Disciplina:

GEOPOLITICĂ. Relaţii internaţionale şi instituţii

europene

Masterand: MIHĂILĂ ANDA-ELENA

Master: MCRP

An I: ZI

Grupa: 2

- 2014 -

1

Va deveni CHINA prima putere

economică mondială?

- 2014 -

2

CUPRINS

Introducere……………………………………………..……………..…4

1. Ce înseamnă Geopolitica?………………………………..……………..…...4

2. Evoluţia Chinei…………………………………….......................................5

3. Economia, agricultura şi industria Chinei……………..…..............................7

3.1. Economia Republicii Populare Chineze.........................................7

3.2. Agricultura......................................................................................8

3.3. Industria chineză.............................................................................8

4. Securitatea ecologică şi socială  ……………………………………………..9

4.1. Securitatea ecologică……………………………………………...9

4.2. Securitatea socială………………………………………………..10

5. Interesele strategice în Africa…………………………………………….....11

6. China – putere cosmică ameninţătoare pentru SUA……………………..….13

7. China pe un nou Drum al Mătăsii……………………………..…………….15

8. Posibile perspective economice şi geopolitice………………………………16

9. China va deveni prima super-putere economică mondială, depăşind SUA…17

Concluzii………………………………………………………................................18

Bibliografie……………………………………………………................................19

3

Introducere

Observând ultimele evenimente internaționale mi-am pus întrebarea de acum evidentă, cum

de a ajuns China să joace un rol atât de important în constelația de putere actuală? Mai mult decât

atât, sunt profund interesată de strategia de dezvoltare temeinic elaborată, promovată treptat și

controlată din punct de vedere economic și social. O strategie modernă, aplicată celei mai populate

țări ale lumii. Rezultatul? Un fenomen geopolitic: ridicarea masivă a Chinei.

China sau Regatul de mijloc, aşa cum este traducerea acestui stat în mandarină, este din ce

în ce mai mult în atenţia analiştilor economici şi politici ai lumii, datorită boom-ului economic pe

care îl înregistrează şi pe buzele cărora apare repetativ o întrebare: va deveni China prima putere

economică a lumii?

La finalul acestei lucrări se va putea trage concluzia că cea mai importantă putere

economică mondială va deveni China în următorii ani, depăşind Statele Unite ale Americii.

1. Ce înseamnă Geopolitica?

Geopolitica reprezintă o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării

geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial

asupra politicii internaționale în ansamblu. Este vorba, desigur, de politica internă şi de politica

externă a statelor, pentru că statul este, la ora actuală, entitatea politică de bază a planetei.

În 1899 politologul suedez Rudolf Kjellen a introdus în uz noțiunea de geopolitică,

deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte,

în lucrarea Geografia politică. Aşadar, geopolitica se prezintă ca fiind o modalitate de studiere a

determinărilor geografice asupra politicii.

Geopolitica nu studiază statele în parte, ci jocul politic dintre state, căci aceasta este

ştiinţa relaţiilor şi a presiunilor dintre state. „Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei sau a stării

4

politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta politică. Această hartă -

înţelegerea şi prezentarea ei- formează sau ar trebui să formeze obiectul ei.”1

2. Evoluţia Chinei

Fara nici o îndoială, statul cu cea mai impresionantă evoluție din istoria Asiei este China.

Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost atât de spectaculoasă, încât a activat și a adus în

prim plan potențialitățile sale, care până nu demult erau doar latente. Este vorba despre suprafață

și bogății – al treilea stat ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, dispunând de

considerabile resurse naturale, populație- cea mai populată țară a lumii, despre poziția geografică-

China fiind din acest punct de vedere duală, cu o pregnantă dimensiune continentală, dar și cu o

puternică dimensiune oceanică. Cât despre puterea militară, China deține una dintre cele mai

puternice armate, în măsură să-i promoveze și să-i protejeze interesele. Nu este nici un fel de

exagerare să spunem că ridicarea Chinei este cea mai importantă tendință a momentului.

Impactul chinez s-a făcut simţit treptat. Până la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în

raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiţii

străine, relocalizări industriale şi stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi.

Există un curent de opinie care afirmă că actuala creştere economică urmează modelul japonez.

Măsurile cele mai importante erau:  tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările

sociale, micşorarea inegalităţilor sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creşteri de PIB de

10% pe an.

Experți, dar și politologi și-au pus întrebarea:  „când China va depăși SUA?”, care

după cum se știe a rămas unica superputere după sfârșitul Războiului Rece, exercitând un soi de

unilateralism (deși chiar și aici există variate discuții, în doctrina Relațiilor Internaționale

vorbindu-se despre dezvoltarea așa numitului multi-multilateralism). Cert este că în acest moment,

analiștii nu au reușit să confere un răspuns viabil acestei întrebări, părerile fiind împărțite. Doresc

doar să subliniez următoarea chestiune: principala barieră în calea Chinei în încercarea de a depăși

SUA se regăsește la nivel politic: lipsa de drepturi, dar și libertăți ale posesorilor de capital, dar și

a muncitorilor. Cunoscute sunt cazurile în care guvernul chinez persecutează pe toți cei care

1 Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of Commerce, The National Interest. nr. 20, 1990.

