Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării

Şcoala Tehnică Postliceală „Henri Coandă” Baia Mare

Proiect

EXAMENUL DE ABSOLVIRE A ŞCOLII POSTLICEALE

CALIFICARE PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL BALNEOFIZIOTERAPIE ŞI

RECUPERARE

ÎNDRUMĂTOR ABSOLVENT

Prof. RUS DACIANA FILIMON (DUMITRU) DUMITRU

BAIA MARE 2012

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării

Şcoala Tehnică Postliceală „Henri Coandă” Baia Mare

Proiect

MIJLOACE DE RECUPERARE ÎN CIFOSCOLIOZĂ

ÎNDRUMĂTOR ABSOLVENT

Prof. RUS DACIANA FILIMON (DUMITRU) DUMITRU

BAIA MARE 2012

CUPRINS

PARTE GENERALĂ

Capitolul I

1.1 Anatomia coloanei vertebrale

1.2 Biomecanica coloanei vertebrale

Capitolul II

Cifoscolioza

1. Cifoza

1.1 Definiţie

1.2 Etiopatogenie

1.3 Clasificare

2. Scolioza

2.1 Definiţie

2.2 Etiopatogenie

2.3 Clasificare

2.4 Cauze

3. Cifoscolioza

3.1 Definiţie

3.2 Etiopatogenie

3.3 Tabloul clinic

3.4 Examenul clinic

3.5 Prognostic

3.6 Investigaţii paraclinice

PARTE SPECIALĂ

Capitolul I

Obiectivul studiului

Capitolul II

Material şi metodă

Capitolul III

Tratamentul cifoscoliozei

3.1. Principiile şi obiectivele tratamentului BFT

3.2. Tratamentul prin hidro-termoterapie

3.3. Tratamentul prin electroterapie

3.4. Tratamentul igienodietetic

3.5. Tratamentul medicamentos

3.6. Tratamentul kinetoterapic

3.7. Tratamentul prin masaj

3.8. Tratamentul balneologic

3.9. Terapia ocupaţională

3.10. Tratamentul ortopedico-chirurgical

Capitolul IV

Studiu de caz

Capitolul V

1. Motivarea alegerii temei

2. Concluzii

“Sănătatea este darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura stie să-l facă.”

Michel de Montaigne

PARTE GENERALĂ

CAPITOLUL I

1.1 ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este un sistem complex, în structura căruia intră 33 – 34 de vertebre, 344 de suprafeţe articulare, 24 de discuri, 365 de ligamente si asupra căreia actioneaza 750 de muschi.Cele 5 segmente ale coloanei vertebrale sunt: cervical (7 vertebre), dorsal (12 vertebre), lombar (5 vertebre), sacral (5 vertebre sudate intre ele) si coccigian (4-5 vertebre rudimentare).

a. Regiunea cervicală :

Oase: cele 7 vertebre cervicale; primele două se numesc ATLAS si AXIS;

Muşchii: paravertebralii cervicali (în profunzime), flexorii capului (m. lungul capului, m. dreptul anterior al capului, m. sternocleidomastoidian), extensorii capului (m. marele drept posterior al capului, m. micul drept posterior al capului,m. micul oblic al capului), rotatorii capului (m. oblicul mare al capului, m. splenius), porţiunea superioară a muşchilor trapezi.

b. Regiunea dorsală:

Oase: coloana vertebrală dorsală (12 vertebre care se articulează cu 12 perechi de coaste prin articulaţiile costo-vertebrale);

Muşchii: marii dorsali, m. ilio-costali, m. dinţaţi postero-superiori si postero-inferiori, m. intercostali şi subcostali, m. proprii ai coloanei (paravertebrali, m. interspinoşi, m. intervertebrali, m. Transverso-spinoşi), m. trapezi (partea lor inferioară). Mai putem adăuga m. romboizi, m. infra- şi supraspinoşi, deşi aceştia intră şi la masajul regiunii cervicale si la umăr.

c. Regiunea lombară:

Oase: cele 5 vertebre lombare

Muşchii: m. pătratul lombar, m. ilio-costali, m. proprii coloanei vertebrale lombare (paravertebralii), m. spinali (care formează masa comună cu marii dorsali).

Curburile normale dau coloanei o mare elasticitate, permiţându-i să se comporte în cădere ca un resort, amortizându-le, spre deosebire de spatele plat. Tot curburile, păstrează proecţia centrului de greutate în interiorul poligonului de susţinere.Chiar atunci când una din curburi este accentuată (cifoza sau lordoza) coloana işi recapătă echilibrul exagerând curbura din regiunea învecinată.

1.2 BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se realizează prin cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum şi la nivelul celorlalte articulaţii. Aceste mişcari sunt limitate de rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

Coloana vertebrală prezintă mişcări complexe rezultate din micromişcarile cumulate ale tuturor articulaţiilor intervertebrale: flexie-extensie, înclinarea laterală, rotaţia, si ca o rezultantă a acestora – circumducţia.

Amplitudinile medii normale, pe segmente şi în totalitate, sunt redate în tabelul nr.1:

Segmentul Flexia Extensia Înclinarea RotaţiaCervical

Dorsal

Lombar

70˚

50˚

40˚

60˚

55˚

30˚

30˚

100˚

35˚

75˚

40˚

5˚Total 160˚ 145˚ 165˚ 120˚

tabelul nr.1

Mişcarea de flexie ventrală.

În miscarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub tensiune.

În poziţia ortostatică, muşchii care iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac, precum şi muşchii subhioidieni şi sternocleidomastoidianul. Odată miscarea iniţiată, grupul antagonist al extensorilor coloanei intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând forţele gravitaţionale. Inserţia proximală şi distală a muşchilor este expusă în tabelul nr. 2:

tabelul. nr 2

Miscarea de extensie. În miscarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare şi a apofizelor spinoase. Inserţiile muşchilor sunt expuse în tabelul nr. 3:

Denumirea Inserţie

Proximală Distală

Sternocleidomastoidian

Drept anterior cap

Mic drept anterior cap

Lungul gâtului

Apofiza mastoidă

Occipital

Occipital

Atlas

Stern-clavicula

Vertebre C3-C7

Apofizele transverse ale

atlasului

Vertebre D1-D3

Mare drept abdominal

Mare oblic abdominal

Mic oblic abdominal

Cartilaje costale 5, 6, 7

Ultimele 7-8 coaste

Ultimele 3-5 coaste; linia alba; pubis

Corp pubis

Marginea externă a

crestei iliace; spina

iliacă anterosuperioară;

pubis; linia albă

Arcada crurală; spina

iliacă anterosuperioară;

apofizele transverse

lombosacrate

Psoas iliac Vertebre lombare; fosa iliacă internă Micul trohanter

tabelul nr. 3

Mişcarea de înclinare laterală.

În tabelul nr. 4 sunt descrise inserţiile muşchilor care fac înclinarea laterală: pătratul lombar, psoasul, intertransversalii şi dreptul lateral al capului. Împreună produc o mişcare de înclinare laterală pură. Contracţia unilaterală a grupului flexor poate provoca, de asemenea mişcarea. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul transversospinos.

