JEAN-JACQUES

ROUSSEAU DU

CONTRAT SOCIAL

/

INSTITUTUL DE FILOZOFIE AL ACADEMIEI R. P. ROMINE

BIBLIOTECA FILOZOFICA

JEAN-JACQUES

ROUSSEAUCONTRACTUL SOCIAL

E D I T U R A Ş T I I N Ţ I F I C A

Bucureşti, 1957

/ IAQ

Traducere de H. H. Stahldupă DU CONTRAT SOCIAL. Editions Sociales. Paris 1955,

cu o introducere, comentarii şi note explicativede J.-L. Lecercle.

B i b l i o t e c a f i l o z o f i c ă sub îngrijirea aoad. C. I. Gulian

I N T R O D U C E R E

ELABORAREA „CONTRACTULUI SOCIAL"!

Rousseau a început să studieze sistematic teoriile politice în 1743, pe cînd era secretar al ambasadorului Veneţiei. încetul cu încetul se născu în mintea lui proiectul de a scrie un mare tratat despre Instituţiile politice. Se pare însă că reflecţiile sale nu ajunseseră prea departe înainte de 1749, cînd şi-a conceput lucrarea intitulată Discurs asupra ştiinţelor şi artelor. Aceasta e o operă de morală, care nu cuprinde nici urmă a vreunei doctrine politice noi. Dar răsunetul acestui discurs, discuţiile care au urmat după publicarea sa şi care l-au silit pe Rousseau sâ-şi adîncească gîndirea, îl stimulară în cercetările sale. El acumula material, şi proiectul său căpătă formă. In anul 1755 apar cele dintîi roade ale muncii sale: Discursul asupra inegalităţii cuprinde o teorie asupra stării de natură, dar. descrie, în partea a doua, şi formarea primelor societăţi şi a statului. Rousseau critică riguros, tezele monarhiste (dreptul la sclavaj, dreptul de cucerire, asimilarea puterii monarhului cu

1 Despre viata lui Rousseau şi împrejurările istorice în eare s-a format gîndirea sa, cititorul va putea consulta introducerea lucrarea Despre inegalitatea dintre oameni.

8 Introducere

cea a tatălui de familie, etc). Nu se poate insa spune cu hotărîre dacă ajunsese înci de pe atunci la teoria sa asupra contractului social>

Fără a intra acum în cercetări care abia urmează să fie făcute asupra naturii pactului fundamental al oricărui guvernămînt, mă mărginesc, potrivit accepţiei comune, să consider aici stabilirea corpului politic ca un adevărat contract între popor şi şefii pe care şi-i alege2.

El urmează deci „accepţia comună", pe care o va combate în Contractul social, dar lasă să se înţeleagă că e ceva provizoriu, desigur pentru că introducerea în Discurs a unei întregi teorii noi asupra contractului l-ar îi dus prea departe. In acelaşi an (în noiembrie 1755) apare în Enciclopedie lucrarea intitulată Discurs asupra economiei politice, operă viguroasă ce conţine, într-o primă formă, cîteva dintre ideile cele mai importante ale Contractului social: teoria voinţei generale şi a legii se închegase. Totuşi deosebirile faţă de Contractul social sînt vizibile, şi poate tocmai de aceea, mai tîrziu, Rousseau va trece sub tăcere această lucrare în Spovedanii. Influenţa lui Locke asupra lui este încă puternică: societatea civilă pare să aibă misiunea de a garanta dreptul de proprietate. Pe de altă parte, noţiunea de contract social joacă un rol cu totul secundar, iar motivele pentru care omul dă ascultare legii nu sînt explicate; în siîrşit, Rousseau dezvoltă o concepţie organicista a societăţii (corpul politic este asemuit cu o fiinţă vie), care nu va mai apare în Contract, cel puţin nu, atît de distinct.

2 Despre inegalitatea dintre oameni., ed. citată, pag. 134.

Elaborarea contractului social 9

In primăvara anului 1756 Rousseau se instalează la Ermitage, la d-na d'Epinay. E o perioadă de activitate intensă:

Dintre operele diferite pe care le aveam în lucru, cea la care meditam mai de mult, de care mă ocupam cu mai multă plăcere şi care, după părerea mea, trebuia să-mi consacre definitiv reputaţia, era Instituţiile politice".

Se pare că lucrul înaintase. La 23 decembrie 1761 Rousseau avea să-i scrie lui Roustan:

Nu spun că nu se află la Rey4 un Tratat despre Contractul social, despre care n-am vorbit încă nimănui şi care nu va apărea decît după Educaţia5; ba chiar este scris cu mulţi ani înainte.

Elaborarea unor lucrări monumentale, ca Noua Heloise şi Emil, îi încetineşte ritmul progreselor. Dar terminînd pe cea dintîi şi apropiindu-se de sfîrşitul celei de a doua, el revine în 1759 la Instituţiile politice.

Am examinat stadiul în care se afla această carte şi am găsit că mai necesi ă încă mulţi ani de lucru. N-am avut curajul să merg mai departe şi să aştept să fie gata pentru a-mi îndeplini hotărîrea. Astfel, renunţînd la această lucrare, am hotărît să extrag din ea ceea ce se putea desprinde, iar restul să-1 pun pe foc; desfăşurînd cu multă rîvnă această muncă, fără a întrerupe lucrul la Emil, în mai puţin de doi ani am definitivat Contractul social*5.

3 Spovedanii, cartea IX, ed. Qrosclaude, pag. 247.4 Editorul său.6 Emil,« Spovedanii, cartea X, pag. 307.

10 Introducere

El scrie deci o primă versiune a Contractului social, care, în mod cert, e gata de tipar încă din 17607.: Sosit din Olanda, Rey îl vizitează la Montmorency pe Rousseau, care tratează cu el vînzarea manuscrisului. Negocierile întrerupte sînt reluate în august 1761, şi la începutul lui noiembrie Rousseau se hotărăşte să trimită lucrarea pentru suma de o mie de iranci. La 29 decembrie îi scrie lui Rey despre capitolul privitor la religia civilă, adăugat ulterior la ciorna pe care acesta o văzuse cu 12 luni mai înainte. Această ciornă e, îără îndoială, Contractul în prima sa redactare, din care deţinem o parte, cunoscută sub numele de „manuscrisul din Geneva". Se poate deci presupune că Contractul social a iost redactat în versiunea sa deiinitivă între august şi octombrie 1761.

De ce şi-a reîăcut Rousseau în grabă lucrarea? Manuscrisul,din Geneva, publicat prima oară în 1882, corespunde aproximativ primei părţi a Contractului în jorma sa definitivă (cărţile 1 şi II şi începutul cărţii III). Conţine, de asemenea, o primă versiune a capitolului despre religia civilă, schiţată rapid pe verso-ul cîtorva pagini. Deosebirea esenţială faţă de cea de-a doua versiune constă în prezenţa unui capitol intitulat Despre societatea generală a genului uman (1, 2), în care Rousseau, negînd existenţa unui instinct de sociabilitate la omul aliat în stare de natură, combate cu multă hotărîre articolul Dreptul natural al lui Diderot8. Motivele pentru care acest important capitol a dispărut din versiunea deiinitivă sînt destul de misterioase. Oare să îi băgat de seamă

7 Urmăm aci ipotezele lui Vaughan (Political Writings) care ne par a li adevărate. Ne vom referi la această carte citîndu-i titlul sau iniţialele P.W.

8 Vezi un extras din acest articol în Diderot: Texte alese,, voi. II, pag. 162. (Les Classiques du peuple).

Elaborarea contractu'ui social 11

Rousseau, aşa cum presupune Vaughan (op. cit. I, pag. 435—445), că negînd omului orice instinct de sociabilitate îşi submina propria sa teorie asupra contractului? Explicaţia este posibilă, dar nu convin-gătoare, căci Vaughan pierde prea mult din vedere a doua parte a Discursului asupra inegalităţii, în care omul ne este arătat ca trecînd prin lungi etape înainte de a ajunge la o societate organizată.

La 11 martie 1762, ultimele corecturi sînt gata. Cartea e tipărită la Amsterdam, în aprilie. Cea mai mare parte a ediţiei este expediată cu un vas la Rcuen, unde este confiscată. Rey obţine, în urma unor proteste, ca ediţia să-i {ie trimisă înapoi şi, după cum notează Grimm9, pe piaţa Parisului cartea nu apare. Dar în curînd reproducerile tipărite în Franţa aveau 5-0 iacă cunoscută.

Puţin după aceea, condamnarea cărţii Emil, care e arsă de mîna călăului, dezlănţuie o criză în care Contractul social va juca un rol important. Rousseau, împotriva căruia iusese emis un mandat de arestare, fuge spre Geneva, dar la Yverdon aîlă că şi guvernul Genevei condamnase lucrarea Emil, ba şi Contractul social, după rechizitoriul procurorului general Tron-chin. Din acel moment se răspîndeşte părerea că ideile religioase exprimate de Rousseau în Profesia de credinţă a unui preot din Savoia au servit doar ca un pretext pentru condamnare, şi că motivele adevărate sînt ideile democratice ale lui Rousseau, care nu convin autorităţilor din Geneva10. Este acuzat că „predică anihilarea tuturor formelor de guvernămînt", cărţile sale fiind „îndrăzneţe, scandaloase, necredin-

9 Corespondence literaire, iulie 1762.10 Vezi Vallette: Condamnarea tui Rousseau la Geneva,

după o scrisoare inedită (Annales Jean-Jacques Rousseau, voi.III, pag. 225—242, 1907).

12 Introducere

cicase, tinzînd să distrugă religia creştină". Această dezlănţuire de ură cuprinde şi senatul Bernei, Statele Olandei. Arhiepiscopul Parisului lansează o pastorală. Toţi aceşti oameni se tem, în iond, de teoria suveranităţii poporului. Dacă în Franţa se iace mai puţină gălăgie în jurul Contractului social decît în jurul iui tmil, pricina e ca cel dinţii e socoiit a ti extrem de abstract11, deci de natură să intereseze ur> număr mai restrîns de cititori. Cu toate acestea, cartea apare în mai multe ediţii. Bibliograîia lui Senelier semnalează, pentru perioada dinaintea revoluţiei, 6 ediţii (ale lui Rey) şi două reproduceri,, între 1762 şi 177212. Bibliografia lui Theophile Dufour indică chiar 5 reproduceri în 1762. In 1764 apare la Haga o lucrare ce respinge Contractul social: „Anti-contract social, în care se combat in chip clar, folositor şi plăcut principiile susţinute în Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau cetăţean al Uenevei, de P. L. Beauclair, cetăţean al lumii". E o polemică" meschină şi neinteligentă, capitol cu capitol, „Cetăţeanul lumii" este monarhist.

Rousseau a reluat tezele Contractului social într-un şir de lucrări, şi singur acest fapt ar fi de ajuns pentru a face dovada că Contractul nu este izolat în opera lui. El intenţiona să publice Emit înaintea Contractului. Poate de aceea a inclus în cartea a V-a din Emil13 un rezumat al Contractului social care conţine în plus o teorie a federaţiei, dar omite să

!» Memoriile secrete ale lui Bachaumont (25 iunie 1762).12 Ediţia originală a purtat succesiv două titluri: 1) Despre

contractul social sau principii de drept politic; 2) Principii de drept politic. Ele denotă multiplele ezitări ale lui'Rousseau, care se gîndise şi la titlul Despre societatea civilă, avînd ca> subtitlu; Eseu asupra formării statului, şi apoi la Eseu asupra, formei Republicii.

18 Vezi ediţia Richard (Garnier) pag. 584—596:

Elaborarea contractului social 13

vorbească despre religia civilă, ceea ce confirmă că Rousseau nu s-a hotărît decît în ultimul moment să adauge Contractului capitolul despre religia civilă. Acest rezumat al Contractului a fost refăcut ulterior, în cea de a şasea Scrisoare de pe munte, mai sumar14. Diverse teze sînt reluate în Proiectul pentru Corsica şi Guvernămîntul Poloniei. Trebuie, în sîîrşit, notate diferite scrisori: către marchizul de Mirabeau (26 iulie 1767), către Usteri (18 iulie 1763) şi un anumit număr de fragmente, care se află la castelul >din Neufchâtel şi care au fost publicate de Vaughan: sînt ciorne care au scăpat distrugerii.

Ce urma să conţină Instituţiile politice? Capitolul ultim al Contractului pare a indica ce rămînea de făcut: studiul statului în relaţiile lui externe, adică studiul dreptului internaţional public sau dreptul ginţilor, Contractul fiind închinat studiului statului ca atare, adică dreptului politic, şi constituind doar prima parte a Instituţiilor15. Dar felul cum vorbeşte Rousseau despre munca enormă care îi rămînea de făcut arată că partea a doua ar fi urmat să fie cu mult mai amplă decît cea diritîi.

Problema contractului social înainte de Rousseau

Ideea contractului social apare în germene la gînditorii din antichitate. Ea poate fi regăsită şi la Platon. In Republica sa16, Platon explică formarea societăţii prin neputinţa individului de a-şi fi el

14 Vezi Political Writings II. pag. 199—202.15 Părerea lui R. Derathe, exprimată în Jean-Jacques Rous

seau şi ştiinţa politică a timpului său (p. 59) pare a fi plauzibilă.

16 II. 369 la 372 a.

14 Introducere

însuşi deajuns şi prin iaptul că are nevoie de mii delucruri.

Un om ia cu sine alt om în vederea cutărei nevoi, apoi pe altul în vederea altei nevoi, iar caracterul multiplu al nevoilor adună în aceeaşi aşezare mai mulţi oameni, care se asociază pentru a se întră jutora.

Desigur, sîntem încă departe de teoria contracta lui. Crearea societăţii nu este întovărăşită de un act juridic. Dar avem deja de-a îace, ca şi mai tîrziu la teoreticienii dreptului natural, cu un act conştient. Interesul pe care îi prezintă o astiel de concepţie constă în caracterul său raţional: ea înlătură decretele divinităţii, lucru remarcabil la un idealist ca Platon.

Teoria lui Lucreţiu este destul de apropiată de cea a lui Platon, dar crearea micilor grupuri sociale este un act aproape instinctiv, dat iiind că oamenii nici nu ştiu încă să vorbească. Totuşi Lucreţiu foloseşte un cuvînt care înseamnă contract: foedera (V, 1024)17.

Evul mediu n-a cunoscut teoria contractului social, în îond, ea este incompatibilă cu concepţiile teologice. Ea presupune că oamenii s-au organizat ei înşişi, lără ajutorul providenţei divine. Această teorie' se dezvoltă în secolul XVI, la protestanţi18, luînd două aspecte principale.

Ca teorie a originii societăţii civile, ea admite că oamenii au îost, în stare de natură, liberi şi egali.

17 Vezi comentariul lui Q. Cogniot la Lucreţiu; Desprenatura lucrurilor. (Les Classiques du peuple) pag. 58—64.

18 Nu e de mirare că teoria Contractului social se formează în epoca dezvoltării burgheziei.^Este ceva negustoresc înaceH îel de a concepe originea societăţii.

Contractul social înainte de Rousseau 15

Oamenii au iormat societatea printr-un act voluntar. Mu e adevărat că dumnezeu ar ii stabilit o subordonare naturală între oameni, aşa cum susţin gînditoru catolici. Bossuet va spune:

Toţi oamenii se nasc supuşi; şi puterea părintească, obişnuindu-i să asculte, îi obişnuieşte în acelaşi timp să nu aibă decît un singur conducător19.

în plin secol XVIII, absolutistul Ramsay va

' Anumiţi oameni se nasc apţi pentru a guverna, ta timp ce o infinitate de alţi oameni par să fie născuţi pentru a asculta20.

Teoria contractului social este, deci, încă din veacul XVI o armă împotriva monarhiei de drept divin. Ea duce în mod necesar la concluzia că originea •oricărei puteri stă în popor. Pe plan speculativ, ea se izbeşte de mari greutăţi, căci încheierea unui contract presupune în mod necesar că în acel moment există o societate civilă, despre a cărei înfiinţare tocmai este vorba.

Ca teorie a originii guvernămîntului, teoria con-tractului social admite că statul a fost format printr-rn contract între popor şi cei pe care şi i-a ales drept conducători. Ea este susţinută mai ales de către protestanţii francezi, care apără drepturile supuşilor împotriva regelui. Dar este o teorie fragila, <-are se poate întoarce contra adversarilor regalităţii, ■căci cine zice contract zice egalitate între părţile

19 Politica dedusă din Sfintele Scripturi, II, I, 7. Citat de6:3 w Eseu filozofic asupra guvernămîntului civil. cap. IV

<Londra 1721). Citat de R. Derathe op. cit. pag. 127.

16 Introducere

contractante, monarhul iiind socotit deci egal cu poporul şi putîndu-se în felul acesta sprijini pe contract pentru a se împotrivi pretenţiilor supuşilor săi. Cu toate slăbiciunile sale, teoria, sub dublul ei aspect, joacă un rol mare în luptele politice din veacul XVI, cînd partea cea mai avansată a burgheziei încearcă, prin Reformă, să obţină libertăţi.

Teoria îşi capătă forma sa cea mai închegată la începutul veacului următor, la protestantul german Althusius21, adversar al absolutistului francez Jean Bodin.

Cartea lui Althusius a avut foarte puţin răsunet, şi abia erudiţii moderni au scos-o din uitare. Totuşi autorul este cunoscut lui Rousseau, ' care vorbeşte despre el în ale sale Scrisori de pe munte22 şi care, pe cît se pare, a citit

cartea. Ideile sale prezintă tulburătoare aserrănări cu cele ale Contractului social. La Althusius, ca şi la

Rousseau, găsim o teorie a suveranităţii aparţinînd poporului şi fiind inalienabilă, netransmisibilă. Atît la unul cît şi la celălalt se face deosebirea între suveran,

care e poporul, şi principe, care se mărgineşte doar la a administra. Althusius nu admite că ar fi putut să existe un

contract între popor şi principe. Dar, ca o deosebire fun-damentală faţă de Rousseau, contractul conceput de Althusius are' loc între comunităţi restrînse, care se

fedefează pentru a alcătui un corp politic mai vast si un stat. Gîndirea lui Althusius, în ciuda îndrăznelilor lui

democratice, este încă impregnată de concepţii feudale23. Statul este creat printr-un contract între

colectivităţi, nu între indivizi.

21 Johannes Althusius (1557—1638) „Politica methodicedigesta" (Politica clasată metodic) (1603).

22 P. W. II. pag. 206.23 Ba chiar şi de unele concepţii patriarhale şi mat vecta.

Contractul social înainte de Rousseau 17

Althusms fusese dat uitării, dar teoria contractului social avea să cunoască noi dezvoltări la juriştii, veacului XVII şi la diverşi scriitori politici24.

Grotius a fost unul dintre iuristii cei mai citiţi în veacurile XVII şi XVIII. E cel dintîi care consideră drept fundament al statului tendinţa firească a oame-nilor spre bunăvoinţă (Enciclopedistii vor spune: sociabilitate). Oarrenii, liberi şi egali în starea de natură, încheie între ei un contract care, în acelaşi timp, formează societatea civilă si supune poporul unei autorităţi politice. Aci, Grotius distinge două cazuri: contractul poate fi impus prin forţă: dreptul de cucerire! Dacă supuşii prestează jură'mîntul de ascultare, contractul capătă valoare juridică. Sau poate fi voluntar: poporul are dreptul să-si înstrăineze libertatea. Fireşte, puterea politică poate lua felurite forme, de la democraţia absolută pînă la monarhia: absoluta, această din urmă formă bucurîndu-se de toată simpatia autorului, care pretinde că se sprijină pe experienţa istorică. Astfel, teoria lui Grotius se opune dreptului divin, căci originea suveranităţii se aila in popor (Grotius e protestant); dar ea justifică monarhia absolută, ca şi dreptul la sclavaj. Există vreo cale de scăpare în faţa despotismului? Aici Grotius şovăie: poporul are dreptul să se împotrivească atunci cînd regele duce societatea la pieire sau încalcă legile fundamentale pe care le-a acceptat la încheierea pactului. Dar cine va îi judecător în asemenea cazuri? Teoria devine aci inconsecventă. In ansamblu însă, Grotius este un absolutist, pe care

» Referitor la Grotius, Pufendorf, Hobbes, Locke, Bar-beyra^vezMntroduc'erea noastră la Discursul asupra inegalităţiiPrecizam aici doaraţit ci e necesar să se ştie despre ei pentroa înţelege Contractul social. '2 — Contractul social.

18 Introducere

Rousseau îl va socoti un sofist cumpărat de regi pentru a justifica oprimarea popoarelor.

Pufendorî continuă şi dezvoltă opera lui Grotius, într-o formă mai greoaie şi mai pedantă. El precizează teoria contractului, deosebind două feluri de pacte:

1. Pactul de asociaţie, prin care este fondată societatea. De altfel, acest pact nu joacă decît un rol secundar în construcţia lui Pufendorî, fiind folosit doar pentru a afirma că societatea nu se dizolvă în cazul cînd1

guvernul este răsturnat.2. Pactul de supunere, prin care poporul dă puterea

unui suveran (persoană sau adunare). Aici Pufendorf se încurcă şi el. Căci suveranul nu primeşte puterea decît cu condiţia de a o Iolosi spre binele supuşilor. Şi poporul poate să judece dacă suveranul procedează bine. Ceea ce nu înseamnă însă câ are şi dreptul de a se împotrivi, principele fiind singurul suveran. Ca şi Grotius, Pufendorf este un absolutist, dar care dă înapoi în faţa consecinţelor propriilor sale principii: nu îndrăzneşte să justifice în mod cinic despotismul. Totuşi el este acela care a susţinut în modul cei mai categoric dreptul la sclavaj, în special dreptul la sclavajul voluntar.

