, Bulgaria s-a orientat spre structurile est-europene, mizând pe integrarea în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, integrare văzută ca singura modalitate de

172

a depăşi criza economică în care ţara a intrat odată cu prăbuşirea sistemului comunist.

9.3. Minoritatea română din Croaţia9.3. Minoritatea română din Croaţia

rimul val de populaţie română a sosit în Croaţia la începutul secolului trecut, iar ultimul val de populaţie a fost înregistrat după 1991, odată cu independenţa de stat a

Republicii Croaţia, şi a fost constituit din cetăţeni români de naţionalitate croată. Pe teritoriul Croaţiei, etnicii români sunt repartizaţi în Istria, Zagreb, Slavonski Brod, Cakovec. Legătura minorităţilor române cu ţara a fost stabilită prin înfiinţarea unor organizaţii, cum ar fi: Asociaţia Românilor Băieşi din Croaţia, Asociaţia Istro-Românilor Andrei Glavina. În Croaţia, românii sunt recunoscuţi ca minoritate naţională şi se bucură de toate drepturile prevăzute de constituţie.

PP

Din punct de vedere geopolitic, suferind o puternică influenţă italiană, germană şi austriacă de-a lungul ultimului secol, Croaţia a încercat, după anul 1991, o revitalizare a geopoliticii, lărgind spre sud-est influenţa Germaniei în această parte a lumii. După anul 1995 s-a încercat, prin susţinerea oficială de către S.U.A. şi Germania, o limitare a influenţei ruseşti în regiune. În acest fel, Croaţia pare să-şi fi afirmat apartenenţa la o nouă Mitteleuropa de influenţă germană şi să fi respins orice referinţă la un trecut balcanic-turco-bizantin. Acest lucru s-a reflectat şi în modul în care minoritatea română a fost tratată de statul croat în ultimul deceniu.

173

9.4. Românii din Grecia9.4. Românii din Grecia

n Grecia, conform datelor Ambasadei Române la Atena, diaspora română numără circa 3.500 persoane. Din estimările ambasadei rezultă că, comunitatea românească

(aici fiind incluşi şi aromânii localnici) din Grecia este de circa 600.000 persoane. Potrivit prevederilor Constituţiei adoptate în 1975, în Grecia nu este recunoscută existenţa minorităţilor naţionale, lucru care afectează profund relaţiile dintre etnicii români şi guvernul grec. Situaţia rezultată dintr-o astfel de poziţie impusă de statul grec este foarte dificilă, nerecunoaşterea statutului de minoritate etnică împiedicând populaţia română din Grecia să-şi exercite drepturile cetăţeneşti în domeniul cultural, religios şi politico-legislativ.

ÎÎ

Din punct de vedere geopolitic, poziţia Greciei este una periferică, fiind situată la limita estică a Uniunii Europene şi la marginea Orientului Apropiat. Grecia reprezintă statul din Peninsula Balcanică care oferă exemplul tipic de bipolaritate geopolitică, fiind un stat cu valenţe ortodoxe, însă de orientare vestică. Sfârşitul comunismului în Peninsula Balcanică a deschis o perioadă nouă geopolitică pentru Grecia – în opinia grecilor propria ţară fiind percepută mai mult ca o ţară încercuită de islam –Turcia, Albania şi Macedonia parţial islamizată.

9.5. Discriminarea românilor din Macedonia9.5. Discriminarea românilor din Macedonia

n Macedonia, vlahii sunt prezenţi într-o proporţie de 0,40% (8.467 persoane). Privitor la numărul vlahilor (a românilor din Macedonia) există o mare discrepanţă între datele

statistice oficiale şi ponderea reală a membrilor acestei comunităţi în ansamblul populaţiei. Cauzele sunt multiple şi se

ÎÎ174

referă la: politica sistematică de deznaţionalizare şi asimilare

promovată de fostul regim comunist iugoslav; reţinerile manifestate de membrii comunităţii vlahe de

a-şi recunoaşte apartenenţa etnică, ca urmare a măsurilor restrictive sau chiar discriminatorii luate de autorităţi în ceea ce priveşte evoluţia profesională şi accederea în structurile administraţiei de stat;

existenţa unor indici care atestă interesul autorităţilor de a denatura rezultatele recensământului pentru a asigura o pondere cât mai mare elementului etnic slavo-macedonean.

Cele mai puternice concentrări ale vlahilor sunt în localităţile Bitolia, Kruşevo, Stip, Struga, Ohrid, Prilep şi Skopje. Megleno-românii sunt estimaţi la 4.000 - 5.000 persoane, fiind localizaţi, îndeosebi, în localităţile Gevgelija, Gornicet, Moim şi Brgorodica. În perioada actuală, nu ponderea românilor este importantă, ci capacitatea acestora de a-şi recunoaşte originea etnică şi modul de implicare efectivă a celor ce deţin funcţii de conducere în sprijinul cauzei aromâne. Se remarcă preocupări pe linia promovării şi apărării identităţii etnice culturale, lingvistice şi confesionale, cel mai important rol deţinându-l structurile organizatorice ale vlahilor. Cea mai importantă organizaţie este Liga Vlahilor din Macedonia creată în 1980, care vizează renaşterea conştiinţei naţionale a vlahilor şi apărarea identităţii etnice, culturale şi confesionale a membrilor acestei comunităţi.

Partidul Vlahilor din Macedonia (P.V.M.), cât şi Uniunea Democratică a Vlahilor (U.D.V.) acţionează pentru asigurarea funcţionalităţii comitetului pentru relaţii cu comunităţile etnice. În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte minorităţi, U.D.V. acţionează pentru dezvoltarea raporturilor cu formaţiunile etnice din cadrul coaliţiei majoritare (Împreună Pentru Macedonia) în timp ce P.V.M. este preocupat în crearea

175

unei alianţe care să includă şi partidele etnice, aflate în prezent în opoziţie. În pofida acestor diferenţe de opinii privind participarea la viaţa politică, modul de promovare şi apărare a unor drepturi ale comunităţii vlahe sau a diferenţelor conceptuale referitoare la originea aromânilor, misiunea diplomatică a României întreţine relaţii cu toate structurile politice şi civice ale aromânilor. Prin constituţia Macedoneană, aromânii sunt recunoscuţi ca popor. Între acest statut şi realităţile cu care se confruntă aromânii există mari discrepanţe, comparativ cu drepturile de care beneficiază un alt popor, recunoscut prin constituţie, precum cel albanez. Acest fapt a fost sesizat, la nivelul autorităţilor, de structurile vlahilor, inclusiv discriminarea care se face în planul drepturilor acordate. Demersurile au rămas fără rezultate concrete. Această politică de discriminare a avut influenţe nefaste şi asupra tabloului geopolitic specific statului macedonean. Din acest punct de vedere, Macedonia a reprezentat un punct nevralgic în Balcani încă de la începutul existenţei sale. Odată cu dobândirea independenţei, în septembrie 1991, dar şi după crizele din perioada 1994-1999, sau mai ales după afluxul masiv de albanezi alungaţi din Kosovo, s-a alterat poziţia geopolitică a Macedoniei, punând sub semnul întrebării prezenţa acestui stat. În prezent, Macedonia există şi datorită eforturilor Uniunii Europene sau a contigentului american prezent în zonă.

176

9.6. Relaţia Serbiei-Muntenegru cu9.6. Relaţia Serbiei-Muntenegru cu minoritatea româneascăminoritatea românească

epublica Serbia-Muntenegru a creat, în aprilie 1992, noua Iugoslavie, moştenind cele două foste provincii autonome ale Serbiei: Kosovo şi Voivodina, provincii

care au stat la baza unor disensiuni pronunţate între populaţia sârbă şi cea ne-sârbă în anii care au urmat. Serbia dispune de resurse agricole şi de o bază industrială importantă (formată în perioada comunistă), iar Muntenegru are o zootehnie bine dezvoltată, prin care reuşeşte să menţină un anumit nivel de trai. Între ele există o relaţie de interdependenţă datorită precarităţii resurselor proprii ale Muntenegrului şi lipsei accesului la Marea Adriatică a Serbiei. Din punct de vedere geopolitic, Republica Serbia-Muntenegru oferă un exemplu de coabitare geopolitică, reliefată în domeniul etnic, social şi economic.

RR

Populaţia românească din aceste provincii ale fostei Iugoslavii numără aproape 35.000 persoane, din care 30.000 în Voivodina şi aproximativ 4.500 în restul Serbiei. În acelaşi timp, vlahii, înregistraţi separat, numără 40.000 persoane, marea parte a lor fiind cantonaţi în zona Timokului. Printre organizaţiile româneşti existente în aceste provincii, putem enumera Societatea de Limbă Română apărută în anul 1962, Comunitatea Românilor din Serbia (C.R.S.) înfiinţată în 1990, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia (M.D.R.S.) apărută în 1991 şi Forumul pentru Cultura Românilor, din 1992. Prin specificul activităţilor lor, organizaţiile româneşti sunt integrate în ansamblul structurilor cu caracter cultural din Serbia iar, după anul 2000, schimbările democratice interne au permis dezvoltarea legăturilor dintre acestea şi autorităţile federale, republicane şi locale. Etnicii români au păstrat legăturile, în timp, cu ţara de origine, prin intermediul organizaţiilor care au stabilit legături directe cu Ambasada

177

României la Belgrad, şi prin intermediul acesteia, cu Ministerul Afacerilor Externe precum şi cu Departamentul Românilor de Pretutindeni, aflat în prezent în aparatul guvernamental. Caracteristic pentru comunitatea română din Serbia este faptul că între organizaţiilor româneşti există mai mult o competiţie decât un proces de cooperare. În prezent, ca urmare a angajamentelor asumate de Belgrad pe plan internaţional, se înregistrează progrese în domeniul respectării drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale. În acest sens, putem menţiona acordul bilateral din noiembrie 2002 prin care cetăţenii au căpătat posibilitatea legală de a-şi declara identitatea, deşi la nivelul autorităţilor locale există tendinţa de obstrucţionare a procesului de emancipare naţională a etnicilor vlahi din Serbia de Nord-Est. Ambasada României la Belgrad menţine relaţii cu toate comunităţile româneşti, frecvenţa contactelor şi a acţiunilor de cooperare fiind în dependenţă directă cu numărul activităţilor şi preocupărilor acestora pentru promovarea românismului, precum şi demersuri pe lângă instituţii din ţara de reşedinţă în vederea păstrării identităţii naţionale, lingvistice şi culturale.