5

încearcă să aibă o părere, o idee diferită de cea impusă de conducere. Pe lângă această lipsă a

drepturilor omului se remarcă și lipsa unei societăți civile care să lupte pentru aceste drepturi, să

exercite o anumită presiune.

            O altă cauză sau mai bine zis o piedică în calea Chinei este acea diferențiere existentă în

cadrul statului, unde se regăsesec atât regiuni foarte bogate (unde este aglomerată practic toată

industria) dar și zone extrem de sărace, unde oamenii trăiesc sub limita sărăciei. O încercare de

omogenizare  a acestor zone sau măcar de estompare a acestor disparități se poate realiza, doar

prin non-intervenția statului în ecomonie, prin lăsarea libertății pieței de autoreglare, lucru care în

momentul de față este foarte improbabil.

China trebuie să se construiască pe sine, să se perceapă drept o entitate distinctă ca mai

apoi să construiască lumea din jur. În această modelare a noii constelații mondiale trebuie să țină

seama de ceilalți, de celelalte state, care au culturi diferite. Dacă China va reuși să amelioreze

diferențele dintre statele lumii, să se dirijeze într-un arbitru mondial, atunci putem afirma că acest

gigant și-a găsit calea. Mai mult decât atât, dacă China va fi capabilă să susțină miracolul

economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalți poli ai puterii lumii reprezintă una din cele mai

dificile sarcini ale Relațiilor Internaționale în deceniile care urmează.

            Interesant de urmărit este și direcția în care se îndreaptă anumite cheltuieli din bugetul

Chinei alocate preponderent achiziționării de armament militar, dar și de tehnologie navală, ceea

ce reflectă aspirațiile acesteia de a-și dezvolta un potențial naval. China începe să se preocupe de

pregătirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera și în afara granițelor

teritoriale chineze. Noua doctrină are în vedere capacitatea de a proiecta puterea, mai curând decât

cea de apărare propriu-zisă. Noua tranziție a Chinei nu este, de la socialism la capitalism, ci de la

putere continentală clasică la putere continentală maritimă. Este o condiție extrem de dificilă

pentru că puterea politică maritimă implică un alt tip de comportament și alte caracteristici: este

mai deschisă, mai liberală, mai mobilă, mai înclinată să folosească arma comerțului decât arma

propriu-zisă.

3. Economia, agricultura şi industria Chinei

6

În ultimele trei decenii cea mai dinamică economie din întreaga lume a fost şi continuă să

deţină recordul mondial Republica Populară Chineză. În ultimele decenii nici o altă ţară nu a mai

avut o perioadă atât de lungă şi un ritm de dezvoltare mediu anual atât de înaltă de cca. 10 la sută,

precum a avut China.

Ceea ce caracterizează această perioadă de dezvoltare, pe care analişti politici şi

economici, personalităţi marcante ale lumii contemporane o definesc surpriza secolului XX a fost

stabilitatea politico- economică, o creştere constantă, fără suişuri şi coborâşuri.

Creşterea sănătoasă şi puternică a economiei chineze a creat o bază pentru stabilitatea

preţurilor şi a cursului monedei naţionale, Yuanul faţă de dolarul SUA şi alte valute convertibile,

aspecte benefice pentru economie şi pentru viaţa chinezilor.

Principiile reformei şi alte politicii de deschidere spre lume au fost astfel gândite şi

formulate de conducătorii chinezi, încât au permis trecerea Chinei de la economia socialistă

excesiv centralizată şi dirijată la economia socialistă de piaţă cu specific chinez, în condiţiile în

care nivelul de viaţă al chinezilor s-a îmbunătăţit continuu, iar China a devenit una din marile

puteri economice ale lumii. În decurs de aproape trei decenii de reformă, în China din cei 350

milioane de persoane câte erau în stare de sărăcie, peste 250 milioane au depăşit acest statut

umilitor şi degradant.

3.1. Economia Republicii Populare Chineze este considerată a doua economie națională

la nivel mondial (urmându-i Statelor Unite ale Americii și fiind urmată de Japonia). Totodată,

aceasta este economia majoră cu cea mai rapidă creștere, cu o medie a procentului de creștere de

10% pe parcursul ultimilor 30 de ani.

Dezvoltarea economică în China are loc sub conducerea Partidului Comunist Chinez în

baza planurilor cincinale. În urma tempourilor de creștere ecomonică rapidă, guvernul a hotărât să

mențină creșterea în jurul a 8-9 % pe an. Cu ajutorul investițiilor externe, din care aproximativ

80% sunt investițiile chinezilor cu trai permanent peste hotare, conform planurilor PCC în 2010

economia Chinei ar trebui să întreacă economia SUA.

China este unul dintre principalii producători mondiali de huilă (locul 1), petrol (150 mil.

t/an), minereu de fier (locul 1), tungsten (locul 1), stibiu, minereuri neferoase, sare (locul 2).