Se pare că este exagerat să se susţină, aşa cum face Derathe (care a avut meritul de a atrage atenţia asupra jurisconsulţilor din veacul XVII, astăzi daţi uitării), că Rousseau gîndeşte mereu in opoziţie cu Pufendorî. Asta înseamn'ă a face din Contractul social o operă pur livrescă. După cum vom vedea, Rousseau gîndeşte în funcţie de problemele pe care le punea vremea sa. Dar în lupta sa împotriva feudalismului şi monarhiei, e obligat să se refere mereu ia teoreticienii care au susţinut această rîndtuală, şi printre aceştia rămîne totuşi adevărat că cel la care •se gîndeşte mai des e Pufendorî.

Contractul social înainte de Rousseau 19'

Grotius şi Puiendorî sînt în primul rînd jurişti, Hobbes este un gînditor mai vast şi mai profund. In tot secolul XVII, el este acela care merge cel mai curajos pe calea materialismului. In politică merge cu< principiile pînă la ultima lor consecinţă, temîndu-se mai mult de o lipsă de rigurozitate, decît de cinism. Lcvitura sa de maestru a constat în a-şi însuşi teoria contractului — creată la început în vederea limitării drepturilor regalităţii — şi în a îace din ea baza celei mai absolutiste teorii elaborate vreodată. Jurisconsulţii erau absolutişti nesocotind contractul; Hobbes va îi absolutist cu ajutorul contractului.

In starea de natură, oamenii nu pot avea alt scop al activităţii lor decît satisfacerea egoistă a nevoilor. Ei pornesc deci război unii împotriva altora pînă îîi momentul cînd îşi dau seama că singura cale pentru a scăpa de la moarte este să se înţeleagă. Există un singur pact: pactul de asociaţie, prin care fiecare se deposedează de toate drepturile sale în favoarea unui terţ, cu condiţia ca toţi ceilalţi să facă \d fel. Toată lumea este deci legată prin contract, cu; excepţia suveranului, care nu e legat prin nimic, nici măcar prin legea naturală. Voinţa suveranului este cea care face legea şi delimitează ce este drept şi ce este nedrept. Ea stabileşte chiar şi dogmele religiei. Hobbes recunoaşte că 'această putere nelimitată poate duce la cel mai îngrozitor despotism, dar pentru el acesta e singurul mijloc de a scăpa de starea de natură. Desigur, suveranul poate fi tot atît de-bine o adunare democratică sau un rege. Dar aceasta e doar o aparenţă. Hobbes apără monarhia absolută. Ya fi deci obiectul unor atacuri înflăcărate, atît în Anglia cît şi în Germania (Leibniz). Este de altfel' semnificativ faptul că cel mai bine a fost primit în Franţa, adică în ţara unde regimul monarhic căpă-2*

20 Introducere

tase îorma sa cea mai desăvîrşită. In mod firesc, prestigiul lui Hobbes, care începuse să lie discutat chiar şi de monarhiştii cei mai intransigenţi, din pricina faptului că materialismul sapă temeliile teoriei dreptului divin, scade încă de la sfîrşitul domniei lui Ludovic XIV. în veacul XVIII toată lumea e împotriva lui; cuvîntul hobbism provoacă oroare. Ronsseau combate în persoana lui absolutismul, dar îi admiră rigurozitatea şi îl laudă pentru fontul de a fi văzut că suveranitatea nu este divizibilă. în clipele de descurajare, i se va întîmpla chiar să spună că dacă nu el, Rousseau, este cel ce are dreptate, atunci dreptatea e de partea lui Hobbes.

Nu văd nicio soluţie medie acceptabilă între cea mai strictă democraţie şi hobbismul desăvîrşit26.

în Contractul social, dacă capitolul despre religia civilă datorează ceva gînditorilor anteriori, atunci e vorba în primul rînd de Hobbes.

La Locke, teoretician al monarhiei limitate, înain-taşul liberalismului burghez de mai tîrziu. teoria contractului se opune riguros celei elaborate de Hobbes. în starea de natură, oamenii simt unii faţă de alţii bunăvoinţă şi se ajută între ei. Ei ascultă de legea naturală, un fel de cod stabilit de către Dumnezeu. Sînt atît de fericiţi încît te poţi întreba de ce au nevoie să formeze corpuri politice. Există însă conflicte, iar vieţile lor şi în special bunurile lor se pot afla în primejdie.

Funcţiunea statului se reduce deci pur şi simplu la poliţie şi justiţie. E vorba de apărarea libertăţii

55 Srisoare către marchizul de Mirabeau, 16 iulie 1767 (P. W. II, pag. 161).

Contractul soda' înainte de Rousseau 21

personale şi a proprietăţii individuale. Cel mai bun stat este cel care lasă fiecărui individ cît mai multă libertate cu putinţă; contractul poate lua cele mai diverse forme, indivizii fiind liberi să aprecieze care sînt drepturile pe care le vor ceda. Teorie individualistă, care răspunde perfect nevoilor burgheziei în ascensiune, ajutînd-o să se libereze de piedicile feudalismului şi lăsîndu-i totodată toată libertatea să exploateze pe muncitori. Rousseau, în Contract, se inspiră uneori din Locke, cînd găseşte la el argumente eficace împotriva absolutismului, în special împotriva dreptului la sclavaj. Dar teoria sa asupra contractului se află la antipodul teoriei lui Locke^6.

In veacul XVIII, cel mai remarcabil dintre teore-ticienii contractului este Barbeyrac, care, în traducerile sale din Grotius şi Pufendorf, a încercat să realizeze imposibila împăcare între absolutismul acestor doi jurişti şi liberalismul lui Locke.

Montesquieu nu-şi are locul într-o istorie a teoriei contractului. Scriitorul politic cel mai citit şi eu cel mai mare prestigiu din veacul XVIII, înainte de Rousseau, se situează într-adevăr pe cu totul alt punct de vedere decît aceşti teoreticieni abstracţi. Cînd Rousseau scrie Contractul social, el e conştient că abordează cu totul alt domeniu decît autorul Spiritului legilor.

26 In aceste scurte indic'aţii asupra istoriei teoriei contractului, nu vorbim decît de autorii care au avut o influenţă certă asupra lui Rousseau, lăsînd de o parte mulţi scriitori politic?,,, uneori importanţi, ca de pildă pe Jurieu, pe oare Rousseau nu pare să-1 ti studiat, şi mai a.es pe Spinoza (Tractatus theologico-poiiticus, 1670. şi Tractatus politicus, 1577, lucrare postumă şi> neterminată) la care noţiunea de contract joacă un rol foarte» secundar şi la care Rousseau nu se referă.

Introducere

Singurul modern în stare să creeze această mare şi inutilă ştiinţă27 ar fi fost ilustrul Montesquieu. Dar el n-a intenţionat să se ocupe de principiile dreptului politic, ci s-a mulţumit să trateze despre dreptul pozitiv al guvernămintelor stabilite: şi nimic pe lume nu se deosebeşte mai mult decît aceste două studii28.

Din punct de vedere metodologic, Montesquieu a realizat un imens progres. Numai de la el încoace se poate vorbi de o ştiinţă politică. El nu raţionează in abstract asupra unui stat ideal, ci încearcă să se sprijine pe iapte pentru a determina ceea ce este posibil. Gîndirea lui Rousseau s-a iormat cu totul în afara acestei inîluenţe. Copil încă, el putea găsi pe masa de lucru a tatălui său pe Qrotius29. Mai tîrziu 1-a citit pe Platon, despre care avem cea mai mare siguranţă că i-a iost maestru. Spiritul legilor nu apare decît în 1748, şi Rousseau nu-1 va îolosi imediat. Totuşi, mai multe capitole din Contract reflectă cu limpezime influenţa lui jVlontesquieu, influenţă care nu va înceta să crească în operele sale de mai tîrziu Proiect pentru Corsica şi Guvernămîntul Poloniei, în care, în limita documentării de care dispunea, va ţine seama cît mai mult de particularităţile naţionale ale popoarelor pentru care îşi ia sarcina de a elabora o constituţie. Şi Vaughan notează cu drept cuvînt că Rousseau va merge chiar mai departe decît Montesquieu, căci Spiritul legilor pune accentul pe factori geografici cum ar îi climatul şi duce, în politică, la concepţii îataliste, în timp ce Rousseau in-

27 Dreptul politic.™ Emil, cartea V. pag. 584M Discurs asupra inegalităţii, pag. o*.

Contractul social înainte de Rousseau 23

sista din ce în ce mai mult asupra unor iacton istorici: spiritul naţional, tradiţia etc.

Desigur, după trecerea unui timp atît de îndelungat ni se pare că aceste două mari opere, Spiritul legilor si Contractul social, se ridică una m lata ce-fefalte n veacul XVIII, una îormulînd teoria monarhii constituţionale si încercînd să împace aspiraţiile SgSei din veacul XVIII cu menţinerea regimului feudal cealaltă proslăvind democraţia. De altfel in stor a gîndirii, a'ceastă opoziţie este legitima Totuşi Rousseau nu părea să vadă astfel lucrurile, bl a «St întotdeauna o mare admiraţie aţa de Mon teqS, copleşind totodată cu dispreţul sau pe teoreticienii dreptului natural.

Analiza „Contractului social"

Lucrarea cuprinde două mari părţi: S u v e r a h i i a i eaPactul social. . . cartea I. Natura şi limitele suveranităţii. • • cartea II G u v e r n ă m î ritul

Studiul teoretic al formelor de guvernămlnt. cartea m Studia practic despre funcţionarea unei cetaţu Exemplul Romei. ■ • cartea IV Capitolul despre religia civilă, este un apendice.

Cartea I : Pactul social

Cele dintîi rînduri expun obiectul lucrării: găsirea unor reguli care permit stabilirea unui regim-oolitic legitim, adică potrivit cu cerinţele raţiunii şi Se mo alei, ale dreptăţi! absolute, ţinîndu-se seama de c£ea ce îngăduie natura umană si ţimnd seama,

24 Introducere

totodată, şi de posibilităţile reale: „legile, aşa cum pot ii". Aceste cuvinte par a anunţa capitolele 8—12 ale cărţii II.

„Omul este născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri". Trebuie cercetat ce poate face să fie legitima o schimbare în urma căreia omul şi-a pierdut libertatea naturală, adică ce poate îace să iie legitimă orice societate politică (cap. I).

înainte de soluţia justă, se examinează soluţiile false:1

1. Subordonarea oamenilor unii faţă de alţii nu se întemeiază pe natură. Dacă familia este cea dintîi societate — şi o societate naturală —, natura cere ca ea să se dizolve cînd copiii nu mai au nevoie de părinte. Dacă totuşi se menţine, aceasta nu poate fi decît prin convenţie. Este înlăturată astfel o veche leză monarhistă care asimilează puterea regală cu puterea părintească. Pe de altă parte, existenţa •sclavajului nu justifică întemeierea despotismului pe ■dreptul natural. Sclavajul e contrar naturii (cap. II).

2. Dreptul celui mai tare. Acest drept nu există, căci în expresia dreptul celui mai tare cuvîntul „drept" nu are nici un sens. Aceasta dă putinţa de a se respinge afirmaţia teologilor că orice putere vine de la dumnezeu, şi să se nege legitimitatea principilor care nu se sprijină decît pe forţă. Popoarele au "tot dreptul să-i răstoarne de îndată ce ajung mai puternice decît ei (cap. III).

3. Trebuie deci o convenţie pentru a stabili o autoritate legitimă. Dar, contrar părerii !ui Grotius, nici un om nu poate, printr-o convenţie, să-şi înstrăineze libertatea. Cu atît mai mult el nu poate înstrăina libertatea copiilor săi. Pretinsul drept la sclavaj nu-şi are originea nici în război; căci războiul nu urmăreşte decît distrugerea unui stat şi nu

25

dă nici un drept asupra necombatanţilor. Prin urmare, dreptul de cucerire nu are nici o bază. Sclavul este în stare de război permanent cu stăpînul său. Are dreptul să se revolte de îndată ce îi .este posibil (cap. IV).

Chiar dacă cele de mai sus ar fi îalse, dacă un popor ar avea dreptul să se dăruiască unui rege, ar trebui să se explice de ce este el un popor, şi pentru ce, dacă majoritatea a hotărît să-şi ia un stăpîn, minoritatea trebuie să-i dea ascultare. Sîntem deci obligaţi să ne întoarcem mereu la o primă convenţia care nu e întemeiată pe forţă (cap. V).

Această convenţie primă este un pact social. Vine vremea cînd omul nu mai poate trăi în starea de natură şi trebuie să se asocieze cu ceilalţi oameni pentru a putea supravieţui. Se pune atunci problema găsirii unei forme de asociere care să asigure fiecăruia protecţia întregii forţe comune, fiecare individ rairânînd tot atît de liber ca şi înainte. Aceste cuvinte sînt fundamentale. Ele dovedesc că Rousseau, departe de a scrie un manual al despotismului, vrea să fundamenteze libertatea civilă.

Problema astfel pusă nu are decît o singură soluţie. Clauzele contractului n-au fost poate niciodată enunţate formal, dar ele sînt admise pretutindeni în mod tacit, afară doar de cazul cînd pactul social este violat, în care caz oamenii se întorc iar la starea de natură.

Prin pact fiecare asociat cedează toate drepturile sale comunităţii, condiţie pe care nimeni nu se poate gindi s-o facă oneroasă pentru ceilalţi, de vreme ce este aceeaşi pentru toată lumea. Cu alte cuvinte, li-bertatea este asigurată prin egalitate. Fiecare, dă-ruindu-se tuturor, nu se dăruieşte nimănui. Formula necesară a pactului este:

26 Introducere

Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea sa sub direcţia supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului.

Rousseau precizează apoi sensul principalilor termeni ai vocabularului său politic (cap. VI).

Pactul social este un pact de o natură cu totul deosebită: fiecare individ contractează cu el însuşi, dat fiind că e o parte din colectivitatea cu care încheie contractul. Suveranul sau corpul politic, care este ansamblul contractanţilor, nu este legat prin nici o obligaţie, putînd chiar să anuleze contractul. Totuşi, atîta timp cît contractul nu este denunţat, el nu poate contracta nici o obligaţie care ar deroga de la acest act primar. Faţă de supuşi, suveranul nu este legat prin nimic. Nu este oare aici originea despotismului? Nu, căci suveranul nu poate avea interese contrarii intereselor particularilor care îl alcătuiesc. Dimpotrivă, fiecare individ, în afară de voinţa generală pe care o are în calitate de cetăţean, mai are şi interese particulare, care pot înăbuşi în el glasul voinţei generale. Suveranul poate atunci să-I constrîngă pe individ, şi în-felul acesta să asigure libertatea fiecăruia, căci individul ştie că toţi ceilalţi s-ar vedea şi ei constrînşi la rîndul lor dacă ar în-cerca să-1 asuprească (cap. VII).

Numai atunci cînd se ridică pînă la starea civilă, omul devine om cu adevărat, acţionînd potrivit regulilor morale, ascultînd de raţiune, iar nu de instinct, ca pînă atunci. Era un animal stupid şi mărginit, robul poftelor sale, iar acum este o fiinţă inteligentă, ajungînd pînă la libertate, care este ascultarea faţă de lege (pasajul este de importanţă

Analiza ..Contractului social" 27

capitală pentru înţelegerea gîndirii lui Rousseau) (cap. VIII).

în momentul în care se încheie pactul social, frecare om remite suveranului toate bunurile de care dispune, dar suveranul i le lasă şi îi garantează folosirea lor.f Supusul renunţă deci la tot ceea ce nu avea, şi în schimb devine proprietarul a tot ceea ce posedă. Această posesiune trebuie să îie însă reală. Nu pose2i decît ceea ce îţi este necesar ca să poţi trăi şi ceea ce poţi pune în valoare prin munca ta. Astfel, pactul social nu poate consfinţi mari inegalităţi în materie de bunuri şi, în tot cazul, dreptul pe care îl are fiecare particular asupra propriei sale averi este subordonat dreptului pe care îl are comunitatea asupra tuturor (cap. IX).

Cartea II: Suveranitatea

Numai voinţa generală poate conduce statul po-trivit binelui comun. Suveranitatea, care este exercitarea voinţei generale, nu poate îi înstrăinată, căci voinţa nu se poate transmite. Suveranul, care este poporul, nu-şi poate lega viitorul de voinţa unui om. Poporul care făgăduieşte să asculte îşi pierde calitatea de popor (cap. I).

Suveranitatea nu este divizibilă, pentru că nici voinţa nu este divizibilă; ea nu are părţi. Teoreticienii separaţiei puterilor iau drept părţi ale autorităţii su-verane ceea ce nu reprezintă decît emanaţii ale ei. Numai astiel se pot distinge în mod clar drepturile poporului de cele ale regilor. Aceştia din urmă sînt întotdeauna subordonaţi suveranului, adică poporului (cap. II).

Voinţa generală, ca atare, nu poate greşi: ea lînde mereu spre folosul obştesc. Dar ea poate să fie

28 Introducere

întunecată în cugetul cetăţenilor. Ea trebuie deosebită de voinţa tuturor, care nu e decît suma voinţelor particulare. Cînd cetăţenii nu se mai gîndesc decît la interesele lor particulare, atunci se exprimă voinţa tuturor. Dar atîta vreme cît cetăţenii se gîndesc la colectivitate, interesele particulare' se anulează unele pe altele şi, dacă deliberarea este bine condusă voinţa generală, care este aceeaşi la toţi, sfîrseste' prin a învinge. Pentru aceasta trebuie ca fiecare cetăţean sa voteze potrivit cugetului său, fără să asculte de nici un partid, de nici o asociaţie parţială, care, orien-tind pe mulţi cetăţeni potrivit unei' voinţe particulare, sfîrşeşte prin a falsifica expresia voinţei generale. Dacă asociaţiile parţiale sînt tolerate, atunci trebuie ca ele să fie cît mai multe si să fie eaale între ele (cap. III).

Suveranul are o putere absolută asupra tuturor supuşilor, care şi-au cedat toate drepturile. Cum poate fi evitată asuprirea? Se observă atunci că supuşii îşi păstrează totuşi unele drepturi; ceea ce ră-mîne înstrăinat este numai acea parte a drepturilor a căror folosire interesează comunitatea. Suveranul nu poate voi să-şi împovăreze supuşii cu lanţuri inutile, căci el nu este în afara lor, ci este tot" una cu dînşii. Nu se poate face din teoria contractului un sistem de asuprire decît dacă se desparte teoria suveranităţii de cea a voinţei generale. Aceasta din urmă nu este în adevăr generală decît dacă, fiind a tuturora, se aplică tuturor, fără deosebiri individuale. Fiecare se supune la toate condiţiile pe care le impune tuturor celorlalţi; aceasta e' garanţia libertăţii. A asculta de suveran înseamnă a asculta de tine însuţi. In felul acesta, prin pactul social, omul în loc să înstrăineze ceva, schimbă drepturile sale naturale pe drepturi civile, care îi dau mai multă secu-

Analiza „Contractului social 29

ritate. El cedează independenta si cîstigă libertatea (cap. IV).

Aci se pune problema pedepsei cu moartea. Par' ticularii, care nu pot atenta la propria lor viaţă, pot transmite oare acest drept suveranului? Da, căci acesta este singurul mijloc ca să se apere pe ei înşişi de criminali. A recunoaşte că poţi fi pedepsit cu moartea dacă comiţi o crimă, înseamnă a avea garanţia că vor fi pedepsite crimele cărora le-ai putea cădea victimă. Orice răufăcător intră în război cu corpul politic. Suveranul are dreptul de a-1 ucide, cu condiţia să nu exercite el însuşi acest drept, condamnarea fiind un act particular. Dreptul de graţiere, dacă există, aparţine suveranului. De altfel, într-un stat bine condus, el este inutil si crimele sînt rare (cap. V).

Iată deci corpul politic căruia i s-a dat viaţă prin pactul social. Ceea ce îi va da putinţa de mişcare şi voinţă, va fi legea.

Există o dreptate universală, care vine de la dumnezeu şi pe care raţiunea o înţelege. Dar legile ei sînt zadarnice, căci din punct de vedere omenesc ele nu prevăd sancţiuni. Singură legea civilă poate fi eficace. Legea este expresia voinţei generale, adică voinţa întregului popor, stabilită pentru întreg poporul. Ea nu are în vedere niciodată decît pe supuşi in corpore şi acţiuni abstracte. Nu poate fi nedreaptă, pentru că nimeni nu este nedrept faţă de el însuşi. Adevărata libertate constă în ascultarea faţă de lege, dat fiind că legea este expresia propriei noastre voinţe.

Poporul este singurul autor al legilor; dar dacă el doreşte întotdeauna binele obştesc, nu întotdeauna îl vede, astfel că, pentu a-1 pune în lumină, este nevoie de un legiuitor (cap. VI).