Prin specificul spaţiului, problema extinderii către Europa de Est a N.A.T.O şi U.E nu a constituit o preocupare majoră a organizaţiilor româneşti, deşi C.R.S. şi M.D.R.S. s-au declarat în favoarea integrării cât mai rapide a României în organizaţiile euro-atlantice. În privinţa cadrului legislativ intern care gestionează relaţia cu minorităţile naţionale, parlamentul federal a adoptat, în 2002, legea privind protecţia drepturilor minorităţilor naţionale, care reprezintă cadrul juridic pentru exprimarea liberă şi conservarea specificităţii etnice. Respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este prevăzută şi în Carta Constituţională a uniunii Serbia şi Muntenegru, adoptată în anul 2003. Statul sprijină, în virtutea legilor în vigoare, activităţile culturale şi organizarea diferitelor manifestări.

178

Geopolitic, Iugoslavia, creaţie a lui Tito, a fost gândită ca un obstacol în calea pătrunderii influenţelor germane şi italiene în zonă, fiind o construcţie multi-etnică şi instabilă. Dezvoltarea acestui stat, în perioada comunistă, a creat mari disensiuni, în special între zona nordică mai bogată, Croaţia, Slovenia, pe de o parte şi zona sudică intens fragmentată etnic şi religios. După anul 1991, această construcţie politică artificială a cunoscut cele mai multe conflicte şi frământări geopolitice finalizate prin dezintegrarea sa în republicile componente. Chiar dacă Iugoslavia a evoluat spre neutralitate, ea a fost susţinută, discret, de occidentali. Pierderea controlului asupra Iugoslaviei a împiedicat Rusia să se instaleze la Adriatica, reprezentând o înfrângere geostrategică majoră pentru aceasta. La această evoluţie geopolitică specifică ultimilor ani, prezenţa minorităţii româneşti a dus la complicarea tabloului general, contribuind la procesul de disoluţie a fostei federaţii.

9.7. Românii din Turcia9.7. Românii din Turcia

omunitatea română din Republica Turcă are o istorie foarte veche. În prezent, conform datelor Consulatului General al României la Istambul, se apreciază că numărul

etnicilor români este de aproximativ 15.000 persoane. Cea mai mare parte a comunităţii româneşti se află localizată la Istanbul, în zona asiatică. Se poate aprecia că etnicii români care trăiesc în Turcia nu sunt supuşi unor presiuni din partea autorităţilor ţării de reşedinţă. Turcia recunoaşte, de facto, existenţa comunităţilor naţionale, această recunoaştere nefiind legiferată în mod expres nici în Constituţia Turcă, nici în convenţiile bilaterale dintre România şi Turcia. Prezenţa minorităţii româneşti, care, deşi nu este foarte importantă din

CC

179

punct de vedere numeric, datorită faptului că aparţine unei alte religii, a indus o serie de aspecte geopolitice inedite în acest spaţiu de contact europeano-asiatic.

Dispozitivul geopolitic turc se articulează în jurul a trei dimensiuni: la vest se dezvoltă o strategie de integrare sau, în orice

caz, de apropiere de Europa, cu sprijin german; în regiune, o strategie de limitare a Rusiei şi a blocului

ortodox, sprijinită mai ales de dezvoltarea legăturilor cu arealele turcice;

în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu arab, o strategie de atacare cu ajutor israelian.

Rămâne de văzut dacă dimensiunea islamică a Turciei nu intră în contradicţie cu o politică de alianţe cu ţările europene şi cu Israelul.

* * ** * *Trecerea în revistă a situaţiei minorităţilor româneşti în

cadrul statelor enumerate mai sus, cât şi prezentarea unor elemente geopolitice specifice acestora, ne permite să înţelegem mai bine situaţia conflictuală care a apărut după anul 1991 în această regiune, plecându-se de la o diversitate majoră în domeniul etnic şi religios, dar şi de la interese şi discrepanţe în domeniul economic, al sferelor de interese politice sau chiar strategic.

180

C A P I T O L U L 10C A P I T O L U L 10DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ ADIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A

TERORISMULUITERORISMULUI

meninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă omul disperat sau omul manipulat, adică adus în stare de

disperare sau de răzbunare, dar şi omul demiurg, omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce, la bun sfârşit, o sarcină ce vine dintr-un spaţiu sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi, evident, de a o înlocui.

AA

Omul este o fiinţă creativă, imaginativă, indiferent în ce postură s-ar afla. Terorismul îl foloseşte ca armă, pentru că el, omul, poate pătrunde oriunde, poate distruge orice. Omul poate înlocui o rachetă de croazieră; o rachetă de croazieră nu va putea înlocui niciodată un om. Iată de ce, terorismul se consideră superior oricărei riposte, oricărei acţiuni şi oricărei reacţii. Spaţiul virtual al teroristului este unul al distrugerii spectaculoase, al căutării şi pedepsirii cu moartea a celor pe care îi consideră vinovaţi. Aceasta este altă concluzie care atrage atenţia asupra profunzimilor actului terorist, privit, uneori, doar ca o reacţie superficială şi psihopată.

183

Terorismul se consideră justiţiar şi mesianic şi, în acelaşi timp, punitiv. El este, însă, arogant şi exclusiv, unilateral şi ireconciliant. Unii îl cred un fel de feed-back, pentru că, în ultimă instanţă, el este un produs social, este un fel de cancer al societăţii omeneşti, un cancer care se autoiluzionează că ar fi… balsam.

Această filozofie nu este nouă. Ea s-a manifestat şi în antichitate, şi în epoca în care legiunile romane hălăduiau întinsurile Europei şi Africii, dar şi în vremea invaziei mongole sau în cea a Evului mediu, ori în cea de acum, care a generat acţiunea drastică din Afganistanul sau Irakul de azi. Nouă este doar tehnologia terorismului, nou este arsenalul mijloacelor, procedeelor şi acţiunilor, dar argumentele sunt neschimbate de sute de ani.

10.1. Principalele ameninţări de natură10.1. Principalele ameninţări de natură teroristăteroristă

n cadrul războiului mondial terorism-antiterorism care tocmai s-a declanşat, principalele ameninţări de natură teroristă se conturează a fi, în continuare, următoarele:ÎÎ

posibilitatea folosirii de către organizaţii, grupări sau persoane teroriste a armelor de distrugere în masă;

pregătirea şi efectuarea unor posibile atacuri asupra bazelor nucleare ale ţărilor care posedă astfel de mijloace, precum şi asupra întreprinderilor chimice, laboratoarelor biologice etc., pentru a procura armament nuclear, chimic şi biologic sau pentru a detona astfel de arme la faţa locului, în spaţii deschise / închise, în zone aglomerate sau oriunde s-ar găsi ele (pe mijloace de transport feroviar şi rutier, în reactoare nucleare, la bordul unor

184

nave sau aeronave, în staţionare etc.) şi a produce catastrofe spectaculoase, în numele unor ideologii, unor principii considerate sacre sau, pur şi simplu, din asumarea vocaţiei de a pedepsi;

proliferarea acţiunilor punitive sau de răzbunare împotriva celor care au declanşat campania antiteroristă şi a ţărilor care fac parte din coaliţia antiteroristă;

continuarea acţiunilor de natură teroristă - individuale, de mică amploare, sau organizate, de amploare – împotriva democraţiilor occidentale;

continuarea asasinatelor şi acţiunilor de lovire a tuturor celor care, într-o formă sau alta, se opun stării de haos favorabile proliferării crimei organizate, traficului de droguri şi de carne vie, câştigului ilicit;

efectuarea unor atacuri asupra sistemelor de protecţie a mediului, barajelor şi folosirea deşeurilor toxice şi radioactive pentru a produce catastrofe ecologice;

continuarea şi diversificarea asasinatelor politice; atacarea şcolilor, a instituţiilor de cercetare, a

laboratoarelor şi unităţilor economice de importanţă naţională sau internaţională, pentru a produce panică şi teroare;

atacarea sistemelor de valori şi a instituţiilor de cultură; crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranţă,

tensiuni, instabilităţi şi chiar riposte violente, şi a adânci starea de anomie a sistemelor sociale;

continuarea şi chiar intensificarea atacurilor cu bombe, explozivi plastici şi alte mijloace artizanale asupra populaţiei, în locuri aglomerate şi, pe cât posibil, în prezenţa mass-media;

degradarea, în continuare, a condiţiei umane şi, din această cauză, proliferarea terorismului psihopat;

menţinerea şi chiar creşterea acţiunilor teroriste de sorginte etnică pentru distrugerea ideii de convieţuire şi

185

cultivarea individualismului feroce, a agresivităţii în purificarea etnică, a separatismului etnic;

acţiuni de natură teroristă în ciberspaţiu, în vederea creării unor perturbaţii grave în sistemele de comunicaţii, distrugerea sistemelor de comandă şi control, a sistemelor bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stări de haos generalizat în sistemele de informaţii.

