note de curs contractul comercial … · 1 ministerul educaŢiei al republicii moldova...
TRANSCRIPT
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE
VÂNZARE-CUMPĂRARE
(Ciclul I)
AUTOR:
Maia Băeșu
mg. în drept, lector. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat
din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
CONTRACTELE COMERCIALE INTERNATIONALE
1. Noţiunea, caracterele şi importanţa contractelor comerciale
2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale
3. Reglementarea juridică a contractelor comerciale internaţionale
1.Noţiunea, caracterele şi importanţa contractelor comerciale
Contractul comercial internaţional este acordul de voinţă realizat între doi
sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se
stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional.
Această definiţie conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract comercial
internaţional. Din definiţie rezultă că contractul comercial inter-naţional este un act
volitiv, o manifestare de voinţă îndreptată spre naşte-ini, modificarea sau stingerea
unor raporturi cu alte persoane; prin urmare, reiese un act juridic. Ceea ce este
esenţial în contract este acordul de voinţă, lupi ce denotă că contractul este un act
juridic bi- sau multilateral, adică ii -prezintă rezultatul voinţei concordate a două
sau a mai multor părţi. între noţiunile „act juridic" şi „contract" există o legătură
strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este categoria de specie.
Orice contractculc un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract.
În definirea noţiunii de contract comercial internaţional sunt esenţiale două
criterii: comercialitatea şi internaţionalitatea actului.
Pentru definirea comercialităţii actului juridic sistemele de drept
naţional cimotie două concepte mari: conceptul de act de comerţ potrivit sistemului
obiectiv si conceptul de act de comerţ potrivit sistemului subiectiv. Potrivit
ultimului obiectiv, adoptat de dreptul francez, belgian, spaniol, al statelor Americii
Latine etc, în calitate de acte de comerţ sunt calificate actele care prezintă caracter
comercial prin însăşi natura lor. Actele de comerţ sunt caracterizate prin elemente
intrinseci, indiferent de faptul dacă personelecarc îl săvârşeşte este sau nu
comerciant. Aceste elemente sunt: obiectul (de exemplu, operaţiunile bancare şi
bursiere), scopul (ele exemplu, cumpărarea în scopul revânzării), forma (de
exemplu, tragerea unei cambii). Potrivit sistemului subiectiv, adoptat de legislaţia
germană şi de alte sisteme legiuiţive de influenţă germană, conceptul de act de
comerţ se determină în funcţie de un criteriu subsidiar; în accepţia acestui sistem,
este act de comerţ orice act juridic săvârşit de o persoană care are calitatea de
comerciant. In sistemul subiectiv este instituită o prezumţie în sensul că toate
actele comerciantului sunt de natură comercială - prezumţie relativă ce poate
fi răsturnată prin dovedirea caracterului civil sau necomercial al actului. In alte
sisteme de drept naţional a fost adoptată o accepţiune mixtă, îmbinând atât
elemente obiective, cât şi subiective. De remarcat că atribuţia de a defini
caracterul comercial al unui act juridic întotdeauna îi revine legii forului.
Astfel, în materie de arbitraj, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958, prevede
explicit în acest sens că orice stat contractant va putea să declare că va aplica
3
convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau
necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională.Care şi
ar fi conceptul adoptat de diferitele legislaţii naţionale, există un criteriu general al
comercialităţii, care distinge global actele comerciale de cele civile. Acest criteriu,
cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria speculaţiei", se
întemeiază pe scopul (cauza) actelor de comerţ şi constă în ideea că acestea din
urmă vizează realizarea de profit, într-adevăr, scopul comercianţilor este realizarea
de profituri din actele pe care le încheie, întreaga lor activitate fiind bazată pe ideea
de câştig.1
Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova nu operează cu termenul „act de
comerţ" (naţional sau internaţional), ci utilizează alte noţiuni: antre-prenoriat,
activitate de întreprinzător etc. Astfel, Legea cu privire la antre-prenoriat şi
întreprinderi, nr.845/1992 (MO, nr.2 din 28.02.1994), defineşte „antrcprenoriatul"
ca activitate de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,
desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie
iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu si sub răspunderea lor patrimonială cu
scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri (art.l alin.(l)).
Cît priveşte cel de-al doilea criteriu de definire a contractului de comerţ internaţional,
şi anume internaţionalitaţea, trebuie avute în vedere două aspecte: unul -juridic, iar
celălalt - economic.
Noţiunea juridică a contractului comercial internaţional comportă
elementul de extraneitate, că există puncte de legătură cu cel puţin două state.
Un contract „intern" nu comportă nici un element de extraneitate.
Elementele susceptibile de a conferi caracterul de extraneitate sunt: domiciliul sau
reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul încheierii contractului,cel
al executării obligaţiei, locul aflării bunului, moneda contractului. Aşa, de exemplu,
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (în continuare - Convenţia de la Viena) defineşte
elementul de extranietate prin sediul, domiciliul sau reşedinţa cumpărătorului şi
vânzătorului (art.l). Potrivit noţiunii juridice, un contract are un caracter
internaţional din momentul în care el conţine cel puţin un element internaţional.
însă, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, această concepţie este
nesigură, deoarece, deseori, un singur criteriu nu este considerat suficient pentru a
da contractului caracter internaţional, ci se mai cere un al doilea criteriu (sau chiar
mai multe), astfel încât numai prin aplicarea cumulativă a tuturor acestora să se
poată conferi contractului respectiv caracter internaţional.2
Noţiunea economică a contractului comercial internaţional se referă
la impactul economic al operaţiunii, cum sunt: mişcarea de valori peste frontiere,
influenţa operaţiunii respective asupra relaţiilor economice cu străinătatea etc.
Potrivit acestei noţiuni, în centrul atenţiei se află substanţa economică a
contractului. Exemplu: două persoane, una de naţionalitatea B şi cealaltă - de
naţionalitatea C, au încheiat un contract în ţara A, avându-şi domiciliul în ţara A.
Noţiunea juridică a contractului comercial internaţional ar putea considera
naţionalitatea ca element de extraneitate şi, prin urmare, contractul ar fi considerat
ca unul internaţional. Noţiunea economică, însă, consideră acest contract ca unul
4
intern, deoarece el nu implică în substanţă o mişcare a bunurilor, serviciilor sau
plăţilor peste frontiere.Criteriul economic este luat la baza definirii operaţiilor
comerciale internaţional şi în legislaţia Republicii Moldova. Astfel, potrivit art.2
al ' Iegii reglementării de stat a activităţii comerciale externe, nr.1031/2000 (MO,
nr.119 din 21.09.2000), activitatea comerciala" externăeste un mijloc esenţial de
realizare a circuitului mondial de valori materiale şi intelectuale, care se
concretizeaza in ansamblul operaţiunilor şj activităţilor având ca obiect schimbul
de mărfuri, lucrări şi servicii la scara internatională. Activitatea in cauza implica
operaţiuni de export/import care reprezinta opera-ţiunile comerciale prin care din
Republica Moldova se scot, respectiv, prin care în Republica Moldova se introduc
marfuri (produse), lucrari, servicii, precum şi rezultate ale activitatii intelectuale
(obiecte ale proprietatii intelectuale). Faptul exportului/importului se fixeaza in
momentul trecerii marfurilor (produselor), lucrarilor, serviciilor, precum şi a
rezultatelor activity intelectuale (obiectelor proprietatii intelectuale), peste
frontiera vamala a Republicii Moldova.
Distincția dintre un contract intern s.i unul international rezida, in special, in
existenfa principiului autonomiei vointei partilor in alegerea legii aplica-bile
contractului - lex voluntatis3. In acest sens, in materia conflictelor de legi este
utilizata notiunea juridica. Notiunea economica implica aplicarea unor reguli
specifice referitoare la fondul contractului comercial international, de exemplu:
alegerea monedei contractului (clauza de consolidare valutara, clauza de opţiune a
monedei liberatorii etc.) in vederea contracararii riscurilor fluctuaţiilor monetare pe
piata internationala, precum şi referitoare la modul de soluţionare a litigiilor ce se
nasc din acest contract (clauza arbitrala).
Este important a mentiona ca ambele elemente constitutive ale con-tractului
comercial international - comercialitatea şi internationalitatea -trebuie să existe
cumulativ, deoarece absenta unuia din ele face ca acest contract să se situeze in
sfera contractelor civile sau comerciale, care cad sub incidenţa exclusiva a
dreptului national. Ilustram aceasta situatie prin câteva exemple: operatiunea de
introducere sau scoatere legala din tara de către persoane fizice a unor bunuri de uz
personal, desi contine elemente de extraneitate, nu poate fi raportata la contractele
comerciale internationale din cauza absenţei caracterului comercial. Tot astfel,
vanzarea, asigurarea sau comisionul, atunci cand sunt lipsite de elementul de
internaţionalitate, rămân simple contracte comerciale sub incident dreptului
national.,Aşadar, pentru definirea a unui act juridic ca fiind un contract comercial
internaţional, trebuie luate în considerare o suma de criterii de ordin juridic şi
economic, in funcţie de natura contractului respectiv,4 Doctrina, jurisprudenta şi
dispoziţiilenormative care reglementeaza raporturile dintre participantii la
comerţulinternaţional atribuie la aceasta categorie operatiunile comerciale sau
de cooperare economica și tehnico-știintifica privind vanzarea-cumpararea sau
schimburile de marfuri, prestarile de servicii, transportul §i
expeditiile internaţionale, proiectarea și executarea de lucrari, asistenja §i
colaborarea tehnică, vanzarea-cumpararea de licente pentru folosirea brevetelor de
licenta sau a procedeelor tehnologice, consignatia §i depozitul, reprezentarea
5
§i comisionul, operatiunile valutare, asigurarile, turismul §i, in general, orice acte
de comerţ în raporturile dintre acești participant.
Fiind un acord de vointa, contractul comercial international, pentru a fi valabil şi a
produce efecte juridice, trebuie sa fie exprimat liber. Dreptul contractelor
comerciale internationale este guvernat de principiul libertatii contractuale. Acest
principiu are o importanta fundamentală in contextul comerţului international.
Dreptul operatorilor comerciali de a decide liber cui să ofere marfurile sau serviciile
și de la cine sa le primeasca, la fel ca și posibilitatea pentru ei de a se intelege liber
asupra dispozitiilor fiecărui contract, sunt piatra de temelie a unei ordini economice
internationale orientate spre piaţări concurenta.Principiul libertatii contractuale este
unul universal, recunoscut și consacrat atât in sistemele naţionale de drept, cat și în
instrumentele de drept uniform. Astfel, potrivit art. 1.1 al ,,Principiilor referitoare la
contractele de comerţ international" ale UNIDROIT (m continuare - Principiile
UNIDROIT)5, intitulat ,,Libertatea contractuala", partile sunt libere sa incheie
contracte si sil determine continutul acestora. Codul civil al Republicii Moldova (ca
şi multe altele) consacra principiul libertafii contractuale printre cele fundamentale în
art.l alin.(l), precum și intr-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la
urmatoarele:
a) partile sunt libere sa contracteze sau si nu contracteze. Nimeni nu poate fi
impus sa incheie un contract decat in cazurile prevfizute de lege,
sau daca o asemenea obligatie a fost asumata benevol. In prezent, cazurile in care
subiectii sunt obligati sa incheie contacte sunt putine la numar. De regula, aceasta
obligatie este dictata de interese publice, in vederea ocrotirii parfii mai slabe din
punct de vedere economic;
b) libertatea contractuala presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract,
atat prevazut de lege (contracte numite), cat și contracte ce nu
sunt prevazute de lege (nenumite), sau complexe;
c) parfile sunt libere sa determine prin vointa lor clauzele pe care urmeaza sa le
cuprinda contractul si efectele pe care trebuie sa le produca.
Legea doar in anumite cazuri poate prescrie continutul unor clauze pentru anumite
categorii de contracte (de regula, in interes public). Daca continu
tul clauzelor este prevazut in norme dispozitive (supletive), partile pot, prin acordul
lor, sa inlature aplicarea acestor norme sau sa stabileasca un continut diferit de cel
stipulat in lege;
d) numai partile inseși prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract
valabil incheiat.
Legislația noastra confine, de asemenea, un sir de prevederi care au me-nirca sa
asigure realizarea principiului libertatii contractuale. Printre acestea sc numara
prevederile Codului civil ce vizeaza nulitatea actelor juridice incheiate in anumite
imprejurari, in care libertatea exprimarii vointei este alcctata: actele incheiate prin
eroare (art.227), dol (art.228), violenta (art.229), leziune (art.230), infelegerea
dolosiva dintre reprezentantul unei parti cu cealalta parte (art.231). Acela§i scop il
urmaresc dispozifiile Codului civil in materia clauzelor contractuale standard
(art.712-720), care sanctioneaza cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciaza
disproportionat, contrar prin-cipiilor bunei-credinte, cealalta parte a contractului.
6
Alaturi de Codul civil, reglementari in vederea asigurarii libertatii contractuale se
gasesc §i in legislatia cu privire la protectia concurentei. Astfel, este interzis
agentilor economici sa-si exercite drepturile in vederea limitarii concurentei,
abuzului de situatia lor dominanta și lezarii intereselor legitime ale consumatorului,
inclusiv prin impunerea contragenfilor de a incheia contracte in condifii vadit
nefavorabile acestora (a se vedea art.4, 6 și urm. ale Legii cu privire la protectia
concurenței, nr. 1103/2000 // MO, nr.166-168 din 31.12.2000). Libertatea
contractuala, ca s.i orice alta libertate, nu poate fi nelimitata. Limitele sunt impuse
de lege in vederea ocrotirii intereselor altor indivizi si ale societăţii in intregime. In
literatura de specialitate s-a mentionat ca limitarealibertafii contractuale
urmarește unul din urmatoarele scopuri:
a) protejarea partii mai slabe a contractului, care se tncepe la etapa
încheierii contractului și se finalizeaza prin executarea lui sau prin
raspundereapentru neexecutare;
b)apararea intereselor creditorilor. In ţarile cu economie in tranzitie această
finalitate se invedereaza, spre exemplu, in protejarea bancilor care acordă credite
,,firmelor-fantome", pe de o parte, precum §i a cetatenilor careau incredinţat
fondurile lor banești unor institutii creditare similare, pe de alia parte;
c) apararea intereselor publice.
Legea stipuleaza ca partile contractante pot incheia in mod liber contractesj pot
stabili conținutul lor in limitele normelor imperative de drept (nrl.667(l) C.civ.).
Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor imperative sunt
nule (a se vedea art.220(l) C.civ.). Normele I Imperative constituie, prin ele
insele, limitari ale libertatii contractuale, deoarece reprezinta reguli obligatorii de
la care partile nu pot deroga. Limitarile libertatii contractuale pot fi negative și
pozitive.
Sunt negative acele limitari instituite de lege prin care se interzice sau se
restrange posibilitatea incheierii unor categorii de contracte de catre anumiti
subiecti. La aceasta categorie se atribuie, de exemplu, interdictiilo de a include in
contract anumite clauze. Astfel, potrivit art.603(3) C.civ., eslc nuia orice
stipulatie contractuala care il elibereaza anticipat pe debitor de răspundere in caz
de dol sau culpa grava.
Sunt pozitive acele limitari care constau in obligatia de a incheia anu-mite
contracte de catre unele categorii de subiecti. De exemplu, daca deţine o poziţie
dominanta pe piata, una din partile contractante este obligata săcontracteze in acest
domeniu (art.669(l) C.civ.). Un alt caz de limitare pozitiva este obligatia impusa
prin lege de a include anumite clauze in unele categorii de contracte (a se
vedea art.713 C.civ.).
In afara de normele imperative, libertatea contractuala este limitată de ordinea
publica și de bunele moravuri. Aceasta concluzie rezulta din prevederile art.220(2)
C.civ.: ,,actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri
sunt nule".
Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de
drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor
7
fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi
libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Conceptul de ordine
publică este variabil în funcţie de situaţia politică, ! socială şi economică a
legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar comunist ordinea publică reprezenta
ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al
orânduirii sociale şi al ordinii de drept. în ţările democratice, conceptul de ordine
publică asigură funcţionarea statului dedrept, economia de piaţă bazată pe
concurenţa liberă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.
în literatura de specialitate s-a remarcat tendinţa de a lărgi noţiunea de ordine
publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi moral -
organizarea statului, a familiei, libertăţile individuale - astăzi ea s-a îmbogăţit cu
noi aspecte, cum sunt:
- ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub două aspecte -
ordinea publică de protecţie, destinată să protejeze partea mai
slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publicăde
dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului în diferite domenii ale
activităţii (politica preţurilor, politica monetară etc). De exemplu, sunt ilicite
contractele încheiate cu încălcarea reglementărilor valutare;
- ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate destat pentru
protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă, a locatarilor în contractele
de închiriere a imobilelor etc.
Bunele moravuri. Această noţiune, ce diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile
istorice, specificul naţional, religios etc, reprezintă regulile de morală socială
considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Spre deosebire de normele
juridice, bunele moravuri nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectare
în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit,
care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de
principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.
Contractele comerciale internaţionale constituie principala instituţie prin
care se realizează operaţiunile tic comerţ exterior şi cooperare econo-mică
internaţională. Contractele la care ne referim constituie principalul izvor de
obligaţii comerciale internaţionale, fiind instrumentul care asigură libera concurenţă
şi care stimulează iniţiativa privată. Importanţa lor ca mijloc de stabilire a celor
mai variate relaţii dintre persoanele fizice şi juridice din diferite state se
învederează în toate domeniile de activitate.
Pe parcursul istoriei umanităţii, conţinutul social-economic al contractului
evoluat în funcţie de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate prin
contract. S-a diversificat componenţa subiecţilor: alături de persoane fizice, ca
participanţi tradiţionali la aceste raporturi au apărut şisubiecţii colectivi -
persoanele juridice. Au devenit mai diverse tipurile contractelor utilizate în
circuitul comercial, iar conţinutul lor - mai amplu şi mai complex. Diviziunea
internaţională a muncii şi intensificarea schimburilor de mărfuri, servicii şi obiecte
ale proprietăţii intelectuale au condus la evoluția contractelor internaţionale în toate
domeniile circuitului internaţional de valori. Amplificarea şi diversificarea
raporturilor comerciale şi ticcooperare economică internaţională în epoca modernă
8
au generat schim-bnn profunde la nivelul dreptului comerţului internaţional. Toate
marile tliHiieniiale dreptului comerţului internaţional au cunoscut un proces
de evaluare, materializat atât prin adaptarea instituţiilor sale tradiţionale ale vieţii
economice moderne, cât şi prin apariţia şi extinderea unor instrumente juridice noi,
compatibile cu cerinţele şi interesele participanţi-loi la relaţiile comerciale actuale.
