psihologia medicala

5/16/2018 Psihologia Medicala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/psihologia-medicala-55ab52021b966 1/75

1

PARTEA a II -a

PSIHOLOGIA MEDICALĂ

3.1. OBIECTUL DE STUDIU

3.1.1. Privire istorică

Ramură aplicativă a psihologiei, avînd în centrul preocupărilor sale problematica bolii, a suferinţei în complexitatea aspectelor ei bio-

psiho-sociale, psihologia medicală este o ştiinţă nouă, aflată încă în cursde delimitare a domeniului, a principiilor , legităţilor şi metodologiilor proprii. Deşi unele preocupări practice care au însoţit terapeuticagenerală şi unele referinţe teoretice sînt atît de vechi încît le întîlnim înscrieri ale antichităţii, teorii închegate, abordări practice organizate găsimdoar în ultima sută de ani. Psihologia generală se constituie ca ştiinţă de-abia în urmă cu 120 de ani iar psihologia medicală începe să secontureze, să se structureze după aceea ca disciplină cu precădereaplicativă, la intersecţia dintre medicină, pe de o parte, şi psihologia

socială, pe de altă parte. Aria sa problematică continuă să fiecontroversată şi, de aceea, definiţiile date de către diverşi autori suntmai mult definiţii de lucru.

Psihologia medicală se ocupă, pe de o parte, cu studiul reacţiei şiatitudinii omului aflat în situaţia de boală, iar pe de altă parte, cu studiulsistemului de relaţii interpersonale şi al climatului psihosocial care secristalizează şi se dezvoltă în jurul bolnavului, ca personalitate integralăbio-psiho-socio-culturală.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat că, în situaţia

de boală, subiecţii reacţionează şi se comportă în moduri foarte diferte,iar modul în care fiecare îşi percepe boala şi reacţionează la ea, are oimportanţă deosebită pentru reuşita actului medical. De aceea, psihologiamedicală reclamă din partea personalului medico-sanitar cunoaşterea nunumai a bolii în sine, ci şi a stării psihice a pacientului. Cât priveştesistemul de relaţii interpersonale care se cristalizează în jurul situaţiei de boală a subiectului, aceasta are un caracter foarte diversificat. Astfel, putem distinge mai multe tipuri de relaţii cum ar fi:

- relaţia medic- bolnav ca relaţie centrală;

- relaţia bolnav- personal medical mediu şi auxiliar (asisenta medicală, infirmiera);



2

- relaţia bolnav-mediu spitalicesc (reacţia bolnavului la mediul dinspital);

- relaţia bolnav-familie;

- relaţia dintre membrii familiei în jurul bolnavului. Fiecare din aceste relaţii pot exercita o influenţă pozitivă saunegativă asupra actului medical, de aceea, se impune buna lor cunoaşterede către personalul medical. Scopul principal al însuşirii şi aplicării psihologiei medicale constă în a mobiliza dorinţa şi voinţa bolnavului pentru a lupa cu boala şi pentru a colabora activ la ameliorarea sauvindecarea ei.

Psihologia medicală cere ca, alături de tratamentul specific de bază (medicamentos sau chirurgical) să se realizeze şi un tratament de

ordin psihologic, prin metode psihoterapeutice, pentru a diminuasuferinţa, a înlătura teama de moarte, redând pacientului optimismulrealist şi încrederea în reuşita actului medical. Baza metodologicăteoretică şi practică a psihologiei medicale o constituie principiul unităţiipsiho-somatice (dependenţa stării şi dinamicii psihice de stareaorganismului şi invers, influenţa activă a stărilor psihice asupra procesualiăţii şi stării organismului).

Autorii de început (“pionierii”) ai acestui domeniu au consideratca probleme ale psihologiei medicale pe cele ce, de fapt, făceau obiectul

de studiu al psihologiei generale (Lotze-1852) sau psihopatologiei(Witmer-1908). Pe aceeaşi poziţie,Janet(1926) consideră că în cîmpul deactivitate al psihologiei medicale intră, ca probleme centrale, cele ale psihologiei şi psihopatologiei iar Heuzer(1966) cele ale psihosomaticii.

Delay şi Pichot (1964) în lucrarea “Abrege de psychologie”, pelîngă o abordare largă a personalităţii, se opresc analitic şi explicativasupra unor aspecte centrale ale psihologiei medicale, aşa cum ar firelaţia medic- bolnav, starea de boală, contribuind din plin la conturareadomeniului acestei ştiinţe. Pe aceeaşi linie se înscriu şi Doyle,

Kretschmer, Lagache, Wallon, etc. Aşa cum s-a văzut, deja, deci există (şi este foarte normal să fieaşa) interferenţe şi intersecţii ale acestor domenii, amintite mai sus, cudomeniul psihologiei medicale, aceasta “nu se identifică” cu ele(Ionescu, 1973), domeniul psihologia medicală având “datoria şi meritul

de a milita pentru a restitui bolnavului caracterul său unitar somato- psiho- social, în ansamblul dinamic al personalităţii sale”.

Autorul citat mai sus consideră că, indiferent de accepţiune, psihologia medicală trebuie să acopere clar domeniul centrat pe studiul



3

“variatele aspecte ale reacţiei insului la boală, ale relaţ iei medic-bolnav,ca şi ale tratamentelor psihologice”.

Athanasiu (1983) aminteşte despre “psihologie şi medicină” şi,

în acelaşi timp despre “psihologia medicinei” ca şi despre “psihologiamedicală” susţinând astfel sfera largă dar, în acelaşi timp circumscrisăacestor domenii ale preocupărilor psihologiei medicale considerând ca probleme centrale ale acesteia următoarele:

psihologia profesiei medicale; psihologia suferinţei umane cu referire la stările de boală, cele

terminale, psihologia clipei de moarte etc. relaţia medic-bolnav. Nicolau, Golu şi Percek (1985) consideră că psihologia medicală

se ocupă cu: studiul reacţiei şi atitudinii omului bolnav; studiul sistemului de relaţii interpersonale şi al climatului

psihosocial care se formează în jurul bolnavului.

3.1.2. Teme fundamentale ale psihologiei medicaleCredem, că experienţa acumulată şi sistematizată până în prezent,

ne permite să considerăm psihologia madicală, ca ramură aplicată a psihologiei, ca domeniu de studiu şi aplicabilitate a informaţiilor,

deprinderilor şi abilităţilor referitoare la: starea de boală vizând fenomenologia complexă a trăirilor specifice, subiective a acesteia – boala ca impas existenţialmajor cu consecinţe asupra bolnavului şi grupului social;

personalitate şi boală, moduri de reacţie la situaţia desuferinţă;

sindroame patologice şi psihopatologice mai frecvente; relaţia medic-bolnav ca relaţie fundamentală a actului

terapeutic (având o deschidere şi mai mare în cadrul extins al

relaţiei personal sanitar -bolnav); relaţia bolnav-mediu spitalicesc (hospitalismul-adaptare/ inadaptarea la acest mediu), sub următoarele aspecte-urmările izolării în plan psihic, relaţia bolnav-ceilalţi bolnavi,relaţia şi reacţia bolnavului la bolile celorlalţi şi la suferinţă,

relaţia bolnav- familie şi intrafamilială; aspecte care potinfluenţa pozitiv sau negativ starea bolnavului şi deci terapiabolii;

aspecte patologice ale vîrstelor şi sexelor ;



4

căile şi metodele cele mai potrivite, fireşti şi eficiente pentrutratamentul stării de boalăvizând aspectele complexe ale existenţei bio-psiho-sociale ale

bolnavului; aspectele profilactice (de educaţie sanitară şi mai ales de pregătire psihologică ale lucrătorilor din domeniul sanitar;

stările finale, momentele şi tematica morţii, în general .

3.1.3. Sarcinile şi principiile psihologiei medicale Având în vedere că starea psihică poate influenţa evoluţia bolii,

credem că scopul (şi principiul) de bază al psihologiei medicale, în ceeace priveşte considerarea bolii şi terapiei, este acela al mobilizării

resurselor psihice ale individului (afective, motivaţionale, volitive,informaţionale etc.) în lupta cu boala, în vederea ameliorării sau

vindecării acesteia. Nu putem omite scopurile şi sarcinile de informare privind

boala în vederea prevenirii acesteia, în vederea formării unei opinii, unei

atit udini (mentalităţi) de acceptare, înţelegere şi mai ales solidaritate faţă de bolnav şi eliminarea sau cel puţin restrîngerea drastică aatitudinilor de rejecţie şi intoleranţă care se mai întîlnesc faţă de uneleboli sau unii bolnavi (sida, cancer, etc), izvorîte, în principal , din

ignoranţă şi incultură psihologică şi medicală. Putem stabili apoi, o serie de principii ale activităţii specificedomeniului psihologiei medicale, derivând din cele de mai sus: acordul deplin al bolnavului pentru investigaţii şi cunoaşterea stării

lui de boală; discreţie totală privind aspectele intime şi personale ale bolnavului; respectarea demnităţii şi condiţiei lui, indiferent de situaţia şi starea în

care se află; tact şi responsabilitate, aşa încât, dacă nu putem să-i ameliorăm sau

să-i vindecăm suferinţa, cel puţin să nu o accentuăm; acord deplin şi deci accepţia de cooperare sub aspectul terapeutic(mai ales cel psihoterapeutic).

3.1.4. Relaţiile psihologiei medicale cu ştiinţele psihologice,

sociale şi medicaleDelimitîndu-şi domeniul de studiu şi activitate într -o zonă a

interdisciplinarităţii, psihologia medicală este, în esenţă, psihologiaaplicată domeniului medical (psihologie şi medicină) dar are strînse



5

confluenţe şi cu o serie de alte ştiinţe aşa cum vom încerca să prezentăm în continuare.

Psihologia clinică, cea mai apropiată de psihologia medicală, este

ştiinţa care studiază modificările psihice în situaţii concrete de boală, încondiţii de internare ale bolnavilor, cu orientare specifică privind aspectulsau natura afecţiunii lor. Astfel, aspectele de diagnoză, metodologieterapeutică şi altele, sînt specifice fiecărei specialităţi clinice(interne,chirurgie, contagioase, neonatologie, recuperare, etc).Ea secentrează pe sudiul conduitei şi al modalităţii de a reacţiona al personaliăţii umane în situaţii neobişnuite, critice, urmărind să identifice procedeele de intervenţie psihoterapeutică, de suport şi consiliere, demobilizare a forţelor bolnavului pentru eficientizarea demersurilor

terapeutice.Psihopatologia, considerată de unii autori mai degrabă ca ramurăa psihiatriei decît a psihologiei, are drept domeniu de activitate studiultulburărilor psihice, cunoaşterea mecanismelor manifestării acestora, acauzelor apariţiei şi evoluţiei lor, acoperind, ca domeniu de activitate,clinica psihiatrică.

Psihiatria care, deşi ramură a ştiinţelor medicale, are ca domeniude studiu şi activitate, bolile psihice sub toate formele în care semanifestă, cauzele şi mecanismele declanşării şi evoluţiei lor,diagnoza,

tratamentul şi prevenţia acestora. Psihofiziologia, neurofiziologia, neuropsihologia ca ştiinţe cudomenii, în mare măsură, suprapuse avînd în centrul preocupărilor lor,activitatea sistemului nervos (în special a sistemului nervos central-S.N.C.-), şi a disfuncţiilor specifice în diverse stări alterate de sanatate şicare pot explica şi ajuta la înţelegerea şi tratarea diverselor suferinţe.Fiind substratul material al psihicului, S.N.C. este punctul delegătură între fizic şi psihic, zona unde se constituie o nouă disciplinăcare se numeşte psihosomatică şi care este strîns corelată şi cu

psihologia medicală. Biologia ca stiinţă generală despre tot ce este viu, despre om caexistenţă fizică şi, în acelaşi timp, ca fundament pentru dimensiunea lui psihică.

Filozofia, ştiinţa universală părivind existenţa, privind umanitateaşi problemele ei, ştiinţă din care s-a desprins psihologia în urmă cuaproximativ 150 de ani

Sociologia ca stiinţă despre societate, despre relaţiile normale dar şi disfuncţionale în cadrul grupului social, despre devianţă şi, implicit,



6

despre boală şi suferinţă. Psihologia socială mediază şi armonizeazăaceste relaţii complexe ale psihologiei medicale cu sociologia.

Antropologia, ştiinţa cea mai cuprizătoare despre om , privind

apariţia, evoluţia, adaptarea acestuia, rostul, rolul şi destinul(viitorul, aşacum poate fi prefigurat) fiinţei umane. Este clar că putem găsi şi alte relatii ale psihologiei medicale, în

primul rînd cu alte ramuri ale psihologiei cum ar fi: psihodiagnosticul,

psihoterapia, psihologia dezvoltării, psihopedagogia dar şi cu ştiinţecum ar fi: pedagogia (metodologia predării-învăţării), chimia, fizica,

matematica, (ingineria, suportul tehnic, şi de substanţe, medicaţia), etc.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE

Definiţi psihilogia medicală şi evidenţiaţi relaţiile ei cu alteştiinţe, Evidenţiaţi principalele teme ale psihologiei medicale



7

3.2. DIMENSIUNILE PSIHOLOGICE ALE OMULUIBOLNAV

3.2.1.Personalitate şi boală Omul ca personalitate trebuie considerat în dimensiunile lui

biologice, fiziologice, psihice, sociale şi culturale. De aceea mareamajoritate a celor ce au abordat tematica psihologiei medicale şi, implicit,a bolii sînt de acord că orice tulburare a stării lui de sănătate, indiferentde formă şi etiologie, este o stare de impas bio-psiho-socio-cultural.Indiferent dacă boala este fizică sau psihică, suferinţa este trăită în plan psihic şi este un complex de stări şi semnificaţii, senzaţii şi percepţii,re prezentări, raţionamente, supoziţii, toate sub semnul disperării şi

speranţei, toate trăite şi reiterate mintal pînă la uzură, la niveluri deintensitate specifice gravităţii situaţiei şi sensibilităţii bolnavului.Întotdeauna aceste stări induc dereglări mai mult sau mai puţinaccentuate în plan social şi cultural. Este ştiut faptul că starea de boalălimitează (pînă la dispariţie) capacitatea de muncă a bolnavului, participarea la viaţa comunităţii, la cultură, schimbă efectiv modul deviaţă, impunînd o mulţime de interdicţii, un anume regim alimentar, deefort, etc. Diferenţele de structură, dinamică şi nivel de dezvoltare ale personalităţii dau, în anumite limite, diferenţe specifice de reactivitate a

persoanei la boli. De aceea se spune că trebuie să vorbim despre bolnavişi nu despre boli. Chiar încadraţi în aceeaşi entitate nosologică (avîndacelaşi diagnostic), bolnavii au manifestări, simptome, uşor sau sensibildiferite, reacţionează diferit la unele medicamente aşa încît notele despecificitate, de individualitate impun o abordare în aceeaşi manieră. Totmai mult se tinde spre a considera persoana bolnavă nu doar ca pe unpacient într-un pat de spital ci ca pe o existenţă umană cu toată problematica amintită mai sus.

W.Stern, în viziune personalistă face net distincţia între aspectele

fizice şi cele psihice, între persoană ca existenţă biologică şi persoană caexistenţă psihologică, stabilind în acelaşi timp fundamentele bio-fiziologice ale personalităţii şi unitatea lor cu cele psihice, lansînd, astfel“invitaţia”, pentru medicină, de a se orienta pe persoană şi problemeleacesteia. Pornind de pe aceste baze teoretice, Th. Brugs fundamentează oteorie a “medicinii persoanei” în care invită la individualizareaexaminării, diagnosticării şi tratării bolnavului, toate considerate înviziunea unitară, specifică asupra vieţii umane, viziune în care părţile,laturile existenţei constituie un întreg inseparabil. Sensul vieţii este dat de

scopuri, ţeluri şi idealuri, activitatea psihică are întotdeauna finalitate



8

teleologică (nu se poate explica doar cauzal-determinativ; nu considerămdoar punctul de pornire ci şi cel către care tinde). Proprietatea de achiziţiede informaţie,de conservare a acesteia în structuri funcţional-

instrumentale tot mai complexe şi eficiente asigurînd dezvoltarea personalităţii (de ex.: memoria-capacitate de engramare şi stocare;inteligenţa – ca aptitudine reglativ-rezolutivă, etc), este întotdeaunasusţinută şi condiţionată neurofiziologic, demonstrînd unitatea bio- psihică a persoanei. Chiar rezonanţa specifică la boală poartă peceteaspecificităţii şi originalităţii acestei structuri complexe, bio-psiho-socio-culturale. Persoana, spune Stern, acţionează şi reacţionează într -un modcare păstrează, în linii mari, modelul general-uman dar cu coloraturăspecifică propriei personalităţi. De aceea insistă pe ideea considerării

omului, în orice situaţie s-ar afla, mai ales în cea de boală, ca unitatepsiho-fiziologică avînd următoarele caracteristici fundamentale: -e xistenţă, ca unitate în multiplicitate;

- activitate, ca efort de adaptare (cu finalitate adaptativă): - specificitate, ca individualitate şi originalitate.

Persoana urmăreste atît scopuri personale cît şisuprapersonale (legate de ceilalţi) sau chiar scopuri abstracte, devenindun veritabil sistem de scopuri pe linia adaptării la mediu. Desigur,adaptarea, deci atingerea scopurilor, nu este uşoară, presupune efort

susţinut, adesea în condiţiile unei anumite conflictualităţi. Conştiinţa, în psihologia personalistă, este rezultatul acestui conflict de adaptare,rezultatul conflictului dintre persoană şi lume, dintre persoană şimediu.Conştiinţa este oglinda în care se reflectă atît persoana (subiectul)cît şi mediul fizic şi social (obiectul), această reflectare devenind şicondiţie şi punct de plecare în rezolvarea sau controlul conflictului.Astfel, reflectarea este predominant egocentrică, tinzînd să servească maiales subiectul şi este, de asemenea, cînd obiectivă, cînd subiectivă,funcţie de necesităţile de moment în aplanarea conflictului.

3.2.2. Inconştientul în structura persoanei, (instanţelepsihicului)Teoriile moderne privind persoana şi personalitatea sînt construite

în mare măsură pe modelul funcţional – dinamic - stratificat al psihicului,pe cele trei niveluri: inconştient , preconştient (subconştient) şiconştient. Începem prezentarea lor cu inconştientul şi pentru că acestnivel va fi abordat în mod special dar şi din dorinţa de a respecta ordineaapariţiei şi dezvoltării filogenetice şi ontogenetice a acestor componente

ale psihicului.



9

Inconştientul, a cărui semnificaţie s-a schimbat şi îmbogăţitsensibil de-a lungul timpului, de la sensul strict devalorizant (de depozitaral structurilor patologice, disociate şi disociative, instincte primare şi

primatul acestora în viaţa psihică), la înţelesuri şi semnificaţii diverse,complexe care fundamentează şi valorizează viaţa psihică. Cuprinzîndmai ales aspectele bazale ale psihicului: instinctele, trebuinţele primare,tendinţele motrice, mecanismele şi automatismele psiho-fiziologice (ex.cele ce controlează funcţionarea organelor interne proprii), obişnuinţele,gîndurile şi trăirile foarte intime, ascunse, stări sufleteşti vechi, din primacopilărie, inconştientul este izvorul energiei psihicului, punctul de pornire al identificării de Sine, premisă pentru structurarea Eu-ului canucleu central al personalităţii şi conştiinţă despre unitatea şi unicitatea

persoanei şi a Supra-Eu-ului ca cenzură de nivel moral-valoric.Încercînd să schiţeze o teorie evolutivă (filo şi ontogenetică), P.Janet afirmă că viaţa psihică se dezvoltă îmbogăţindu-se, elementelevechi nefiind eliminate ci integrate şi subordonate celor noi. Astfel,inconştientul funcţional (legat de automatismele psihofiziologice) şi celafectiv sînt “efecte ale experienţei ancestrale”, în timp ce secvenţeleautomatizate ale activităţii (reflexele condiţionate, deprinderile) sîntefectele experienţei individuale. Inconştientul se conturează ca expresie aforţelor conservatoare menite să reediteze acţiunile utile dar uşoare,

automatizate, ce se realizează fără efort conştient, raţional şi voluntar saumotivaţional-superior ci, mai ales, de manieră impulsivă. În linii mariaceastă teorie ni se pare corectă întrucît ştim că, la acest nivel, acţiuneastructurilor motivaţiei şi afectivităţii bazale (trebuinţele primare şicoloratura lor emoţională) determină cu precădere declanşareamecanismelor de satisfacere si reechilibrare specifice, cele instinctive,reflex – necondiţionate care scapă în cea mai mare măsură controluluivoluntar-conştient, cele impulsive.