30 Introducere

Calităţile ce se cer unui legiuitor sînt de aşa fel, încît ar trebui zei pentru a da legi oamenilor. Misiunea lui este într-adevăr aceea de a schimba natura oamenilor. Funcţiunea sa în stat este extraordinară. El nu se poate substitui poporului ca suveran. Nu trebuie să aibă nici vreun rol ca guvernant. Poporul nefiind încă în măsură să-i aprecieze înţelepciunea,, se cade ca el să cheme în ajutor prestigiul religiei (cap. VII).

Aci intervine o cotitură bruscă. Am vorbit despre-pactul social ca atare; acum trebuie să luăm în con-sideraţie particularităţile fiecărui popor în parte, căci nu li se potriveşte tuturor aceeaşi legislaţie. Un popor nu poate beneficia de opera legiuitorului decît într-un moment al istoriei sale: în vremea tinereţii; nici prea de vreme, nici prea tîrziu. Cînd îmbăt'ri-neşte şi pierde gustul libertăţii, îl pierde pentru totdeauna. Popoarele prea numeroase, statele prea întinse sînt mai greu de guvernat; statele prea mici sînt slabe în faţa vecinilor lor. Legiuitorul trebuie să găsească dimensiunile cele mai potrivite pentru conservarea statului. Trebuie, de asemenea, să stabilească numărul şi cea mai bună densitate a popu-laţiei. El trebuie să legifereze într-o perioadă de pace şi belşug. Pentru o bună legiferare sînt apte puţine popoare: acelea care îmbină simplicitatea naturii cu nevoile societăţii (cap. VIII—X).

Orice sistem de legislaţie tinde către două scopuri principale: libertatea şi egalitatea, fără de care libertatea n-ar putea dăinui. Egalitatea nu poate fi totală, dar trebuie să tindă spre reducerea inegalităţilor de putere şi de avere. Acestea tiind zise, sistemul de legiuire trebuie adaptat la condiţiile naturale în care trăieşte un popor (cap. XI). Legile se

Analiza ,,Contractului social" 3.1

împart în legi politice, civile şi criminale. Dar şi mai importantă decît legile este stabilirea unor bune moravuri (cap. XII).

Cartea III: Despre guvernămînt

Guvernămîntul este puterea executivă, care e distinctă de puterea legiuitoare, dar nu e pe acelaşi plan. Puterea legiuitoare aparţine suveranului, adică poporului. Guvernămîntul aparţine principelui, termen colectiv care desemnează ansamblul instituţiilor intermediare între suveran şi supuşi. Şefii, al căror ansamblu alcătuieşte principele, nu sînt decît slujitorii suveranului. Orice confuzie între puterea legiuitoare şi cea executivă constituie o violare a pactului social. Există raporturi necesare intre forţa suveranului, cea a guvernămîntului şi cea a statului, adică a ansamblului supuşilor, dacă vrem să evităm dubla primejdie a despotismului şi a anaihiei. Rousseau, pentru a-şi exprima gîndul într-o formă mai izbitoare, foloseşte aici un limbaj matematic care n-ar putea fi rezumat, analizînd pe baza unui factor particular mărimea populaţiei, felul în care guvernămîntul trebuie să varieze în funcţie de numărul locuitorilor. Cu cît statul creşte, cu atît libertatea scade şi deci cu atît mai puternic trebuie să fie guvernămîntul. Aceste raporturi necesare le găsim şi între diversele organe ale guvernămîntului. In nici un caz principele nu trebuie să se substituie suveranului, dar trebuie ca el să se bucure de onoruri deosebite. Nu există formă de guvernămînt" care să fie, prin ea însăşi, cea mai bună din toate; ele trebuie să va-rieze de la stat la stat (cap. I).

Trebuie deosebite, la magistraţii care alcătuiesc principele, trei feluri de voinţe: 1) voinţa particulară;

32 Introducere

2) voinţa de corp; 3) voinţa generală. Din studiul raporturilor dintre aceste trei voinţe rezultă că pe cît un guvernămînt se concentrează într-un număr mai mic de persoane, pe atlt este mai puternic. Guver-nămintele puternice se potrivesc mai bine statelor mari, dar sînt cele mai primejdioase pentru libertate. Arta politică constă în stabilirea componenţei gu-vernămîntului în felul cel mai avantajos pentru stat, ţinînd seama de aceşti doi factori (cap. II).

In funcţie de felul cum suveranul încredinţează guvernămîntul: 1) întregului popor sau maioritălii poporului, 2) unui mic număr, sau 3) unui magistrat unic, avem o democraţie, o aristocraţie sau o monar-hie. Aceste trei tipuri de guvernămînt admit forme intermediare şi forme mixte. Nici unul dintre aceste trei tipuri nu este cel mai valabil în sine, dar cel dintîi se potriveşte mai bine statelor mici, cel de al doilea statelor mijlocii şi cel de al treilea statelor mari (cap. III).

Democraţia. Este forma de guvernămînt în care poporul este în acelaşi timp suveran şi principe. Pri-mejdia cea mare este ca legile şi actele de guvernă-mînt să nu se confunde. Acesta e guvernămîntul cel mai greu de menţinut. Ar fi ideal, dar nu e pe măsura oamenilor. De altfel, nici n-a existat vreodată în stare pură (cap. IV).

Aristocraţia. Există trei feluri de aristocraţie:— naturală; apare în cele dintîi societăţi; de

pildă guvernarea de către bătrîni;— ereditară. E cea mai rea dintre formele de

guvernămînt;— electivă. Acesta e cel mai bun guvernămînt,

pînă în momentul cînd în cugetul magistraţilor voinţa de corp trece înaintea voinţei generale.

Analiza „Contractului social" 33

Monarhia. Este guvernămîntul cel mai puternic, dar se transformă inevitabil în despotism. Guvernămîntul monarhic promovează aproape întotdeauna oameni necinstiţi. Există prea mari deosebiri între regii ce se succed. în monarhiile elective, epoca alegerii este primejdioasă pentru stat; iar monarhiile ereditare sînt absurde. Guvernămîntul regal este aproape întotdeauna lipsit de continuitate, iar regii sînt aproape întotdeauna răi.

Guvernămintele mixte, foarte variate, îngăduie să se stabilească cel mai bine forţa relativă a guver-nămîntului (cap. VII).

Nu există formă de guvernămînt care să se po-trivească oricărei ţări: democraţia convine statelor mici şi sărace, monarhia naţiunilor bogate. Regimurile sînt în funcţie de rodnicia pămîntului, de climat, de nevoile locuitorilor, de densitatea populaţiei (cap. VIII). Cea mai bună guvernare este cea sub care populaţia sporeşte (cap. IX).

Orice guvernămînt tinde în mod inevitabil să degenereze, adică să uzurpe suveranitatea şi să rupă pactul social. înainte chiar de a ajunge aici, el se restrînge neîncetat: de la democraţie, se trece la oligarhie, de aici la monarhie, şi pînă la urmă se ajunge la despotism (cap. X). Orice corp politic e sortit să moară cîndva; nu i se poate decît întîrzia pieirea, printr-o alcătuire bună; iar moartea vine întotdeauna: din pricina faptului că puterea legiuitoare dispare, adică pentru că poporul încetează de a-şi mai exercita puterile (cap. XI). Nu poţi lupta împotriva acestei degenerări inevitabile decît fixînd adunări frecvente şi periodice ale poporului, în ciuda eforturilor guvernămîntului de a le rări. Desigur, acest lucru nu prea este uşor de realizat într-un stat mare, unde singura cale ar fi de a aduna poporul3 — Contractul social.

^-------------------------.______Introducere

mereu in alte locuri (can XH Yrvi r- jeste preocupat de treburile ori?/Z2' ,.Un p0>>or

cele publice şi cauaZialS^%sZl ?"' df" *

LflIe an,ce uf c„t^^*g£

şi contradictoriu cap. XVI). Alegerea forniP 2vernămînt este un act de tiSi - , gu"stifuirea unu, guvernat ™tct VrSulS' pentru a cărui îndeplinire poporul adunatPse™anl' forma ,n adunare guvernamentală; cu alte cuvfnte" orice guvernamînt legitim a fost lnstltu * * C

QL^ de o adunare democratică (cap.

XVII). De a• rr tneaza ca şefii guvernămîntulu, nu stat decît luîcît vrSP°[ r ' C3re m-1 lasă la Patere decît aSta cit vrea el. Guvernămintele au mereu fenH.v,/ A confisca libertatea. Acest lucru Z ™ ,te"dinta de a

Oartea IV: *«** ^ ^ ^.^ ^ ^txemplul Romei

PUter„,c,cu^,f,a,LS,^S7^,r„=tcTSrS^

Analiza ..Contractului social" ,____________

trebuie luate pe bază de majoritate. O $%m& noJ tărîre cere neapărat unanimitate: pactul s^1 ■ ^upa stabilirea pactului, minoritatea e obliga sa_ ur~ meze părerea majorităţii, pentru că ea e.*PnrT15 v0" inţa generală, care este voinţa fiecărui cetăţean, alară doar de cazul cînd voinţa generală nu se mal exprimă prin voturile majorităţii, în ca'^032 n„u mai există nici libertate. Ca regulă genefa'a> cu c^ hotărîrile ce trebuie luate sînt mai grave,cU 3^ e^e

trebuie să se apropie de unanimitate; cu $ sm^ mal urgente, cu atît este mai îngăduit să te inulţumeşti cu o majoritate mai mică (cap. II). Magistraţii pot îi numiţi prin alegere sau prin trage/e ^a sorti-Sorţii se potrivesc mai bine pentru dem<>ratie> a*e" gerea pentru aristocraţie (cap. III).

O amplă examinare a comiţiilor ro1113116' 9m care rezultă înţelepciunea cu care guvern? republica romană, atîta vreme cît spiritul public îiică nu fusese corupt (cap. IV). Studiul a trei mstj'utu specific romane: 1. tribunatul, care poate interveni fie împotriva principelui, fie împotriva stiveranului, atunci cînd îşi depăşesc puterile (cap. V)'> J*- ^îC'a" tura, magistratură extraordinară, menită sa Sa^eze statul în momente de mare primejdie -(caP- Y '"' 3. cenzura, purtătoare de cuvînt a opini^ PUD'ice, ajutînd la menţinerea moravurilor, dar nu ^3 restabilirea lor, căci stabilirea unor moravuri bune este sarcina unei bune legislaţii (cap. VII).

Despre religia civilă

Există trei feluri de religii:— religiile particulare unor anumit^ popoare,

precum religiile antice, care nu depăşeau cadru' unui stat;3!

36 Introducere

— religii ale omului, cum e cea a Evangheliei, care nu ţin. seama de state;

— religii sacerdotale, care introduc în fiecare popor un al doilea suveran; de pildă catolicismul roman.

Cel de al treilea fel este rău pentru că rupe uni-tatea statului. Cel dintîi, de asemenea pentru că admite superstiţii şi practici imorale. Cel de al doilea e rău pentru că slăbeşte legăturile corpului politic.

Este important să se stabilească o religie ale cărei -dogme să reglementeze opiniile cetăţenilor în măsura în care ele interesează comunitatea. Cei care nu cred în aceste dogme pot îi expulzaţi; cei care le-au recunoscut, dar le dezmint prin purtarea lor, trebuie pedepsiţi cu moartea. Dogmele pozitive sînt puţine la număr. Singura dogmă negativa este intoleranta: orice religie care nu le tolerează pe celelalte trebuie să fie izgonită din stat (cap. VIII).

însemnătatea „Contractului social"

Cui li este destinat? Locul lui în opera lui Rousseau

Contractul social este un manual de drept politic Dar în folosul cui? Acum o jumătate de veac, sub influenta unor critici genevezi, domina ideea ca acest Contract fusese scris de un genevez spre folosul genevezilor, teză care nu e cu totul falsa şi se sprijină pe nenumărate texte. încă in dedicaţia Discursului asupra inegalităţii, în care Rousseau descrie guvernămîntul Genevei sub înfăţişarea unei republici ideale, se află unele teze esenţiale ale Contractului. Călătoria pe care o face m 1754 in patria sa îi stimulează reflecţiile:

însemnătatea „Contractului social' 37

Vedeam cum toate acestea mă duceau spre mari adevăruri, folositoare fericirii genului uman, dar în special fericirii patriei mele, unde nu găsisem, în călătoria pe care tocmai o făcusem, noţiunile de lege şi de libertate destul de juste şi nici destul de distincte, după părerea mea, şi am socotit că felul acesta indirect de a le da atari noţiuni era cel mai potrivit pentru a menaja amorul propriu al membrilor săi şi pentru a face să mi se ierte faptul că am putut vedea, în această chestiune, mai departe decît ei30.

Cele dintîi rînduri ale Contractului confirmă că Rousseau s-a gîndit, în primul rînd, la patria sa. Diferite pasaje ale cărţii devin mai clare dacă admitem acest fapt, de pildă atunci cînd arată că libertatea nu poate supravieţui faţă de încălcările guvernamentale decît dacă adunările populare sînt frecvente şi periodice (III, 13 şi 18). Mai tîrziu, el va afirma în repetate rînduri că lucrarea lui este destinată Genevei31.

Contractul are în vedere deci să sprijine, la Geneva, un regim care să respecte mai mult libertatea. Dar Rousseau nu uită „fericirea genului uman". Ceea ce este bun la Geneva trebuie să servească drept model pentru alte state. Multe pagini conţin o critică necruţătoare a monarhiei, şi nu devin clare decît dacă le raportăm la Franţa din vremea sa. Nu vrem să afirmăm că Rousseau s-ar gîndi la instaurarea unei republici în Franţa: doctrina sa nu e valabila decît pentru statele mici. Dar el propune tuturor po-

30 Spovedanii, cartea IX, pag. 247.31 Vezi Scrisori de pe munte, scrisoarea VI. (P. W. II, pag.

102) şi Dialoguri, m (Opere, IX, pag. 287): „Lucrase pentrupatria sa şi pentru statele mici constituite ca şi aceasta".

38 Introducere

poarelor un ideal politic pe care viitorul îl va transforma, poate, în realitate. Contractul este o „carte pentru toate timpurile"32.

Ne putem întreba, atunci, ce caută această teorie a unei societăţi ideale în opera unui om care trece drept duşmanul oricărei societăţi? Discursul asupra inegalităţii descria nenorocirea inevitabilă care apasă asupra omului în viaţa socială; s-ar părea că regretă viaţa paşnică din starea de natură.-Şi iată că Rous-seau proslăveşte o societate în care omul şi-ar înstrăina toate drepturile. Unii comentatori — Fa-guet, Ducros etc. — l-au învinuit chiar de inconsecvenţă. Contractul social ar reprezenta o lucrare aparte în opera sa, cu care n-ar avea nici o legătură. Totuşi Discursul asupra economiei politice, lucrare scrisă aproape în acelaşi timp cu Discursul asupra inegalităţii, încerca deja să definească condiţiile unei societăţi drepte. In realitate, există o legătură între Discursul asupra inegalităţii şi ansamblul celorlalte lucrări politice. Aceasta era şi părerea lui Rousseau:

Tot ceea ce este îndrăzneţ în Contractul social se afla încă mai dinainte în Discursul asupra inegalităţii33.

Se cuvine să precizăm această legătură studiind metoda folosită în Contract.

Metoda

Este raţionalismul abstract, cartezian. Totul este dedus dintr-un mic număr de principii „întemeiate pe raţiune" (I, 4). Rousseau studiază nu atît legile,

32 Scrisoare către Rey, 7 noiembrie 1761.33 Spovedanii, IX, pag. 248.

însemnătatea ,,Contractului social" 39

cît legea în general. El caută principiile universale ale dreptului public, cele care trebuie să îie respectate în cetatea ideală. Se recunoaşte aici cititorul lui Platon, autor a cărui inîluenţă asupra lui n-a încetat niciodată. Această metodă comportă multe diiicultăţi. Bunăoară: contractul, în concepţia lui Rousseau, este sau nu un îapt istoric? Sau are doar un caracter pur ideal? Comentatorii au păreri deosebite în această privinţă, problema neîiind uşor de rezolvat. In manuscrisul din Geneva, caracterul neistoric al contractului este afirmat destul de limpede:

... nu dau în această lucrare decît o metodă pentru formarea societăţilor politice, deşi în mulţimea agregaţiilor care există astăzi sub acest nume nu vor fi existîrad poate nici două care să se îi format în acelaşi fel, şi nici măcar una care să fi fost stabilită după modelul celei pe care o propun. Dar eu cercetez dreptul şi raţionalul, şi nu discut despre fapte3*.

In versiunea finală, acest text devine:Chiar dacă ele (clauzele contractului) n-au, fost, poate, niciodată enunţate formal, ele sînt peste tot aceleaşi, peste tot admise şi recunoscute în mod tacit (I, 6).

Această noţiune a unei înţelegeri tacite pare a fi, după cum spune pe drept cuvînt Vaughan, o încercare de conciliere între cele două concepţii — istorică şi ideală — ale contractului. Dar problema nu devine în felul acesta mai clară, căci din nume-

34 Prima versiune a Contractului social, I, 4 (P. W. I, pag. 462).

40 Introducere

roase pasagii se poate trage concluzia că omul trăieşte în societăţi în care contractul social este violat şi care nu au, deci, nici un fundament legitim: „pretutindeni e în lanţuri" (I, 1).

Dacă contractul are un caracter istoric, teoria se izbeşte de o mare dificultate. La Locke, omul, încă din starea de natură, este înzestrat cu raţiune şi moralitate; se poate înţelege deci că el încheie contracte. La Rousseau, el este „un animal stupid şi mărginit" (I, 8). Numai trecerea în starea de societate va face din el un om. Cum ar putea această fiinţă grosolană să încheie un pact, de vreme ce nu are nici o idee despre ceea ce este o obligaţie mo-rală? Desigur, legea morală îi este înnăscută (vezi teoria conştiinţei în Profesia de credinţa a unui preot din Savoia), dar ea este latentă, şi numai în societate ajunge să fie conştientă. Teoria contractului este deci contradictorie. Să citim cu atenţie partea de la început (I, 6): pactul este încheiat de oameni ce se află încă în starea de natură; iar pactul se reduce la o formulă atît de abstractă şi de complexă, încît mulţi comentatori şi-au irostit asupra ei subtilitatea. Faptul de a fi putut să fie admisă, chiar şi tacit, de către nişte sălbatici constituie o minune.

Dar, atenţie! contradicţia este atît de evidentă încît e cu neputinţă ca logicianul Rousseau să n-o îi observat. Trebuie notat că în prima versiune a Contractului acest început (I, 6) nu figurează. Contrazicerea nu apare încă, dat fiind că se neagă caracterul istoric al contractului. De ce atunci aceastăschimbare?

Dificultatea nu poate fi rezolvată decît printr-un studiu atent al Discursului asupra inegalităţii. Această lucrare are pretenţia de a descrie nu un ideal,

InsenmBdB^I^l^^^^ 41

m..ltii Desieur, o istorie reconsti-,cl o istorie _ a omului Des gur,

_tuită cu ajutoru imaginaţiei a ,

_Rousseau arata cum n cele & ^ &

bale, care au ™™^\ miea< datorită uzur-crescut ^^^ stat la originea proprietăţiiparilor de terenuri, ^ ^ stare de r-z."private. Aceasta megahtate ^ du ^boi permanent, dăunător■ m ^^Aceştia au imaginat ca mijtoc v ^.^,Tea unui stat, care sa ic cum ^ a p ^şi să menţină pacea oc a J^.. ^ ^ ^rea a ajuns un drept *ev°cdD t dectt să întăreascălegi imperfecte, clare n-au contract) stabilind orobia. Desigur a existai u t t desM de

putere legitima; de el <ar^un ^simplu, care da P^-^^era decît o înşelarecomun acord Dar con^racM " se dezyoltăa poporului. Inegalta ea şi « P cele dinunul prin altul; particulan se po - atundurmă, în egahtatea neantului N

^ îf Wl ? Ub- P-Îri adevăratul .contract,revoluţie. Locu le,11 P ^ ^ ^

Este inexact sa spui, aşa Rousseau. Dis-ideea de P*°^ " S cum a arătat în mod stră-Cursui asupra inegahtau cum a ^ omeninJ

lucit Engels este o istorie 1 ^ este

ieşite din starea d> natU^ ^ ^ deasu_contradictoriu Pe măsura ^ ^^ ?. nenorQ.pra animalităţii, ei s fe dezvoltări) în.T37- ^uno" cont aS «rai mult sau mai puţin per-cheierea unor con"^

IT^urs asupra iţffW Pf 123 « ^^36Jbiă. pag- 142-37 /6ici. ipag- 37—<»•

u ««ii mai puţin conforme cu pnnci-__. . ^ai !T1ULt vorbind, nu apare ca imposibila. pale raţiunii, logicJ chjar s- {i apărut in anu-Contractut social poatdie ^.^ Qeneva etc; dar

mite societate rept & vlitorului.el este şi o j3051011 interpretare este justă, de ce Dar daca

aceasta 1F ^ m^ Era oar6.Rousseaii n-a aai uf ^ m]

incapabil s-o iaca ^ desparte în mod rigurosMf ^ ^fnnt metodă idealistă asupra căreia vom

dreptul de tap, m fl inegalităţii încerca samai reveni. W«cur ^ Contmciul sociai stabi-reconstituie laptele p dreptului. încă de la în-

C P ' nr0ldus această schimbare? Nu ştiu! Ce oCum *? să fie legitimă? Cred că pot răspunde poate tace la această întrebare (I, 1).

