ASPECTE DE ÎNGRIJIRE SPECIALIZATĂ

Secolul XX pare a fi o perioadă de creştere rapidă a populaţiei în vârstă,

prima jumătate a secolului descriind chiar o accelerare a procesului. Fenomenul îmbătrânirii

implică în cadrul societăţii numeroase schimbări în extinderea nevoilor de ajutor şi a serviciilor sociale.

Indiferent de locul în care îl întâlnim, în spitale, la domiciliul propriu sau în

medii instituţionalizate, bătrânii sunt aceeaşi iar nevoile lor rămân aceleaşi indiferent de spaţiul

în care se află. Asistenţii sociali sunt cei care trebuie să descopere natura şi cauzele nevoilor bătrânilor

şi ce servicii trebuie să ofere în acest sens.

Rolul pe care îl ocupă mijloacele de informare (mass-media) este deosebit

de important conducând la o mai bună şi reală cunoaştere a procesului de îmbătrânire, fapt care

vine în ajutorul asistentei sociale. Prin intermediul serviciilor oferite de asistenţa socială, se poate oferii

o nouă şansă vârstnicilor care la modul

general vorbind au atât de puţine posibilităţi sau şanse. Totul depinde de abilitatea şi

capacităţile asistenţilor sociali de a depista cauzele necesitaţilor bătrânului în mod corect şi a descoperii

sursele de care dispune acesta, pentru ca apoi să le folosească în vederea obţinerii unor rezultate

optime. Acestea se referă la o reintegrare a bătrânului în modul sau ambiant.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Aspectele demografice biomedicale, economice şi psiho-sociale arata apariţia unor provocări

substanţiale pentru ajutorul şi serviciile sociale cu privire la populaţia vârstnică. Creşterea acesteia va

include mai mulţi oameni la vârste înaintate având o gamă întreaga de boli, un număr larg de nevoi

individuale, care va necesita extinderea serviciilor de recăpătare a funcţionalităţii independente pe cât

este posibil din punct de vedere medical.

Cum promovarea acestor nevoi este sporadica şi imprevizibila, eforturile care se fac în acest

sens nu sunt suficiente.

În concluzie se urmăreşte în perioada în care urmează să se sporească eforturile de depistare de

determinare a resurselor de care dispune populaţia de vârstă a treia ca pe baza acestora în ordinea

priorităţilor, nevoilor şi necesitaţilor vârstnicilor să poată fi întocmită de către instituţiile de asistenţă

socială (în colaborare cu specialiştii din alte domenii) programe adecvate de măsuri şi intervenţii.

1

CAPITOLUL II

PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN CĂMINUL DE BĂTRÂNI

Consideraţii generale

Statutul de vârstnic constiuie un factor de risc particular, care intervine în determinismul

complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este şi instituţionalizarea în căminele de

bătrâni. Modificările biologice, psihologice şi sociale ce însoţesc bătrâneţea influenţează în mai multe

moduri bolile psihice care se întâlnesc în această perioadă a vieţii:

Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada senescenţei scade capacitatea de adaptare,

în urma diminuării unui mare număr de funcţii şi aptitudini. Bătrâneţea constituie, adesea, o veritabilă

perioadă de stres, cu o problematică întinsă şi specifică.

Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice anterioare

Determină o anumită specificitate în tablourile psihopatologice ale diferitelor boli psihice.

Anumiţi autori consideră însuşi statutul de vârstnic ca fiind psihotraumatizant. Pentru a înţelege

mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrinii din cămin este suficient să adăugăm: reacţiile legate

de alterarea funcţiilor corporale, reacţii legate de modificarea funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea

situaţiei sociale (toate acestea generalităţi specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de

inutilitate şi neputiinţă.

II.1. Dificultăţile de adaptare

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este răspunsul

a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de

stat sau diverse ONG-uri, trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic).

Inadaparea este rezultatul acestei controverse.

Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individulă în ceea ce priveşte adaptarea.

Excluzând condiţiile patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii cu o pregătire

intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultăţile de adaptare sunt mai

crescute în cazul celor cu pregătire superioară.

Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru alte

dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele psihozele de origine afectivă, sunt doar câteva

dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare.

2

II.2. Anxietatea la bătrâni

După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de nelinişte, de apăsare,

tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este necomfortantă din punct de vedere

psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de insecurtitate (generate, în special, de

teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri şi catastrofe iminente). Totodată, anxietatea

generează produse imaginative abundente, care nu pot fi ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire

pe persoană şi o domină. În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu

internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare este un

fenomen social cu implicaţii psihice. Într-un studiu, se arată că, în România, internarea bătrânilor este

întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor suicidare

în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade

de manifestare, puterea de manifestare al anxietăţii creşte odată cu vârsta. Unele dintre tulburările

somnului specifice bătrânilor sunt puse pe seama anxietăţii. Chiar şi o uşoară scădere a randamentului

intelectual este coniderată ca fiind o rezultantă a anxietăţii.

Cu toate că anxietatea este considerată ca fiind o reacţie obişnuită, normală a personalităţii, cu

un rol deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a III – a se manifestă cu o

instensitate mult prea mare. Astfel, anxietatea iese din limitele normale şi poate conduce către o

manifestare patologică – anxietatea generalizată. Vârstnicii cu anxietate generalizată prezintă tensiune

motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare, facies crispat. Unele

manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt strâns legate de anxietatea

generalizată: tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls şi respiraţii frecvente. Totodată, vârstnicii ce

menifestă o anxietate generalizată prezintă o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).