Producţia de cărbune (1,36 mld. t/an) şi de petrol asigură necesarul intern şi excedente

semnificative pentru export (27,8 mil. t), mai ales spre Japonia şi Coreea. Producţia de energie

7

electrică depăşeşte 1000 mld. kWh/an (locul 2 pe glob), iar industria siderurgică se dezvoltă rapid

( 1000 mil. t oţel, locul 1 pe glob). Un ritm susţinut înregistrează petrochimia, industria electronică

şi construcţia de autovehicule( în principal pe baza investiţiilor străine), dar şi industria textilă, de

confecţii şi jucării (locul 1 pe glob), tot mai prezente la export (mai ales pe piaţa SUA, generând

un important deficit comercial pentru SUA).

3.2. Agricultura reuşeşte să satisfacă solicitările uriaşei pieţe interne şi să contribuie la

exporturi. Agricultura asigură 21% din PIB şi antrenează 54% din populaţia activă a ţării. China

este primul producător mondial de cereale (grâu, orez), bumbac, batate, tutun, rapiţă, ceai şi ocupă

locuri fruntaşe la trestie de zahăr, floarea-soarelui, cartofi, soia. Deşi suprafaţa cultivate nu este

foarte mare (10% din teritoriul ţării), pe unele terenuri se obţin însă 2-3 recolte anual. Creşterea

animalelor cunoaşte o dinamică remrcabilă, asigurând, alături de pescuit (locul 1 pe glob),

consumul intern, precum şi materii prime industriale.

China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei

economiilor lumii. Este suficient să menţionăm că potrivit estimărilor experţilor în următorii 10-

20 de ani va depăşi economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a

depăşit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini şi umbre în situaţia actuală.

Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020,

ca să îşi atingă adevăratul potential al fortelor sale. De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest

sens, ajungându-se la creşterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial în

2010. Multe dintre produsele prezente pe piaţa internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preţ

mult mai mare în China decât în SUA. Se ajunge la situaţia paradoxală în care un turist chinez

achiziţionează un produs de pe piaţa americană la o treime faţă de valoarea unuia similar din ţara

natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cât posibil, la fel ca şi “produsele de lux”,

denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le doreşte, din motive de

concurentă.

3.3. Industria chineză reprezintă, la rândul ei, o istorie de succes, însă plină de umbre.

Pornită prin iniţiative etatiste, strict dirijată de Partidul Comunist Chinez (PCC), este şi astăzi

proprietatea statului într-o proporţie semnificativă. Dezvoltată în ultimele decenii prin influx

masiv de capital străin, investiţiile în special occidentale de capital şi au dus la o creştere fără

precedent. 

8

Industria asigură 47% din PIB, antrenează 23% din forţa de muncă şi traversează o

perioadă de restructurare vizând adaptarea marilor întreprinderi de stat la cerinţele pieţei interne şi

externe ( în 1996 jumătate din firmele de stat lucrau în pierdere).

O iniţiativă unilaterală în acelaşi domeniu este construirea mai multor segmente de cale

ferată de mare viteză, similară în concept cu TGV-ul francez. Iniţiativa chineză vizează legarea

Beijingului cu Londra, printr-o linie care ar permite străbaterea imensei distanţe în doar două zile,

ceea ce constituie o provocare la nivel geopolitic. Oportunităţile economice aduse de proiect vor

permite penetrarea economică a zonelor din fosta Uniune Sovietică, mărirea schimburilor

comerciale între Uniunea Europeană, Rusia şi China, precum şi înlăturarea monopolului rus în

domeniul transporturilor feroviare. Actualmente doar Transsiberianul leagă Extremul Orient de

Europa, iar o asemenea iniţiativă îngrijorează firesc partea rusă. Dacă va fi construit, va reprezenta

cel mai important proiect internaţional cu capital chinez şi o operă inginerească remarcabilă. China

mai doreşte să se conecteze printr-un proiect similar cu zona Indochinei, care ar avea urgentă

nevoie de o infrastructură modernă.

Creşterea economică a Chinei nu putea avea loc fără mijloace maritime. În momentul

actual comerţul chinez se sprijină în procente din ce în ce mai mari pe componenta sa navală. Fără

o reţea terestră capabilă să susţină volumul imens de mărfuri exportate, China este silită să recurgă

la o flotă comercială impresionantă.

4. Securitatea ecologică şi socială  

4.1. Securitatea ecologică în China este un subiect fierbinte. Cifrele sunt alarmante, deşi

există şi unele domenii unde s-au făcut progrese adecvate. În special emisia de dioxid de carbon

este la un maxim istoric, deţinând un nedorit loc întâi, încă de acum patru ani, cand a depăşit

America. În ritmul actual de evoluţie s-a calculat ca în 2020, de una singură, ţara va produce

aceeaşi cantitate de gaze cu efect de seră ca întreg globul în 2008. Ne putem aminti cum în timpul

Olimpiadei de Vară din 2008 în oraşele care găzduiau competiţiile sportive au fost închise

temporar o serie de fabrici poluante, pentru desfăşurarea în bune condiţii a probelor sportive,

situaţie care spune multe în privinţa poluării. Liderii chinezi arată că cel puţin o treime din această

producţie de gaze se datorează companiilor multinaţionale care astfel păstrează ţările dezvoltate

mai curate în dauna Chinei. Însă fabricile locale au un consum mult mai mare de energie per

unitate de produs finit comparativ cu ţările occidentale, ceea ce a făcut  necesară şi căutarea unor

9

surse curate de energie. În acest moment se asistă la cea mai mare creştere a producţiei de panouri

solare la nivel mondial, în timp ce programul de reîmpădurire este condus admirabil în această

ţară, mare exportatoare de masă lemnoasă. China este printre puţinele ţări a căror suprafaţă

împădurită creşte anual.