În epoca modernă, dreptul contractelor se caracterizează prin
afirmarea trohei autonomiei de voinţă.7Această teorie se bazează pe filosofia
dreptuluidin secolul XIX şi şi-a găsit reflectare în Codul civil francez din
1804, cure a inspirat legislaţiile civile a numeroase ţari. Gândirea juriştilor
acelei perioade era marcată de un liberalism total legat de filosofia
individualistă. ('«inform acestei teorii, voinţa umană este unicul temei al puterii
contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, aceasta pentru că au dorit
să fie legaţi prin contract și că ei sunt ţinuţi să-1 execute. Părţi le contractului îşi
creează singure, prin voinţa lor, legea care va guverna raporturile dintre ele în plan
economic, se considera că iniţiativa individuală este forţa motrice, iar statul nu
trebuie să intervină decât în situaţii excepţionale, deoarece tot ce era contractual era
considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat
de asigurare a prosperităţii generale.
Teoria autonomiei de voinţă în materie de contracte a fost fundamentată de
adepţii săi prin următoarele teze:
a) contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile, celelalte izvoare
sunt neînsemnate;
b) majoritatea normelor referitoare la contracte au caracter dispozitiv(supletiv),
ceea ce înseamnă că ele se aplică direct doar în tăcerea părţilor,acestea având
posibilitatea să instituie prin acordul lor de voinţă alte reguli decât cele prevăzute
de lege;
c) normele imperative în materie de contracte sunt puţine la număr,principalul
lor scop fiind asigurarea libertăţii voinţei părţilor contractului şi respectarea ordinii
publice;
d) imixtiunea puterii publice în încheierea şi executarea contratului are caracter
excepţional; nici judecătorul nu poate să revizuiască contractul, nici legiuitorul
nu poate să-1 altereze (legile noi nu sunt aplicabile, în principiu, contractelor în
curs de desfăşurare);
e) sub aspectul formei, autonomia de voinţă se manifestă prin afirmarea continuă
a principiului consensualismului.
în epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viaţa social-
cconomică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voinţă.
Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:
a) creşterea importanţei izvoarelor obligaţiilor civile de natură extra-contractuală:
fapta ilicită, îmbogăţirea fără justă cauză, angajamentul unila
teral ctc.;
b) intervenţia din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în
domeniul contractual; această intervenţie are ca efect lărgirea noţiunii de ordine
publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertăţii şi proprietăţii
individuale;
9
c) dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune - contracte cu clauzeprestabilite,
nenegociabile, impuse de cocontractant - în detrimentul contractelor tradiţionale;
2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale
Principiul libertății contractuale permite participanților la
circuitul internaţional să încheie o mare varietate de contracte. Unele din prevăzute
expres de legislaţiile naţionale şi de instrumentele de diversificarea vieţii
economice şi a schimburilor inter-mtllomilc aduce la apariţia unor noi forme
juridice care nu sunt reglementele ui mod special. Acest fapt a determinat
necesitatea clasificării contractelor comerciale internaţionale. Clasificarea dă
posibilitatea de a determina ţinuturile în caracteristice ale diferitelor categorii de
contracte în vederea procesului de calificare a lor şi aplicării corecte a normelor
juridice. Mai multe criterii de clasificare a contractelor, inclusiv a celor comerciale
internaţionale. Printre criteriile principale de clasificare se numără conţinutul,
modul de formare, scopul urmărit de părţi, nominalizarea în procedura civilă,
efectele produse, modul de executare, corelaţia între etc.
• În funcţie de conţinutul lor, contractele, inclusiv cele de comerţului
internațional, se împart în: sinalagmatice şi unilaterale. Acest criteriu de duşii icare
are la bază repartizarea obligaţiilor între părţile contractului.
Contractele sinalagmatice (bilaterale). Un contract este sinalagmatic dnen
fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie
corelativă obligaţiei celeilalte. În contractele sinalagmatice persistă o corelaţie şi
interdependenţă între obligaţiile reciproce ale părţilor contractați ce revine uneia
din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă u celeilalte părţi. Fiecare parte
are concomitent atât calitatea de creditor, cît şi cea de debitor faţă de cealaltă parte.
Astfel,în contractul internat de vânzare-cumpărare vânzătorul este debitorul
obligaţiei de a preda bunu în proprietatea cumpărătorului şi, totodată, creditorul
obligaţiei de plată a preţului, iar cumpărătorul este debitorul obligaţiei de plată a
preţului şi creditorul obligaţiei de livrare.
Contracte unilaterale sunt acele contracte care generează obligaţii doar pentru
una din părţi; în aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai
debitor. în dreptul comun astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul,
fidejusiunea gratuită etc.
Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale
se învederează sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al efectelor produse
de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţiilor în contratele sinalagmatice determină anumite efecte specifice, care nu
se pot găsi la contractele unilaterale:
- excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea
contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în
măsuraîn care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a
obligatsă execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau
din natura obligaţiei (art.705(l) C.civ.);
- riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractului
de către una din părţi. în acest sens, art.707(l) C.civ. dispune că, dacă o prestaţie
10
din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea
care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere
executarea obligaţiei corelative. Prin urmare,riscul contractual îl suportă partea
contractului care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat;
- rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una din părţile contractului
sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale, cealaltă
parte este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul (a se vedea art.709-711C.civ.).
Ţinem să menţionăm că majoritatea absolută a contractelor
comerciale internaţionale sunt sinalagmatice, întrucât de esenţa operaţiunilor
de comerţ internaţional este caracterul lucrativ al acestora - fiecare din
părţi urmăreşte obţinerea contraechivalentului prestaţiei sale.
• în funcţie de scopul urmărit de părţi, contractele, inclusiv cele de comerţ
internaţional, se clasifică în: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit
Contracte comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor
părţilor este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului.
Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt; comutative.
Contracte aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau
întinderea prestaţiilor părţilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un
eveniment incert, astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate
cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau pierderea fiecărei părţi,
iar uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel,
în contractul internaţional de asigurare naşterea obligaţiei asigurătorului de plată a
despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil dar incert, care
poate să aibă loc sau nu - riscul asigurat. Importanţa practică a distincţiei între
contractele comutative şi aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:
- ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea (reciprocităţii
şi echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea contract nu se poate intenta
acţiunea în anulare pentru leziune (art.230 C.civ.);
- un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.
• în funcţie de modul deformare, contractele, inclusiv cele de comerţ internaţional,
se clasificăm: consensuale, solemne, înregistrate şi reale.
Contracte consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a
voinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face
nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă
privind încheierea şi conţinutul acestuia.
Nerespeetarea formei scrise a contractului, de regulă, nu atrage nulitatealui , ci
lipseşte părţile de posibilitatea de a cere, în caz de litigiu, proba i II martori pentru
dovedirea acestui contract. Părţile sunt în drept să dovadacontractul în cauză cu toate
celelalte mijloace de probă prevăzute de (pgc Totodată, este cert că, în măsura în
care existenţa contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice eficienţă
juridică; respectiv, partea să-l invoce se află în aceeaşi situaţie ca în cazul în care
contractul nu ar fi fost încheiat. în această măsură, cerinţele formei scrise
pentru itnvrclirua contractului poate produce, sub aspect practic, efecte asemeni
cerinţelor de formă impuse ca condiţie de validitate a contractului.
11
Contracte solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe iicordul de
voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege sau
convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului în majoritatea sistemelor
de drept legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o
anumită formă sau dacă părţile au convenit la o anumită formă, contractul se
consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă. În aceste cazuri,
forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în a cărei lipsă
el nu poate fi valabil încheiat. La rîndul său încheierea solemnă, se împarte
în formă scrisă şi formă autentificată. Nerespectarea formei scrise a contractului
are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci când această formă este cerută
ca condiţie de validitate. Nerespectarea formei scrise a contractului atrage nulitatea
lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul
părţilor (art.211(2) C.civ.). Codul civil prevede sancţiuni printre care se numără:
clauza penală (art.625), contractul de fidejusiune (art.1147), contractul de
franchising (art.1172) etc.
Forma autentică poate fi impusă atât prin lege, cât şi prin
acordul părților (art.212 C.civ.). Printre contractele care trebuie să fie încheiata
în forma autentică în virtutea legii legea noastră se enumără următoarele: contractul
privind transmiterea patrimoniului prezent şi grevarea lui cu uzufruct (arl.673
C.civ.), contractul de ipotecă (art.468(2) C.civ.), contractul Uc vftnzare-
cumpărare a întreprinderii (art.818 C.civ.) etc. Nerespectarea formei autentice
atrage nulitatea absolută a contractului (art.213(2) C.civ.).
Contracte înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri,
sau opozabile terţilor, în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de
lege. De exemplu, art.214(l) C.civ. stabileşte obligaţia de înregistrare a
contractelor (actelor juridice civile) care au ca obiect bunurile imobile.
înregistrarea acestor contracte are menirea să asigure publicitatea acestor acte.
înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a informaţiei despre
toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea ce permite a avea o
informaţie deplină şi veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările
acestui bun etc. în afară decontractele care au ca obiect bunurile imobile, prin lege
este impusă condiţia înregistrării unor alte contracte. De exemplu, conform art.818
C.civ., contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial
unic se înregistrează la Camera înregistrării de Stat. Un alt exemplu este
contractul de gaj înregistrat, care poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi
imobile (a se vedea art.455 C.civ.).
Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a
contractelor constă în inopozabilitatea lor faţă de terţi. Această formalitate nu
afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă
şi intervine deja după naşterea valabilă a contractului. între părţi contractul
respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este
anihilată substanţial dacă nu se îndeplineşte cerinţa de înregistrare. Astfel
locatarul în cadrul unui contract internaţional de leasing al unui imobil pe un
termen ce depăşeşte 3 ani, în ipoteza în care acest contract este guvernat de
legislaţia Republicii Moldova, nu poate opune drepturile sale privind acest imobil
12
locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de
leasing în registrul bunurilor imobile (a se vedeaart.876(2) C.civ, care se aplică cu
titlu subsidiar şi raporturilor de leasing). Inopozabilitatea este consecinţa nerespec-
tării condiţiei de înregistrare a actelor juridice atât în cazurile expres stipu-i late de
lege, cât şi atunci când legea nu prevede expres consecinţele neres pectării acestei
condiţii.
În unele cazuri, legea impune obligaţia de înregistrare ca condiţie
de existenţă valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv. De
exemplu, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, gajul înregistrat apare în
momentul înregistrării sale (art.466(2) C.civ.). Referitor la contractul de ipotecă,
legea noastră prevede că acesta se prezintă pentru înregistrare la cadastral
teritorial în termen de 3 luni de la data încheierii lui. Neincadrarea termenului
atrage nulitatea contractului (art.470(2) C.civ.).
O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaţionale constă în aceea ca,
în majoritate, acestea sunt consensuale. De obicei, contractele interesate se încheie
în formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că reprezintă o condiţie de validitate a lor.
Forma scrisă a acestor contr. are un caracter probator. Redactarea de către părţi a
unui înscris al contractului este necesară pentru a da acestora deplina existenţa,
condiţiile de executare a obligaţiilor contractualeşl consecinţele neexecutării lor.
Într-o accepţiune radicală, caracterul consensual al contractelor comerciale
internaţionale şi-a găsit reflectare în Principiile UNIDROIT; art.3.2 contractul
este încheiat, modificat sau încetat prin simplul voinţă al părţilor, fără alte cerinţe
suplimentare. Şi Convenţia de la Viena consacră principiul consensualismului
contractelor comerciale internaţionale; poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv
prin muitori. Totodată, art.96 prevede că orice stat contractant, a cărui legislaţie cu
contractele de vânzare să fie încheiate sau constatate în scris, moment să declare că
orice dispoziţie a Convenţiei, care autori analizează altă formă decât forma
scrisă pentru încheierea, modificarea sau rezilierea amiabilă a unui contract,
nu se aplică din moment ce una di părţi îşi are sediul în acest stat.
• în funcţie de modul de executare, contractele, inclusiv cele de comerţ
internaţional, se clasifică în contracte cu executare instantanee şi contracte cu
executare succesivă.
Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au
ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu.De
exemplu, într-un contract de vânzare internaţională de mărfuri, vânzătorul
transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, îşi execută obligaţia de plată
a preţului imediat, dintr-o dată.
Contracte cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se
desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este contractul de leasing), fie ca
o succesiune de prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate,
contractele de furnizare de electricitate, de gaze naturale).
Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu
executare continuă şi contracte cu executare eşalonată. în primul caz, raportul
obligaţional este permanent, continuu (de ex., leasingul, depozitul remunerat,
contractul de societate comercială). In al doilea caz contractul se execută sub
13
formă de prestaţii repetate (de ex., vânzarea eşalonată a diferitelor piese
componente ale unui echipament complex). Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în
caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică împărţirea „în
tranşe", cum este cazul contractului de leasing, care poate fi împărţit în perioade.
Interesul acestei distincţii vizează mai ales cazul neexecutării parţiale: chiar dacă
neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare servi ca temei
pentru rezoluţiunea totală acontractului, întrucât celelalte prestaţii izolat nu
mai prezintă interes (echipamentul complex incomplet nu prezintă nici o valoare).
Ţinem să remarcăm că distincţia între contractele cu executare imediată şi
cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părţile pot, prin acordul lor,
săschimbe caracterul contractului, adică, deşi prin natura se execută, în mod
normal, dintr-o dată, părţile potl conveni ca ele să fie execute prin prestaţii
succesive.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în următoarele:
În contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a condiției de
către una din părţi, sancţiunea va fi rezoluţiunea rezilierea - care desfiinţează
contractul numai pentru viitor.În materia nulităţii actelor juridice, prin excepţie de
la regula generală conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv
din momentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă
efectele nulităţi i se aplică numai pentru viitor. Într-adevăr, un contract de
leasing, in virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, nu poate fi
desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinței este ireversibil. Deci,
restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar insemna îmbogăţirea fără justă
cauză a locatarului;
Numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema
«rîspcndării executării obligaţiei pe o perioadă de timp: de exemplu, pe ţicnoiidu
cât durează un eveniment de forţă majoră ce împiedică executarea obligaţiei, sau
atât timp cât cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă (excepţia de
neexecutare).
Contracte numite sunt acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice
determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt reglementate expres de
legea statului respectiv sau de normele pertinente ale reglementarilor internaţionale
în materie.
Contracte nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală
npcrifică şi nu sunt expres reglementate de lege, întrucât nu se încadrează iniio
categorie determinată.( Contracte complexe sunt acele contracte care îmbină
elemente ale unor t unii acte diferite, numite sau nenumite. Existenţa contractelor
nenumite şi complexe rezidă în principiul libertăţii contractuale care presupune
posibilitatea pentru părţile contractante de a găsi forme juridice netradiţionale |u-
i i l iua îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii economice
şi a schimburilor internaţionale determina contractele existente în legislaţiile
naţionale şi în instrumentele de drept uniform se dovedesc a fi incapabile să
satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează în permanenţă noi forme
juridice menite să perfecteze marea varietate a operaţiunilor realizate de
participanţii la circuitul comercial internaţional. Astfel, pe lângă contractele
14
tradiţionale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul,
donaţia, locaţiunea, împrumutul etc., în legislaţiile naţionale şi în instrumentele de
drept uniform moderne au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul,
factoringul etc.
Un exemplu elocvent în această privinţă îl constituie evoluţia contractului de
societate. Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat o dezvoltare
vertiginoasă în epoca contemporană, creându-se forme diverse de societăţi
comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi cuprinse de prevederile codurilor civile
în materie de societate civilă, ceea ce a determinat necesitatea unor noi
reglementări, aşa încât în dreptul ţărilor cu economie de piaţă avansată se distinge ca
o ramură aparte dreptul societăţilor. La fel, au fost elaborate şi reglementări
uniforme pe plan internaţional în materia dată.
De asemenea, participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite
reglementări ale contractelor numite, „inventând" noi construcţii juridice. De
exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi
cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în schimbul prestării de către cealaltă
parte a unor servicii. într-o atare ipoteză, drepturileşi obligaţiile părţii care livrează
bunul ar fi reglementate de prevederile referitor la contractul de vânzare-cumpărare,
iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi - de prevederile în materia contractului
respectiv de prestări de servicii.
Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contractelor
civile numite se modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe care o
perfectează. Aşa, spre exemplu, în practică contractele care deservesc operaţiunile
de leasing internaţional deseori au un caracter complex, cuprinzând elemente ale
contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat. însă, un asemenea contract
nu reprezintă o îmbinare mecanică a elementelor menţionate, deoarece fiecare din
acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii în cauză.
Importanţa acestei clasificări se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor
care sunt aplicabile acestor categorii de contracte.
• în funcţie de corelaţia între ele, contractele se clasifică
în: principale şi contracte accesorii.
• După modul în care se exprimă voinţa părţilor, contractele pot fi clasificate
în: contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii şi contracte
autorizate.
Contracte negociate sunt acele contractele ale căror clauze sunt rezultatul
negocierilor între părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste
contracte sunt tradiţionale pentru dreptul comerţului internaţional, încheierea lor
presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii
contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi
întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale operaţiunii juridice preconizate.
Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor
decizii comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se
materializează în clauzele contractului.
Contracte de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite
de către una din părţi, cealaltă neavând putinţa să le negocieze şi să influenţeze
15
asupra conţinutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două
posibilităţi: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea
contractului. În epoca modernă, contractele de adeziune devin tot mai frecvente
în toate sferele activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului, prestării
serviciilor. în comerţul internaţional ele sunt utilizate pe larg de companiile de
transporturi, de asigurări, de către bănci şi alţi întreprinzători. De regulă, aceste
contracte se înfăţişează sub forma unor „condiţii generale", „contracte-tip" inserate
pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potenţialilor
cocontractanţi.
Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Latura pozitivă a acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toţi
consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în
cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani, timp şi eforturi necesare în vederea
negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte. Utilizarea îndelungată
a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de raporturi
contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, aşa
contracte internaţionale moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul
constituie rezultatul folosirii îndelungate. La fel, regula privind încheierea
obligatorie a contraclului se referă la activitatea profesioniştilor şi
întreprinzătorilor în general; aceştia nu pot refuza fără motive temeinice încheierea
unui contract cu persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri
necomerciale, precum şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate
existenţială. Diferitele legislaţii naţionale prevăd şi alte cazuri de încheiere
obligatorie a unor contracte.14
Contracte autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot
produce efecte fără o autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune, consimţământ)
din partea unui terţ. Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind
încheierea anumitor categorii de contracte care ating nemijlocit interesele terţului
în cauză. Uneori, prin intermediul autorizaţiei statul exercită controlul asupra unor
contracte de interes public. De exemplu, potrivit legislaţiei Republicii Moldova,
întreprinderea de stat poate să încheie contracte de locaţiune sau de gaj asupra
bunurilor transmise ei în gestiune operativă numai cu autorizaţia Guvernului sau a
autorităţii administrative competente (art.3(4) al Legii cu privire la întreprinderea
de stat, nr. 146/1994 // MO, nr.2 din 25.08.1994).
• în funcţie de efectele produse, contractele pot fi constitutive, trans-
lative sau declarative de drepturi.