Conştiinţa, afirmă Janet, este expresia tendinţei de progres a vieţii

sufleteşti, de adaptare la noutate, la situaţii contrastante sau conflictuale.Ea este o sinteză activă a proceselor şi funcţiilor psihice la un nivelcomplex (superior de reglaj, de cunoaştere, motivaţional, volitiv, valoric),opunîndu-se inconştientului în sensul luării lui sub control. Cele douăzone structural-funcţionale ale psihicului, inconştientul şi conştientul tindfiecare, de manieră imperativă, să-şi impună conduitele specifice daunaştere uni conflict permenent (fluctuant ca intensitate), care activează şisusţine energetic viaţa psihică. Apare, ca zonă de trecere, ca zonătampon, subconştientul, sau preconştientul care funcţioneză ca

anticameră pentru conştiinţă. Conţinuturile psihice venind din inconştient



10

staţionează aici pentru o sumară evaluare înainte de a primi aprobarea dea urca la nivel conştient iar cele ce sînt împinse de conştiinţă (pentru căsînt ameninţătoare sau inacceptabile) către inconştient rămîn perioade

lungi (unele toată viaţa) la acest nivel subconştient. Tot în limbaj psihanalitic structura psihicului poate fi prezentată,evolutiv referindu-ne la instanţele cu rol dinamizator - integrativ, astfel:

-forţele înnăscute, instinctive, inconştiente cuprinse în Sine,acţionînd după principiile inconştientului;

-forţele structurilor superioare determinate socio-cultural,conştiinţa morală, cuprinse în Supra-Eu, acţionînd în contradicţie cu celeale Sinelui;

-forţele formate prin educaţie, la nivel conştient şi preconştient

cuprinse în Eu, acţionînd ca negociator între celelalte două instanţe,reuşind , în general, să le pună de acord, să le integreze. Sinele acţioneză după principiul plăcerii, căutînd să reitereze

situaţiile hedonice imediat, indiferent de situaţie, orice întîrziere sauinterdicţie creind stări de frustrare, generînd tensiuni. SuperEgo tinde, totîn mod imperativ, să sancţioneze, să inhibe sau să interzică multe dindorinţele Sinelui pentru că nu sînt conforme cu principiile morale,ajungîndu-se la conflicte intrapsihice, uneori primejdioase. De exemplu,tuturor ne trec prin minte idei punitive, impulsuri in acest sens, atunci

cînd cineva ne nedreptăţeşte (Sinele-“Ce i-aş da cîteva !”), dar, imediat,această instanţă (SuperEgo)iterzice actul de răspuns in această manieră.Ego intervine prin mecanismele raţionale, mediază şi, de regulăarmonizează cele două instanţe opuse, reducînd sau soluţionînd conf ictulintrapsihic.

3.2.3. Forme de reacţie şi apărare ale Eu-uluiÎn contextul activităţii reglativ- integrative, Eu-ul elaborează şi

pune în funcţiune o serie de procese şi mecanisme de apărare pentru că,

altfel, ar putea suferi diverse deteriorări în condiţiile conflictuale în caremediază. După Ana Freud () cele mai importante forme de apărare aleEu-ului sunt:1) Represia, reprimarea sau refularea ca manifestare de excludere din

conştiinţă a tendinţelor ce vin în contradicţie cu normele social-morale. Tendinţele refulate rămîn sub “presiune”, fiind necesarămultă energie psihică pentru a fi inhibate, interzise şi menţinute înaceastă postură.

2) Sublimarea,dirijarea sau canalizarea tendinţelor inacceptate şi

inacceptabile pe direcţia unei/unor tendinţe acceptate, asemănătoare,



11

apropiate; de exemplu energia instinctului sexual se poate consuma prin exerciţiu fizic, prin creaţie, etc, existînd chiar teorii ce încearcăexplicarea şi fundamentarea creatiei, a energiei acesteia, pornind de

la mecanismele sublimării. Trebuie spus însă că, acceptînd oanumită descărcare, variabilă ca durată şi cantitate funcţie decaracteristicile de dinamică specifice persoanei, tendinţele originalecaută să revină în actualitate, să se manifeste sub forma lor autentică.

3) Proiecţia este modalitatea de exprimare a unor tendinţeinacceptabile atribuindu-le altora. Adoptăm comportamente de persecutaţi, de victime pentru a ne ascunde propria agresivitate(neacceptată social). Dorim sexual o persoană şi, pentru că nu ne

răspunde satisfăcător, jucăm rolul de victimă a abuzurilor acesteia. 4) Supracompensarea, substituirea unei emoţii prin alta, opusă: adragostei prin ură, a satisfacţiei prin insatisfacţie, etc, pornind de lacaracteristica fundamentală a structurilor afective, ambivalenţa.Emoţiile sînt trăiri pereche ce se produc în părţile opuse aleaceleiaşi axe.

5) Conversiunea, transformarea simptomului într-unul tot morbid darcare poate fi descifrat, înţeles. Oarecum asemănătoare sublimării,conversiunea canalizează energia tendinţelor inacceptabile şi

periculoase pentru echilibrul psihic mai frecvent şi mai intens pecanale vegetative şi duce, astfel, mai ales la simptome pe care lenumim histrionice. De exemplu, “paralizia” unui braţ în histerie aresens autopunitiv pentru tendinţa (inacceptată de conştiinţă) derevoltă fată de soţul agresiv, nepoliticos, lipsit de tandreţe. Maiexplicit,soţia neglijată, neputînd cere în mod deschis atenţiile soţului(acest mod de comportament îi este interzis de propriile normemorale),face acest lucru prin reacţii conversive: leşină, estenervoasă, plînge, etc, pe de o parte pentru ca soţul să se orienteze

mai mult către problemele ei, pe de altă parte ca formă deautopedepsire şi, nu în ultimul rînd, ca mecanism de descărcaretensională de moment.

6) Substituţia, ca formă de deplasare a tendinţei sau pulsiuniineacceptate spre altă persoană. De exemplu,deşi este geloasă sauinvidioasă, o persoană afirmă adesea despre partener, coleg, prieten,etc că el manifestă asemenea comportamente (“nu sunt geloasă, tueşti”).

3.2.4. Instinctul vieţii şi al morţii



12

In concepţia lui Freud, în funcţionarea psihicului, extrem deimporatnte sînt instinctele Sinelui(inconştientului în acelaşi timp) şi maiales instinctele “vieţii” şi “morţii” pe care le găsim în această instanţă.

Primul dintre ele este de fapt un grup de instincte dintre care, maiimportante sînt cel sexual, de apărare, alimentar(de conser vare aindividului şi a speciei). Forţa cu care se manifestă aceste instincte onumeşte “libido” şi, cu cît aceasta este mai mare, persoana dispune demai multă energie conservativ-adaptativă. Conflictul intrapsihic generatde opoziţia conştiinţei faţă de aceste instincte este şi el mai mare, ducîndla diverse forme de dezvoltare, de orientare atitudinal-comportamentală,de manifestări patologice. Într -o ordine ontogenetică, psihanaliştiiconsideră că primul “obiect” al dragostei copilului este propria sa

persoană, propriul corp, amintind de un libido autoorientat, narcisic,foarte apropiat, cel puţin la această vîrstă, de instinctul de conservare.De asemenea, orientarea ulterioară a instinctului sexual poate fi cătresine, adică autosexualitate, către sexul opus, adică heterosexualitate saucătre persoane de acelaşi sex, adică homosexualitate. Realitatea procesului dezvoltării ne evidenţiază şi structuri şi mecanisme de reglajsuprior, cel puţin la fel de importante ca cele ale inconştientului, aşacum sînt cele ale afectivitătii şi motivaţiei suprioare, cele ale voinţei,conştiinţei, etc( în relaţie directă de forţă cu şi faţă de instincte pentru

că numai aşa pot contracara forţa acestora). Copilăria, spun psihanaliştii, este dominată de insecuritate,copilul fiind total dependent de adult dar tinzînd mereu cătreindependenţă, fiind egocentric, narcisist. La vîrsta adultă, structurile personalităţii fiind dezvoltate suficient, omul poate să se manifestealtruist, să se dedice altora sau creaţiei. Dezvoltarea a atins limiteleimpuse de individualitate.

Funcţie de toate aceste aspecte putem afirma că boala este ostare specială (trăită predominant psihic, psihofiziologic) ce exprimă

mai simplu sau mai complex, mai mult sau mai puţin amplu şi puternic, în moduri mai tipice sau mai atipice disfunctii,dezechilibre saudeteriorări episodice, pasagere, cronice sau chiar definitive aleorganismului sau ale psihicului uman. Boala este, indiferent delocalizarea sau forma ei, o stare psihică, este trăită subiectiv ca stare psihică alterată . Funcţie de toate aspectele de personalitate, sociale saufizice întîlnim în patologie boli (sindroame relativ bine definite în caresimptomele se pot identifica şi clasifica relativ clar şi stabil) dar maiales bolnavi pentru că, în limitele unui sindrom, avem o multitudine de

manifestări diferite date de reactivitatea specifică, individuală la boală.



13

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Evidenţiaţi relaţia dintre personalitate şi boală; boli şi

bolnavi; Prezentaţi şi explicaţi tipurile de reacţie de apărare(simptome) ale personalităţii la “agresiunile” factorilor mediului intern sau extern;



14

3.3. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ–SĂNĂTATE MINTALĂ

3.3.1. Ce este starea de boală Ce este boala? Cum putem afla unde este linia de demarcaţie

dintre starea de sănătate şi cea de boală? Există o asemena linie? Sintîntrebări la care se va încerca găsirea unui răspuns şi în acest capitol dar şi în celelalte, mai ales acolo unde vom aborda efectiv această temă.Pentru unii teoreticieni ai medicinii, între sănătate şi boală nu existăfrontieră care poate fi definită ca obiectiv. Dificultatea definirii stării de boală, ca şi a stării de sănătate porneşte de la faptul că nu există o linie

clară de demarcaţie între aceşti doi termeni, conţinuturile lor semanticecontopindu-se, întrepătrunzîndu-se chiar în zona de graniţă. Indiferent cecriterii folosim, fie cele adaptative – vizînd eficienţa, originalitatea,armonia adaptării, fie cele socio-culturale – vizînd abaterea de la normelegrupului social, nu putem opera diferenţieri absolute, exacte, deseori fiindnecesare şi aprecieri calitativ-cantitative. Ceea ce numim boală poate fişi o abatere de la normele stabilite sau admise în cadrul unei anumiteculturi. Unii autori susţin că, despre boală putem vorbi numai atunci cândabateri cantitative de la normă produc, la o anumită etapă a dezvoltării lor

un salt calitativ. Fenomenele patologice ar avea deci un specific calitativ în acest raport cu fenomenele normale.Există bolnavi (sau purtători de procese patologice) adaptaţi la

viaţă şi productivi, bolnavi care se ignoră sau care sunt compensaţi, întimp ce, mulţi oameni sănătoşi din punct de vedere somatic şi chiar psihicsunt suferinzi. O definiţie a O.M.S. leagă starea de sănătate de impresiade “bine”, adică defineşte sănătatea în mod pozitiv.Atunci cînd nereferim la rezervele şi forţele intrapsihice putem afirma că starea desănătate este ceva mai mult decît o stare de “well-being”, este chiar o

stare de disponibilitate către excese. Pornind de aici am putea spune căstarea morbidă se poate evidenţia doar la suprasolicitări, ceea ce, în maremăsură este adevărat. Aşa se declanşează disfuncţii sau suferinţe organice(excesul de mîncare şi băutură poate declanşa indigestii, ulcere, pancreatite, etc) sau stări nevrotice(excesul de efort în învăţare poatedeclanşa astenie). De asemenea, stările tensionale ale examenelor pot, larîndul lor, să declanşeze atît suferinţe psihice cît şi organice. Dar, înmulte situaţii, tocmai momentul în care ne “degajăm” de stress poate fideclanşator pentru astfel de boli. Omul poate face faţă şi la solicitări şi la

suprasolicitări şi, putem spune că este sănătos cînd rezistă la toateacestea, atingerea idealului, chiar prin efortul şi încordarea specifice ,



15

fiind factori “trofici” pentru starea de sănătate. În general, în sectorulsomatic se pune accentul pe performanţele de adaptare, considerând o bună adaptare pe aceea care favorizează evoluţia.

În sectorul psihic, criteriul adaptării nu poate fi acceptat fărărezervă. Adaptarea împinsă dincolo de orice limită, devine un indiciu deinconsistenţă şi slăbiciune a personalităţii şi, câteodată, pur şi simplu unindiciu de laşitate. Omul în întregime adaptat, poate constitui o personalitate mediocră,incapabilă de creaţie,inovaţie şi invenţie. Dacăadmitem că individul este prin excelenţă contradictoriu, atunci nici lipsade contradicţii externe (şi,implicit, interne) nu reprezintă un ideal desănătate. Echilibrul interior excesiv este incompatibil cu vitalitateamentală, cu energia şi vitalitatea absolut necesare adaptării.

După N. Mărgineanu, sănătatea (psihică) înseamnă colaborareaarmonică între forţele psihice, corporale şi sociale, rezultat al adaptăriisau integrării forţelor sufleteşti la sine, la corp şi la societate”. Persoanasănătoasă sufleteşte se poate recunoaşte după două trăsături principalecare sunt:

a) sentimentul de bună stare, linişte şi pace interioară;b) b) relaţiile normale cu semenii şi societatea. Noţiunea de normalitate (normă, normativitate) ar constitui

fundalul stării de sănătate, care se instituie ca o calitate. Normalitatea

vizează abordarea medicală tradiţională, plasându-se în domeniulmedicinii curative, în timp ce sănătatea vizează abordarea psihosomatică, înscriindu-se în aria medicinii preventive. Definiţiile şi descrierilesănătăţii psihice pot fi înscrise pe o axă care prezintă un pol afectiv – motivaţional şi altul cognitv-acţional, considerînd funcţionareainterrelaţionată, armonioasă a acestora aşa încît, expresia lor manifestă săfie o adaptare armonioasă, activă, minimal creativă, care să valorizeze persoana. Înţelegerea sănătăţii ca fenomen este facilitată de o ipostazierea acestuia într-un context: sănătatea poate fi privită ca adaptare, ca medie

(normă), ca proces şi dezvoltare, ca integrare socială, ca valoare. În modlogic şi legic, boala este tulburare, disfuncţie, abatere de la aceastăipostază. Avînd in vedere cele exprimate deja, opiniem că boala este unfenomen psihosocial complex:

- prin definiţie – se defineşte ca abatere de la norme sociale; - prin origine - cauze bio-psiho-individuale şi sociale; - prin urmări - suferinţe individuale dar şi ale grupului social;

- prin manifestări – o serie de simptome, atitudini şicomportamente specifice stării de boală sînt sociale şi

socializate.



16

3.3.2. Boala ca impas existenţial Prin reducerea substanţială sau chiar dispariţia stărilor de bine

fizic şi psihic, a capacităţilor adaptative, boala aduce în centrulmanifestărilor bolnavului suferinţă, privaţiuni, şi pentru sine şi pentru ceiapropiaţi şi chiar pentru grupul social mai larg, tulburări ale relaţiei cumediul de viaţă, în general.

Din punctul de vedere al persoanei bolnave încercăm săevidenţiem aspectele mai importante ale acestei stări de impas major, şianume: cele referitoare la suferinţă, durere, cele privitoare la privaţiuni

şi limitări ale propriei existenţe, mergînd pînă la punerea sub semnulîntrebării a propriei vieţi.

Suferinţa, ca termen general, semnifică toate senzaţiile,reprezentările, gîndurile, trăirile şi stările cu tematică şi coloraturăneplăcută, de discomfort sau chiar imposibil de suportat,ameninţătoare,etc.

Dintre acestea durerea este o senzaţiece devine specială, particulară, însoţindu-se de fenomene vegetative, afective şi, în acelaşitimp, un simptom central al tuturor bolilor, avînd, cel mai adesea,semnificaţie adaptativă în sensul în care semnalează o disfuncţie psihică,fiziologică sau o alterare, o distrugere organică ce ameninţă sistemul bio-

psihic în ansamblu adică persoana. Durerea este forma de suferinţă ce îltrimite pe bolnav la medic, punînd în funcţiune o relaţie terapeutică încare se vor implica, mai mult sau mai puţin profund, cele două personaje, pînă la momentul diminuării acestei simptomatologii sauvindecării bolii. Tot ea este şi semnul de bază care îl ajută pe medic înexaminarea bolnavului, în formularea diagnosticului şi a terapiei.

Se vorbeşte tot mai mult de o terapie a durerii datorită acestor aspecte enunţate deja şi, nu în ultimul rînd, datorită impactului ei psihicgreu sau chiar imposibil de suportat(antialgicele constituie o grupă de

medicamente intens folosite; în unele afecţiuni grave, în stări terminalecu dureri mari se administrează antialgice majore cum ar fi morfina,etc). Durerea este diversă ca formă (surdă, pulsatilă, fulgurantă, vie,

etc) intensitate, localizare (localizată mai mult sau mai puţin exact într -oanumită parte a corpului) dar, din punctul de vedere al dimensiuniiumane din care porneşte, se dezvoltă şi se manifestă sub două forme:

a) somatică, fizică, numindu-se şi algie, relativ, bine localizată,relativ, bine determinată cauzal, ajutînd efectiv în localizareazonei organice afectate şi în instituirea mai rapidă a unei

terapii cu şanse mai mari de vindecare;



17

b) psihică sau morală, stare complexă de suferinţă psihoafectivă,nelinişte, teamă, tristeţe, reală îngrijorare privind propriaviaţă, alarmă existenţială; aceste manifestări sînt cu atît mai

ample, dramatice şi epuizante cu cît diagnosticul este maisever, prognosticul mai sumbru şi conotaţia informaţional-emoţională a bolii mai înspăimîntătoare (vezi-cancer,S.I.D.A.).

Boala este nu numai suferinţa dată de durere, indiferent de formaşi localizarea ei ci şi starea complexă, ameninţătoare dată de semnificaţiimultiple cîştigate în cardul experienţei de viaţă, cum ar fi:

- boala este ameninţare a vieţii, poate prevesti şi aduce moartea;frica de moarte, fiind teama fundamentală a omului, parazitează

conştiinţa din momentul instalării ei, orientînd şi consumînd omare parte a capacităţilor homeostatice şi adaptative aleorganismului, obosind şi epuizînd, uneori chiar mai mult decîtdisfuncţia sau afectarea de bază; - teama, anxietatea(uneori paroxistică), neliniştea, tristeţea reducactivismul în alte direcţii, demobilizînd persoana de laactivităţile cotidiene, reduc speranţele pentru viitor, chiar proiecţia în viitor se schimbă; scopul dominant este cel alrecîştigării stării de sănătate, proiecţia oprindu-se adesea aici,

propriul corp şi propria persoană dobîndind o mult mai mareimportanţă; deşi pare nefiresc, doar experienţele de boală ne facsă preţuim cu adevărat starea de sănătate. Sensibilitatea algică, depinde de starea sistemului nervos

vegetativ (cenestopatiile), de starea umorală (hiper-hipocalcemia, hiper-hipotiroidia), de starea psihică (oboseală, experienţe anterioare, sugestieşi autosugestie, exaltare în situaţii de competiţie, etc), este diversă,mergînd de la analgie (analgezie) congenitală, hipoalgoestezie(sensibilitate dureroasă scăzută), la unele persoane, pînă la hiperalgezie,

hiperestezie dureroasă (sensibilitate exagerată faţă de durere). Lipsadurerii este, adesea, factor de risc, lipsind semnalul pericolului dar şihiperestezia durerii este un aspect dezadaptativ, alarmînd exagerat uneori,reducînd sau îngreunînd intervenţiile terapeutice alteori, mărind suferinţaîn toate aceste situaţii.

Căutarea durerii, satisfacţia la durere intră în domeniul patologiei astfel, plăcerea de a produce durere cuiva este sadism iar plăcerea de a suporta durerea, masochism.

Boala înseamnă, în acelaşi timp, impunerea şi asumarea unor

privaţuni privind regimul general de viaţă. Scăderea forţelor, a energiei,



18

imoboilizarea la pat impun limitări de mişcare, de deplasare, limitări alespaţiului vital, limitări consecutive ale relaţionării (tot mai puţine persoane în proximitate) şi comunicării. Eventualele disfuncţii ale unor

organe interne impun regimuri alimentare, uneori, foarte drastice (înhepatite, ulcere gastro-duodenale, diabet, hipertensiune arterială; etc).Chiar şi dacă ne referim doar la obligaţia de a renunţa la unele plăcerialimentare(cafeaua) sau de altă natură (excursiile montane) în suferinţelemai uşoare, ele sînt tot restricţii care crează discomfort.

Spitalizarea (hospitalismul) crează dificultăţi in plus, acelerestricţii amintite fiind la un nivel extrem de ridicat, mediul de viaţă înaceastă perioadă fiind total diferit de ceea ce este obişnuit pentrupacient. Apar apoi o serie de aspecte noi cum ar fi:

- salonul de spital nu mai oferă intimitatea de acasă; aici mai sîntşi alte persoane, bolnavi cu boli şi mai grave care impresionează,în general, neplăcut, inducînd teamă, jenă, etc.,(uneori sentimentebenefice de solidaritate);- tratamentul depersonalizat, utilizarea excesivă a tehnicilor moderne, sărăcia sau lipsa comunicării, a contactului cu pacientul(sînt cazuri în care aproape lipseste consultul bolnavului,auscultare, palpare, etc, diagnosticul fiind pus exclusiv pe bazarezultatelor investigaţiilor);

- izolarea de familie şi prieteni, dependenţa de personalul medicalfaţă de care se simte inferior, subevaluat, devalorizat,comunicarea cantonată predominant în sfera informaţiilor legatede boală şi spital pot să devină factori frenatorii în terapie;- examinarea şi tratamentul faţă de ceilalţi, uneori faţă destudenţi, tirania analizelor, reexaminărilor, programul strict, toateconstituie factori stresanţi şi perturbatori, care, de regulă,accentuează suferinţa.

3.3.3. Atitudini ale bolnavului faţă de boală Cu toată încărcătura alarmantă, chiar înspăimîntătoareevidenţiată mai sus, uneori, poate, tocmai de aceea, boala, mai precis,anunţarea diagnosticului, trezeşte reacţii şi atitudini diverse.Manifestarea faţă de boală poate fi prinsă, în linii mari, în următoareletipologii atitudinal-comportamentale:

a) acceptarea diagnosticului şi abolii ca situaţie de impas,semnalată de toate simptomele care l-au adus pe bolnav lamedic; acceptarea poate fi trăită ca resemnare în faţa

destinului implacabil, inducînd atitudini şi comportamente



19

defensive, de inhibare, dezangajare, demobilizare, atitudinicare crează probleme aplicării terapiilor şi reduc şansele desucces; acceptarea poate fi, destul de rar (mai ales în cazul

bolilor invalidante dar fără risc şi finalitate letală), urmată de refugiul în boală, ca urmare a beneficiilor consecutive acesteisituaţii - scutirea de responsabilităţi, tratament preferenţial îndiverse situaţii de viaţă, poate chiar beneficii financiare;acceptarea poate fi realistă, mobilizatoare, combativă,bolnavul folosind, in acest caz, toate resursele posibile pentrutratament şi vindecare;

b) ignorarea diagnosticului şi a bolii, deşi este conştient destarea nu tocmai normală a organismului (amînă decizii în

acest sens), pornind de la convingerea că are sufucienteresurse naturale de reechilibrare (a mai fost bolnav şi s-arefăcut fără tratament); ignorarea bolii poate duce la lipsă de

cooperare pentru terapie, la neglijarea stării de boală şi laagravarea acesteia;

c) negarea bolii este o reacţie şi atitudine periculoasă pentrubolnav inducînd, in mod logic, nu numai lipsa de cooperare cichiar opoziţia faţă de tot ceea ce se referă la situaţia lui deimpas, inclusiv la terapie.