Alte situaţii grave sunt legate de poluarea apelor, care ameninţă o încă şi mai rapidă

secătuire a rezervelor de apă potabilă sau dedicată agriculturii. Se speră că aderarea Chinei la

Protocolul de la Kyoto va conduce treptat la o mai bună utilizare a resurselor hidrice remarcabile

pe care le posedă. Aceasta deoarece mai multă energie din centralele hidroelectrice va duce la un

consum mai scăzut de material fosil şi la o irigare mai eficientă. În China cărbunele reprezintă

materia prima a termocentralelor, ducând la ploi acide şi emisii masive de dioxid de carbon. De

menţionat că pentru moment nu este prevăzută în cazul chinez vreo limitare a emisiei de gaze, însă

aderarea statului chinez la acordul internaţional este în orice caz un pas înainte.

4.2. Securitatea socială

Stabilitatea internă este prioritatea conducerii comuniste, care a cedat foarte rar în faţa

revendicărilor populaţiei. Reformele pe care PCC le-a introdus au avut grijă să blocheze domenii

de internet care pot sugera poziţii ostile sau gânduri subversive, cenzura de stat fiind foarte atentă

la detalii. Viziunea asupra drepturilor omului este profund diferită sub aspect filozofic de

interpretarea dată de ONU, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Conform punctului

de vedere oficial chinez, drepturile nu sunt un dat obiectiv, incontestabil şi universal aplicabil,

fiind doar câştigate sau câştigabile într-un anumit context istoric. Drepturile nu pot exista în

absenţa responsabilităţilor, ele sunt produsul conjuncturilor sociale, istorice. Suma lor este dată de

ceea ce societatea poate oferi populaţiei într-o anumită perioadă, deci pot varia în timp. Modelul

unic afirmat de ONU nu ar reprezenta nimic altceva decât impunerea la scara globală a unei

viziuni occidentale, o continuare a colonizării sub aspect cultural. Personal consider că aceste

argumente abile pur şi simplu doresc să ascundă dorinţa liderilor chinezi de a nu-şi vedea pusă la

îndoială propria legitimitate, indiferent de context.

Situaţia etnică este un subiect delicat, care a produs destule situaţii încordate. Din

populaţia chineză aproximativ 91% aparţine etniei majoritare han, restul fiind distribuit între alte

55 de grupuri enice recunoscute oficial. Datorită politicii copilului unic, iniţiată în 1979 s-a asistat

la o modificare a compoziţiei pe vârste a populaţiei, precum şi la o modificare a raportului dintre

majoritate şi restul etniilor. Politica aceasta se adresa doar grupului han, iar la ora actuală se asistă

10

la o dublare a ponderii celorlalte etnii. Tot datorită acestui program tendinţa de îmbătrânire a

populaţiei este printre cele mai accentuate din lume, ceea ce va pune o mare presiune pe bugetul

naţional în privinţa pensiilor. Disparitatea între sexe este foarte mare la naştere, cu aproximativ 1.2

baieti pentru fiecare fată, astfel încât la ora actuală s-a interzis avortarea fetuşilor de sex feminin.

Însă pe viitorii 20 de ani îşi va spune cuvântul, limitând şi mai mult volumul naşterilor. Distribuţia

populaţiei prezintă o neuniformitate pronunţată, cu 55% din teritoriu ocupat de doar 6% dintre

locuitori. Este vorba de regiunile cele mai îndepărtate de zona chineză propriu-zisă: Mongolia

Interioară, Tibet, Xinjiang, Qinghai, Gansu, regiuni cu procente însemnate de minorităţi

neasimilate.

5. Strategia de dezvoltare a Chinei. Interesele strategice

ale Chinei în Africa

Continentul african joacă un rol important în ascensiunea economică a Chinei. În ultimii

ani China a devenit principalul partener economic al statelor africane prin: investiţii masive,

importul de materii prime, proiecte de infrastructură sau proiecte energetice, acordarea de

împrumuturi şi ştergerea unor datorii.

În timpul Războiului Rece China viza prin acţiunile sale izolarea Taiwanului şi

contracararea influenţei crescânde a Uniunii Sovietice în Africa. Prin relaţia sa cu continentul

african China dorea să-şi revizuiască politica externă, astfel încât să devină un stat comparabil cu 

super-puterile economice, politice şi militare ale erei post – război rece.

În prezent China este al doilea partener comercial al continentului african, după Statele

Unite. Principalii parteneri economici ai Chinei în Africa sunt: Angola, Africa de Sud, Sudanul,

Nigeria şi Egiptul. China este principala ţară ce importă petrolul exportat de  continentul african.