Acestea ar fi principalele repere ale spaţiului ameninţărilor de tip terorist. Spectrul ameninţărilor teroriste este, însă, mult mai larg. Practic, nu se poate alcătui un catalog exhaustiv al ameninţărilor şi riscurilor de natură teroristă, aşa cum nu se poate alcătui un catalog cu produsele inteligenţei negative. Aceste ameninţări şi, în consonanţă cu ele, riscurile aferente, sunt nelimitate. Pe unele le putem anticipa, pe altele nu. Ar fi posibil ca, în scurt timp, terorismul să recurgă la un nou tip de armă pe care o putem numi arma genetică.

Dar, tocmai acesta este şi unul din obiectivele strategice ale terorismului, ale războiului de tip terorist: crearea nesiguranţei, universalizarea şi permanentizarea ameninţării, altfel spus, atârnarea unei noi săbii a lui Damocles deasupra lumii, deasupra civilizaţiei şi valorilor acesteia.

Bush a declarat în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite că instigatorii atentatelor din 11 septembrie asupra Statelor Unite pregătesc alte operaţiuni, susceptibile de a atinge oricare ţară. Ei caută – a spus el – arme nucleare, chimice şi biologice şi nu vor ezita să le folosească. Lumea întreagă este confruntată cu cea mai oribilă dintre perspective: aceşti terorişti sunt în căutare de arme de distrugere în masă pentru a transforma ura lor în holocaust. Ne aşteptăm să recurgă la arme chimice, biologice şi nucleare de îndată ce vor fi în măsură să o facă a precizat preşedintele american.

Riscul terorist este la ordinea zilei, amplificat de mass-media şi deja universalizat. Terorismul nu are ţară şi nu cunoaşte graniţe. El s-a mondializat înaintea informaţiei şi

186

economiei, sau concomitent cu acestea, şi-a creat celule pretutindeni, a proliferat ameninţător şi sfidător, ascuns şi spectacular.

Imagine a atentatelor de la 11 septembrie 2001

10.2. Forme ale terorismului10.2. Forme ale terorismului

pectrul terorismului, aşa cum s-a spus deja, este foarte larg şi nu se reduce la acţiunile unor organizaţii, ale unor persoane, grupuri etnice, religioase etc. Există un terorism

exercitat de factorul economic, unul exercitat de un stat împotriva altui stat, de o politică împotriva altor politici, de o ideologie împotriva altor ideologii, şi lista ar putea fi continuată.

SSLa aceste provocări, lumea reacţionează cum poate.

Spre exemplu, Greenpeace a cerut oprirea imediată a exportului de deşeuri nucleare, de care se fac vinovate nu organizaţiile teroriste, ci unele state. Existenţa acestei probleme

187

a depozitării deşeurilor nucleare este de natură să terorizeze lumea şi nu va fi departe vremea când nu i se va mai putea da o replică pe măsură.

Ameninţările de tip terorist nu au frontiere. Au însă surse, resurse şi cauze. Aceste ameninţări pot avea un caracter local, urmărindu-se intimidarea unui stat, a unui partid, a unei personalităţi cu privire la politica dusă în zonă (atentatele împotriva lui Luis Delamare, a ambasadei franceze din Liban, luarea de ostatici în Liban, în Iran sau terorismul algerian). Ele pot avea, însă, şi unul mult mai larg, chiar mondial.

Unele pot fi acţiuni pentru pedepsirea unui stat sau a unui conducător pentru politica pe care o duce, pentru ceea ce face (acţiunile împotriva Iugoslaviei şi a lui Slobodan Miloşevici, dar şi cele desfăşurate împotriva ambasadelor americane în Africa, asupra intereselor franceze pe timpul eseurilor nucleare etc.). Sunt şi acţiuni care lovesc peste tot în lume forţele turceşti, altele ţin de o filosofie integralistă, fundamentalistă, intolerantă, separatistă etc., cum sunt, spre exemplu, acţiunile separatiştilor basci şi cele ale palestinienilor în Orientul Apropiat.

De asemenea, este foarte greu să se facă distincţie între acte care sunt teroriste şi cele care sunt acţiuni normale, justificate împotriva unor decizii ce afectează o parte a populaţiei, împotriva procesului de globalizare, împotriva unor forţe politice, a unor regimuri nepopulare sau dictatoriale etc.

Dar, şi aceste mişcări au o mulţime de forme de exprimare, de materializare, de nuanţe, de conotaţii, de moduri de a percepe şi de a justifica ceea ce fac. Spre exemplu, o mişcare care se opune unor regimuri ce practică discriminarea şi nu recunosc drepturile unor etnii constitutive sau care îşi doresc autonomie, separare, independenţă etc., cum sunt guvernele din Turcia, Peru şi Israel, susţinute în mod oficial de Statele Unite şi de alte ţări occidentale, sau de indiferenţa acestora faţă de ce se întâmplă acolo, consideră că terorismul

188

este unicul mijloc de a se face auzită, de a atrage atenţia lumii şi a forţa o soluţie.

Quebec putea fi un teatru de violenţe politice datorită, pe de o parte, extremiştilor şi separatiştilor, în situaţia în care suveraniştii erau împinşi spre disperare, şi, pe de altă parte, din cauza anumitor minorităţi autohtone care doreau să-şi menţină privilegiile.

Peru şi Columbia sunt zone de violenţă în America latină. Aici, de ani de zile, ameninţările se ţin lanţ. În Africa, de asemenea. Dacă procesul de anexare a Saharei la Maroc se va definitiva, Frontul Polisario poate să genereze un risc de tip terorist. Ceea ce se întâmplă, în momentul de faţă, în Algeria, în Nigeria, în Angola, în Somalia sunt acte feroce, prin care se urmăresc scopuri extrem de diferite. Forţele angajate în conflict vizează, evident, cucerirea puterii, în timp ce elementele care se află în spatele acestora urmăresc menţinerea unui haos în zonele respective, pentru a profita de pe urma acestei situaţii (spre exemplu, în Angola se realizează afaceri ilegale fabuloase cu petrolul şi diamantele din această ţară).

Există unele date potrivit cărora, inclusiv Arabia Saudită, unde o parte a populaţiei nu agreează prezenţa americană în zonă, s-ar afla la originea unor acte şi chiar mişcări teroriste.

Astfel de acte se produc şi pe continentul asiatic, îndeosebi în zona caucaziană şi în cea de contact a civilizaţiilor. Se consideră că Afganistanul – ţară aflată tocmai pe o falie intercivilizaţională – a fost şi mai este, încă, o bază de antrenament pentru diferite organizaţii teroriste, inclusiv pentru reţelele Al Qaida, ceea ce a şi determinat reacţia pe măsură a Statelor Unite ale Americii, în urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington.

În Asia Centrală, îndeosebi în zona Caucazului, se derulează conflicte care necesită o analiză foarte atentă a

189

filosofiei acestora, întrucât se consideră că ele se situează undeva la graniţa dintre terorism şi banditism. Zona se află, de asemenea, la o confluenţă violentă între civilizaţii, în care ofensiva islamistă se izbeşte de bătălia pentru petrolul caspic şi de reflexele sovietismului şi fundamentalismului şi, bineînţeles, de configuraţia actuală a spaţiului strategic post-sovietic.

În Orientul Mijlociu se bat cap în cap terorismul palestinian, terorismul kurd, extremismul evreiesc şi, posibil, chiar terorismul yemenit. Apoi, aici, din cauza barajului turcesc de pe fluviile Tigru şi Eufrat, de pe teritoriul Turciei, dacă un astfel de proiect se va finaliza, oricând este posibil să se declanşeze un război al apei, care se va desfăşura prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin acţiuni de tip terorist.

Numeroasele etnii din Birmania au fost supuse unei dictaturi. Ţara se confruntă cu o situaţie instabilă, datorită presiunilor autonomiştilor (mai ales a celor kareni) şi acţiunilor armatelor producătorilor de droguri şi de pietre preţioase. Se află aici şi un oleoduct care traversează ţinutul karen.

Există numeroase forme de terorism – pakistanez, hindus, talmuk, şiik etc. - care exercită presiuni şi riscuri şi asupra continentului european, datorită prezenţei numeroşilor talmuci în Europa şi atitudinii lor rebele faţă de autoritatea de stat.

Aceste tipuri de riscuri sunt, în general, previzibile. Ele ţin de o anumită filozofie a nemulţumitului, a celui care se consideră frustrat şi persecutat.

Se manifestă, însă, şi riscuri care vin din interesul diferitelor entităţi, diferitelor grupuri care nu se află în lumea a treia, ci în interiorul civilizaţiei de tip occidental. Acestea contestă (sau pun la îndoială) universalitatea valorilor civilizaţiei occidentale şi unele acţionează prin mijloace teroriste împotriva acesteia. Terorismul cotidian ţine, însă, de interesul unor grupuri care eludează legea şi dreptul, care doresc să impună dreptul lor şi legea lor.