Denumirea Inserţia

Proximală Distală

Spenisul capului

Mare complex

Mic complex

Mare drept posterior al gâtului

Mic drept posterior al gâtului

Mare oblic posterior al gâtului

Mic oblic posterior al gâtului

Occipital; apofiza mastoidă;

apofizele transverse ale

atlasului si axisului

-

-

-

-

-

-

Ligament cervical posterior;

apofizele spinoase D1-D5

-

-

-

-

-

Iliocostal

Lung dorsal Sacro-

Spinotransversal spinalul

Apofize spinoase, apofize transverse, coaste

Baza sacrului

Interspinoşi Apofiza spinoasă Apofiza spinoasă

Denumirea InserţiaProximală Distală

Sternocleidomastoidian

Scaleni

Muşchii cefei care fac si extensie (+transversalul gâtului)

Trapez

Apofiza mastoidă

Apofize transverse cervicale

Protuberanţa occipitală externa; apofize spinoase cervicodorsale

Stern-clavicula

Coasta 1 si 2

Clavicula; acromion; spina omoplat

Mare oblic abdominal

Mic oblic abdominal

Ultimele 7-8 coaste

Ultimele 3-5 coaste; linia alba; pubis

Marginea externă a crestei iliace; spina iliacă anterosuperioara; pubis; linie alba

Arcada crurală; spina iliacă anterosuperioară; apofize transverse lombosacrate

Pătratul lombar

Psoas iliac

Coasta a12-a; apofize transverse L1-L5

Vertebre lombare; fosa iliaca internă

Creasta iliacă

Mic trohanterIntertransversali Apofiza transversă Apofiza transversă

tabelul nr. 4

Mişcarea de rotaţie.

Mişcarea de rotaţie este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75˚. Coloana dorsală se rotează puţin şi numai dacă se înclină lateral. În coloana lombară mişcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată, mişcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali şi prin intercostali, care acţionează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutaţi de sistemul spinotransvers al muşchilor şanţurilor

vertebrale. Răsucirea de aceeasi parte se datoreşte marelui dorsal, spleniusului, lungului gâtului şi oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datoreşte spinotransversului şi marelui oblic abdominal.

Inserţiile muşchilor sunt redate in tabelul nr. 5:

b) Rotatori de partea opusă muşchiului

Sternocleidomastoidian

Trapez

Muşchii cefei

Mare oblic abdominal

Psoas iliac

Inserţia:

Proximală

Apofiza mastoidă

Protuberanta occipitală; apofize spinoase cervicodorsale

Ultimele 7-8 coaste

Vertebre lombare; fosa iliacă internă

Distală

Stern-claviculă

Claviculă; acromion; spina omoplatului

Marginea externă a crestei iliace; spina iliacă anterosuperioară; pubis; linia albă

Micul trohanter

tabelul nr.5

Capitolul II

Cifoscolioza

2.1. Cifoza

2.1.1. Definiţie

Cifozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale, în plan sagital (antero-posterior), prin exagerarea curburilor normale ale acesteia, cu convexitatea curburii orientată posterior, un exemplu de cifoză este expus în jumătatea dreaptă a imaginii nr. 1.

Figura 1

2.1.2. Etiopatogenie

Cifozele au cauze multiple, unele predispozante ca:Insuficienţa musculară, cum este cazul la adolescenţii care au crescut repede în înălţime, fără a avea un tonus muscular şi ligamentar suficient; poziţia greşită în bancă sau la locul de muncă, miopia, etc. La adult spondilita anchilozantă este una din cele mai frecvente cauze ale cifozelor cervico-dorsale progresive şi ireductibile.Vârstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie şi tasare anterioară a discurilor intervertebrale prin hipotonia paravertebralilor prezintă, de asemenea, o cifoză mai mult sau mai puţin accentuată, localizată de obicei cervico-dorsal la bărbaţi şi dorso-lombar la femei.

2.1.3. Clasificare

Cifozele sunt de doua feluri:

a) funcţionale: la ele nu se constată modificări morfologice ale coloanei vertebrale şi sunt :1) habituale (de obişnuinţă, de deprindere);2) de creştere: produse din cauza disproporţiei dintre creşterea exagerată în înălţime şi nedezvoltarea corectă a muşchilor;3) profesională: sunt profesii în care predomină atitudinea cifotică (cum ar fi munca de birou);4) compensatorii şi datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

b) patologice: prezintă modificări (deseori ireductibile) ale coloanei vertebrale.

Tipurile de cifoze patologice sunt:

1) congenitale: microspondilia, platispondilia, agenezia discului intervertebral;2) traumatice: luxaţia şi fractura vicios consolidată, hernia de disc, cifoza histero-traumatică;3) distrofice: maladia Scheuermann, insuficienţa musculo-ligamentară distrofică;4) reumatice: (inflamatorii) spondilita anchilozantă, canalul lombar strâmb, tumorale (mielomul multiplu, metastaze osoase)5) paralitice (neurologice): este compromisă musculatura regiunii, paralizia cerebrală infantilă, sindroame extrapiramidale;6) endocrine şi carenţiale-osteoporoza, boala Cushing, rahitism, osteomalacia;7) cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină, curara, pot determina apariţia fracturilor de coloană şi a cifozei consecutive.

2. Scolioza

2.2.1. Definiţie

Scolioza este o deviaţie laterală, incomplet reductibilă a rahisului, cu evoluţie progresivă şi cu consecinţe asupra morfologiei şi funcţionalităţii acestuia,această deviaţie patologică este vizibilă în jumătatea dreaptă din figura 2:

Figura 2

2.2.2. Etiopatogenie

Există mai multi factori etiologici:

Ereditate - În 1968, Wynne-Davies a propus o transmitere dominantă sau multifactorială, după studierea a 114 cazuri. În acest studiu, în total în 28% din cazuri există o scolioză în familie.

Factori de creştere şi antropometrici - Creşterea asimetrică a coloanei vertebrale a fost propusă frecvent pentru a explica apariţia unei scolioze.

Factori neurologici şi de echilibru - Yamada a observat, în 150 de cazuri de scolioză idiopatică studiate, că în 79% din cazuri au existat anomalii ale funcţiei echilibrului, cu repercursiuni asupra propriocepţiei şi asupra reflexelor oculomotorii. Grupul martor nu prezentă anomalii decât în 5% din cazuri.

2.2.3. Clasificare

Scoliozele sunt împarţite în două grupe principale: scolioze funcţionale (nestructurale) şi scolioze structurale.

Scoliozele funcţionale:

a) atitudinea scoliotică

b) scolioza profesională şi din tulburari de auz şi vedere

c) scolioza statică:

1) prin asimetrie de bazin (redoare a şoldului)

2) prin ascensionarea congenitală a omoplatului

3) prin inegalitatea membrelor inferioare

d) scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală)

Scoliozele structurale:

a) Scolioza congenitală:

1) cu malformaţii vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri vertebrale, sacralizare, condrodistrofii (nanism)

2) fără malformaţii vertebrale: scolioza idiopatică a nou-născutului

b) Scolioza apărută în cursul creşterii:

1) afecţiuni genetice: sindromul Marfan, boala Ehlers-Danlos, boala Recklinghausen, boala Lobstein, boala Marquio

2) afecţiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii congenitale, miopatii metabolice

3) afecţiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrală infantilă

4) rahitismul

c) Scoliozele secundare unor afecţiuni dobândite:

1) osoase: traumatisme (fracturi-luxaţii), costectomii, toracoplastie, laminectomie

2) neurologice: neurofibromatoză, siringomielită, tumori vertebro-medulare, poliomielită, scolioze tetanice

3) empiem toracic cu retracţie fibroasă

d) Scoliozele idiopatice (esenţiale): cele mai frecvente (75%):

1) scolioza infantilă (0-3 ani)

2) scolioza juvenilă (3-14 ani)

3) scolioza adolescenţilor (cea mai frecventă după pubertate)

4) scolioza idiopatică a adultului (posibil debut în adolescentă)

2.2.4. Cauze

Scoliozele nestructurale

Scoliozele nestructurale (funcţionale) pot fi provocate de inegalităţi ale membrelor inferioare, de anchiloze ale şoldului în poziţii vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca în hernia de disc etc. Aceste atitudini scoliotice nu sunt evolutive şi dispar odată cu dispariţia sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele nestructurale, funcţionale sau atitudinile scoliotice se caracterizează prin faptul că deviaţia laterală a coloanei este complet reductibilă clinic si radiologic în poziţia culcat. Acest tip de scolioze nu se însoţesc de modificări de structură vertebrală sau gibozitate şi se reduc spontan sau prin intervenţie minimă. Atitudinea scoliotică nu se însoţeşte de o rotaţie a vertebrelor, dar se combină frecvent cu atitudinea cifolordotică. Această situaţie se întalneşte în cazul unei creşteri rapide, insuficienţă musculoligamentară, igienă vertebrală deficitară sau, uneori, inegalitate de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic redresat prin aplicarea unui talonet).