Contracte constitutive sunt acele contracte prin care se constituie
drepturi subiective până atunci inexistente în patrimoniul titularului lor. în
comerţul internaţional prin contracte se constituie, de regulă, drepturi de
creanţă. Majoritatea contractelor comerciale internaţionale fac parte din această cate-
gorie. Contractele constitutive de drepturi reale (de exemplu, contractele prin care
se constituie dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute
sau dreptul de superficie) se întâlnesc mai rar în comerţul internaţional. Contracte
translative sunt în special contractele prin care se operează transferul fie al
dreptului de proprietate (cum este cazul vânzării internaţionale de mărfuri), fie al
16
unui drept de folosinţă (de exemplu, contractul de licenţă, de brevet de invenţie,
de leasing, de franchising
contractele declarative de drepturi
• In funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale
se împart în contracte pe termen scurt (până la 1 an), mediu şi(5 ani) şi lung (peste 5
ani). în comerţul internaţional numeroase contr. se încheie pe termen mediu şi lung
• în funcţie de obiect, contractele comerciale internaţionale pot fi contracte de
livrare de mărfuri (de exemplu, vânzarea-cumpărare şi schimbul), de prestare
de servicii (care se manifestă în 'urlecele mai variate: transport, asigurare,
intermediere, consulting,bancare etc.) şi de executare de lucrări (contractul de
antrepriză lucrări de construcţii, montaj, de engineering etc).
3. Reglementarea juridicii u contractelor comerciale internaţionale
Instrumentele internaţionale într-o lume pe cale de globalizare, schimburile
internaţionale, ale căror volum, intensitate, varietate, rapiditate, arie geografică,
mijloace de realizare sunt fără precedent, sunt adesea supuse la o multitudine de
regimuri juridice. O marfă ce străbate continentul nostru de la un capăt la altul
este supusă la tot atâtea legi câte ţări străbate. Dar, comerţul internaţional nu se
poate acomoda cu o atare situaţie juridică, plină de incertitudini. Dreptul comerţului
internaţional trebuie să fie astfel constituit încât să evite dificultăţile provocate de
multitudinea legislaţiilor naţionale şi, în primul rând, să evite conflictele de legi.
Remediul care corespunde acestui scop este uniformizarea pe plan internaţional a
normelor materiale şi conflictuale. Anume instrumentele internaţionale de
uniformizare a dreptului oferă soluţiile eficiente privind unele probleme legate de
abordări diferite în legislaţiile naţionale în materie de contracte comerciale
internaţionale.
Una dintre soluţii este instituirea regulilor uniforme de drept
internaţional privat (conflictual). Cel mai important instrument în acest sens este
Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 asupra dreptului aplicabil obligaţiilor
contractuale16
(în continuare - Convenţia de la Roma), ratificată de toate statele
membre ale UE şi intrată în vigoare la 1 aprilie 1991. Regulile Convenţiei de la
Roma se aplică obligaţiilor contractuale în toate situaţiile în care este necesar a alege
dreptul naţional ce va guverna aceste obligaţii. Intitulat „Caracterul universal",
articolul 2 al Convenţiei de la Roma dispune că legea desemnată în virtutea ei se
aplică chiar dacă aceasta este legea unui stat ce nu este parte la Convenţie. Pe de altă
parte, regulile Convenţiei de la Roma nu se aplică domeniilor vizate în art.l al
acesteia, cum ar fi aspectele legate de statutul şi capacitatea persoanelor fizice sau
contractele de asigurare contra riscurilor situate în teritoriile statelor membre ale
Comunităţii europene.
Convenţia este dominată de principiul autonomiei voinţei părţilor con-
tractului, în virtutea căruia părţile sunt libere să aleagă dreptul care va guverna
raporturile lor contractuale.
- Convenţia cu privire la legea aplicabilă couliiu icloi dr miermcdier
şi reprezentări, Haga, 14.03.1978;
- Convenţia ONU asupra transportului de mărfuri pe marcHamburg, 31.03.1978;
17
- Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al mărfuri
lor pe şosele C.M.R., Geneva, 19.05.1956;
- Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale, Berna,
09.05.1980;
-Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privind transportul aerian
internaţional, Varşovia, 12.10.1929;
-Protocolul de la Haga din 28.09.1955 de modificare a Convenţiei
pentru unificarea anumitor reguli privind transportul aerian internaţional,
Varşovia, 12.10.1929;
-Convenţia complementară la Convenţia pentru unificarea anumitor
reguli relative privind transportul aerian internaţional de la Guadalahara
din 18.09.1961;
-Convenţia ONU privind transportul multimodal internaţional de măr
furi, Geneva, 1980;
-Convenţia UNIDROIT privind leasingul internaţional, Ottawa, 1988;
-Convenţia UNIDROIT privind factoringul internaţional, Ottawa, 1988;
-Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, Geneva,
21.04.1961;
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, New York, 10.06.1958.
Uzanţele şi cutumele comerciale internaţionale
Uzanţele comerciale internaţionale sunt nişte practici sau reguli utilizate de
către părţile contractante, aplicate o perioadă de timp de un anumit număr de
parteneri comerciali. Comportarea partenerilor de afaceri, într-un anumit mod, o
perioadă de timp destul de îndelungată, în relaţiile lor comerciale devine astfel o
uzanţă comercială.
Uzanţele comerciale internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel, după aplicabilitatea lor în spaţiu şi după sfera pe care o cuprind, acestea pot
figenerale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale), speciale (aplicabile numai
într-o ramură a activităţii comerciale, cum ar fi în comerţul cu cafea)
şi locale (aplicabile numai în anumite locuri, cum ar fi în anumite porturi
maritime).
Noţiunea de cutumă internaţională este strâns legată de noţiunea uzanţă miri
internaţională. Cutuma este o regulă de conduită stabilită
Acest concept reiese din pluralismul juridic; există în dreptului statal și interstatal
(de exemplu, dreptul transnaţional sportiv, dreptu canonic). Lex mercatoria depinde
de cele două ordini juridice (naţională ş: internaţională), dar se bucură de o anumită
autonomie.
Două mari proiecte de armonizare a dreptului contractelor, bazate, îî primul
rând, pe uzanţele comerciale internaţionale, au văzut lumina zilei îi ultimii ani. în
1994, Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptulu: Privat (UNIDROIT) a
publicat o culegere intitulată „Principiile referitoare la contractele de comerţ
internaţional" (Principiile UNIDROIT). Un an mai târziu, Comisia pentru Dreptul
18
European al Contractelor - o organizaţie neguvernamentală compusă din 22 jurişti
din statele membre ale Uniunii Europene, prezidată de profesorul danez Ole Lando,
publică prima versiune a „Principiilor Dreptului European al Contractelor"
(Principiile DEC) în 1999 apare versiunea completată şi revăzută a Principiilor
DEC23
, iar î 2004 este publicată o redacţie nouă a Principiilor UNIDROIT.
Ambele culegeri de principii sunt foarte asemănătoare şi se inspiră un din
alta, unul din motive fiind că mulţi dintre autorii acestor proiecte a făcut parte
din ambele grupuri de lucru. Deosebirile principale între proiectele vizate rezidă, în
primul rând, în domeniul geografic de aplicare: Principiile UNIDROIT au o
vocaţie universală, fiind destinate „utilizării în lume întreagă, indiferent de
tradiţiile juridice şi condiţiile economice şi politice ale ţărilor în care ele trebuie să
se aplice", pe când Principiile DEC vizează, în special, comerţul transfrontalier în
cadrul UE. în al doilea rând, Principiile UNIDROIT vizează contractele de comerţ
internaţional, iar Principiile DEC „nu se limitează la relaţiile comerciale, ci au
vocaţia de a se aplica oricărui contract în general".
Principiile nu se încadrează în categoriile tradiţionale ale surselor de drept,
în primul rând, prin faptul că nu au putere normativă,vizeazind numai vânzările
între profesionist atunci când are vocaţia de a fi aplicată, Convenţia de la Viena nu
acoper toate aspectele vânzării.De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că, în
virtutea principiuh consacrat în art.6 al Convenţiei de la Viena28
, aplicarea
prevederilor ei ari un caracter supletiv. Ca rezultat, mulţi exportatori din ţările
industrializaţi impun înlăturarea prevederilor aplicării Convenţiei de la Viena în
favoarei aplicării exclusive a legislaţiilor lor naţionale.
Deseori, dreptul naţional al unuia din statele părţilor contractante vine sa
completeze normele de drept uniform pentru a reglementa aspectele neacopej rite de
Convenţia de la Viena, fie în virtutea alegerii făcute de părţi în baza principiului
autonomiei de voinţă - lex voluntatis, fie în virtutea desemnărij dreptului naţional în
cauză în calitate de lege aplicabilă contractului - lei contractus - în baza regulilor
pertinente ale dreptului internaţional privat.
În domeniul prestării serviciilor şi efectuării lucrărilor (transporturi construcţii,
asigurări, servicii bancare, servicii în domeniul proprietăţii intelectuale etc.) în
general nu există instrumente de uniformizare a relaţiiloi contractuale de genul
Convenţiei de la Viena, reglementările puţinelor convenţii internaţionale în materiile
vizate având un caracter fragmentar. Drepi consecinţă, contractelor în domeniile în
cauză li se va aplica un anumit drep naţional, în special dreptul statului unde îşi are
sediul societatea care prestează serviciile sau execută lucrările. în această ordine de
idei, deosebit de im-j portantă se învederează cunoaşterea sistemelor juridice care
au vocaţia de fi aplicate contractelor comerciale internaţionale.
Un interes aparte prezintă cunoaşterea sistemelor de drept naţional care au
influenţat într-o măsură considerabilă evoluţia dreptului civil şi comercial, în general,
şi a dreptului contractelor, în special. Printre acestea se numără şi dreptul civil
francez, care, pe lângă faptul că este deseori desemnat în calitate de drept aplicabil
relaţiilor comercianţilor moldoveni cu partenerii, de afaceri din Franţa, relaţii ce se
află în permanentă creştere şi diversificare, a influenţat într-o măsură greu de
supraapreciat legislaţiile civile şi comerciale ale multor ţări din întreaga lume,
19
astfel încât codurile civile ale ţărilor respective sunt concepute după modelul
francez.
Codul civil al Republicii Moldova;
- Legea reglementării de stat a activităţii comerciale externe, nr. 103l-Xdin
08.06.2000;
- Legea Republicii Moldova privind barierele tehnice în calea comerţului, nr.866-
XIV din 10.03.2000;
- Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-
XII din 03.01.1992;
- Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea
deîntreprinzător, nr.81-XV din 18.03.2004;
- Legea vânzării de mărfuri, nr.l34-XIII din 03.06.1994;
- Legea Republicii Moldova privind comerţul electronic, nr.284-XVdin
22.07.2004;
- Legea Republicii Moldova cu privire la documentul electronic şisemnătura
digitală, nr.264-XV din 15.07.2004;
- Legea Republicii Moldova privind limitarea activităţii monopoliste şdezvoltarea
concurenţei, nr.906-XII din 29.01.1992;
- Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia concurenţeinr. 1103/2000
din 30.06.2000;
- Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor, nr,105-Xdin
13.03.2003;
- Legea Republicii Moldova cu privire la transporturi, nr. 1194-XIII din:21.05.1997;
-Codul transporturilor auto din 29.07.1998;
- Codul transportului feroviar din 17.07.2003.
- Codul navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova din 30.09.1999;
- Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări, nr.407-XVI din 21.12.2006;
- Legea Republicii Moldova cu privire la franchising, nr.l335-XIII din 01.10.1997;
- Legea Republicii Moldova cu privire la leasing, nr.59-XVI din 28.04.2005;
- Legea Republicii Moldova cu privire la judecata arbitrală (arbitraj)nr.l29-XIII
din 31.05.1994.
20
CAPITOLUL 2
CONDIŢIILE DE VALIDITATE A CONTRACTELORCOMERCIALE
INTERNATIONALE
1. Consimţământul (acordul părţilor) în contractele comercialeInternaţionale
2. Obiectul contractelor comerciale internaţionale
3. Cauza contractelor comerciale internaţionale
4. Forma contractelor comerciale internaţionale
5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale
1. Consimtamintul (acordul părţilor) în contractele comerciale internaţionale
Consimţământul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia
un contract. Una dintre trăsăturile definitorii ale consimţământului
esteexteriorizarea voinţei persoanei de a încheia un contract. Contractele pot fi
exteriorizate în diferite modalităţi: în scris, verbal sau prin acţiuni concludente.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă (directă), atunci când are loc prin mijloace
care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau tacită (indirectă,
implicită), când se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voinţa, dar
permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris
oferta vânzătorului sau care ridică mâna în cazul vânzării la licitaţie îşi exprimă
voinţa expres.
În acest context este de reţinut că tăcerea în sine, ca şi inacţiunea,
nu produce efecte juridice. Prin natura sa, tăcerea nu permite stabilirea
voinţei persoanei de a încheia un contract. Tăcerea se consideră ca exprimare
a voinţei de a încheia un contract civil numai în cazurile expres prevăzute de lege
sau de acordul părţilor. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a unei oferte atunci
când legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă.De
asemenea, unele contracte (în special cele încheiate pe o durată nedeterminată), în
cazurile prevăzute de prevederile legale pertinente, pot fi prelungite prin tacita
reconducţiune.
Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această
condiţie reiese din însăşi esenţa contractului care este o manifestare de voinţă,
îndreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor.
Esenţa consimţământului trebuie să fie certă. Contactul se consideră neîncheiat în
cazul în care esenţa consimţământului nu poate fi determinată cu certitudine nici
din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii sale.
Deoarece eficacitatea contractului depinde de posibilitatea destinatarului de a lua
cunoştinţă de manifestarea de voinţă exteriorizată, contractul nu poate fi încheiat
dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voinţă nu o percepe şi nu pătrunde
în esenţa ei, în acelaşi rând nici alte circumstanţe nu permit deducerea certă şi
univocă a acesteia.
Consimţământul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui
contract, consimţământul trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Aceste
21
condiţii nu sunt întrunite atunci când consimţământul este alterat de vicii: eroare,
doi, violenţă sau leziune.
Viciile de consimţământ. Luarea hotărârii de a încheia un contract
este precedată de o operaţie intelectuală, în cursul căreia autorul actului îşi repre-
zintă consecinţele economice şi juridice ale actului, apreciază avantajele
şi dezavantajele şi numai după aceea ia decizia. Este cert că, dacă premisele de la
care porneşte această operaţie intelectuală sunt false - rezultat al unei ciori, ori
dacă decizia este luată în rezultatul unei constrângeri, consimţământul nu poate fi
considerat conştient sau liber şi deci nu trebuie să producă efecte juridice. Totuşi,
nu orice alterare a procesului psihologic de formare a consimţământului duce la
anularea actului respectiv, ci doar o uşa alterare care prezintă o anumită gravitate
şi numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui contract.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Eroarea de fapt este reprezentarea greşită a
unei situaţii faptice la încheierea contractului (referitor la obiectul actului, calităţile
lui, persoana cocontractantului etc). în literatura luridică s-a expus părerea,
conform căreia eroarea de fapt, în principiu, nu constituie un viciu de
consimţământ în contractele comerciale internaţionale, fiind incompatibilă cu
profesionalismul comerciantului. Nu ne axăm pe această opinie, din motivul că
diversitatea şi complexitatea crescândă a operaţiunilor comerciale internaţionale
lasă loc pentru erori chiar şi din partea comercianţilor profesionişti, justificând
tratarea erorii de fapt în calitate de viciu de consimţământ. în această ordine de idei
trebuie remarcat faptul că autorii principiilor UNIDROIT s-au referit expres la
eroarea de fapt în art.3.4: ,,eroarea reprezintă o percepere eronată referitoare
la faptele realităţii suu la prevederile legale survenită la momentul încheierii
contractului". Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau
conţinuţii l u inormelor de drept (cu excepţia normelor imperative ori a celor
ce privesc ordinea publică). în doctrină s-a specificat că, dacă în dreptul civil rus
(eroarea de drept nu afectează valabilitatea consimţământului, operând prezumţia
că toţi cunosc legea, situaţia este alta în raporturile de comerţ internaţional. Aici se
admite că prezumţia de cunoaştere a legii nu operează cu privire la normele de
drept dintr-un stat străin; pentru comerciantul dintr-o anumită ţară reglementările
aplicabile într-o altă ţară nu pot fi tot atât de familiare ca reglementările lui
naţionale.Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial
internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra
căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel
încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. în acest
sens art.3.5 al Principiilor UNIDROIT prevede că o parte poate invoca nulitatea
contractului pentru eroare dacă, la momentul încheierii contractului, eroarea era de
o asemenea importanţă încât o persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi încheiat
contractul doar în termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat deloc dacă
adevărata situaţie de fapt sau de drept ar fi fost cunoscută. Partea este îndreptăţită
să invoce eroarea dacă:
- cealaltă parte să fi făcut aceeaşi eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, sau a
cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască existenţa erorii acţionând
22
astfel împotriva principiilor bunei-credinţe în materie comercială prin lăsarea în
eroare a cocontractantului sau
- cealaltă parte nu a acţionat în baza contractului, până la data invocăriinulităţii
contractului.
Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să
se refere la următoarele elemente:
Natura contractului. Eroarea care se referă la acest element (error in negatio) este
considerată ca cea mai gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol)şi
în unele sisteme de drept naţionale este sancţionată cu nulitatea absolută. Eroarea
în privinţa naturii contractului este, de exemplu, atunci când o parte crede că
încheie un anumit contract, iar cealaltă parte consideră că încheie un alt contract.
Calităţile substanţiale ale obiectului contractului. Eroarea care se referă la acest
element (error in substantiam) ţine de acele calităţi ale obiectului care ţin de
însăşi esenţa lui şi fără de care el nu ar fi ceea ce este. La aceste nililăţi se
atribuie atât însuşirile materiale ale obiectului, cât şi alte elemente, ca:
autenticitatea, apartenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei avute în
vedere etc.
Părţile contractului. Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat contractul (error
in personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este
motivul determinant al încheierii contractului. Contractele comerciale
internaţionale în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea
lor (intuitu personae) sunt destul de numeroase; acestea sunt, de exemplu,
contractele în care identitatea, pregătirea profesională, experienţa, reputaţia în
afaceri, capacităţile specifice şi alte calităţi ale cocontractantului sunt decisive la
încheierea actului: contractele internaţionale de împrumut, de mandat, de depozit,
de societate comercială, de tranzacţie, de antrepriză etc.
În principiu, eroarea asupra motivului încheierii contractului
comercial internaţional nu este considerabilă, fiindcă motivul, ca atare, nu are
importanţă juridică şi nu afectează valabilitatea contractului, cu excepţia
cazului in care motivul este inclus în obiectul lui. Persoana care a cumpărat la
o licitaţie internaţională un obiect de artă la un preţ foarte ridicat,
considerând greşit că acest obiect a aparţinut unui personaj istoric, nu poate
cere anularea contractului, chiar dacă motivul apartenenţei obiectului
personajului istoric a fost determinant, dacă această calitate a obiectului nu a
fost stipulată la încheierea contractului. Soluţia ar fi diferită dacă s-ar fi
specificat în contract că obiectul a fost cumpărat din motivul că a aparţinut
unui personaj istoric.