În afara neplăcerilor produse de anxuietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina şi unele

dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv – compulsive. Cea mai frecventă

manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.

Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu momentul instituţionalizării şi scade

proporţional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba nu numai de o reacţie de adaptare ci şi

de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind

un imbold motivaţional în sensul integrării.

3

II.3. Nevrozele la vÂrstnici

Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică problele mai complexe decât în trecut. În

perioadele de regresie, elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc la ştergerea graniţelor

dintre factorii somatogeni, endogen şi pshihogen. Nici la alte vârste nu există o delimitare specifică

nevrozei. Am putea presupune că în momentul pensionării, omul scapă de influenţele nevrozante ale

multiplelor solicitări, responsabilităţi şi conflicte sociofamiliale şi ar intra într-o etapă liniştiă a vieţii. În

realitate, bătrânii au acelueaşi probleme ca şi cei mai tineri, la care se adaugă şi înaintarea în vârstă.

Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate vârste. Rolul persoanei care oferă

îngrijirea este de a diminua pe cât posibil anxietatea, întâmpinând instaurarea nevrozei.

II.4. Psihozele la vÂrsta ÎnaintatĂ

Ca şi în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de diferenţiere a factorilor

endogeni, psihogeni, organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze depresive

organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive endogene şi psihioze reactive.

Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.

II.5. Profilaxia tulburĂrilor psihice la bĂtrÂnii asistaŢi

Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalităţi diferite de abordare:

Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijoacele nespecifice de promovare a sănătăţii

mintale şi cuprinde câteva recomandări simple. Orientarea vârstnicilor spre activităţi productive şi

distractive. „Nimic nu este mai obositor decât a nu face nimic toată ziua”.

Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii principale: depisarea precoce a îmbolnavirilor,

acţiuni de intervenţie în situaţiile de criză şi tehnici de educaţie în problemele de sănătate mintală.

Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea dependenţei, prevenirea desinserţiei

sociale şi familiale. Acest domeniu ar putea avea ca principiu: „a da nu numai ani vieţii, ci şi viaţă

nilor”. Problematica gerontoprofilaxiei terţiare se suprapune cu problematica recuperării.

4

CAPITOLUL V

Politici sociale pentru persoanele în vârstă

Îmbătrânirea demografică a devenit o problemă a întregii lumi, în primul rând prin dimensiunea

cantitativă a fenomenului. Odată cu îmbătrânirea populaţiei ţărilor, în majoritatea acestora au loc

schimbări tehnologice profunde şi în unele cazuri aceste schimbări impun un grad de restricţii

economice.

Pentru a face fata schimbărilor de structură pe vârstă a populaţiei, programele de asistenţă

socială s-au înscris într-o abordare globală regăsindu-se ipotezele admise în mod curent în ceea ce

priveşte durata normală a vieţii active, validitatea unei demografii certe între muncă remunerată şi

pensie, sistemul de finanţare a forţelor de susţinere materială a vârstnicilor, precum şi tipurile de

prestaţii oferite, autonomia persoanelor vârstnice şi rolul acestora în familie şi societate.

Preocupările existenţiale care stau la baza elaborării programelor de asistenţă socială se axează

pe conservarea demnităţii persoanelor vârstnice, menţinerea capacităţilor de a funcţiona independent

din punct de vedere social, stimularea legăturilor cu familia şi colectivitatea, valorificarea potenţialului

creativ al persoanelor în vârstă.

În general toate politicile şi programele de asistenţă socială pentru bătrâni au ca obiect de studiu

sănătatea, alimentaţia, condiţii de locuit, familia, securitatea din punct de vedere a ocupaţiei şi

veniturilor.

În politicile guvernamentale internaţionale exista o seria de puncte comune care se referă la :

1.Larga recunoaştere a implicaţiilor socio-economice ale tendinţelor de îmbătrânire. În acest

sens se încearcă o punere în vedere a efectelor pozitive ce decurg din aceste procese, insistându-se pe

stimularea vârstnicilor în direcţia continuări activităţii concretizând astfel o resursă de muncă creativă

pentru economia naţională prin experienţa lor profesională acumulată.

2. Recunoaşterea nevoilor de bază ale bătrânilor în ceea ce priveşte serviciul şi îngrijirea, nevoi

care vor fi luate în seamă la proiectarea infrastructurii serviciilor.

3. Efortul de asigurare al asistenţei sanitare primare şi asistenţei specifice bătrânilor.

4.Promovarea iniţiativelor de ajutorare a vârstnicilor astfel încât aceştia să rămână în locuinţele

lor îmbunătăţirea condiţiilor de viată şi asigurarea unor condiţii de locuit adecvate sau aşa cum sunt ele

concepute pentru grupurile vulnerabile.

5.Sprijinirea familiei ca structură fundamentală de susţinere a populaţiei vârstnice prin

suplimentarea resurselor acestora care au în îngrijire bătrâni, prin îmbunătăţirea statutului femeilor a

căror modificare a influenţat negativ posibilităţile tradiţionale de acordare a îngrijirilor.

5

6.Asigurarea la nivel social al unei game diversificate de servicii destinate populaţiei vârstnice.

7.Promovarea cooperării între agenţiile guvernamentale şi organizaţiile nonguvernamentale în

ceea ce priveşte continuarea participării bătrânilor la activităţi.

8.Asigurarea unor venituri sigure, adaptarea unor programe pentru asigurarea unor resurse astfel

încât nevoile de bază ale tuturor bătrânilor să fie satisfăcute, adoptarea unor măsuri speciale de

protecţie a grupurilor vulnerabile în cadrul populaţiei vârstnice (cei care nu au activat profesional, cei

incapabili să muncească, emigranţi).