3.3.4. Boala în cadrul personalităţii morbideÎn psihiatria şi psihopatologia actuală, psihopatiile sunt

considerate boli sau stări cronice,într -o anumită măsură constituţionale, predominant dobîndite prin influenţele mediului social-educaţional, lalimita dintre normal şi patologic, care fac să sufere mai mult ambianţadecât pacienul însuşi. Cunoaşterea lor este de interes pentru medicinagenerală, deoarece modul în care se stabileşte şi evoluează atitudinea bolnavului faţă de propria suferinţă şi boală depind, în mare măsură, de

trăsăturile psihologice ale individului.Schneider (1923) descrie pe hipertimici, pe depresivi, pe fanatici, pe nesigurii de sine, pe cei cu dispoziţie labilă, pe cei lipsiţi de autoritate, pe cei lipsiţi de afect (oamenii reci, nesimţiori), pe cei lipsiţi de voinţă, peastenici şi pe explozivi.

Bleuler deosebea nervozitatea (scăderea rezistenţei psihice lainfluenţele exerne şi interne, cu insuficienta tensiune a voinţei) denesăpânie şi iritabilitate anormală. El descrie pe cei care trebuie “să seafle în treabă” şi pe oamenii mânaţi de pulsiuni (risipitorii, vagabozii), pe

nestatornici (la care lipseşte unitatea şi conştiinţa vieţii psihice), pe



20

certăreţi şi scandalagii, pe cei cu instabiliate morală. O categorie aparte oconstituie debilii mintali care pot fi confuzi, infantili, idioţi. O altăcategorie o reprezintă psihopaţii sexuali. Toate aceste tipologii vor să ne

sugereze că vulnerabilitatea către o boală sau alta, reactivitatea la boală,manifestările simptomatice depind şi de aceste structuri de personalitate. Cunoaşterea psihonevrozelor este de mare interes practic pentru

medicul de orice specialitate, deoarece “temperamentele nevrotice” şi“psihonevrozele” sunt frecvente în practica zilnică. Personalitatea psihastenică descrisă de Pierre Janet este caracterizată prin asocierea unuisindrom psiholeptic (alcătuit din plictiseală, dintr -un sentiment deinsuficienţă şi de incompletitudine, dintr -o dificultate de aprehensiune a prezentului şi a realului) cu simptome variate din sfera anxietăţii,

spaimei, fobiilor, obsesiilor, ideilor fixe.Personalitatea anxioasă, numită şi anxietate constituţională, estecaracterizată prin prezenţa unei spaime permanente, care eventual se poate fixa şi se poate însoţi de pseudofobii sau chiar fobii. Frecventă estefixarea pe senzaţiile corporale, organice şi amplificarea lor (angoasaipohondrică). În aceste cazuri, subiectul se teme să nu aibă o boală,eventualitate ce i se pare plauzibilă. După unii autori (şi după concepţia psihanalitică), prezenţa fobiilor adevărate ar indica existenţa unei personalităţi isterice.

Pseudofobia este o teamă rezultată din asocierea unei situaţii cu o primejdie reală, trăită într -o perioadă anterioară. Fobia desemneazăteama angosantă declanşată de un obiect sau de o situaţie care, prin ele însele, nu au un caracter periculos. Când avem de-a face cu fobia bolii, cunosofobia, subiectul, deşi recunoaşte absurditatea ideii, prinmecanismele psihice ale anxietăţii este constrâns să gândească că are, înmod efectiv o boală.

Personalitatea obsesională este caracterizată prin fenomenereproducând la minimum nevroza obsesională. Obsesia este un conţinut

de conştiinţă care asediază spiritul, o“reprezentare constrângătoare”, sauo “compulsiune” (tendinţă la act). Sentimentul, ideea, tendinţa care irumpîn conştiinţă, apar subiectului ca fiind fenomene străine, morbide, îndezacord cu eul conştient; ele persistă cu toate eforturile depuse de ascăpa de ele. Lupta pentru eliminarea lor se însoţeşte de angoasă.Termenul de “anancasm” semnifica iniţial destin, dar astăzi are tendinţasă se răspândească, avînd înţelesul de perseverare pe anumite idei şitrăiri, pentru a înlocui termenii obsesie şi compulsie. Este de remarcatfaptul că, în compulsie, actele săvârşite se remarcă prin stereotipia şi

formalismul lor (sunt rituri şi ritualuri). Acestea sînt, de asemenea,



21

conduite de evitare a stării anxioase create de obsesii. Prin personalitateanancastă unii autori înţeleg o asociere a unor elemente cu “caracter anal”. Acest aspect, definit în freudismul clasic s-ar caracteriza prin gust

pentu ordine, gust pentu economie, încăpăţânare, persistenţă înactivităţi,etc. . Personalitatea isterică poate constitui un teren propice pentru

dezvoltarea nevrozei cu acelaşi nume. Ea se caracterizează clinic prinlabilitate emoţională (reacţii adecvate, dar excesive, totuşi fără persistenţă) şi histrionism (subiectul trăieşte într -o lume teatrală). Crizeleisterice nu survin niciodată în singurătate. Istericul doreşe să i se deaatenţie. Se mai adaugă note de egocentrism (pasivitate afectivă), ca şi oanumită tendinţă la “erotizare” (adică la a da o semnificaţie sexuală unor

obiecte şi situaţii foarte diverse), ca şi o netă tendinţă la fabulaţie(subiectul trăieşte într -o lume fantasmagorică, pe care a creat-o). Lafemeie (unde întîlnim mai frecvent) isteria se însoţeşte adesea defrigiditate sau alte tulburări ale vieţii sexuale Contrar a ceea ce sugereazăetimologia cuvântului isterie, personalitatea isterică şi chiar nevrozaisterică se întâlneşte şi la bărbaţi. Dupre şi Delmas au descris conştiinţamitomanică, cu stigmate isteroide şi cu tendinţa nativă la minciună şisimulare.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Sănătate şi boală, suferinţa; Noţiunea de normalitate; Tipuri de personalitate şi de reacţie la boală; Importanţa cunoaşterii personalităţii pentru psihologia

medicală

3.4. RELAŢIA MEDIC-BOLNAV

3.4.1. Opinii privind relaţia medic-bolnavAcest capitol se referă la relaţia interpersonală, specială ce se

stabileşte între medic şi pacient în contextul activităţii complexe de



22

diagnostic, terapie şi prevenţie a bolii. Avînd o istorie ale cărei începuturisînt contemporane cu apariţia societăţilor omeneşti, relaţia fundamentalăîn medicină, aceea care se stabileşte între medic şi bolnav, nu s-a

schimbat esenţial de-a lungul mileniilor. Datele oferite de scrierileantichităţii cunoscute (Egipt, Grecia, Imperiul Roman) ne evocă un medicce relizează o relaţie terapeutică directă, incluzînd consultarea efectivă a bolnavului, cu mijloacele şi la nivelul de atunci al cunoaşterii, organic dar şi psihic şi social prin dialogul ce avea loc între cei doi.

Începînd cu secolul XIX, mai ales, în această relaţie se interpun progresiv o serie de mijloace tehnice de investigare, de diagnoză şiterapie create şi implementate cu scopul creşterii eficienţei actuluimedical, aspect, în mare măsură, realizat, aspect pe care îl vedem în

intervenţii chirurgicale tot mai complexe, în terapii tot mai diverse şieficiente şi mai ales în ponderea tot mai crescută a laturii preventive înraport cu cea curativă (indice al nivelului stării de sănătate, de dezvoltareal medicinii, indice al nivelului de viaţă şi civilizaţie). În afara acestor efecte benefice, incontestabile, inovaţiile relaţiei au adus şi uneleneajunsuri care, dacă ar fi depăşite, ar îmbunătăţi substanţial prestaţiamedicului în beneficiul pacientului. Ne referim la aspectul, mult discutatîn ultimii ani, acela al dezumanizării actului medical al alienării“bolnavului de suportul său afectiv şi moral”, mijloacele tehnice riscînd

să formeze “un adevărat ecran între medic şi pacient”(Iamandescu), prinreducerea drastică a contactului şi comunicării directe cu pacientul. Dacă luăm în considerare faptul că, deseori, bolnavul este

considerat un caz de studiat, de experimentat, un caz de urmărit ştiinţific,relaţia medic- bolnav se transformă în “relaţia experimentator -obiect”(Athanasiu), aspect ce susţine ideea de mai sus dar care estevalorizat în beneficiul celor doi. Medicul cîştigă experienţă pe care o vautiliza tratînd nu numai bolnavul în cauză ci şi pe mulţi alţii, problemacăpătînd conotaţiile deontologice inerente progresului medicinii: trebuie

să dezvoltăm această latură a existenţei umane în toate condiţiile şimodalităţile respectînd omul, demnitatea lui; problema este aceea astabilirii acelor linii de demarcaţie care să ne faciliteze căt mai multeachiziţii noi , respectînd condiţia umană.

Cert este că, în ultimii ani, atitudinea tot mai frecvent întîlnită esteaceea de a considera unilateral bolavul, de a ţine seama doar de boală şinu de omul întreg, fizic şi psihic. Am văzut că boala este expresia întregii personalităţi şi, în aceste condiţii, medicul, cu toate ajutoareletehnicii interpuse între el şi bolnav, va trebui să se apropie mai mult de

acesta, să comunice mai eficient să-i ia în considerare nu numai



23

suferinţele fizice ci şi exprimarea lor psihică, să f ie un bun clinician darşi un bun psiholog. Desigur, medicul, nu va prelua sarcinile şicompetenţele psihiatrului şi psihologului dar va împrumuta un minimum

de cunoştinţe priceperi şi deprinderi din arsenalul acestora, aşa încăt să-şieficientizeze prestaţia. Este cunoscut faptul că marii clinicieni au fost şisînt mari, sînt căutaţi de bolnavi şi pentru că dispun de asemenacunoştinţe şi tehnici de abordare şi terapie.

3.4.2. Cracteristici ale relaţiei medic-bolnav Relaţia medic-bolnav este o relaţie socială, interpersonală,

profesională, ce poate fi definită şi din perspectiva rol -statusuluisocial. Fiecare din cei doi se relaţionează şi acţioneză conform unor

roluri (ansamblu de comportamente pe care le aşteptăm în mod legitimde la o persoană) şi statute(drepturi şi îndatoriri coforme poziţiei sociale a persoanei) elaborate în timp, în contextul vieţii sociale.

Piaget evidenţiază că această relaţie complexă este fundamentatăşi funcţioneză în trei planuri şi anume:

a) intelectual, informaţional, referitor la toate datele, pe care leau unul despre celălalt, în special medicul despre bolnav,despre situaţia de boală; pentru bolnav, date desprecompetenţa medicului;

b) afectiv, privind rezonanţa emoţională reciprocă (ce simtemedicul despre bolnav şi situaţia lui; ce simte bolnavul legatde medic, apropiere sau distanţă, căldură şi acceptare saurăceală, condiţii de de dezvăluire a problemelor lui, etc);

c) moral, privind corectitudinea demersurilor medicale, aspectedeontologice.

Din această perspectivă, şi medicul şi bolnavul (mai ales bolnavul, el este subiectul stării de impas şi are cea mai mare încărcăturăemoţională în această relaţie) îşi structurează anumite judecăţi

evaluative, anumite aşteptări şi cerinţe. Astfel, bolnavul, în general, cere medicului:- să fie un foarte bun specialist (diagnostician, terapeut), să-l

scoată cît mai repede şi cît mai bine din situaţia grea de boală; - să fie apropiat, înţelegător, să-i acorde atenţie, chiar

afectivitate;- să manifeste interes pentru bolnav şi pentru tratamentul bolii

lui şi să lucreze conştiincios, corect, cinstit. Datorită stării lui speciale, modificată de boală, de suferinţă, de

primejdie, devenind irascibil, nerăbdător, egocentric, suspicios dar şi labil



24

emoţional, sugestionabil, căutînd mereu elemente de sprijin, bolnavul,uneori, pendulează între atitudini contradictorii faţă de doctor, exagerînd într-un sens sau altul. Doctorul este, în aceste situaţii:

- cînd Dumnezeul, magicianul, salvatorul, fratele, apostolul,eruditul, înţeleptul, ajutorul de neînlocuit, - cînd, duşmanul, durul, gardianul care îi impune o serie derestricţii dar şi nepriceputul, nehotărîtul, dacă durează prea multinvestigaţiile şi instituirea tratamentului, distantul “fără suflet”,dacă este mai sever, mai reţinut. Ambivalenţa emoţională şi pendularea între mai multe stări şi

atitudini poate fi întîlnită şi sub următoarea succesiune: - la început, medicul este Cristos tămăduitorul (starea tensional-

ameninţătoare dată de boală este puternică), - în perioada de convalescenţă, un profesionist care-şi face datoria(starea tensional-ameninţătoare este pe cale de dispariţie), - după vindecare, cînd este vorba de plată, de retrăirea unormomente “la rece”, ca pe diavol (starea tensională a dispărut). Observaţiile au ajutat, în timp la conturarea unor cerinţe pe care,

în mod normal, ar trebui să le îndeplinească medicul, în conformitate şicu dorinţele bolnavului dar mai ales cu sarcinile medicului şi principiilemedicinii. Conform acestor cerinţe medicul trebuie să fie:

- un foarte bun specialist, un foarte bun profesionist;- neutru afectiv, înţelegător dar şi autoritar, altruist, conştiincios; - corect, cinstit, să respecte demnitatea omului.Uneori, medicul întîlneşte bolnavi cu manifestări sau

caracteristici mai aparte care fac relaţia dintre cei doi mai dificilă, maiconflictuală şi amintim în continuare două asemenea categorii

Simulanţii, interesaţi să pară fie mai bolnavi, fie mai puţin bolnavidecît sînt; aşa, de exemplu, cind vor să scape de o activitate neplăcută (dearmată) încearcă să obţină un diagnostic mai grav iar cînd vor să obţină

carnet de conducere auto unul mai puţin grav. Consultamanii, ipohondricii, care exasperează serviciile medicale prin foarte desele cereri de consultaţie, prin insistenţele de a cere mereuexplicaţii legate de boală şi de tratament, prin continua navetă de la oclinică la alta, etc.

Studiile de psihologie socială şi medicală scot mereu în evidenţăfaptul că medicul trebuie să aibă o formaţie complexă din care să nulipsească abilităţile de comunicare şi de relaţionare, calităţi empatice,de consiliere care, să fie astfel dezvoltate încît medicul :



25

- să poată să adapteze nivelul comunicării la capacităţile deînţelegere ale bolnavului, să reuşescă astfel să se înţeleagăreciproc; să ştie şi să aibă răbdare să asculte bolnavul;

- să obţină de la pacient maximum de informaţii despre boală,despre situaţia lui, date importante pentru desfăşurarea actuluimedical;- să creeze în cabinet atmosferă de cordialitate şi speranţă care săinducă pacientului dispoziţie spre deschidere, confesiune şiacceptare a investigaţiilor, terapiei, etc. - să inspire încredere şi să manifeste siguranţă în ceea ce face,competenţă profesională şi prestanţă. Despre empatie dorim să precizăm că acest procedeu de

transpunere imaginativă în locul altuia, în situaţia altuia pentrua înţelegece simte, ce gîndeşte şi de ce reacţionează în stilul lui, într-o situaţieanume, este extrem de necesar medicului în faza de diagnoză şi pe tot parcursul relaţiei lui cu bolnavul. Adevărata cunoaştere a stării pacientului se poate realiza doar prin “identificarea” de tip freudian cuacesta, situaţie pozitivă sub aspectul informaţional dar riscantă subaspect relaţional. “Identificarea” cu pacientul presupune nu numaiempatie ci şi simpatie, participare emoţională care, dacă poate ficontrolată, aduce un plus de clarificare a situaţiei bolnavului dar poate,

de asemenea, scăpa de sub control aducînd şi alte caracteristici, nedorite,relaţiei medic-bolnav.Uneori relaţia capătă aspect emoţional exagerat, punînd pe cei

doi în situaţii de dependenţă: - fie de tip părinte-copil ; doctorul se identifică cu bolnavuldoptînd un rol paternal, bolnavul regresînd, adesea, la stadii şicomportamente infantile; răspunzănd cerinţelor de rol alemedicului şi propriilor cerinţe de asistenţă şi suport emoţional, bolnavul închide relaţia, aceasta devenind circulară, cu

perspectivă de dezvoltare şi întărire;- fie de tip erotic, heterosexual, adult-adult, cînd între medic şipacient se nasc sentimente durabile de iubire.În aceste situaţii medicul îşi pierde independenţa, riscînd să

greşească în evaluarea situaţiei bolnavului, exagerînd prin multitudineainvestigaţiilor, diversitatea şi chiar inconstanţa şi inconsecvenţatratamentelor aplicate, sau, dorind să rezolve singur totul, ajunge sălimiteze accesul pacientului şi la alte investigaţii sau opinii ale altor specialişti, care ar fi oportune situaţiei.



26

Un aspect mult discutat al relaţiei dintre medic şi bolnav esteaceea a secretului profesional, a informaţiilor pe care medicul le va oferi bolnavului sau celorlalţi despre boală. Excluzînd bolnavul şi familia lui,

care au acces la aceste date, faţă de ceilalti medicul va păstra secretulacestor informaţii care nu vor fi făcute cunoscute decît in cazuri prevăzute de lege, în interesul bolnavului sau dacă unele din ele sînt denatură să-i pericliteze viaţa. De exemplu, dacă în desfăşurareaconsultaţiei medicul sesizează că pacientul depresiv are pulsiuniautolitice, există risc de sinucidere, este obligat să avertizeze pe toţi ceicare-l supraveghează în acest sens chiar dacă aceştia nu sînt din familie.

Se pune apoi problema informării bolnavului şi a familiei lui înlegătură cu boala, mai ales atunci cînd aceasta este gravă. Sînt bolnavi,

anxioşi structural, care preferă să nu ştie totul în legătură cu boala,adevărurile grave anxietîndu-i şi demobilizîndu-i şi mai mult dar sînt şidin cei care vor să cunoască tot adevărul. Logic ar fi ca bolnavul săcunoască cît mai bine situaţia lui, să se mobilizeze în demersurileterapeutice pornind de pe această bază, să i se spună tot ceea ce estelegat de boală, ipostază în care intră majoritatea oamenilor. Celor foarteanxioşi, depresivi, hiperemotivi, poate că ar fi mai bine să nu li se spunătotul, să se omită unele aspecte, să se amîne dezvăluirea lor pînă atuncicînd sînt create condiţii aşa încît, aceste informaţii, să nu agraveze boala,

să nu pericliteze bolnavul. Amintim apoi că, în forme specifice, într -o anumită măsură, datăde sarcinile prevăzute postului şi calificării profesionale, şi alte categoriide personal medical stabilesc, mai ales în perioadele de spitalizare, relaţiicu bolnavul. Mai frecvente şi mai importante prin urmările lor sîntrelaţiile asistenţilor medicali şi ale infirmierilor cu bolnavul. Aceştia participă prin activitatea lor la realizarea relaţiei medic-bolnav, creindcondiţiile de îngrijire directă, de administrare a unor forme de terapie, desupraveghere, de curăţenie şi igienă. Uneori devin agenţi de legătură

între medic şi bolnav, în fazele iniţiale ale relaţiei sau acolo unde mediculeste mai reţinut, mai rece şi mai autoritar, preluînd şi transmiţînd mesaje,stări şi trăiri ale bolnavului.

Considerăm însă că toate aceste aspecte trebuie realizate înconsens, în echipă, sub imediata şi directa coordonare a medicului,condiţii care asigură desfăşurarea unui act medical eficient şi înbeneficiul bolnavului.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE

Evidenţiaţi caracteristicile relaţiei medic-bolnav;



27

Explicaţi situaţiile disfuncţionale ale acestei relaţii; Caracterizaţi atmosfera şi condiţiile din spital şi reacţia

bolnavului la acestea.



28

1.5. SINDROAME PSIHOPATOLOGICE

1.5.1. Personalitate şi sindrom. Personalitatea se dezvoltă prin achiziţie de informaţie şi

structurarea de mecanisme complexe de reglaj şi autoreglaj (ex:mecanismele raţiunii şi logicii specifice inteligenţei sau cele deenergizare, impulsionare, de mobilizare şi direcţionare ale motivaţiei şivoinţei) ce contribuie la eficientizarea adaptării. În cadrul procesului dedezvoltare, prin “jocul” influenţelor ereditare, de mediu şi educaţie, personalitatea câştigă trăsături, seturi comportamentale şi norme specificumane, dar şi caracteristice pentru fiecare persoană.După vârste de 20-25

de ani întâlnim astfel o serie de tipologii relativ stabile şi durabile de personalitate şi, în consecinţă, moduri specifice de adaptare socială.Amintim, fără a insista prea mult, structuri introvertite sau extrovertite,inhibate sau dezinhibate, mature sau imature, labile sau relativ stabile,rigide sau flexibile, cu rezonanţă emoţională crescută sau scăzută etc. Înlimitele foarte largi ale normalităţii, toate acele structuri sau tipologii, caşi modurile corespunzătoare de acţiune sunt foarte bune, bune sausatisfăcătoare ca eficienţă adaptativă. Atâta timp cât permit adaptarea laun nivel minim necesar, chiar dacă sunt mai rigide, mai introvertite sau

mai dizarmonice ele nu pot fi considerate patologice sau invalidante. Eledau doar nota specifică adaptării fiecăruia. De exemplu un introvertit şiinhibit este, de regulă, hipoactiv fiind prea cenzurat, prea orientat pe sineşi pe părerea altora despre sine, prea scrupulos. Un extravertit şidezinhibat este hiperactiv, omniprezent în activităţi, nefăcându-şi probleme din aproape nimic.Solicitările mari şi complexe ale adaptării,mai ales dacă sunt mai neobişnuite şi de durată mai mare, pot provocaînsă o serie de tulburări în funcţionarea sistemului de personalitate şiimplicit a adaptării, pot duce la tulburări psihice de diferite grade de

intensitate şi complexitate.