Nu poate servi ca temei pentru anularea contractului eroarea care este
imputabilă celui al cărui consimţământ este viciat. Eroarea este
imputabilă acestuia dacă el a manifestat neglijenţă, nu a luat măsurile
elementare de precauţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se informa. în acest sens,
art.3.5(2) lit.a) al Principiilor UNIDROIT precizează că „o parte nu va putea
cere anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din neglijenţă
gravă", în acest caz, eroarea este inexcuzabilă. Faptul dacă este sau nu
imputabilă eroarea persoanei a cărui consimţământ este viciat se apreciază în
23
funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. La fel, nu va putea fi
invocată eroarea care „se referă la aspecte în privinţa cărora riscul erorii a
fost asumat sau dacă, reieşind din situaţie, acest risc trebuie să fie suportat
de efltre partea în eroare" (art.3.5(2) lit.b) al Principiilor UNIDROIT).
Dovada erorii i se incumbă celui ce invocă acesl viciu de consimţământ. Fiind un
fapt juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive
sau viclene pentru a o determina să încheie un contract. în privinţa acestui viciu de
consimţământ art.3.8 al Principiilor UNIDROIT dispune că o parte poate invoca
nulitatea contractului atunci când a fost determinată să încheie contractul prin
manopere dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau datorită
nedezvăluirii frauduloase a unor circumstanţe care, conform standardelor bunei-
credinţe în materie comercială, ar fi trebuit dezvăluite.
• Dolul are două elemente constitutive:
- elementul subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană
pentru a o determina să încheie un contract (dacă inducerea în
eroare a fost provocată neintenţionat, nu există doi);
- elementul obiectiv, care constă în utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru
realizarea intenţiei de a induce în eroare: manopere viclene, min
ciuni, maşinaţii etc. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contactului este
necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia, adică
mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi să fie de aşa natură, încât să fie
evident că fără aceste mijloace cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul. Aceste
mijloace pot fi cele mai diferite. De exemplu, constituie doi inducerea
cumpărătorului în eroare de către vânzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat de
origine fals, fapt care 1-a determinat pe cumpărător să încheiecontractul de
vânzare-cumpărare. Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită
gravitate pentru a putea produce efectele unui viciu de consimţământ. Astfel, exage-
rarea de către vânzător a calităţilor mărfii sale de obicei nu constituie doi.
De cele mai multe ori, mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sunt însă
cazuri când dolul se realizează prin abţinerea de la acţiuni, omisiuni (doi prin
reticenţă). Este doi prin reticenţă atunci când una din părţi trece intenţionat sub
tăcere anumite împrejurări care prezintă interes esenţial, determinant pentru
cealaltă parte şi pe care autorul dolului, dacă era loial şi de bună-credinţă, trebuia să
le comunice.
În principiu, dolul provine de cealaltă parte a contraclului, dolul care este
comis de un lanţ deasemenea poate servi ca temei do anulare a contractului dacă
cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre impedementele dolosive ale terţului
şi nu 1-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al
terţului. Ca şi în cazul erorii, dovada dolului și se incumbă celui care îl
invocă. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit cu orice mijloace de probă.
Violenţa este constrângerea sau ameninţarea unei persoane cu un forță fizică sau
psihică care îi produce o temere ce o determină să încheie un contract, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru violenţă principiile UNIDROIT prevăd că „o parte
poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost obligata să ii încheie printr-o
24
ameninţare nejustificată cu un rău din partea celeilalte părţi care, având în vedere
circumstanţele, este atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nici o
alternativă rezonabilă. O ameninţare este nelegitimă, mai ales, dacă acţiunea sau
omisiunea care a format obiceiul ameninţării este ilegală în sine ori este ilegală
utilizarea ca mijloc de încheiere a contractului" (art.3.9).
Violenţa - viciu de consimţământ presupune două elemente constitutive
- elementul obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău;
- elementul subiectiv, care constă în temerea, ca consecinţă a amenițării,care
afectează consimţământul.
Pentru ca violenţa să servească temei de anulare a contractului, trebuie să fie
întrunite următoarele condiţii:
- violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului;
- pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie
veridic.
Violenţa - viciu de consimţământ este atunci când ameninţarea cu un rftu este
injustă, nelegitimă. Nu constituie violenţă faptul de a amcnințarea cu folosirea unei
căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitor că îl va da în judecată dacă ace Iu nu vn îndeplini obligaţiile sale
contractuale.
Dovada violenţei i se incumbă celui ce invocă acest viciu de consimțămînt. Fiind
un fapt juridic, violenţa poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din pflrjilc eon iractului din
cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii udului
între prestația la care sau obligut și presta) ia pe care ar urma să o primească în
locul ei. Legislaţiile inspirate din Codul civil francez din 1804 au fost
ostile anulării sau ajustării contractului în caz de disproporţie flagrantă sau exagerată
a prestaţiilor. în schimb, legislaţiile de la sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI, urmând exemplul Codului civil german de la sfârşitul secolului
XIX şi cel al Codului federal elveţian al obligaţiilor din secolul XX, au admis să
sancţioneze leziunea; astfel sunt codurile Olandei, Braziliei, Quebecului, la fel ca
şi cel al Republicii Moldova.
Leziunea ca viciu de consimţământ este reglementată şi de Principiile
UNIDROIT. Astfel, art.3.10 prevede că „o parte poate invoca nulitatea
contractului sau a unei clauze dacă, la momentul încheierii contractului, contractul
ori clauza respectivă îi dădea celeilalte părţi, în mod nejustificat, un avantaj
excesiv. Trebuie avute în vedere următoarele: (a) faptul că cealaltă parte a profitat în
mod neloial de dependenţa primei părţi, de dezavantajul economic sau de nevoile
urgente ale acesteia, ori de faptul că aceasta este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită
de experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere şi (b) natura şi scopul
contractului. La cererea părţii care poate invoca nulitate, o instanţă de judecată
poate adapta contractul sau clauza pentru a le pune în acord cu standardele
rezonabile ale negocierii corecte în materie comercială. O instanţă de judecată
poate, de asemenea, adapta contractul sau clauza la cererea părţii care primeşte
notificarea de invocare a nulităţii contractului, cu condiţia ca expeditorul
notificării să fie informat prompt şi să nu fi acţionat bazându-se pe aceasta".
25
Leziunea ca temei de anulare a contractului presupune două elemente constitutive:
- elementul obiectiv, care constă în disproporţia vădită de valoare între
contraprestaţii, ceea ce face ca contractul să fie extrem de nefavorabil
pentru una din părţi;
- elementul subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie creată de un
concurs de împrejurări grele în care se află cealaltă parte.
Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar
să fie întrunite următoarele condiţii:
- starea de necesitate în care se află partea ce invocă nulitatea să
fie determinantă pentru încheierea contractului, astfel încât, dacă nu s-ar afla
în asemenea împrejurări, partea dată nu ar fi încheiat acest contract sau nu ar fi
încheiat în asemenea condiţii;
O aplicaţie a regulii enunţate o găsim în reglementările privind mo nitului
încheierii contractului. Astfel, contractul se consideră încheiat în momentul
primirii acceptului de către ofertant (art.699 C.civ.).
2. Obiectul contractelor comerciale internaţionale
Regula unanim acceptată în toate sistemele de drept naţional şi în internaționale de
drept uniform este că obiectul contractului trebuie să fie ,determinat sau
determinabil. Determinarea obiectului contractului, indică dacă acesta ţine de un bun
sau un drept, implică o identificare precisă. Antici, de exemplu, nu pot fi cesionate
pur şi simplu „creanţe" (de cx., în contractului internaţional de factoring), fără a
preciza identitatea ileltiioiului, originea şi natura creanţelor.
Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul să
fie determinabil la momentul executării conform indicaţiilor din contract în
asemenea cazuri se cerc ca elementele pe baza cărora se va face determinarea
ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi încă în momentul încheierii
contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.În
obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual
sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun
determinat individual (un obiect de artă, un imobil etc), contractul trebuie să
conţine suficiente elemente pentru individualizarea bunului. O desemnare
insuficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect. Bunurile determinate
generic care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în
specia lor: grâu, petrol, automobile de un anumit model etc. Asemenea bunuri
trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de
vânzare-cumpărare în cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului vândut sau
modul de determinare a acesteia (art.774(4) C.civ.).
Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementară
formă, exprimată prin formula „ce şi cât". în unele cazuri, de exemplu, legea face
referire şi la alte criterii de determinare a obiectului contractului, cum sunt, în
contractele de vânzare-cumpărare, condiţiile referitoare la asortimentul bunurilor
(art.775 C.civ.), la completivitate (art.777 C.civ.), la ambalaj (art.779 C.civ.) etc.
Aceste criterii de determinare a obiectului sunt facultative, adică depind de voinţa
26
părţilor de a le specifica sau nu în contract. Clauzele privind condiţiile referitoare
la obiect numite mai sus dobândesc calitatea de clauze esenţiale atunci când, la
cererea uneia din părţi, asupra lor trebuie realizat acordul de voinţă.
Într-un şir de sisteme naţionale de drept (de ex., în dreptul german şi
în sistemele de influenţă germană) una dintre condiţiile valabilităţii contractului este
că obiectul contractului trebuie să existe. în aceste sisteme, în principiu, raportul
obligaţional se poate naşte doar atunci când el ţine de un bun ce există la
momentul încheierii contractului. Dacă părţile au contractat, ignorând că bunul nu
mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce atrage nulitatea
absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea
contractului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămâne de determinat, în
vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, dacă aceasta este fortuită sau este
datorată unor acţiuni-culpabile. Pierderea fortuită a bunului (independentă de
voinţa şi culpa părţilor) ridică problema riscului contractual, iar dacă pierderea este
din culpa uneia din părți, se pune problema răspunderii contractuale. În acest
context se înscrie şl problema valabilităţii contractelor care au ca obiect bunuri
viitoare: un lucru care urmează a fi fabricat, un imobil ce urmează a fi construit,
recnltn anului viitor etc. (situaţii întâlnite frecvent în contractele comerciale internii
ţionale). În majoritatea sistemelor juridice asemenea contracte sunt valabile.
În sistemele juridice vizate contractul asupra unui bun viitor va
deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uncia
din părţi care va pune problema responsabilităţii. Dacă o prestaţie din conductul
sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, care trebuie să
execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de ii cere executarea
obligaţiei corelative. Astfel, în cazul vânzării unui hun ce urmează a fi fabricat,
cumpărătorul va fi obligat să achite prc|ul mimul dacă bunul va fi efectiv livrat.
Dacă bunul vândut nu a fost labrinit din motive ce nu sunt imputabile nici
vânzătorului, nici cumpărătorului, ambele părţi nu vor mai avea obligaţii.
Conceptul consacrat de sistemele juridice în cauză reiese din problema
că obiectul contractului trebuie să fie posibil. Unele legislaţii prevăd expres că este
nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilii (art.670 C.civ.).
Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să fie cu
neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană. Imposibilitatea
relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa
prestaţia, nu afectează valabilitnteii contractului, iar debitorul răspunde în faţa
creditorului pentru neexcciiiurc, De exemplu, antreprenorul într-un contract
internaţional de antreprenoriat fie scutit de obligaţia de executare a lucrării la care
s-a angajat din motivul efi nu dispune de mijloacele necesare, dacă un alt antreprenor
ar putea s-o înlocuiască.
Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este mate rială
dacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa hunului individual
determinat care face obiectul prestaţiei. Dacă obiectul prcstiijia este un bun
determinat generic (ceea ce este regula în contractele comerciale internaţionale),
debitorul răspunde, atât cât este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen,
pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei
27
sale. Imposibilitatea este juridică când prestaţia nu poate fi executat din motive de
drept. în acest context se afirmă că obiectul contractului trebuit sâ fie licit. Aceasta
condiţie cere ca acţiunea sau inuc|iuneu ce constituie obiectul contractului să fie în
concordanţă cu legea. Astfel, sunt nule contractele care au ca obiect săvârşirea
unor operaţiuni pentru care fie este instituită o interdicţie legală (este cazul, de
exemplu, imposibilităţii executării unui contract de import-export din cauza
instituirii unui embargo asupra exporturilor sau asupra importurilor) sau care pot fi
efectuate numai de anumiţi subiecţi (de exemplu, băncile nu se pot angaja în
activităţi financiare neprevăzute în autorizaţia eliberată de Banca Naţională a
Moldovei -art.26 al Legii instituţiilor financiare, nr.550/1995 // MO, nr.l din
1.01.1996).
Totodată, atunci când obiect al contractului este abţinerea de la săvârşirea
unor acţiuni, aceasta trebuie să fie de asemenea licită. De exemplu, conform Legii cu
privire la protecţia concurenţei nr.l 103/2000 (MO, nr. 166-168 din 31.12.2000, art.7
alin.2)), este considerat nul orice acord al agenţilor economici neconcurenţi, unul
dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau
cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate aduce la
limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vânzării sau
cercului de cumpărători, spre interzicerea de a desface mărfuri produse de
concurenţi.
Caracterul licit al obiectului contractului comercial internaţional se referă atât la
ordinea juridică internaţională, cât şi la ordinea juridică naţională existentă în ţările
partenerilor contractuali. Astfel, comerţul cu fiinţe umane contravine atât ordinii
juridice internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale din toate statele comunităţii
de naţiuni.
In dreptul nostru regula generală privind nulitatea contractului ce are ca obiect o
prestaţie imposibilă este atenuată prin prevederea, potrivit căreia imposibilitatea
prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă este provizorie. Dacă imposibilitatea
poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul când prestaţia devine
posibilă, contractul este valabil (art.672(l) C.civ.). Este, de pildă, cazul în care
partea care se obligă să transmită un bun nu poate să dispună de el, întrucât, la
momentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul de
dispoziţie asupra bunului. însă, partea contractantă vizată poate obţine titlul de
proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului în cauză într-un moment
ulterior încheierii contractului. Atunci, contractul va fi perfect valabil. Dacă acest
lucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile în materie de neexecutare a obligaţiilor.
Contrar acelor sisteme juridice cmc considera nul contractul, dacă bunurile ce
constituie obiectul lui uu dispărui la momentul încheierii contractului,
principiile UNIDROIT, în conformitate cu tendinţele cele mai moderne, stabilesc în
art.3.3(l) că „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea
obligaţiei asumate era imposibilă nu afecteazn validitatea contractului" . în acelaşi
spirit alin.2 al aceluiaşi articol: .„Simplul fapt că la momentul încheierii
contractului o parte nu era în drept să dispună de bunurile la care contractul se
referă nu afectează validitatea contractului". în conceptul Principiilor UNIDROIT,
un contract este valabil chiar dacă bunurile care constituie obiectul lui au dispărut
28
la momentul încheierii acestuia. În consecinţă, imposibilitatea iniţială
este asimilată imposibilităţii survenite ulterior. Drepturile şi obligaţiile părţilor in
cazul incapacităţii unei părţi (sau, eventual, a ambelor) de a-şi executa obligațiile
sunt determinate conform regulilor în materia neexecutării.
3. Cauza contractelor comerciale internaţionale
În sistemele de drept romano-germanic cauza (scopul) este obiectivul iu mărit la
încheierea contractului, este acel interes pe care părţile contractului caută să-1
satisfacă. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplineascfl următoarele condiţii:
să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Existenţa ca condiţie de valabilitate a cauzei este formulată în art.207( 1) „actul
juridic civil încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect". Inexistenţa cauzei ţine
de scopul imediat al actului. Astfel, obligaţia uneia este lipsită de cauză atunci
când partea contractului nu poate primi contraprestaţia la care este îndreptăţită.
Obligaţia cumpărătorului este fără cauză atunci când bunul ce constituie obiect al
contractului a pierit înaintea Încheierii acestuia.
Condiţia de valabilitate a cauzei - să fie reală - este formulată tot în art.207(1)
C.civ.: „actul juridic civil fondat pe o cauză falsă care poate aven nici un efect."
Cauza falsă este strâns legată de eroare - viciu de consimţământ. Uneori,
cauza falsă este echivalentă cu absenţa cauzei: contractantul credea în existenţa
cauzei atunci când ea nu exista.
Legea dispune că „actul juridic civil fondat pe o cauză ilicită care nu poate
avea nici un efect" (art.207(l) C.civ.), precizând că „este ilicită sau care contravine
legii, ordinii publice sau bunelor moravuri" (art.207(3)C.civ,).
Contractul este valabil chiar dacă cauza nu este expresă. Cauza nu trebuie
dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege. Sarcina dovedirii inexistenţei cauzei
incumbă acelui care o invocă. În ceea ce priveşte cauza, referindu-se la art.3.2 al
Principiilor UNIDRIOT, care prevede că „un contract este încheiat, modificat sau
încetat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără alte cerinţe
suplimentare", autorii acestor Principii au estimat că în contractele comerciale
internaţionale existenţa cauzei nu este o condiţie necesară. Astfel, dacă, la
cererea clientului său francez A, banca B acordă o garanţie la prima cerere
în favoarea lui C, partenerul de afaceri al lui A din Anglia, nici A nici B nu pot
invoca eventuala lipsă a cauzei pentru garanţie.
4. Forma contractelor comerciale internaţionale
În literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită
să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care îl săvârşesc şi,
totodată, să le ofere prilejul unii răgaz înainte de a trece la încheierea contractului.
Pe de altă parte, redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor
contractului şi a răspunderilor ce decurg, precizie care serveşte, desigur, părţilor,
dar cu deosebire terţelor persoane, care, voind să contracteze cu una din ele,
trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent.
29
Părţile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă
formă, de exemplu, forma autentică. Acordul părţilor asupra adoptării formei scrise
poate fi ca condiţie de validitate a contractului în cauză sau poate avea scop probator,
părţile urmând doar să limiteze libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în
privinţa contractului respectiv. De aceea, este necesar să se stabilească, de la caz la
caz, care a fost intenţia reală a părţilor atunci când au convenit să încheie contractul
respectiv în formă scrisă şi, în funcţie de aceasta, să se decidă dacă nerespectarea
formei scrise atrage nulitatea contractului sau are consecinţe doar în privinţa
mijloacelor de probare.Pe lîngă recurgerea opţională a părților la forma scrisă, sau
cerută în unele sisteme naţionale de drept prin lege. De exemplu, legea noastră
dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice daca valoarea obiectului
actului juridic depăşeşte 1000 de lei (art.210(l) C.civ.). Codul civil prevede
obligativitatea formei scrise pentru unele contracte indiferent de valoarea
obiectului lor: clauza penală (art.625), contractul de locuţiune a unui bun imobil
(art.876), contractul de arendă (art.912), con-tractul de leasing (art.924), contractul
de administrare fiduciară (art. 1054), contractul de servicii turistice (art.1134),
contractul de fidejusiune (art.l 147),contractul de franchising (art. 1172), contractul
de credit bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art.1308) etc.
Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui
înscris semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru
aceasta în modul cuvenit. De asemenea, contractul poate fi încheiat prin
intermediul alcătuirii mai multor documente semnale tic părţile care le expediază:
prin schimb de scrisori, telegrame, telefono-giame, documente electronice, altele
asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate prin corespondenţă
sau „între absenţi", prin schimb tic ofertă şi acceptare, situaţie întâlnită foarte
frecvent în comerţul internaţional.