Scoliozele structurale

Cauzele care duc la apariţia scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare, genetice, congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauză necunoscută (ex. scoliozele idiopatice: aproximativ 75%).

Scoliozele structurale constau într-o inflexiune laterală a rahisului cu raza mare de curbură ce antrenează un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umăr mai ascensionat, omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a triunghiului taliei, un şold usor ascensionat şi chiar un uşor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale coloana vertebrală prezintă modificări ce se accentuează în perioada de creştere sau de-a lungul evoluţiei bolii de bază care duc la deformări ale corpilor vertebrali, sunt însoţite de gibozitate laterală prin rotaţia

vertebrelor în jurul axului lor vertical şi sunt rigide. Gibozitatea este situată de partea convexităţii curburii.

3. Cifoscolioza

2.3.1. Definiţie

Cifoscolioza este o deviaţie dublă a coloanei vertebrale, cu convexitate posterioară şi curbură laterală deci este o combinaţie între deviaţia patologică întâlnită în cifoză şi cea întâlnită în scolioză.

În figura 3 se poate observa o scolioză cu înclinarea laterală spre dreapta în jumătatea stângă a figurii şi o hipercifoză în jumătatea dreaptă a figurii.

Figura 3

2.3.2. Etiopatogenie

La fel ca şi în cazul cifozei şi scoliozei în afară de cauza idiopatică există alte cauze multiple şi în cazul cifoscoliozei.

La vârstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie, la adolescenţii care au crescut repede în înălţime fără a avea un tonus muscular şi ligamentar suficient, prin ereditate, prin creşterea asimetrică a coloanei vertebrale.

2.3.3. Tabloul clinic

Debutul este greu de precizat. Este posibil ca acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei sub forma unei scolioze infantile cu o cuneiformizare vertebrală care evoluează în perioada de creştere devenind evident clinic. De multe ori instalarea scoliozei coincide cu creşterea rapidă în înalţime în perioada pubertară. Rareori, instalarea deviaţiei rahisului este precedată de dureri vagi însoţite sau nu de mialgii sau radiculite care cedează la repaus, precum şi de contractura muşchilor spatelui de partea convexităţii, fibrilaţii musculare şi dureri la presiunea inserţiilor acestora.

Clinic se descriu trei grade de scolioză:

a) Scolioza de gradul I este mobilă şi reductibilă (nefixată) şi poate fi confundată cu atitudinile scoliotice funcţionale. Curbura poate fi dorsală, însoţită sau nu de curburi compensatorii, ori lombară, când creasta iliacă şi spina iliacă proemină de partea concavităţii. Pot să apară curburi laterale compensatorii, lombosacrată sau dorsală inferioară. Curburile compuse (compensatorii) realizează scolioza în ,,S” inversat. Scolioza se reduce prin flexia trunchiului la 90*.

b) Scolioza de gradul II (scolioza fixată) poate să fie încă reductibilă. Contractura paravertebrală percepută pe partea concavă a deviaţiei este însoţită de dezechilibrul şi prăbuşirea (colapsul) rahisului şi de rotaţia vertebrelor cu modificările toracelui caracteristice. Anteflexia rahisului pune şi mai bine în evidenţă tulburarea de statică. Toracele devine asimetric (plat de partea convexităţii şi proeminent de partea opusă), iar copilul scade în înalţime. Coastele de partea concavităţii se ating, în timp ce de partea convexităţii se îndepărtează între ele.

c) Scolioza de gradul III este ireductibilă (retracţia musculoligametară asociază modificări osoase avansate), are consecinţe estetice şi funcţionale majore şi afectează organele toracale şi abdominale. În afara de deformarea toracelui, starea generală se alterează progresiv ca urmare a disfuncţiilor organice şi a durerilor. În stadiile foarte avansate cu înfundarea toracelui şi expansiunea coastelor spre oasele coxale (torace mic) apar tulburări grave ale organelor interne.

3.6 Examenul clinic

Acesta include investigaţii statice şi dinamice ale coloanei vertebrale.

La inspecţie cu pacientul în ortostatism se stabileşte sediul şi mărimea curburii, prezenţa unui umăr ascensionat sau a unui şold proeminent.

Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebra C7 apreciază dezechilibrarea scoliozei (dacă firul trece în afara şanţului interfesier), iar înalţimea gibusului cu bolnavul în anteflexie şi lungimea săgeţilor (distanţa dintre apex şi fir) se măsoară cu rigla.

Important în diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalităţii membrelor inferioare.

Supleţea curburilor se apreciază prin înclinarea coloanei (anteflexia reduce o curbură posturală sau statică şi exagerează o scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin intermediul cadrului cu căpăstru Glisson.

2.3.4. Prognostic

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive şi dispar odată cu dispariţia sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evoluează în perioada creşterii, indiferent de etiologie (unele scolioze infantile se pot corecta spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai mică. Odată încheiată osificarea scheletului încetează şi evoluţia scoliozei. La femeie, scoliozele structurale se pot accentua în perioada de sarcină, alaptare şi menopauză, în urma unor eforturi profesionale (insuficienţă musculoligamentară) sau în urma degenerescenţei discale.

2.3.5. Investigaţii paraclinice

Examenul radiologic este fundamental. El permite:

* determinarea numărului de curburi,* clasificarea diferitelor tipuri de curburi,* măsurarea angulaţiei curburii,* precizarea gradului de înclinare şi rotaţie a coloanei,* compararea vârstei osoase cu cea cronologică* urmărirea evoluţiei sub tratament.

Se practică radiografia coloanei de faţă în ortostatism, dacă se poate în întregime, inclusiv crestele iliace. Radiografia de profil este necesară doar la prima examinare, ştiind că evoluţia unei scolioze conduce oricum spre o cifoscolioză sau scoliolordoză.

Pentru aprecierea reductibilităţii curburilor patologice se utilizează radiografiile în inflexiune laterală maximă, bolnavul fiind în clinostatism, cu bazinul fixat în poziţie de echilibru sau prin suspendare cu ajutorul colierului Sayre pentru aprecierea reductibilităţii spontane globale (radiografie în suspensie).

PARTE SPECIALĂ

CAPITOLUL I

OBIECTIVUL STUDIULUI

Rolul kinetoterapiei în această afecţiune este primordial. Depistarea precoce la copii a cifoscoliozei sau a atitudinilor scoliotice este foarte importantă deoarece în timpul fazei de creştere a sistemului osos este mai uşor să se realizeze o recuperare deseori totală.

Aplicarea corectă a balneofizioterapiei aduce beneficii esenţiale pentru recuperarea stării de sănătate a pacienţilor cu cifoscolioză dacă este făcută în centre specializate cu personal calificat.

Proiectul de faţă îşi propune să arate faptul că îmbinarea diferitelor metode de recuperare prin kinetoterapie, hidroterapie, masaj, electroterapie în special în stadiul iniţial al afecţiunii influenţează foarte mult evoluţia bolii, recuperarea funcţională prin ameliorarea mobilităţii coloanei vertebrale şi redobândirea curburilor fiziologice normale.