+ ■•'_ înseamnă că Discursul asupra ine-"NU C

Ş i inoteze. Dar iie că ele erau adevă-gclităţii formula g ^^ nu schimbă nimlc din.

rate, iie ca erau w - Contractului social.drept, singurul om ^ ^ cazul aceslai nimic

s.ar putea °D1 tractuiui său ideal un caracal obliga sa de^ ,. du.seîn această contrazicere,ter semi-istonc aluna ^ ^ feIul următor:

El * ^ P feluri de contracte:Exista doua fc fe ^^ e

" contracte .^ ^^ pretutindeni în sînt iluzorii şi ^ tismul

(„pretutindeni e in tan-diverse graae, u<= rturi"); i i„i ideal, de care oamenii s-au putut- contractul ^a , ^ Q dau ^ Rous.uneori apropia, dar

însemnătatea „Contractului social" 43

Z« abia acu. pentru pruna oara; numai el poatesta la baza libertăţii. t astfe1>

Credem însă ca ac* sar p ^ ^Contractul social ar îi devemt un ^^ ^mare la acţiune ar Rousseau ^nu era un revoluţionar NU utea sa> îşl iua

om de acţmne Gniulmpen ^toate precauţiile . Pe mg dr tul n^rFranţa, se consider? o bl «g^t face^sâ se creadă:Sa nu afirme ^^J^Ji sub care trăia încă nu respect guvena ^ Q ^.^ irezistlbilaacelaşi timp,^ msa, exis devăml şi de a-i mvaţa

de a striga in gura ma , Cmtractul soaal re-pe oameni srfij ' ntradictorii. Rousseau se:zutta din aceste, nevoi urmare loglcaÎCTeŞte " TaZ^UWi- "ratat de drept po-a mcursdlui asupra m g ^ el amestecalltlC) ^f «c "'cu

derS

eCXl, mascînd întrucîtva sensul

uneori idealul cu rea - Q impoSlbllitaţirevoluţionar cu preţ"»logice. di nct de vedere me-

Vaughan a susţinut caJ^P ^ ^ ?^todologic se disting i ^ ^ latoniciana,abstractă, care e te «^P1^ de 0 cincime), în careşi partea concreta (mai ^ ^ Aceste două:se vădeşte Uiflu«ft *£ j^01^ după ce a susţinutpărţi nu se acorda intre el • ă & ^

—^d „ vă,ut Persecutat duPa publicarea lui £««. a --«^UiSaXlX, paK. 247, pasaiul foarte curios în-eWv^SitiU7-io)ŞniH3-8).

începe sa stu ie sa opereze s toate p0.^ee inS după Montesquieu ca n ^aînd de !efr

a0'apte pentru libertate. ,M * tindepoarele sînt coapte p cipiu ca ^

erUrilt rJBS* ^I /l^u^la ndeVfna tuturor f r6i al ior climatelor, nu

<* ldeal 1 maf îrziu, să se fflto^ a îndirirfoarte greu. ma aceasta mişcarDar trebuie :a^elegtă Acela ^ &

lui, care este c tician, el are p deo.este şi în £m ip absolute. Acesta e roiu ^deiini Pn^^e pe practicieni ca vo. £seblt '^e rnSru'a adapta tdealulJjîăCUt "la din ideal doar atita^*^ politlce

Vor past - f n ^ lucrar i nilor eîPieiuranîace concesii. Po one^ cU putinţă.ulterioare, laee Ua democr^ ^^taută/VolonTa el socoteşte ca mai ;tă doar m

Dar in F°'° rare va putea ii s^pr t tie polonezi-încă Ş?aotul Ssusi de a da o c^ut ^ ^viitor. WUJ " s e, de vreme ce ce deîineşte

lor, ^deVpentu'statele mic, ^f Urmează ca VakblMeaui democratic m abf Şutate cît vor d6C1 -S să strecoare din el m ;e

ecesitaţiie natu-^atai mult, ţinînd seama

Etatism sau individualism?. , „ ţost interpretat în toate sen-

(gontractul socri a ^t V ^.^ . j,nrl Unii au văzut in ei alţli pentru a-l cri-Jnentru a-l Vhxi* ^ Ce manualul celui mai%? Contractul devine atod t>Suitor despotism IU ^a Pemaître ^ m, ^p?0udhon, Lamartine Jutes ^ d e lm

cent, unii eomentatori au rfea (Beaulayon.

pniisseau de a wndarrier.ia & contradlcţleDerS Aceştia tmd sa nege ^ ^ ^*^ care mulţi critici din ™< între indivi-X descoperit-o ta opera g^ şi etatismul dinSallsmu

! JSTB^-- ?°me

sau

din

Discursul asupru

îtr săVnSeie după dorinţa sa un ^scopu de a-şi a^^l^a e un rol redus el n.Se sale naturale. Stataar ^^ & u m.Sibuie cu «f^WRoşeau a iost acela de aw Marele ment a lui * îfl aparenţa fflaif înţeles că un astfel * c0

de sclava] cadIbS; era ^ffe^emul altor -divm m, p.îi lăsa pe inuiv» >» înţelege inca lupta oe

Si, mai Wg^Urf sâ'aşţeptăm pîna a Bj-dSSf St «periata revolţi tonce^, ta este t>euf. aiiPa .fA.vînt al micii burjhraii. purtătorul de »

i , ţn Profesia ae mai ales în £ ' siîrşltul viei" *"■

46 Introducere

nu numai oprimată de vechiul regim, ci şi ameninţată în proprietăţile sale prin dezvoltarea manufacturilor. De asemenea, el este sensibil la exploatarea omului de către om. Ca toţi gînditorii progresişti din vremea lui, el revendică libertatea individuală; spre deosebire de mulţi alţii, însă, socoteşte că aceasta nu poate îi separată de egalitate. Pentru ca oamenii să rămînă egali, el nu vede altă soluţie decît cedarea tuturor drepturilor naturale în folosul" comunităţii. Să îie vorba, oare, de o anihilare a individului în faţa statului? Nicidecum!

Rousseau dezvoltase, în Discursul asupra economiei politice, o teorie a corpului politic comparat cu un organism viu. El nu o reia în mod expres în Contract^3, de bună seamă pentru că într-un organism membrele nu au o existenţă separată şi pentru ca o astfel de concepţie duce la ndgarea libertăţii individuale. Trebuie ca individul „să rămînă tot atît de liber cît era şi înainte" (I, 6). El rezolvă această problemă prin teoria sa despre voinţa generală şi despre lege.

In Scrisoare către marchizul de Mirabeau (26 iulie 1767), Rousseau formulează astfel „marea problemă a politicii":

„A se găsi o formă de guvernămînt care să pună legea mai presus decît omul"44. Iar în Manuscrisul din Neufchâtel, el explică limpede cum libertatea nu poate fi găsită decît în ascultarea legilor.

Eşti liber, deşi supus legilor, nu atunci cînd asculţi de un om, pentru că în acest din urmă caz asculţi de voinţa altuia; ci atunci cînd asculţi de legi, căci

43 Anumite expresii însă o fac să fie subînteleasă.44 P. W. II. pag. 160.

însemnătatea ..Contractului social"______________47

atunci nu asculţi decît de voinţa publică, care este, în egală măsură, a ta şi a ar-icui. De altfel, un stăpîn poate îngădui unuia cee^ ce interzice altuia, pe cîtă vreme, legea nefăcînd. nici 0 excepţie, condiţia tuturora este aceeaşi, şi în consecinţă nu există nici stăpîn nici slugă45.

El ajunge chiar să susţină că libertatea nu estegarantată decît în măsura în care legile naţiunilorau o inflexibilitate egală cu cea a legilor naturii".Astfel libertatea nu e salvata decît atunci cîndvoinţa fiecăruia se exprimă în cadrul naţiunii prinvoinţa generală, cu alte cuvinte, atunci cînd poporuleste'suveran..

Rousseau a crezut ca suveranitatea poporului constituie cea mai sigură garanţie a drepturilor individuale", spune

cît se poate ele bine Derathe. Aceasta e concepţia antică a libertăţii. Individul nu * liber decît în cetate şi

prin cetate. Fără cetate nici .el nu e nimic. De aceea, cetatea este obiectul unui devotament fără margini.

Dragostea de libertate, la Rousseau, nu poate ii separata de

patriotism şi de idealul democratic.O teorie democratic^

Marile principii enunţate în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului - libertate, egalitate -uto, nnnorului — siipt deia conţinute in SZToc^mm său este i a fi ridicat

la un înalt nivel teoretic idealul pohtic care se năşteapăturile cele mai democratice ale burgheziei din

Halbwachs ed. Contractului social, pag. 97.

« Emil, cartea II, pag.70.

Int roducere____________

^ ^iS^cînd individul îşi cedează drepturilet AP o cesiune adevărată, ci de un transfer

nu e vorba de o f^n bine zis de un schimb.momentan, V^ ^^ naturale, dar primeşteOmul cedează deptune sa ^ ^ rf_de îndttuf p" înT nunSi drepturile indispensa-gure, statul Pasinn vînd n,ciodata ca

^Sh^S&i?»« Poate oprima pe ni-nS S doar de cazul dn^njye toata Iu-mea ceea ce ar ii absurd şi contradictoriu. m\ŢaHtate: toate pirvilegiile dobîi; ite prrn£ tere dispar. Dar Rousseau şt*: pr jjgj £,£*»£dobîndită cu .^f^^/Ve Vorb de a desfiinţaegalitatea «v^P0^ ^ rămîne în cadrui ideo-proprietatea pnvata şia^i ^ ^.^logiei burgheze, îimdpurta a }n_proprietari, care « ţ ^ P inegalitatea

dependenţei lor. Da trebui Q rgpu_averilor. Corpul pJite nu P ^ g ^^biică, adică un stat legn , ^

Xe la minimum. O ţara agrară înapoiata va ftcadrul cel mai potrivit pentru cetatea id.ala.

SrcawrfMw P^£ Rousseau e departe defl fi cel dintîi care a sus ţinut ca poporul este laa ii cel dinxr luj ge admtea.originea suveramtaţn. U£ dr turiIa Cort_^Krltfcf un^iJl de abandon nu este leg,

însemnătatea „Contractului social" 40

tim Este valabil numai regimul în care poporul exercită suveranitatea, adică regimul democratic.

Nu trebuie să ne lăsăm rătăciţi de deosebireatradiţională reluată de Rousseau, între democraţie,,aristocraţie şi monarhie. Nu e vorba aici decît deforme de guvernămînt, poporul îiind în toate carurile stăpînul. Aceasta îl opune pe Rousseau luiMontesquieu. Desigur, din pricina acestui vocabularse creează o anumită confuzie. Rousseau declara cădemocraţia este cu neputinţă în stare pură. Dar cumdeiineste el acest regim? Este regimul în care toţicetăţenii îşi consacră tot timpul treburilor statului.Pură himeră, pe care şi el o socotea desigur caatare Ne putem întreba, împreuna cu Vaughan, dacăPmtwau nu a tăcut aceasta dinadins, ca sa încurcecărţile O definiţie a democraţiei atît de străină deNulitate îi îngăduie să numească aristocraţie ceeace noi numim democraţie, adică un regim în carenn anumit număr de cetăţeni, aleşi de către popor,auvernSză în numele lui. în telul acesta, el poatenumi aristocraţie guvernămîntul Genevei, in careel vedea, în mod greşit, o democraţie m curs de de-npnprare El ştie că ar supară pe conducătorii Ge,k j U -r '^nune că statul lor e o democraţie. MaiS dnema1aS nimic de menajat, Rousseau vadescrie constituţia Genevei drept o constituţie democratică47. „

Tot astfel cînd descrie (III, 6) o monarhie re-publicană, aceasta pare să fie: un ca.muf.aj menit să nrevină represiunile. E semnificativ faptul ca ^acest capitol se încheie printr-o viguroasa diatriba impo-

-------Tj^sori de pe munte, VII (P. W. 11 P- 203-227) şi VIII(ibidem, pag. 230, 237). 4— Contractul social.

ord rvice îel de deosebiri triva monarhiei în general, o.iceiiind date de o parte. ît

Zelul sau democratic este abt de «^ «^respinge categoric orice el dreg F, ^ gr„_(IU. 15). Şi n-ar î^'^i acesta ne pare a iibim să-1 condamnam. ^^are a{e cărţii. Gîn-unul dintre cele mai Pa^g^ă mal mult decîtdirea lui Rousseau se interne aza ^ ^.^■s-ar părea, pe experienţa^ ls^-cunGSCUt regimulcătre,care înclina inima sa îereprezentativ. Iar «^££te entru a condamna poate studia u par SUIf eTn F

veacul XVI nu re-sistemul. Statele Generale 4nJ de bill ş;prezentau poporwl, « ° parlamentul englez, atitburghezi. Exista in.J^ \foontesquieu). Rousseaude admirat de alţi wozo , electorală carenu ignorează îngrozitoarea c F fţaIţientul gUver-domneşte în Anglia. El Jtie ^JL Si, cu toată trenează acolo în numele ^stocra^ ^ ^^ e3

cerea timpului, critica sa r ^ d m e

condamnă republicile „b^f Ş^ată sl în care dicta-reprezentarea populara e^e

ilează sub aparenţetura clasei diriguitoare se ca Umbajul său înca

democratice. Rousseau preveae, rezentanţii po-abstract, că banii vor corupe pporului. < rpnrezentativ înseamnă

Dar a respinge regimul ^z stafeie ^a nega posibilitatea ^$\{ astfel se întîm-Rousseau ajunge la UIT impas . de natură sa

plă şi cînd condamna par^dele ^ {stona

înăbuşe exprimarea voinţei gei___________- , „ soluţia cerînd ca poporul

« ton* va fi cel care va vede * .^t t infjdel. Vezisă aibă dreptul de a «g^es du peupkh pag- 42.Muiat, Texte alese (Les Classiqueb

însemnătatea ,. Contract ului social" 51

timpului său arăta că numai clasele superioare sînt în stare să se organizeze: adunări ale nobilimii, ale clerului, ale burgheziei orăşeneşti etc. Pentru Rous-seau, cine spune partid spune partid aristocratic. El nu poate concepe iormarea unui mare partid democratic, aşa cum au iost mai tîrziu jacobinii. în ceea ce ne priveşte, noi ştim că poporul nu poate să-şi iacă ascultată voinţa decît organizîndu-se într-un partid; în ziua de azi, atacurile împotriva existenţei partidelor vin din partea duşmanilor democraţiei. Tezele lui Rousseau s-au întors împotriva propriului său ideal. Şi nu numai în acest punct.

O operă idealistă şi utopică

Se ştie că iilozoîii din veacul XVIII, dintre care cei mai înaintaţi au îost materialişti în modul de a concepe natura, au rămas idealişti în teiul de a vedea istoria şi societatea. Din acest punct de vedere, Contractul social, operă tipic idealistă, aparţine pe deplin vremii sale. însăşi noţiunea de contract social este pur idealistă. Ea presupune că statul a îost întemeiat printr-un act voluntar al tuturor membrilor unei societăţi, în căutarea unei soluţii raţionale a diîicultăţilor inerente stării de natură.

Marxismul a îndepărtat definitiv, ca depăşite, asemenea concepţii. Nu putem expune aici, în ansamblul ei, teoria marxistă a statului49. E de ajuns

49 Ea s-a format în mod progresia, de la Manifestul comunist (1848) pînă Hal c'artea lui Lemn Statul şi Revoluţia. (1917) trecînd prin 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Războiul civil în Franţa (ed. a 3-a 1891, cu o prefaţă de Engels) ale lui Mjarx, Anti-Duhring si Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului ale lui Engels. Faptul esenţial care a permis precizarea acestei teorii a fost Comuna din Paris. Nici urţ cercetător nu poate azi să trateze în mod serios teoria statului4*

52 Introducere

sa semnalăm că Engels, pentru a explica originea lui, arată că:

Statul nu este nicidecum o putere impusă societăţii dinafară; el este, dimpotrivă, un produs al societăţii ajunse la o anumită treaptă dte dezvoltare50.

Statul se naşte deci din realitate; nu este produsul raţiunii, rezultatul unei decizii arbitrare. In felul acesta, contradicţiile în care se zbate Rousseau sînt rezolvate. Fondarea statului nu mai are nimic miraculos. Rousseau îşi dăduse şi el seama de aceste contradicţii.

Pentru ca un popor care abia se naşte să poată gusta maximele sănătoase ale politicii şi să urmeze regulile fundamentale ale raţiunii de stat, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză; ca spiritul social, care trebuie să fie opera instituţiei, să prezideze la crearea însăşi a acestei instituţii; şi ca oamenii să fie, înainte de a exista legi, ceea ce trebuie să ajungă să fie datorită legilor (I, 7).

Ca să iasă din aceste contradicţii, el recurge la legiuitorul cel înţelept, care întruchipează raţiunea. Şi, în această privinţă, el aparţine epocii sale. Pentru democratul Rousseau poporul poate să-şi rezolve singur problemele; după cum Descartes gîndea că bunul simţ e lucrul cel mai bine împărţit tuturora,

fără să ţină seama de aportul marxismului. De aceea este de mirare că Derathe, în bibliografia sa (lucrarea citată) nici nu-l menţionează măcar pe Lenin cînd se referă la lucrările genenale privitoare la această problemă. Capitoul despre stat, îln Principiile fundamentale ale filozofiei, de Politzer, Besse şi Caveing (Editions sociiales) poate constitui o excelentă iniţiere.

50 Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului (Ed. P.M.R., 1950, pag. 179).

însemnătatea ,,Contractului social 53

el socoteşte că ,,într-o adevărată democraţie" totul este „egal, atît prin moravuri şi prin talente, cît şi prin maxime

şi averi" (IV, 8). El crede că compatrioţii săi, trăind în republică, sînt în stare să reducă la tăcere pe cei mai abili dintre demagogi (IV, 1). Dar el dispreţuieşte popoarele

care s-au obişnuit cu oprimarea, care nu au deprinderea libertăţii. Aceştia sînt copii uşor de înşelat. Şi iată că Rousseau se pomeneşte în acest punct de acord cu

„coteria holbachiană", pe care o detestă. Pentru ei filozofia trebuie să lucreze spre fericirea poporului, care

nu poate avea singur grijă de el însuşi, dat fiind că e lipsit de lumini. în teoria legiuitorului găsim, dacă nu dispreţ

pentru popor, în tot cazul pesimism cu privire la posibilităţile lui.

înţelepţii care vor să vorbească vulgului pe limba lor în loc de a lui, nu vor putea îi înţeleşi (I, 7).

De aceea legiuitorul va face apel la artificiile religiei: el înşeală poporul spre binele lui. Iată panta fatală pe care poate aluneca orice teorie politică idealistă. Ea nu po'ate fi democratică pînă la capăt. Ea nu poate fi nici deplin optimistă. Există mult pesimism în Contractul social. Orice societate dreaptă care se naşte ţine de miracol: „ar trebui zei ca să dea legi oamenilor" (I, 7).

Stabilirea libertăţii civile nu îşi are originea, după Contract, în evoluţia societăţii însăşi. Din acest punct de vedere e un pas înapoi faţă de Discursul asupra inegalităţii. Raţiunea, coborîtă din cer, este cea care impune libertatea. După care, totul urmează a degenera. S-ar părea că există în istorie rare zvîc-niri populare, care nu se repetă la acelaşi popor şi care sînt stimulate prin acţiunea oamenilor mari.

54 Introducere

Atunci este întemeiat un stat republican. Apoi interesele egoiste îşi reiau neîncetata lor acţiune de subminare; guvernămintele încalcă drepturile suveranului şi despotismul revine în mod inevitabil.

Voltaire şi encielopediştii, deşi idealişti în materie socială, au crezut cu pasiune în progres, în făs-pîndirea progresivă a raţiunii, dar aceasta nu constituie decît un generos act de încredere. Numai o teorie politică materialistă poate îi optimistă în mod consecvent, pentru că ea se sprijină pe date ştiinţifice.

Astfel, marxismul a demonstrat că:Statul este un organism de dominaţie de clasă, un organ d'e asuprire a unei clase de către altă clasă51.

Au existat societăţi fără stat. Şi vor mai exista şi altele. Dar în orice societate împărţită în clase, statul permite clasei dominante să impună legea sa celorlalte clase. Şi aceasta dezvăluie neputinţa teoriei contractului de a descrie realitatea. Teoria voinţei generale maschează lupta de clasă. Mai mult încă, ea a slujit mai tîrziu burgheziei ca să-i înşele pe muncitori. încă la Rousseau, voinţa generală nu e decît expresia interesului general: „Ceea ce generalizează voinţa nu este atît numărul voturilor cît interesul comun care le uneşte" (II, 4).

Se ştie că burghezia ioloseşte această noţiune înşelătoare a interesului general ca să slujească, de fapt, interesele sale de clasă. Statul burghez slujeşte burgheziei, dar niciodată în mod deschis. El pretinde că face să predomine interesul general. Astfel reu-

5i L e n i n , Statul si Revoluţia (vezi Lenin, Opere, voi. 25 E.P.L.P. 1954, pag. 381).