În literatura de specialitate s-a expus opinia precum că forma nu constituie o
condiţie de validitate în cazul cvasiunanimităţii contractelor comerciale
internaţionale. Nu putem fi de acord cu această opinie, întrucât, iilunci când lex
contractus este o legislaţie ce cuprinde norme imperative privind cerinţele de
formă şi de înregistrare a unor categorii de contracte, părţile contractului nu pot
neglija asemenea prevederi legale. Astfel, un contract internaţional de gaj
comercial, aflat sub incidenţa dreptului Republicii Moldova, va trebui înregistrat în
modul stabilit de legea în cauză, sub pericolul nulităţii lui.
5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale
Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a asigura
respectarea condiţiilor de validitate a contractului. In măsura în care un contract
concret nu respectă aceste condiţii, el este lipsit de efectele sale prin intermediul
nulităţii. Diferitele sisteme juridice naţionale cuprind reglementări destul de
uniforme în această materie. În majoritatea sistemelor de drept, în funcţie de natura
interesului juridic ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea contractului,
nulitatea acestuia se clasifică în absolută şi relativă. Este absolută acea nulitate care
sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte
30
un interes general, public. Este relativă acea nulitate care sancţionează
nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte un interes
particular, individual, personal.Contractul nul (nulitate absolută) nu este valabil
nici un moment şi nu produce nici un efect. Contractul anulabil (nulitate relativă)
până nu este anulat îşi produce toate efectele sale; din momentul însă care nulitatea
lui este pronunţată, aceste efecte cad, ele fiind distruse şi pentru trecut.
Caracterele nulităţii absolute. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice
persoană interesată. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie
recunoscut de lege; să fie în strânsă legătură cu cauza nulităţii; să fie născut şi
actual. Deoarece nulitatea absolută este sancţiunea pentru nerespectarea normei ce
ocroteşte un interes general, este firesc să se acorde unui cerc cât mai larg de
persoane şi organe de stat posibilitatea aplicării acestei sancţiuni, întrucât
contractele produc, de regulă, efecte juridice numai între părţi, anume acestea au,
în primul rând, interes să invoce nulitatea absolută. Părţilor contractului sunt
asimilaţi avânzii cauză ai acestora, adică persoanele interesate în măsura în care
situaţia lor este afectată de contractul în cauză. Contractele sunt opozabile terţilor
şi deci există situaţii în care terţii pot avea un interes recunoscut de lege de a
invoca nulitatea absolută. Reprezentantul legal poate intenta acţiunea în
constatarea nulităţii absolute din numele persoanei în al cărei interes este stabilită
această sancţiune. La fel, creditorii părţilor pot avea interesul să ceară aplicarea
acestei sancţiuni; ei pot cerc declararea nulităţii pe calea acţiunii oblice.
Nulitatea absolută se caracterizează şi prin următoarele trăsături:
- instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.
Sancţiunea nulităţii absolute se aplică în următoarele cazuri:
a) lipseşte un element esenţial pentru formarea contractului,
precum consimţământul, obiectul, cauza, forma cerută ad validatem;
b) prin obiectul sau cauza sa contractul contravine normelor imperative, nidinii
publice sau bunelor moravuri;
c) contractul este fictiv sau simulat;
d) contractul este încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu.
Caracterele nulităţii relative. Stabilită pentru ocrotirea interesului individual,
particular al unei persoane concrete, legea stabileşte un cerc determinat de
persoane care pot intenta acţiunea în anulare sau opune excepţia nulităţii relative.
Va putea invoca nulitatea relativă, în primul rând, însăşi persoana în al cărei interes
este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Acţiunea în anulare poate fi intentată din
numele persoanei în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative de
cătrereprezentantul ei legal. (creditorii chirografari ai părţii în al cărei interes este
stabilită nulitatea fictivă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii oblice.
31
Spre deosebire de nulitatea absolută, cea relativă se caracterizează prin in mătoarele
trăsături:
- instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitate relativă;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-
o invoce.
Printre temeiurile nulităţii relative se numără următoarele:
a) contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor;
b) contractuleste afectat de vicii de consimţământ, precum eroarea, dolul,
violenţa, leziunea;
c) contractul încheiat prin înţelegere dolosivă între reprezentantul unei părţi şi
cealaltă parte;
d) contractul încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun.
în ceea ce priveşte modalităţile de invocare a nulităţii, în majoritatea
sistemelor juridice, în principiu, nulitatea presupune emiterea unei
hotărâri judecătoreşti. Totuşi, pentru actele juridice anulabile, legea unor ţări pre-
vede posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor. Când părţile sunt de
acord, nulitatea poate fi hotărâtă pe cale amiabilă, fără a fi necesară intervenţia
organului jurisdicţional. Dacă contractul lovit de nulitate nu poate fi desfiinţat pe
cale amiabilă, partea interesată în declararea nulităţii trebuie să se adreseze în
instanţa de judecată (acţiunea în nulitate). Necesitatea acţiunii în nulitate se
învederează mai ales atunci când în baza contractului una sau mai multe părţi au
săvârşit prestaţii. Este firesc că restituirea prestaţiilor efectuate se poate obţine mai
lesne în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Spre deosebire de multe sisteme de drept naţionale, în sistemul Principiilor
UNIDROIT dreptul unei părţi de invocare a nulităţii unui contract se exercită prin
notificare către cealaltă parte (art.3.14). Notificarea de invocare a nulităţii trebuie
transmisă într-un termen rezonabil de timp, avându-se în vedere circumstanţele,
începând din momentul în care partea îndreptăţită să invoce nulitatea contractului
trebuia să cunoască motivele ori nu ar mai fi fost posibil să le ignore, sau din
momentul în care a putut acţiona în cunoştinţă de cauză (art.3.15).
Cât priveşte efectele nulităţii contractului, trebuie de remarcat că nulitatea are
menirea să restabilească, pe cât este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor
existentă la momentul încheierii contractului. De aceea, trebuie să opereze nu
numai pentru viitor, ci şi pentru locul, ca efect retroactiv. Retroactivitatea este
înlăturarea efectelor contractului care s-au produs între momentul încheierii
contractului.
Regula principală în acest domeniu este restitutio in integrum -
ceea ce implică restituirea reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul contractului nul
s-au efectuat prestaţii, astfel încât părţile contractului să ajungă la condițiile în
care exista înaintea încheierii contractului. Potrivit art.3.17 al principiilor
UNIDROIT, „la momentul constatării nulităţii oricare dintre părţi (Miule cere
restituirea prestaţiei efectuate în baza contractului sau a clauzelor imulate, cu
condiţia ca, în schimb, să restituie prestaţia pe care a primit-o in condițiile
contractului sau a clauzelor anulate, ori, dacă nu poate restitui în termeni, să facă o
32
plată pentru ceea ce a primit". Această regulă apare ca un temei de asigurare a
eficienţei practice a regulii retroactivităţii.
Natura juridică a anumitor contracte implică excepţii de la regula
inactivităţii. Este cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă. În
numeroase sisteme juridice aceste contracte nu pot fi desfiinţate decât pentru
viitor. Astfel, se consideră că un contract de locaţiune, în virtutea locatorul a
asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru
trecut, deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil deci restituirea chiriei nu se
justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogățirea fără justă cauză a locatarului. în
acest context, prezintă interes adoptată de jurisprudenţa franceză în privinţa
efectelor nulităţii metodelor cu executare succesivă. O opinie veche limita efectele
anulării contractelor numai pentru viitor. Astăzi ea este abandonată în favoarea ori
restituirea valorii, judecătorul având puterea de a aprecia la discreţia și
echivalentul bănesc al prestaţiilor efectuate şi al avantajului ce decurge im meste
prestaţii. De exemplu, după anularea unui contract de locaţiune, ilarul datorează
o indemnitate în mărimea ce corespunde valorii locative
33
CAPITOLUL3
LEGEA APLICABILA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE
1. Generalităţi
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul
părţilor
3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către
organul de jurisdicţie
1. Generalităţi
Datorită faptului că contractele comerciale internaţionale, prin însrtşi nul
ura, structura şi scopul lor, au caracter internaţional, apare pmhlcmii drterminării
sistemului de drept care va guverna acest contract. Prin cxln lenta elementelor
internaţionale se pun în „în conflict" mai multe sisteme de drept, care se pretind
competente a guverna, în totalitate sau în parte, ticeste raporturi juridice. Problema
determinării legii competente apare în prim-plan în cazul când apare un litigiu cu
privire la un contract comciviul internaţional.
De aceea, încă din momentul încheierii contractului, părţile trebuie sa aibă în
vedere nu numai prevederile legii ţării lor (adică legile ţărilor cu cure liccare dintre
părţi e legată prin cetăţenie sau domiciliu), ci şi prevederile legilor altor ţări terţe.
Aceasta poate fi legea ţării în care se realizea/fl uioi dul de voinţă sau actul juridic,
fiindcă, potrivit unor sisteme juridice, netul respectiv va fi valabil şi îşi va putea
produce efectele chiar şi într-o jarft terţă, numai dacă este încheiat cu respectarea
prevederilor acestor legi. Toi astfel, capacitatea părţilor de a contracta este
determinată, în unele sisteme de drept, de legea personală a fiecăreia dintre
părţi (lex personalis) carepoate fi legea ţării al cărei cetăţean este partea (lex
patriae), lege» |ftrn în care partea respectivă îşi are domiciliul ori reşedinţa (lex
domicilii), legea ţării în care persoana juridică îşi are sediul principal ori în care a
fost constituită (lex societatis).
În privinţa efectelor unui act juridic - adică a drepturilor şi obligaţiilor ce vor
decurge din acesta - ele sunt determinate, în general, de legea aleasă de către părţile
contractante, în baza principiului autonomiei de voinţă - lex voluntatis. însă, dacă
părţile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate, în
funcţie de prevederile legale pertinente, fie de legea ţării în care se încheie actul (lex
Iod actus), fie de legea ţării în care acesta urmează să se execute (lex Iod
executionis ori lex Iod solutionis), fie de o altă lege naţională cu care vor fi
stabilite puncte de legătură relevante.
O problemă-cheie în formarea şi derularea contractelor
comerciale internaţionale este de a determina lex contractus, adică legea
competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi
34
efectele contractului. La momentul realizării efectelor raportului juridic, probleme
se ivesc numai în cazul în care părţile nu execută, de bunăvoie, obligaţiile contrac-
tuale şi urmează să fie sesizată instanţa judecătorească sau de arbitraj. în acest caz
se pune problema determinării competenţei judecătoreşti şi, respectiv, a
determinării ţării ale cărei instanţe vor fi chemate, potrivit normelor de drept
internaţional privat, să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor
raportului juridic dintre părţi (de pildă, executarea unui contract). Acest fapt are o
deosebită importanţă, deoarece, uneori, soluţionarea litigiului depinde în mare
măsură de instanţa sesizată. În sfârşit, se iscă problema recunoaşterii efectelor unei
hotărâri judecătoreşti date de către instanţa unei ţări în afara teritoriului acelei ţări.
Spre exemplu, dacă instanţa, pentru a soluţiona litigiul, nu a luat în considerare
prevederile unei legi străine care era competentă în soluţionarea litigiului potrivit
normelor de drept internaţional privat, hotărârea, astfel pronunţată, nu va produce
efecte în altă ţară. Cu alte cuvinte, pentru ca o hotărâre judecătorească să producă
efecte pe teritoriul altei ţări, adică să aibă aceeaşi autoritate şi să producă aceleaşi
efecte ca şi o hotărâre dată de către instanţele ţării în care se cere executarea, este
necesar ca instanţa (judecătorul sau arbitrul), în soluţionarea litigiului, să fi aplicat
legea normal competentă, chiar dacă aceasta era legea altei ţări decât legea forului.
Acestea sunt considerentele din cure cute necesar să se cunoască ciur este dreptul
aplicabil unui contract . Dreptul aplicabil contractului poate li determinat in două
moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin
criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept.
Uneori, însă, este dificil (din considerente juridice, politice sau din economia
contractului) atât pentru părţi, cât şi pentru judecători sau arbitri, pentru a stabili
legea naţională aplicabilă contractului. în aceste situaţii, se pune problema de a şti
dacă un contract comercial internaţional poate fi guvernat mimai de uzanţele
comerciale internaţionale, excluzându-se orice drept național (etatic). Este problema
„contractelor fără lege" (adică fără lege naţională), în jurisprudenţă şi în doctrină
există diferite abordări ale acestei probleme. Astfel, în Franţa, în 1950, Curtea de
casaţie a statuat că „orice contract trebuie să fie ataşat la legea unui stat". Totodată,
în repetate rânduri statuat că un tribunal arbitrai poate să se refere numai la
„principiile generale ale obligaţiilor aplicabile în comerţul internaţional" sau să
„aplice ansamblul de principii şi uzanţe ale comerţului denumite lex
mercatorui", aceste dispoziţii cu caracter internaţional având vocaţia de a fi
aplicate în lipsa unei competenţe legiuitive determinate.De asemenea, instanţele de
arbitraj comercial internaţional (cum ar fi prestigioasa Curte
de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris)
se referă exclusiv, în unele sentinţe pronunţate, la uzanţele comerciale inter-
naţionale.
Adversarii aplicării lex mercatoria cu titlu de lex contractus aduc
ca argument în favoarea poziţiei lor prevederile art.4 al Convenţiei de la Roma din
1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, care dispune cn, în lipsa
alegerii părţilor, „contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă
legăturile cele mai strânse". De aici ar rezulta că orice contraţi trebuie să fie
35
guvernat de legea unei oarecare ţări şi nu poate fi guvernai de o altă lege decât
legea unei ţări.
Pentru a depăşi efectele prevederilor Convenţiei enunţate mai sus, unu autori au
expus ideea potrivit căreia părţile pot alege lex mercatoria fărn cn să fie vorba
despre o alegere a legii în sensul Convenţiei de la Roma, ci numai cu titlu de
încorporare prin referinţă.
2. Determinarealegii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul
părţilor în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile unui
contract comercial internaţionalii prezenţa mai multor legi „în conflict"
aplicabile contractului alege un sistem de drept pe care îl consideră mai convenabil
spre a guverna totalitatea raporturilor lor juridice (electio juris sau law
shopping), respectiv, formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor
contractuale. Prin folosirea clauzei electio juris, părţile evită incertitudinile pe care
le provoacă un conflict de legi datorat caracterului internaţional al contractului.
Această alegere se poate face în mod indirect, determinând norma conflictuală (de
drept internaţional privat), care, la rândul ei, va indica dreptul material aplicabil,
sau în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, această din urmă alegere fiind
mai des recomandată şi utilizată în practică, deoarece prin alegerea dreptului
material se evită şi dificultăţile pe care le prezintă o eventuală retrimitere.
Voinţa părţilor, astfel exprimată, îndeplineşte funcţia unui
principiu, denumit lex voluntatis, sau principiul autonomiei de voinţă. La baza
acestui principiu este pus raţionamentul potrivit căruia, întrucât contractele
sunt expresia voinţei părţilor, este normal să li se permită părţilor să-şi
exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă contractului lor. Această atitudine se
poate manifesta în moduri foarte diferite, începând cu simpla şi completa ignorare
a legăturii dintre contractul lor şi un anumit sistem de drept (situaţie care, din
nefericire, se întâmplă adesea în practică, mai ales când contractele se încheie fără
participarea juriştilor) şi terminând cu modul în carepărţile contractante,
conştiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept, îşi manifestă
în mod evident intenţia ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de care
unul din aceste sisteme de drcpt. Procedând astfel, părţile soluționează anticipat un
eventual condiții de legi între legile în prezenţă cu privire la contractul lor.
Aşadar, lex voluntatis este norma conflictuală în baza căreia părţilen dactante sunt
libere în alegerea sistemului de drept al unui stat ca lege potențială să guverneze
raporturile lor contractuale (lex contractus). Scopuri acestei „alegeri" a legii
aplicabile (electio juris) este de a soluţiona prevenirea un „conflict de legi", pentru a
nu lăsa instanţei sau arbitrului sarcina de a aplica normele conflictuale spre a
determina legea aplicabilă. Astfel, părţii" purced de la început, în baza „autonomiei
de voinţă", la determinarea legii competente a guverna contractul lor. în mod
obişnuit, determinarea sau iile ţterca dreptului aplicabil contractului (electio
juris) se face prin însuşi convenția încheiată de către părţi, şi anume: printr-o
stipulaţie a acestuia, actum de lege utenda sau clauza de electio juris. Această clauză
contract constituie una dintre clauzele specifice contractelor comerciale
internaționale".
36
Această posibilitate acordată părţilor de a-şi „alege" dreptul aplicabil ce este,
în principiu, recunoscută, cu unele excepţii, în mod tradițional constant de aproape
toate sistemele de drept. Autorii de specialitate susţin ca, deşi se dezvoltă în norme
cu conţinut diferit de la o ţară la alia, principiul autonomiei de voinţă face parte din
sistemul principiilor. Principiul lex voluntatis este consacrat şi în principului instru-
ment de unificare a normelor conflictuale în materie conflictualfl - Convenţii de la
Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor conliacluale. Alin.3 a acestei
Convenţii dispune că contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Alegerea
trebuie să fie expresă sau să rezulte cu o certitudine rezonabilă din dispoziţiile
contractuali ori din circumstanţele cazului. În dreptul nostru, principiul autonomiei
voinţei părţilor contractului comercial internaţional este consfinţit în art.1610
C.civ., care slabileştecontractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi. Ca
şi Convenţii de la Roma, Codul civil dispune că determinarea legii aplicabile trebuie
fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări. Ari.
1610 C.civ. stabileşte un şir de reguli privind modalităţile alegerii legii aplicabile
contractului, care, în fond, sunt similare prevederilor art.3 al Convenţiei de la
Roma. Astfel, părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atât întregului
contract, cât şi unor anumite părţi ale lui. Legea aplicabilă poate fi determinată de
părţile contractului în orice moment, atât la încheierea lui, cât şi în orice moment
ulterior. Părţile contractului sunt în drept să convină oricând asupra modificării
legii aplicabile. Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are
efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a
aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de către terţi
în legătură cu acest contract.
Determinarea legii aplicabile se poate face în mod expres sau în mod tacit.
în acest din urmă caz, proba voinţei părţilor se realizează, prin elemente concrete,
deduse din circumstanţele cauzei, care nu lasă nici o îndoială cu privire la
adevărata atitudine a părţilor, în momentul încheierii contractului, în privinţa legii
aplicabile. O asemenea manifestare a voinţei părţilor se deduce, de pildă, din
faptul că acestea au plasat contractul, prin elementele sale ori prin împrejurările în
care îl încheie, în spaţiul juridic al unui anumit sistem de drept. Astfel dacă un
contract se încheie pe teritoriul Republicii Moldova şi urmează ca toate obligaţiile
să se execute tot aici, contractul având ca element străin doar cetăţenia uneia
dintre părţi (persoană fizică), nu există nici o îndoială că părţile au vrut ca
raporturile lor juridice să fie cârmuite de legea ţării noastre. Pe de altă parte, părţile
pot să indice în mod expres că au convenit ca raporturile juridice între ele să fie
guvernate de legea unei anumite ţări, lege care devine astfel lex
contractus (sau lex causae) a contractului respectiv.