CAPITOLUL II

MATERIAL ŞI METODĂ

Partea specială a acestui proiect cuprinde tratamentul cifoscoliozei şi trei cazuri clinice care au fost studiate in perioada 15 octombrie 2011 – 30 aprilie 2012 la Spitalul Judeţean dr. Constantin Opriş din Baia Mare.

Tratamentul fizical-kinetic se aplică cu aceleaşi mijloace specifice dar cu o metodologie diferită în funcţie de gravitatea deformărilor coloanei vertebrale şi a localizării lor.

Astfel studiul de caz va cuprinde:

1. Date personale

2. Motivele internării

3. Diagnostic

4. Antecedente personale şi heredocolaterale

5. Istoricul bolii

6. Examen clinic general

7. Examen clinic local

8. Examen de laborator

9. Tratament igienodietetic

10. Tratament medicamentos

11. Tratament balneofizical şi kinetic

12. Sporturi terapeutice

13. Observaţii la sfârşitul tratamentului

14. Recomandări la externare

Capitolul III

Tratamentul cifoscoliozei

3.1. Principiile şi obiectivele tratamentului BFT

Obiective urmărite de tratamentul B.F.T. sunt următoarele:* combaterea durerii* refacerea echilibrului muscular* tonifierea musculaturii* refacerea mobilităţii articulare* recâştigarea mobilităţii coloanei vertebrale

Tratamentul funcţional are ca scop promovarea exerciţiilor de asuplizare a coloanei, de armonizare a curburilor fiziologice şi de tonifiere a musculaturii paravertebrale.

Crearea unui comportament igienic şi ergonomic va proteja coloana, preîntâmpinând evoluţia şi agravarea cifoscoliozei.

3.2. Tratamentul prin hidro-termoterapie

Termoterapia locală se foloseşte ca procedură de relaxare musculară, creşterea metabolismului tisular local prin vasodilataţia cutanată şi musculară. Mijloacele se aleg în funcţie de posibilităţi şi pot fi extrem de simple sau sofisticate. Important este că indicaţia de termoterapie să fie corectă şi metodologia de aplicare să fie respectată.

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de caldură. Efectele de bază ale termoterapiei sunt:

* analgezia,* hiperemia,* hipertermia locală şi sistemică,* creşterea tonusului muscular,* creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.

Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie şi masaj.

Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicaţii:

* caldura profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete* căldura superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetraţie este mai redus, de numai câţiva centimetri de la tegument.

Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol şi nisip este mai benefică decât căldura uscată.

Încalzirea superficială se realizează cu lampa Solux, cataplasmă cu muştar, sare caldă, parafină etc. Pentru încălzirea structurilor profunde se folosesc microundele sau undele scurte.

1. Împachetarea cu nămol

Constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 – 40°C pe o anumită regiune. Durata unei şedinte este de 20-40 minute.

Acţiunea: nămolul are mai multe efecte:

* efect mecanic, producând excitaţia pielii

* efect fizic: temperatura corpului creşte cu 2 – 3°C;* efect chimic, prin resorbţia unor substanţe biologic active prin piele din nămol. Pe toată durata procedurii se va aplica pe frunte o compresă rece. Procedura se încheie cu un duş mai rece (pentru curăţare, dar şi pentru a readuce temperatura corpului la normal).

2. Băile de abur complete

Se execută într-o cameră supraîncalzită de vapori, la temperatura de 40°C. Se mai pot practica în dulapuri speciale orizontale sau verticale.

Se pleacă de la o temperatură iniţială de 38 – 42°C şi se urcă treptat la 50 ~ 55°C. În timpul procedurii se pune o compresă rece pe cap, ceafă sau inimă. Baia se termină cu o procedură de răcire.

3. Băile de aer cald

Folosesc căldura uscată, cu temperatura între 60-120*C, care provine de la radiatoare supraîncalzite în atmosferă încinsă. Sunt mai usor suportate decât cele de abur cald. Transpiraţia se instalează mai încet, dar cantitatea e mai abundentă decât la baile de abur.

4. Băile de lumină

Se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parţiale în dispozitive adaptate. Durata băilor este de 5 – 20 minute. Căldura radiantă produsă de băile de lumină este mai penetrantă decât cea de abur sau aer cald, iar transpiraţia începe mai devreme.

5. Băile de soare şi nisip

Utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauţie, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului; timpul de expunere se creşte treptat în zilele următoare.

Aceste băi sunt indicate mai ales la copii, în perioada de creştere (ele stimulează metabolismul fosfo-calcic şi cel al vitaminei D) şi contraindicate la persoanele cu probleme cardiace.

6. Cataplasmele

Constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanţe, la temperaturi variate asupra diferitelor regiuni ale corpului.

Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor hiperemiant şi resorbiv, precum şi pentru acţiunea antispastică si antialgică. La cataplasmele cu plante medicinale se mai adaugă şi efectul chimic.

7. Baia kinetoterapeutică

Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare sau într-un bazin cu apă la temperatura de 37-38*C. Pacientul este invitat să intre în baie şi este lăsat liniştit 5 minute; după aceea tehnicianul execută sub apă toate mişcările posibile în toate articulaţiile timp de 5 minute (pacientul este pasiv). Apoi pacientul este invitat să execute singur mişcările de mai înainte. Durata băii este de 20-30 minute.

8. Duşul subacvatic

Este aplicarea unui duş cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere) şi cu temperatura mai mare cu 1-3*C decât apa de baie în care se află pacientul. Coloana de apă este dirijată oblic pe tegument, cu excepţia articulaţiilor unde mişcarea se face circular. Durata totală a duşului este de 5-15 minute. Acest duş subacval acţionează prin factorii termic şi mecanic ai apei.

3.3. Tratamentul prin electroterapie

Electroterapia are unele aplicaţii în deformările coloanei. Rolul său este de a reduce retracţiile şi contracţiile prin încălzirea profundă a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a asupliza musculatura şi ligamentele retractate şi sclerozate (ionizările cu iodură de potasiu 4-5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a limita efectele dureroase sau anchilozele şi artrozele secundare.

Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot beneficia de băi de lumină infraroşii, masaj, iar hipotoniile musculare de termoterapie, curenţi aperiodici de joasă frecvenţă, curenţi faradici şi galvanizări.

Electroterapia locală se adresează atât durerii ca simptom (electroterapie antalgică simptomatică), cât şi contracturii musculare şi ea sursă generatoare de durere (electroterapie antalgică patogenică).

Procedeele mai importante de electroterapie sunt: galvanizările, ionoterapia electrică, faradizarea, curenţii diadinamici, fototerapia şi ultrasunetele.

Ultrasunetele se folosesc în special pentru efectul mecanic, micromasajul celular, creşterea temperaturii locale prin frecarea indusă de bombardamentul cu ultrasunete, efectul fibrolitic ce dezorganizează procesele incipiente de fibrozare.

Galvanizarea transversală este decontracturantă si antalgică, efectul antalgic fiind potenţat de alegerea unor soluţii medicamentoase cu efect anestezic de suprafată (xilină, novocaină). Esenţial este ca mărimea electrozilor să acopere integral zona de tratat, intensitatea curentului să fie la prag şi durata tratamentului suficient de mare (peste 20 de minute).

Curenţii diadinamici al căror efect antalgic este foarte bine cunoscut acţionează şi prin contracţiile musculare pe care le induc formele excitomotorii (RS, PS, PL). Şi aici, dozarea intensităţii şi durata şedinţei condiţionează efectul terapeutic.

Curentul interferenţial în aplicaţie statică, dar mai ales dinamică, folosind frecvente excitomotorii în forma SPECTRU, aduce o contribuţie substantială în pregătirea musculaturii pentru programele de kinetoterapie.

3.4. Tratamentul igienodietetic

Tratamentul igienodietetic se realizează prin menţinerea unui regim alimentar bogat în vitamine, săruri minerale şi proteine cu limitarea glucidelor şi a carbohidraţilor pentru a evita creşterea ponderală.