29

De regulă, orice tulburare psihică se manifestă pe linia trăsăturilor dominante de personalitate. Astfel, dacă structural persoana esteanxioasă, face anxietate, dacă este depresivă face depresie, dacă este

rigidă atitudinal-ideativ face tulburări paranoice etc. Intensitatea,complexitatea şi durata unor asemenea manifestări este dată de coeziuneastructurilor persoanlităţii, de gradul de rezistenţă al acesteia la factoridisturbanţi şi nu în ultimul rând de intensitatea şi durata factorilor stresanţi sau conflictuali şi se manifestă sub trei forme de complexitate şiamplitudine:

- reacţie nevrotică,- stare nevrotică; - boală psihotică.

Criteriile de diagnoză în acest sens sunt cele ce iau în considerare în primul rînd amplitudinea, forţa şi intensitatea manifestărilor, în al doilerînd măsura în care se tulbură comportamentul adaptativ şi, in al treilearînd complexitatea disfuncţiilor, numărul de structuri şi substructuri ale psihicului ce sunt disfuncţionale.

Avem astfel trei tipuri de tulburări psihice considerate dupăintensitatea manifesărilor: - Reacţiile nevrotice care, aşa cum ne siugerează denumirea, sunt doar

răspunsuri episodice cu tentă patologică la situaţii de stres (conflictuale)

mai deosebite, răspunsuri cu durată scurtă (zile sau foarte rar săptămâni)şi care nu afectează în mod sensibil adaptarea. Ele dispar atunci când sereduce sau dispare cauza, fără a lăsa urme. - Nevrozele sunt suferinţe psihice medii ca intensitate şi complexitate

care durează săptămâni, luni sau chiar ani de zile (atunci tind să secronicizeze) care apar ca urmare a unor situaţii de viaţă problematică şisunt favorizate de structuri labile, fragile sau chiar dizarmonice depersonalitate. Din punctul de vedere al criteriilor de mai sus (vezi P.Pichot) nevrozele sunt tulburări:

-minore în planul comportamentului adaptativ, tulburări desprecare bolnavul are conştiinţa caracterului lor morbid;- psihologic comprehensibile (se poate face legătura cauză-efect,pot fi explicate);-reversibile – în sensul revenirii la normal sau aproape de acestpunct, atunci cînd sînt îndeplinite condiţiile (dispariţia cauzelor,terapie eficientă, etc).

- Psihozele sunt boli psihice grave, complexe şi de o mare intensiate şiamplitudine privind manifestările morbide. Pentru că majoritatea

covârşitoare a acestor boli are evoluţie preponderent oscilantă cu



30

perioade de relativă compensare alternând celor cu manifestări patolgicedar cu pierderi sau deteriorări ale activităţii psihice după fiecare episodpatologic, ele sunt boli cronice cu prognostic (rezervat) sau grav. După

criteriile amintite, ele prezintă următoarele caracteristici: - tulburările în plan psihocomportamental sunt majore, profunde: deexemplu în depresia psihotică întîlnim activism redus substanţial,scăderea drastică a poftei de viaţă (refuzul de a trăi, idei şi tentative desuicid – anihilarea instinctului de conservare);

- bolnavul nu are conştiinţa caracterului morbid al simptomelor sale(susţine că el este cel sănătos);

- tulburările nu pot fi explicate, nu se poate face o relaţie clară de tip:cauză-efect, (incomprehensibile);

- tulburările nu sunt reversibile (chiar dacă în manifestarea lor întâlnimperioade de compensare – revenirea la această situaţie decvasinormalitate nu este completă şi de durată).

Pentru că tulburările psihice nu se manifestă doar în limitele unui proces psihic şi nici măcar pe o singură latură a personalităţii (chiar dacăuna din acestea este întotdeauna dominantă) în psihopatologie întâlnimadesea ansamluri de simptoame pe care le numim sindroame, dînd notacaracteristică tulburărilor psihice respective. Denumirea lor este dată delatura personalităţii care este cea mai afectată, deci de simptomul

dominant. Ele se pot manifesta la toate cele trei niveluri de intensitateamintite mai sus dar, de regulă, sunt luate în considerare ca sindroamemai ales la nivelul nevrotic. Aceasta deoarece la primul nivel tulburărilesunt prea puţin ample şi persistente pentru a fi luate în considerare(evidenţă, urmărire a tratamentului, etc) iar la nivel psihotic simptomul sau simptomele dominante sunt atât de puternice şi ample încât chiar dacă mai apar altele de gravitate mai mică acestea nu mai contează subaspectul eficienţei adaptării,ci, eventual, doar în ceea ce priveşte alegereaformelor celor mai potrivite de terapie dintr-o gamă tot mai largă şi

diversificată de substanţe, metode, tehnici, etc.

3.5.2. Sindroame psihopatologicePrincipalele sindroame psihopatologice sunt:Sindromul astenic ce are ca simptom dominant astenia, epuizarea,

deficitul energetic care reduce sensibil activismul, motivaţia, deschidereaşi comunicarea (relaţionarea), însoţit de manifestări (simptome) de ranguldoi (mai uşoare) cum ar fi

-teama, eliniştea, anxietatea, fobiile;

-tristeţea, depresia mai ales când tulburările durează mai mult;



31

-tulburările instinctive: alimentare, ale somnului, deconservare.

Structura de tip asteniform poate să se manifeste cel mai frecvent

ca tip de reacţie cvasiconstant, fără a se deconpensa, uneori ca sindromnevrotic astenic sau, rar, chiar ca psihastenie de intensitate psihotică.Celmai des întâlnim această tulburare psihopatologică în stări de oboseală,de convalescenţă (după alte boli - fizice) sau în debutul altor boli.

Sindromul obsesivo-fobic are în centrul manifesărilor

psihopatologice: anxietatea, teama, frica, fobiile, obsesiile (ca simptomedominante) însoţite de manifestări de rangul doi (simptome secundare)cum ar fi:

- astenia – ca urmare a stării tensionale şi a epuizării nervoase;

- depesia – ca trăire de zădărnicie şi lipsă de speranţă înînsănătoşire. Pentru a înţelege mai bine acest sindrom vom preciza semnificaţia

termenilor amintiţi (ce desemnează simtomele de bază). Frica şi tendinţa de apărare sînt legate direct sau indirect de

teama de eşec, de pedeapsă, de incertitudine etc. Toate acestea suntclasate de psihologi ca emoţii, avînd şi un important rol de energizare şisusţinere a conduitei. Frica este considerată ca un sentiment de neliniştetrăit la gândul unui pericol. Este important să distingem între:

a) frica momentană – legată de anumite situaţii ce apar înmod firesc în viaţa fiecăruia şib) b) frica permanentă ce se transformă în sentiment de perpetuă

insecuritate (anxietate, angoasă), care prin accentuare poatedeveni stare patologică, frică nevrotică. Frica poate determinaatât activizare (fugă, apărare fizică şi psihică), cât şi inhibiţie(scăderea randamentului intelectual, deşi atenţia şi vigilenţacresc).

Frustrarea este starea psihică a celui care este privat de o

satisfacţie legitimă sau care este înşelat în speranţele sale. Consecinţelesunt creşterea tensiunii interioare şi o serie de reacţii specifice. În general,este provocată de existenţa unor obstacole, bar iere, care suntconştientizate ca atare. Barierele pot fi obiective (fenomene naturalesociale) şi subiective (de ordin fizic, de auz, vedere) sau psihic (lipsaaptitudinilor). Indivizii pot avea reacţii foarte diferite în rapor

Stresul este starea de dezechilibru, de nelinişte generalizată carereprezintă o ameninţare la adresa integritătii fizice sau psihice . Poate fi provocat de o mulţime de cauze, începând cu un zgomot puternic, dar

cel mai frecvent de suprasolicitare



32

sau de stări conflictuale. Conflictele apar atunci când, simultan, se nasc tendinţe alternative,

de intensitate relativ egală, ce devin motivaţii incompatibile, ce nu pot fi

simultan realizate. Lewin distinge între:a) conflictul apropiere-apropiere, exemplu, copilul ce ezităîntre două jucării;

b) conflictul evitare-evitare, a te lăsa udat de ploaie sau a aşteptamult timp până să treacă; c) conflictul evitare-apropiere, elevul care stăla televizor cu riscul de a nu-şi termina temele.

Facem apoi distincţia între formele şi nivelurile de intensitate alefricii, astfel:

- teama este trăire adecvată faţă de un stimul cu

semnificaţie amenin-ţătoare, agresivă,distructivă (ex. dacă te aleargă un taur, un câine ţi-e frică);- angoasa – frică putenică, profundă; fenomen complex

fizic, fiziologic şi psihologic, frică mai mult trăită decâtgândită, pe care raţiunea n-o poate controla uşor – (patologică);

- anxietatea – frică fără obiect – frică mai mult gândită decât trăită, (patologică)

- fobia - frică intensă, persistentă, frică patologică de un

obiect precis; de ex.:agorafobie – frică de spaţii largi;thanatofobie – frica de moarte; nosofobie – frica de boli,microbi, etc.

- obsesia – idee şi trăire ce nu poate fi înlăturată şi parazitează conştiinţa (oricât încearcă persoana să scapede ea, revine mereu în minte ca preocuparea cea maiimportantă).

Obsesia se manifestă în grade şi forme diferite ca: - îndoală obsesivă (am făcut bine?; oare este corectă

soluţia?); - idee obsesivă – filozofare obsesivă pe tema aceleiaşi idei;analizarea mintală repetată, din diverse perspective aaceleiaşi idei;

- tendinţe şi acţiuni obsesive (bate în lemn, scuipă în sân,de manieră frecventă);

- ritualuri obsesive, ceremonialuri – de exemplu ideaobsesivă de a nu lăsa cumva robinetul deschis îl face pe bolnav să controleze de foarte multe ori, adesea,

verificările lui luând forma unor ritualuri: numai dacă



33

încerc de 3 ori sau de 5 ori, într-o anumită or dine etc.,“atunci sînt sigur că este închis”; acest aspect reducedrastic disponibilităţile adaptative, foarte mult timp şi

energie fiind consumate cu îndeplinirea acestor ritualuricare, dacă nu sînt executate, încarcă bolnavul cu o staretensională deosebită; de aceea ele sînt îndeplinite tot maiconsecvent, tot mai obsesiv fiind alimentate cu staretensională tot mai puternică, ritualurile fiind singurelemodalităţi prin care bolnavul mai poate reduce anxietatea.

Bolnavii cu manifestări obsesionale au o personalitate cuurătoarele caracteristici de bază:

- tendinţă perseverativă, tendinţa de efectuare a unei

activităţi de mai multe ori în ideea verificării corectitudiniiacesteia (totul pe fondul inerţiei corticale); - epuizare energetică, astenie, f atigabilitate ca urmare a

efortului continuu de a face faţă situaţiilor anxiogene; - vulnerabilitate dată de hipersensibilitatea faţă de stimulii

anxiogeni, structură anxioasă.

Sindromul histeric are în centru o grupare de simptoameemoţionale, motor ii, compotamentale ample, zgomotoase, teatrale vizând

(mai mult sau mai puţin conştient) să impresioneze, să atragă atenţia, sădetermine schimbări de atitudine din partea celorlalţi. S. Freud o numeşte nevroză de conversie în sensul în care o

consideră “descărcare” somatică a unor acumulări psihotensionale produse de stimuli traumatizanţi sau percepuţi ca fiind traumatizanţi. Estemai des întâlnită la femei. Pare a fi o reacţie ce devine, prin învăţare şirepetare, cale obişnuită de a ieşi din situaţii conflictuale; întîlnită lastructurile de personalitate mai labile, instabile şi imature emoţional,fiind, în linii mari, modalitate adaptativă eficientă. Formele patologice

sînt cele care depăşesc normele social acceptate de manifestare în sensulexpus mai sus, cele care capătă aspect critic, sesizabil şi careimpresionează. Mai este denumită şi nevroză pitiatică, pornind de laasemănarea între manifestările histrionice şi cele deteminate detulburările hormonale, în special cele tiroidiene.

Tulburările de personalitate ale histericului sunt: - sugestibilitate, demonstrativitate, teatralism comportamental,- tendinţa de a fi în centrul atenţiei celorlalţi,



34

- imaturitate şi labilitate emoţională; necesitate exagerată de protecţie şi afecţiune, de apreciere şi valorizare (după modelulcopilului, specific acestei vîrste);

- mimetism deosebit – histeria poate îmbrăca, uneori, formaoricărei bolipsihice sau fizice, de exemplu false pareze, mutism,etc.Sindromul afectiv (distimic) are în centrul manifestărilor

tulburări ale timiei (afectivităţii) fie în sensul exacerbării negative(depesie), fie în sens invers (manie).

Depresia – hipertimie negativă, trăire puternică de zădărnicie,inutilitate, devalorizare, deznădejde cu dificultăti sau imposibilitate de proiecţie în viitor, aspect ce impune: inhibiţie, reducerea forţei

motivaţionale şi a activismului, dezangajare, ahedonie. Se asociază cunelinişte, anxietate, astenie iar în fazele avansate cu idei şi acţiuniautolitice. Deseori se reduce drastic relaţionarea şi comunicarea cuceilalţi.

Mania - hipertimie pozitivă, exacerbarea manifestării efective cudezinhibiţie, hiperexcitabilitate, euforie, supraevaluare a personalităţii,exaltare afectivă însoţită de scăderea eficienţei mecanismelor de controlale atenţiei, gândirii, voinţei şi chiar conştiinţei. În formele mai grave semai asociază cu halucinaţii, delir cu temaică diversă dar mai ales tematică

de succes, putere de seducţie, bogăţie. La multe persoane nu întâlnim decât una din forme, fie ceadepresivă (mai frecventă), fie cea maniacală (ceva mai rar) iar, destul defrecvent, amândouă formele într -o alternanţă ciclică (psihoză maniaco-depresivă sau psihoză ciclică).

Structurile de personalitate care nu se decompenasează la nivel psihotic dar se comportă, în limitele acceptate social, prin astfel deschimbări ale registrului emoţional, se numesc cicloide iar manifestărilelor episodice, marginale, ciclotimie.

Sindromul confuzional (“confuzia mintală”) – are dreptmanifestare de bază tulburarea stării de conştiinţă de la simplaîngustare, obtuzie pînă la inconştienţă). Viaţa psihică devine neclară,nelămurită, imprecisă, nedesluşită. Sunt mai multe grade de tulburare aconştiinţei, astfel:

a) Starea de obtuzie – ridicarea pragurilor senzoriale, diminuarearecepţiei senzoriale, dificultţi asociative, scăderea supleţei şi mobilităţiiideative – dificultatea de a formula idei.



35

b) Starea de hebetudine – detaşarea de realitate, perplexitate,indiferenţa faţă de situaţia pe care n-o mai poate controla, este scos dinsituaţie.

c) Starea de torpoare – indiferentism, apatie, somnolenţă,dezorientare.d)Starea de obnubilare – reducerea tonusului funcţional al

psihicului, dezorientare, răspunsuri neclare la excitanţii mai slabi, bradipsihie şi bradikinezie accentuate.

e) Starea de stupoare – confuzională, cu grad accentuat detulburare: bolnavul nu mai răspunde la întrebări, este rupt de mediu, numai reacţionează la stimuli (decât la cei foarte puternici, şi la aceştia,slab, inadecvat).

f) Starea de sopor – somnolenţă accentuată, inactivism total,pierderea controlului cu lumea în totalitate.g) Starea comatoasă – pierderea completă a conştiinţei –

apsihism, disoluţia progresivă sau bruscă a funcţiilor de relaţie.

Tulburări calitative ale conştiinţei: Starea delirantă – dezorientare spaţiu – timp, tulburări

perceptive, halucinaţii. Starea oneroidă – infiltrarea construcţiilor visului în gândirea

vigilă (H.Ey) amestec de real cu ireal, cu imaginar, dezorientare,confuzie, reminiscenţe halucinatorii. Starea amentivă – alterarea conştiinţei propriului Eu, gândire

incoerentă, dezorientare totală, agitaţie psihomotorie Starea crepusculară – alterarea reflecţiei senzoriale cu păstrarea

automatismelor motorii.Sindromul confuzional este întâlnit în majoritatea bolilor psihice

grave, în psihoze, mai ales în cele de natură toxică sau infecţioasă sau înboli neurologice degeneative etc

Sindromul halucinator-delirant - un grup polimorf şi complexde tulburări psihice grave ce au ca manifestări de bază tulburări ale

gândirii, percepţiei şi în final a întregii persoanlităţi sub formă de idei

delirante, deliruri sistematizate sau nesistematizate, haotice, fără legăturălogică între ideile care compun delirul, însoţite de regulă de halucinaţii.

Explicaţie: – idei delirante – idei care exprimă deformat realitatea,idei

limpezi, inteligibile, pe fond de claritate a conştiinţei; în jurul lor se



36

structurează şi se subordonează toate celelalte idei, formînd în timp un felde sistem de judecăţi coerent, organizat, logic argumentat dar rupt derealitate şi necorespunzînd acesteia.

De exemplu delirul de grandoare (prezent într-o anumită măsurăla toţi liderii paranoici, la toţi dictatorii) este un sistem de gîndire şiautoapreciere logic, organizat în jurul ideii delirante, false, că el este celmai inteligent, corect şi potrivit pentru acea funcţie, nimeni altcineva nu poate să-l egaleze. De regulă ideile delirante ale paranoicului nu aucaracter halucinator decît în fazele de decompensare psihotică şi maiales acolo unde întîlnim şi un proces deteriorativ. Delirurile etilicului saucele din schizofrenie sînt halucinatorii.

- halucinaţii – prcepţii fără obiect dar de a cărui realitate (a

obiectului) subiectul este convins; acestea alimentează ideile delirante, lesusţin ca suport imagistic, dîndu-le totodată aspect de bizar, absurd,fantastic.

Dacă luăm în considerare încărcătura afectiv-emoţionalădeosebită, uneori inadecvată, a acestor manifestări patologice,impulsurile, tendinţele şi mai ales comportamentele (şi ele inadecvate,ample, zgomotoase, contradictorii, agresive) putem să ne imaginămrăsunetul, impactul bolilor psihice pentru bolnav dar şi pentru societate, putem să ne explicăm impresia şi atitudinea aproape generală (fără să o şi

acceptăm) de neînţelegere, teamă, rejecţie, intoleranţă . Trebuie să ştimcă aceste atitudini ( ale noastre, a celor sănătoşi) şi comportamentele cederivă din ele sînt una din cauzele ce agravează starea de suferinţă psihică, reduce eficienţa terapiei, creşte rata recidivelor, face extrem dedificilă inserţia sau reinserţia socială a bolnavului psihic. Lipsa de cultură psihologică sau precaritatea ei, lipsa exerciţiului de comunicareempatică, supeficialitatea cu care privim, adesea, problemele aproapelui,lipsa ori fragilitatea solidarităţii interumane întreţin această situaţie încare, în ultimă instanţă, se agravează atît suferinţa bolnavului cît şi a

noastră, suportînd costuri tot mai mari şi de natură materială dar şispirituală.

3.5.3. Relaţia endogen – exogen în determinismul bolii psihiceÎntr-o altă ordine de idei prezentăm bolile psihice, după criteriul

etiologiei şi al procesualităţii specifice, după cum urmează a) Psihopatiile şi stările psihopatice ca tulburări de dezvoltare

dizarmonică a personalităţii, cu precădere a palierului caracterial-valoric.Termenul de psihopatie îşi are originea în limba greacă, unde psyche –

înseamnă suflet, iar patos – înseamnă boală. Psihopatia reprezintă o boală



37

care se caracterizează prin dezechilibru şi tulburări de comportament cutentă antisocială. Tulburarea se numeşte, mai nou “personalitateantisocială” scoţându-se în evidenţă aspectul de dezvoltare anormală a

personalităţii şi mai ales a structurilor ei motivaţionale, de voinţă şicaracteriale care determină frecvent situarea persoanei în afara legilorsocio-morale. Atunci când asemenea comportamente apar cu regularitatela persoane având afectate structurile neurofiziologice aflate la baza psihicului (structurile S.N.C.) vorbim de tulburări psihopatoide. Se mainumeşte şi anomalie caracterială a personalităţii sau caracteriopatie,deoarece subiecţii psihopaţi se caracterizează în special prin abolireasimţului moral. Personalitatea psihopatică are următoarele trăsături:instabilitate afectivă, superficialitate emoţională şi relaţională,

impulsivitate, absenţa sau slăbirea reacţiilor la imperativele sociale,nucleu caracterial deformat (amoralitate, inadaptabilitate, plăcerea de aface rău, încăpăţânare, tendinţe către minciună, furt, piromanie,excrocherie şi unele tendinţe spre homicid, tendinţe spre toxicomanieetc.).

b) Psihogeniile (psihozele reactive şi nevrozele) ca boli cuetiologie predominant externă. Ele constituie un grup polimorf deafecţiuni nevrotice şi psihotice, în al căror deteminism multifactorialintervin ca factori etiologici principali traumele psihice, iar apariţia şi

evoluţia lor este influenţată atât de factori somatici favorizanţi, cât şifactori genetici prediaspozanţi. Psihogeniile nu trebuie înţelese doar ca unsimplu efect sau ecou al acţiunii unor evenimente care depăşesc la unmoment dat capacităţile de adaptare ale individului, ci ca o întreagărestructurare afectivo-atitudinală, în al căror determinism un rolimportant îl au particularităţile psihice premorbide ale individului.

c) Endogeniile, bolile psihice endogene, cu determinism predominant genetic, predispozant, aşa cum sunt schizofrenia, psihozamaniaco-depresivă şi în general psihozele afective

Endogen este un termen ce ne sugerează originea internă adisfuncţiilor (din sfera propr ie organică, cu determinism geneticmanifestat ca predispoziţie, ca vulnerabilitate), opus exogenului, cecaracterizează stimulaţiile sau cauzele venite din mediul extern.