190

Recenta evoluţie a tehnologiilor militare, apelată de strategi prin vocabula RAM (revoluţia în afacerile militare) favorizează privatizarea violenţei prin formarea unor mici armate profesioniste dotate cu armament şi echipamente perfecţionate. Acestea pot să urmărească propriile lor obiective sau să-şi închirieze serviciile unor puternici şi bogaţi comanditari. Această privatizare a violenţei nu afectează, imediat şi de o manieră semnificativă, stabilitatea internaţională. Totuşi, pe termen lung, ea fragilizează fundamentul societăţilor, legile, constituţia, viitorul. Gangsterii şi bandele înarmate proliferează în metropole şi în zonele de non-drept, care se află în expansiune continuă. Radicalizându-se, revendicările identitare şi religioase alimentează tribalismul înarmat, sectarismul şi terorismul. Cartelurile drogurilor şi alte organizaţii criminale drenează capitaluri mai importante, mai substanţiale decât bugetele anumitor state membre O.N.U. Delincvenţa planetară, ce se află în creştere, este una din ameninţările cele mai serioase care apasă asupra păcii în acest mileniu.

10.3. Organizaţii şi structuri teroriste10.3. Organizaţii şi structuri teroriste

in punctul de vedere al anomiei sociale, organizaţiile teroriste reprezintă modalităţi de polarizare şi de exprimare organizată, comună, a violenţei, de selectare a

indivizilor violenţi sau predispuşi la violenţă (din varii motive, unele patogene, altele de sorginte socială, altele subiective) şi de grupare a lor pe motivaţii şi sisteme de reacţie. Ar fi, însă, o mare greşeală dacă s-ar reduce fenomenul terorism şi, respectiv, organizaţiile teroriste la necesitatea organizării şi regrupării violenţei sociale şi individuale în poli de violenţă sau în mici nuclee de violenţă. Terorismul este, în primul rând, o mişcare politică, un fenomen politic, mai precis, un mijloc de

DD

191

punere în operă a unor politici. De aceea, terorismul nu poate fi privit doar ca lucrare a unor criminali, a unor descreieraţi. Criminalii şi descreieraţii pot fi instrumente (nu cauze) ale terorismului. El trebuie considerat, cel puţin în această etapă a analizei fenomenului, ca un sistem (aparent haotic) de mijloace de realizare a unor scopuri şi obiective foarte bine gândite, în majoritatea lor de natură politică. În acest sens, terorismul are valoare strategică, principalele sale funcţii fiind: funcţia de ameninţare; funcţia de descurajare; funcţia de pedepsire (funcţia punitivă); funcţia de răzbunare; funcţia de atragere a atenţiei.

Aproape toate actele teroriste au fost revendicate. Excepţie face cel din 11 septembrie 2001, din Statele Unite ale Americii, dar lucrurile nu sunt, încă, foarte clare în legătură cu autorii acestui atentat fără precedent în istoria terorismului. Faptul că majoritatea actelor teroriste au fost revendicate dovedeşte că, deşi terorismul loveşte din umbră, organizaţiile respective doresc să se ştie că ele există, că ameninţă, că nu glumesc, că au capacitatea de a lovi oriunde şi pe oricine şi, ca atare, trebuie luate în seamă.

Organizaţiile teroriste sunt numeroase, diversificate, extrem de violente şi îmbracă tot spectrul de structuri, forme şi procedee de terorizare a lumii. Unele sunt create ad hoc, pentru câteva misiuni (chiar şi pentru o singură acţiune de amploare), după care dispar. Altele sunt create pe termen lung, urmărind scopuri şi obiective ample, pentru realizarea cărora acţionează prin orice mijloace şi prin procedee nelimitate. Cele mai multe din organizaţiile teroriste s-au format în deceniile 8 şi 9 ale secolului al XX-lea şi poartă, cel puţin formal, dar nu numai formal, ci şi în esenţa lor, în concepţie şi în modul de acţiune, puternice amprente ideologice.

192

Natura organizaţiilor teroriste este foarte diversificată. Deşi par a se asemăna, organizaţiile teroriste se deosebesc unele de altele, iar acţiunile lor rareori sunt concertate. De altfel, specificul acţiunilor teroriste constă în extrema lor particularitate, în caracterul aparent aleatoriu şi în intensitatea mare a loviturilor pe unitate de timp, adică a violenţei.

Şi, chiar dacă ele se aseamănă prin ferocitate şi lipsa oricărei măsuri, nu vin, totuşi, din acelaşi arbore, nu au aceeaşi origine. Paradoxal, deşi mediul haotic le este favorabil, ele însele fiind un mijloc de regenerare a acestuia, cele mai multe dintre actualele organizaţii teroriste nu sunt un produs al stării de haos; ele au apărut mai ales în timpul războiului rece, sunt un produs al acestuia, adică o prelungire a efectelor confruntărilor latente de atunci într-un mediu complex, de insecuritate şi teroare. Sunt şi organizaţii care au apărut înainte de războiul rece, dar şi câteva care au apărut după acesta.

Raportate, deci, la cea mai recentă confruntare de nivel mondial – războiul rece – organizaţiile teroriste se împart în: organizaţii care au apărut înainte de războiul rece; organizaţii create în timpul războiului rece, ca

instrumente ale acestuia; organizaţii care s-au format după războiul rece.

Această clasificare se pare că nu spune mare lucru. Ea este, însă, foarte importantă, întrucât situează fenomenul terorismului într-un spaţiu al confruntării globale, ceea ce facilitează procesul de analiză şi de decelare a cauzelor şi determinaţiilor acestuia.

Principalele concluzii care se deprind din această clasificare sunt următoarele: în perioada de maximizare a ameninţărilor şi a

intensificării riscurilor de confruntare, fenomenul terorist se intensifică;

organizaţiile teroriste, în condiţiile bipolarităţii, sunt puternic ideologizate, atât de o parte, cât şi de cealaltă;

193

cele mai multe din organizaţiile teroriste sunt folosite, în această perioadă, ca instrumente asimetrice ale confruntării;

şi de o parte şi de cealaltă se creează confuzii în ceea ce priveşte delimitarea terorismului de lupta pentru eliberare naţională sau pentru democraţie;

perioada bipolarităţii a favorizat, într-o oarecare măsură, terorismul de stat, sub toate formele sale, de la dictatură militară sau politică, la agresiune armată.

Din punct de vedere al resurselor de finanţare - unele cunoscute sau bănuite, altele necunoscute -, organizaţiile teroriste se împart în: organizaţii finanţate de unele state, inclusiv mari puteri; organizaţii finanţate de anumite cercuri de interese,

fundaţii, corporaţii naţionale sau transnaţionale; organizaţii care se autofinanţează din traficul de droguri,

criminalitate, spargeri de bănci, jafuri şi alte activităţi de acest gen.

De aici se desprinde concluzia că organizaţiile teroriste nu au, totuşi, o existenţă în sine, nu sunt doar un rezultat al schizofreniei sociale, al degradării fiinţei umane. Ele sunt, totodată, şi modalităţi de impunere a unui comportament favorabil anumitor acţiuni ilicite, de manifestare a puterii, de reacţie virulentă, asimetrică la acţiuni şi presiuni care se consideră inacceptabile.

Organizaţiile teroriste nu sunt de masă, nu au foarte mulţi membri. Ele se alcătuiesc în funcţie de anumite interese sau de anumite porniri şi adună oameni dispuşi la orice, care au convingeri foarte puternice, vecine cu obsesia, şi cu o inteligenţă remarcabilă. De aceea, ele sunt foarte periculoase.

194

C A P I T O L U L 11C A P I T O L U L 11GLOBALIZAREA ŞI MEDIULGLOBALIZAREA ŞI MEDIUL

INTERNAŢIONAL CONTEMPORANINTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

11.1. Globalizarea – generalităţi11.1. Globalizarea – generalităţi

n ceea ce priveşte globalizarea, aceasta, deşi se referă la adâncirea şi grăbirea interconectării globale, definiţia se impune a fi detaliată. În pofida unei proliferări a definiţiilor

în dezbaterea contemporană, printre acestea fiind menţionate cele referitoare la „interdependenţa acceleratoare”, „acţiune la distanţă” şi „comprimare spaţio-temporală”, în literatura actuală există puţine date referitoare la încercări de a specifica ce este „global” în globalizare.

ÎÎ

Totodată, globalizarea poate fi localizată într-un continuum, alături de local, naţional şi regional, sau se poate referi la procese spaţio-temporale de schimbare care susţin o transformare în organizarea treburilor omeneşti, prin legarea şi extinderea activităţii umane peste regiuni şi continente. Fără referire la asemenea conexiuni spaţiale în expansiune nu poate exista nicio formulare clară sau coerentă a acestui termen. În consecinţă, specialiştii apreciază că globalizarea implică, în primul rând, o întindere a activităţilor sociale, politice şi economice peste graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi activităţile dintr-o regiune a lumii au semnificaţii pentru

197

indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului. Globalizarea face ca toate conexiunile care transced graniţele să nu fie ocazionale sau întâmplătoare, ci regularizate, astfel încât să reprezinte o intensificare detectabilă sau o magnitudine crescătoare a interconectării, a modelelor de acţiune şi a fluxurilor care trec peste societăţile şi statele constituante ale ordinii globale clasice.Se apreciază că, o definiţie satisfăcătoare a globalizării trebuie să surprindă toate elementele referitoare la: extensiune, intensitate, velocitate şi impact, care sunt cunoscute, de fapt, ca dimensiuni spaţio-temporale ale globalizării. Din această perspectivă, globalizarea este definită ca un proces (sau un set de procese) care întruchipează o transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor, generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.