Prin relaţiile bilaterale şi multilaterale cu statele africane China urmăreşte să-şi procure materii

prime vitale pentru dezvoltarea propriei economii, să limiteze influenţa statelor occidentale, dar şi

să acapareze noi pieţe de desfacere. Cei patru piloni strategici de dezvoltare ai Chinei sunt:

sectorul energetic, construcţiile,  telecomunicaţiile şi industria minieră.

Până în anul 2000, China era implicată doar în industria petrolieră din Sudan (China

National Petroleum Corporation era deţinută de către stat). Astăzi însă companiile chineze din

sectorul petrolier îşi desfăşoară  activitatea în aproximativ 20 de ţări africane. Însă interesele

Chinei nu se rezumă doar la asigurarea resurselor energetice, companiile chineze importă şi

11

cherestea, cupru şi diamante. Aşadar, statul chinez s-a îndreptat către Africa din nevoia de a-şi

asigura necesarul de resurse pentru industria prelucrătoare (petrol, minereu de fier, cupru, nichel,

aluminiu etc.) China încearcă să-şi asigure necesarul de materii prime pentru susţinerea dezvoltării

economice. Producţia proprie de metale a Chinei nu acoperă necesarul industriei. În acest context,

Africa a devenit o sursă strategică de materii prime pentru economia Chinei. China e dependentă

de importul de cobalt din Africa Subsahariană. Tot de aici China mai importă: mangan, cherestea

şi crom. Din celelalte regiuni China mai importă cupru, fier, aur, mangan şi alte metale de bază.

China s-a implicat activ în dezvoltarea infrastructurii statelor africane. Majoritatea

proiectelor de infrastructură demarate de către China în Africa se regăsesc în Angola, Nigeria şi 

Sudan. China vizează  în principal două tipuri de proiecte de infrastructură: cele din sectorul

energiei electrice (hidrocentrale) şi construcţia de căi ferate. Companiile chineze au construit în

Angola drumuri, căi ferate, poduri , şcoli şi spitale. Dincolo de interesele economice  pe care le are

statul chinez în Africa, acesta doreşte şi promovarea propriei culturi prin intermediul imigranţilor

chinezi, prin crearea unor centre culturale sau universităţi cu predare în limba chineză şi acordarea

de burse studenţilor din ţările africane.

Implicarea Chinei în Africa nu reprezintă neapărat un element negativ. În timp ce

furnizarea  de resurse financiare, experţi şi tehnologie reprezintă  factori de progres pentru

continentul african, sprijinirea regimurilor nelegitime, oferirea de armament şi încurajarea

utilizării mijloacelor violente pentru strămutarea populaţiei ce locuieşte în zonele bogate în petrol

reprezintă un factor de instabilitate. Uneori atitudinea statului chinez faţă de continentul negru e

comparată cu cea a vechilor imperii coloniale, de aici ideea exploatării continentului african de

către China. Pentru Republica Chineză continentul african reprezintă o piaţă de desfacere

importantă atât pentru industria de armament cât şi pentru cea textilă.

De asemenea, e adesea acuzată că subminează încercările instituţiilor financiare –

Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, de a constrânge statele africane să respecte

drepturile omului, deoarece oferă împrumuturi în condiţii mult mai avantajoase şi fără a impune

constrângeri privind afacerile interne. Statul chinez nu impune restricţii privind  acordarea

ajutoarelor financiare, a împrumuturilor sau privind investiţiile deoarece conform politicii sale

externe dezvoltarea economică primează în faţa respectării drepturilor omului. Mai mult, acesta

doreşte  încurajarea statelor africane să adopte regimuri alternative celor democratice,

argumentând că  acestea nu ar putea permite o dezvoltare sustenabilă a statelor fragile. Pentru a

obţine contracte importante în cadrul anumitor state, China a oferit guvernelor programe de

12

pregătire militară şi armament. În contextul în care companiile chineze nu sunt conştiente de

responsabilitatea lor socială, depinde de fiecare stat african în parte să negocieze limitele

parteneriatelor economice.

6. China – putere cosmică ameninţătoare pentru SUA

În definirea unei mari puteri în epoca modernă, pe lângă forţa militară şi economică,

deţinerea armei nucleare sau funcţia de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, se

adaugă şi definirea statului drept putere cosmică. În prezent, Rusia, China, Japonia şi SUA sunt

cele patru mari puteri globale considerate şi puteri cosmice de sine stătătoare.

Dacă în perioada Războiului Rece bătălia pentru supremaţia în spaţiul cosmic se dădea

între URSS şi Statele Unite ale Americii, în prezent pe scenă a intrat Republica Populară Chineză.

Fiind o ţară cu o creştere economică impresionantă şi totodată un important actor la nivel global,

China pune un mare accent pe dezvoltarea industriei spaţiale. Cum pentru marile puteri

maturitatea programului spaţial este deseori considerată un indicator al dezvoltării în faţa lumii,

pentru China prestigiul obţinut din întărirea programului spaţial determină factorii politici chinezi

să investească masiv.