Schizofrenia este o psihoză endogenă caracterizată prin disocierea personalităţii. În multitudinea de forme clinice, sindromul fundamental aldisociaţiei, care poate fi halucinator -delirant, constituie sistemul dereferinţă şi identificare.

Etiologia este o ramură a medicinii care studiază cauzele bolilor

şi factorii care influenţează apariţia diverselor boli.



38

3.5.4. Relaţia psihic-somatic (organic) în etiologia

tulburărilor psihice

Tulburări psihice notabile se pot produce şi pe fondul unor afecţiuni organice ale creierului, aşa cum ar fi: a) tulburări psihice de origine infecţioasă (psihozele infecţioase); b) tulburări psihice de origine toxică (de exemplu etilismulcronic);c) tulburări psihice legate de traumatisme cranio-cerebrale; d)tulburări psihice determinate de accidente vasculare cerebrale,tumori, tulburări psiho-comportamentale circumscriseoligofrenilor (nedezvoltării structurilor S.N.C, aşa numitele

encefalopatii. Trebuie să precizăm că, în aceste situaţii, apar disfuncţii ale dezvoltării (encefalopatii) produse de factori de mediu nocivi ceacţionează în perioadele de intensă dezvoltare, cele timpurii mai ales,deteriorări ale S.N.C. produse tot de factori de mediu (toxici, traumatici,deteriorativi) şi care acţionează după ce structurile S.N.C. au fostformate, deci în perioade care urmează copilăriei şi adolescenţei. Înaceste cazuri nu putem invoca acţiunea factorilor genetici, nu putemvorbi despre aspecte de endogenie.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Explicaţi raportul endogen-exogen în etiologia bolii psihice. Explicaţi relaţia organic-anorganic în determinismul bolii

psihice Diferenţiaţi, după criteriile specifice, sindroamele

psihiopatologice



39

3.6.PSIHOSOMATICA

3.6.1. Orientarea psihosomatică în medicină Psihosomatica este o concepţie în medicină conform căreia omul

bolnav trebuie privit, abordat şi tratat integral, în unitatea lui bio- psihologică, ştiut fiind faptul că, pe de o parte, psihotraumele, stresul,stările conflictuale pot determina tulburări organice(care se pot croniciza)iar pe de altă parte, disfuncţiile şi bolile organice au un puternic răsunet psihic(ce poate continua chiar şi după remedierea sau ameliorarea boliiorganice). Unitatea somato- psihică sau psiho-somatică a fiinţei umaneeste de fapt unul din principiile fundamentale ale medicinii, psihologiei în

general şi psihologiei medicale în special. Ca abordare sistematică şisusţinută, psihosomatica este o orientare relativ nouă(psihologia înansamblu dar mai ales cea medicală sunt ştiinţe relativ noi) dar, ca idee şichiar sub aspect practic, episodic, este foarte veche,

Astfel, Hipocrate afirma, la timpul său, că boala somatică areîntotdeauna şi cauze psihice iar manifestările şi urmările ei sunt şi denatură psihică, intuind valenţele terapeutice ale psihoterapiei.

Galenus postula, prin tipologia temperamentelă, devenită clasicăşi modernă, că resorturile psihicului uman sînt de natură umorală, că

starea psihică poate fi influenţată de starea organismului, prin dietă, prinregimul de viaţă, accentuînd asupra viziunii somatopsihice.

Mai tîrziu, î n epoca luminilor,Tissot evidenţia “influenţa pasiunilor sufletului în maladii” şi în corectarea lor, întărind afirmaţiileanticilor.

Cabanis, Pinel, Esquirol şi alţii revin asupra acestor idei, în perioada consolidării ştiinţelor medicale, biologice şi sociale(şi astructurării psihologiei ca ştiinţă), evidenţiind influenţele “moralului”asupra fizicului, somaticului.

Dar numai după studiile lui Pavlov şi Bîkov care au fundamentatmecanismele neurofiziologiei(“medicina cortico-viscerală”), pot fiexplicate ştiinţific şi cauzal acele determinisme psihosomatice sausomatopsihice şi unitatea şi integralitatea omului, atît în stare normală cîtşi în stare de boală.

Răspunsul integral(somatic şi psihic) la boală a fost apoi abordatde psihanaliză, de autori ca Freud, Delay, Alexander, etc. Pornind de ladinamica psihicului, asigurată de conflictele inconştientului(nivel bazal,neuro-psiho-fiziologic al psihicului), la simptome sau mecanisme de

apărare(conversia isterică), susţin condiţionarea în dublu sens, organo-



40

psihic, şi psiho-organic, în patologie. Au formulat apoi o serie de teorii privind specificitatea nevrozei determinată de specificitateaconflictului(aspect ce nu s-a verificat ştiinţific), sau privind tipul de

personalitate vulnerabil la anumite f orme de boală fizică sau/şi psihică(aspect verificat parţial şi în curs de verificare). Majoritatea autorilor în acest domeniu sunt de acord că viziunea

integrală asupra omului este singura în măsură să ne asigure condiţiaminimală şi obligatorie pentru a inţelege manifestările lui în registrulnormal dar mai ales în patologie. Concepţia psihosomatică în medicină,după opinia lui Iamandescu(1995), are următoarele 5 trăsături de bază:

a) este holistică, adică integrală şi integrativă, vizînd unitateasomato- psihică;

b) poartă pecetea influenţei sociale(integrarea în structurilepsihicului, într-un mod subiectiv a influenţelor sociale); c) este ştiinţifică, bazată pe observaţii clinice, studii

experimentale, etc;d) evidenţiază o dublă vulnerabilitate la stres a bolnavilor

psihosomatici: psihică şi de organ;e) scoate în evidenţă, stresul psihic drept factor de risc major

sau sumativ, în patogeneză Stresul, în general, este definit(Selye,1957) ca acţiune externă

de suprasolicitare a unor agenţi agresori diverşi, fizici(traume),chimici(substanţe nocive), biologici(infecţii), psihici(conflicte, psihotraume), etc, în măsură să producă modificări morfofuncţionale,endocrine dar şi la nivelul altor organe. Este o formă nespecifică derăspuns a întregului organism(neuro-endocrino-vegetativă), atît laacţiunea unor agenţi stresori externi cît şi interni(o boală cronică, unhandicap pot fi factori stresanţi).

Stresul psihic(M.Golu,1972), este “o stare de tensiune, încordareşi disconfort” generată de stimuli afectogeni cu semnificaţie

ameninţătoare, “negativă, de frustrare sau reprimare” a unor trebuinţe,aspiraţii sau de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor problemeadaptative. Vulnerabilitatea la stres este dată de fragilitatea unor structuri psiho-fiziologice, de unele caracteristici cum ar fi: anxietatea,labilitatea emoţională, rigiditatea , lentoarea ideativă, perseverativitatea,interpretativitatea, impulsivitatea, agresivitatea, etc, in linii mari,asemănătoare cu indicatorii predispoziţionali pentru nevroze, tulburăripsihosomatice, etc.



41

3.6.2. Tulburările psihosomatice Acestea reprezintă “modificări ample şi durabile ale proceselor

fiziologice” sub acţiunea unor factori conflictuali, stresanţi. După Weiss,

pentru a fi considerate tulburări psihosomatice, orice disfuncţie sau boalătrebuie să răspundă la trei criterii:1) incidenţa unor evenimente suficient de stresante pentru a le

genera;2) verificarea acestui efect patogen al acestor tipuri de stresori şi

la alte persoane;3) posibilitatea stabilirii unei legături de cauzalitate între un

anumit tip de stresor şi anumite simptome somatice. Mecanismul producerii acestor boli funcţionează la nivelul

S.N.C. şi constă în codificări ale diferitelor stări tensionale nervoase, deorigine psihologică (experienţe de viaţă traumatice, stări conflictualeinterpersonale,etc) în simptome şi tulburări somatice. Ele apar episodic laomul sănătos, sînt predominant funcţionale(deci reversibile), mai ales înfazele iniţiale dar, pe măsura reiterării, lasă urme tot mai vizibile,producînd leziuni, devenind predominant organice, acest procesrealizîndu-se după schema: tulburare neuropsihică tulburare

funcţională alterare organică, (după Athanasiu,1998). Viscerocorticalizarea se produce pornind de la şi bazîndu-se pe

legi ale neurofiziologiei, ale reflexelor condiţionate astfel: -semnalele inreoceptive(senzaţii) ajung la creier; -scoarţa le compară cu nişte modele de funcţionare normală a

viscerelor;-cînd apar şi se repetă salve de senzaţii semnalînd disfuncţia,

suferinţa viscerală, scoarţa declanşează alarma cu rol homeostazic; se punîn funcţiune mecanisme de reechilibrare, compensatorii, formîndu-se prinrepetiţie reflexe condiţionate în acest sens; acestea sunt legăturiviscerocorticale patologice;

-deseori, chiar după vindecarea chirurgicală a unei astfel de boli(ulcer, de ex), se păstrează încă mult timp reflexul viscerocorticalpatologic la care scoarţa reacţionează prin aceleaşi mecanisme ca şi înstadiul de boală, trimite comenzi de reechilibrare, de compensare,declanşînd astfel simptomele bolii gastrice – acţionează în detrimentulstării de sănătate a persoanei, acest aspect fiind denumitviscerocorticalizare.

Athanasiu consideră că acest fenomen ar putea explicaipohondria(boala închipuită) ca pe un lanţ de reflexe condiţionate

interoceptive fixate, corticalizate



42

Corticovisceralizarea se poate explica tot pe baza unor reflexecondiţionate, cortico-viscerale, avînd punctul de pornire, stimululdeclanşator, la nivelul scoarţei, sub forma unei emoţii, stări tensionale,

care dereglează activitatea nervoasă superioară ducînd la activitateahaotică a centrilor vegetativi subcoricali; aceşti centri declanşeazăcomenzi eronate tulburînd efectiv funcţionarea viscerelor;semnalele(senzaţiile interoceptive)de suferinţă venite de la nivel visceral, prin repetiţie, susţinută de teamă(starea de alarmă declanşată detulburarea viscerală), devin reflexe condiţionate patologice, fixate,scoarţa nemaireuşind să reechilibreze organismul, cel puţin episodic;acesta ar putea fi mecanismul visceralizării semnalelor corticale – corticovisceralizarea.

Putem enumera în categoria bolilor psihosomatice următoarele: 1) majoritatea bolillor digestive – hiperaciditate gastrică, pirozis,epigastrealgii, în fazale incipiente, apoi ulcerele gastro-duodenale, colitele, etc;

2) mare parte din bolile cardio-vasculare – hipertensiuneaarterială psihogenă, tahicardia paroxistică, coronaropatii,cardiopatii, etc;

3) cea mai mare parte a tulburărilor endocrine – hiper şihipotiroidism, hipo sau hipersecreţii ale tuturor celorlalte

glande cu secreţie internă; 4) alergiile, astmul bronşic, boli reumatice, cutanate, etc.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Evidenţiaţi argumentele pentru o viziune psihosomatică în

medicină; Exemplificaţi boli psihosomatice; Explicaţi mecanismele bolilor psihosomatice.



43

3.7. PSIHOLOGIA MEDICALĂ A VÎRSTELOR ŞISEXELOR3.7.1. Psihologia medicală a vîrstelor

Se ştie că personalitatea umană se realizează ca existenţă bio -psiho-socială de-a lungul unui proces de durată şi extrem de complex dedezvoltare. Complex pe linia fiecărei caracteristici amintite, biologică, psihică şi socială, complex şi prin multiplele interacţionări întreacestea.Dezvoltarea biologică se constituie, în mare măsură, dreptcondiţie şi suport pentru dezvoltarea psihică şi socială, mai ales încopilărie, când ritmurile acestor forme de dezvoltare sunt accelerate. Lamaturitate,deşi dezvoltarea fizică este foarte lentă, cea psihică şi socialăcontinuă să fie accelerată, apărând o mai mare independenţă întreaspectele fizice şi cele psiho-sociale.

Dezvoltarea omului este constituită dintr -o serie de transformăricantitative şi calitative, achiziţie de informaţie dar şi de abilităţi şiinstrumente de adaptare la mediu (vezi: abilităţi şi forţe motrice;capacităţi intelectuale motivaţionale, volitive, caracteriale etc.). Procesul

dezvoltării are întotdeauna sens ascendent, evidenţiat prin creşterea de lao etapă la alta a competenţei persoanei, prin optimizarea mecanismelor adaptative.

Factorii de bază ai dezvoltării (bio-psiho-sociale) a omului sunt:ereditatea, mediul şi educaţia.

Ereditatea este dată de totalitatea caracteristicilor genetice(genotipul), totalitatea genelor ca program transmis de părinţi urmaşilor, program ce controlează o serie de caracteristici fizice, fiziologice şi chiar psiho-comportamentale (ex. : greutatea şi înălţimea corpului, culoarea

ochilor, grupele sanguine, tipul temperamental, reflexe necondiţionate,trebuinţele bazale etc.). Este primul factor ce acţionează în ordinetemporală şi constituie premisa absolut necesară pentru celelalte aspecteale dezvoltării. Să ne imaginăm un nou născut fără trebuinţe biologice(alimentare, de exemplu). Nu s-ar hrăni şi în scurt timp ar muri. Dacăapar orice fel de disfuncţii sau alterări ale acestui factor, dezvoltarea este periclitată sau chiar se opreşte (ex. în boala Down – apariţia unuicromozom în plus la perechea 21, duce la dezvoltarea întârziată,anormală mai ales din punct de vedere mental dar şi fizic – aspectul

mongoloid).



44

Mediul ca factor al dezvoltării acţionează imediat după concepţie(imediat după ce primul factor declanşează dezvoltarea) şi cuprinde toateaspectele mediului natural, social, cultural în care se dezvoltă fiinţa

umană. El furnizează “materialul de construcţie” (P. Golu) şi, prinurmare, poate acţiona ca factor favorizant (dacă aspectele menţionate maisus sunt consistente) sau ca factor defavorizant. Exemple sunt acei copii-lup găsiţi în pădure după ce, încă de la naştere au trăit şi s-au dezvoltat înacele condiţii. Ei nu au caracteristici psiho-umane tocmai pentru că,lipsind influenţele de mediu specific uman, au fost forţaţi să se dezvolte într-un mediu specific animalelor sălbatice, preluînd prin mecanisme deimitaţie comportamente specifice acestora.

Educaţia reprezintă un sistem complex de acţiuni sau demersuri

de influenţare conştientă direcţionată, organizată, ştiinţifică a dezvoltăriifiinţei umane. Educaţia începe imediat după naşere , durează toată viaţa şi este

un proces în care intervin, pe rând, dar şi împreună, familia, şcoala,grupul social etc.

Aceşti factori sunt la fel de importanţi, lipsa oricăruia tulburândsau chiar anulând procesul dezvoltării. Educaţia poate corecta o parte dinneajunsurile celorlalţi doi factori, ea devenind în acest sens factor compensator, terapeutic-recuperativ. Privind rolul fiecăruia din aceşti

factori, M. Zlate spunea că “dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate,îşi extrage conţinutul din datele furnizate de mediul socio-cultural şi este

dirijată de educaţie.” Dezvoltarea umană nu este uniformă, liniară şi nici continuă ci,

dimpotrivă, neliniară, în salturi, discontinuă, cu stagnări şi mici regresiidar cu rezultantă ascendentă. Acest fapt a dus la conturarea unor etape, perioade sau cicluri ale dezvoltării şi, implicit, ale vieţii, perioade cuspecificitate, privind următoarele aspecte:

- ritmurile dezvoltării (în copilărie sunt foarte rapide şi scad în

rapiditate pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul naşterii); - apariţia unor caracteristici fizice (ex.: dentiţia, caracterelesexuale etc.) sau a unor abiliăţi psiho-motrice şi apoi psihice (ex.:mersul, apucatul, limbajul, gândirea abstractă, conştiinţa,identificarea de sine etc.);- tipurile acvităţii (jocul în copilărie, învăţarea în copilărie şiadolescenţă, producţia şi creaţia la maturitate); - rolurile sociale (de elev, de îndrăgostit, de soţ, de muncitor etc.);



45

- dinamica specifică (mai accentuată în tinereţe, mai scăzută lamaturitate şi bătrâneţe); - tulburări specifice de adaptare - inadapabil sau greu adaptabil

la serviciu, în armată, la şcoală, etc;- boli şi suferinţe specifice, receptivitate şi reactivitate specifică

la boală.Insistând ceva mai mult pe această ultimă idee, putem evidenţia

succint caracteristicile psiho-sociale ale principalelor stadii ale vieţiiomului. În general, se acceptă următoarea etapizare (ciclicitate) şisubetapizare a vieţii omului:

a) Copilăria (0 – 20 ani) cu etapele mai importante:- sugar, (inclusivembriogeneza);(0-1an)

- antepreşcolar şi preşcolar (1 - 7 ani)-(prima şi a douacopilărie); - şcolarul mic-(7 – 10 ani)-(a treia copilărie); - şcolarul mijlociu-(puberul) (11 – 14 ani)-(pubertatea);- şcolarul mare-(adolescentul)(15 – 18 / 20 ani)-(adolescenţa);

b) – Tinereţea (20 – 35 ani)c) – Perioada adultă, maturitatea ( 35-65 de ani);

d) – Bătrâneţea (peste 65 ani).

a) Copilăria este perioada cu cel mai susţinut ritm de dezvoltare,când se formează cele mai importante structuri psihico-motrice şi apoi predominant psihice şi psihocomportamentale şi acţionale, care servesc laadapare. Acum se pun bazele cunoaşterii prin achiziţia de informaţie şistructurarea în acelaşi timp a mecanismelor de operare perceptivă,reprezentativă ideativă, imaginativă, mnezică etc. (adică structurileintelectului). Acum se formează şi dezvoltă mijloacele de comunicare şirelaţionare (limbaj), cele de suport şi activare (afectivitate, motivaţie,voinţă) ce vor sta la baza structurilor personalităţii. În această perioadă (şi

mai ales în a doua jumătate a acesteia) se structurează şi perfecţioneazămecanismele de control ale conduitei, cele ce reglează întreaga activitate,structurile superioare ale afectivităţii motrice (vezi sentimentele,aspiraţiile, convingerile etc.) şi voinţei, ale conştiinţei morale şi valorilecaracteriale ce duc la crearea condiţiilor realei identificări de sine şiafirmării sociale.

Ritmul extrem de accelerat al dezvoltării şi multitudinea destructuri ce se formează acum dau, în acelaşi timp, o caracteristică defragilitate acestei perioade. Aceasta în sensul că, orice factor disturbator



46

sau nociv ce intervine, are şanse mari să lase urme în procesul dezvoltăriiulterioare, şi că există o anumită sensibilitate la boli.

Întâlnim, mai des, în această perioadă, în afara “bolilor copilăriei”

(rujeolă, rubeolă, tuse convulsivă etc.) următoarele boli, suferinţe sautulburări: 1) Tulburările de dezvoltare – fizică (nanism, giganism pe fond dinamic sau metabolic; cifoze,

lordoze, scolioze) multe din ele favorizate şi de poziţii incomode în bancă, ghiozdane prea grele ce solicită neuniform sistemul osteo-muscular al copilului.

- psihică (întârzieri sau chiar opriri în dezvoltarea unor procese,funcţii sau structuri mai complexe), ex.: - întârzierile în dezvoltarea

mintală, a limbajului, autismului infantil, a afectivităţii, motivaţiei şivoinţei ce vor genera tulburări de comportament, de adaptare şcolară şisocială, dezvoltări dizarmonice de personalitate etc.

Tulburările nevrotice din pubertate şi adolescenţă, tulburări cu puternică coloratură vegetativă, transpiraţii, ameţeli, lipotimii, dureri deoase etc. Apar, de asemenea, tulburări neurastenice manifestate fie prinhiperexcitabilitate şi nelinişte, fie prin oboseală şi activism redus.

2) Reactivitate specifică la mediul social şi la boală. Apar reacţiide inadaptare la cerinţele (uneori prea mari şi implacabile) mediului

familial, şcolar, social, manifestate prin minciună, fugă, vagabondaj,nesupunere, demonstrativitate, opozitivism, şi acestea mai ales la puberate. Uneori aceste manifestări capătă forme conversive (după teorialui Freud) şi se manifestă ca eunrezis nocturn sau chiar diurn (şi chiar caencomprezis) ca reacţie de anxietate proximală diurnă sau chiar nocturnă(pavoar nocturn) sau în pubertate şi adolescenţă ca reacţie depresivă cutoate riscurile legate de aceasta. Pubertatea prin excelenţă esteconsiderată perioada de criză şi prin multitudinea, viteza şi amploareaschimbărilor (copilul se transformă în mare măsură în adult), dar şi prin

riscurile şi frecvenţa crescută a reacţiilor şi manifestărilor inadaptative.Perioada cu cea mai mare frecvenţă de independentizare şi, prin urmare,de găsirea unei identităţi (E. Erikson), atunci când încă nu sunt createtoate condiţiile pentru acest demers (vezi persistenţa imaturităţiiemoţionale, impulsivitatea menţinută şi de o încărcătură hormonală fărăprecedent), duce adesea la confuzia rolurilor sociale specifice, şi deci lainadaptare.