9. Eliminarea discriminării pe criterii de vârstă şi sex şi sprijinirea celor dornici să se întoarcă la

munca anterioară.

10. Promovarea unor sisteme educaţionale pentru vârsta a treia.

11. Stimularea cercetărilor ştiinţifice pe probleme specifice îmbătrânirii şi nevoilor acestor

grupe de populaţie.

12. Preocuparea pentru pregătirea cadrelor de îngrijire a populaţiei vârstnice.

Organismele nonguvernamentale contribuie pe de o parte la identificarea problemelor specifice

vârstnicilor, iar pe de altă parte sprijină punerea în practică a programelor guvernamentale sau

elaborează programe proprii ale căror obiective vizează dezvoltarea responsabilităţii faţă de îngrijirea

bătrânilor, crearea unor atitudini publice favorabile privind rolul familiei în viaţa vârstnicului.

Promovarea ajutorului neoficial duce la economisirea costurilor publice, dezvoltarea unor sisteme de

responsabilităţi neoficiale.

Organismele benevole şi organizaţiile sociale se implică în soluţionarea problemelor

vârstnicilor prin:

organizarea asistentei la domiciliu

stimularea auto-asistenţei

colectarea de fonduri

prestarea efectivă a unor lucrări cum ar fi: repararea clădirilor de locuit, lucrări gospodăreşti, în

locuinţele vârstnicilor, confecţionarea de mobilier, îmbrăcăminte, încălţăminte.

Asistenţa la domiciliu constă în acordarea ajutorului pentru pregătirea hranei şi pentru

alimentarea celor incapabili să o facă singuri şi cuprinde o gamă largă de prestaţii în funcţie de starea

vârstnicului (însoţirea bătrânului la magazin, la medic şi în vizite).

6

V.1. PRINCIPALELE CATEGORII DE SERVICII PENTRU BĂTRÂNI

Îngrijirea sănătăţii – aceasta se face în:

instituţii de zi (centre, clinici pentru tratamente ambulatorii şi recuperare);

terapie fizică;

instituţii specializate pentru asistenţa vârstnicilor în cămine pentru bătrâni;

Asigurarea condiţiilor de locuit.

Servicii:

adaptarea locuinţei la necesităţile bătrânilor invalizi;

integrarea clădirilor şi apartamentelor destinate bătrânilor în ansamblurile de locuinţe pentru

celelalte categorii de populaţie;

promovarea unor lucrări de îmbunătăţire a gradului de confort a locuinţelor pentru a păstra

cadrul obişnuit de viaţa a bătrânilor;

promovarea finanţării publice a locuinţelor de diferite tipuri pentru bătrâni;

coordonarea serviciilor comunitare (protecţie cu privire la traficul rutier şi asigurarea

mijloacelor de transport);

Ajutorul acordat persoanelor ce au în îngrijire bătrâni:

ajutorul financiar pentru familiile cu venit mai mic care îşi păstrează în întreţinere bătrânii;

servicii sociale gratuite sau reduse pentru aceste familii;

credite fără dobânzi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;

facilităţi pentru protejarea familiei: program de lucru flexibil, distanţă minimă serviciu-locuinţă;

programe de educare a copiilor pentru îngrijirea bătrânilor.

Facilităţi sociale:

livrarea la domiciliul bătrânilor a alimentelor;

efectuarea treburilor gospodăreşti cu ajutorul unei persoane din afară;

organizarea de contacte sociale permanente: vizite, reuniuni, convorbiri telefonice;

serviciu de însoţire pentru unele activităţi ca: spălatul rufelor, reparaţii.

Posibilităţi de ocupare:

servicii de identificare o ocupaţiilor adecvate vârstei, a aptitudinilor şi capacităţilor de muncă a

vârstnicilor;

preocuparea pentru crearea unor noi posibilităţi de ocupare, recalificare în anumite genuri de

activităţi.

Educaţie specifică vârstei a treia:

efectuarea de cursuri anterioare pensionării (pregătitoare pensionării);

7

universităţi pentru vârsta a treia;

participarea la programe de cercetare a problemelor vârstei a treia;

Protecţia consumatorului:

promovarea unor norme şi standarde de calitate pentru alimentaţie, medicaţie, bunuri de

consum, produse chimice pentru uz gospodăresc, instalaţii şi echipamente casnice.

V.2. RECOMANDĂRI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR

Organismele internaţionale specializate în problemele vârstnicilor au elaborat o serie de

recomandări pentru includerea şi urmărirea lor într-un program naţional de protecţie socială a

vârstnicilor. Printre obiectivele planului internaţional al acţiunilor privind populaţia vârstnicilor se

înscriu:

aprofundarea pe plan naţional şi internaţional a afectelor economice şi sociale ale îmbătrânirii

populaţiei asupra procesului de dezvoltare.

Promovarea unor politici şi programe care să garanteze securitatea economică şi politică a

populaţiei vârstnice şi să-i ofere acesteia posibilitatea de a contribui la dezvoltarea şi în acelaşi timp să

beneficieze şi de avantajele acestei dezvoltări.

Formularea unei politici şi acţiuni realiste în concordanţă cu obiectivele naţionale şi cu

principiile internaţionale.

Încurajarea procesului de formare a cadrelor de îngrijire a bătrânilor şi dezvoltarea metodelor de

cercetare privind problemele vârstei a treia.