Această definire contribuie, în opinia unor specialişti, la depăşirea incapacităţii abordărilor existente de a diferenţia globalizarea de procesele mai pronunţat delimitate spaţial, ceea ce putem numi localizare, naţionalizare, regionalizare şi internaţionalizare. Din modul în care a fost definită mai sus, globalizarea poate fi deosebită de evoluţiile sociale mai restrânse. Localizarea se referă doar la consolidarea fluxurilor şi reţelelor într-un anumit loc. Naţionalizarea reprezintă procesul prin care relaţiile şi tranzacţiile sociale se dezvoltă în cadrul unor graniţe teritoriale stabilite. Regionalizarea sugerează o concentrare a tranzacţiilor, fluxurilor şi interacţiunilor dintre grupările funcţionale sau geografice, de state sau societăţi, în timp ce, internaţionalizarea se poate referi la interconectarea sau intercaţiunea dintre două sau mai multe state-naţiune indiferent de localizarea lor geografică.

Globalizarea nu este văzută în opoziţie cu procesele mai limitate din punct de vedere spaţial, fiind într-o relaţie

198

complexă şi dinamică cu acestea. Ea poate fi, cel mai bine, percepută ca un proces sau un set de procese, fără a reflecta o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială. În schimb, aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi sociale în procesele globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală.

Consecinţele structurale ale globalizării pot fi vizibile atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, depinzând de modul în care statele şi societăţile se adaptează la forţele globale. Procesul, în sine, face obiectul medierii, administrării, contestării şi rezistenţei guvernelor, agenţiilor şi oamenilor.

Statele şi societăţile pot prezenta grade diferite de sensibilitate sau vulnerabilitate la procese globale, astfel încât ajustarea structurală internă să varieze în grad şi durabilitate.

Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi dimensiuni care conturează profilul organizaţional specific, concretizate în infrastructura globalizării, instituţionalizarea reţelelor globale şi exercitarea puterii, stratificarea globală şi modurile dominante de interacţiune globală. Ca urmare, globalizarea, afirmă unii, poate fi cel mai bine percepută ca un proces sau un set de procese, decât ca o stare singulară. Aceasta nu reflectă o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială.

Se apreciază că aceasta reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţie între angrenarea sistemelor naţionale şi sociale în procese globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală. Anvergura spaţială şi densitatea interconectării globale şi transnaţionale împletesc reţele de relaţii între comunităţi, state, instituţii internaţionale,

199

organizaţii neguvernamentale şi corporaţii multinaţionale, care constituie ordinea globală. Aceste reţele, care se întrepătrund, definesc o structură evolutivă care impune constrângeri şi, în acelaşi timp, conferă putere comunităţilor, statelor şi forţelor sociale. Astfel, Barry Buzan şi Robert Jervies consideră procesul globalizării similar unui proces de structurare prin aceea că este un produs, atât al acţiunilor individuale, cât şi al interacţiunilor cumulative dintre nenumărate agenţii şi instituţii de pe glob.

Globalizarea este asociată, în principiu, cu o structură globală, dinamică, în evoluţie, de facilitare şi constrângere. Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală. Aceasta reflectă inegalităţile existente şi generează noi procese de includere şi excludere, noi învingători şi învinşi.

În acest context, globalizarea poate fi înţeleasă ca un set de procese de structurare şi stratificare. Puţine arii ale vieţii sociale scapă de influenţa procesului globalizării, care este cel mai bine percepută ca un fenomen social diferenţiat sau cu mai multe faţete. Nu poate fi concepută ca o condiţie singulară, ci se referă, îndeosebi, la interconectarea globală din cadrul tuturor domeniilor cheie ale activităţii sociale.

Întretăind frontierele politice, globalizarea este asociată atât cu deteritorializarea cât şi cu reteritorializarea spaţiului socio-economic şi politic. De vreme ce activităţile economice, sociale şi politice se întind, din ce în ce mai mult, pe glob, acestea nu mai rămân, într-un sens semnificativ, organizate conform unui principiu teritorial. În condiţiile globalizării, spaţiul economic, politic şi social local, naţional sau chiar continental este reconfigurat, astfel încât să nu mai coincidă, în mod necesar, cu limitele legale şi teritoriale stabilite.

Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se intensifică, aceasta generează o serie de presiuni în direcţia reteritorializării activităţii socio-economice sub forma unor

200

mecanisme de guvernare regionale şi supranaţionale. Astfel, în opinia unor specialişti, globalizarea poate fi văzută ca un proces ateritorial, întrucât cuprinde deteritorializarea şi reteritorializarea complexă a puterii politice şi economice, fiind legată de scara în expansiune a reţelelor şi circuitelor de putere.

În acest context, puterea devine un atribut esenţial şi fundamental într-un sistem global din ce în ce mai interconectat. Exercitarea puterii prin deciziile, acţiunile şi non-acţiunile agenţilor economici, instituţiilor politice, financiar-bancare etc., de pe un continent pot avea consecinţe semnificative pentru naţiunile şi comunităţile de pe alte continente.

De fapt, extinderea relaţiilor de putere înseamnă că locurile şi exerciţiul puterii devin tot mai distante faţă de subiecţii sau locurile care suportă consecinţele. În această privinţă, globalizarea implică structurarea şi restructurarea relaţiilor de putere la distanţă.

Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizării, există şi trăsături care conturează profilul organizaţional specific alcătuit din: infrastructuri, instituţionalizare, stratificare şi moduri de acţiune.

Infrastructurile, pot fi fizice, de reglementare / legale sau simbolice şi au rolul de a facilita sau constrânge extensiunea sau intensitatea conectării globale în orice domeniu.

Condiţiile infrastructurale facilitează şi instituţionalizarea reţelelor, prin regularizarea modelelor de interacţiune şi reproducerea ulterioară a acestora, în timp şi spaţiu.

Stratificarea are o dimensiune socială şi una spaţială, iar modelele adoptate în diverse forme istorice ale globalizării s-au remarcat prin dimensiuni distincte.

În ceea ce priveşte modurile de acţiune, putem distinge între tipurile dominante de acţiune, imperiale sau

201

coercitive, competitive, conflictuale şi instrumentele primare ale puterii.

Aceste trăsături ale procesului de globalizare contribuie, în mod concret, la clarificarea caracterului acestuia şi la înlăturarea confuziei care tinde, adesea, să se creeze în interacţiunea bazată pe concepte precum interdependenţă, integrare, convergenţă şi universalism.

Pe când conceptul de interdependenţă presupune relaţii simetrice de putere între actorii sociali şi politici, conceptul de globalizare lasă deschisă posibilitatea ierarhiei şi disparităţii, adică a unui proces de stratificare globală.

Şi integrarea are un loc specific, de vreme ce se referă la procese de unificare economică şi politică ce prefigurează un simţ al comunităţii, destine legate şi instituţii de guvernare comune.

După cum am observat, noţiunea de globalizare ca precursor al unei societăţi sau comunităţi unice globale este profund eronată. Desigur, anumite probleme şi politici vor rămâne în răspunderea entităţilor locale şi a statelor naţiune, altele vor constitui atributul unor organisme regionale şi, în fine, unele problematici, ca mediul înconjurător, securitatea globală, sănătatea, reglementările economice, necesită noi angajamente instituţionale prin care să fie abordate. Există suficiente argumente care justifică necesitatea unor noi aranjamente în lumina organizării proceselor globale şi regionale, a centrelor de decizie politică în curs de evoluţie, precum Uniunea Europeană, şi a cererilor politice pentru noi forme de deliberare politică, soluţionarea politică, soluţionarea conflictelor şi transparenţa în procesul decizional internaţional.

202

11.2. Curente de gândire în conceptul de11.2. Curente de gândire în conceptul de globalizareglobalizare

niţial, globalizarea a fost percepută ca o lărgire, adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la

criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală. Dar, dincolo de confirmarea unei reale sau percepute intensificări a interconectării globale, există o dispută despre cum ar fi cel mai bine conceptualizată globalizarea, cum ar trebui privite dinamicile sale cauzale şi cum ar trebui caracterizate consecinţele ei structurale, dacă acestea există.

II

Astfel, au luat naştere trei curente de gândire care au grupat hiperglobaliştii, scepticii şi transformativiştii. Aceştia au dat definţii şi interpretări diferite procesului de globalizare.

11.2.1. 11.2.1. Curentul hiperglobalistCurentul hiperglobalist Aceast curent defineşte o nouă epocă a istoriei umane,

în care tradiţionalele state-naţiune au devenit unităţi de afaceri nenaturale, chiar imposibile, într-o economie globală. O asemenea perspectivă asupra globalizării favorizează, în general, o logică economică, şi se apropie de paradigma neoliberală care preconizează apariţia unei pieţe globale unice şi a principiului competiţiei globale, ca vestitori ai progresului uman.

Hiperglobaliştii susţin că globalizarea economică aduce după sine denaţionalizarea economiilor prin instituirea unor reţele transnaţionale de producţie, comerţ şi finanţe. Într-o astfel de economie fără graniţe, guvernele naţionale sunt reduse la ceva mai mult decât curelele de transmisie pentru capitalul global sau, în cele din urmă, la simple instituţii intermediare înghesuite între mecanismele de guvernare locală, regională şi globală, din ce în ce mai puternice.

203

După cum afirmă unii autori, forţele impersonale ale pieţelor mondiale sunt, acum, mult mai puternice decât statele cărora ar trebui să le aparţină autoritatea politică supremă asupra societăţii şi economiei. Autoritatea în declin a statelor este reflectată într-o mai pronunţată difuzie a autorităţii înspre alte instituţii şi asociaţii şi înspre organele locale şi regionale. În această privinţă, mulţi hiperglobalişti împărtăşesc convingerea că globalizarea economică creează noi forme de organizare socială care înlocuiesc sau vor înlocui, în cele din urmă, statele-naţiune tradiţionale, ca principale unităţi economice şi politice ale societăţii mondiale.