Apar şi primele manifestări depresive ţinând de sentimente deinferioritate, şi primele idei de sinucidere în contextul trăirilor depresive,

dar şi ca posibile unice soluţii la dificultăţile vieţii.



47

Dar pentru că, în acest ciclu al vieţii, copilul este încă insuficientmaturizat, este în mare măsură dependent de adult, trăieşte intenssentimente de insecuritate, are o reactivitate specifică la toate aceste

situaţii de impas existenţial (inclusiv la boală). Cel mai adesea, reacţia este una de teamă, nelinişte, anxietate,neînţelegând satisfăcător situaţia sau simţind realmente (mai ales însituaţiile de boală) fragilitatea propriei personalităţi în faţa unui obstacolatât de ameninţător.

Poate dezvolta însă şi reacţii de indiferenţă, nepăsare sau chiar negare a bolii sau chiar demisie (fuga din situaţie prin reacţii impulsive,histerice sau antolitice).

În toate aceste manifestări ale copilului (şi în multe altele) este

absolută nevoie de intervenţia adultului care să anihileze, elimine saumăcar să diminueze impactul boli asupra acestuia.

b) Tinereţea este prima perioadă mare (ciclu) în care se produce oreală echilibrare şi maturizare a structurilor personalităţii după ceacestea s-au dezvoltat şi perfecţionat în ciclu precedent.

Este perioada de reală inserţie socio- productivă, când se formeazăstatusuri şi identităţi specifice: subidentităţile socială, maritală, parentală, profesională. Se câştigă independenţa socio-economică. Dacă toate

etapele perioadei precedente au decurs bine atunci, conform lui Erikson,tânărul ajunge să-şi creeze reale situaţii de intimitate, de corectărelaţionare cu ceilalţi şi nu de izolare, de eşuare în ceea ce priveşterealizarea.

Având în vedere aceste aspecte, ce duc în ultimă instanţă laautoevaluare pozitivă, tânărul trăieşte sentimente de siguranţă, putere,forţă, acestea făcându-l mai puţin vulnerabil era decât în ciclu anterior,mai sigur pe sine şi pe forţele sale, mult mai bine pregătit pentru lupta cuviaţa.

Rezistenţa la boli este şi ea ceva mai ridicată comparativ şi cuciclul precedent, dar şi cu cele ce vor urma. Dacă, totuşi, apar (şi existăîn mod normal anumite suferinţe acute, pasagere, ex.: viroze, gripe,suferinţe gastro-duodenale, etc.) atitudinea faţă de ele este de cele maimulte ori una de cooperare hotărâtă la tratarea lor fără prea mareîncărcătură de teamă, nelinişte, îngrijorare, considerând că are suficienteresurse de refacere. Pot să apară şi atitudini de neglijare sau negare asuferinţelor dar, de regulă nu puternic, şi doar până când acestea devinrealmente supărătoare. Faţă de bolile cronice, mult mai rare decât în orice

alt ciclu al vieţii, atitudinile sunt aproape cele clasice: fie cu oarecare



48

indiferentism (crezând că pot face faţă fie cu îngrijorare, teamă, neliniştemai accentuată chiar decât la bătrâneţe, pornind de la raţionamentul(încărcat emoţional) că dacă de la această vârstă apar asemenea probleme

serioase, atunci ce pot să mai spere pentru viitorul ceva mai îndepărtat).

c) Perioada adultă, maturitatea (35 – 65 ani) este o perioadărelativ stabilă şi fără prea mari manifestări de inadaptare sau suferinţă.Subidentităţile: maritală, parentală, profesională, câştigate din ciclul precedent, ţin omul bine ancorat în realitatea de zi cu zi. Nu putemevidenţia aspecte prea diferite, decât eventual legate de spiritul acesteietape, şi anume 45 – 55 ani la femei – menopauză şi 55 – 65 ani la bărbaţi – andropauza. Aceste schimbări hormonale produc deseori

tulburări cel puţin la fel de ample şi diverse ca şi la pubertate. Atuncicauza era încărcătura hormonală puternică, acum, dimpotrivă, reducerea până la dispariţie a aportului acestui subsistem al organismului cu efectenergizant, dinamizator. Procesele de “călduri” alternând cu “frisoane”,irascibilitatea, labilitatea emoţională accentuată, tulburările de somn,neliniştea, anxietatea, fatigabilitatea şi chiar depresia constituie tabloulmanifestării tulburărilor climacteriului, aşa cum mai sunt denumite acestesuferinţe. De multe ori, după instalare, acestea duc la certuri, discuţii şiconflicte intrafamiliare, adevărate ”crize” familiare. Mai dese, mai ample

şi mai timpurii la femei, mai târzii şi ceva mai intense la bărbat ele potduce până la disoluţia familiei. Cei mai mulţi oameni aflaţi în asemeneaipostaze, argumentează comportamentele lor ca fiind urmarea (realizării)înţelegerii efemerităţii veţii, a pierderii virilităţii şi satisfacţiei vieţiisexuale şi, în aceste condiţii, încercarea de a o lua de la capăt într -un altparteneriat.

Atitudinea faţă de boală se radicalizează tot în acest sfârşit deetapă când, aşa cum s-a specificat, scad resursele vitale ale organismului,inclusiv cele ce ţin de imunitate, ca şi cele ce ţin de echilibrul psihic.

Când se apropie sau chiar soseşte şi pensionarea, se schimbă şimai mult, pentru că se mai pierde o subidentitate – cea profesională. Dacă până acum persoana s-a realizat cât de cât, în conformitate cu aspiraţiile,atunci are toate şansele să se echilibreze, deşi a tecut prin crizaclimacteriului, să câştige şi subidentitate mai bună, să trăiască sentimentede satisfacţie şi mulţumire. Dacă nu (vezi Erikson), atunci trăieşte cel maiai adesea sentimente de disperare, pentru că înţelege foarte bine că numai are nici o şansă să realizeze ceea ce n-a reuşit până acum.

Lipsa activităţii la o mare parte a pensionarilor, favorizează

apariţia unor judecăţi autoapreciative de inutilitate, de devalorizare,



49

asociate cu sentimente de zădărnicie şi eşec existenţial, toate acestea fiindmanifestări ale unor depresii cu mare risc sinucidar.

Este necesară intervenţia empativă şi terapeutică a familiei,

comunităţii, serviciilor de asistenţă sanitată şi socială etc.

d) Bătrâneţea (peste 65 de ani) în sine nu este o boală dar, prinerodarea tuturor subsistemelor biologice, cât şi psihice, bolile, suferinţelede diverse tipuri se manifestă tot mai des şi tot mai amplu şi vizibil,asociind această etapă de vârstă cu suferinţa. Realitatea ne demonstreazăcă, în ciuda unor excepţii, destul de multe, majoritatea persoanelor laaceastă vârstă, au mult mai multe suferinţe decât în perioadele precedente. Notăm ca aspecte generale şi definitorii pentru această etapă:

1) În plan biologic – Instituirea tuturor subsistemelor, şi căderea sensibilă a eficienţeiadaptative a organismului (ex.: artrozele, osteoporoza – limiteazăsubstanţal mişcarea, crează condiţii pentru fracturi şi alte tipuri desuferinţe). - Reducerea substanţială a suportului hormonal; dizrinii ce scadbaza bio-energetică (ex.: dispariţia secreţiei gonadice la bărbatdupă instalarea andropauzei – determină scăderea dramatică avitalităţii şi activismului).

- Inima şi vasele de sânge îmbătrânite şi sclerozate nu mai hrănescsuficient ţesuturile şi acestea, la rândul lor, determinăîmbătrânirea şi sclerozarea celorlalte subsisteme ale organismului.Ex.: determină reducerea masei musculare (şi a forţei şiamplitudinii mişcărilor) osteoporoza, cardiopatii, arterioscleroză,dar mai ales distrugerea tot mai rapidă şi masivă a ţesutuluineuronal periferic dar mai ales central. Apar astfel involuţia, apoideteriorarea S.N.C.2) În plan social:

- Nonangajarea productivă, condiţia de pensionar, de persoanăfără utilitate socială, reduc în acelaşi timp participarea laviaţa socială. Ex.: Grupul social se restrânge la cel al familiei şila vecinătatea apropiată. Nu mai participă nici la fenomenuldecizional.- Se reduce substanţial posibilitatea de relaţionare socială şi decomunicare.- Scade posibilitatea de suport social, mai ales în plan subiectiv.Trăieşte tot mai mult situaţia de persoană ce nu poate oferi suport



50

altora şi nici pentru sine devenind egoist, egocentric, cerândsuport de la ceilalţi. 3) În plan psihic Ca urmare a celor amintite mai sus, putem

evidenţia în plan psihic o serie de manifestări specifice acestui ciclu alvieţii, şi anume: - Motricitatea devine mai dificilă, mai puţin amplă, elastică şi

mobilă, mai rigidă, determinând scăderi ale unor abilităţi locomotorii,dexterităţi de autoservire (Ex.: îmbrăcatul, dezbrăcatul se fac mai lent,etc.).

- Senzorialitatea se reduce cantitativ şi calitativ prin pierderi deacuitate, de recepţie (vezi hipoacuziile, surdităţile, cecităţile pe fondsenil).

- Gândirea (şi inteligenţa în ansamblu) îşi reduce randamentul maiales ca fluenţă şi flexibilitate, dar şi ca eficienţă (apar: lentoarea,rigiditatea – astfel – gândirea se reorganizează, adaptează şirestructurează mult mai greu la situaţii noi). Rămân însă relativ buneacele instrumente şi achiziţii ale gândirii ce au fost câştigate prin învăţare – gândirea formal-logică, în ciuda faptului că se reduce efectivcapacitatea de învăţare (de formare de reflexe condiţionate noi).

- Memoria scade substanţial, mai ales cu referire la faza deengramare, dar şi la cele de păstrare şi reactualizare a informaţiilor,

apărând diomnezii de fixare, păstrare şi evocare, mai ales cu referire laevenimentele recente, apropiate. Apar tot mai des hipomnezii (reduceriale capacităţii de fixare-redare) şi chiar amnezii episodice. Procesul opusmemorării, cel al uitării, câştigă tot mai mult teren. Se ajunge, în tot maimulte cazuri, la persoane ce au depăşit 80 de ani, ca uitarea să aibă ritm şi pondere mai mare decât achiziţia de informaţie, situaţie ce nu mai este osimplă involuţie, ci un proces de deteriorare-demenţiere care, în câţivaani poate “goli” de conţinut aproape în totalitate SPU.

Scade vizibil randamentul (şi ponderea) imaginaţiei şi a

creativităţii, în contextul activităţii umane, aceasta şi pe fondul pierderilor amintite mai sus, dar şi pe fondul unor dramatice schimbări ale palieruluidinamico-energetic al psihicului – motivaţia şi afectivitatea.

Evidenţiem astfel reducerea sensibilă a motivaţiei. Interesele,trebuinţele, proiecţia în viitor (care, pe măsură ce trec anii devine tot maiscurtă, neclară, sumbră), tonusul psihic, pofta de viaţă (în contextul încare este mult mai grea şi mai puţin plăcută: dureri, suferinţe cronice,stare de disconfort, limitarea drastică a situaţiilor plăcute şi reducereasperanţei că ar mai exista şansă în revenirea la o situaţie mai bună) scad.

Dinamica emoţională capătă o anumită specificitate, devine pendulantă şi



51

contradictorie: pe de o parte, o anumită aplatizare, reducere aamplitudinii şi diversităţii trăirilor emoţionale (aparentă şi reală apatie,depresie, oboseală) dar şi, pe de o altă parte, izbucniri emoţionale cum ar

fi: irascibilitatea, impulsivitatea, necesitatea de tandreţe etc. Aceastăultimă manifestare ia deseori forma unor comporamente de regresie lavârstele copilăriei. Bătrânii se manifestă aproape ca şi copii de 3-4 anicare “cer”, chiar cerşesc afecţiune din partea celorlalţi, prin conduite deamplificare voită a unor stări de rău, de disconfort fizic şi psihic, prinmecanisme conversive (ex.: tuşeşte mai tare, vorbeşte cu voce mai stinsă,acuză dureri mult mai mari decât sunt în realitate, ca şi cum ar vrea săspună: Nu vezi cât sufăr?! Acordă-mi mai multă atenţie şi afecţiune!).Tot acum, în debutul acestui ciclu (ca, de altfel, şi în perioada de sfârşit al

celui precedent) apar deseori crize “specifice, legate de îngustareacâmpului de manifestare“, de reducerea gamei motivaţionale şiemoţionale şi, mai ales de oscilaţiile acestor aspecte, crize trăite ca“ultime ocazii” (J. Stoetzel) (1968). Fie că se referă la experienţeleanterioare, poate chiar sexuale, sau la alte aspecte ale existenţei, ele sunttrăite cu mare intensitate şi consum psiho-emoţional dar, de regulă, şi cuo scădere mai mult sau mai puţin vizibilă a discernământului, bătrânii înastfel de situaţii devenind ridicoli, caricaturali şi, în mod aproape sigur,victimele persoanelor faţă de care dezvoltă asemenea trăiri, persoane de

regulă mai tinere. Şi mai dramatice sunt, deseori (acolo unde cuplurile au fost binesudate, au avut o viaţă afectivă puternică, relativ constantă şi stabilă)situaţiile de deces ale unuia din soţi. Cel ce supravieţuieşte trăieşte unteribil sentiment de regret, de privare afectivă, de vinovăţie că asupravieţuit, de depresie, deseori, cu idei de suicid şi cu finalitateautolitică. Dacă persoana vârstnică s-a realizat la un nivel aceptabil prin propriile realizări profesionale, materiale dar şi prin copii şi nepoţi, atunciexistă în mare măsură posibilitatea armonizării situaţiei lui (chiar dacă nu

este una realmente fericită – bătrâneţea fiind oricum neplăcută) curealitatea specifică acestui ciclu de viaţă. Dacă nu, aşa cum afirmă E.Erikson, vârstnicul are toate şansele să trăiască sentimente de disperareştiind că, oricum, de aici înainte nu mai are şansa să mai schimbe ceva şisă se autorealizeze.

3.7.2. Psihologia medicală a sexelor Pe linia diferenţierii diverselor categori umane, se pot evidenţia

unele particularităţi specifice sexelor. Este vorba de trăsături

caracteristice şi, în acelai timp diferenţiatoare, ale bărbatului, pe de o



52

parte, şi ale femeii, pe de altă parte. Este cunoscut deja faptul că avem oanumită tipologie de personalitate specifică bărbatului, referitoare maiales la următoarele aspecte:

- fizic: este mai dezvoltat, mai puternic, cu randament mai ridicat,mai ales în activităţi care cer efort fizic; - psihic: prezintă structură şi dinamică afectivă şi voliţională

specifică, este mai impulsiv, controlându-şi mai greu pulsiunile de oricenatură nu numai cele agesive

- instinctiv: este mai agresiv – aspect coroborat cu forţa fizică maimare şi cu încărcătura hormonală (testosteron), cu rol dinamizator dar şiderivînd din rolul social-general acceptat (că el, bărbatul, reprezintăaspectul forte al familiei, cel ce oferă protecţie dar, în acelaşi timp şi cel

ce comite mai multe acte antisociale, din această cauză). - psiho-social-istoric – tinde să acceadă la rolul de cap al familiei,al grupului social, de lider, pentru că şi societatea valorizează astfel bărbatul.

Realitatea cotidiană ne arată însă deseori (fără a susţine că aceastaeste o regulă) bărbatul ca pe o fiinţă neajutorată, incapabilă de acel rolsocial, pentru că, frecvent, tocmai acele aspecte specifice, considerateelemente puternice, îl fac să fie vulnerabil, slab (ex.: nu poate negocia cusucces o situaţie, pentru că nu are răbdarea, reţinerea şi controlul

necesare; intră în conflict cu ceilalţi mult mai repede decât femeia). Reactivitatea şi atitudinea faţă de boală a bărbatului este, deregulă, fie cea de negare, neacceptare, respingere a situaţiei, fie cea de“rezistenţă” fără apel la servicile medicale, fie cea de tip iritativ-impulsiv,agresiv adică este neliniştit, pretenţios, nerăbdător.

Observăm de asemenea că, în spatele unor bărbaţi realizaţi socialstau deseori femei (soţii) cu certe calităţi de conducător şi de suport, înacelaşi timp. Am putea spune că, dacă femeia nu este partea tare a uneiasemenea relaţii, ea este cel puţin factorul care catalizează şi orientează

forţele cuplului pe direcţia succesului, şi această situaţie este, se pare,foarte des întâlnită. Susţinem aceste idei întrucât, între caracteristiciletipologiei feminine, întâlnim mai ales următoarele aspecte:

- fizic – ea este mai fragilă decât bărbatul, are forţa şi randamentulmai reduse (activităţile fizice sunt, de regulă, mai puţin abordate);paradoxal, studiile de biologie, fiziologie, cele de sănătate arată însă căfemeia rezistă mai bine multor situaţii dificile (stări de boală) şi trăieştemai mult, în ciuda faptului că sarcina, naşterea, eventual avorturile şichiar ciclicitatea menstruală se manifestă ca stări morbide, premorbide

sau cel puţin “speciale” şi au un efect de uzură asupra organismului.



53

- psihic – femeia este mai sensibilă decât bărbatul, mai emotivă,cu balans emoţional mai accentuat şi faţă de aceiaşi stimuli, dar şi de la o perioadă de timp la alta (unele aspecte ţin de încărcătura hormonală şi de

ciclicitatea specifică – se ştie de exemplu că perioadele pre şi menstrualeevidenţiază hiperemotivitate, iritabilitate, nelinişte, anxietate); în acelaşitimp, şi în contradicţie cu bărbatul, ea nu este atât de impulsivă şi, maiales atât de agresivă (vezi – situaţia criminalităţii – bărbaţii comit 2 /3 dininfracţiuni).

Femeia are însă deseori alte tipuri de reacţii sau alte tipuri decomportamente “rezolutive” pentru anumite situaţii conflictuale sau percepute ca fiind conflictuale şi anume histrionicitatea saudemonstrativitatea. De exemplu.: ameninţări, comportamente sau

afirmaţii autolitice, “crize de furie” etc. pentru a ieşi dintr -o asemeneasituaţie. Aceste aspecte se structurează ca mecanisme adaptative,agresivitatea femeii în condiţiile unei forţe fizice mai reduse seconverteşte în reacţii demonstrativ-histerice.

Femeia este preocupată mai mult de propria frumuseţe, deaspectul exterior, are tendinţa de a accede în rolul valorizat social, acelade beneficiar de suport şi ocrotire (din partea bărbatului), de implicaremai profundă şi mai complexă în relaţiile de cuplu. Acest aspect ne relevăfemeia ca pe o fiinţă complementară bărbatului, cu un rol şi un rost foarte

bine definite. Aspectele de fragilitate amintite, dezechilibrele hormonaleciclice şi mai ales cele ce ţin de sarcină, alăptare sau cele date demeno pauză, pun femeia în situaţia de a fi mai expusă bolilor. Datorităacestor situaţii mai speciale amintite mai sus, chiar bolile comune cu ale bărbatului se manifestă mai amplu, mai divers. Ca pacient, femeiaconsideră aproape orice abatere de la starea de bine ca pe o stare de boală, este hiperreactivă la boală (R. Tichener - 1963) dar este şi mai“pretenţioasă” în cursul terapiei: ea este fie prea reţinută în relaţia cumedicul (din pudoare), fie prea plină de solicitudine, cerând foarte multe

lămuriri, clamând controale dese (bazate pe desele presentimente şi premoniţii sau pe dorinţa ei de a fi remarcată, curtată, apreciată), fiedezvoltând o anumită dependenţă de medic (în situaţiile deconflictualitate intrafamilială, de insatisfacţie de cuplu când, şi pe fondulunor hipocalcemii, dezvoltă des sindroame cenestopatiforme,ipohondrice, anxioase, obsesive sau depresive). De toate aceste aspecte,şi încă de multe altele, trebuie să se ţină seama fie atunci când femeia estepacient, beneficiar de servicii medicale, fie atunci când femeia este personal medical, prestator şi ofertant de servicii de asistenţă medicală.



54

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Care sunt ciclurile şi etapele vieţii omului? Explicaţi criteriile de etapizare în psihologia medicală a

vârstelor. Explicaţi diferenţele de reactivitate la boală ale femeii faţă de bărbat.



55

3.8. PSIHOLOGIA STĂRILOR TERMINALE (MOARTEA CA PROBLEMĂ A PSIHOLOGIEI

MEDICALE)

“ Moartea nu are obiectivitate clinică sau logică. E parte din ciclul vieţii,

etapă, adesea temporară şi, uneori, vindecabilă.” ( Lyall Watson – 1987)

3.8.1. Geneza culturală a fricii de moarteDacă am contabiliza afirmaţiile majorităţii oamenilor, cel puţin a

celor trecuti de vîrsta copilăriei, am putea considera că teama de moarteeste una din cele mai frecvente temeri umane, am putea spune fără săgreşin că este teama fundamentală a omului, că este, prin urmare, o

atitudine naturală şi explicabilă. În realitate, atitudinea faţă de moarte esteîn mare măsură o atitudine culturală şi nu naturală, dependentă în modcomplex de starea de sănătate fizică şi mai ales, de starea sufletească dar şi de ceea ce ştim şi credem despre această problemă. Există mai multeinterpretări ale acestei temeri, rezultat al evoluţiei omului pe de o parte şial evoluţiei civilizaţiei pe de altă parte.