Prin lex causae (sau lex contractus), adică dreptul aplicabil contractului, se
înţelege întregul sistem de drept al ţării respective, şi nu o anumită lege de drept
material cu alte cuvinte, „plasând" contractul lor în spaţiul juridic al unui întreg
sistem de drept care să-l reglementeze, părţile „determină" sau „aleg" legea
aplicabilii. în acest context, este de menţionat că lex contractus cuprinde lolalilaiea
normelor de drept material ale sistemului juridic ales, dar nu şi normele sule
conflictualc. Menţionăm în acest sens aii. 15 al Convenţiei de Roma.
37
Părţile se pot referi la o lege străină şi cu alt scop, şi anume: imunii pentru a
preciza, în acest mod, conţinutul contractului lor; ele pot fi în contextul contractului
o simplă referire la legea străină, din care să rezult că ele convin ca întregul lor
contract sau numai anumite elemente ale contractului să fie reglementate aşa cum
acestea sunt reglementate în condițiile la care se referă. Acţionând în acest mod,
părţile nu fac o „alegere" cu piivire la legea aplicabilă contractului lor. Ele nu
„aleg" nici o lege şi uieiun sistem de drept care să se aplice contractului cu acest
titlu, ci lumini desemnează pe această cale de referire sau trimitere prevederile sau
nuiiuii uncie din prevederile legii străine respective. Astfel, legea la care se
axează părţile în acest mod (adică numai spre a determina conţinutul
conliucliilui lor) poate fi orice lege, din orice stat, deoarece prevederile sale nu vi ir
luate în consideraţie cu titlu „de lege" („sistem de drept"), ci doar pentru a face, din
aceste prevederi, simple clauze sau stipulaţii ale contractului, în privinţa limitelor
libertăţii de voinţă la alegerea dreptului aplicabil contractului, dreptul comparat
cunoaşte două aspecte ale principiului unei normei de voinţă. în primul caz,
posibilitatea de alegere a legii aplicabili. Poate fi limitată la legile cu care raportul
juridic prezintă legătură, în cel de-al doilea caz, posibilitatea de a alege poate fi
nelimitată, părţileli bere să-şi aleagă o lege care să le fie aplicabilă chiar dacă nu
are nici o legătură cu raportul lor juridic. Astfel, părţile ar putea alege un
anumit drept aplicabil contractului numai din considerentul că ele cunosc bine
dispoziţiile acelui sistem de drept şi, prin urmare, au o clară viziune asupra
obligaţiilor şi garanţiilor juridice pe care le pot avea pentru operaţia încheiată.''
3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către
organul de jurisdicţie
Dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului
comercial internaţional, în cazul apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine
instanţei de judecată sau de arbitraj sesizate. Fiecare ţară îşi are propriile sale
reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea legii aplicabile. O serie
de convenţii internaţionale impun principii comune statelor semnatare. Printre
acestea cea mai importantă este, fără îndoială, Convenţia de la Roma.
Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu
a fost aleasă de către părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este
mai strâns legat. Totuşi, o parte separată a contractului, care este mai strâns legată
de alt stat, poate fi supusă, cu titlu de excepţie, legii acelui stat (art.4 alin.l).
Soluţia dată a fost inspirată din regula determinării legii proprii a contractului (the
proper law of the contract) din sistemele de drept common law, care constă în
determinarea legii aplicabile fiecărei situaţii juridice în raport cu totalitatea
împrejurărilor de fapt şi a particularităţilor pe care reprezintă această situaţie
juridică. Spre deosebire de metoda conflictluală clasică, care presupune aplicarea
unor reguli generale şi prevederi legale tuturor cauzelor. O altă particularitate a
acestei metode este rolul deosebit de mi portant al judecătorului, deoarece acesta
determină legea aplicabilă nu potrivii unei reguli generale, ci în raport cu punctele
de legătură ale cauzei, astfel ineât legea considerată aplicabilă să fie cea mai
38
indicată pentru acea cauză,în principiu, se prezumă că un contract are legăturile
cele mai strflnse cu statul unde partea care trebuie să execute prestaţia caracteristica'
are, la momentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul
unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central
(art.4 alin.2 ni (Convenţiei de la Roma). Această prezumţie este înlăturată dacă
prcsla|m caracteristică nu poate fi determinată (de ex., în cazul contractului de
schimb) dacă din împrejurări rezultă că acel contract este mai strâns legat de nil Hiat
(art.4 alin.5 al Convenţiei de la Roma).
Prin derogare de la principiul enunţat, se prezumă că contractul pir /inul
legăturile cele mai strânse cu:
a) statul în care se găseşte imobilul, în măsura în care obiectul actului este un
drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil (art.4alin.3 al Convenţiei de la
Roma);
b) statul în care, la momentul încheierii contractului referitor la liansportul de
bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal de activitate,dacă acest stat
coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul descărcării sau sediul
principal al expeditorului (art.4 alin.4 al Convenţieide la Roma).
Instrumentele de uniformizare a dreptului conflictual cuprind şi unel elementări
particulare în privinţa unor anumite contracte. Astfel, contractele încheiate cu
consumatorii sunt guvernate de legea statului în carc consumatorul îşi are
reşedinţa obişnuită (art.5 alin.3 al Convenţiei dela Roma). Sunt vizate contractele
care au ca obiect livrarea de bunuri mobile corporale sau servicii către o persoană
(consumator) pentru un scop aflat în afara activităţii sale profesionale sau
contractele pentru acordarea unui credit pentru acel obiect (art.5 alin.l al
Convenţiei de la Roma).
Contractul individual de muncă este guvernat în mod normal de
legea statului în care în mod obişnuit angajatul îşi desfăşoară munca pentru
îndeplinirea contractului, chiar dacă este detaşat temporar în alt stat, sau,
dacă angajatul nu îşi desfăşoară munca în mod obişnuit într-un anumit stat, se
va aplica legea statului în care se găseşte sediul celui care 1-a angajat (art.6 alin.2
al Convenţiei de la Roma). În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma,
Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, încheiată la Haga la 22 decembrie 1986, dispune că vânzarea este
guvernată de legea aleasă de către părţi (art.7 alin.l). în măsura în care părţile nu
au ales legea aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul
îşi are sediul la momentul încheierii contractului (art.7 alin.2). Totuşi, potrivit art.8
alin.2, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are sediul
la momentul încheierii contractului dacă:
- negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi
prezente în acest stat, sau
- contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia
sa de livrare a mărfurilor pe teritoriul acestui stat, sau
- vânzarea a fost încheiată în condiţiile fixate în principal de cumpă
rător şi ca răspuns la o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor
persoane concurente (tender).
39
în dreptul nostru, regulile de determinare a legii aplicabile contractului în lipsa
alegerii părţilor sunt stabilite în art.1611 C.civ. Aliniatul (1) al acestui articol
dispune că, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se
aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Se
consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei52
,
la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul, reşedinţa sun enlr
înicgislrat în calitate de persoana juridică.
Aliniatul (2) al aceluiaşi articol stabileşte uncie reguli speciale pcniiu anumite
categorii de contracte:
a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractulde
administrare fiduciară a bunului, i se aplică legea statului pe al carui teritoriu se
află bunul;
b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antipriză
pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare i se aplica legea
statului în care se creează rezultatele prevăzute în contract;
c) contractului de societate civilă i se aplică legea statului pe al carui teritoriu se
desfăşoară această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs i se aplic legea statului
pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul
4. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional
Principii generale
In corespundere cu Convenţia de la Roma, legea aplicabilă unui coninui se va referi,
în special, la: a) interpretare; b) executare; c) consecințele încălcării, inclusiv la
evaluarea daunelor în măsura în care acestea sunt supune reglementărilor legale (în
limitele competenţelor date instanţei prin legea sa de procedură a instanţei
sesizate); d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţia şi
limitarea unor acţiuni; e) consecinţele nulittt|ii contractului (art.10 alin.l).
Legea contractului este în special aplicabilă executării obligaţilor cure rezultă din
contract. Cât priveşte modul de executare şi măsurile ce urmea/.n a li luate de
creditor în cazul unei neexecutări, trebuie luată în considerare legea statului în care
are loc executarea (art.10 alin.2 al Convenţiei tir In Roma).
Legislaţia Republicii Moldova dispune în această materie ca
legea aplicabilă contractului cuprinde în special: a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor; c) executarea contractului;
d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului;
e) încetarea contractului; f) consecinţele nulităţii sau nevalabilităţii contractului;
g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul (art.1612 C.civ.).
Fondul contractului. Legea aplicabilă contractului guvernează existenţa şi
validitatea sa, precum şi existenţa şi validitatea oricărei dispoziţii a contractului
(art.8 alin.l al Convenţiei de la Roma). Totuşi, pentru a stabili că nu a consimţit, o
parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din
împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în
conformitate cu legea aplicabilă contractului (art.8 alin.2 al Convenţiei de la
Roma).
40
Forma contractului. Convenţia de la Roma prevede că un contract încheiat
între persoane care se găsesc în acelaşi stat este valabil sub aspectul formei dacă
satisface condiţiile de formă ale legii care îi guvernează fondul (art.9 alin.l). Un
contract încheiat între persoane care se găsesc în state diferite este valabil sub
aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care guvernează
fondul - fie în virtutea Convenţiei, fie a legii unuia din aceste state (art.9 alin.2).
Legislaţia Republicii Moldova dispune în această materie că condiţiile de formă ale
contractului (actului juridic) sunt stabilite de legea statului care guvernează fondul
actului juridic. Contractul (actul juridic) încheiat în afara teritoriului Republicii
Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte
una din următoarele condiţii:
a) este respectată legea locului unde a fost întocmit;
b)sunt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care
1-a întocmit;
d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează vali
ditatea actului juridic (art.1609 alin.(l) C.civ.).
De asemenea, legea prevede că contractul este valabil în cazul în care:
a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite
şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia
dintre aceste state;
b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit
legislaţiei stalului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheie
riicontractului (ari. 161 alin.(2) C.civ.).
c) Dispoziţiile imperative şi ordinea publică
În cazul aplicării conform Convenţiei de la Roma a legii unui anumit stat,
vor trebui aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de ca situaţia este
strâns legată, dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste
reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supimr contractul,
luându-se în considerare natura lor şi scopul, precum şi consecinţele aplicării sau
neaplicării lor (art.7 alin.l). Nimic din Convenţie nu poate restricţiona aplicarea
dispoziţiilor legii forului în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea
aplicabilă contractului (art.7 alin.2).
Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice a
instanţei sesizate. Potrivit art.16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi
refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică a
forului (dar numai în acest caz).
Legislaţia Republicii Moldova la fel conţine dispoziţii privind
noimi*Ic imperative şi ordinea publică. Astfel, în sensul art.1582 C.civ., nimic
nu poate afecta acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii Moldova care,
în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosehite pentru
asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, regie mentează
raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil. Iar art. 1581 C.civ., intitulat
„Clauza de ordine publică", prevede că norma de drept străin nu se aplică în cazul
41
în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova;
în cazul înlăturării legii străine, se va iiplica legea respectivă a RepubliciiMoldova.
42
CAPITOLUL4
FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNATIONALE
1.Generalităţi
2.Oferta de a contracta
3.Acceptarea ofertei
4.Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional
5.Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace
electronice
GENERALITATI
Formarea contractului comercial internaţional, la fel ca şi formarea
contractului în dreptul comun, este realizarea acordului de voinţă asupra clauzelor
lui esenţiale. Acordul se realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un
contract făcută unei alte persoane - ofertă - şi prin consimţământul destinatarului
acestei eferte de a încheia contractul respectiv în condiţiile propuse de ofertant -
acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul formării contractului
comercial internaţional presupune îmbinarea a două elemente principale: oferta şi
acceptarea, pe care le vom analiza în cele ce urmează.
O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaţionale este că, în
jurul celor două elemente, de obicei, intervin discuţii, tratative, propuneri de
modificări ale clauzelor contractuale şi alte acţiuni ce alcătuiesc procesul de
pregătire şi încheiere a contractului. Practica de perfectare a contractelor comerciale
internaţionale demonstrează că în majoritatea cazurilor încheierea unor asemenea
contracte este însoţită de negocieri. Este firesc să fie aşa, întrucât implicaţiile
economice şi juridice pe care le comportă contractele comerciale intcnia|ionale
sunt de cele mai dese ori deosebit de complexe, ceea ce impune participanţilor la
operaţiunile de comerţ internaţional să ia în considerare ionic aspectele relevante
ale derulării acestor operaţiuni și asupra condiţiilor şi modalităţilor de executare a
obligațiilor conflictuale.
Negocierile se pot purta între persoane prezente în una sau mai multe
clape, la sediul uneia din părţi, la (fileuri şi expoziţii internaţionale sau în
orice alt loc convenit de părţi. In lipsa prevederilor legale în materie, desfăşurarea
negocierilor este guvernată de uzanţele comerciale internaţionale şi de obişnuinţele
existente între părţi.
O problemă importantă ce apare în cadrul negocierilor contractelor
comerciale internaţionale priveşte consecinţele juridice ale negocierii cu rea-
credinţă. Această problemă se situează în contextul obligaţiei generale de u
43
respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va fi contrar principiului bunei-credinţe
faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără intenţia reală de a contracta (de
exemplu, pentru a obţine informaţii confidenţiale). Asemenea acţiuni sunt calificate
ca abuz de drept, antrenând răspundere de naturii delictuală: persoana prejudiciata
poaţe cere despăgubiri, dar nu şi încheiere» contractului.
Unele sisteme juridice, precum şi unele instrumente de drept uniform conţin
reglementări exprese în această materie. Codul civil al R.Moldova abordează acest
aspect în art.515: „O parte negociatoare poale cere celeilalte părţi compensarea
cheltuielilor făcute în baza încrederi în încheierea contractului dacă în urma
vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat". Potrivit Principiilor UNIDROIT,
„o parte este liberă să negocieze şi nu este răspunzătoare pentru neîncheierea unei
înţelegeri. Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă
este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în
particular, din partea unei părţi să înceapă sau să continue negocierile al unei când
nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte".
Un alt aspect important ce ţine de comportamentul părţilor în cadrul negocierilor
este cel referitor la obligaţia de confidenţialitate. Principiile UNIDROIT
reglementează acest aspect în art.2.1.6: „Atunci când unele informaţii sunt oferite
cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte
se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi
necorespunzător pentru scopurile sale propui, chiar dacă un contract este încheiat
ulterior sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei
obligaţii poate include compensate în bazate pe beneficiile obţinute de cealaltă
parte".
Atât în sistemele de drept continental, cât şi în sistemele de common
law, acordul de voinţă este considerat ca factor care determină
existenţa contractului. Totuşi, reieşind din necesităţile asigurării stabilităţii
circuitului civil şi comercial, în common law uneori accentul se pune pe latura
obiectivă a raportului contractual. Legea dă preferinţă deseori aparenţei obiective
faţă de existenţa reală a acordului: o persoană devine obligată, care şi ar fi intenţia
ei reală, dacă o persoană rezonabilă ar putea crede că prima a consimţit condiţiile
propuse de cealaltă parte şi ultima, având această încredere, a intrat în raporturi
contractuale cu prima. în doctrina anglo-saxonă s-a relevat că ar fi contrar echităţii,
dacă A, după ce 1-a făcut pe B să creadă că el (A) a căzut de acord asupra unor
condiţii propuse de B, ar putea să evite răspunderea doar demonstrând că nu a
avut „intenţia reală" să încheie un contract. Principiul evocat are ca scop
protejarea participantului la circuitul civil de prejudiciile pe care le-ar putea
suporta ca rezultat al faptului că s-a bazat pe o aparenţă falsă a contractului.
2. Oferta de a contracta
Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai
multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract
şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei
(art.681(l) C.civ.). Din această definiţie legală a ofertei, precum şi din alte
44
dispoziţii legale (a se vedea art.682(3) C.civ.) pot fi deduse elementele ei
definitorii, care sunt următoarele:
a) Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a
autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. Această condiţie a
ofertei este prevăzută şi de Principiile UNIDROIT: „O propunere pentru
încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de clară şi dacă
indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării" (art.2.1.2).
întrucât această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a o
deduce din circumstanţele fiecărui caz in parte. Voinţa ofertantului poale rezulta
din modul în care acesta prezintă propunerea sa (de ex., definind o expres ca ofertă
sau ca o simplă „declaraţie de intenţii"). De asemenea, au impuitun|ft penii u
calificarea ofertei ca atare conţinutul şi destinatarii ei. Cu cât mai detaliată este
propunerea cu atît mai mari sunt şansele ei de a fi considerata ca ofertă. O
propunere îndreptată unei sau mai multe persoane concrete va fi mai uşor
calificată ca ofertă decât o propunere adresată publicului în general.
b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate
elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încît
contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt
indispensabile: natura contractului şi obiectul contractului. În schimb, nu este
obligatoriu de a indica clauzele şi condiţiile contractului reglementate prin norme
supletive. Nu este cu putinţă a stabili în termeni generale dacă o ofertă întruneşte
sau nu aceste elemente, ci trebuie de analizat ansamblul circumstanţelor fiecărui
caz în parte. În literatura de specialitate relevat că, chiar şi în lipsa unor clauze
esenţiale, cum sunt descrierea precisă a bunului sau a serviciului ce urmează a fi
prestat, preţul ce uimea a fi plătit, momentul şi locul executării prestaţiei etc, oferta
nu este decît alconsiderată ca insuficient de precisă. Este important a şti
dacă olerliiiittil, făcând propunerea, a avut cu adevărat intenţia să fie legat prin
conduci ţfi dacă clauzele ce lipsesc pot fi determinate reieşind din intenţia
comimfl a părţilor (a se vedea art.725 (2) C.civ.), din natura contractului,
circumslanţele în care el a fost încheiat, comportamentul părţilor de până la si
dnprt încheierea contractului, din lege, uzanţe sau din principiul echită|ii (a vr-
vedea art.726, 727 C.civ.).
c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci este făcută cu
rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care din natura contractului. Astfel,
în contractele încheiate intuitu persoane (în considerarea persoanei
contractantului) oferta făcută unui cerc nedeterminat de persoane deseori comportă
implicit o rezervă ce ţine de calitatile persoanei; acordul va fi definitiv numai
după ce ofertantul va accepta persoana contractantului.
Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris și prin
acţiuni ce denotă intenţia de a încheia un contract: publicarea unui anunţ în ziar,
revistă, la radio sau la televiziune, plasarea unei propuneri pe un site în internet,
expunerea unei mărfi la un târg sau la o expoziţie internaţională etc. În acest sens,
Principiile UNIDROIT prevăd expres că un contract poate fi încheiat fie prin
acceptarea unei oferte, fie printr-un comportament al părţilor suficient pentru a
arăta acordul de voinţă (art.2.1.1).