În ciuda faptului că analiştii din această şcoală au convingeri politice şi ideologice divergente, există un ansamblu de idei comune care converg spre aprecierea că globalizarea este, în primul rand, un fenomen economic şi că astăzi există o economie globală din ce în ce mai integrată, astfel încât politica nu mai reprezintă arta posibilului ci, mai degrabă, practica unui management economic înţelept.

Globalizarea poate fi asociată cu o polarizare crescândă în economia globală, însă, cel puţin din perspectiva neoliberală, competiţia economică globală nu mai produce, neapărat, rezultate de sumă-zero. În timp ce anumite grupuri dintr-un stat pot fi defavorizate ca rezultat al competiţiei globale, aproape toate statele au un avantaj comparativ în producerea anumitor bunuri, care poate fi exploatat pe termen lung. Această viziune optimistă este considerată nejustificată de neomarxişti şi liberali care apreciază că, astfel, capitalismul global creează şi consolidează inegalitatea în interiorul statelor şi la nivel interstatal.

Între elitele şi cercetătorii noii economii globale s-au creat angajamente transnaţionale de clasă, tacite, întărite de ataşamentul ideologic faţă de o ortodoxie economică neoliberală.

Pentru cei marginalizaţi astăzi, răspândirea globală a

204

unei ideologii consumiste impune şi ea un nou sentiment al identităţii, înlocuind culturile şi modurile de viaţă tradiţionale. Răspândirea globală a democraţiei liberale întăreşte, şi mai mult, sentimentul unei civilizaţii globale emergente, definită de standarde universale de organizare economică şi politică. Această civilizaţie globală este, ea însăşi, suprasaturată de propriile mecanisme de guvernare globală, astfel încât statele şi popoarele sunt, în tot mai mare măsură, supuse noilor autorităţi publice şi private globale sau regionale.

Pentru mulţi neoliberali, globalizarea este vestitorul primei civilizaţii cu adevărat globale, în timp ce pentru numeroşi radicali aceasta reprezintă prima civilizaţie de piaţă globală.

Din perspectiva hiperglobalistă, apariţia instituţiilor de guvernare globală, răspândirea globală şi hibridizarea culturilor sunt percepute ca dovezi ale unei ordini mondiale cu totul noi, care prefigurează dispariţia statului-naţiune.

Hiperglobaliştii cred că, de vreme ce economia naţională este, din ce în ce mai mult, un loc al fluxurilor transnaţionale şi globale şi, în tot mai mică măsură, principalul cadru al activităţii socio-economice naţionale, autoritatea şi legitimitatea statului-naţiune sunt puse în cauză, guvernele naţionale devin tot mai incapabile să controleze tot ceea ce se întâmplă în interiorul propriilor graniţe, sau să ducă la îndeplinire, singure, cererile propriilor cetăţeni. Mai mult, pe măsură ce instituţiile de guvernare globală şi regională dobândesc un rol tot mai important, suveranitatea şi autonomia statului se erodează. În această privinţă există dovezi ale unei societăţi civile globale în curs de apariţie.

În viziunea hiperglobalistă, puterea economică şi puterea politică devin, efectiv, denaţionalizate, astfel încât statele-naţiune, orice ar spune politicienii de la nivel naţional, devin, din ce în ce mai mult, un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea problemelor economice.

205

Teza hiperglobalistă prezintă globalizarea ca întruchipând, nici mai mult nici mai puţin decât reconfigurarea fundamentată a cadrului acţiunii umane.

11.2.2. 11.2.2. Curentul scepticCurentul scepticCurentul reprezentat prin cei care alcătuiesc tabăra

sceptică, prin comparaţie cu hiperglobaliştii, susţine ideea potrivit căreia nivelurile contemporane de interdependenţă economică nu sunt, nici pe departe, fără precedent istoric. Afirmând că globalizarea este un mit, scepticii se bazează pe o concepţie a globalizării ca fenomen exclusiv economic, asimilând-o, în primul rand, cu o piaţă globală perfect integrată.

Din acest punct de vedere, scepticii consideră teza hiperglobalistă drept fundamental eronată şi totodată naivă din punct de vedere politic, de vreme ce subestimează puterea durabilă a guvernelor naţionale de a reglementa activitatea economică internaţională. Departe de a fi scăpate de sub control, forţele internaţionalizării depind, ele însele, de puterea de reglementare a guvernelor naţionale pentru a asigura continuarea procesului de liberalizare.

În rândul scepticilor, globalizarea şi regionalizarea sunt percepute ca tendinţe contradictorii. După cum conchid unii teoreticieni, prin comparaţie cu perioada imperiilor mondiale, economia internaţională a devenit mult mai puţin globală în cuprinderea sa geografică.Scepticii tind, de asemenea, să ignore prezumţia conform căreia internaţionalizarea prefigurează apariţia unei noi ordini mondiale, mai puţin statocentrică. Departe de a considera că guvernele naţionale devin imobilizate din cauza imperativelor internaţionale, aceştia atrag atenţia asupra centralităţii lor tot mai evidente în reglementarea şi promovarea activităţii economice transfrontaliere. Prin urmare, în opinia lor,

206

guvernele nu sunt victimele pasive ale internaţionalizării ci, dimpotrivă, principalii ei arhitecţi.

În grupul scepticilor s-a creat o convergenţă a opiniilor, în sensul că oricare ar fi forţele sale motrice, internaţionalizarea nu a fost însoţită de o atenuare a inegalităţilor Nord-Sud, ci, dimpotrivă, de o accentuare a marginalizării multor state din Lumea a Treia. În consecinţă, teza sceptică respinge, în general, ideea conform căreia internaţionalizarea aduce după sine o restructurare profundă sau chiar semnificativă a relaţiilor economice globale. În această privinţă, poziţia sceptică reprezintă o recunoaştere a ideilor bine înrădăcinate ale inegalităţii şi ierarhiei în economia mondială, care, în termeni structurali, s-au schimbat doar foarte puţin de-a lungul ultimului secol.

Din punctul de vedere al multor sceptici, această inegalitate contribuie la avântul fundamentalismului şi naţionalismului agresiv, astfel încât, în loc de naşterea unei civilizaţii globale, după cum prezic hiperglobaliştii, lumea se fragmentează în blocuri civilizaţionale şi enclave culturale şi etnice.

Noţiunea de omogenizare culturală şi cultură globală, cred scepticii, reprezintă alte mituri ale lumii actuale. Mai mult, accentuarea inegalităţilor globale în relaţiile internaţionale şi ciocnirea civilizaţiilor dezvăluie natura iluzorie a guvernării globale, în condiţiile în care managementul ordinii mondiale rămâne, aşa cum a fost de-a lungul secolului trecut, în mod copleşitor, privilegiul statelor occidentale.

Argumentul sceptic tinde să conceapă guvernarea globală şi internaţionalizarea economică drept proiecte în mod esenţial occidentale, al căror obiectiv principal este susţinerea primatului Occidentului în afacerile mondiale. În general, scepticii contestă toate afirmaţiile principale ale hiperglobaliştilor, subliniind nivelurile comparativ mai mari ale interdependenţei economice şi întinderea geografică mult mai

207

extinsă a economiei mondiale la începutul secolului XXI.Aceştia resping mitul popular conform căruia puterea

guvernelor naţionale sau suveranitatea statelor este subminată astăzi de internaţionalizarea economică sau de guvernarea globală. Astfel, în loc ca lumea să devină din ce în ce mai interdependentă, după cum cred hiperglobaliştii, scepticii caută să demaşte miturile care susţin teza globalizării.

11.2.3. 11.2.3. Curentul transformativistCurentul transformativistCel de al treilea curent de gândire, transformativist,

consideră că, la începutul unui nou mileniu, globalizarea este o forţă motrice centrală a schimbărilor social-politice care reconfigurează societăţile moderne şi ordinea mondială.Conform partizanilor acestui punct de vedere, procesele contemporane de globalizare sunt, din perspectivă istorică, fără precedent, astfel încât guvernele şi societăţile de pe glob trebuie să se adapteze la o lume în care nu mai există o distincţie clară între intern şi internaţional, afaceri interne şi afaceri externe.

În accepţiunea lor, globalizarea este concepută ca o puternică forţă transformativă, responsabilă pentru masiva restructurare a societăţilor, a instituţiilor de guvernare şi a ordinii mondiale. Totuşi, direcţia acestei restructurări rămâne nesigură de vreme ce globalizarea este percepută ca un proces istoric contingent, plin de contradicţii.Spre deosebire de sceptici şi hiperglobalişti, transformativiştii nu se pronunţă asupra traiectoriei viitoare a globalizării, şi nici nu încearcă să evalueze prezentul prin prisma unei lumi ideal-tipice fixe, o lume globalizată, fie că este vorba despre piaţa globală sau civilizaţia globală.

Aceştia consideră globalizarea drept un proces istoric, pe termen lung, marcat de contradicţii şi, în mare măsură, modelat de factorii conjuncturali.

208

Precauţia manifestată în legătură cu viitorul globalizării este însoţită de convingerea că idealurile contemporane sunt fără precedent din punct de vedere istoric, în toate domeniile (economic, militar, politic, al securităţii şi ordinii publice, ecologic, cultural etc.). Însă, existenţa unui sistem unic global nu este considerată o probă a convergenţei globale sau a apariţiei unei societăţi mondiale unice.