Atitudinii faţă de moarte i s-a dat mai întîi o explicaţie biologică.În mod curent se vorbeşte de ”instinctul de conservare” care ne-ar obliga(prin mijlocirea reacţiilor organice, vegetative, afective) să ne ferim de

moarte, să căutăm să o evităm, să ne fie teamă de ceea ce constituie unrisc pentru viaţă. În lumea animală însă întîlnim deseori cazuri în caresacrificiul individului în interesul progeniturii şi al speciei reprezintăregula,sacrificiu considerat ca spect natural în ciclul existenţeiorganismului.La om, îmbătrânirea, ducând în mod implacabil spre moartenaturală, este plauzibil să admitem existenţa unui instinct care să-l facă (desigur, pe omul foarte bătrân şi suferind) să dorească împlinirea acesteifatalităţi

Sigmund Feud afirma că dinamica psihicului, energia acestuia,

este generată de inconştient, zona profundă a psihicului undefuncţionează două instincte fundamentale : instinctul vieţii (identificabilcu libido) şi instinctul morţii (etichetat ca morbido). Se poate vorbi şidespre Eros în opoziţie cu Thanatos. În relatie cu mitologia putem vorbide Eros ca început, existenţă, viaţă în opoziţie cu Thanatos ca moarte,descompunere, sfîrşit . Insinctul morţii ar fi o tendinţă inerentă în oriceviaţă organică pentru a se întoarce la o stare mai timpurie, anorganică aexistenţei, pentru a declanşa un nou ciclu care începe cu creaţia, naştereaşi se sfîrşeşte cu moartea.



56

Mircea Eliade în “Istoria Religiilor” a arătat că la multe popoare“frica de moarte” începe prin a fi o frică de morţi. În mentalitatea primitivă, mortul nu este complet lipsit de “viaţă” (de fapt în concepţia

animistă întreg universul este însufleţit), el este capabil să facă rău celor vii. Prin metamorfozare, această stare de spirit poate fi aşezată atât laoriginea unor forme de cult al morţilor, cât şi la originea unor forme deteamă de moarte.

Argumente de natură culturală pot explica de ce pentru unelepopoare moartea putea fi “ fericită”. Moartea fericită, euthanasia, însensul etimologic al acestui cuvânt, poate fi condiţionată, la unele popoare aflate pe o treaptă mai evoluată a civilizaţiei, de semnificaţia ei(martiriul creştinilor) sau de situaţia omului în momentul morţii. Vikingii

credeau că ajung în Walhala dacă mor cu sabia în mână, luptând iar Daciise bucurau şi petreceau la moartea semenilor lor considerînd că aceastătrecere era pe de o parte izbăvitoare pentru necezurile lumii aceste ia iar pe de altă parte comuniunea cu Zamolxe, cu cealaltă lume aducea bucuriaşi fericirea neîntîlnite pîna atunci.

Geneza culturală a imaginii terifiante despre moarte, a fostexaminată, printre alţii şi de I. Biberi. Iconografia morţii, reprezentarea eialegorică, exprimă variabilitatea atitudinii umane în faţa morţii, în funcţiede epoca istorică, dă un echivalent al sensibilităţii colective, dar ea

influenţează la rândul ei atitudinea. Este de menţionat opoziţia dintrereprezentarea morţii de către antici, vădind un calm surâzător şi respirândo melanolie resemată ce denotă acceptarea acestui final ca pe un faptnatural, şi între simbolizările evului mediu, înfăţişând pe zidurileinstituţiilor schelete sau forme în putrefacţie sau descompunere.

Obsesia morţii şi reprezentarea ei terifiantă se datorează, pe de o parte, influenţei creştinismului, şi pe de altă parte, frecventelor epidemiicare decimau populaţia Europei; printre aceste epidemii, un rol însemnatrevine celor de ciumă. Pesta, sau “moartea neagră”, prin incapacitatea

omului de a o stăpânii, a contribuit în mare măsură la încetăţenirea ideiide moarte ca blestem, ca pedeapsă divină, lovid “din senin” şi constituindastfel o ameninţare continuă. Scheletul (şi mai ales craniul) care la antici nu era decât un “memento mori”, devine un simbol al sensibilităţiiobsedante care îngrozeşte la o simplă vedere şi declanşează atitudini şiconduite de respingere absolută a eventualităţii morţii.

Şi în actualitate, în iconografia modernă, continuă să răzbatăideea fundamentală a opoziţiei dintre viaţă şi moarte, între ele nefiind nicio punte de comunicare. Opoziţia aceasta poate fi privită, pe de o parte, ca

un rezultat al observaţiei superficiale şi vulgare, a unei filozofii de viaţă



57

rigide, limitate şi superficiale iar pe de altă parte, ca tendinţă a spirituluiuman de a opera cu elementele antipodice şi simetrice.

În cultura armonioasă, echilibrată a vechilor greci se regăseşte

filosofia acceptării destinului implacabil, omul modern caută, dincolo de imaginea trupului lipsit de viaţă, alte sensuri morţii şi (dezorientat derăspunsuri) ajunge să nu mai înţeleagă şi/sau să nege sensul vieţii.Literatura romantică a secolului al XIX-lea a prezentat de multe orimoartea ca un obstacol suprem, dar frecvent, la realizarea speranţelor individuale, ajungîndu-se la tema morţii timpurii prin boala. G. Leopardi plecă de la o realitate a timpului său, aceea a speranţei foarte reduse deviaţă, insistând asupra morţii prea timpurii, prin diverse boli, contagioasesau de altă natură, datorate condiţiilor de viaţă foarte precare, ignoranţei,

etc. Majoritatea dintre noi ştim din literatură şi istoriografie că sclaviiantichităţii, iobagii evului mediu şi alte categorii de persoane au acceptatmoartea (unii dintre ei), ca pe o eliberare de chinuri şi privaţiuni dar, îngeneral, atît privirea istorică, longitudinală cît şi estimarea prezentă,transversală ne relevă omul ca pe o fiinţă ce respinge vehement aceastăidee, ce se opune cu toate forţele unei esemenea finalităţi. Înclinăm săcredem că această atitudine este tot mai clară şi frecventă atît pentru căa crescut calitatea vieţii (mai ales în ultimele decenii şi mai ales înzonele dezvoltate ale planetei) cît şi pentru că se constituie o tot mai

solidă şi constantă orientare teoretică şi practică de ocrotire a vieţii îngeneral şi a omului în special ( demersuri educaţionale, economice, decercetare ştiinţifică,sanitare,etc).

Refuzul sau acceptarea morţii în funcţie de sensul ei personal,social, etc. este cu totul altceva decât frica de moarte ca frică denecunoscut sau ca frică de a trece într -un tărâm de ispăşire. Seneca,Cicero şi Platon, preconizau să întâmpine moartea cu dragoste şi nu cusupărare. G. Barbarin observă că moartea reprezintă un salt atât de mareîn necunoscut, încât, chiar printre cele mai aventuroase firi, nu se găsesc

persoane care să simtă nevoia de a-şi satisface, murind, curiozitatea.

3.8.2. Psihologia clipei de moarteG. Barbarin şi-a propus să demonstreze că, în general, imaginea

despre moarte ca încheiere înfricoşătoare a vieţii, nu corespunde realităţii psihologice, şi că ea ţine de legende cu răspândire limitată în spaţiu şitimp. “Moartea” cu majuscule, craniul, cu orbitele goale, sunt opera pictorului de icoane şi biserici, a zugravului şi a poetului sau scriitorului.În realitate, moartea nu are “nici înfăţişare, nici esenţă, nici

personalitate”. Ceea ce ne înspăimântă nu este de fapt moartea noastră, ci



58

moartea celuilalt, ale cărei faze se desfăşoară dinamic în faţa noastră şi,desigur, eventualitatea ca noi înşine să ajungem în această situaţie,ipostază cu atît mai probabilă cu cît starea de sănătate este mai precară şi

vîrsta este mai înaintată. Oricum încercăm să privim această problemă,trebuie să recunoaştem că fiecare înmormîntare la care asistăm nereaminteşte efemeritatea vieţii chiar şi acolo unde întîlnim longevitateViaţa şi experienţa socială au făcu din moarte ceva exterior, un fel despectacol, în timp ce acest act ar trebui să rămână un act intim.

Mahatma Gandhi a opus teama de moarte a hindusului, atitudiniiarabilor şi afganilor, care nu văd în moarte numai neantizarea, spaimadescompunerii ci, adesea sacrificiul pentru cauze religioase ( “războiulsfînt”). R. P. Huc a observat numeroşi chinezi murind “fără a se lupta cu

moarea”, stingându-se ca o lampă fără ulei. Rădăcina luptei cu moartease găseşte în rezistenţa oricărei creaturi conştiente faţă de gânduldispariţiei sale, rezistenţă determinată de mândrie, de obişnuinţă sau despaimă dar atitudinile complexe, diverse prezentate mai sus întărescideea genezei şi dezvoltării culturale a fricii faţă de moarte.

Unii autori recunosc că frica de moarte este larg răspândită printre oameni, dar este relativ uşor de învins, ceea ce ar constitui unargument împotriva ideii că ea ar fi expesia unui instinct, instinctulca structură psihofiziologică desfăşurîndu-se după schema specifică,

fără posibilitatea controlului voluntar. Într -adevăr, frica de propriamoarte păleşte sub influenţa altor emoţii sau chiar sub influenţa unor impulsuri momentane sau în comparaţie cu acestea. Desigur că un părinte care simte pericol de moarte pentru copilul său trece peste propriile temeri care se estompează. Este cunoscut tipul de reacţie alcelui aflat sub ameniţarea de a fi ucis, reacţie în cadrul căreia semobilizează toate forţele pe linia ripostei şi în vederea salvării,moment de mare tensiune emoţională. Cînd vorbim însă despre persoana aflată în pragul morţii trebuie să f im de acord cu celebrul

medic german Chr. Hufeland , care a trăit la începutul secolului alXIX-lea şi care, în lucrarea sa “ Microbiotica”, scria că nici o teamănu generează mai multă nefericire decât teama de moarte şi că,această teamă scurtează durata vieţii. El credea însă, că aceastăteamă poate fi învinsă dacă ne familiarizăm cu ideea morţii. Epictet spunea că lucrul cel mai îngrozitor din moarte este ideea pe care ne-ofacem despre ea. Un clinician celebru, sir Wiliam Osler , a luat notedetaliate cu privire la 500 de morţi la care a asistat. El spune că 90dintre pacienţi au suferit durere fizică, sau au avut alte suferinţe; 11

au arătat teamă (sau presimţire), numai 2 au manifestat groază; câte



59

unul a prezentat exaltare spirituală sau remuşcări amar e. Pentrumarea majoritate însă, moartea a fost asemănătoare cu naşterea , înfapt un pas invers, opus acesteia, a fost somn şi uitare. Pornind de la

asemenea mărturisiri, Barbarin a susţinut teza morţii “dulci”. Dupăel, durerea şi spaima nu pot să apară, de foarte multe ori, din cauzarapidităţii cu care se precipită deznodământul, sau , în cazul multor boli, din cauza epuizării nervoase. După manifestările patologice dinapropierea morţii, autorul aminteşte trei tipuri de boli şi de morţi:

a) Cele î n care nu apare delir, în care inteligenţa şi conştiinţarămîn adeseori intacte până în ultima clipă şi în caremoartea se produce prin cord sau plămân. Din aceastăcategorie fac parte majoritatea afecţiunilor medicale.

Uneori se remarcă o stare de vioiciune premortală, iar “masca” muribundului este câteodată chiar extatică. Mulţi bolnavi mor resemnaţi, unii se calmează (după o perioadăde anxietate şi de agitaţie) şi pot elabora proiecte deviitor, sentimentul de “bine” din ultimele clipe a fostconsemnat sau admis de Barthez, Cabanis, Darwin etc.Istoria păstrează date despre excitaţia euforică premortalăa împăratului Hadrian, a poetului Ronsard, etc. După Moreau de Tours şi Salinas, explicaţia acestei stări poate

fi căutată într -o stare de excitaţie terminală a centrilor nervoşi (simpatici), în timp ce Legrand de Saulle emiteipoteza unei alimentări energetice suplimentare acreierului;

b) Altă categorie de boli interesează secundar creierul; elese pot însoţi de delir de obnubilarea sau pirdereaconştiinţei sau pot evolua relativ asemănător cu cele dincategoria anterioară, tulburările de conştiinţă apărînddoar în final.

c) În sfârşit, bolile care afectează direct creierul, boli în caretulburările de conştiinţă sunt constante, de diverse grade,calitativ sau cantitativ. Există, evident, mult mai multesituaţii, unele dintre ele mai puţin convenţionale şi greude categorisit.

3.8.3. EuthanasiaCuvînt compus, provenind din limba greacă (Eu- însemnînd bine

iar Thanatos – moarte) şi avînd semnificaţia de moarte bună, dulce, fără

suferinţă. Pornind de la această idee s-a creat o teorie conform căreia este



60

legitim să se suprime viaţa unei persoane bolnave incurabil şi avînddureri şi suferinţe mari. Conform acestei teorii pot fi luate în consideraredouă forme de euthanasie.

Euthanasia pasivă ce constă în debranşarea de la aparatele dereanimare, de menţinere artificială a vieţii, moartea urmînd să fienaturală. Codul penal al celor mai multe state consideră acest demers cape un delict de non-asistenţă medicală a persoanei aflată în pericol.

Euthanasia activă ce presupune administrarea unei substanţe,aplicarea unei proceduri care să ducă la moarte, să grăbească şi deci sădetermine moartea în vederea eliberării muribundului de chinurile şisuferinţele agoniei. Justiţia consideră aceste acte, chiar dacă se fac lacererea sau cu acordul bolnavului, ca omucideri iar pe autorii lor îi

condamnă (nu la pedepse mari pentru că, de regulă, nu îi considerăcriminali cu potenţial antisocial). Se pune problema (şi se cere răspunsul) dacă cineva are dreptul să

atenteze la viaţa aproapelui în intenţia de a pune capăt suferinţelor acestuia. Creştinismul şi iudaismul au tranşat de mult răspunsul,interzicînd în mod absolut şi categoric asemenea practici, socotind cădurerea este un semn (şi are valoare) de purificare a sufletului. Suferinţaagoniei reprezintă în acelaşi timp o formă aparte de salut, de rămas bundin partea muribundului pentru cei apropiaţi lui, persoane care, in aceste

momente, sînt şi mai aproape tocmai datorită acestei situaţii. În această problemă, morala modernă face distincţia între: Euthanasia socială ca demers de a ucide persoanele tarate,

bolnave incurabil pentru a însănătoşi societatea, aspect ce capătă sens deeugenie, atitudine şi practică antiumană, antisocială, extremistă, întîlnitădin păcate episodic în istoria omenirii (fascismul).

Euthanasia agonică, in sensul prezentat mai sus şi careantrenează la discuţii şi deliberări pe cei apropiaţi bolnavului, medicii, juriştii,etc. Ce trebuie făcut? Cum trebuie procedat?

Punctul de vedere al bolnavului în această privinţă poate fievidenţiat din prezentarea următoarelor situaţii: a. bolnav coştient, cu mari suferinţe, incurabil (fără dubii), cere şi

revine cu cererea de euthanasiere, familia ajungînd la aceeaşiconvingere că trebuie să se pună capăt suferinţelor – situaţieclară, cînd forma pasivă poate fi pusă in practică (fără aprobarelegală, deci culpabilă dacă cineva face sesizare);

b. muribund care a semnat, anterior acestei stări, un testament încare se specifică dorinţa lui de euthanasiere, în condiţiile în

care ajunge să sufere, sfîrşitul se prelungeşte şi atunci nu mai



61

poate să-şi exprime această dorinţă din cauza stării grave de boală; în această situaţie apare dilema – dacă ar fi conştient armai dori cu adevărat sa fie euthanasiat?;

c. bolav în agonie, inconştient, dînd episodic semne de viaţă doar în sensul în care cuvintele şi expresia mimico-gestuală dauinformaţii că nu mai suportă suferinţa – situaţie neclară şi cuatît mai contradictorie şi conflictuală pentru aparţinători şimedici;

d. parţial conştient, muribundul este foarteaproape de mareatrecere; nu cere nimic, nu imploră sfîrşitul iar din punct devedere medical este clar că nu mai are şanse de remisie nicimăcar de scurtă durată – situaţie relativ clară dar in care nu

există cerere din partea subiectului; e. inconştient, întreţinut de aparate în mod artificial, situaţie careeste denumită deseori “legumă”, decerebrat dar fără să-şi fifăcut cunoscută intenţia – situaţie din nou clară din punctul devedere medical;Din cele cinci situaţii putem considera două mai “justificate”

pentru aplicarea măsurilor de euthanasie pasivă iar trei cu adevăratneclare dilematice. Impedimentul (şi cheia soluţiei) este dat deinconştienţa bolnavului. În aceste cazuri decizia este a doctorului. Ce să

facă? Să debranşeze bolnavul de la aparate? Să renunţe la a mai îngriji bolnavul? Să omoare? Să se substituie destinului, să devină stăpînulvieţii şi al morţii? !

Mărturiile unor persoane cu handicap, ale unor mari suferinzi,observaţiile multor medici duc la concluzia (nici ea foarte bineargumentată) că fiecare caz este unic şi că nu pot fi date “reţete”aplicabile universal. Unele dintre aceste prsoane acceptau, chiar cereau oformă de inervenţie ( de a nu mai păstra in viaţă cu orice preţ avortoni,nici măcar pentru experienţe, şansele lor pentru o viaţă normală fiind

minime; de a se pune capăt suferinţelor atunci cînd nu mai există nici osperanţă), altele, dimpotrivă, acceptau viaţa lor aşa cum era, chiar bucurîndu-se de ea, necerînd intervenţii de natură euthanasiantă nicichiar în situaţii extreme, aşa cum au fost prezentate mai sus.

La fel de împărţită este şi opinia publică pornind de la aceleaşitipuri de argumente. Cine poate spune cu adevărat cînd nu mai existăsperanţe atîta timp cît s-au mai întîlnit şi se mai întîlnesc cazuri“miraculoase” de revenire la stare mai bună, chiar de vindecare? Cine poate preciza, chiar în condiţiile actuale ale cunoaşterii şi aportului tehnic

deosebit, unde şi cînd se poate clar trasa linia de trecere dintre viaţă şi



62

moarte? Şi, în plus, dacă se vor crea precedente, cine poate asigura că nuse vor face excese “motivate” medical dar mai mult motivate de interesemateriale (moşteniri, împărţiri ale averilor, etc)

Prin urmare, această problemă rămîne în dezbatere, credem, pentru încă o perioadă mai lungă de timp, dar tebuie să fie mereu înatenţia celor responsabili sau implicaţi de (şi în) astfel de situaţii, aşa încîtsă nu se depăşească limitele în care,neacceptată legal dar acceptată tacitîn situaţii cu totul speciale, euthanasia se practică sporadic.

3.8.4. Suicidul ca situaţie de autoadministrare a morţii Definită în modul cel mai simplu şi clar, sinuciderea este acţiunea

prin care o persoană îşi pune capăt vieţii. Poate fi un act raţional, de

evaziune dintr-o situaţie imposibilă, inacceptabilă de boală incurabilă(cancer, S.I.D.A., etc) sau datorată unor imperative morale, religioase,filozofice(încălcarea accidentală a unor asemenea norme ce devalorizează persoana: incest, impunerea unei alte religii, omor din culpă, etc.) sauunor cauze personal-afective(iubire imposibilă). Cel mai frecvent,siucidul este un comportament cu sens şi valoare patologică deautoagresivitate, făcînd parte din simptomatologia unor boli psihicegrave, cu evoluţie îndelungată cum ar fi depresia, schizofrenia, demenţa,starea confuzională, etc.

Între teoriile explicative ale comportamentului autolitic amintim, în continuare, cîteva din cele mai cunoscutePsihanaliza (Freud) consideră suicidul ca pe un act de agresivitate

întoarsă către sine prin victoria instinctului morţii asupra celui al vieţii,un act de descărcare şi purificare profundă (catharsis) dar un act deomucidere. Se omoară pe Sine pentru că s-a identificat cu cineva pe caredoreşte să-l ucidă, acest act producîndu-se pe fondul unui proces dedisoluţie a personalităţii.

Menninger afirmă că suicidul este un act ce exprimă în acelaşi

timp dorinţa de a muri, dorinţa de a comite omorul şi dorinţa de a fiomorît, pe fondul unei conflictualităţi intrapsihice insolubile. Durkheim(1897) oferă o teorie explicativă de natură socială,

pornind de la dezordinea socială, de la fenomenul de răsturnare avalorilor, de devalorizare a acestora şi de dezorientare(anomie), de laslăbirea legăturilor dintre oameni şi deci de la însingurare. El a observatcă rata sinuciderilor creşte pe măsură ce se reduce relaţionarea şicomunicarea. În societăţile vest-europene, în ciuda nivelului de traifoarte ridicat acest fenomen este tot mai vizibil. În Franţa numărul



63

deceselor prin suicid este mai mare decît cel prin accidente de circulaţieşi , de cîţiva ani, este mereu în creştere.