Recomandări privind domeniul calităţii vieţii:

Protecţia persoanelor vârstnice să depăşească simplă preocupare pentru combaterea bolii astfel

încât să ţină seama de interdependenţa factorilor fizici, mentali, sociali, spirituali şi ecologici cu

acţiunea agresivă asupra sănătăţii vârstnicilor. Îngrijirea trebuie asigurată atât în sectorul sanitar cât şi

prin sistemul de asistenţă social în teritoriu şi în familie.

Accentuarea rolului asistenţei sociale în cadrul unei strategii ce urmăreşte ca populaţia vârstnică

să continue să ducă o viaţă independentă în cadrul familiei.

Depistarea precoce a bolilor şi tratamentului adecvat astfel încât să se prevină instalarea

incapacităţii totale şi a bolilor cronice degenerative.

Supravegherea specială a vârstnicilor neadaptaţi la mediu.

Antrenarea persoanelor vârstnice la organizarea serviciilor de sănătate şi de funcţionarea lor.

Diversificarea serviciilor de îngrijire în cazul unei infrastructuri sociale şi sanitare deservite de

un personal specializat capabil să asigure servicii geriatrice adecvate.

8

Depistarea stării de malnutriţie la vârstnicii săraci.

Recomandări privind alimentaţia

Asigurarea unei oferte de produse alimentare bogate nutritiv şi la preţuri accesibile pentru toate

categoriile de venituri.

Repartizarea justă şi echilibrată a alimentelor.

Promovarea unui comportament alimentar corect.

Promovarea unor corectări asupra rolului unor factori nutriţionali în procesul îmbătrânirii.

Recomandări privind protecţia consumatorului

Produsele alimentare, obiectele, instalaţiile şi echipamentele casnice să fie conform cu normele

de securitate având în vedere vulnerabilitatea persoanelor vârstnice.

Asigurarea unei administrări corecte a medicamentelor şi a altor produse prin instrucţiuni clare

şi adecvate.

Facilitarea accesului populaţiei vârstnice la medicamente, ochelari, proteze necesare pentru

continuarea activităţilor şi pentru asigurarea independenţei lor.

Sancţionarea practicilor de vânzări menite să exploateze resursele financiare ale populaţiei

vârstnice.

Recomandări privind condiţiile de locuit

Locuinţe convenabile cu dotări de mobilier şi echipamente adecvate nevoilor bătrânilor.

Crearea unui mediu de locuire format din persoane aparţinând diferitelor categorii de vârstă.

Recomandări privind puterea de cumpărare a acestei categorii de vârstă.

Asigurarea unui minim de resurse necesare unei vieţi normale.

Indexarea veniturilor şi economiilor populaţiei vârstnice pentru menţinerea puterii de

cumpărare.

Punerea în aplicare a unor sisteme de securitate socială bazate pe cuprinderea întregii populaţii

vârstnice.

Posibilităţi de reintegrare în muncă, eliminând orice discriminare pe criteriu de vârstă, mai ales

că unele

persoane în vârstă cu calificare înaltă prin experienţa lor pot învăţa pe tineri.

Recomandări privind familia şi mediul social

Promovarea unor politici sociale care să încurajeze menţinerea solidarităţii familiei, intre

generaţii.

Crearea unor servicii sociale de susţinere a familiei care îngrijeşte persoanele vârstnice.

9

Încurajarea autoasistenţei şi a relaţiilor dintre populaţia vârstnică şi cea tânără.

Recomandări privind informarea şi instruirea bătrânilor

Cluburi de zi

Folosirea mass-media ca mijloc de comunicare cu bătrânii prin programe adecvate specificului

lor.

Organizarea unor centre culturale proiectate pe nevoile de informare şi de instruire a bătrânilor.

IV.3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL LA INTEGRAREA ÎN CĂMIN A

VÂRSTNICULUI

În contextul implicaţiilor sociale ale internării în cămin a bătrânilor, trebuie specificat rolul pe

care îl deţine asistentul social, având în vedere faptul ca terenul acţiunilor sale îl constituie căminul cu

tot ceea ce reprezintă sau conţine el.

În primul rând trebuie amintit rolul de intermediar pe care îl îndeplineşte asistentul social

urmărind stimularea exprimării nemulţumirilor subiecţilor. Subiecţii integraţi în procesul de

intermediere sunt bătrâni internaţi în cămin, medici, personalul auxiliar şi membrii familiilor celor

internaţi printre care asistentul social îşi exercită rolul de intermediar. În acest sens, este folosită

exprimarea verbala şi nonverbală, ascultarea şi integrarea. După ce va asigura cadrul exprimării celor

mai puternice sentimente, asistentul social va construi sistemul de referinţă centrat pe problemele

subiecţilor apărând în acest fel ca un agent catalizator. Asistentul social ajută subiecţii să se privească

pe sine şi atitudinile lor să se înţeleagă la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi despre

atitudinea lor, să înţeleagă adevărata natură a problemelor, acţionând cu realism şi obiectivitate.

Asistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea de câtre subiecţi a necesitaţii de a

identifica relaţiile socio-afective şi comunicative, trebuie să se pregătească pentru acceptarea idei de

schimbări iniţiind şi favorizând procesele prin care sunt identificate şi evaluate adevăratele probleme

ale bătrânului internat şi relaţiile acestuia cu medicul şi personalul cu care intră în contact. Nu trebuie

pierdut din vedere faptul ca bătrânii internaţi sunt marcaţi de apatie, anxietate, lipsa de încredere, ca

prezintă rezistenta la schimbarea şi teamă specificări internării şi tratamentului.