Pentru transformativişti, globalizarea este asociată cu idei noi privind stratificarea globală, în care unele state, societăţi şi comunităţi devin din ce în ce mai angrenate în ordinea globală, în timp ce altele sunt din ce în ce mai marginalizate. Nucleul argumentului transformativist îl reprezintă convingerea că globalizarea contemporană reconstruieşte sau reproiectează puterea, funcţiile şi autoritatea guvernelor naţionale. Deşi nu contestă faptul că statele încă îşi menţin dreptul legal, fundamental la supremaţia efectivă asupra a ceea ce se petrece pe teritoriul lor, transformativiştii afirmă că acesta este juxtapus în grade diferite jurisdicţiei în expansiune a instituţiilor de guvernare internaţională, precum şi constrângerilor şi obligaţiilor care derivă din dreptul internaţional.Argumentele lor se bazează pe o analiză empirică şi exemplifică evoluţiile cu ceea ce se petrece în Uniunea Europeană, în cadrul căreia puterea suverană este împărţită între autorităţi internaţionale, naţionale şi locale. Găsesc tendinţe de globalizare în principiile de organizare şi funcţionare a altor instituţii de rang internaţional, cum ar fi O.S.C.E. etc. Constată că, totuşi, chiar acolo unde suveranitatea apare intactă, statele nu mai deţin controlul unic asupra a ceea ce se petrece în interiorul graniţelor lor, deoarece sisteme globale complexe conectează destinele comunităţilor dintr-un loc cu cele ale comunităţilor din regiuni îndepărtate ale globului. În opinia lor, locurile puterii şi subiecţii puterii pot fi, atât literal cât şi metaforic, despărţiţi de mări şi ţări. În aceste

209

condiţii, conceptul de stat-naţiune, ca unitate autonomă care se autoguvernează, pare a fi mai mult un enunţ normativ decât unul descriptiv. Instituţia modernă a puterii suverane circumscrise teritorial apare oarecum anormală atunci când este juxtapusă organizării transnaţionale asupra multor aspecte ale vieţii economice şi sociale contemporane. Din acest punct de vedere, globalizarea este asociată cu transformarea sau desfacerea relaţiei între suveranitate, teritorialitate şi puterea statală.

Susţinând că globalizarea transformă sau reconstituie puterea şi autoritatea guvernelor naţionale, transformativiştii resping atât retorica hiperglobalistă a sfârşitului suveranităţii statului-naţiune, cât şi afirmaţia scepticilor conform căreia nu s-a schimbat mai nimic. În schimb, aceştia susţin că, un nou regim al suveranităţii înlocuieşte concepţiile tradiţionale despre stabilitate ca formă de putere publică absolută, indivizibilă, exclusivă din punct de vedere teritorial. Suveranitatea este percepută nu atât ca o barieră definită teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere, în contextul unei politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe.

Guvernele privesc tot mai mult spre exterior, pe măsură ce caută să urmărească strategii de cooperare şi să alcătuiască regimuri internaţionale de reglementare pentru a face faţă, mai eficient, varietăţii din ce în ce mai bogate a problemelor transfrontaliere ce apar cu regularitate pe agenda politică naţională. În loc să ducă la sfârşitul statului, globalizarea a încurajat un întreg spectru de strategii de ajustare şi, în anumite privinţe, un stat mai activ. În consecinţă, puterea guvernelor naţionale nu este în mod necesar diminuată de globalizare ci, dimpotrivă, este reconstituită şi restructurată ca un răspuns la complexitatea în creştere a proceselor de guvernare într-o lume mai interconectată.

În concluzie, conceptualizarea globalizării oferă posibilitatea unei analize pertinente asupra acestui proces

210

având scopul de a furniza o înţelegere sistematică a naturii procesului în sine, precum şi a consecinţelor sale politice inegale.

11.3. Actori ai globalizării11.3. Actori ai globalizării

ctorii globalizării sunt prezentaţi relativ diferit în studiile de specialitate. Un rol important în selectarea şi analiza actorilor globalizării îl are concepţia autorilor respectivi

cu privire la globalizare, ca fenomen dinamic şi complex. Astfel, în Guide de formation sur globalisation dans les Amériques, în calitate de actori ai globalizării sunt menţionaţi următorii:

AA

11.3.1.11.3.1. Guvernele Guvernele Acestea sunt un prim actor al globalizării. Există două

modalităţi de aplicare a strategiilor de globalizare de către guverne. Mai întâi, potrivit voinţei lor, dacă statul respectiv este destul de puternic, îndeosebi economic sau ca elevi model, când forţa lor nu le permite să-şi aleagă politicile economice de urmat, mai ales atunci când depind de organismele financiare internaţionale şi de organizaţiile economice globale ai căror membri sunt. Unele dintre aceste politici economice, ca politicile tarifare, comerciale sau politicile de investiţii, fac obiectul înţelegerilor între partenerii privilegiaţi care negociază şi semnează acorduri numite regionale, deşi, în realitate, sunt acorduri între câteva ţări.

La ora actuală, negocierile asupra liberului schimb conduc la concesii de o parte şi de alta, fără ca cetăţenii să fie informaţi despre jocurile şi consecinţele acordurilor la care guvernele lor subscriu. De multe ori, legislativul este informat după ce s-au încheiat negocierile şi se cunosc rezultatele.

11.3.2. 11.3.2. Instituţiile economice internaţionale şi regionaleInstituţiile economice internaţionale şi regionale Ele reprezintă, la ora actuală, unul dintre principalii

211

vectori ai globalizării. Pentru a înţelege locul şi rolul lor în calitate de actor într-o strategie a globalizării, este interesant de alcătuit o listă cu acestea. În fruntea listei, se vor afla, desigur, marile organizaţii economice internaţionale, printre care se numără: Banca Internaţională de Reconstrucţie (B.I.R.D.); Banca Mondială (B.M.); Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.); Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.- în 1994 a luat locul GAAT).

Apoi, sunt organizaţiile economice regionale, cum ar fi: Comisia pentru America Latină şi Caraibe a O.N.U. şi Banca Interamericană de Dezvoltare.

În fine, există şi organizaţii economice care reunesc ţări pe baza afinităţii obiectivelor, de pildă Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), care cuprinde 29 de state (27 dintre ele sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere economic).

La acestea se poate adăuga G-7, care nu este, propriu-zis, o organizaţie economică, dar care a jucat un rol determinant în definirea parametrilor importanţi ai unei politici economice comune din partea participanţilor la aceste conferinţe pe o bază anuală (G-7, adică grupul celor mai dezvoltate 7 state, la care s-a alăturat un reprezentant al Uniunii Europene şi preşedintele Rusiei, devenind, în realitate G-8).

Alături de aceste organizaţii cu vocaţie economică, există o întreagă panoplie de organizaţii de natură politică, pe care le putem clasifica aşa cum am făcut-o cu cele economice, distingând: o organizaţie universală – O.N.U.; organizaţii regionale - Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia de Securitate şi Cooperare Europeană. Totodată, există instanţe care nu sunt organizaţii mondiale, dar care joacă un rol semnificativ în determinarea parametrilor de creştere economică la scară planetară, cum ar fi: Forumul economico-mondial de la Davos sau Comisia Trilaterală creată de Rockefeller în 1973.

212

În fine, există organizaţii sau întâlniri anuale ce vizează favorizarea schimburilor şi integrării între unele ţări.

Toate aceste organizaţii şi întâlniri sunt finanţate şi conduse de către statele membre şi, ca regulă generală, contribuţia este în funcţie de puterea economică, ceea ce nu schimbă cu nimic relaţiile dintre respectivele state, atât timp cât toate au dreptul la un singur vot pentru adoptarea deciziilor. Excepţie fac Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, unde greutatea politică este dată de aportul financiar al membrilor organizaţiei.

11.3.3. 11.3.3. Societăţile transnaţionaleSocietăţile transnaţionale Acestea sunt un alt actor deosebit de important al

globalizării. Transferul activităţilor întreprinderilor peste frontierele naţionale a fost, fără îndoială, fenomenul major al sfârşitului secolului al XX-lea.

Globalizarea este impulsionată de societăţile transnaţionale, care, astfel, mondializează propriul proces de producţie şi care determină guvernele să adopte legi ce favorizează luarea în sarcină, prin pieţe, a producţiei şi a repartiţiei bunurilor colective. În prezent, există în jur de 60.000 de societăţi transnaţionale, dintre care doar 4.000 în ţările mai puţin dezvoltate.

Puterea lor economică – conform sursei citate - depăşeşte pe cea a unor ţări mari. De exemplu, în 1968, în termeni de putere economică, General Motors ajungea la rangul 18 înaintea Germaniei de Est, a Belgiei şi a Elveţiei. În 1982, Canadian Pacific avea o cifră de afaceri de 12,3 miliarde de dolari la egalitate cu Noua Zeelandă, iar în 1993 Exxon, cu 11 miliarde de dolari din vânzări anuale deţinea o avere de trei ori PNB al Irlandei. Aceste cifre arătă cât de mare este puterea economică a unora dintre societăţile transnaţionale şi ce pot face ele, în plan politic, de pildă, la nivel planetar. Astfel, tot mai mult, grupurile şi asociaţiile oamenilor de afaceri se

213

implică direct şi acţionează în calitate de consultanţi în negocierile economice în curs, atât la nivel internaţional, cât şi regional. Influenţele se manifestă în organizaţiile patronale mondiale, cum ar fi Camera de Comerţ Internaţională (C.C.I.), în organizaţiile regionale sau naţionale. În plus, începând cu 1995, mediul de afaceri a primit un statut oficial pe lângă G-7.