Este cert că, în determinismul actului suicidar, se găsesc mai

mulţi factori acţionînd conjugat dintre care mai importanţi ni se par: - cei sociali - inegalitate de şanse, anomie, însingurare; - cei personali, psihologici – stări marginale, boli psihice,conflicte existenţiale majore.Pornind de la aceste considerente putem evidenţia cîteva

ipostaze suicidare, cîteva tipuri de sinucigaşi, astfel: 1) depresivul, melancolicul, care, după insuccese

repetate(şomaj, de ex.), după pierderea unor persoanefoarte apropiate (uneori chiar fără pirderi mari, reale)

dezvoltă sisteme complexe de trăiri şi judecăţi cutematică şi coloratură de inutilitate, zădărnicie, eşecexistenţial, tristeţe profundă, lipsă de speranţă, scădereadrastică a poftei de viaţă, a elanului vital, a activismului şiangajării, a motivaţiei pentru relaţionare şi comunicare;ajunge apoi să nu se mai poată proiecta în viitor, pierdesemnificaţia valorii vieţii, a sensului şi rostului vieţii,singura opţiune pe care o reiterează mintal denenumărate ori, este sinuciderea, ca o izbăvire a unei

dureri sufleteşti ce devine insuportabilă, după ce,săptămîni sau luni de-a rîndul, a fost sîcîitoare,chinuitoare, epuizantă şi imposibil de înlăturat; între bolile psihice, depresia prezintă cel mai ridicat riscsuicidar;

2) persoana delirantă, ajunge(mai rar decît depresivul) lasuicid fie intracritic, în contextul ideilor ei delirante(delirde persecuţie cu timie negativă), fie intercritic,planificîndu-şi “ieşirea” din lumea care nu o înţelege şi

nu o acceptă, care îi este străină, cu care nu se potriveşteşi, în plus, o “obligă” la un tratament căruia nu-i vederostul; aici includem şi persoanele cu structuri

schizoide, rigide, fanatice, care recurg la suicid pentru a“pedepsi “ pe cei cu o altă orientare culturală, filozofică, pe cei cu care sînt în conflict, etc(unii fundamentaliştimusulmani mai ales), în cadrul unor acte cu caracterterorist; aici putem include si sinuciderile în cuplu saucele colective unde, pe fondul unor fenomene de



64

contagiune, prin îndoctrinare, persuasiune şi sugestie,acest act se realizează în grup(membrii unor secte);

3) persoana confuză, deteriorată psihic, demenţiată ajunge

uneori la acte de autoagresiune cu finalitate autolitică, încontextul unor manifestări critice de agitaţiepsihomotorie(cînd de fapt manifestă auto şiheteroagresivitate), şi, rar, la acte de suicid planificate şi puse în practică în perioadele de relativă compensare, derelativă limpezire a cîmpului conştiinţei, realizînd situaţiadevalorizantă în care a ajuns, povară şi pericol pentru sineşi pentru cei din jur.

4) persoana aflată într-un impas existenţial

deosebit(pierderea slujbei, a averii, a demnităţii, etc), careîşi planifică, tot pe un fundal timic negativ dar nu de nivel psihotic, avînd conştiinţa clară iar capacitatea deevaluare a situaţiei şi de alegere, conservată;

5) persoana care se sinucide printr-un act impulsiv-anxios, cu îngustarea conştiinţei, cu imposibilitatea ca,atunci, în acele perioade de timp relativ scurte, să se mai proiecteze în viitor (raptus anxios, autoagresiv), fărăpremeditare, aflînd o veste ce-i pune in pericol

existenţa(că are cancer sau SIDA). Sinuciderea este mai frecventă la persoanele în vîrstă, acesteafiind puse mai des în situaţii sociale favorizante(şomaj, pensionare,scăderea drastică a valorii lor sociale) şi avînd mai frecvente condiţiipsihice interne predispozante(îmbătrînirea înseamnă reducereacapacităţilor adaptative, apariţia multor suferinţe fizice, reducereasubstanţială a trăirilor de satisfacţie şi plăcere, imposibilitatea retrăiriivieţii, deci a altei şanse).

Statisticile arată că cele mai multe sinucideri(persoane tinere cu

standard socio-economic bun, nefiind din categorii cu risc) sînt tentative“reuşite”, sînt, în faza lor iniţială, reacţii sau comportamentedemonstrative, reacţii care vor doar să atragă atenţia asupra impasuluiexistenţial în care se află persoanele care le pun în practică. Adesea,calculînd greşit doza de substanţe ingerate, rezistenţa sforii, înălţimea lacare se află, adîncimea apei sau timpul necesar pentru o intervenţiesalvatoare, aceste persoane comit un suicid pe care de fapt nu-l doreau.

Ni se pare îngrijorător faptul că, în ultimii ani, rata suicidului

infantil şi mai ales juvenil este în creştere, fapt ce ar trebui interpretat ca

un serios semnal de alarmă atît pentru familie, şcoală, grupul social mai



65

larg cît şi pentru structurile şi organismele statului care auresponsabilitate pe această direcţie.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Concepţii privind frica de moarte şi atitudini în faţamorţii.

Teama de moarte ca atitudine culturală; Instinctul vieţii şi instinctul morţii la Freud. Imaginea morţii în diferite epoci şi culturi. Moartea “fericită” (euthanasia). .



66

3.9. PSIHOTERAPIILE

3.9.1. Definiţie şi caracteristici În evantaiul divers al metodelor terapeutice, psihoterapiile sunt

unele dintre cele mai răspândite şi utilizate căi de tratare a multor suferinţe psihice sau fizice, mai ales în Europa vestică şi S.U.A.Psihoterapiile sunt în acelaşi timp metode vechi şi noi pentru că, cel puţin parţial, sunt folosite de către toate persoanele ce prestează serviciimedicale, mai ales de către medici. Sunt vechi, pentru că sunt cunoscuteşi folosite sub anumite forme încă din antichitate, dar sunt noi, pentru căde-abia în ultimii 50 de ani au existat reale preocupări de sistematizare a

acestui domeniu (de implementare, explicare şi înţelegere a acestui tip deterapie). Nu numai medicii, ci chiar şi rudele, prietenii reuşesc deseori săschimbe dispoziţia, modul de receptare şi interpretare a unei situaţiidramatice de boală, sau a oricărui alt tip de impas existenţial. Acest efecteste unul psihoterapeutic.

Definită ca “tratament psihologic” (I. Holdevici - 1996) sau caansamblu de mijloace prin care se acţionează asupra spiritului (sufletului)sau capului bolnav (sau asupra amândurora în acelaşi timp), psihoterapiaacţionează doar prin semnificaţia psihologică a mijloacelor folosite, spre

deosebire de terapiile somatice ce acţionează prin proprietăţile lor fizice.Realitatea ne demonstrează că, deseori, nu se pot face detaşări nete întrecele două aspecte, şi deci între metode. Numai faptul că medicul, odatăcu prescripţia medicamentului, informează bolnavul ce efecte urmează săse producă, sau chiar numai citirea instrucţiunilor de pe prospectulmedicamentului se constituie ca influenţă psihoterapeutică ce poateamplifica efectul curativ al acestuia. Numim aceste discuţii, consilieri sausfătuiri ca fiind demersuri psihoterapeutice empirice, obişnuite,situaţionale – ad hoc. Psihoterapia ca metodă ştiinţifică de tratament se

desfăşoară după reguli şi principii bine stabilite între care amintim: - Cunoaşterea temeinică a domeniului psihopatologiei, psihodiagnosticului şi a metodelor de psihoterapie. - Respectarea demnităţii persoanei, a secretului privind boala şiterapia, şi mai ales a principiului care spune că prin demersurilesale terapeutul să nu facă rău, să nu agraveze suferinţa, să nutraumatizeze, să nu influenţeze negativ pacientul. De aceea, psihoterapeuţi vor fi doar persoanele ce pot îndeplini

acest deziderat: psihologi, psihiatri, psihopedagogi, cu condiţia să fie

pregătiţi teoretic şi practic în domeniul psihoterapiei, să aibă abilităţi de



67

nivel supramediu privind relaţionarea şi comunicarea cu ceilalţi, săabordeze, deci, acest aspect cu foarte mare responsabilitate.

Psihoterapiile sunt metode ce se pot aplica aproape tuturor

formelor de boală psihică sau fizică, cu acordul pacientului şi cu condiţiaevidentă ca acesta să poată comunica (emite şi recepta informaţiile), săfie conştient şi, prin urmare, să poată fi influenţat. Se aplică prinexcelenţă tuturor formelor de nevroze sau reacţii nevrotice (mai puţin saudeloc psihozelor – schizofreniei; sau întârzierilor mentale grave,tulburărilor de comportament în pubertate şi adolescenţă, etc), tuturor tulburărilor psihosomatice (vezi suferinţele gastrice, cardiace, vasculareetc.) şi chiar unor boli predominant somatice ca terapie adjuvantă.

Strupp şi Hardley (1977) afirmă că succesul psihoterapiei poate fi

evaluat după trei criterii de bază: 1) dispariţia sau reducerea simptomelor, şi deci instalarea la pacient a unei stări de mai bine, de mulţumire, de satisfacţie; 2) creşterea randamentului social al persoanei – se adaptează mai bine la serviciu, şcoală, familie, stradă, etc. 3) observaţiile şi constatările psihoterapeutului legate de pacientcare arată o îmbunătăţire a stării acestuia. Pornind de la condiţia unui bun contact între terapeut şi pacient,

crearea unei atmosfere de comunicare, deschidere reciprocă, înţelegere şi

confort, psihoterapia, indiferent de forma ei, vizează ca finalitatedezideratele enunţate mai sus, şi este pe de o parte demers ştiinţific(având în vedere principiile ei ştiinţifice) iar pe de altă parte artă -funcţie mai ales de priceperea, talentul şi chemarea psihologului.

3.9.2. Forme şi metode de psihoterapie Funcţie de specificul bolii, a bolnavului, a situaţiei şi a modului

de apreciere şi pregătire a psihoterapeutului, se pot folosi mai multeforme sau metode de psihoterapie.

Astfel, atunci când există mai mulţi bolnavi cu afecţiuni relativasemănătoare, şi apreciem că pot deveni unii pentru alţii suport sau factor terapeutic, folosim psihoterapia de grup. În grup pot intra între 3 şi 9bolnavi, ei se întâlnesc (zilnic sau la intervale de timp bine stabilite, în jurul aceleiaşi mese, într -o atmosferă de siguranţă, destindere şideschidere, ce invită la comunicare). Psihoterapeutul, în acest caz, doar incită, determină discuţiile, rămânând să observe, şi eventual să notezeschimbările ce se produc la pacient, intervenind doar atunci când discuţiatinde să se depărteze de scopul propus, sau să ia o direcţie periculoasă



68

(conflict, neînţelegeri etc. în aceste condiţii, uneori, trebuie chiar săîncheie şedinţa).

Având în vedere aspectul personal, chiar intim al problematicii

pacientului, forma de terapie cel mai frecvent folosită este psihoterapiaindividuală, care este o relaţie de terapie-comunicare între două persoane: pacient şi psihoterapeut. În aceste situaţii se pot aborda omultitudine de metode, între care ne vom referi pe scurt la câteva:

Psihoterapii psihanalitice sau catartice ce au drept scopconştientizarea unor idei, pulsiuni, tendinţe inconştiente cegenerează conflicte intrapsihice şi soluţionarea lor la nivelconştient. Fondate şi utilizate iniţial de Freud, aceste metode s-audiversificat pornind de la tehnica hipnozei şi a narco-analizei, şi

ajungându-se la analiza viselor, analiza asociaţiilor libere de idei,analiza acţiunilor pacientului etc. Psihanaliza este o grupare detehnici pretenţioase, ce presupun un pacient cu un anume nivel decultură psihologică şi de înţelegere în general, şi multă priceperedin partea terapeutului. De aceea, şi pentru că sunt de durată mailungă, aceste tehnici sunt mai puţin folosite. Psihoterapii comportamentale (de orientare behavioristă) Sunt tehnici inspirate din teoria învăţării, considerând că cele maimulte manifestări psiho-comportamentale normale şi patologice

ţin de stimulii externi, de valorile şi normele sociale şi suntrezultatul învăţării. Fie că vorbim de tehnica stingeriicomportamentelor nedorite (după principiul stingerii reflexelor condiţionate) prin tehnica expunerii (punerea efectivă într -osituaţie ce provoacă simptome, şi stingerea ei prin conşt ientizarealipsei urmărilor nocive), fie tehnica desensibilizării sistematice(prin formarea altor modele, antagoniste de comportament -relaxare, stabilirea ierarhiilor etc.), esenţa acestor metode esteaceea că ele sunt directe, ţintite pe subiect şi simptom, şi sunt de

mai scurtă durată decât cele din prima categorie. Psihoterapiile aversive – cele ce constau în sancţiuni ce vizeazăştergerea comportamentelor nedorite (ex.: şocuri electrice laalcoolici, dependenţi etc.) Sunt rar folosite, doar acolo unde altemetode nu dau rezultate. Psihoterapiile asertive – cele ce au drept principiu elaborarea la pacient a unor mecanisme de comunicare şi adaptare ce-l fac maideschis şi dornic de schimbare, mai empatic, urmărindu-se astfelschimbări mai evidente ale comportamentului lui adaptativ.



69

Metoda modelării – psihoterapie ce vizează imitarea unor comportamente dezirabile, văzute la alte persoane. De asemenea, funcţie de obiectivul propus, există psihoterapii

centrate (orientate) mai ales pe bolnav, încercând să fie înţeleseproblemele lui în ansamblu, sau psihoterapii bazate pe simptom – orientate mai ales pe dispariţia simptomului patologic. Psihanaliza – descoperirea majoră a lui Freud, este în acelaşitimp:

- sistem conceptual explicativ al psihanalizei şipsihologiei;- metodă de cunoaştere psihologică; - metodă de psihoterapie.

Esenţa ei constă în a conştientiza mecanismele de apărarenevrotică ale Eu-lui, a ajuta acceptarea conţinuturilor psihiceinconştiente, şi integrarea lor armonioasă în personalitate. Comparată cumaieutica socratică, metoda psihanalizei urmăreşte să familiarizeze pacientul cu lupta din interiorul propriului psihic, soluţionarea ei,restructurarea personalităţii aşa încât să se elimine şi efectele aceluiconflict intern: complexele de inferioritate, mecanismele desupracompensare ale acestora, actele ratate sau lapsusurile şi stărilenevrotice, (toate nefiind altceva decât expresia mascată a acelui conflict).

3.9.3. Alte forme de terapie cu valenţe psihoterapeutice Amintim că mai sunt o serie de metode de terapie cu mare

încărcătură psihoterapeutică, aşa cum ar fi: Ludoterapia – terapia prin joc, folosită mai ales la copii dar şila adulţi, şi care are drept element de bază principiul regenerăriienergiei psihice prin activităţi plăcute. Meloterapia – terapia prin muzică ce are drept fundamentcrearea unor stări psihice cu tonalitate pozitivă, schimbarea

dispoziţiei emoţionale prin stimularea plăcută a sensibilităţiiauditive cu stimuli armonici, ce reduc sau cresc excitabilitateacorticală, şi creează o stare psihică plăcută, de relaxare, acolounde muzica are efecte relaxante (se impune subiecţilor anxioşi,obsesivi, impulsivi etc.) sau dimpotrivă, de activare (la astenici). Ergoterapia – terapie prin (activitate) muncă, ce are efectdublu: odată, prin efortul fizic, prin mişcare (mulţi bolnavi îşireduc mişcările şi efortul, şi tocmai acest efect produce o“descărcare” de stări tensionale), a doua oară prin redirecţionarea



70

atenţiei şi peocupărilor pacientului de la simptom la activitatea pecare o prestează. O serie de pacienţi prezintă tulburări ale capacităţii de relaţionare

şi comunicare. La vârste mici vorbim de anxietate, teamă de persoanestrăine, mutism electiv (copilul vorbeşte doar cu cei foarte apropiaţi). Lavârstele adulte întâlnim reale manifestări de sociofobie. În aceste situaţii,este neapărată nevoie de intervenţia prin metodele psihoterapiilor desocializare, a socio-terapiilor, a terapiilor de desensibilizare la persoanenecunoscute sau la mulţimi de persoane şi de structurare a unor abilităţicare să permită o relaţionare socială cel puţin acceptabilă.

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE Credeţi în eficienţa unor asemenea metode? De ce da? De cenu?

Argumentaţi aceste opţiuni. Explicaţi formele de psihoterapie şi încercaţi să apreciaţi

care din ele s-ar potrivi propriilor stări psihice.



71

3.10. BIBLIOGRAFIE

1. Andronic, I, - Psihologie generală, Tipografia Universităţii din

Craiova, 20032. Athanasiu A,- Tratat de psihologie medicală, Ed. Oscar Print,Bucureşti,1998. 3. Allport G.W.- Structura şi dezvoltarea personalităţii;E.D.P.Bucureşti;9-91, 19814. Bejat M. - Talent, inteligenţă şi creativitate, Bucureşti, Edit.Ştiinţifică, 1971 5. Bühler,Ch.and Massarik, F - The Course of Human Life, Springer,New York,

1968.6. Cattel R.B.-The scientific analysis of personality;Baltimore,M.D.Penguin Books

1965.7. Delay J.;Pichot P. – Abrégè de psychologie á l’usage de l’etudiant;3ed, Masson,

Paris, 1967.8. Enăchescu C,- Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti,2001.

9. Eysenck H. J.- Four ways five factors are not basic, în Personality andindividual

differences,13, 1992.10. Eysenck H.J.- The scientific study of personality, London, Routledge& Kegan

Paul, 1952.11. Erikson E. - Childhood and society; New York, Norton; 17-91, 196312. Floru R. - Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 13. Freud S. – The Ego and the mechanisms of defense; New York,

InternationalUniversities Press, 1964

14. Freud S. – Inhibitions, Symptoms and Ardicty; Standard edition; vol.20; 1959.15. Fromm E – The Creative attitude, in Creativity and its Cultivation, H.Anderson,

1959.16. Gavriliu L- Dicţionar de cerebrologie, Ed.Univers Enciclopedic,Bucureşti, 1988.



72

17 Golu M., - Dinamica personalităţii; Ed. Geneze, Bucureşti; 19-201,199318. Golu P, Zlate M.,Verza E. - Psihologia copilului; E.D.P.-R.A.; 11-31,

199319. Guilford.J.P.- Factors and factors of personality PsychologicalBulletin 82-197520. Horney, K. – The Neurotic Personality of Our Time, New York,Norton, 193721..Iamandescu I,B,- Manual de psihologie medicală, Ed. Info Medica,Bucureşti,

1995.22. Ionescu G., - Introducere în psihologia medicală; Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti; 1973 23. Jung C,J,- Psychological types; Princeton N. J., Princeton UniversityPress 197124. Jung C.J,- The integration of thend personality, New York, Farrar andRinehart,

1939.25. Kelly G.A. – The psichology of personal constructs, New York,Norton, 195526. Kohlberg L,- Moral education in the schools: A Developmental

View; 1969.27. Kubie L.S. – Neurotic Distortion of the Creative Process, Lawrence,Kansas Univ.

Press, 1958.28. Landau E. – Psychologie der Kreaivität, Reinhardt, München-Basel,196929. Lewin K.- Principles of topological psychology; New York, McGrawHill; 193630. Lorenz K.- Essais sur le comportement animal et humain; Paris,

Seuil; 197031. Mamali C. – Balanţa motivaţională şi coevoluţie, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică,

Bucureşti 1981. 32. Maslow A.H.- Motivation and personality; New York, Harpe andRow; 197033. Maslow, A.H.- The forther reaches of human nature, New York,Viking, 197134. Miclea M.-Psihologie cognitivă.Modele teoretice

experimentale ,Ed.Polirom,1999



73

35. Mureşan P. – Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1988 36. Neveanu P.P. - Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, 1978 37. Neveanu P.P.;Zlate M; Creţu T.– Psihologie-manual pentru clasa a X-

a, Şcolinormale şi licee, E.D.P.R.A.,Bucureşti 1993. 38. Nuttin J. – La structure de la personalité, .), Paris PUF, 196839. Oprescu V.- Fundamentele psihologice ale pregătirii şi formăriididactice, Ed.

Universitaria, Craiova, 2001.40. Pende N. – Tratatto di biotipologia umana, individuale e sociale, Ed.Villardi,

Milano, 1939.

41. Piaget J. - Psihologia inteligenţei; Ed. Ştiinţifică; 5-297, 196542. Piaget J. - Judecata morală la copil; E.D.P., Bucureşti, 1980 43. Pieron H. - Vocabulaire de la psychologie, Paris P.U.F., 1952, ed.a-III-a, 196344. Predescu V. - Psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976, p. 115-12045. Pufan P. - Psihologia muncii E.D.P. Bucureşti, 1978 46. Radu I. – Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, 1991 47. Reuchlin M. - Psychologie, Paris, P.U.F., 198848. Ribot Th. - Atenţia şi patologia ei, Ed. IRI, Bucureşti, 2000

49. Robackh,A.A. – Present-dey Psychology, Philosophical Library, NewYork, 195550. Rorschach H. – Psychodiagnostics, Bern: Huber, 192151. Roşca Al.- Psihologie generală, E.D.P, Bucureşti, 1976 52. Sager O; Mareş A; Neştianu V.– Formaţia reticulată , Ed. Academiei,Bucureşti,

1965.53. Shaw M.E.; Wright J.M. – Scales of the measurement of attitudes, McGraw-Hill

Comp.54. Spearman G. – The Abilities of Man, London, 192755. Spencer H. – Principes de Sociologie, Paris, Alcan, 187656. Şchiopu U., Verza E. - Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii; E.D.P.-R.A., 199557. Taylor.C.W. - Creatvity, Progress and Potential, Mc Graw-Hill, NewYork, 1964.58. Thorndike E. – Învăţarea umană, E.D.P., Bucureşti, 1983 59. Thurstone L.L. – Primary Mental Abilities, Chicago, Univ. Press,

1937



74

60. Verza E. - Psihologia vârstelor; Ed. Hyperion XXI; 7-81 şi 101-135,199361. Vîgotski L. S. - Opere alese. Vol. III; E.D.P. Bucureşti; 127-211,

197262. Wallas G. - The art of thought, Harcourt, Brace a World, 1926.63. Wallon H. - Les notions morales chez l’enfant; P.U.F. Paris; 12-41,194964. Wallon H. - Les origines du caractére; P.U.F. Paris; 31-79, 194965. Zlate M. - Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Ed. Prohumanitate,2000



75

PSIHOLOGIE GENERALĂ

ŞI PSIHOLOGIE MEDICALĂ

CU ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE

CRAIOVA 2004

psihologia medicala

Documents