Respectarea unui regim de odihnă adecvat (pe pat tare) este recomandabilă.

Este necesară şi evitarea sedentarismului respectând efectuarea unui program zilnic de exerciţii fizice, gimnastică medicală, viaţă în aer liber,cu multa mişcare.

De asemenea evitarea umezelii, a frigului şi a oricăror condiţii de mediu care nu sunt benefice pentru organism, este o condiţie necesară pentru a obţine o recuperare grabnică a sănătăţii.

3.5. Tratamentul medicamentos

Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazină, aspirină), antalgice şi decontracturante, acestea din urmă având rol de relaxare a musculaturii ale cărei contracţii pot genera deformări ale coloanei. Administrarea de cortizon joacă un rol foarte important dar trebuie de avut în vedere dozajul şi stadiul evolutiv. De asemenea se poate administra calciu si clorocalcin.

Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B şi vitamina C.

3.6. Tratamentul kinetoterapic

Kinetoterapia urmăreşte echilibrarea musculaturii paravertebrale şi a bazinului. În general sunt eficiente exerciţiile simetrice, angajând abductorii şi adductorii coapsei, ca şi muşchii paravertebrali lombari, vizând mai ales să îi creeze pacientului simţul poziţiei corecte a bazinului şi să tonifice muşchii care asigură echilibrarea acestuia.

Modificarea lungimii şi tonusului muşchilor care menţin echilibrul bazinului este în general consecinţa, iar nu cauza înclinării laterale a acestuia în atitudinile scoliotice. Este necesar ca odată constituite aceste modificări, să se corecteze şi să se reechilibreze lungimea şi tonusul acestor muşchi.

În ceea ce priveşte mobilizarea coloanei vertebrale în atitudinile scoliotice, se recurge de obicei la întinderea în lungime prin suspensii (de regulă simetrice) la spalier şi prin exerciţii active de auto-întindere (ca şi când pacientul ar încerca să devină mai înalt) în poziţiile pe spate culcat, sezând sau stând.

Kinetoterapia atitudinilor scoliotice trebuie completată cu tonificarea complexă, simetrică, a întregii musculaturi a spatelui, abdomenului şi membrelor, precum şi cu exerciţii pentru antrenarea capacităţii generale de efort, ca sporturi şi jocuri sportive, îndeosebi înot, volei, baschet.

Exerciţiile fizice corective, exerciţiile analitice şi cele pentru condiţionare fizică generală trebuie să asigure formarea simţului tinutei corecte (îndeosebi simţului poziţiei corecte a bazinului), să asigure un tonus şi o fortă corespunzatoare grupelor musculare care trebuie să menţină ţinuta corectă şi poziţia echilibrată a bazinului, precum şi să confere întregului organism vigoarea generală necesară şi înlăturarea stării de hipotonie generală.

Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie să preceadă tonificarea musculară, pentru ca aceasta să se poată face pe un schelet cât se poate de corectat sau de flexibil. Pentru mobilizarea coloanei vertebrale se folosesc următoarele procedee:

a) Întinderea în lungime.

b) Flexia laterală.

c) Derotarea.

d) Presiunea directă asupra gibozităţii.

a) Întinderea în lungime actionează corectiv atât asupra deviaţiei laterale a coloanei, cât şi asupra rotaţiei vertebrale.

Întinderea se poate realiza în mod pasiv, sub acţiunea greutăţii corpului, prin: atârnări în braţe la spalier sau pe o bară; atârnări prin prindere de cap cu un căpăstru, de obicei în poziţia culcat pe un plan înclinat, alunecos; se poate efectua de asemenea prin tracţiuni simultane de şolduri şi de cap sau umeri, cu dispozitive speciale.

În mod activ, întinderea se poate realiza prin auto-extensie, cu contracţia muşchilor paravertebrali.

b) Flexia laterală, corectivă, în direcţia convexităţii, este usor de realizat în scoliozele cu o singură curbură, în,,C”. În scoliozele cu dublă curbură, corectarea prin inflexiune laterală se poate face prin mai multe modalităţi: actionând simultan asupra ambelor curburi, dar în sens invers asupra uneia faţă de cealaltă; acţionând selectiv asupra uneia din curburi, în timp ce cealaltă este fixată în poziţie corectă sau hipercorectată.

Se poate fixa în poziţie corectă o curbură dorsală printr-o tracţiune asupra braţului din partea concavităţii sau printr-o presiune directă asupra hemitoracelui din partea convexităţii;

O curbură lombară se poate fixa în poziţie corectată printr-o tracţiune asupra membrului inferior corespunzător concavităţii ori prin ridicarea fesei de partea convexă prin fixarea unui suport pe scaun în poziţia şezând.

c) Derotarea vertebrală. În scolioze se produce o rotare a vertebrelor din curbură, care îşi deplasează faţa anterioară a corpului vertebral înspre convexitate, antrenând în această rotare şi coastele, ceea ce face să apară o gibozitate în hemitoracele din partea convexităţii.

Derotarea trebuie făcută în sensul invers. De exemplu, dacă este prezentă o scolioză dorsală dreaptă, derotarea trebuie să se facă prin deplasarea umărului drept înainte şi a celui stâng înapoi. Pentru a fi durabilă derotarea trebuie făcută activ, cu participarea contracţiilor musculare corective.

d) Presiunea directă asupra gibozităţii se aplică pe hemitoracele corespunzător convexităţii, în direcţie oblică dinapoi înainte. Ea favorizează atât derotarea vertebrelor, cât şi reducerea curburii scoliotice. Presiunea se poate face manual, sau cu ajutorul unei pelote aplicată sub gibozitate pe care apasă greutatea corpului.

3.7. Tratamentul prin masaj

Masajul este o procedură terapeutică care constă în manevre executate pe suprafata corpului cu o anumită intensitate şi într-o anumită ordine, în funcţie de regiunea masată, de evoluţia bolii şi de starea generală a organismului, în scop terapeutic, igienic sau sportiv.

Efectele fiziologice ale masajului:

a) Efecte locale

Are o acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic şi a durerilor musculare şi articulare. Acţiunea sedativă se obţine prin manevre uşoare, lente care stimulează repetat exteroceptorii şi proprioceptorii existenţi.

Acţiunea hiperemiantă locală se manifestă prin încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul, această acţiune se obţine prin manevre mai energice.

Îndepărtarea lichidelor interstiţiale de stază cu accelerarea proceselor de resorbţie în zona masată. Masajul permite înlăturarea lichidelor de stază. Acest efect este benefic la persoane cu insuficienţă venoasă periferică şi apare după manevre profunde care conduc lichidul de stază de la periferie spre centru.

b) Efecte generale

Masajul duce la creşterea metabolismului bazal, stimulează funcţiile aparatului respirator şi circulator, influenţează favorabil starea generală a organismului, îmbunătăţeşte somnul, îndepărtează oboseala musculară.

Toate aceste efecte generale se explică prin acţiunea masajului asupra pielii care este un organ bine vascularizat şi mai ales bogat inervat.

Mecanisme de acţiune

Cea mai importantă acţiune fiziologică a masajului este reprezentată de mecanismul reflex asupra organelor interne. Aceasta se explică prin stimulii care pleacă prin exteroceptori şi proprioceptori (stimuli care sunt de diferite intensităţi) pe cale aferentă către SNC, iar de acolo pe cale eferentă, ajung la organele interne în suferinţă.

Un alt mecanism al masajului este acţiunea mecanică produsă de manevrele mai dure ca framântarea, contratimpul, măngăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul (care se face transversal pe fibrele musculare) ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei si forţei musculare.