Demersurile Chinei de a îşi demonstra implicarea în problemele cosmice pot fi

considerate de succes, dacă luăm în calcul faptul că, până în prezent, China se poate lăuda cu trei

misiuni cosmice cu echipaj uman – aşa numiţii taikonauti – fiind a treia ţară după SUA şi Rusia

care reuşeşte această performanţă, numeroase lansări de sateliţi, precum şi investiţii importante şi

un plan pe 5 ani îndrăzneţ, pe care China l-a anunţat la sfârşitul anului 2011 şi care preconizează o

viitoare aselenizare chineză.

Dar se poate vorbi despre China în spaţiul cosmic ca o ameninţare sau se poate întrevedea

o cooperare fie cu puterile cosmice consecrate, fie cu cele emergente?

În primul rând, spre deosebire de SUA sau statele europene care au fost forţate să îşi

reducă semnificativ investiţiile în explorarea spaţială, China are tot sprijinul opiniei publice şi

continuă să investească masiv în industria spaţială. Astfel, există discuţii despre cooperarea sino-

europeană, prin implicarea Chinei în proiecte, precum sistemul navigaţional Galileo sau Staţia

Spaţială Internaţională. Până în prezent, China a colaborat cu Rusia pentru dezvoltarea navei

spaţiale Shenzou, cu Franţa pentru sarcinile utile ale sateliţilor de comunicaţie, cu Marea Britanie

pentru Constelaţia de Monitorizare a Dezastrelor. A lucrat, de asemenea, cu Brazilia, dar şi cu

13

Agenţia Spaţială Europeană pentru misiunea ştiintifică “Double Star”, care studiază efectul

soarelui asupra mediului înconjurător.

China poate fi văzută mai degrabă ca un motivator pentru SUA în a îşi continua

cercetările în ceea ce priveşte explorarea spaţiului cosmic decât un competitor. Mai degrabă

există şansele unei colaborări, întrucât costurile şi riscurile asociate misiunilor în spaţiul

cosmic sunt semnificative şi este de preferat să fie împărţite. China ar beneficia într-un

parteneriat cu SUA de transferul de tehnologie, iar Statele Unite ale Americii ar avea acces la

bugetul generos al Chinei.

  Apare însă întrebarea dacă dezvoltarea programului spaţial chinez poate fi percepută drept

o ameninţare militară la adresa Statelor Unite ale Americii.

În ianuarie 2007, China a lansat o rachetă în spaţiu în cadrul unui test care a distrus unul

dintre sateliţii săi meteo, împrăştiind milioane de rămăşiţe în spaţiu, rămăşiţe care ameninţau

siguranţa altor echipamente aflate atunci pe orbită. Testul a dat naştere unui curent puternic de

critică atât din partea SUA, cât şi din partea altor state, însă China a continuat să dezvolte

capabilităţi anti-satelit. Deşi autorităţile chineze susţin că doresc utilizarea spaţiului în scopuri

paşnice şi se opun înarmării, planurile spaţiale pe care le anunţă pot fi percepute drept ameninţări,

deoarece majoritatea au şi implicaţii militare. Beijing-ul rareori recunoaşte aplicabilitatea directă

militară a programului său spaţial şi se referă la toate lansările de sateliţi ca fiind de natură

ştiinţifică sau civilă.

Mai mult, China poate fi privită drept un competitor puternic pentru SUA din punct de

vedere economic, furnizând tehnologie la preţuri mai scăzute. În 2005, se estima că mai mult de

25 de milioane de gospodării chineze recepţionează televiziune prin satelit, deşi în mod oficial

sunt estimate doar un million de gospodării. Este lesne de înţeles de ce companiile occidentale de

operatori de satelit văd China ca pe o piaţă puternică, în timp ce China doreşte la rândul său să

profite şi să îşi consolideze propria industrie. China urmăreşte să devină un furnizor de sateliţi

comerciali recunoscut la nivel internaţional.

Dintr-un anumit punct de vedere, putem susţine că există o cursă spaţială între o serie de

ţări asiatice precum Japonia, Malaysya, Coreea de Sud, India şi China, care dezvoltă tehnologii ce

le pot permite lansarea de sateliţi în spaţiu, însă este clar că cele mai ambiţioase planuri le are

China.

Ce concluzii se pot trage în urma prezentării acestei situaţii în domeniul industriei spaţiale?

14

Deşi regimul politic chinez face ca puterile mari, precum Statele Unite ale Americii, să

fie reticente în implicarea în proiecte comune, este totuşi în interesul tuturor să existe cooperare în

spaţiul cosmic, fiindcă toate ţările implicate sunt în mare măsură interdependente. Utilizarea

sustenabilă a spaţiului cosmic este de interes maxim şi nu poate fi obţinută prin acţiuni unilaterale.

  Nu trebuie uitat nici faptul că din anumite puncte de vedere (în special în ceea ce priveşte

exploatarea planetară sau navigarea în spaţiul cosmic) China este mai puţin dezvoltată tehnologic

decât Statele Unite. Oricum, nu se poate nega faptul că statul chinez are toate atuurile necesare

pentru a deveni o mare putere cosmică şi că Statele Unite ale Americii trebuie în continuare să

monitorizeze cu atenţie acţiunile statului chinez. Nu trebuie ignorat progresul Chinei, ci trebuie

recunoscută ameninţarea pe care o poate reprezenta China pe viitor, însă nu în detrimentul

cooperării.