Însemnătatea ..Contractului social" 55

seste să însele păturile mai puţin conştiente ale oamenilor muncii. Cînd Rousseau susţine câ legea nu are în vedere

decît probleme generale, nu poţi să nu -fii izbit de caracterul abstract al acestei teorii. Aproape toate

legile ţintesc neapărat o anumită categorie socială. Legile asupra comerţului privesc în primul rînd pe comercianţi.

Chiar fx egile cele mai generale îsi au rolul lor de jucat in lupta de clasa. De plidă, 'într-o lege asupra impozitelor

clasa exploatatoare caută să iacă în aşa fel incit principala povară să apese asupra celor exploataţi. Aceştia, prin lupta

lor, pot totuşi să obţină unele avantaje Legea. expresia voinţei clasei dominante este stabilita in funcţie de

raportul de forţe în lupta dintre clase. 'Contractul social demonstrează mai bine decit orice altă operă

cuvintele lui Engels:Domnia raţiunii nu era altceva decît domnia idealizată a burgheziei52.

Rousseau visa o societate democratică întemeiată pe raţiune: burghezia a reluat cîteva din tezele la a căror' popularizare contribuise Rousseau, şi le-a utilizat în

profitul său exclusiv. Se ştie, de pilda, cum neîncrederea faţă de orice partid sau asociaţie Part.culară a

servit pentru a justifica mtemcerea asociaţiilor muncitoreşti (legea Le Chapeher), orga-nizatiile

burgheze nefiind stînjenite prin astfel de interdicţii. Există ceva tragic în soarta Contractual «octal cu atît mai

mult cu. cît Rousseau presimţea primejdia. El ştia că marele pericol ce ameninţa democraţia era puterea -

banului. Dar societatea din vremea sa nu-i putea sugera decît remedii utopice: ni-

~-*Aidl-DOhring (Ed. P.M.R. 1952, pag. 22).

Introducere56_________________________________■—----------

velarea claselor; a îace astîel încît să nu iie nici săraci nici bogaţi. Potrivit concepţiilor lui, democraţia nu putea dăinui decît într-o societate -patriarhală; teoria sa asupra legii, atît de abstractă, nu-şi găseşte o oarecare aparenţă de justificare decît într-o societate în care diviziunea muncii este încă toarte re-strînsă. Toate tezele lui duc la o atitudine ostilă progresului. Aşadar, sînt utopice, nu operează cu realităţi. Ele încearcă să rezolve o mare contradicţie a gîndini burgheze, hărţuită între individualism — necesar libertăţii de întreprindere — şi civism, care e cimentul marilor naţiuni ce formează cadrul necesar dezvoltării capitalismului. Dar Rousseau descoperă această soluţie dincolo de realitate. Nimic nu arată aceasta mai limpede decît dragostea sa pentru statele mici, care sînt singurul punct posibil de aplicare a teoriilor sale. El încercase să scape de această fatalitate schiţînd o teorie federalistă. Avea în vedere confederaţii ale statelor mici, care, unindu-se, ar fi ajuns destul de puternice pentru a rezista celor mari, păstrîndu-şi în acelaşi timp suveranitatea. Dar trebuia să întîmpine noi dificultăţi: suveranitatea se poate oare împăca cu necesitatea unei apărări comune? E semnificativ faptul că Rousseau a renunţat la această parte a operei sale.

Religia civilă

Nu putem emite decît ipoteze asupra motivelor ce l-au determinat pe Rousseau să adauge în ultimul moment capitolul despre religia civilă, pe care n-a reuşit să-1 integreze în ansamblul desfăşurării lucrării sale. Plasat la siîrşitul cărţii, capitolul apare pe neaşteptate, după capitolele despre Roma, care par a fi aplicarea unor principii la un caz concret.

însemnătatea „Contractului social' 57

Poate că la început el dorise să păstreze operei sale t,n caracter pur raţional, uman, îără nici un apel la religie, situîndu-se exact pe aceeaşi poziţie ca şi vechii săi amici, îilozoii. Dar cetatea lui ideală îi apare grozav de fragilă. Am văzut cum pesimismul se iveşte de peste tot. Glasul voinţei generale este invariabil înăbuşit de cel al intereselor individuale. A dori o societate patriarhală este un deziderat neputincios. Unde să îie găsită torţa care va strînge îndeajuns relaţiile sociale? Rousseau găseşte religia. , Aceasta este ipoteza lui Schinz, şi o socotim va-labilă, precizînd toiuşi că Rousseau n-a improvizat în ultimul moment această teorie a religiei civile. El a reluat o veche teză pe care o mai dezvoltase în iaimoasa Scrisoare către Voltaire despre providenţă (18 august 1756)53. S-a remarcat, de altfel cu multă dreptate, că la urma urmei acest apel la religie nu contrazicea ansamblul operei. Cînd Rousseau descoperă în om un simţ înnăscut al obligaţiei morale, simţ pe care societatea îl face să iie conştient, această teză idealistă se transformă foarte uşor într-o teză religioasă54.

După părerea noastră, deci, contrazicerea nu este în Contractul social. Ea există între Contract şi Profesia de credinţă a unui preot din Savoia. Cel dintîi proslăveşte religia cetăţeanului; cealaltă religia omului. Preotul din Savoia are o religie cu totul sentimentală, cea mai individualistă cu putinţă. El îşi. proclamă în mod expres legătura cu evanghelia, pu-nînd pe om în contact cu dumnezeu prin conştiinţă. Dar Contractul consideră acest fel de religie ca fiind

53 Vezi extrase din această scrisoare în P.W. II, pag.163—165.

54 Vezi II, 6: „Orice dreptate vine de la Dumnezeu . . ."

PS Introducere

cea mai antisocială din toate: ea ţine seama, în individ, de calitatea sa de om, dar nu ţine de loc seama de cetăţean. Şi. cită vigoare în paginile în care se arată că un bun creştin este un rău patriot! S-au făcut adevărate minuni de virtuozitate pentru a rezolva această contradicţie. Dar ele nu sînt convingătoare. Socotim că Rousseau teoreticianul politic I!U s-a putut pune de acord cu Rousseau moralistul. E filarea contradicţie dintre individualismul şi civismul burghez, pe care o regăsim şi pe plan religios. Asupra conţinutului însuşi al capitolului, sînt muîte obiecţii de făcut. Vaughan observă, nu îără dreptate, că'religia civilă acordă un premiu ipocriziei. Să admitem o clipă că, aşa cum susţine Rousseau, ateul este, în mod necesar, complet lipsit de orice moralitate; în căzui acesta nimic nu-1 va împiedica să-şi afişeze respectul faţă de dogme, de care în 'biriea lui îşi bate joc. Iar dacă există un ateu virtuos, cum e Wolmar în Noua Heloise, acesta va fi dat afară <3iri cetate. Dar lucrul cel mai grav este intoleranţa. Ţn timp ce străduinţa de a salva libertatea individuală este evidentă în tot restul Contractului social, descoperim dintr-o dată în Rousseau un discipol al lui Hobbes, care dă statului dreptul de a forţa conştiinţele. Desigur, el a căutat să scape de această învinuire:

Supuşii nu au deci a da socoteală suveranului de opiniile lor, decît în măsura în care aceste opinii privesc comunitatea.

El încearcă, deci, să deosebească în credinţele religioase domeniile individualului şi socialului. Dar cine va fi cel chemat să judece această deosebire^ cuveranul. Desigur că el ar putea spune că, la urma

Însemnătatea ..Contractului social' 5°

urmei, suveranul nu e altcineva decît eu însumi. De fapt nu se vede ce ar putea împiedica majoritatea să asuprească minoritatea în materie de credinţă. Mai mult încă, Rousseau face şi dovada că această asuprire va avea loc: ateul, este pedepsit cu moartea dacă nu-şi ţine jurămîntul de a respecta dogmele! E lesne de înţeles mînia filozofilor cînd s-au văzut trataţi în felul acesta. Şi iată încă un mister: Rousseau, care făgăduieşte moartea ateilor, s-a declarat el însuşi a fi cel mai tolerant dintre oameni:

In afară de mine, nu l-am cunoscut decît pe el (pe prietenul său Altuna) ca tolerant, de cînd exist55.

Să fie pură lăudăroşenie? Nu, desigur, cu toată •evidenta nedreptate. Se poate citi în Noua Heloise.

Dacă aş fi magistrat şi dacă legea ar prevedea pedeapsa cu moartea împotriva ateilor, ,aş începe prim a arde |pe rug ca atare pe oricine ar veni să denunţe pe altul drept iateu5s.

"Şi de data aceasta politicianul şi moralistul se împacă, cu greu. Moralistul este pentru toleranţă, dar neagă această virtute ateilor militanţi, întocmai ca şi bigoţilor, ca şi cum aceste două categorii ar fi fost pe acelaşi plan în vechiul regim, ca şi cum „coteria holbachiană" ar fi avut dorinţa şi putinţa să trimită |.e cineva pe rug. El tinde să creeze un al treilea partid, între biserică şi materialism. Şi teoreticianul politic, antrenat de propria lui logică, mîiiuieşte pe-

ss Spovedanii VII, p. 204. A U „ .. .56 V 5 (în notă) Opere IV, p. 413. Trebuie insa sa ţinem ■seama

de dorinţa unei exprimări strălucitoare, in fraza, „AŞ -începe prin a arde pe rug ..."

■------------------------______Introducere

ÎS? AcUesr°W ane3tît ^î™ "nora <* - a

fuzau libertatea de gSre SI' vi *?" ŞI Locke rc~Pînă şi Spinoza acSf rt L fi 1C'l0r dt şi atei,or-fiecăruia dintre membr f £ ' ? P°ată Prefinde

In plin secol XIX S , ? conformism religios.Wi statului trebuii mf- ~OCot' că toti ™m-Este spre cLteat igJSSSf Tttv\^1 enciclopedistilor W„i A! T \& ,U1 Vo'taire, a câ fiecare e ZJTlLî î Proclamat^ă ezitare «w dreptul să persecute nP "" ?■ Ca nimeni ™ dintei lui Or £1 P .*meva

d'n Pricina ere-

niciodată să senare în 1^ ' ,el n"a re"s>''spre deosebire de JH ? °Iar morala de ^lig-e,secol XVII ' de ia 41"*1 ti l M^L\altfel, prea'bfne că acew'3"0^- Se ?tie- de

liştilor din veacul X V m 3 lnYf*atură a materia-deaiuns nentn? * ' "'a Patruns Peste tot Foa^enîorTstal ™nT' * ^ dta™«* vilă CaUrP fnate aCeSfea' CaPito3uî desPre reliefa cii\«w sat î*&5conţine si altceva £spn> f f- ~pentru ca el ™M aici ca fi'inJi „ i" BlseriCa catolică e âaiă în vileapS P să ffolP

eU eer

mCTOP?lită57- In centul' 2 «ri£dlunSTt

e"rN m0derne- Rousseau, n forţă PYZT A- al„Patriotlsmului, demonstrează cu °J*ţ»J*aordwri că această ^^ ^a,

" C°Smopolită **«. că e îeukă prin oribile sale

Însemnătatea „Contractului social" 61

natura ei ostilă patriei. El proclamă, pe plan teoretic, necesitatea ca patrioţii să ducă o luptă naţională îm-potriva ierarhiei bisericii romane. Istoria, de la Revoluţia franceză pînă în zilele noastre, a confirmat de sute de ori această pătrunzătoare viziune.

Influenţa „Contractului social"

Daniel Mornet a susţinut părerea că „Contractul social" trecuse aproape nebăgat în seamă pînă la Revoluţia franceză. Cercetînd cinci sute de cataloage de biblioteci din acea vreme, n-a găsit Contractul riecît de două ori. De unde şi teza sa: lucrarea a ieşit din negura uitării datorită Revoluţiei franceze, 'a a cărei pregătire n-a contribuit. Argumentul ni se p&re foarte şubred. Să presupunem că un cercetător ar examina cinci sute de cataloage de biblioteci din imperiul ţarist dinainte de 1905. De cîte ori va găsi Capitalul tui Marx? E probabil că cifra n-ar fi prea lidicată. Ar fi oare îndreptăţit cercetătorul să tragă concluzia că această lucrare n-a exercitat nici o influenţă "n pregătirea Revoluţiei ruse?

Desigur, Contractul a avut mult mai puţini ci-litori decît celelalte lucrări ale lui Rousseau. Avem în această privinţă mărturia lui Sebastien Mercier.

Contractul social era pe vremuri cea mai puţini citită dintre lucrările lui Rousseau. Astăzi, toţi cetăţenii îl studiază şi îl învaţă pe dinafară58.

Rousseau nu socotise că ar putea avea mulţi cititori. „Materie ingrată ... potrivită pentru puţini cititori", îi scrie el lui Rey la 4 aprilie 1762.

58 Despre Jean-Jacques Rousseau considerat ca unul dintre principalii autori ai Revoluţiei franceze. (2 voi.), Paris 1791,, voi. II, pag. 99—100 (citat în P. W, II, pa?. 17).

62 Introducere

Dar influenţa unei lucrări nu se măsoară mecanic după tirajul ei. Dacă Contractul ar fi trecut neobservat, ne întrebăm mai întîi pentru ce ar fi dezlănţuit împotriva sa fulgerele guvernamentale, şi apoi, de ce i s-ar fi cerut autorului, din partea a două ţări diferite, alcătuirea unei constituţii, fără a mai vorbi de democraţii din Geneva care au recurs la el. Din păcate, nu există nici un studiu aprofundat în această privinţă. Dar este normal să gîndim că mulţi din cei care urmau să joace un rol diriguitor în revoluţie studiaseră Contractul. N-am putut face decît un sondaj, cu „Lanţurile sclaviei" de Jean-Pauî A'larat (1774). Influenţa Contractului e atît de puternică, încît pagini întregi nu sînt altceva decît o dezvoltare, de altfel strălucită, a tezelor lui Rousseau.. într-un singur punct Marat se îndepărtează de maestrul său: pentru el, cea mai mare nenorocire care poate lovi un stat liber este atunci cind nu există nici discuţii publice, nici frămîntare, nici partide. In toate celelalte privinţe, Marat urmează doctrina Contractului, pusă mai presus de orice discuţie. Totuşi, temperamentul său de revoluţionar se manifestă în minuţiozitatea cu care studiază diferitele mijloace folosite de guvernăminte pentru a înăbuşi libertatea59. Aceeaşi fidelitate faţă de Rousseau apare si în Planul de legislaţie criminală (1778) al lui Marat60.

în timpul Revoluţiei, influenţa Contractului nu poate fi negată, cu toate că Faguet a minimalizat

59 Vezi extrase din această lucrare în Marat: Texte alese(Les Classiques du peuple).

60 Un autor contemporan, Mallet du Pan, afirmă că 1-apromenadele publice, în aplauzele unui auditoriu entuziast.

_______________Influenţa „Contracjftui social ____________63

acţiunea filozofilor asupra eOnimentelor revoluţio-nare61.

Caietele din 1789 poarta deja adesea pecetea Contractului62, dovadă că lucrarea era încă de pe atunci destul de larg răspândită. Ediţiile, în anii următori, se vor înmulţi. Bibliografia' lui Senelier semnalează 28 de ediţii'între 1789 si 1799, cu un maximum de 6 ediţii în 1792. Influenţa Contractului se exercită deci în toate stadiile revoluţiei- asupra unor oameni din toate partidele. Prestigiul lui e atît de mare, încît aristocraţii încearcă să-1 folosească în favoarea lor; un pamflet anonim din 1790 — /.-/. Rousseau aristocrat — încearcă să-1 înregimenteze pe Rousseau printre duşmanii Revoluţiei; iar tânărul Chateaubriand, în Eseu asupra revoluţiilor (1797), va încerca să demonstreze că Rousseau a condamnat anticipat Teroarea. Cu atît mai mult, revoluţionarii de toate nuanţele — Brissot, d-na Roland, ba pînă Şt cei mai suspecţi, precum Mirabeau — citează Contractul cu tot atîta respect vădit ca şi Robespierre. Abia în 1794, Convenţia avea 5ă transfere cenuşa lui Rousseau la Panteon,'dar Constituanţii îi instalaseră deja bustul în sala lor de şedinţe, cu uH exemplar al Contractului pe soclu63. Este deci simplist să se afirme că Montesquieu a fost marele inspirator al Constituanţilor, iar Rousseau al Convenţionalilor.

61 Politica comparată a lui Montesquieu, Voltaire şi Rousseau, pag. 280.

62 Vezi L. Cahen: ,,,Rousseau Şi Revoluţia jranceză", înRevue de Paris, 15 jUmfe 1912.

63 Vezi în Monglond: Prerom:viiiinwl francez voi. II, pag.56 şi următoarele, numeroase fiapte care dovedesc popularitatealui Rousseau în timpul Revoluţiei. La 21 decembrie 179°. Bareneobţine votarea unui decret al Constituantei, prin care TheresîLevasseiur. văduva lui Rousseau va Primi o pensie pe seamastatului. Salonul din 1791 abundă în busturi şi portrete ale lui

64_____________________Introducere________________________

De fapt, Declaraţia drepturilor omului conţine citate aproape textuale din Contract: „Oamenii se nasc şi rămîn liberi şi egali în drepturi" (art. 1); „principiul oricărei suveranităţi rezidă esentialmente în naţiune" (art. III); „legea este expresia voinţe* generale" (art. VI). '

Constituţia din 1791 a fost înfăţişată, la vremea ei, drept o aplicare a ideilor lui Rousseau.

Contractul social, iată mina fecundă din care reprezentanţii noştri au scos materialele marii opere a Constituţiei, care a ajuns acum la apogeu64.. . hr constituţia civilă a clerului poartă pecetea capitolului despre religia civilă.

Cu toate acestea, atunci cînd tratăm despre in-fluenţa filozofilor, trebuie să băgăm bine de seamă să nu cădem într-o interpretare idealistă a istoriei. Tezele lor n-au determinat evenimentele; ele au deşteptat conştiinţele şi au pus la îndemînă idei, un limbai pe care revoluţionarii l-au utilizat potrivit nevoilor luptei de clasă în care erau angajaţi. Un studiu aprofundat privitor la influenţa lui Rousseau asupra Revoluţiei este încă ceva care abia trebuie făcut. Există totuşi impresia că influenţa lui asupra Constituanţilor a rămas destul de superficială, cu toate omagiile lor emfatice. Ei au înscris, desigur, principiile democraţiei în Declaraţia drepturilor, dar, ca burghezi îngrijoraţi încă de pe atunci în faţa revendicărilor populare, le-au înconjurat de

Rousseau. Se tipăresc focuri de cărţi în care rîgile sînt înlocuite cu portrete Me filozofului La teatre se joacă episoade roman:-, ţaţe din viaţa lui. în 1791, la Colegiul Franţei, abatele Cour-nand comentează Contractul social etc.

64 S. Mercier: lucrarea citată II, 307 (citat în P. W. II, pag. 17) Vezi şi Beaulavon: ed. Contractului social, pag. 83.

Influenţa „Contractului social 65

rezerve prudente, luînd înapoi cu o mînă ceea ce acordaseră cu cealaltă.

Constituţia din 1791, deosebind două categorii de cetăţeni — activi şi pasivi, după averea lor — este cu totul potrivnică spiritului Contractului social, ale cărui iormule erau citate cu veneraţie de către Constituanţi.

Mai profundă a iost influenta lui asupra Con-venţionalilor. Dar şi ei au folosit Contractul potrivit nevoilor lor de partid. Astfel, în timpul procesului lui Ludovic XVI, Girondinii încearcă să-1 salveze pe rege cerînd Convenţiei să supună verdictul său unei ratificări populare, în numele caracterului inalienabil şi indivizibil al suveranităţii naţionale. Iar Montagnarzii sînt cei care pun în discuţie aceste principii ale Contractului social.

Dar cel mai important este să ştim în ce măsură Contractul i-a inspirat pe organizatorii guver-nămîntului revoluţionar şi ai Teroarei.

A fost negată orice influenţă a lui Rousseau asupra evenimentelor din această perioadă65: Rousseau n-avea nimic comun cu băutorii de sînge care au tost Jacobinii; era un om blînd şi paşnic etc. Să trecem peste aceste naivităţi. Şi invers, ar fi o copilărie să credem că toţi revoluţionarii au răsfoit Contractul social pentru a găsi în el principiile Teroarei. Robespierre ne avertizează foarte limpede în acest sens:

Teoria guvernămîntului revoluţionar este tot atît d'e nouă ca şi revoluţia care i-a dat naştere. Nu

65 Edme Champion: /. /. Rousseau şi Revoluţia franceză. Paris 1909. 5 —Contractul social.

Introducere

trebuie s-o căutaţi în cărţile scriitorilor politici carenu au prevăzut această revoluţie66. Sa nu ne întrebăm

dacă Rousseau ar îi aprobat sau nu Teroarea: întrebarea e absolut zadarnică. De asemenea nu are nici un rost să căutăm în opera lui o condamnare anticipată a guvernămîntului revoluţionar. Lui Rousseau, personal, îi era irică de revoluţii:Genevezi, dacă e cu putinţă, redeveniţi liberi; dar mai bine rămîneţi sclavi, decît să ajungeţi paricizi67. Dar preferinţele sentimentale ale lui Rousseau slnt una, iar principiile revoluţionare ale gîndirii lui politice sînt cu totul altceva.Unii au vrut să vadă o condamnare a Teroarei în acest pasaj din Discurs asupra economiei politice: Dacă se crede că îi este îngăduit Guvernămîntului să sacrifice un nevinovat pentru salvarea mulţimii, eu consider această maximă drept una dintre cele mai execrabile pe care le-a inventat vreodată tirania, cea mai falsă din cîte se pot susţine, cea mai primejdioasă din cîte se pot admite şi cea mai direct opusă legilor fundamentale ale societăţii68.