Asistentul social nu trebuie să cântărească cât de mult trebuie să încurajeze, să sprijine iniţiativa

de organizare în contextul unei crize şi va fi preocupat de stimularea relaţiilor dintre bătrân şi cadrul

medical, intre membrii familiei şi bătrânul internat şi cadrul medical, pentru ca aceştia să se cunoască,

să se accepte reciproc şi să coopereze. Asistentul social este în acest sens un liant, un „pod” pe care

diferite parţi trebuie să se întâlnească în securitate şi armonie.

10

Pentru eliminarea barierelor conflictuale create intre subiecţi, asistentul social va utiliza

deprinderi terapeutice încercând să explice bătrânului scopul internării, a valorii acestuia cât şi a

localului în care este efectuata, să se aplaneze conflictele clarificând cauzele contradictorii şi ascultând

toate punctele de vedere; să coopereze cu persoanele ale căror comportări agresive perturba echilibrul

social al bătrânului internat.

Trebuie făcuta o precizare şi anume: asistentul social nu conduce ci intermediază, nu oferă

soluţii, alternative sau răspunsuri, nu preia responsabilităţi ci oferă încurajare, sprijin şi stimulare în

descoperirea de către subiecţi înşişi a cailor de rezolvarea a problemelor personale.

Un alt rol pe care îl are asistentul social în cadrul bătrânilor internaţi în cămin ‚este rolul de

terapeut social.

Acest lucru implica din partea asistentului social, diagnosticarea şi tratarea pacientului intr-o

maniera psiho-socială. El poate stimula subiecţii să recunoască rădăcinile unor practici ,

comportamente şi atitudini ,care au declanşat anumite stări conflictuale. Pentru aceasta este nevoie de

colaborare şi cooperare intre asistentul social şi părţile implicate în conflict şi este absolut necesar ca

asistentul social să deţină informaţii despre istoricul subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile unor

credinţe şi comportări ,precum şi relevanţa acestora .

Tratamentul propus trebuie să implice subiectul în procesul în care cunoaşterea de sine

atenuează conflictele şi distruge blocajele contribuind totodată la sporirea capacităţii de integrare şi

adaptare individuală .

V.4 COLABORAREA DINTRE ASISTENTUL SOCIAL ŞI MEDIC

În cazul luării deciziei unde şi cum va fi tratat bătrânul care suferă de o anumita boală, sarcina

revine asistentului social şi medicului, care s-a ocupat de bătrân . Aceştia trebuie să stabilească dacă

tratamentul se poate face la căminul de bătrâni sau dacă este necesară internarea în spital sau dacă se

impune instituţionalizarea într–o unitate de asistenţă medico-socială pe termen lung . Desigur soluţia

ideala va fi rămânerea în cămin .

Este adevărat ca în cadrul spitalului, cu personal specializat ,îngrijirea şi tratamentul ar putea fi

cel mai adecvat în raport cu dezabilitatea, boala bătrânului , dar în acest caz intervin probleme de

integrare a bătrânului în mediul spitalului . Spre deosebire de celelalte vârste bătrânul reacţionează în

general nefavorabil la spitalizare. Pe de alta parte , fragilitatea să adaptivă îl face foarte vulnerabil şi

uneori spitalizarea devine , paradoxal, un stres agravant al stării sale de sănătate .

11

Totuşi în momentul în care se apreciază ca spitalizarea se impune şi este benefică prin

tratamentele şi supravegherea care poate fi asigurată în cadrul spitalului , asistentul social şi medicul

vor indica spitalizarea .

Trebuie ţinută seama ca în multe cazuri exista tendinţa de a forţa spitalizarea bătrânului deşi ar

exista condiţii să se asigure aplicarea prescripţiilor terapeutice şi de îngrijire în cămin. Uneori

irecuperabilitatea, nevoile de îngrijire permanentă pun problema instituţionalizării intr-o unitate de

asistenta medico-sociala pe termen lung. Aceasta decizie pe care o iau organele de ocrotire după ce în

prealabil au fost examinate celelalte posibilităţi. După părerea specialiştilor scoaterea bătrânului din

mediul de viaţă ar trebui să constituie ultima soluţie la care să se facă apel.

În situaţia bătrânilor, ce au trăit singuri ,,fie din lipsa unei familii proprii (celibatari, divorţaţi,

deces ) fie din cauza izgonirii din familie ,se va evita instituţionalizarea pe cât posibil, pentru ca

menţinerea bolnavului în relaţiile sociale nou formate, oricât de restrânse ar fi ele ,dau un sens social

existentei sale ,îl menţin în mediul lor obişnuit de viata, numai după epuizarea tuturor posibilităţilor se

va decide asupra plasamentului instituţional .

Situaţia ideală o constituie bătrânul integrat intr-o familie în deplinătatea funcţiilor ei care ii

asigura un nivel de trai decent, plus îngrijirile şi tratamentul necesar.

Nu întotdeauna boala creează suferinţe şi carente de ordin afectiv, izolarea sociala şi familiala

chiar persecuţia.

Se cere o colaborare deci intre medic, psiholog, asistentul social pentru a găsii cauzele şi

soluţiile cele mai adecvate bătrânului şi situaţiei în care se află acesta.

O altă necesitate priveşte aprecierea capacităţii de autoservire, dependentă, gradul de conservare

sau pierdere a autonomiei. Bolnavul poate fi :

cu capacitatea de autoservire păstrată şi cooperantă;

cu capacitatea de auto servire păstrată parţial şi cooperant;

bolnav imobilizat şi cooperant;

bolnav imobilizat şi necooperant.

Aceste informaţii folosesc la stabilirea completa a tratamentului.

Cadrul rural şi cel urban au de asemenea importanţă.