Tehnica masajului:

Masajul regiunii dorsale se execută asezând bolnavul în decubit ventral, cu mâinile pe lângă corp. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf lăsând descoperită numai regiunea de masat. Se începe cu netezirea sau efleurajul cu ambele palme întinse, pornind de la partea inferioară a toracelui pe muşchii paravertebrali şi muşchii dorsali, partea superioară a trapezilor, înconjurând umerii.

A doua formă de netezire se face tot cu palmele întinse pe părţile laterale ale toracelui tot de jos în sus făcând terminaţia la C7. O altă formă de netezire este netezirea pe coloană cu două degete depărtate, cu spina vertebrală între degetele depărtate. De asemenea, cu degetele mâinii stângi depărtate, se face netezirea intercostală (luând fiecare coastă între degete) întâi pe partea opusă nouă, apoi pe partea noastră.

Ultima netezire este pieptene şi se face pe muşchii bine dezvoltaţi (marii dorsali) derulând pumnul de la rădăcină către vârful degetelor de 5-6 ori.

Netezirea este o manevră de introducere a masajului sau de adaptare a mâinii maseurului cu tegumentul bolnavului (şi invers), de întrerupere a celorlalte manevre care sunt mai dure şi de încheiere a masajului, deoarece acţiunea sa este calmantă, liniştitoare, sedează durerea de tip nevralgic din tegument şi este o manevră decontracturantă şi relaxantă.

Urmează frământarea sau petrisajul cu toate formele sale: frământarea cu o mână şi frământarea cu două mâini (începând cu partea opusă nouă, în 2-3 straturi de muşchi, prin compresiuni şi relaxări dintre police şi celelalte 4 degete, ridicând muşchiul de pe planul osos), şi contratimpul (pe aceleaşi straturi). După fiecare formă de masaj se face netezirea de întrerupere.

Frământarea este o manevră specifică musculaturii. Datorită efectului de tonifiere pe care îl are frământarea este folosită pe musculatura flască, atonă sau atrofiată. Framântarea se execută întotdeauna transversal pe fibrele musculare, îmbunătăţind astfel contractibilitatea acestora. Pe lângă efectul tonifiant frământarea are şi acţiune de asuplizare a musculaturii, a pielii şi a cicatricilor.

Geluirea este tot o frământare ce se face pe coloană precum şi intercostal (cu 2 degete depărtate cu spina vertebrală între degete sau cu coastele între degete). O altă direcţie a geluirii: cu degetele apropiate se face pe muşchii paravertebrali dorsali.Toate formele frământării se fac de 2-3 ori pe fiecare direcţie.

După netezirea de întrerupere urmează fricţiunea care se face pe coloană cu două degete depărtate cu mişcări de sus în jos, stânga-dreapta, circular dreapta, circular stânga. O altă direcţie de fricţiune este intercostală cu degetele depărtate cu mişcări circulare şi o alta cu degetele apropiate pe muşchii paravertebrali, tot cu mişcări circulare. Fricţiunea se poate combina cu vibraţia, obţinându-se un efect decontracturant mai bun.

Fricţiunea este o manevră specifică elementelor anatomice dintr-o articulaţie (cartilaje, burse seroase, ligamente, tendoane) şanţurilor intramusculare şi originii inserţiilor musculare. Are o acţiune de mărire a elasticităţii tendoanelor şi ligamentelor şi de relaxare a lor, antiinflamatoare (la bursa seroasă) şi îndepărtează lichidele interstiţiale de stază dintre fasciculele musculare (cu resorbţia şi îndepărtarea lor către organele excretoare).

După fricţiune urmează tapotamentul care se face pe muşchii bine dezvoltaţi ca marii dorsali şi trapezi (partea lor inferioară) având în vedere evitarea zonei rinichilor precum şi a coloanei vertebrale. Formele tapotamentului sunt: cu palma căuş, cu partea cubitală a degetelor şi cu partea cubitală a pumnului.

Tapotamentul este o manevră specifică musculaturii şi se execută tot transversal (ca o hăşurare). Are o acţiune şi mai tonifiantă decât frământarea.

Urmează vibraţia care se face cu palma întreagă pe toată suprafaţa musculară prin trenuri vibratorii destul de profunde şi rapide pentru a ajunge vibraţia şi la organele interne .

Vibraţia are o acţiune relaxantă, sedativă, calmantă. Se adresează atât tegumentului cât şi fibrelor musculare.

După toate formele aplicate masajul se termină cu netezirile de încheiere.

După aceea facem kinetoterapie deoarece avem articulaţiile costo-vertebrale care trebuiesc mobilizate. Pentru acest lucru facem mişcările de inspiraţie-expiraţie masorul ţinând palmele perpendiculare pe coloana dorsală şi spunându-i bolnavului să tragă aer în piept după care bolnavul expiră aerul, iar masorul apasă prin vibraţii coloana dorsală (de 2-3 ori).

În cazul scoliozelor urmărim echilibrarea şi egalarea forţei de contracţie a musculaturii paravertebrale în vederea restabilirii aliniamentului fiziologic al coloanei vertebrale. Astfel, vom executa manevre decontracturante (neteziri, geluiri, fricţiuni, vibraţii) pe partea concavităţii curburii scoliotice şi manevre tonifiante (frământări, tapotament) pe partea convexităţii curburii scoliotice.

3.8. Tratamentul balneologic

Bolnavul cu cifoscolioză poate beneficia de tratament balneo-fizical în staţiuni profilate pe tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apă minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică şi împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, pot contribui la recuperarea funcţională.

Tratamentul balnear vizează urmatoarele obiective:

* Încetinirea procesului degenerativ* Îmbunătăţirea circulaţiei locale şi generale* Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare.

Tipuri de ape:

* Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)* Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)* Ape sărate iodurate (Bazna)* Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)* Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi chimic.

Staţiunile indicate sunt:

Techirghiol (şi tot litoralul) care are namol sapropelic;* Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);* Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);* Govora (nămol silicos şi iodat);* Geoagiu (nămoluri feruginoase).

3.9. Terapia ocupaţională

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosească mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.

Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcari utile şi contribuind astfel la readaptarea functională la efort.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt: mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii mişcărilor, dezvoltarea forţei musculare, restabilirea echilibrului psihic.

Asistenţa în terapia ocupaţională se desfăşoară în două etape:

1) Primirea pacientului şi evaluarea lui: este cel mai important moment pentru că de calitatea evaluării depinde alegerea mijloacelor şi aplicarea tratamentului.

2) Etapa de tratament (asistenţa propriu-zisă).

În cazul pacienţilor cu scolioză putem aplica din activităţile esenţiale tehnicile sportive cu caracter recreativ, cu practicarea integrală. Vom alege acele sporturi sau jocuri ce pot avea o contribuţie la atingerea obiectivelor terapeutice propuse. De exemplu: înotul, voleiul, baschetul, bedmintonul sunt foarte indicate în cazul pacienţilor cu scolioză.

Înotul trebuie să fie simetric şi făcut mulţi ani la rând (bras, spate, fluture). Este un excelent mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale şi de dirijare a dezvoltării simetrice a toracelui.

Pacienţilor care practică volei, bedminton sau baschet le vom spune sa-şi folosească mai mult mâna de pe partea unde se află concavitatea curburii scoliotice deoarece umărul de pe acea parte este căzut.