Dar care dintre conducătorii Jacobinilor a spus vreodată că trebuie jertfit un nevinovat? Care dintre ei n-ar îi putut subscrie la această declaraţie înainte de revoluţie? Nimeni nu prevăzuse dă, pentru a ii salvată, revoluţia va îi silită să recurgă la teroare;

66 Discursul din 5 Niv&se, anul II.67 Scrisori de la munte. VII, în P.W. II, pag. 245. Este

de notat faptul că această frază, care se găseşte în manuscrisuldin Neufchâtel n-a fost menţinută în ediţia publicată.

'--= n'w T oae. 252.

uichatei, n-a .--.-Vezi P.W. I. P«e- 252

Influenţa „Contractului social" 67

Rousseau protestează aici numai contra teoriei raţiunii de stat, atît de scumpă despoţilor. Noţiunea de salvare publică nu putea.îi prea clară în ochii iilozoiilor sub vechiul regim69.

Mult mai important este să ne întrebăm dacă studierea Contractului social ar îi putut justiîica în ochii conducătorilor revoluţionari metodele salvării publice. Răspunsul ne pare a îi evident: individul îşi cedează toate drepturile. Comunitatea păstrează dintre ele pe acelea a căror folosire priveşte comunitatea. Deci totul este subordonat binelui public. Pe de altă parte, capitolul despre dreptul de viaţă şi de moarte (II, 5) precizează că orice individ care rupe pactul social trebuie să îie combătut ca un duşman public. în sîîrşit, capitolul despre dictatură (IV, 6) admite ca în caz de primejdie extremă „să îie reduse la tăcere toate legile şi să se suspende o clipă autoritatea suverană". Suspendînd aplicarea Constituţiei din 1793 pînă la încheierea păcii, Mon-tagnarziî n-au îăcut decît să aplice acest principiu.

Conducătorii lor îuseseră crescuţi în spiritul gîndirii politice a lui Rousseau. în special Robes-pierre şi Saint-Just. Cultul Fiinţei supreme este o aplicare iidelă a capitolului despre religia civilă, iar discursul în care Robespierre şi-a deiinit cu cea mai mare claritate ideile asupra religiei (18 Horeai, anul U) se reîeră în mod expres la Rousseau. Saint-Just se călăuzeşte, în acţiunea sa, după principiile

69 Notam c'ă Helvetius a iost mai lucid. El scrie în „Despre spirit" (II. 6 ed. din 1758, pag. 81): „Totul devine legitim şi chiar virtuos cînd >e vorba de salvarea publica" şi Rousseau comentează pe marginea exemplarului său personal: „Salvarea publică nu reprezintă nimic dacă nu sînt în siguranţă toţi particularii". Citat de Derathe: op...cit, pag. 357.

5*

68 Introducere

teoretice pe care le găseşte în Contract. El consideră, ca şi Rousseau, că numai instituţiile bune pot forma un popor demn de libertate70. Proiectul său de constituţie, pe care îl opune proiectului lui Condorcet, caută să aplice, în lumina învăţămintelor revoluţiei, principiile Contractului. Ca şi Rousseau, el gîndeşte-că spiritul public nu se va corupe dacă se va reuşi să se facă astfel încît în societate să nu existe nici bogaţi nici săraci; legile din Ventose, pe care Saint-Just le pregăteşte împreună cu Robespierre, încearcă în mod utopic să instaureze o republică de mici proprietari egali între ei.

Nu avem la dispoziţie lucrări care să ne îngăduie să aflăm în ce măsură masa micilor burghezi care luau cuvîntul în cluburi şi adunări populare şi care formau cadrele subalterne ale partidelor revoluţionare se inspirau din Contractul social. Michelet citează discursul unui muncitor necunoscut din mahalaua Saint Antoine, la clubul Jacobinilor (4 iunie 1792)71. Acest om din popor ştia pe dinafară Conţi actul social. Fără îndoială, iată rolul principal al acestei mari cărţi. Ea a stat la baza educaţiei politice teoretice a unui mare număr de revoluţionari militanţi. I-a ajutat să devină conştienţi de drepturile poporului, le-a dat argumente, într-un cuvînt, le-a luminat conştiinţa revoluţionară. Constituţia din 1793, cea mai democratică din întreaga revoluţie, poartă pecetea lui Rousseau.

După Termidor, burghezia, care îsi consolidase puterea, simte din ce în ce mai puţin nevoia de a se sprijini pe masele populare. Politica Convenţiei în-

Fragmente de instituţii republicane.Istoria Revoluţiei (ed. Lemerre), IV. pag. 268—269.

Influenţa „Contractului social" 69

c.etează de a mai ii democratică. Constituţia din 1793 este înlocuită prin cea din anul III, care admite sufragiul pe două colegii şi asigură influenţa politică a celor bogaţi. Rousseau continuă să iie sărbătorit în cuvinte72, dar influenţa Contractului încetează de a mai îi reală.

După Revoluţie, Contractul social va avea mai mulţi defăimători decît admiratori. Burghezia nu poate admite o doctrină democratică decît în măsura în care aceasta îi permite să-şi exercite dictatura, la adăpostul unor formule ce leagănă poporul în iluzii. Doctrina care îi convine cel mai mult este liberalismul, care justifică exploatarea iară nici o limită a muncitorilor, iar Contractul social este o demascare a liberalismului. Pe plan speculativ, nu prea se găsesc în Franţa gînditori care să ii suierit influenţa ideilor politice ale lui Rcusseau. Ele au fost mai rodnice în Germania. Se ştie care a fost importanţa lui Rousseau pentru Kant, care socotea că Rousseau a săvîrşit în morală o revoluţie tot atît de însemnată ca şi cea a lui Newton în fizică. Kant se inspiră din Contract în Teoria dreptului73. Tot adept al Contractului se considera şi tînărul Fichte, pe vremea cînd era democrat. După revoluţie, re-acţiunea cuprinzînd şi Germania, filozofia germană se depărtează de Rousseau. Totuşi Hegel, care com-bate ideile democratice, ca şi toată filozofia luminilor, recunoaşte importanţa istorică a lui Rousseau74. Unii văd chiar o influenţă a Contractului în ideea susţinută de Hegel potrivit căreia omul nu

Abia după Termidor cenuşa lui este mutată la Panteon,

73 Rechtslehre (1797). .74vezi Lecţii despre istoria filozofiei.

72

70 Introducere

poate fi liber decît prin stat şi în stat. Dar aci ar fi nevoie de precizări.

Ar trebui un volum întreg pentru a relata toate atacurile îndreptate împotriva Contractului social în Franţa în veacul XIX75. Toţi teoreticienii liberalismului, toţi reacţionarii au denunţat în el un manual al despotismului, de la Benjamin Constant la Taine, inclusiv Royer-Collard, Lamartine, şi mulţi alţii. Nu e de mirare că îl găsim şi pe Proudhon printre aceştia76. El îi scria lui Michelet77, vorbind despre Contract:

Acest cod al tuturor mistificărilor noastre reprezentative şi parlamentare

ceea ce este un scandalos neadevăr pentru cine îşi aduce aminte de cartea III cap. 15. Ura împotriva democraţiei merge mînă-n mînă, la el ca şi la toţi reacţionarii, cu ura împotriva lui Rousseau, „şarlatanul genevez". Pozitiviştii îi reproşează lui Rousseau metafizica; saint-simoniştii îl acuză, cu mai multă dreptate, de a fi ignorat complet problemele economice. Vorbind mai în general, era firesc ca socialiştii utopici, în prezenţa marelui eveniment al secolului XIX — dezvoltarea proletariatului — să-1 depăşească pe Rousseau. Asupra progresiştilor din această epocă, Lamennais, Pierre Leroux, de pildă, influenţa lui Rousseau este difuză, şi Contractul nu pare să fi avut aici o importanţă deosebită78.

75 Vezi o documentaţie destul de bogată în Schinz: Stareaprezentă a lucrărilor despre I. J. Rousseau.

76 Ideea generală a revoluţiei în veacul XIX, IV, I.77 Scrisoare din 11 aprilie 1851, citată în Schinz, op. cit.78 De fapt, influenţa Contractului social în veacul XIX.,

rămîne o problemă încă nerezolvată.

Actualitatea „Contractului social 71

Actualitatea „Contractului social"

în ce măsură o astfel de lucrare ne poate interesa pe noi, oameni ai veacului XX, care ne ailăm într-o situaţie cu totul deosebită de cea cunoscută de îilozoîii din veacul XVIII? Pentru a găsi viaţa care circulă îndărătul iormulelor abstracte ale Contractului social, trebuie mai întîi să dai dovadă de spirit istoric şi să plasezi lucrarea în condiţiile epocii sale. Ea apare atunci ca un instrument de distrugere a statului monarhic-feudal. Rousseau s-a îerit să-şi maniîeste voinţa de a îace vreo aplicare practică; el pretindea că se limitează la sîera principiilor pur speculative. Dar trebuie să ţinem seama că aceste declaraţii erau făcute şi din prudenţă. Qnd afirmă că nu ar fi avut. în vedere decît state mici, cum era Geneva, nu sîntem obligaţi săi credem plnă la capăt, dat iiind că a dorit el însuşi să fie legiuitorul Poloniei. Numeroase pasaje ale operei lui iasă să se înţeleagă că el se aştepta la sfîrşitul regi-mului monarhic. Astfel, în Scrisoarea către Mirabeau deja citată, scrie, apoi şterge, şi această ezitare dezvăluie ceea ce putea subînţelege Rousseau,:

„Sînt mîhnit că trebuie să vă *pun că, otita vreme cit monarhia va mai exista m Franţa19, el (sistemul fiziocraţilor) nu va fi niciodată acceptat80". Contractul social pregătea, deci, distrugerea or-dmei stabilite. De altfel, nu era prima carte care încerca acest lucru. Am văzut că multe dintre ideile pe care le dezvoltă Rousseau se formaseră în operele teoreticienilor politici care îl precedaseră. Dide-rot, în ceartă fiind cu el, nu ezita să scrie:

79 Subliniat de comentatorul franc'ez. 8° P.W. II, pag. 162.

/

72__________Introducere

Baza şi amănuntele Contractului social se găsesc peste tot81.

Da, dar prin rigoarea sa, prin profunzimea sa, prin aspiraţia sa căire o adevărată democraţie, prin simţul realităţii naţionale, el întrecea tot ceea ce apăruse înainte de el. în mijlocul dezordinei feudale, într-un regim de asuprire, Contractul încerca să lumineze calea fericirii, despre care Saint-Just avea să spună că era „o idee nouă în Europa"82, înscriind în Declaraţia drepturilor din constituţia anului I, art. I: ..Scopul societăţii este fericirea comună", Montagnarzii rămîneau credincioşi spiritului Contractului.

Nicicînd gîndirea burgheză n-a mers mai departe pe calea democraţiei, ba chiar se poate spune că Contractul social depăşeşte cadrele gîndirii burgheze. Căci el tinde să împiedice pe cei bogaţi să dcbîndească puterea reală. Iată-1 pe Rousseau descriind ce se petrece cînd bogaţii sînt prea bogaţi:

Puterea civilă se exercită în două feluri: unul legitim, prin autoritate; altul abuziv, prin bogăţii. Pretutindeni unde bogăţia domină, puterea şi autoritatea sînt de obicei despărţite ... Atunci puterea aparentă este în mîna magistraţilor, iar puterea reală în mîna celor bogaţi...

Se întîmplă atunci ca obiectul dorinţelor să se dividă: unii aspiră la autoritate, ca să vîndă folosinţa ei celor bogaţi şi să se îmbogăţească şi ei la rîndul lor pe această cale; ceilalţi, cei mai mulţi,

81 „Eseu asupra domniilor lui Claudiu şi Neron". OpereEd. Assezat-Tourneux. III, pag. 95.

82 Raport din 13 Ventose, anul II.

Actualitatea „Contractului social" 73

se îndreaptă de-a dreptul spre bogăţii, graţie cărora sînt siguri că vor avea într-o zi puterea, cumpă-rînd fie autoritatea, fie pe cei care o deţin83. .

Un astfel de text, care nu îace altceva decît să precizeze conţinutul Contractului social, ar ii deajuns ca să explice atitudinea burgheziei faţă de el. O dată trecut momentul în care a trebuit să facă apel la masele populare pentru a zdrobi regimul feudal şi pentru a-i stăvili apoi contraatacul, nu-i mai rămînea decît să arunce de-o parte acest manual al idealului democratic. Contractul vorbea de libertate pe care şi burghezia o dorea; dar exista o neînţelegere asupra conţinutului acestui cuvînt. Burghezia revendica libertatea ca îorma juridică cea mai favorabilă exploatării capitaliste. Prin libertate, ea înţelegea dis-trugerea barierelor feudale, dreptul de a dezvolta în mod liber producţia, în vederea profitului. Ajunsă ie putere, ea avea să-i priveze deîndată pe muncitori, în 1791 de dreptul de vot şi de dreptul de asociere.

Contractul vorbea de egalitate, pe care de asemenea o dorea şi burghezia. Dar Rousseau visa o egalitate reală, în timp ce burghezia voia o egalitate formală, pur juridică, suprimînd orice dependenţă personală între indivizi, dar lăsîndu-i pe muncitori iară apărare în faţa exploatării capitaliste.

Contractul descria o societate puternic unită, adică o naţiune în care toţi factorii divizării feudale ar îi dispărut; burghezia aspira şi ea la unitatea naţională, indispensabilă dezvoltării producţiei capitaliste. Dar burghezia nu putea desăvîişi unitatea naţională, căci fiecare naţiune este sfîşiată de anta-

83 Proiect pentru Corsica (P.W. II, pag. 346).

74 Introducere

gonismele de clasă, în timp ce Rousseau visa o naţiune în care să nu mai existe nici oropsiţi, nici paria.

Fără îndoială, în secolul XVIII, o gîndire care tindea să depăşească cadrul gîndirii burgheze nu putea decît să se refugieze în utopie, şi am văzut în ce măsură Contractul social este o lucrare utopică, care lasă drum liber mistificărilor84. Dar astăzi este cu neputinţă ca un om progresist să rămînă insensibil faţă de această aspiraţie la o democraţie reală, în ciuda severităţii formei în care e scrisă lucrarea. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît burghezia reneagă cu violenţă ideile democratice care o însufleţeau pe vremea cînd era o clasă progresistă. Pentru a-şi eterniza dominaţia, ameninţată de clasele celor ce muncesc, ea încearcă să distrugă toate libertăţile pe care masele populare le-au cucerit prin lupta lor.. Cînd legea o stînjeneşte, burghezia calcă legea; este^ batjocorit principiul suveranităţii populare, de care burghezia n-a făcut uz niciodată de cînd e la putere decît pentru a mistifica voinţa populară. Dar această politică de orientare fascistă nu ar putea învinge decît dacă poporul francez ar uita tradiţiile sate revoluţionare şi şi-ar pierde virtuţile civice. Iată, aşadar, ce armă preţioasă poate fi Contractul în mîinile celor nenumărat de mulţi pentru care Franţa şi democraţia sînt noţiuni inseparabile.

84 După Dussaulx: Legăturile mele cu /.-/. Rousseau, 1798-pag; 102, Rousseau, la sfîrşitul vieţii sale, ar fi socotit Contractul ca o lucrare neizbutită.

„Cît despre Contractul social, cei care se vor lăuda că l-au înţeles în întregime sînt mai abili decît mine. E o lucrare care ar trebui refăcută, dar nu iaim nici timpul şi nici puterea". Dar această mărturie a lui Dussaulx, tardivă şi răuvoitoare, este suspecta.

Actualitatea „Contractului social" 75

In siîrşit, (jşutem găsi în opera lui J. J Rousseau «n model de rigurozitate. în istoria teoriilor politice, puţine cărţi au ştiut să combată mai strălucit argumentele apărătorilor trecutului. Puţine cărţi au pus atîta imaginaţie teoretică în serviciul libertăţii. Contractul social' exprimă un ideal încă coniuz din pricină că pe vremea aceea nu exista a metodă ştiinţifică pentru studierea faptelor sociale. Dar el trebuie să fie scump tuturor oamenilor dornici de progres, pentru că idealul pe care a încercat să-1 exprime mai rămîne să fie realizat în toată acea parte a lumii care este încă supusă exploatării capitaliste.

77

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

care se întemeiază toate celeiaite. , Q /of &m^Ae

princeps); 2) cea din 17B2; postuma.{* <M £ ^^ ^a iui Du Peyrou, Geneva 1782). cea ^ ^ ^un foarte mic număr \ăeos^J%^ ediţii se bazeazăindica la pasajele respective. T xtupre care ,.am revăzut

pe cel al lui Vaughan (PoiihcalWntmgs) Pconfruntîndu-1 cu ediţia to 1 . ^ ^ fc vom

Există numeroase ediţii aie ocita decît pe cele mai taPortaBte; „ cu 0 doCumetrtaţie

ediţia Dreyfus-Erisac, Pans 1896, dotatabogată;

(2 voi.) Gambridge 1915;

edVIa Beauîat-on, ediţia I în 190». *(1922);

ediţia Halbwachs, Paris 1943. reprezintă o vastăToate aceste ediţii stat ^elente V& ^ ^^

muncă de erudiţie si interpretat W B ^ de ^ ab.este că îl critică pe Rousseau din aceiaşi P

78_________________Indicaţii bibliografice

stract pe care se situează şi el. Ele discută despre stat ca lucru în sine, despre dreptul politic ca lucru în sine, fără să ţină seama de evoluţia istorică. Vaughan ar fi cel care cade mai puţin în această greşeală. Dar interpretările Iui sînt adesea discutabile,, iar metoda sa este tot atît de idealistă ca şi a celorlalţi trei autori citaţi.

Totuşi, aceste ediţii sînt indispensabile pentru un studiu aprofundat al Contractului. Ele ne-au fost foarte utile.

Pentru studiul izvoarelor Contractului social, lucrarea lui Robert Derathe: Jean-Jacques Rousseau şi ştiinţa politică a timpului său, Paris, 1950, este astăzi cea mai la zi. Iată ediţiile operelor Iui Rousseau la care facem trimiteri în note:

Discurs asupra originii şi fundamentului inegalităţii dintre oameni (Les Classiques du peuple). Pentru ansamblul scrierilor lui politice: „Political Writings" (Scrieri politice), pe care le desemnăm sub iniţialele P. W. Pentru Spovedanii, ediţia Gros-claude (Editions nati°nales, s.d.). Pentru Emil, ediţia Richard (ediţie nouă, Garnier). Pentru celelalte opere, cităm din Opere complete (Hachette, 13 voi., 1868 şi urm.).

DESPRE CONTRACTUL SOCIALSAU

PRINCIPIILE DREPTULUI POLITICde

JEAN JACQUES ROUSSEAU,cetăţean al Genevei

Foederis aequas Dicamus leges1

(Eneida XI)

CĂTRE CITITOR

Micul tratat de faţă nu este decit un extras dintr-o lucrare mai amplă2, începută într-o vreme cînd încă nu-mi cunoşteam limita puterilor şi pe care am părăsit-o de\ mult. Dintre diferitele fragmente ce s-ar fi putut scoate din ceea ce lucrasem, acesta este cel mai important, şi mi s-a părut, oarecum, mai demn ate a fi înfăţişat publicului.

Restul nici nu mai există.

1 „Să propunem un tratat ale cărui condiţii să fie eahi-tabile". (Virgil, Eneida, XI, 321).

2 O Iudrare mai amplă: „Instituţiile politice" (vezi Introducerea).

C A R T E

Vreau să cercetez dacă în ordinea civilă3 poate exista vreo regulă de administrare legitimă şi sigură4, luîndu-i pe oameni aşa cum sînt şi legile aşa cum pot îi. Voi căuta să îmbin necontenit, în cercetarea mea, ceea ce dreptul permite cu ceea ce impune interesul, astfel încît justiţia şi utilitatea să nu se aîle de fel în contrazicere5.

3 A se înţelege: „în dreptul public". E vorba de a studia principiile constitutive ale oricărei societăţi (Beaulavom).

4 „Administraţie" are aci un sens foarte general. Nu evorba de guvernătnînt, ci de însăşi alcătuirea statului. „Legitimă şi sigură": conformă justiţiei şi avînid toate şansele sădăinuiască.

5 Gîtid Rousseau foloseşte cuvîntul „justiţie" are în vederedouă sensuri deosebite:

a. Este o cerinţă a raţiunii universale. Ea este voită dedumnezeu, care a depus-o ca sătnînţă în conştiinţele tuturoroamenilor. Această slmînţă nu se poate dezvolta decît în ordinea civilă.

b. Este ansamblul regulilor a c'ăror respectare trebuie săpermită corpului social să-şi păstreze coeziunea şi să se perpetueze.