În mediul rural legăturile afective, solidaritatea, sunt mai bine păstrate. În acest fel bătrânul nu

înregistrează fenomene negative ale retragerii din activitatea profesionala Iar fenomenul de izolare este

mai atenuat. În general grupul familial trebuie educat să înţeleagă toate modificările de atitudine de

comportament specific bătrânilor, să-şi formeze o concepţie exactă asupra nevoilor de viaţă ale

bătrânului şi să adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viaţă familial normală. Multe dintre

12

conflictele intergeneraţii, stări de tensiune cu efect nefavorabil asupra sănătăţii vârstnicului ar fi evitate

printr-o educaţie corespunzătoare a părţilor.

Sentimentul de inutilitate generat de ieşirea din câmpul activităţii profesionale, trebuie să i se

opună sensul unei alte utilităţi, valorificarea experienţei acumulate, a înţelepciunii sentimentale în

folosul celorlalte generaţii, „rolul de consilier”. Într-un studiu OMS din 1970 s-a arătat că 28 % din

pensionari în vârstă pot fi utili dacă sunt judicios folosiţi. Pierderea unei activităţi, a unor roluri şi

statuturi trebuie compensate de angajare în alte activităţi, de dobândire de roluri şi statuturi. Aceasta va

combate subsolicitarea se vas opune tendinţei de însingurare la izolare. Se promovează pentru

combatere teoria activismului (cultivarea mişcării fizice şi a exerciţiului intelectual).

O altă măsură de importanţă deosebită este organizarea timpului liber. Timpul liber trebuie

ocupat în mod deliberat cu activităţile recreative, instructiv, deconectante, educaţionale de satisfacţii şi

bună dispoziţie. Cu cât aria acestora este mai largă, cu atât efectele pozitive asupra tonusului vital sunt

mai ample. S-a constatat utilitatea activităţilor de tip „hobby” cât şi a terapiei ocupaţionale.

V.5. Terapia ocupaţională

După cum medicii acordă o importanţă deosebită tratamentului farmaceutic deci terapiei

clasice, psihoanaliştii lărgesc aria teoriei ca noţiune, demonstrând eficacitatea terapiilor

medicamentoase. Motivele eficacităţii acestora se explică prin faptul ca îmbătrânirea umană posedă

laturi de aspectul biologic şi aspectele psihologice şi sociale la care se adaugă aspectele patologice

specifice vârstei înaintate de natura psihosociala: însingurarea socio-familiala, dezinserţia sociala,

desocializarea, socul pensionarii, boala pensionarii, crizele de adaptare, tulburări de sub solicitare,

pierderea autonomiei.

Prin urmare terapia ocupaţională face parte din aşa zisele terapii nonmedicale, alături de

reeducare senzorială, stimularea funcţiilor superioare, proteze, plan terapie.

Ca metodă terapeutică urmăreşte recuperarea complexă a vârstei celui afectat de procesul de

îmbătrânire sau de îmbolnăvirile favorizate de acest proces. Baza de pornire a terapiei ocupaţionale o

constituie procesele de atrofie musculară, involuţia articulaţiilor, lentoare în mişcări, tulburări de

coordonare, rigiditate, dureri reumatice, diminuarea acuităţii auditive, tulburări de echilibru, tulburări

sfincteriene, alterarea relaţiilor cu mediul psihosocial.

Deci terapia ocupaţională va urmări:

recuperarea motricitatii;

redobândirea autonomiei ( reluarea activităţilor cotidiene);

reintegrarea psiho-socială.

13

Terapia ocupaţională ocupă locul principal în combaterea fenomenului de

disocializare , specific vârstnicului care înseamnă retragerea din activitatea profesională,

pierderea de roluri şi statuturi în familie, în viaţa socială diminuarea performantelor fizice şi

intelectuale, îmbolnăvirile caracteristice vârstei, izolarea consecutivă.

Scopul Profilactic al terapiei ocupaţionale:

Este lucrul ştiut ca vârstnicii care se menţin activi fizic şi intelectual prezintă o instalare mai

târzie a îmbătrânirii. Subsolicitarea determinată de retragerea din activitate şi care duce la involuţie

marcanta poate fi prevenita prin masuri profilactice ocupaţionale care au ca scop orientarea vârstnicului

spre noi direcţii de activitate.

Terapia ocupaţionala de funcţie

Se aplica situaţia în care vârstnicul şi-a pierdut obişnuinţele instinctuale (alimentaţia folosita

zilnic), urmărind reânvăţarea şi fixarea gesturilor cotidiene elementare.

Terapia ocupaţionala de menţinere

Aceasta urmăreşte consolidarea rezultatelor obţinute prin recâştigarea funcţiilor şi chiar

achiziţionarea de activităţi noi. În acest cadru intră activităţile recreative-hobby terapia sau cu aspect

practic grădinărit.

Ca metoda de tratament terapia ocupaţionala se aplica în cadrul organizat în unitari de asistenta,

de internare pe termen lung în sanatorii de recuperare, în cămine spital.

Vor fi luate în considerare ideile şi preferinţele subiecţilor şi experienţa personala. Se va urmării

aspectul inedit, simplu, utilitar.

V.6. Crizele de adaptare

Scăderea capacităţii de adaptarea a vârstnicilor se face puternic simţită îndeosebi legate de

schimbarea mediului (mediul locuibil, mediul de viaţa). Cu cât vârsta este mai înaintată cu atât stresul

mutării este mai puternic iar consecinţele acestuia sunt mai dezastruoase. Factorii de mediu, de natură

psiho-socială intervin în perioada vârstei înaintate cu o mai mare frecventa şi intensitate. Acestea sunt:

retragerea din activitatea profesionala, schimbarea raporturilor cu societatea, schimbarea raporturilor cu

familia, pierderea unor roluri, plecarea copiilor, pierderea partenerului conjugal, instituţionalizarea.