7. China pe un nou Drum al Mătăsii

Războiul resurselor readuce în arena geopolitică Marele Joc, redeschizând lupta marilor

puteri pentru drumurile de acces la resursele energetice. Zona Eurasiei devine astfel punctul de

intersecţie a trei mari forţe: SUA, China şi Uniunea Europeană, ce au ca principal liant Noul Drum

al Mătăsii.

Atât globalizarea, cât şi transformările politice şi economice suferite de ţările din Asia şi

fosta Uniune Sovietică, readuc în discuţie importanţa unei căi de legătură între statele ce prezintă o

importanţă strategică în zonă. Războiul Rece a generat mari schimbări atât în politica Occidentală,

dar mai ales în cea rusească. Dezermetizarea Rusiei, deschiderea Chinei către o politică

comercială externă amplă, dar mai ales lupta pentru resurse readuc pe harta infrastructurii

mondiale, cea mai importantă rută comercială a tuturor timpurilor: Drumul Mătăsii.

Îmbinând trecutul cu prezentul, China porneşte în refacerea şi reconstrucţia unui nou

Drum al Mătăsii, de această dată nu doar ca o rută comercială, ci o adevărată infrastructură a

resurselor. Fiind cel mai mare consumator de energie din lume şi având de susţinut o economie în

plină dezvoltare, China a intrat în Marele Joc al resurselor rare, iar crearea unor rute care să-i

faciliteze accesul, cât şi dominaţia în regiunile bogate în resurse este principalul scop al acestui

stat. În era globalizării căile de acces sunt elementele care contează cu adevărat pe o hartă,

afirmându-se că cine controlează infrastructura într-o regiune, deţine controlul asupra acelei zone.

15

Iar cum strategia Chinei este aceea de a proiecta puterea, cheia către un posibil imperiu chinez este

dezvoltarea unei rute de transport fiabile.

În prezent, marea parte a resurselor importante de China sunt transportate prin strâmtoarea

Malacca – regiune controlată de SUA sub pretextul asigurării stabilităţii în zonă. Acest lucru

reprezintă un mare inconvenient pentru China şi unul dintre principalele motive în refacerea

Drumului Mătăsii.

Modalitatea adoptată de acest stat în crearea Noului Drum al Mătăsii este una destul de

echilibrată, bazată pe cooperare regională: încearcă să câştige statele tampon – Iran, Turcia – şi să

îşi creeze alianţe cu principalele ţări pe unde trece ruta, adoptând în acelaşi timp o politică

amicală, de întrajutorare şi investiţii masive, în defavoarea stilului agresiv şi imperialist.

Reconstrucţia Drumului Mătăsii este realizată de China prin investiţii masive şi refacere

economică în zona vestică a continentului asiatic, prin crearea a cinci mari legături cu Asia

Centrală şi Europa: un pod transcontinental eurasiatic – o oglindă a transsiberianului – un coridor

de cale ferată ce vrea să lege Shanghai – centrul finaciar asiatic de Londra – centrul financiar al

Europei – via Beijing, un coridor de conducte prin Kazahstan până la Marea Caspică şi Golful

Persic, drumuri modernizate prin Uzbekistan şi o prelungire a autostrăzii Karakoram până la portul

Gwadar din Marea Arabiei. Un alt port în care China investeşte masiv este Pirus din Grecia, care îi

facilitează accesul la zona Uniunii Europene, al doilea mare partener comercial al său.

Refacerea rutei de legătură între Asia şi Europa, nu doar dezvoltă ţările care o străbat şi îi

facilitează Chinei accesul la resurse, dar conturează şi învăluie „heartland-ul”, aşa cum vedea

Halford Mackinder zona Eurasiei, aducând în discuţie teza conform căreia „Cine stăpâneşte

Heartland-ul stăpâneşte Insula Lumii, iar cine stăpâneşte Insula Lumii, stăpâneşte lumea.” Iar

cum China este cea care controlează cu precădere Drumul Mătăsii, viitorul apropiat ne va releva

dacă teoria lui Mackinder se aplică şi în cazul acesta.

Aşadar, „Drumul de fier al mătăsii” şi coridoarele de conducte petroliere, nu doar vor

racorda China şi Europa la resursele Africii şi Orientului Mijlociu, ci vor crea o adevărată arteră

economică între cele trei continente, dar mai ales vor deveni un punct de legătură între Vest şi Est.

8. Posibile perspective economice şi geopolitice

Un sfert din populaţia Terrei trăieşte în China, de aici s-au iscat tot felul de polemici pe

tema Chinei ca viitoare putere mondială. Economia sa a avut un avânt impresionant în ultimii 30

16

de ani, aceasta reprezentând, fără îndoială, o forţă semnificativă. Dacă  Marii Britanii i-au trebuit

mai bine de 50 de ani pentru a-şi dubla PIB-ul pe cap de locuitor, iar Statelor Unite ale Americii

tot 50 de ani, China a reuşit acest lucru în doar 10 ani. În această perioadă scurtă de timp China a

escaladat ierarhia economiei mondiale, poziţionându-se pe locul doi şi devenind adversarul

numărul unu al SUA.