In acest dublu sens al ouvîntului „justiţie" găsim deci, pe plan moral, aceeaşi contradicţie pe care o vom regăsi şi pe plan religios, între „Profesia de credinţă a unui preot din Savoia" şi capitolul despre religia civilă.5 — Contra ctul social.

.„ /.- /. Rousseau

Intru in materie fără să mai fac dovadă importanţei subiectului meu. Voi fi întrebat, poate: sînt eu oare prinţ, sau legiuitor, ca să scriu despre politică? Răspund că nu, şi tocmai de aceea scriu despre politică. Dacă aş fi prinţ sau legiuitor nu mi-aş mai pierde timpul să spun ce trebuie făcut: aş face, sau Iş tăcea.

Fiind născut cetăţean al urtui stat liber şi ca membru al suveranului6, oricît de slabă ar ii influenţa ce o poate avea glasul meu în treburile publice, dreptul meu de vot e de ajuns pentru a-mi impune datoria de a le cunoaşte; ori de cîte ori meditez asupra formelor de guvernămînt sînt fericit să găsesc mereu în cercetările mele noi temeiuri ca s-o iubesc pe cea din ţara mea!

Cap. I. SUBIECTUL ACESTEI PRIME CARŢF Omul s-a

născut liber, dar pretutindeni e în

Aid °ele două senSuri se confundă. Rousseau pune deci problema'centrală care face obiectul cercetărilor sale în felulurmător: .,. . , ,. ..

Cum wrt fi împăcate cerinţele justiţiei cu cele ale fini imului mînat de instinctele, apoi de pasiunile lui, înainte ae cnntracP Nu e vorba de a suprima pasiunile (ceea ce impune interesul), căci ar fi împotriva naturii, ci de a le pune m armonie (sănii se afle de fel în contrazicere) cu cerinţele justiţiei Dacă cetăţenii nu vor avea conştiinţa că interesele lor profunde doncid cu justiţia, ordinea socială nu va fi stabila.

o „Suveran" Consiliul general, adunarea suverană a Republicii 'Geneva. .

i Concizia acestui capitol dăunează limpezimii lui.Obiectul primei cărţi este căutarea bazei legitime a ordinei

«nriiale Ea nu este dreptul natural (cap. II), şi nu este nici forţa (cap HI Şi IV.,). Trebuie deci să ne întoarcem puia la

Contractul social 83

lanţuri8. Cutare ins se crede stăpînul altora, deşi e totuşi mai sclav decît ei9. Cum s-a produs aceasta schimbare? Nu ştiu10! Ce o poate iace să fie legitimă?11 Cred că pot răspunde la această întrebare.

Dacă n-as lua în consideraţie decît torţa şi efectul care decurge din ea, aş spune: „Atita vreme cît un popor este silit să asculte şi ascultă bine iace. Dar dacă el scutură jugul de îndată ce-l poate scutura, iace si mai bine! Căci dacă-şi regăseşte libertatea pe temeiul aceluiaşi drept prin care i-a îost rapita,

7^v^7(cap. V), care este pactjil social (cap. VI), ale cărui

unui stat liber. Geneva este însă o excepţie.Omul s-a născut liber. Pentru noi acfeasta este o eroare:

mMMmrBSBB^J^ULT^^ -tetele numai libertatea fată de ceilalţi oameni. ' 9 Rousseau a dezvoltat adeseori idem ca in societate oel

%^^*3£!VA miliardarilor deopotrivă cu3 ^ ^S'S'dat o exolieafieîn Discurs ^—gţD^ ,UC

daeroanaarteSK Î^S*^ măWh%M^S^lTcUactdlui social este.pusă aici:

« w condmToate deveni legitimă schimbarea prin care omuî ln ce cana tu poate aev ^^ Răspunsul va fi: trebuie res-^eSaf fon\Su;6aoScaal carf dă olului libertatea civila î„ schimbul libertăţii naturale.

6'

84 /.- /. Rousseau

înseamnă că: sau este îndreptăţit să şi-o recapete, sau i-a fost răpită iară temei. Ordinea socială este însă un drept sfînt12 care stă la temelia tuturor celorlalte. Totuşi, acest drept nu vine nicidecum de la natură, ci este întemeiat pe convenţii. Să vedem deci care sînt aceste convenţii. Dar, înainte de a ajunge acolo, trebuie să demonstrez mai întîi ceea ce am afirmat.

Cap. II. DESPRE CELE DINŢII SOCIETĂŢI

Cea mai veche dintre toate societăţile — si singura naturală — este familia. Dar nici copiii nu ramîn legaţi de părinţi decît atîta timp cît au nevoie • de ei ca să-şi asigure viaţa. De îndată ce această î.evoie încetează, legătura naturală se dizolvă. Copiii scutiţi acum de ascultarea pe care o datorau părintelui, ca şi acesta, scutit acum de îngrijirea datorată copiilor, îşi recapătă cu toţii, în egală măsură, independenţa. Dacă continuă să rămînă uniţi, ei nu mai fac aceasta în chip natural, ci voluntar; 'iar familia, la rîndul său, se menţine numai orin convenţie13.

Această libertate comună este o consecinţă a naturii omului: prima sa lege este de a veghea asupra propriei sale conservări, primele sale "griji

12 „Sfînt", în sensul că nu-şi găseşte justificarea decîtîn sine însuşi. Rousseau demască aici pe cei care justifică ordinea mornarhjcă prin starea de fapt.

13 „Prin convenţie". Vezi, în Introducere, analiza cărţii I.Discuţia aceasta are mare importanţă în epoca respectivă. Rousseau respinge teza monarhistă potrivit căreia puterea regeluiasupra supuşilor săi e de aceeaşi natură ca şi puterea tatăluiasupra copiilor săi. E teza lui Bossuet. a englezilor Filmer şiRamsay. Teza contrarie este susţinută de Algernon Sidney şiLocke. (Vezi „Discursul asupra inegalităţii", pag. !30_____l'3l)

Contractul social 85

sînt faţă de sine însuşi. De îndată ce omul atinge vîrsta raţiunii, alegîndu-şi singur mijloacele cele mai potrivite pentru a-şi păstra viaţa, devine prin aceasta singurul său stăpîn14.

Familia este deci, dacă vreţi, primul model al societăţilor politice15: şeful este o imagine a tatălui, iar poporul este o imagine a copiilor; fiind născuţi cu toţii liberi şi egali, ei nu-şi înstrăinează libertatea decît în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul că, îu familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă; pe cînd în stat, plăcerea do a comanda înlocuieşte această dragoste, pe care şeful nu o are faţă de supuşii săi.

Grotius'6 neagă ideea că orice putere umană ar fi stabilită în folosul celor care sînt guvernaţi. Ca exemplu, el citează sclavia. Felul lui cel mai constant de a judeca este acela de a stabili întotdeauna dreptul pe baza violenţei*. S-ar putea folosi o metodă mai consecventă, dar nu mai favorabilă tiranilor.

14 Libertatea omului este legată de conservarea sa. Natura, după Rousseau, i-a dat viaţa, de care el ru are dreptul sădispună, precum şi libertatea, care îi permite să-şi asigureconservarea. Rousseau se insDi'ră, în aoeastă privinţă, de laLocke. (Eseu asupra guvernămlntului civil, paragraful 23).

13 „Al societăţilor politice", familia, de vreme ce se întemeiază pe o c'onvenţie.

15 Grotius. Jurist olandez care a trăit la curtea regeluiLudovic XIII. A publicat în 1625 „Despre dreptul de război şipace" (în limba latină). (Vezi lucrarea de faţă, cartea I, cap. 3).

După ce a înlăturat obiecţia privitoare la familie, Rousseau pune în discuţie dreptul forţei şi în special sclavajul. El îl atacă pe-Grotius cu o asprime neîntîlnită în Discursul asupra inegalităţii.

* „Savantele cercetări asupra dreptului public nu sînt, adeseori, decît istoria vechilor abuzuri; iar cei care şi-au dat prea multă osteneală cu studierea lor au dovedit o încăpâţinare ce ar fi fost demnă de o cauză mai bună" (Tratat despre intere-

.36 /. - /. Rousseau

După părerea lui Grotius, s-ar pune, deci, întrebarea: oare genul uman aparţine unei sute de oameni, sau, dimpotrivă, această sută de oameni aparţine genului uman? S-ar părea, de-a lungul întregii sale cărţi, că Grotius înclină mai mult spre prima părere. Acesta este şi sentimentul lui Hobbes18. Astfel, iată specia umană împărţită în turme de vite, fiecare avîndu-şi şeful său, care o păstoreşte pentru a o mînca.

După cum un păstor este de o natură superioară celei a turmei, tot astfel şi păstorii de oameni, adică şefii, sînt superiori, prin natura lor, popoarelor. După cum spune Filon19, aşa judeca împăratul Caligula, trăgînd destul de corect din această analogie concluzia că regii erau zei sau că popoarele erau nişte vite.

Raţionamentul acestui Caligula este, în fond, acelaşi cu raţionamentul lui Hobbes şi al lui Grotius. înaintea lor, Aiistot20 spusese şi el că oamenii nu

sele Franţei faţă de vecinii săi de marchizul d'Argenson'7, tipărit la Rey, în Amsterdam). Tocmai aceasta a făcut Grotius! (Nota lui Rousseau.)

17 D'Argenson a fost ministru al afacerilor externe între1744 şi 1747. Textul citat de Rousseau se află în „Tratat despreadmiterea democraţiei într-un stat monarhic, sau consideraţiiasupra guvern&mîntului trecut si prezent al Franţei"', ediţia dinLiege 1787 (Halbwachs).

18 Hobbes: filozof englez (1588—1679), autor al lui Decive (despre cetăţean) (1642) şi al lucrării Leviathan (1651)~vezi Introducerea).

19 Filon din Alexandria, sau Filon Ebreul, mort prin anul54 î. e. n.

20 Aristot: Politica, cartea I. cap. 1. Rousseau vorbeşteîntîi de sclavajul aşa-zis natural, înainte de a vorbi despresclavajul bazat pe o convenţie (cap. IV). Aristot a scris: „Natura, în scopuri de conservare, a creat anumite fiinţe pentru acomanda şi altele pentru a asculta". Era teoreticianul societăţiisclavagiste.

Contractul social 8?

sînţ egali de la natură, unii născîndu-se pentru sclavie, iar alţii pentru a fi stăpîni.

Aristot avea dreptate; dar el confunda efectul cu cauza. E absolut sigur că orice om născut în sclavie se naşte pentru a fi sclav. In lanţuri, sclavii pierd totul, pînă şi dorinţa de a scăpa de lanţuri21. Ei îşi iubesc servitutea, aşa cum tovarăşii lui Ulisse îşi iubeau îndobitocirea*. Dacă există deci sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai întîi sclavi împotriva firii. Violenţa a dat naştere celor dintîi sclavi şi laşitatea le-a perpetuat sclavia.

N-am pomenit nimic de regele Adam şi nici de împăratul Noe, tatăl a trei mari împăraţi care şi-au îm-părţit lumea, aşa cum au făcut şi copiii lui Saturn, cu care au şi fost de altfel asemuiţi. Nădăjduiesc că lumea îmi va îi recunoscătoare pentru această moderaţie: căci trăgîndu-mă direct din unul dintre aceşti prinţi, poate chiar din ramura cea dintîi născută, cine ştie dacă, după o verificare a titlurilor, nu m-aş pomeni că sînt regele legitim al genului uman! în orice caz, nu se poate nega că Adam a îost suveran al lumii, întocmai ca şi Robinson, pe insula sa, de vreme ce a fost singurul ei locuitor; iar lucrul cel mai comod în asemenea împărăţii era că monarhul, sigur pe tronul său, n-avea â se teme nici de răscoale, nici de război, nici de conspiratori22.

21 Teză contrarie faptelor. Istoria romană e plină de revolte ale sclavilor. Dar Rousseau nu ştia acest lucru.

* Vezi micul tratat al lui Plutarc cu titlul: „Dobitoacele se folosesc de raţiune" (Nota lui Rousseau.)

22 Rousseau ia aici în derîdere, cu mai puţină străluciredecît ar fi făcut-o Voltaire, dar pe acelaşi ton ireverenţios faţăde scriptură, pe teoreticienii monarhiei ereditare.

88 •• J- Rousseau

Cap. III. DESPRE DREPTUL CELUI MAI TARE

puternl încît lf Ktotl ^ "^ ^M de transformă puSrea t^T* tfTi'^ ^ tarea în datorie. De aki drPi>l -l • "l^ aSCUÎ" în aparenţă luat în SS^totn^^^îîn principiu Dar nu ni 1! ' ,■ realitate stabilitcu4t? For a este o n,r va

f.exPhca niciodată acesthtoi„ I putere "zică: nu văd CP mnr,jitate ar putea rezulta din efecte J\ \ ™ra~ torţei este un act de necesitate nu HP ^V" ^

forţă care o învinge pe cea S .f*1 ncit +orice

pedeapsă, neascitareîtte tjLTsitt T °jiutemrc are întotdeauna dre 2'e m, t> " """ decît să facem în asa fef încit să fim"' rara™puternici. ' Mm cei mai

cînd°frort: îlt^te^in?^0^ If-teama forţei, nu e nevoie să fu ti dm If^ "" dacă nu mai eşti silit să asculţi Jl °T' lar ^s-ofaci/Sevede^c^^^^^S Sta?UnilTsaenrC *** d °» ^ * ^

ironici \VzTS S^X^n^"1 ce!ui mai *«" «*e totdeauna cea mai bună") "Dreptatea ceIui mai Puternic e

Contractul social

gg

Daţi ascultare puterii. Dacă asta înseamnă „cedaţi în faţa forţei", atunci regula este bună, dar"in-utilă; mă fac chezaş că nu va fi niciodată încălcată. „Orice putere vine de la Dumnezeu'-4, recunosc. Dar tot de la el vine şi orice boală; înseamnă oare că nu avem voie să chemăm doctorul? Dacă un tîlhar mă prinde într-un colţ de pădure, voi fi silit să-mi dau punga; dar dacă am posibilitatea să n-o fac, cum aş putea fi obligat, în conştiinţa mea, să i-o dau? In fond, şi pistolul din mîna lui este o forţă.

Aşadar, forţa nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decît puterilor legitime. Iată deci că ne întoarcem mereu la prima nea întrebare25.

Cap. IV. DESPRE SCLAVAJ

Din moment ce nici un om nu are o autoritate naturală asupra semenului său şi de vreme ce forţa nu dă naştere nici unui drept, rezultă că baza oricărei autorităţi legitime printre oameni nu poate fi decît convenţia.

Dacă un particular, spune Grotius, poate să-si înstrăineze libertatea şi să se transforme în sclavul unui stăpîn, de ce n-ar putea un întreg popor să-şi înstrăineze libertatea şi să se transforme în supusul

24 Sfîntul Paul a spus: „Nu e putere care să nu vină dala Dumnezeu". Rousseau combate aici pe teologii care justifică puterile stabilite.

25 întreg capitolul acesta este un model de critică. Darse întemeiază pe o concepţie idealistă a dreptului, potrivitcăreia dreptul ar fi o obligaţie morală universală, întemeiată!pe raţiune.

90 /.- /. Rousseau

unui rege? Sînt aci destule cuvinte echivoce care ar avea nevoie de lămurire; să ne mărginim la acela de „a în-străina". A înstrăina înseamnă a dărui sau a vinde. Gr, un om care devine sclavul altuia nu se dăruieşte; cel' mult se vinde pentru a-şi asigura hrana. Pentru ce, deci, s-ar vinde un popor? Departe de a asigura hrana supuşilor săi, regele îşi obţine hrana sa de la ei; şi, vorba lui Rabelais, „un rege nu trăieşte cu puţin"J Supuşii îşi dau, aşadar, persoana, cu condiţia să'li se ia şi avutul? Nu văd ce le-ar mai rămîne de păstrat.

Se va spune că despotul asigură supuşilor săf hniştea civilă. Fie! Dar ce vor cîştiga de aici dacă războaiele, pe care ambiţia despotului le atrage, nesecata lui aviditate şi 'abuzurile administraţiei lui îi lovesc mai mult chiar decît ar îi făcut-o neînţelegerile dintre ei?26. Care le este cîştigul, dacă însăşi această linişte constituie una din mizeriile lor? Si'la închisoare se trăieşte în linişte; oare e de ajuns atîta ca să te simţi bine la închisoare? Grecii închişi în văgăuna Ciclopului trăiau si ei foarte liniştiţi, aşteptînd să le vină rîndul să fie mîncaţi.

A spune că un om se dăruieşte în med gratuit, înseamnă să spui un lucru absurd şi de neconceput; un astfel de act este nelegitim şi nul, prin simplul fapt că cel care îl face nu este în toate minţile. A spune acelaşi lucru despre un popor întreg înseamnă

ÎS In sistemul feudal, suveranul asigura vasalului protecţia sa Vasalul la rîndu-i, voia să justifice faptul să îşi exploata ţăranii prin securitatea pe care trebuia să le-o asigure. Rousseau combate această argumentaţie, ajunsa din ce în ce mai abfurdă o dată cu apariţia marilor monarhii centralizate Mima împotriva absolutismului creştea; abuzurile administraţiei (in originaM francez,: Ies vexations du ministere) sînt într-adevar o expresie a acelei epoci.

Contractul social 91

a presupune existenţa unui popor de nebuni; dar nebunia nu creează dreptul27.

Chiar dacă fiecare s-ar putea înstrăina pe sine însuşi, tot n-ar însemna că-şi poate înstrăina şi copiii: aceştia se nasc oameni şi liberi; libertatea le aparţine, şi nimeni altul decît ei nu are .Ireptul să dispună de ea. înainte ca copiii să ajungă la vîrsta raţiunii, tatăl, în numele lor, poate stabili condiţii pentru asigurarea vieţii şi pentru bunăstarea lor; dar nu poate să-i dea cuiva în mod irevocabil şi iară condiţii, căci o astfel de danie este contrară scopurilor naturii şi depăşeşte drepturile paternităţii28. Pentru ca un guvernămînt arbitrar să fie legitim, ar trebui deci ca la fiecare generaţie poporul să aibă dreptul să-1 primească sau să-1 respingă: în cazul acesta, însă, guvernămîntul n-ar mai îi arbitrar.

A renunţa la libertatea ta, înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile tale. Nu există nici un fel de despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă-ţi lipseşti voinţa de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate. în sfîrşit, este o convenţie zadarnică şi contradictorie să stipulezi de o parte o autoritate absolută şi de altă parte o ascultare fără margini. Nu este oare clar că nu ai nici un fel de obligaţie faţă de cel de la care ai dreptul să ceri totul? Şi nu este oare deaiuns această singură condiţie, fără echi-

27 Acelaşi argument ca şi la Montesquieu: Spiritul legilorXV, 2.

28 O asemenea concepţie despre îami'ie este foarte avansată penlru epoca lui Rousseau. Din ea se pot deduce consecinţe foarte importante cu privire la educaţie, căsătorie, etc.

92 /.- /. Rousseau

valent, fără schimb, ca să cauzeze nulitatea actului? Căci ce fel de drept ar putea avea sclavul meu împotriva mea, de vreme ce tot ce este al lui îmi aparţine, aşa că, dreptul lui fiind al meu, acest drept aî meu împotriva mea însumi rămîne un cuvînt fără sens?29

Grotius şi ceilalţi văd în război un alt izvor aî pretinsului drept la sclavaj30. Biruitorii avînd, după părerea lor, dreptul să-1 omoare pe învins, acesta îşi poate răscumpăra viaţa cu preţul libertăţii, convenţie cu atît mai legitimă cu cît este în avantajul amîndurora.

Dar e limpede că acest pretins drept de a ucide pe cei învinşi nu rezultă în nici un fel din starea de război. Prin simplul fapt că oamenii, trăind în primitiva lor independenţă, nu au raporturi destul de constante ca să se nască între ei nici starea de pace nici starea de război, ei nu îşi pot fi, în mod natural, duşmani31.

Războiul rezultă dintr-un raport între lucruri şi nu între oameni; iar cum starea de război nu se poate naşte din simple relaţii personale, ci numai

29 Vezi Discursul asupra inegalităţii, pag. 133—134. Esenţanaturii umane este, după Rousseau, voinţa liberă.

30 Partea a doua a capitolului: sclavajul, care nu poaterezulta dintr-o înstrăinare voluntară, poate oare rezulta dindreptul de război? (Vezi Grotius, op. cit, cartea a III-a, cap. 7).

31 Este un atac împotriva lui Hobbes, care descria stareade natură ca pe o stare de război permanent. Rousseau a dezvoltat această critică în mai multe pasaje (Vezi P.W. I.293—314). Pentru el există o deosebire de esenţă între război şisimplele certuri dintre indivizi. Natura nu este răspunzătoarede război şi de ororile sale. Cînd doi indivizi se ceartă, e vorbade d'ouă forţe oare îşi stau faţă în faţă, ceea ce nu dă naşterenici unuj fel de drept. Nu poate exista drept de război decîtîntre două state, acestea fiind persoane morale. Războiul nupoate justifica nici un fel de scădere a libertăţii indivizilor.