3.10. Tratamentul ortopedico-chirurgical

a) Tratamentul ortopedic

Îşi propune corectarea şi menţinerea deviaţiei vertebrale pentru a neutraliza riscul de agravare reprezentat de puseul pubertar de creştere. Un tratament ortopedic poate fi apreciat ca eficient dacă la sfârşitul creşterii el reuşeşte să menţină deviaţia vertebrală la o valoare cel mult egală cu aceea de la începutul tratamentuluiTratamentul ortopedic dispune de aparate corectoare active şi pasive.Aparatele ortopedice pasive realizează corecţia deviaţiei folosind forţa de presiune, de obicei la nivelul părţii convexe a curburii şi forţa de tracţiune care tinde să elongheze coloana şi astfel să reducă curbura.Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obţine corecţia maximă menţinerea ei este incredinţată unor corsete ortopedice.Pentru scolioză corecţia se obţine cu ajutorul unui cadru ce realizează atât elongarea cât şi derotarea coloanei şi presiunea pe convexitate. Indiferent de tipul de cadru (Abbot, Risser, Cotrel etc.) principiul este acelaşi. În cadru se aplică aparatul gipsat. După o perioadă de 1-2 luni aparatul gipsat se schimbă, obţinându-se o nouă corecţie.Uneori gipsul poate realiza o elongaţie progresivă (aparatul de elongaţie tip Stagnara).Aparatele ortopedice active caută să obţină o corecţie printr-o autoredresare activă a coloanei. Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee. Corsetul lui este purtat permanent sau

intermitent, în funcţie de gravitatea curburii. Există actualmente tendinţa de a aplica corsetul Milwaukee noaptea în cazurile de deviaţii mici (scolioza sub 30*), dar care la controale repetate fac dovada evolutivităţii lor.Un alt aparat activ este corsetul cu trei puncte de sprijin care caută să redreseze scoliozele lombare.O altă serie de metode ortopedice: tracţiunea continuă în timpul nopţii (Cotrel), stimularea electrică a musculaturii din convexitate cu aparate special construite, se adresează aceloraşi deviaţii vertebrale de gravitate medie şi se asociază în programul terapeutic. Cifozele toracale între 40-50 şi 70-80 de grade se tratează prin mijloace ortopedice.

b) Tratamentul chirurgical

Deviaţiile vertebrale grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu, şi după terminarea creşterii, impun redresarea şi stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Preţul corecţiei în aceste cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale. Intervenţia chirurgicală în cazurile de gravitate extremă trebuie precedată de o pregătire prin elongaţie progresivă a coloanei (prin aparate gipsate de elongaţie sau elongaţie cu halou cranian şi gips sau cerc pelvin).Intervenţia este urmată de o imobilizare gipsată, apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni, perioadă în care artrodeza vertebrală devine solidă. Şi tratamentul chirurgical va fi însoţit de kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculară generală în perioada de imobilizare, cu vocaţia de corecţie posturală şi integrare în viaţa cotidiană la înlăturarea corsetului.Cifozele grave, peste 80 de grade, nu pot fi corectate şi stabilizate decât printr-un tratament chirurgical.

Capitolul IV

Studiu de caz

Cazul I

1. Date personale

Numele: D

Prenumele: S

Vârstă: 16

Sex : M

Domiciliu : Baia Mare

Profesie : elev

2. Diagnostic: cifoscolioză şi picior plat bilateral gr II.

3. Motivele internării:

Dureri dorsolombare moderate şi continue.

4. Antecedente personale patologice şi heredocolaterale:

Atrită umăr drept la 15 ani.

Fractură tibie picior stâng.

5. Istoricul bolii:

Din istoricul afecţiunii aflăm că suferinţa a debutat în urmă cu 4 ani prin durere dorsală predominant diurnă. S-a observat reducerea elasticităţii toracice şi a capacităţii vitale. În acea perioadă pacientul a urmat 3 cure de balneofizioterapie cu ameliorarea simptomelor.

6. Examen clinic general:

Înălţime: 1,65 m

Greutate: 71 kg

Ţesut celular subcutanat bine reprezentat.

Tegumente şi mucoase normal colorate.

Echilibrat cardiorespirator.

7. Examen clinic local:

Statică vertebrală modificată prin proiecţia laterală şi posterioară a coloanei dorsale, scolioză dorsală laterală dreapta şi cifoză dorsală.

Dinamică vertebrală: retractura unilaterală a muşchilor extensori spinali ai coloanei vertebrale şi a musculaturii interscapulovertebrale.

Mobilitate cervicală: indice menton-stern 8/14cm; menton-acromion stânga 15 cm, dreapta 17 cm; tragus-umăr stânga 15 cm, dreapta 17 cm, occiput-perete 10 cm.

Mobilitate dorsală: indice Ott = 31 cm, expansiunea cutiei toracice = 1cm.

Mobilitate lombară: test Schober = 11 cm, indice degete-sol = treimea inferioară a gambelor, inflexiuni laterale = treimea inferioară coapse.

Reflexe osteotendinoase normale.

Sindrom dural şi radicular absent.

Mers normal cu tendinţă la flexum, la nivelul şoldurilor şi genunchilor bilateral.

8. Examen de laborator:

9. Tratament igienodietetic:

Menţinerea unui regim alimentar bogat în vitamine, săruri minerale şi proteine cu limitarea glucidelor şi a carbohidraţilor pentru a evita tendinţa de creştere ponderală.

Respectarea unui regim de odihnă pe pat tare.

Evitarea sedentarismului respectând efectuarea unui program zilnic de exerciţii fizice, gimnastică medicală, viaţă în aer liber,cu multă mişcare.

10. Tratament medicamentos:

Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazină, aspirină, ketoprofen forte), antalgice (nimesil). De asemenea se poate administra calciu si clorocalcin.

Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B şi vitamina C.

11. Tratament balneofizical şi kinetic:

Electroterapie: Interdin, 4 poli transversal – dorsal, Manual: 80 Hz- 10 minute, spectru 100-0 – 10 minute.

Ultrasunete: Paravertebral, cervical şi dorsal 0,6 W/cm2 – 10 minute (5+5 minute), continuu, mobil.

Hidrotermoterapie: baie generală de nămol, 38°C, 20 minute, tonifierea musculaturii dorsale, cervicale – 20 minute, două serii.

Parafină: dorso-lombar şi în pelerină, 42°C, 20 minute.

Masajul: Decontracturant cervicodorsolombar 20 minute.

Kinetoterapie: tonifierea musculaturii dorsale, asuplizarea muşchilor extensori ai coloanei vertebrale.

12.Sporturi terapeutice: înot, handball, tenis, badminton. Se ţine mingea sau racheta în mâna din partea unde din cauza scoliozei umărul este lăsat în jos.

13. Observaţii la sfârşitul tratamentului:

Evoluţia tratamentului recuperator a fost favorabilă prin reducerea curburilor patologice, schiţarea bolţii plantare, creşterea parametrilor funcţionali pulmonari şi înbunătăţirea stării psihice a pacientului, odată cu cedarea durerii şi asuplizarea vertebrală.

14. Recomandări la externare:

A se evita ridicatul şi căratul de greutăţi în special cu o singură mână, mersul pe teren accidentat, frigul şi umezeala.

Odihna în decubit dorsal pe pat tare fără pernă cu şoldurile şi genunchii perfect întinşi, purtarea corsetului ortopedic mereu în timpul nopţii.

Continuarea programului de kinetoterapie la domiciliu.

Dispensarizare prin medicul de familie.

Tratament antalgic şi antiinflamator la nevoie, menţinerea în dietă a suplimentelor de multiminerale (calciu si clorocalcin) şi vitamine: D, B şi C.

Cazul II

1. Date personale

Numele: A

Prenumele: M

Vârstă: 17

Sex : F

Domiciliu : Baia Mare

Profesie : elevă

2. Diagnostic: cifoscolioză

3. Motivele internării:

4. Antecedente personale patologice şi heredocolaterale:

5. Istoricul bolii:

6. Examen clinic general:

7. Examen clinic local:

8. Examen de laborator:

9. Tratament igienodietetic:

10. Tratament medicamentos:

11.Tratament balneofizical şi kinetic:

programul de recuperare a avut ca obiective asuplizarea zonelor cu raza de curbură patologică si a centurii scapulare, in vederea unui bun aliniament postural, alaturi de purtarea corsetului ortopedic. Un accent deosebit s-a pus pe exerciţiile de asuplizare de tip stretching, pasiv si activ. Kinetoterapia s-a efectuat sub forma tonifierii musculaturii în condiţii de corecţie adresându-se musculaturii spatelui, abdomenului, fesierilor si a musculaturii plantare.