„Dominanţa economică chineză, care cuprinde producţia, comerţul şi moneda, pare mai

mare şi mai iminentă decât ceea ce vrem să recunoaştem astăzi”, afirma Arvind Subramanian,

economist la Peterson Institute for International Economics. Subramanian apreciază pe baza

ponderii fiecărui stat la PIB-ul mondial, că statul chinez va deveni în viitorul apropiat noul leader

economic al lumii. Yuanul chinezesc va depăşi dolarul american în următoarele două decenii.

Acest lucru îi oferă stabilitate economică Chinei, dar mai ales o mare putere financiară. Având

aceste aspecte pe fundal, China a început în 2009 internaţionalizarea monedei sale naţionale, o

primă cerinţă pentru a deveni o putere economică de rangul întâi.

China este şi rămâne o putere în ascensiune şi potenţial dominantă. Şi din punct de

vedere militar, China se poate califica pentru rangul de putere mondială, deoarece dimensiunile

economiei sale şi ratele ridicate de creştere ar putea asigura conducerii posibilitatea de a redirija o

parte semnificativă din PIB spre susţinerea unei serioase extinderi şi modernizări a forţelor armate,

inclusiv spre o şi mai mare acumulare de arsenal nuclear strategic.

Conform unui studiu, în ritmul actual de creştere a capacităţilor portuare dedicate

fabricării de nave comerciale, în 2015 am asista la trecerea ei pe primul loc la nivel mondial, cu

35% din volumul global de producţie navală civilă. Proiecţia mai arată că principalii perdanţi ar fi

Japonia şi Uniunea Europeană, urmate în perspectivă de SUA. 

Viitorul progres al Chinei, precum şi evoluţia ei ca putere mondială vor depinde astfel, în

mare măsură, şi de măiestria cu care elitele conducătoare vor rezolva cele două probleme conexe,

aceea a trecerii puterii actualei generaţii de conducători la o echipă mai tânără şi aceea de a

face tensiuni crescânde dintre sistemul economic şi cel politic al ţării.

9. China va deveni prima super-putere economică

mondială, depăşind SUA

Potrivit unui raport al Fondului Monetar Internaţional, China va depăşi Statele Unite şi va

deveni cea mai importantă putere economică mondială, în 2016. Economia Chinei a crescut, în

17

medie, cu 10,3% anual în ultimii zece ani, faţă de 1,8% în SUA. Avansul Chinei se va tempera

spre 8% până în 2015 şi la circa 5% până în 2027-2030, potrivit estimărilor Standard Chartered.2

Un studiu recent efectuat de Pew Research Center din Washington arată că Statele Unite

vor fi depăşite de către China, care va deveni prima super-putere economică mondială.

"Opinia publică din intreaga lume consideră că balanţa globală de putere se va schimba.

Puterea economică a Chinei este în creştere, iar mulţi cred că ea va înlocui, în cele din urmă, pe

cea a SUA, ca super-putere dominantă a lumii", afirmă Pew Research.

Toate aceste rezultate ale studiului confirmă şi raportul întocmit anul trecut de Consiliul

Naţional de Informaţii din SUA care a prognozat că într-adevar "China va deveni cea mai mare

economie mondială, depăşind pe cea a Statelor Unite, cu câţiva ani înainte de anul 2030".

Concluzii

În lucrarea de faţă am prezentat diferite caracteristici şi atuuri pe care China le deţine din

punct de vedere geopolitic, cu ajutorul cărora reuşeşte să se îndrepte spre o luptă directă şi

victorioasă pentru locul I – cel de primă putere economică mondială- deţinut de  SUA.

Niciun război şi nicio înfrângere nu i-au putut ştirbi identitatea Chinei de-a lungul

timpului, iar acolo unde ofensiva nu a reprezentat o soluţie a fost înalţat Marele Zid Chinezesc,

construcţie unică prin îndrăzneala de a proteja acest teritoriu imens, singura care datorită lungimii

de aproape 4000 de kilometri este vizibilă şi din Cosmos.

Cu o populaţie în creştere rapidă şi o  industrie în plină expansiune,  China va depăşi SUA

şi va avea cea mai mare economie din lume, încă din 2030, prevăd experţii.

Aşadar, China este viitoarea super-economie a lumii şi adevăratul miracol asiatic.

2 http://www.romanialibera.ro, de CARLA POPA , China, noua putere economică a lumii în următorii 10 ani, 15 Noiembrie 2010.

18

BIBLIOGRAFIE

Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict,

Grammar of Commerce, The National Interest. nr. 20, 1990;

http://www.romanialibera.ro, de Carla Popa , China, noua putere economică a

lumii în următorii 10 ani, 15 Noiembrie 2010;

Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie, Editura Corint, Bucureşti, 2001;

Razvan Alistar, Articol China-putere economică, Ziare.com, 4 Ianuarie 2012.

19