14

Echilibrul psihic şi biologic al bătrânului devin instabile iar rezistenţa organismului şi capacitatea de

adaptare se reduc când solicitările în acest sens cresc.

Odată cu înaintarea în vârsta mobilitatea intră într-un proces de restrângere iar locuinţa devine

principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul sau univers. Tot ce este legat de acest

univers ii conferă un sentiment de siguranţă de linişte iar ce este în afara acestui univers ii provoacă

nelinişte şi teamă. În mediile urbane stresul la care este supus vârstnicul este inevitabil este determinat

de mutări în alt cartier, schimbări de locuinţă, legate de restrângerea condiţiilor de locuit ca urmare a

plecării copiilor, preluarea în locuinţa copiilor şi în unele cazuri intr-o instituţie de ocrotire („moarte

familiala” care survine după „moartea sociala” adică pensionarea).

Există vârstnici care datorită resurselor de adaptare pe care le deţin sau care au un tonus

optimist şi consideră internarea în căminul de bătrâni ca pe un aspect nou în viaţa lor, făcându-şi

planuri legate de aceasta pot suporta mai uşor aceste evenimente psiho-sociale. Alţii reuşesc să se

adapteze noilor schimbări cu toate că au trăit acestă mutare ca o catastrofă dar sunt şi vârstnici care nu

se pot adapta. La acestea se produc tulburări psihice apoi sau concomitent se produc tulburări somatice.

Procesul regresiv se accelerează, se instalează o depresie gravă care poate duce la suicid sau chiar la

deces în câteva luni datorită unei evoluţii progresiv agravantă.

Aceste tulburări determinate de schimbarea domiciliului poartă denumirea de genul: ”nevroze

de dezrădăcinare” (pentru tulburări psihice), „criza de adaptare”, „sindrom de inadaptare”, ”criza de

spitalizare”, ”hospitalism” (tulburări generate de internarea în spital sau într-o instituţie de ocrotire

socială).

Cele mai importante şi mai uşor de observat tulburări sunt cele declanşate de internarea

vârstnicului în cămin. Adeseori diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este sesizată de cei ce

urmează a fi internaţi. Având posibilitatea de a urmării acest aspect intr-o unitate care include în

structura ei două comportamente distincte numai formal privind perioada de internare în spital

(asistenta pe termen lung, nelimitat, cel mai adesea până la sfârşitul vieţii) am reţinut unele informaţii.

De exemplu, unii vârstnici (majoritatea) prefera clar şi acceptă internarea în compartimentul

spital, pe când căminul spital este respins categoric de alţii fără a cunoaşte măcar condiţiile concrete de

asistenţă. Chiar în momentul în care li s-a explicat faptul ca îngrijirile şi confortul în spital erau

superioare celor din căminul spital şi anume faptul că ar avea posibilitatea să stea mai puţin în camera,

că există un număr mai mare de infirmiere şi care sunt mai bine pregătite şi formate pentru îngrijirea

vârstnicului, ca exista servicii sociale şi socioculturale mai bine puse la punct, marea majoritate a

vârstnicilor ce urmau să fie internaţi au respins cu hotărâre spitalul. Acest lucru se explică prin faptul că

ei identifică internarea în spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură totală de grupul lor

15

din cămin, cu un abandon, cu o condamnare la moarte. Anual la doua sute de internări se înregistrează

1-2 sinucideri determinate de internarea în căminul spital.

„Tulburările de internare” pot debuta chiar la cămin în momentul în care vârstnicul află că

trebuie să fie internat.

Aceste tulburări sunt mai accentuate la cei ce urmează a fi internaţi intr-o instituţie spital pe

termen lung, însă se manifestă şi la cei ce merg pentru internare pentru o simplă analiză. Astfel bătrânul

până atunci liniştit cooperant în momentul instalării intr-un salon de spital, manifestă o stare de agitaţie

sub forma unei nelinişti, a unui disconfort fizic şi psihic. În momente de acest gen el trăieşte sentimente

de nesiguranţa, izolare şi nu ştie ce ar putea face cu timpul pe care îl are la dispoziţie. Criza în mod

normal este pasageră şi de obicei adaptarea se realizează în patru-şase zile. Conduita medicului, a

personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie adecvată temperamentului şi situaţiei în care se

află bătrânul.

V.7. Asistentul social în relaţie cu vârstnicul instituţionalizat

Asistentul social care funcţionează în cadrul căminului de bătrâni trebuie:

să se asigure de pregătirea personalului care i-a contact cu bătrânul:

să avertizeze familia şi ceilalţi pacienţi din cameră asupra eventualităţii asupra unei crize

confuncţionale pe care o poate trăii bătrânul şi caracterul pasager al acestuia

să se asigure de crearea în jurul bolnavului a unei atmosfere apropiate, de înţelegere, blândeţe şi

calm.

să recomande membrilor familiei să rămână mai mult în preajma bătrânului

să aibă grijă să i se lase internatului obiectele care ţine.

ii vor fi prezentaţi colegii de cameră

asistentul social va avea grija ca bătrânul să nu fie de la început în cameră cu bătrâni agonici,

agitaţi.