Pentru reducerea algiilor vertebrale s-au aplicat ca tratamente asociate masaj, ionizări cu novocaină, curenti TENS, băi sulfuroase.

În vederea creşterii debitului musculo-ligamentar s-au folosit alături de procedurile: masaj si baie sulfuroasă, curenţi infra roşii aplicati la nivelul zonei dorsale.

Exerciţiile respiratorii au urmărit creşterea funcţiei pulmonare ceea ce se revede prin creşterea capacităţii vitale si a elasticităţii pulmonare.

Evoluţia tratamentului recuperator a fost favorabilă prin reducerea curburilor patologice, schiţarea bolţii plantare, cresterea parametrilor functionali pulmonari si îmbunătăţirea stării psihice a pacientului, odată cu cedarea durerii si asuplizarea vertebrală.

12. Sporturi terapeutice:

13. Observaţii la sfârşitul tratamentului:

14. Recomandări la externare:

Cazul III

1. Date personale

Numele: C

Prenumele: O

Vârstă: 15

Sex : F

Domiciliu : Baia Mare

Profesie : elevă

2. Diagnostic: cifoscolioză

Diabet zaharat tip II

3. Motivele internării:

4. Antecedente personale patologice şi heredocolaterale:

5. Istoricul bolii:

6. Examen clinic general:

7. Examen clinic local:

8. Examen de laborator:

9. Tratament igienodietetic:

10. Tratament medicamentos:

11. Tratament balneofizical şi kinetic:

12. Sporturi terapeutice:

13. Observaţii la sfârşitul tratamentului:

14. Recomandări la externare:

Capitolul V

1. Motivarea alegerii temei

Coloana vertebrală este cea mai importantă parte al aparatului locomotor. De ea sunt legate celelalte segmente care alcătuiesc toracele şi bazinul şi tot pe ea se inseră membrele superioare şi inferioare de aceea orice modificare structurală sau dezaliniere a unui segment vertebral va atrage după sine o perturbare a simetriei corpului şi direcţiei de mişcare cu repercusiuni uneori grave şi asupra organelor interne: plămâni, inimă, etc.

De aici apare necesitatea tratării, atât preventiv cât şi în cazul nostru terapeutic şi de recuperare, a dezalinierilor coloanei vertebrale, fie în cifoză, scolioză sau cifoscolioză.

Prin această lucrare s-a încercat găsirea unor modalităţi potrivite de aplicare a mijloacelor şi procedeelor kinetoterapeutice şi de recuperare prin care să oprim evoluţia deformărilor coloanei vertebrale.

2. Concluzii

Din studiul făcut asupra cazurilor prezentate în lucrarea de faţă s-a putut constata că tratamentul cifoscoliozelor nu trebuie înteles separat ci într-un context mult mai larg decât cel al corectării stricte a curburii dorsale întrucât apare însoţită de abateri de la normal a umerilor, omoplaţilor, toracelui şi a altor zone.

De aceea programele de exerciţii au avut drept scop corectarea cifoscoliozei, dar au fost incluse şi elemente corective pentru deficienţele asociate.

Nu este mai puţin adevărat că cifoscolioza având o valoare primară, corectarea acesteia va antrena şi corectarea deficienţelor asociate a căror existenţă este secundară, dependente de cifoscolioză.

Corectarea concomitentă şi a deficienţelor asociate s-a soldat cu o accelerare a recuperării curburii cifotice şi scoliotice.

În cazul în care deformările corpurilor vertebrale au fost accentuate, evoluţia pacienţilor a evidenţiat o stagnare a bolii.

Programul de kinetoterapie asociat cu mijloacele de fizioterapie au dus la ameliorarea algiilor vertebrale şi la dispariţia lor, micşorarea curburilor patologice, crearea unui tonus de atitudine, necesar menţinerii corecţiei, creşterea tonusului musculaturii paravertebrale, deblocarea toracelui şi îmbunătăţirea parametrilor funcţionali specifici funcţiei pulmonare.

Exerciţiul fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei s-a aplicat sub formă de exerciţii dinamice, statice sau jocuri sportive, de tipul sporturilor: înot, baschet, volei, tenis, badminton.

Alături de exerciţiile dinamice, asuplizarea coloanei vertebrale şi redresarea ei s-a realizat prin: exerciţii de stretching şi elongaţii vertebrale pe plan înclinat (banca de gimnastică) şi cu ajutorul căpăstrului Glisson, care au înbunătăţit rapid redresarea coloanei prin întinderea ligamentului anterior ce este retractat.

Menţinerea poziţiei corecte a fost consolidată prin aparate ortetice de tipul orteza cervico-dorso-lombară, denumită şi „ham de memorie” – denumire ce îi evidenţiază scopul.

În cadrul programului de recuperare, fiecare pacient a primit un program cu regulile de igienă ale posturii, ce trebuie aplicate în timpul zilei şi nopţii pentru menţinerea rezultatelor urmărite prin tratament recuperator, care a realizat obiectivul menţinerii corecţiei.

De un real folos au fost exerciţiile de conştientizare ale posturii din programul de kinetoprofilaxie „şcoala spatelui” în care poziţiile corective învăţate în sală se aplică în viaţa cotidiană.

Tratamentul prin mişcare va fi continuat pentru a consolida şi menţine rezultatele obţinute.

BIBLIOGRAFIE

1. Corneliu Zaharia “ Scolioza” - Editura Medicală, 1980

2. Clement Baciu „Anatomia Funcţională Şi Biomecanica Aparatului Locomotor" - Editura Bucureşti, 1972

3. Dinulescu Traian „Balneofizioterapie” – Editura Medicală, Bucureşti 1963

4. I. Kiss „Fizioterapia Şi Recuperarea Medicală" - Editura Medicală, 1999

5. Laurian Sdic „Kinetoterapia În Recuperarea Algiilor De Statică Vertebrală" - Editura Medicală, Bucureşti, 1982

6. Mariana Cordun „Hidrokinetoterapia În Afecţiunile Reumatismale" - Editura A. N. E. F. S. " Bucuresti, 1999

7. Mircea Popescu „Educaţia Fizica Şi Sportul În Pregatirea Studenţilor" - Editura Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

8. Rădulescu Andrei „Electroterapia" - Editura Medicală, 1993

9. Radu Păun „Tratat De Medicină Internă - Reumatologie" Vol. II, Editura Medicală, Bucureşti, 1999

10.Stefan Birtolon „Exerciţiul Fizic Şi Coloana Vertebrală" - Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978

11.Sava Fetescu, Cristina Foza „Corectarea Deficienţelor Fizice Ale Elevilor" - Editura Cnefs, Bucureşti, 1972

12.Tudor Sbenghe „Kinesiologie – Ştiinţa Mişcării” - Editura Medicală, 2002

13.Tudor Sbenghe „Kinetologie Profilactică, Terapeutică Şi De Recuperare” – Editura Medicală, Bucureşti, 1987

14.Tudor Sbenghe „Bazele Teoretice Şi Practice Ale Kinetoterapiei" - Editura Medicală, 1999

15.Figura 1: http://recuperaremedicala1.wordpress.com/2011/05/01/afectiuni-ale-coloanei-

vertebrale/

16.Figura 2: http://www.antena3.ro/romania/romania-tara-cu-cei-mai-multi-copii-bolnavi-de-

scolioza-din-europa-55213.html

17.Figura 3: http://www.guglielmofelici.it/scoliosi_secondarie/pagine_scoliosi_neuropatica/da_lesioni_dei_motoneuroni_inferiori.html