În acelaşi timp, această influenţă a societăţilor transnaţionale este amplificată, graţie studiilor difuzate de către grupurile de presiune, de fundaţiile şi de către furnizorii de idei (think thanks), cum sunt: Institutul C.D. Howe, Conferinţa Board, Institutul Fraser etc. Apoi, ea este multiplicată prin mass-media, care răspândeşte mesajul neoliberal în rândul marelui public şi a electoratului din fiecare ţară.

11.3.4. 11.3.4. Organizaţiile şi mişcările sociale sunt un alt actor alOrganizaţiile şi mişcările sociale sunt un alt actor al globalizăriiglobalizării

Ele sunt ultimul actor al globalizării în termeni de putere economică, dar primul în termeni de putere politică. Toate acestea sunt cunoscute şi sub numele de societate civilă. De regulă, în rândurile sale se includ organizaţiile nonguvernamentale, iar dintre ele, cele mai bogate sunt consultate în legătură cu globalizarea.

De altfel, există mai multe iniţiative pornite de la aceste grupuri ce militează în favoarea întăririi rolului O.N.U. Ca exemplu, se pot menţiona: Mileniu Forum 2000 condus de O.N.U. şi care a fost convocat, din nou, în 2005; World City Society sau WOCSOC, care s-a întrunit la Montreal în 1999; Global Forum şi Forum Internaţioanl de la Montreal (FIM).

Problema de fond care se pune, şi nu a fost încă rezolvată, este cea referitoare la efectul util al acestor procese de consultări. Până acum, acest efect a fost destul de limitat. Consultarea pare uneori să servească la, ceea ce unii numesc, endogenizarea criticii, adică recuperarea, pur şi simplu, a unor obiective şi lozinci care apar frecvent în preambulul textelor

214

oficiale, acolo unde ele au un efect retoric incontestabil şi un efect juridic nul. De asemenea, reprezentanţii acestor organizaţii şi mişcări sunt primiţi de delegaţiile oficiale de la întâlnirile lor internaţionale.

În ultimii ani, aceste organizaţii şi mişcări şi-au creat o reţea internaţională şi organizează întâlniri cu scopul de a schimba informaţii şi analize, de a defini platformele lor de revendicări şi de a elabora strategii comune. Astfel, reuniunile internaţionale la care reprezentanţii guvernelor şi cei ai marelui capital discută viitorul planetei sunt, din ce în ce mai mult, acompaniate de adunări paralele ale reprezentanţilor organizaţiilor populare, sindicale, de femei, ale populaţiei autohtone, a O.N.G. - urilor, a grupurilor de apărare a mediului care discută între ei efectele negative ale globalizării pieţei asupra mediului de viaţă.

La rândul său, Bernard Guillochon face o analiză relativ amănunţită şi riguroasă a actorilor globalizării, împărţindu-i în două grupe: cei care sunt pro globalizare şi cei antiglobalizare. După opinia lui actorii pro globalizare sunt: firmele multinaţionale. O.N.U. estima că, în anul 1999,

existau 63.000 de firme multinaţionale având 690.000 de filiale în străinătate;

statele. Deschiderea totală a frontierelor pentru mărfurile străine reprezintă un pericol pentru anumite ramuri, incapabile să suporte concurenţa. Statul protejează anumite sectoare fragile, în permiterea reconversiilor şi în asigurarea independenţei naţionale, în domenii considerate prioritare;

instituţiile internaţionale. Acestea au fost create în vederea supravegherii procesului de globalizare şi asistenţă a ţărilor a căror inserţie în economia mondială este o sursă de dificultate pentru ele însele şi pentru sistem în ansamblul său.

Printre aceste instituţii sunt menţionate:

215

O.M.C. (Organizaţia Mondială a Comerţului) chemată să faciliteze dezvoltarea comerţului cu bani şi servicii între ţări. Această organizaţie este una dintre ţintele preferate ale mişcării antiglobalizare, care o consideră apărătorul intereselor marilor firme multinaţionale;

F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional) creat prin acordul de la Bretton Woods, în 1944, pentru evitarea dezordinii monetare, iar după 1980 pentru administrarea îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare şi asistenţa acestora când cunosc crize financiare;

B.M. (Banca Mondială) este formată din mai multe organisme (B.I.R.D. - Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; A.I.D. - Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare; A.G.M.I. - Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor; C.I.R.D.I. - Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile, ce acordă împrumuturi şi ajutoare ţărilor în curs de dezvoltare.

De asemenea, printre actorii globalizării, autorul citat menţionează şi: Uniunea Europeană; ALENA (Acordul de liber schimb nord-american -

Canada, Mexic, S.U.A. creată în 1994, având ca obiectiv favorizarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor între cele trei state;

ASEAN ( Asociaţia Naţiunilor din Sud - Estul Asiei) înfiinţată în 1967 cu scopul realizării unei zone de liber schimb şi favorizarea comerţului între statele ce o compun;

MERCUSOR (Piaţa comună a Sudului) fondată în 1991 de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay, având

216

ca scop realizarea integrării celor 4 state; O.C.D.E. (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică) are menirea de a consilia şi a realiza studii pentru cele 30 de state ce o compun.

Ca opozanţi ai globalizării, lucrarea citată menţionează pe următorii: reţelele mondiale. (Action mondiale des peuples contre le

liber – echange et l’Organisation mondiale du commerce; Forum social de Gênes; Forum social mondial; International Forum on Globalisation; Mobilization for Global Justice; Mouvement international ATTAC);

reţele regionale (Aliance social continentale - Amériques Arab NGO Network for Developement);

sindicate şi organizaţii ale comerţului (AFL-CIO în S.U.A., Central Unica Trabalhadones - Brazilia, Confederation Internationales de syndicats libres etc.);

mişcări sociale (Marches européennes contre chômage, la précarite et les exclusions, Marche mondiale de femmes, Tute Bianche);

drepturile omului (Amnesty International, Human Rights Watch);

mediu (Greenpeace, Sierra Club, Les Amis de la Terre); media (After Aut, Independent Media Center, Le monde

Diplomatique, The Nation); institute (Centre for Economic and Policy Research,

Economic Policy Institute).Practic, individul şi grupul uman par a fi actorii reali ai

globalizării, ceilalţi (statele lumii, organizaţiile internaţionale şi firmele multinaţionale, în principal) sunt mai degrabă regizori, întrucât dispun de toate forţele şi instrumentele, atât suficiente, cât şi necesare atingerii obiectivelor pe care şi le propun. Pe de altă parte, în ultimă instanţă, atât în rândul actorilor statali, cât şi non-statali, acţionează tot indivizii umani, cu personalitatea lor complexă, cu idealurile, interesele, aspiraţiile şi inteligenţa

217

lor, cu educaţia şi formaţia profesională dobândită în familie şi societate.

Totuşi, se pare că un rol important, ca actor pro sau contra globalizare, joacă şi va juca şi în continuare populaţia statelor. Aceasta din urmă, periodic, este chemată să valideze, prin referendum, măsurile cerute de globalizare. Cele mai recente cazuri sunt cele ale populaţiei Franţei şi Olandei care au fost solicitate să se pronunţe în privinţa acceptării sau nu a Constituţiei Uniunii Europene. Important este, însă, faptul că persoanele cu drept de vot dintr-o ţară sau alta, fără a se organiza ca o structură distinctă a societăţii civile, pot fi un actor social redutabil în ceea ce priveşte acţiunile şi măsurile impuse de fenomenul globalizării.

218

219

BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE

1. ANGHEL, N., Geopolitica de la ideologie la strategie politico-militară, Editura Politică, Bucureşti, 1985.

2. BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierelor, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.

3. BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

4. BODOCAN, V., Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

5. CELERIER, Pierre, Géopolitique et geostrategie, P.U.F, Paris, 1961.

6. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

7. CHAUPRADE, A., THUAL, F., Dicţionar de geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2003.

8. DUSSOUY, Gerard, Quelle geopolitique au XXIe siecle?, Editions Complexe, Paris, 2001.

9. DOBRESCU, Paul, BARGAOANU, Alina, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2001.

10. EMANDI, E.I., BUZATU, Gh., CUCU, V., Geopolitica, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994.

11. FRUNZETI, Teodor, Paradigme militare în schimbare, Editura Militară, Bucureşti, 2005.

12. GUZZINI, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000.

13. HAUSHOFER, Karl, De la géopolitique, Ed. Fayard, 1986.14. HEIST, Paul, GRAHAME, Thompson, Globalizarea sub

semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2002.15. RAFFESTIN, Claude , Géopolitique et histoire, Ed. Payot,

222

Laussanne, 1995.16. SAVA, Ionel Nicu, Şcoala geopolitică germană, Editura

Info-Team, Bucureşti, 1997.17. SEREBIAN, O., Va exploda estul? Geopolitica spaţiului

pontic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.18. TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica, Editura Noua Alternativă,

1995.19. WALLERSTEIN, Immanuel, Sistemul mondial modern,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1992-1993.20. WEISS, Linda, Mitul statului lipsit de putere, Institutul

European, Iaşi, 2002. 21. WOLIN, Sheldon, Politics and Vision. Continuity and

Inovation in Western Political Thought, Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960.

22. X X X, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.

23. X X X, Lumea 2005, Enciclopedie politică şi militară, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.

223