Odată criza trecuta, internatul poate să intre intr-un proces lent de adaptare şi integrare sau

poate manifesta semne de neadaptare care pot persista de la două la opt săptămâni după care se poate

instala adaptarea. Totuşi instituţionalizarea poate cauza nu numai crize confuzionale cât şi grave

accidente somatice, care pot survenii în momentul iniţial. Este cazul unui bătrân de 65 ani, fost inginer,

ce prezenta sechele după un accident dublu-celebro-vascular şi coronarian care a fost internat de către

fiica acestuia. Bătrânul a prezentat o reacţie împotriva instituţionalizării tipica imediat după internare,

constând intr-o accentuata şi continuă stare de agitaţie psihica, tendinţa de a părăsi căminul.

S-a constatat că anxietatea este mai frecventă la femei iar manifestările obsesiv-fobice sunt mai

frecvente la bărbaţi.

16

De asemenea în cazul internării în cămin a persoanelor vârstnice s-a observat apariţia

modificărilor de nutriţie. Bolnavii scad în greutate sau cum se spune „se topesc văzând cu ochii”, sunt

palizi, adinamici, nu mai părăsesc patul. Se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului

intestinal, de cele mai multe ori cauza fiind diminuarea apetitului (negativism alimentar).

Concluziile privind cercetarea şi individualizarea cauzelor complexului simptomatic de

inadaptare :

criza de adaptare este mai frecventă la purtătorii afecţiunilor cronice, care şi-au pierdut speranţa

de vindecare;

este mai frecventă la bolnavii cu nivel social şi cultural mai ridicat (intelectuali), care s-au

bucurat de condiţii materiale mai bune şi care au familii. Este vorba despre persoane irascibile,

hipersensibile;

cauză importantă o constituie intenţia familiei de a interna vârstnicul, intenţie care nu este

împărtăşită şi de el. Aici se poate vorbii şi despre faptul că familia nu a pregătit psihic subiectul pentru

acest moment;

informarea neclară a bolnavului privind instituţionalizarea;

cauze care ţin de dotarea şi încadrarea căminului;

personalul căminului face o preluare a bolnavului necorespunzătoare: cu indiferenţă, este

examinat târziu, dus în salon de muribunzi, nu se face psihoterapie;

insuficienţă de asistenţă socială (chiar inexistenţa unor cadre specializate), cerinţă din ce în ce

mai justificată pentru întreaga reţea a centrelor de bătrâni.

CONCLUZII

Identificarea şi evaluarea exactă a problemelor bătrânilor, contactarea persoanelor şi instituţiilor

interesate de acestea, elaborarea unui plan de investiţii, implementarea acestui program şi urmărirea

efectelor sale reprezintă etape ce pot contribuii la focalizarea politicilor sociale pe arii problematice

aflate sub incidenţa îmbătrânirii. Măsurile pot fi elaborate în funcţie de consistenţa băncilor de date

referitoare la nevoi semnalate, resurse existente, priorităţi şi fonduri. E greu de realizat un program

ideal datorită diferitelor interese, a suportului financiar adecvat, a lipsei de abilităţi şi pregătire a

persoanelor angajate.

Alături de sexism, rasism, bătrânismul reprezintă alt „ism” ce reflectă perceperea acestei

categorii de populaţie prin prisma unor prejudecăţi şi abordări discriminatorii. Uneori aceasta se

imprimă în mentalitatea unui popor astfel încât comportamentul este marcat de stereotipii şi şabloane în

17

gândire prin care se loveşte în demnitatea şi necesităţile celor în vârstă. Efectul se propagă rapid fiind

observat şi la nivelul priorităţilor pentru acordarea serviciilor da protecţie socială.

Tentaţia multora dintre noi este de a alimenta aceste şabloane perceptive prin intermediul unor

elemente ca: putere de concentrare a bătrânilor redusă, randament intelectual redus.

După cum rezultă din cercetările gerontologice, psiho-sociale şi de asistenţă socială, organismul

uman suportă transformări generate de parcurgerea perioadei de vârstă, dar performanţele intelectuale,

fizice nu trebuie minimalizate.

Înregistrarea corecta a datelor despre bătrâni şi îmbătrânire, demonstrează ca utilizăm multe

scheme imobile de gândire. Acestea împiedică elaborarea unor proiecte, acordarea unor fonduri în mod

special persoanelor de vârstă a III-a.

Dacă ne gândim la faptul că vigoarea şi buna stare a vârstnicului nu înseamnă foarte puţin

pentru el, dacă energia şi timpul sau nu pot fi folosite intr-o activitate cu scop şi dacă ocupă o poziţie

semnificativă în societate putem modifică aceasta stere de lucruri. La bătrânii cu funcţii afectate de

boală, acest lucru se poate înfăptui prin reabilitare, pentru ca trebuie ţinut cont de faptul că orice

pacient, indiferent de gradul atingerii fizice, mentale, posedă încă resurse fizice, emoţionale de a-şi

recâştiga independenta. Prin reactivarea, reinserţia socială şi reintegrare se poate atinge o reabilitare

sociala a bătrânului, conferindu-i acestuia starea de siguranţa pe care şi-o doreşte şi de care are o atât de

mare nevoie.

Viata oferă tuturor, posibilităţi de angajare în activităţi de comunicare, culturale, sportive,

gospodăreşti-artizanale, depinde doar de receptivitatea proprie şi de iniţiativa insului în cauză, acestea

putând fi însă formate, modelate, stimulate.

Fiinţa umana şi cu atât mai mult cea ajunsă la vârstă a III-a include în complexitatea să ,

componente psiho-socio-culturale: iar dacă acestea pot fi revendicate şi în determinismul unor tulburări

sau îmbolnăviri este raţional şi uman să le căutam şi remediile în acelaşi perimetru psiho-socio-

culatural.

18