45
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. În primul caz,
uneori este vorba, în funcţie de împrejurările concrete, despre o simplă propunere
de a negocia, iar în alte situaţii o veritabilă ofertă poate exista atunci când
persoana destinatarului nu contează (de ex., în cazul ofertei unor mărfuri,
identitatea cumpărătorului nu este importantă, odată ce acesta achită preţul).
Referitor la oferta publică a bunurilor în contractul de vânzare-cumpărare a
bunurilor pentru consum, legea noastră prevede expres că expunerea bunului cu
etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului,
descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de
persoane se consideră ofertă publică pentru încheierea contractului, indiferent dacă
se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului
(art.805 C.civ.). În acest context se pune problema de a delimita oferta de invitaţia
la negocieri (chemarea la ofertă). Legea dispune: „O propunere adresată unui cerc
nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această
propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin
acceptare" (art.681(2) C.civ.). O asemenea propunere va fi o invitaţie de a
negocia; nici un consimţământ nu este încă dat, autorul propunerii voind să
exploreze posibilitatea de a iniţia negocieri, tratative în vederea încheierii unui
contract.
În dreptul continental şi în commom law există abordări diferite în ceea ce
priveşte calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de invitaţie la negocieri.
Astfel, în sistemele common law, spre deosebire de cele de drept continental,
regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi sau la vitrina unui magazin
nu este o ofertă de vânzare, ci o invitaţie către client de a face o ofertă de
cumpărare. Clientul face o ofertă de cumpărare atunci când prezintă marfa pentru
plată, comerciantul având posibilitatea să accepte această ofertă sau s-o respingă.
Argumentul întru susţinerea acestei reguli este că magazinul este un loc pentru
negocieri şi nu pentru vânzare obligatorie.
Această poziţie a fost criticată în doctrină, indicându-se că
magazinul modem, unde mărfurile sunt vândute conform condiţiilor stabilite de
comerciant, nu este tocmai Incul pentru negocieri şi că comerciantul nu trebuie
să expună mărfurile pe care nu doreşte sa le realizeze.
Interesul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifesta din punctul
de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la propunerea respectivă.
Astfel, oferta, în anumite condiţii, este irevocabilă; retragerea ei are ca efect
răspunderea ofertantului. Cât priveşte invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu,
poate fi retrasă în orice moment. Persoana cure a lansat propunerea este liberă să
înceteze negocierile la orice etapa a lor (până când nu a fost lansată o ofertă
propriu-zisă). Unica limitare în ucesi sens este impusă de obligaţia generală de a
respecta principiul hunci-credinţe (aşa cum s-a arătat mai sus).
Atât timp cât nu este acceptată, oferta este un act juridic pur uni latei ui în
acest context, se pune problema de a şti dacă acest act leagă deja aulnml lui sau el
poate fi revocat în orice moment. Două consideraţii cu curuclcr contradictoriu
trebuie avute în vedere. Pe de o parte, trebuie să fie respectată libertatea
individului, ceea ce înseamnă, în cazul ofertei, posibilitatea ofertantului de a
46
revoca propunerea. Pe de altă parte, operaţiunilor trebuie să li se confere siguranţă,
ceea ce înseamnă că oferta trebuie să fie menţinută o anumită perioadă de timp
necesară destinatarului pentru a studia, a cugeta asupra ei şi a da răspuns.
În literatura de specialitate s-a relevat că problema forţei obligatorii a ofertei se
soluţionează diferit, în funcţie de faptul dacă propunerea se unei persoane prezente
sau unei persoane absente, precum şi dacă ofertă şi acceptare curge un interval de
timp.
În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente, adun ofertantul şi
destinatarul ofertei se află în acelaşi loc, fără să se fi acordul un termen pentru a o
accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacn u fost acceptată imediat, integral
şi fără rezerve. Consecinţa acceptării este încheierea contractului pe loc. Dacă
oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obligaţie. Legea dispune că
oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc (art.688(l)
C.civ.).
În cazul în care oferta esle făcută unei persoane absente (situaţii-întâlnită
frecvent în comerţul internaţional), adică care nu se află în acelaşi loc şi este
transmisă prin poştă, fax, telex, curier, e-mail, radio, televiziune etc, sunt posibile
două situaţii.
1) Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revocaîn mod
liber, fără a suporta careva consecinţe, cu condiţia ca revocarea săajungă cel
târziu odată cu oferta (art.683(2) C.civ.). De exemplu, ofertafăcută prin poştă
poate fi revocată prin fax sau prin e-mail. Trebuie de remarcat că reglementările
uniforme fac şi o distincţie terminologică pentru o asemenea situaţie, utilizând
sintagma „a retracta" (to withdraw - eng.,
reţracter - fr.). Potrivit art.15 al Convenţiei de la Viena şi art.2.1.3 al Principiilor
UNIDROIT, o ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă
retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta.
2) în cazul în care oferta a ajuns la destinatar, aceasta poate fi revocată dacă
revocarea ajunge la persoana căreia i se face oferta înainte ca aceasta
să fi expediat acceptarea.
Totuşi, o ofertă nu poate fi revocată dacă este prezentă una din următoarele
condiţii:
a) dacă oferta include un termen pentru acceptare, ea nu poate fi revocată
până la expirarea acestui termen;
b) potrivit legislaţiei noastre, dacă termenul pentru acceptare nu este stabilit sau
dacă acest termen este nejustificat de mic, oferta nu poate fi revocată în
termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima
acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului,
practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art.683(3) C.civ.);
c) oferta poate fi irevocabilă în baza altor temeiuri.
Principiile UNIDROIT prevădcă oferta nu poate fi revocată atunci când indicaţia
referitor la irevocabilitatea ofertei figurează în însăşi oferta, precum şi atunci când
destinatarul are temeiuri rezonabile să creadă că oferta este irevocabilă şi cândel
aacţionat în consecinţă. Această încredere a destinatarului poate fi cauzată fie de
comportamentul ofertantului, fie de natura ofertei. Ca exemplu poate servi o ofertă
47
a cărei acceptare este legată de efectuarea unor cheltuieli substanţiale de către
destinatar sau o ofertă făcută pentru a permite destinatarului să facă o oferiri unui
terț.
Cît priveşte efectele revocării ofertei înainte de expirarea termenului, nu
există o abordare unitară în doctei im şi în jurisprudenţă diferitelor țări. Unii autori
afirmă că din moment ce există o ofertă şi revocarea ei este ilicită,trebuie de
admis, în toate cazurile, că această revocare este ineficientă, prin urmare, acceptantul
este îndreptăţit să ceară constatarea faptului că contractul a fost încheiat.Alţii
consideră că asemenea revocare cu trage la răspunderea ofertantului pentru
prejudiciile astfel cauzate. Nu cxistă o unitate de opinii nici în privinţa temeiului
juridic al răspunderii pentru ivocarea ilicită a ofertei.
Este un act juridic unilateral care dă naştere unui raport oblicii jional.
Ofertantul este debitorul unei obligaţii de a nu face, adică de a nu rev oca oferta în
decursul termenului pentru acceptare (sau oferta care este irevocabilă în alte
temeiuri), iar destinatarul ofertei este creditorul acestei obligaţii. Drept consecinţă,
revocarea ofertei antrenează răspunderea ofertantului în baza regulii generale
(comune pentru multe sisteme juridice), potrivit căreia, în cazul în care nu execută
obligaţia, debitorul este ţinut sa despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat
astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă. Totodată,
este important a reţine că în multe sisteme juridice repararea prejudiciului în
care nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, adică
ofertantul este ţinut să execute obligaţiile ce decurg din contractul intervenit între
el și acceptant.
Un aspect important este cel ce ţine de corelaţia
dintre oferta şi unic contract, ultima instituţie fiind cunoscută de multe sisteme
naţionale de drept. Până la adoptarea actualului Cod civil legislaţia noastră nu
conţincn cureva prevederi referitor la antecontract. în prezent, noţiunea de
antecon n act este prevăzută de art.679(3) C.civ., care stipulează că „prin contract
se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract". Antecontractul (promisiunea
de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin care unii d inpărţi
(promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract,
al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.
Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecotractul este
un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de
voinţă. Sub aspectul conţinutului juridic, obiectul ante-conlractului îl constituie
obligaţia de a încheia în viitor un contract, deci o prestaţie de a face.
Antecontractul dă naştere numai unui drept de creanţă, chiar dacă prin
contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori s-ar transmite
un drept real. Constituirea sau transmiterea dreptului real are loc numai în
momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea ante-contractului.
Obligaţia promitentului durează atâta timp cât s-a convenit, iar dacă nu s-a
prevăzut nici un termen, ea durează cât prevede termenul de prescripţie de drept
comun, care începe să curgă de la data încheierii ante-contractului.
Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi: antecontractul unilateral,
antecontractul sinalagmatic şi pactul de preferinţă.
48
Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promi-tentul,
se angajează în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, ale cărui
condiţii sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De
exemplu, proprietarul unui bun convine cu altă persoană să-i vândă acest bun la
un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va exprima dorinţa să-1 cumpere.
In antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă,
fiecare având concomitent calitatea de promitent şi de beneficiar. Antecontract
sinalagmatic este atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie
ulterior un contract, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în
viitor. De exemplu, constatând acordul lor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale
contractului, părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor în faţa unui notar.
Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promi-tentul, se
angajează faţă de cealaltă parle, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract
ulterior, cu preferinţă deschimb de marfă, exemplu, în cadrul contractului de
vânzare-cumparare.
Îi acorde preferinţă, la preţ egal. Pactul de preferinţă nu are ca efect
transmitere dreptului de proprietate asupra bunului; acest efect se va produce
numai dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va
cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului.
Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în aceea că antecontractul sau
promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocată de
promitent în nici un caz. Nerespectarea antecontraclului atrage răspunderea
contractuală a promitentului. Beneficiarul este în drept să ceară promitentului şi
terţului de rea-credinţă cu care a contractat pionii lentul, încălcând promisiunea de
a contracta, repararea prejudiciului cauzele prin nerespectarea promisiunii de a
contracta (art.703 C.civ.).
În literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia
contractul la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa Iiidecătorească să
oblige cealaltă parte la încheierea contractului.
în unele situaţii, o ofertă poate deveni caducă.Potrivit art.685 , oferta devine caducă
în două cazuri:
- dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în oferta, sau, dacă
un atare termen nu este stabilit - în termenul necesar pentru cadestinatarul să
poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la oferlanţ conform
circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor;
- dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită.
Un caz frecvent al respingerii implicite este un răspuns la oferta care se prezintă ca
acceptare, dar care conţine modificări substanţiale ale condiţiilor ofertei. În absenţa
unei respingeri exprese, declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei
trebuie să fie de aşa natură încât ofertantul fie îndreptăţit să creadă că destinatarul nu
are nici o intenţie să accepteoferta.
Legea noastră prevede expres ca oferi a nu devine caducă prin decesul sau
pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul
de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare
unei alte persoane (art.684 C.civ.). Vom menţiona că în dreptul altor ţări există
49
abordări diferite. Astfel, conform legislaţiei României, decesul sau incapacitatea
ofertantului atrag caducitatea ofertei.Aceeaşi regulă, consacrată de legea franceză,
datorită criticilor doctrinare, a fost revizuită de jurisprudenţă, în sensul că numai
în contractele intuitu peraonae decesul sau incapacitatea ofertantului sau a
destinatarului, atragcaducitatea ofertei.
3. Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a
încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată. „Constituie acceptare
declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei"
(art.687(l) C.civ.). Aceeaşi definiţie a acceptării o găsim în art.18 alin.l al
Convenţiei de la Viena şi în art.2.1.6 alin.l al Principiilor UNIDROIT. Ca şi oferta,
acceptarea constituie un act juridic unilateral. In această calitate, pentru a produce
efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a
actului juridic impuse de lege.
Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte
o ofertă. în unele cazuri, acceptarea este, totuşi, obligatorie: într-un contract dintre
un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate refuza vânzarea unei
mărfi sau prestarea unor servicii propuse publicului.
Legea noastră nu impune careva cerinţe speciale faţă deforma acceptării, din
moment ce ea exprimă voinţa certă a acceptantului de a contracta în condiţiile
propuse de ofertant. Ea poate fi expresă (scrisă, verbală, sau printr-un gest - în cazul
licitațiilor publice) sau tacită. Acceptarea este tacită atunci când rezultă cu certitudine
din comportamentul destinatarului ofertei. Din prevederile legii rezultă „în virtutea
ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul paonte să-și
manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului
(art.687(2) C.civ.), Legea nu precizează forma acestor acțiuni; deseori, ele
marchează începutul derulării contractului: furnizorul expediază marfa comandată,
cumparătorul achită în avans o parte din preț.
În legătură cu acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere sau nu
valoarea de acceptare. De regulă, tăcerea, ca şi inacţiunea, nu constituie o
modalitate de exprimare a consimţământului. Această regulă este consacrată atât
în reglementările uniforme (art.18 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.6 alin.l al
Principiilor UNIDROIT), cât şi în sistemele de drept naţionale. Legea noastră
prevede expres că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din
practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel (art.694(l) C.civ.).
Un caz tipic pentru multe legislaţii naţionale care conferă tăcerii vnlen|ti de
acceptare este tacita reconducţiune (reîncheiere) a unor contracte cu durată
nedeterminată (de exemplu, contractul de locaţiune: simpla tacrir n locatorului,
care permite locatarului să folosească în continuare bunul, reprezintă o acceptare a
o ofertei de prelungire a contractului).
De asemenea, atunci când între părţi s-a statornicit deja o praeticA pentru
acelaşi tip de contract, se consideră că partea contractului care primeşte o nouă
50
comandă trebuie să protesteze imediat, dacă intenţionează să refuze comanda;
altfel, tăcerea ei va valora ca acceptare.
O regulă specială pentru domeniul raporturilor comerciale este instituită în
Codul civil al Republicii Moldova: dacă un comerciant a cărui activitate constă în
comercializarea anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din
partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să
răspundă fără întârziere, tăcerea sa putând fi considerată acceptare a ofertei
(art.694(2) C.civ.).
Ţinem să remarcăm, totodată, că nu există nici o contraindicaţie ca părţile,
prin contractul lor, să convină că simpla tăcere după primirea ofertei valorează ca
acceptare.
Acceptarea trebuie să întrunească anumite condiţii.
a) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, care trebuie
să fie pură şi simplă. Orice modificare, limitare ori condiţionare a ofertei va li
considerata tui ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă (contra-ofertă), care va face
caducă oferta iniţială (a se vedea art.691(2) C.civ., art.19 alin.l al Convenţiei de
la Viena, art.2.1.11 alin.l al Principiilor UNIDROIT). în practica negocierilor,
deseori, încheierea definitivă a contractului este precedată de un schimb de
contraoferte succesive.
Prin excepţia de la regula generală, reglementările menţionate dispun că
răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau
condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare
dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu
obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin
în acceptare (art.691(3) C.civ., art.19 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.11
alin.2 al Principiilor UNIDROIT). Modificările „ce afectează material (substanţial)
condiţiile ofertei" trebuie să fie apreciate în funcţie de împrejurările concrete ale
fiecărui caz în parte. Potrivit art.19 alin.3 al Convenţiei de la Viena, elementele
complementare sau diferite privind, îndeosebi, preţul, plata, calitatea şi cantitatea
mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi
faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor sunt considerate ca alterând în
mod substanţial termenii ofertei.
În contextul vizat, legea noastră dispune că condiţiile adiţionale
sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la
data încheierii contractului între comercianţi, care are drept scop confirmarea
acestuia, devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl alterează
material sau când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri
nejustificate (art.696 C.civ.). De asemenea, legea noastră prevede expres, pentru
domeniul raporturilor de afaceri, că dacă în relaţiile comerciale acceptarea este
făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci când
acceptanlul poate conta pe acordul ofertantului,iar acesta nu refuză neîntârziat
(art.693 C.civ.).
Cât priveşte întinderea concordaţii dintre ofertă şi acceptare, se
pune problema de a şti dacă este necesar ca acceplantul să-şi dea acordul
asupra tuturor condiţiilor ofertei sau este suficient acordul asupra unor anumite
51
condiţii. în baza jurisprudcu|ci, în literatura de specialitate s-au evidenţiat două
ipoteze:
1. Dacă oferta este completă, adică cuprinde toate condiţiile viitorului contract
(condiţii esenţiale și accesorii), este suficient ca acceptantul să-şi exprime acordul
asupra ansamblului ansamblului propuse. lotuşi, daca destinatarul acceptă numai
condițiilc esenţiale ale viitorului contract (de ex., este de acord cu preţul, dar nu
şi cu modalitatea de livrare), contractul nu se va considera încheiat.
2. Dacă oferta conţine doar condiţiile esenţiale (de ex., specificarea bunului şi a
preţului într-un contract de vânzare-cumpărare), este suficient ca acceptarea să se
refere la aceste condiţii pentru ca contractul să fie valabil încheiat. Dacă părţile nu
sunt de acord asupra condiţiilor accesorii, contractul rămâne valabil, părţile urmând
să concordeze ulterior aceste detalii.
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.
c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată
unei anumite persoane, numai această persoană o poale acccplu,
Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la oricepersoană
care doreşte să încheie contractul.
d)Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devinită caducă sau
să fi fost revocată.
Problema termenului pentru acceptarea ofertei se soluţionează în mod diferit,
în funcţie de faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane prezente sau unei
persoane absente şi dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.
1. Potrivit art.688(l) C.civ., oferta făcută unei persoane prezente poaleli
acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică şi în cazul în caicoferta este
făcută prin mijloace de telecomunicaţie instantanee (de ex. Prin telefon).
2. în cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află
în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier,e-mail, radio,
televiziune etc, sunt posibile două situaţii:
- dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, accepta rea poate fi
făcută doar în termen (art.689 C.civ., art.18 alin.2 al Convenţieide la Viena,
art.2.1.7 al Principiilor UNIDROIT);
- dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceplată doar
până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având
în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant. parvenirea răspunsului
(art.688(2) C.civ., art.18 alin.2 al Convenţiei de In Viena, art.2.1.7 al Principiilor
UNIDROIT).
Este important a menţiona că regulile evocate se aplică de asemene; situaţiilor în
care, în conformitate cu art.687 C.civ., acceptantul poate să-si manifeste
consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului. în
asemenea cazuri, aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în termenele stipulate.
Referitor la revocarea acceptării acţionează aceeaşi regula ca şi pentru revocarea
ofertei: acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare
parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea (art.695 C.civ., art.22
al Convenţiei de la Viena, art.2.1.10 al Principiilor UNIDROIT).
52
Acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a
devenit caducă. În mod normal, acceptarea tardivă nu produce efecte. Aceasta
rezultă din regula generală, conform căreia, pentru ca acceptarea să producă
efecte, ea trebuie să intervină înăuntrul termenului stabilit în ofertă, sau, în lipsa
indicaţiei lui - într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată o nouă
ofertă (art.691(l) C.civ.).
Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică
neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen (art.692(l)
C.civ., art.21 alin.l al Convenţiei de la Viena, art.2.1.9 alin.l al Principiilor
UNIDROIT). în acest caz, contractul se va considera încheiat din momentul în
care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.
Atât timp cât acceptarea este tardivă din cauza că destinatarul nu a expediat-
o la timp, este normal de a o considera fără efecte. Situaţia este diferită în cazul în
care destinatarul a răspuns la timp, dar acceptarea parvine ofertantului cu
întârziere din motive independente de voinţa părţilor (spre exemplu, din cauza
reţinerilor intervenite în procesul transmiterii-greva lucrătorilor serviciului
poştal). Pentru aceste cazuri regula este că, dacă din acceptarea parvenită cu
întârziere reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă
numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii
(art.692(2) C.civ., art. 21 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.9 alin.2 al
Principiilor UNIDROIT).
4. Momentul și locul încheierii contractului comercial internaţional
Atât în dreptul comun, cât şi în dreptul comerţului
internaţional, momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc
oferta şi acceptarea, fiind deci format acordul de voinţă.
Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub
următoarele aspecte:
a) în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părţilor de
a contracta;
b) în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate acontractului,
inclusiv existenţa viciilor de consimţământ;
c) momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se vastabili
legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;
d) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturordoctelor
acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen;
e) momentul încheierii contractului constituie momentul din care începsft curgă
anumite termene legale şi convenţionale, cum este, de exemplu,
termenul de prescripţie extinctivă;
f) În cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv
de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;
g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
53
Determinarea acestui moment se face în funcţie de două ipoteze: contractul se
încheie între prezenţi - părţile se află în acelaşi loc, faţă în faţă (A); contractul se
încheie între absenţi - părţile se află în locuri diferite, iar contractul se încheie prin
corespondenţă (B).
A. încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheieri i
acestor contracte nu pune careva probleme deosebite. Momentul în
cheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se față în
faţă, cad de acord asupra încheierii contractului.
În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon,
deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de voinţă.
B. încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentului
încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării accep
tării de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al
cunoaşterii acceptării de către ofertant. în legislaţiile diferitelor ţări, în
reglementările internaţionale, precum şi în doctrină s-au conturat mai multe
sisteme. Unul este cel al emisiunii (declaraţiunii) acceptării, consacrat, în special, în
sistemele de common law, în unele ţări din America Latină, în Japonia, Siria etc.
Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării
ofertei. Acest sistem cunoaşte, la rândul său, două varietăţi: sistemui emisiunii
propriu-zis şi sistemul expedierii acceptării. In ultimul, contractul se consideră
încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.
Un alt sistem este cel al recepţiei acceptării. Potrivit acestui sistem,
contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea parvine
ofertantului. Şi acest sistem cunoaşte două varietăţi: sistemul recepţiunii propriu-
zis, care consideră contractul încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la
ofertant, indiferent de faptul dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei, şi
sistemul informării (consacrat, în special, în legislaţiile Italiei, Belgiei, Olandei
etc), conform căruia momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a
luat efectiv cunoştinţă de acceptare.
Legiuitorul nostru a adoptat sistemul recepţiei acceptării. Conform art.699(l)
C.civ., contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către
ofertant. Acest sistem este recunoscut de doctrină ca fiind cel mai raţional. El este
consacrat atât în majoritatea legislaţiilor naţionale cât şi în reglementările
internaţionale (a se vedea art.18 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.6 alin.2 al
Principiilor UNIDROIT).
Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine
de momentul din care contractul produce efecte. În mod normal,
contractul produce efecte şi dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor din
momentul încheierii lui. În literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu
se opune ca părţile să convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica
şi raporturilor care s-au constituit între ele până la încheierea contractului.
De exemplu, în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-
o, fără ca între părţi să existe un contract, părţile pot perfecta un contract de
vânzare-cumpărare, care se va aplica raporturilor deja existente între ele.
54
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voință.
Acest loc prezintă importanță din punctul de vedere al dreptului internațional privat,
deoarece el este aşa cum s-a arătat, un criteriu pentru determinarea legii aplicabile
contractului cu element de extraneitate. Deasemenea asemenea, locul încheierii
contractului poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului procesual
civil, deoarece permite, uneori, a determina competenţa teritorială a instanţelor de
judecată chemate soluționeze litigiile născute din contract.
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul
adoptat pentru stabilirea momentului încheierii lui.
Nu întâlnim dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului
încheiem incheierii contractului între prezenţi, locul fiind acela în care se găsesc
părţile.
În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este
acela unde se află ofertantul.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea
noastra este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul
ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc . Aceeaşi soluţie rezultă
implicit şi din prevederile reglementării uniforme, care au consacrat teoria
recepţiei.
5. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace
electronice
Noţiuni generale privind contactul încheiat prin mijloace electronic
(contractul electronic)
O dezvoltare vertiginoasă cunoaşte în ultimii ani comerţul electronic. Odată cu
creşterea accesibilităţii la Internet, comerţul electronic a atras interesul
consumatorilor individuali şi al societăţilor comerciale din toate ţările lumii,
astfel încât tehnologiile avansate disponibile permit a vorbi despre o „economie
electronică mondială", ideea de bază fiind faptul că, pe lângă simpla vânzare-
cumpărare de produse şi servicii, cu ajutorul instrumentelor comerţului electronic
putem realiza în plan mondial schimbul de idei, de cunoştinţe şi de alte valori.
Tehnologiile comerţului electronic pot fi utilizate pentru a conduce o afacere
utilizând pentru comunicare lntcinclul, Intranetul sau alte reţele de calculatoare.
Termenul „comerţ electronic" este unul generic care înglobează
un amalgam complex de tehnologii, infrastructuri, procese şi produse. Sub aspect
juridic, comerţul electronic este format dintr-o serie de acte juridice, al căror semn
distinctiv principal rezidă în natura lor electronică. La baza acestor acte stă voinţa
părţilor (indiferent de faptul dacă actul juridic este tradiţional sau electronic), care,
la rândul său, este supus unor cerinţe de formă stabilite de legislaţie. Pentru
funcţionarea eficientă a comerţului electronic modern este necesară existenţa unui
cadru legal, care ar oferi antreprenorilor şi consumatorilor aceleaşi asigurări şi
garanţii care există deja în circuitul comercial tradiţional, în particular privind
protecţia datelor private, autentificarea, securitatea şi, în primul rând, valabilitatea
55
juridică a acţiunilor, drepturilor şi obligaţiilor care iau naştere în mediul
electronic, în acest context, necesită o atenţie deosebită condiţiile juridice pentru
utilizarea documentului electronic şi aplicarea semnăturilor electronice, a
căror respectare face posibilă echivalarea efectelor de fond ale documentului
electronic semnat cu semnătura electronică cu cele ale documentului pe suport de
hârtie, semnat cu semnătura autografă a persoanei, acestea fiind aspecte ce ţin de
miezul comerţului electronic - valabilitatea juridică aactelor juridice electronice.
Din cele expuse putem conchide că acel cadru legal al comerţului electronic, care
poate fi denumit „dreptul comerţului electronic", este constituit din totalitatea
prevederilor de drept naţional, a celor de drept uniform privind regimul tranzacţiilor
de comerţ electronic, statutul juridic al documentului electronic, semnăturile
electronice şi valoarea juridică ce i se atribuie, în special în cazul în care este
necesar a utiliza un document semnat electronic în faţa instanţei de judecată sau de
arbitraj.
Printre reglementările internaţionale în materie se numără:
- Legea-Model a UNCITRAL privind comerţul electronic, ghidul de aplicare a
Legii-Model, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.51/162 din 16
decembrie 1996; Legea-Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice,
adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.56/80 din 12 decembrie 2001.
Principiile care stau la baza acestor reglementări sunt:
a) Precăderea dreptului preexistent, care rezidă în faptului că atunci „când legea
solicită o semnătură a unei persoane, această cerinţă este satisfăcută în ceea ce
priveşte mesajul de date, dacă este utilizată o semnătură electronică, care este de
nădejde pe masura destinaţiei pentru care n fost generat sau comunicat mesajul, în
lumina tutoror circumstanţelor, inclusiv orice acord relevant". Cerința legală
a existenţei unei semnături nu cite afectată de faptul că semnătura este autografă
sau electronică. în mod similar, Legea-Model nu contravine oricărei legi
naţionale, dacă această lege solicită semnarea unui document şi prevede
consecinţe juridice în cazul lipsei semnăturii (nerespectării condiţiilor de formă)
(art.6 al Legii -Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice).
b) Neutralitatea tehnologică, care este reflectată în art.3 al Legii Model a
UNCITRAL privind semnăturile electronice. Aceasta prevede că „nimic în
această lege, cu excepţia art.5 (libertatea contractului), nu va li aplicai pentru a
exclude, restrânge sau priva de efect juridic orice metodă de orare ti unei semnături
electronice care satisface cerinţelor indicate în paragraful I al art.6 sau care altfel
corespunde cerinţelor legii aplicabile".
c) Echivalenţa funcţională a semnăturii electronice cu semnăturii autografă:
„Atunci când legea solicită semnătura unei persoane, această cerință este satisfăcută
în ceea ce priveşte un mesaj dacă a fost utilizată o semnătură electronică care este
la fel de sigură şi adecvată scopului pentru mesajul care a fost generat sau
comunicat, în lumina tuturor circumstanțelor inclusiv orice acord relevant" (art.6
al Legii-Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice).
d) Libertatea contractului, care poate fi dedusă din prevederea art.5 al Legii-Model a
UNCITRAL privind semnăturile electronice: „De la prevederile acestei Legi pot fi
făcute derogări sau efectul acestora poate li vai lut prin acord, dacă acest acord nu
56
va fi declarat nevalabil sau nu va mim m vigoare în conformitate cu legea
aplicabilă" Deci, prevederile Legilor Model vizate au o natură consultativă şi
complementară şi nu una imperativă.
e) Buna-credinţă este principiul care ghidează interpretarea prevederilor Legilor-
Model. Potrivit acestuia, se va ţine cont de originea sa internii
ţională şi de necesitatea de a promova uniformitate în aplicureu su CM
respectarea bunei-credinţe (art.4 al Legii-Model a UNCITRAL privind
semnăturile electronice).
- Uzanţele Generale pentru Comerţul Internaţional Asigurat Digital, adoptate de
Camera Internaţională de Comerţ de la Paris la 6 noiembne 1997. Aceste Uzanţe
conţin 19 termeni bine definiţi, mai multe exemple de cele mai bune practici şi
principalele aspecte legate de certificare, Uzanţele au drept scop sistematizarea
elemcntelor-cheie implicate în comerțul elec tronic, definirea termenilor şi
expunerea situaţiei de bază a acestui domeniu Adiţional, acest document tratează
unele dintre cele mai importante prob leme-cheie ale mesajelor electronice - faptul
că acestea necesită intervenţia unui dispozitiv electronic. în plus, este adoptată
utilizarea termenului „asigurare" pentru a descrie conceptul cunoscut drept
„semnătură electronică" sau „autentificare".
- Directiva 2000/31/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000
privind unele aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în particular
comerţul electronic, pe piaţa internă (publicată în OJ L 178 din 17 iulie 2000) şi
Directiva 1999/93/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie
1999 privind cadrul comunitar pentru semnăturile electronice (publicată în OJ L
nr.13 din 19 ianuarie 2001). Scopul acestor Directive rezidă în promovarea
dezvoltării afacerilor electronice în vederea sporirii competitivităţii întreprinderilor
europene şi creşterii productivităţii prin mărimea investiţiilor în tehnologiile
informaţionale şi de comunicaţii, în resurse umane (având în special abilităţi de
lucru în mediul electronic), prin aplicarea noilor modele de afaceri, totodată asigu-
rându-se respectarea intimităţii şi securităţii informaţionale. De menţionat
că Directivele nu cuprind aspecte legate de încheierea şi valabilitatea contractelor
sau privind alte obligaţii juridice, dacă există cerinţe faţă de formă stipulate de
legea naţională sau comunitară. Astfel, este specificat că Directivele nu urmăresc
armonizarea regulilor naţionale privind dreptul contractual, în particular formarea
şi executarea contractelor, sau alte formalităţi de natură necontractuală privind
semnăturile. Din acest motiv, prevederilevizând efectul juridic al semnăturilor nu
vor prejudicia cerinţele stabilite prin legea naţională privind forma încheierii
actelor juridice sau regulile care determină locul încheierii unui contract.
Cadrul juridic naţional ni contactului încheiat prin mijloace electronice îl
alcătuiesc, în special, dispoziţiile Legii nr.284/2004 privind comerţul electronic
(MO, nr. 138 I4o din 13.08.2004). Unele aspecte particulare ale acestor contracte
sunt reglementate de alte acte legiuitive, cum ar fi Legea nr.264/2004 cu privire
la documentul electronic şi semnătura digitală (MO, nr. 132 137 din 06.08.2004). În
continuare vom examina aspectele încheierii contractelor electronice potrivit
reglementărilor noastre naţionale.
57
Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi
încheiate:
a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile tic pro pi ictate
asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă;
b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea
instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau a demnitarilor publici;
c) contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliure, executate de
persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor comercială;
d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul
succesoral (art.19 alin.6 al Legii nr.284/2004).
Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice,
inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,
precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comertul electronic.
Părţile contractului electronic sunt: agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi
cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.
Agent al comerţului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică,
care efectuează comerţ electronic, abilitată, în modul stabilit de legislaţie, cu
dreptul de practicare la activitatea de întreprinzător. Dreptul de a efectua comerţul
electronic apare din momentul înregistrării de stat a persoanei juridice sau a
întreprinzătorului individual, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia privind
licenţierea unor genuri de activitate. în cazul în care pentru vânzarea bunurilor,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor este necesară licenţă sau autorizaţie,
comerţul electronic poate fi efectuat din momentul obţinerii licenţei sau
autorizaţiei pentru practicareagenului de activitate respectiv (art.9 al Legii
nr.284/2004).
Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică
sau juridică ce comandă şi/sau procură bunuri (art.10 al Legii nr.284/2004).
Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică
sau juridică ce recepţionează lucrări sau servicii (art.10 al Legii nr.284/2004).
Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate
conform prevederilor legale; b) lucrările; c) serviciile (art.8 al Legii nr.284/2004).
Forma. Cât priveşte forma, potrivit art.19 al Legii nr.284/2004, după
puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu
contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu
ştampilele părţilor.
Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să
conţină următoarele clauze obligatorii: a) modul şi etapele de încheiere şi
executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în
care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi
acceptării; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile
şi preţul Imnului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achitărilor
între părți; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termenele de
executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k)
clauzele ce se includ în contract cu referinţă ladocumentele electronice i
lomunicAiilc electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; I) clauzelor de
58
încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de
identificare bancare ale părţilor; n) alte clauze coordonate între părţi.
Mecanismul juridic al încheierii contractului electronic. Una dintre
ele etapele încheierii contractului electronic reprezintă informarea cumpărătorilor
şi beneficiarilor cu privire la agentul comerţului electronic şi contractul ce se
preconizează a fi încheiat. Potrivit art.ll al Legii nr.284/200-1, agentul
comerţului electronic este obligat să asigure celorlalţi subiecţi ai comerţului
electronic accesul la informaţia autentică despre sine în forma electronică, care
va cuprinde următoarele date: a) denumirea completă şi forma de organizare
juridică - în cazul persoanei juridice; numele şi prenumele - în cazul persoanei
fizice înregistrate în calitate de întreprinzător individual; b) datele cu privire la
înregistrarea de stat, codul fiscal al per soanei juridice sau al întreprinzătorului
individual; c) adresa juridica, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul
telefonului de contact; d) numărul şi termenul de valabilitate a licenţei sau
autorizaţiei (în cazul în care pcnlm efectuarea activităţii este necesară licenţă sau
autorizaţie), precum şi denu mirea autorităţii administraţiei publice ce a eliberat
licenţa sau autorizaţia; e) datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile
bunurilor destituite vânzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate sau ale serviciilor
ce vor li pre state; f) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care
trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri
şi tarife a impozitelor; g) includerea sau neincluderea în preţuri şi tarile a
chel tuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacfl
este cazul; h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre
părţi şi cu legislaţia sau la decizia agenţilor comerţului electronic.
Ofertele sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau
serviciile propuse de agentul comerţului electronic trebuie să fie prezentate în
forma electronică în aşa fel încât să permită reproducerea informaţiei fără
denaturări şi formarea unei imagini clare despre agentul comerţului
electronic, precum şi despre bunurile, lucrările şi serviciile propuse de acesta,
preţurile şi tarifele lor şi condiţiile de vânzare, executare sau prestare. Agentul
comerţului electronic poartă răspundere, în conformitate cu legislaţia,
pentru prezentarea de informaţii neveridice.
Ca şi în orice alt contract, mecanismul încheierii contractului
electronic constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi
acceptaica. Legea prevede că schimbul de oferte şi acceptări se efectuează in
modul prevăzut de regulile privind circulaţia documentelor electronice. De aseme-
nea, legea dispune că faţă de ofertă şi acceptare se aplică normele generale ale
legislaţiei cu privire la încheierea contractelor.
Oferta reprezintă, potrivit art.l8(l) al Legii nr.284/2004, un
document electronic prin care o persoană propune încheierea unui contract şi
expediază altor persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale,
inclusiv cele obligatorii prevăzute de lege. Oferta este valabilă în decursul
termenului indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul primirii de către
expeditorul ei a acceptării în modul prevăzut de lege. Retragerea ofertei se face prin
59
expedierea către destinatar a înştiinţării privind retragerea ofertei, în formă de
document electronic, în care trebuie să se indice cauzele retragerii.
Acceptarea reprezintă, potrivit art.18(3) al Legii nr.284/2004, un document
electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a încheia contractul cu
respectarea condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului,
propus de către ofertant, fără modificarea clauzelor lui. în cazul în care ofertantului
i se trimite acceptarea cu clauzele contractului modificate, o asemenea acceptare se
consideră drept o nouă ofertă.
Este important a reţine că legea nu recunoaşte ca dovadă a încheierii contractului
electronic: a) expedierea confirmării despre recepţionarea ofertei; b) neexpedierea
sau nerecepţionarea acceptării.
În ceea ce priveşte momentul în care oferta şi acceptarea produc efecte, legea
dispune că atât oferta, cât şi acceptarea se consideră primite din momentul
expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electronică,
despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit altfel. Dacă o astfel de înştiinţare
nu a fost primită de către expeditor în termenul de valabilitate a ofertei,
expeditorul poate înştiinţa destinatarul despre nepri-mirea confirmării şi indica
termenul în care trebuie să fie expediată confirmarea, în cazul în care confirmarea
nu a fost primită în termenul indicat, contractul electronic nu se consideră încheiat.
Momentul încheierii contractului. Prevederile Legii nr.284/2004 referitoare la
momentul încheierii contractului sunt în armonie cu regulile generale ale Codului
civil în această materie. Astfel, art.21(4) al legii în cauză prevede că contractul
electronic se consideră încheiat din momentul primirii de către partea care a
expediat oferta a acceptării ei expediate de către cealaltă parte, dacă contractul
electronic nu prevede altfel.
Locul încheierii contractului electronic se consideră locul unde se
află agentul comerţului electronic, dacă contractul nu prevede altfel (art.21(5) al
Legii nr.284/2004).