Contractul social 93

din relaţii reale32, războiul privat, sau de la om la om, nu poate să existe nici în starea de natură, în care nu aflăm proprietate statornică, nici în starea de societate, unde totul se ailă sub autoritatea legilor.Luptele între particulari, duelurile, ciocnirile sînt acte care nu duc la constituirea unor „stări"; cit despre războaiele private, autorizate prin întocmirile lui Ludovic IX, rege al Franţei, şi suspendate prin „pacea lui Dumnezeu", acestea sînt abuzuri ale •guvernământului feudal, cel mai absurd sistem din cîte au existat vreodată33, potrivnic oricăror principii ale dreptului natural şi ale oricărei bune politii34. Războiul nu este deci o relaţie de la om la om, ei o relaţie de la stat la stat, în care particularii nu sînt duşmani decît în mod accidental, nu ca oameni şi nici măcar ca cetăţeni*, ci ca soldaţi; nu în caii-

82 „Reale": c'are au legătură cu lucrurile (termen juridic). Rousseau şi-a d'at seama deci că dobîndirea bogăţiilor este pricina războaielor.

33 Rousseau, ca toţi filozofii din vremea sa, cheamă trecutul feudal în faţa tribunalului raţiunii.

34 „Politie": transcriere a ciuvîntului grecescjtaXaei*,organizare politică.

Şi în limba romînă a fost întrebuinţat cuvîntul „politie" <cu acest înţeles, în epoca influenţei greceşti fanariote (notattrad.).

* Romanii, care au înţeles mai bine dreptul de război şi l-au respectat mai mult decît oricare altă naţiune din lume, mergeau atît de departe cu scrupulele în această privinţă, încît nu îi era îngăduit unui cetăţean să servească voluntar în armată fără să se fi angajat expres împotriva duştnanului, şi nominal împotriva unui anumit duşman. O legiune în care Caton fiul se afla pentru prima oară sub arme fiind reformată, Caton tatăl îi scrie lui Popidius, comandantul acelei legiuni, că. dacă vrea ca fiul lui să continue a-şi face serviciul sub comanda sa, este necesar ca acesta să depună un nou jurămînt militar, dat fiind că, primul jurămînt fiind anulat, el nu mai poate lupta împotriva

94 /.- /. Rousseau

late de membri ai patriei, ci ca apărători ai ei. I în sîîrşit, un stat nu poate avea ca duşmani decît alte' state, iar nu oameni, dat fiind că între lucruri de natură diferită nici nu poate exista vreun fel de relaţie adevărată. '

Acest principiu este, de altminteri, conform ma-ximelor stabilite de cînd lumea, precum şi practicii constante a tuturor popoarelor civilizate. Declaraţiile de război sînt avertismente date nu atît altor puteri, cît supuşilor acestora. Străinul, fie că e rege, particular sau popor, de vreme ce fură, ucide sau prinde pe supuşi fără să declare război prinţului, nu este un duşman, ci un tîlhar. Chiar şi în plin război, un prinţ drept, deşi e adevărat că în ţara inamică pune stăpînire pe tot ce aparţine statului, respectă totuşi persoana şi bunurile particularilor35; respectă drepturi pe care se întemeiază propriile sale drepturi. Scopul războiului fiind distrugerea statului duşman, eşti în drept să ucizi pe apărătorii lui atîta vreme cit ţin armele în mîini. Dar de îndată ce depun armele şi se predau, ei încetează de a mai fi duşmani sau unelte ale duşmanului: redevin din nou simpli oameni, aşa că nu mai ai nici un drept asupra vieţii lor36. Uneori păţi ucide statul fără să ucizi măcar unul, dintre membrii săi; războiul nu dă nici un drept care nu ar fi necesar atingerii

duşmanului. Acelaşi Caton scria fiului său să aibă toată grija să'nu intre în luptă ţară să fi depus acest nou jurămînt. Ştiii că mi s-ar putea răspunde cu exemplul asediului Clusiumului şl cu alte fapte particulare; dar eu citez legi, uzanţe. Romanii sînt cei care s-au abătut cel mai puţin de la legile lor; de altfel ei sini singurii care au avut legi atît de frumoase. (Nota lui Rousseau; ediţia din 1782).

3î Ceea ce este contrar practicilor din războaiele feudale... şi a celorlalte' Dar Rousseau discută în drept, nu în fapt.

36 Vezi Montesquieu. Spiritul legilor, X. 3.

Contractul social 95

scopurilor sale. Aceste principii nu sînt cele ale lui Grotius; ele nu sînt sprijinite pe autoritatea poeţilor37; dar ele derivă din natura lucrurilor şi sînt întemeiate pe raţiune.

în ceea ce priveşte dreptul de cucerire, el nu are alt temei decît dreptul celui mai tare. Dacă războiul nu dă învingătorului dreptul de a măcelari popoarele învinse, acest drept, pe care nu-1 are, nu Late ii temelia dreptului de a le aservi. N-ai dreptul să ucizi pe duşman decît atunci cînd nu-1 poţi in-rob ■ dreptul de a-1 înrobi nu izvorăşte din dreptuSe..a-1 omorî; este deci vorba de un schimb nedreptprin care îl sileşti să-şi răscumpere cu ore ui libertăţii viata, asupra căreia n-ai nici un drept.

întemeind dreptul de viaţă si_ de moarte pedreptul de a înrobi, şi dreptul de a înrobi pe_dreptude viată si de moarte, nu e limpede oare ca astfelse ajunge într-un cerc vicios? -

Dar admitînd chiar acest groaznic^ drept de a ucide aiirm totuşi că un rob prins m război sau un popor' cucerit nu este obligat la nimic altceva aţa de stăpîn decît să i se supună, m măsura in care e sfiit s o îacă. Primind robia drept preţ al vieţii sale, el n-a primit din partea învingătorului nici o ia-voare ta loc să-1 omoare fără folos, acesta 1-a om -rit în mod util. Departe deci ca învingătorul _ sa ti cîstigat asupra lui o autoritate adăugata forţei, starea de război se menţine între ei ca şi mai înainte, Ts înseşi relaţiile dintre ei sînt rezultatul acestei stări de război. Folosirea dreptului de război nu-presupune existenta nici unui fel de tratat de pace. Au făcut o convenţie. Fie! Dar aceasta convenţie,

Hriăxn obişnuieşte să citeze mult din poeţii latini şf37

greci.

9fi /.- /. Rousseau

departe de a înlătura starea de război, presuoirnecontinuarea ei. l

Deci, oricum ai privi lucrurile, dreptul la sclavaj este nul, nu numai pentru că este nelegitim ci şi pentru că e absurd şi lipsit de înţeles aceste cu vmte, sclavie şi drept, sînt contradictorii- ele se ex clud reciproc. Fie că ar veni din partea unui om către alt om, ori din partea unui popor către alt popor, acest discurs va fi la fel de lipsit de sens-„Fac cu tine o convenţie cu totul în dauna ta si în folosul meu, pe care o voi respecta cît îmi va plăcea şi pe care tu o vei respecta cît îmi va plăcea"38.

Cap. V. TREBUIE SA NE ÎNTOARCEM MEREU LA O PRIMA CONVENŢIE

Chiar dacă am cădea de acord cu +ot ceea ce am combătut pînă acum, prin aceasta trubadurii des potismului tot nu s-ar afla într-o situaţie mai bună Va exista întotdeauna o mare deosebire între a supune o gloată şi a cîrmui o societate. Dacă nişte oameni răzleţiţi ar fi aserviţi rînd pe rînd de către unul singur, oricît de mare ar putea fi numărul lor' eu nu văd aci decîc un stăpîn si riiste sclavi iar* nicidecum un popor şi şeful lui. Este,' dacă vreţi, o

38 Elocinţa lui Rousseau nu exclude humorul Ii place săpuna în gura asupritorilor formule care fac să reiasă caracten.îabsurd şi odios al pretenţiilor lor. t-dracteruic*r>HMeTltTl • înt-eIege Pe d,epIin„caracteruI Progresist al acestui capitol, trebuie sa ne amintim ca în acea vreme coloniile fran»-fJîLr™ P, /e SClf^ negHJ SdavaJ'u! ""a dispărut acolo definitiv, cel puţin ca statut juridic, decît în 1848.

Rousseau are împotriva sa autoritatea lui Aristot (PoliUcal, 3). a lui Grotius, Pufendorf, Hobbes. Dar se pofte spriHnîpe Montesquieu (Spiritul legilor, XV. 2). sprijini

Contractul social 97

adunătură, dar nu o asociaţie; nu vei găsi acolo nici patrimoniu public, nici corp politic. Acest om, chiar de-ar îi înrobit jumătate din omenire, tot nu e altceva decît un particular; interesul său, deosebit de al celorlalţi, nu va fi decît tot un interes privat. Iar cînd acest om va pieri, în urma lui împărăţia va ră-mîne împrăştiată şi neînchegată, aşa cum un stejar se risipeşte şi cade ca un morman de cenuşă după ce focul 1-a mistuit.

Un popor, spune Grotius, poate să se dăruiască unui rege. După părerea lui Grotius, un popor este aşadar un popor înainte de a se dărui unui rege. Această dăruire este ea însăşi un act civil, care presupune o deliberare publică.

înainte deci de a examina actul prin care un popor îşi alege un rege, s-ar cuveni să examinăm actul prin care un popor este un popor; căci acest act, fiind în mod necesar anterior celuilalt, constituie adevărata temelie a societăţii39.

într-adevăr, dacă n-ar exista nici o convenţie anterioară, pe ce oare s-ar baza obligaţia^ minorităţii de a se supune votului majorităţii, afară doar dacă alegerea n-ar fi fost unanimă? Şi de unde rezultă că o sută de oameni care vor un stăpîn au dreptul să voteze şi pentru alţi zece care nu-1 vor? Legea

39 Pufendorf deosebise, în formarea societăţii, două pacte (Vezi Introducerea pag. 14), punct de vedere preluat de Locke şi devenit tradiţional în veacul XVIII. Rousseau respinge al doilea pact. Actul prin care un popor îşi alege un rege nu are! nimic comun cu un pact.

Dar Rousseau îl atacă aici nu numai pe Grotius, care doar schiţase o teorie a contractului soc'ial. ci în special pe Hobbes^ (Introducere pag. 15-) Bossuet, care a fost influenţat det Hobbes, este poate şi el vizat (Al cincilea avertisment cu privire la'scrisorile ministrului Jurieu).1 _ Contractul social.

98 /.- /. Rousseau

nluralitătii sufragiilor este ea însăşi stabilită prin convenţie şi presupune, cel puţin o dată, unanimi-tatea.

Cap. VI. DESPRE PACTUL SOCIAL

Presupun40 că oamenii au ajuns în stadiul cînd obstacolele care împiedică rămînerea lor în starea de natură trag mai mult în cumpănă, prin rezistenţa lor decît tortele pe care iiecare individ le poate întrebuinţa pentru a se menţine în această stare Atunci starea'primitivă nu mai poate, dăinui*, şi genul uman ar pieri dacă nu şi-ar schimba telul de a ti.

Or cum oamenii nu pot să creeze iorţe noi, ci numai 'să le unească şi să le dirijeze pe cele exis-tente ei n-au alt mijloc de autoconservare decit sa formeze, prin agregare, o sumă de Iorţe în stare *â învingă orice rezistenţă şi să le pună m miştare în vederea unui singur scop, iăcîndu-le să acţioneze într-un deplin acord.

Această sumă de iorţe nu se poate naşte decit din unirea mai multor oameni; dar forţa şi libertatea fiecărui om fiind cele dintîi instrumente ale propriei lui conservări, cum le va putea oare angaja fara

"Vj^supun": acest termen subliniază caracterul ipotetic,• * •' ,1 contractului Se va observa în pasajele care ur-

neistonc, al "™a<™, ^ej *t ditl mecanică: sumă de ore,

TtvStA^^^acestui capito1, Introducerea>PaS' ^RoÎsseau nu precizează aici care sînt acele piedici ce

Kousseau nu piec rămînerea în starea de natura.sfîrşesc prin a face cu nepuţiniţa ram ^ ^

&•* nmXv sffeMW«Toriginii graiurilor. Sporirea SulilSlsJe^rltâtăTfi una" din cauzele acestei schimbări.

- =1 dăuneze si iară să.neglijeze grija pe care şi-o ff QTluf însuşi? Această diiicuitate raportata la SSTmtu'ole ii enunţată in termenii urma-tori: * -„• n fnrmă de asociaţie care să apere şi"\ ^ !,S forţa comună persoana şi bu-să protejeze cu toata îorg j {iecare din_

-ÎS?1 tS"SS8pŞ£ iU— a câ-"e soluţie este «>***«■£, atn de mult de-Clauzele acesta contrat sim a mic5

terminate prin natura aduta.™* ,._._ efed;

modificare le-ar tace sa devma >a emm.astfel că, feş fep°ate » adm)se şl recu.tate formal, sint pes<eJ°, ,, d ni,, «na în momen-^V^M oc 7 W vtolat, iiecare reintră m

»ep«^'£S SSS51SÎS£; c^frSatTa cea natura,,

tractului social, ^«f^^p "orba însă de înstrăinarea liber-îintă rnulti aW ^m*%£ £ & o libertate conveniţii naturale pentru a obţine in dat îhnd ca llb^-Snală. Fiecare mdiv d ci iga^din ^ ^^ ^ tatea tniaturala nu e| e Bţională este protejata prm dauze ^re n aU

43 E destul de greu de fflţeies cu , pre

,ost niciodată fo^^P^X^S pretutindeni oamenii2£^>^î£fiffi££S$'JS£S* antract al filozoful s-o pună în lumin_.

anarhiei.7'

100 /.- /. Rousseau

Bineînţeles, aceste clauze se reduc toate la una singură. înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunităţi45; căci, în primul rînd, fiecare dăruindu-se în în" tregime, condiţia este aceeaşi pentru toţi; şi condiţia îiind egală pentru toţi, nimeni nu are interes s-o facă să devină oneroasă pentru ceilalţi46.

în afară de aceasta, înstrăinarea îăcîndu-se îărâ rezerve, unirea este cît se poate de perfectă, şi nici un asociat nu mai poate avea nimic de reclamat; căci dacă ar rămîne unele drepturi în mîinile particularilor, dat îiind că n-ar exista nici un superior comun care să poată hotărî între ei şi public, atunci" fiecare. îiind oarecum propriul său judecător, ar putea pretinde să fie şi judecătorul celorlalţi47; starea de natură s-ar menţine, iar asociaţia ar ajunge în mod inevitabil tiranică sau zadarnică.

46 Iată o afirmaţie care depăşeşte cadrul gîndirii burgheze, căci individul îşi sacrifică toate drepturile, adică în speţă, toate bunurile, în folosul comunităţii, Locke, teoreticianul liberalismului burghez, socotea că dreptul natural persistă şi în societate: oamenii nu transferă în mîinile suveranului decît' dreptul de a pedepsi (Halbwac'hs). E vorba de a salva proprietatea privată. La Hobbes există o înstrăinare totală, dar nu din partea tuturor, căci principele nu cedează nici un drept..

46 Sfîrşitul acestei fraze e greu de înţeles. Dacă nu sedeposedează toţi, în mod egal, de drepturile lor naturale, unii aravea interesul să facă să apese asupra întregii societăţi obligaţiide care ei ar fi' scutiţi (Vezi cap. următor şi II, 4). Se vedecum răzbate aici grija constantă a lui Rousseau de a-i împiedica pe cei bogaţi să violeze pactul social în folosul lor.

47 După Hobbes, în starea de natură există un drept altuturora asupra tuturor lucrurilor. In acest punct, Rousseaue de aceeaşi părere. Se poate vedea aici transpunerea pe planmetafizic a acumulării capitalului şi a goanei după profit.primejdia este următoarea: bogaţii, păstrîndu-şi folosirea liberăa bogăţiilor lor, nu vor întîrzia să pretindă să c'onfişte putereapolitică în folosul lor.

Contractul social 101

In sîîrşit, iiecare dăruindu-se tuturor, nu se dărueşte nimănui; şi cum nu există nici un asociat asupra căruia să nu cîştigi acelaşi drept pe care i l-ai cedat, iiecare cîştigă echivalentul a tot ce a pierdut şi, în plus, mai multă îorţă pentru a păstra ceea ce are.

Deci, dacă îndepărtăm din pactul social ceea ce nu este de esenţa lui, vom vedea că el se poate reduce la termenii următori:

„Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului"is.

în acelaşi moment, în locul persoanei particulare a fiecărui contractant, actul acesta de asociere dă naştere unui corp moral şi colectiv, alcătuit din tot atîţia membri este voturi sînt în adunare, corp care capătă, prin însuşi acest act, o unitate, un eu colectiv, o viaţă ş-i o voinţă a sa49. Această persoană publică, formată astîel prin unirea tuturor celorlalte persoane, purta odinioară numele de cetate*, iar as-

48 Aceasta este formula fundamentală. Cu privire la voinţagenerală, vezi Introducerea.

Pasajul trebuie să fie înţeles în felul următor: fiecare, ca individ, cedează comunităţii toate drepturile sale. Dar, în acelaşi timp, fiecare devine membru al comunităţii; ca parte a comunităţii primeşte în dar drepturile tuturor celorlalţi membri, legaţi în mod indivizibil de întreg. Astîel, în aceeaşi formulă fiecare individ este privit sub două aspecte deosebite: ca par-' ticular şi apoi ca parte a suveranului.

49 Corpul social este deci o adevărată persoană, avîndu-şieul şi voinţa sa. Aceasta aminteşte noţiunea reprezentării colective, atît de apreciată de sociologii din şcoala lui Durkheim.Există totuşi o diferenţă esenţială: în acest eu ciomuin, fiecareindivid se regăseşte pe sine; colectivitatea, pentru Rousseau, nueste o fiinţă situată în afara indivizilor.

* Adevăratul înţeles al acestui cuvînt a dispărut aproape cu desăvîrşire la moderni. Cei mai mulţi confundă oraşul cu

102 /.- /. Rousseau

tizi poartă numele de republică sau corp politic, fund numit de către membrii săi stat, atunci cînd e pasiv, suveran cînd e activ şi putere cînd e comparat cu alte iormatiuni asemănătoare. In ceea ce u priveşte Pe asociaţi, ei iau în mod colectiv numele de popor sf în particular se numesc cetăţeni, întrucît participa /autoritatea suverană, si supuşi, intrucî se supun gilor statului. Dar aceşti termeni se confunda ade-B fiind

folosiţi unu! în locul altuia e de a uns putem distinge atunci cînd sînt întrebuinţaţi cu

cetatea şi burghezul cu ^f^fJa[eŢcafe formează cetatea,casele alcătuiesc oraşul, cetăţenii sint acei ca £ L N_amAceeaşi eroare i-a costat scump <>*«™aJ£ ^eJai& supuşilorcitit nicăieri ca titlul de ^SJuSe macedonenilor, şi niciunui principe; nici chiar ^antichitate,^ ^^in zilele noastre englezilor d eţstnt mai ap f ^^ ^ decît toţi ceilalţi. Francezii ^'".^"L sens ceea ce se cetăţeni, din pricină că nu-i ine leg ^faM^. poate constata şi din dicţionarele lor■flel'^'£ # exprimăPar cădea in crima *J*^«ejJ™'a%^%*bea^ des-o virtute, iar nu un drept. Cînd Bodtn a vrm_.pre cetăţenii şi burghezii ™^%%M nTcăZ in aceastăpe unii drept alţii. Domnul dMeMnacazu ^greşeală şi, în articolul sau «Geawaa ţacui ărătn

Intre cele patru categorii de oamenijcfmrana measi pe simplii străini) care exista «^"„^f; u

fg d ă

numai două alcătuiesc republica■ ^ «« °f °'J™■ ^cîte ştiu, n-a înţeles sensul adevared al cumntului cetatea \lui Rousseau.) finiţii

» Este important să reţinem bine toate aţt ^ niţ» pentru ,a înţelege limpede cele ^%^Zlu idf^tSsuve notăm sensul particular pe care *™f^Jz\ 7f£ oană, ci ran şi stat. Cuvîntul suveran nu dfs«™^ ? ^ sens âre ansamblul corpului poli tic, ca putere^leg u toa^ Acest se ^e o origine geneveza. Vezi la pag. M eŞP1^1',, , instituţiilor ranuli. Statul nu este, ca pentru noi ^^^ffil" politice care apasă asupra poporului, ci este puy tatea lui, care se supune legilor.

sea,să-i ,toată precizia50

Contractul social 103

Cap. VII. DESPRE SUVEjRAtf

Vedem din această îormulă51 că actul de aso" ciere■ cuprinde un angajament reciproc al publici11-1" cu particularii şi că fiecare individ, contractînd, ca să zicem aşa, cu el însuşi, se aîiă angajat î&tr-o dublă relaţie: anume, ca membru al suveranului iata de particulari şi ca membru al statului faţă de su" veran. Nu se poate însă aplica aici maxima din dreP" tul civil potrivit căreia nimeni nu poate fi oblig_a* prin angajamente luate faţă de sine însuşi52; cacl este o mare deosebire între a te obliga faţă de tine însuţi şi a te obliga faţă de un întreg din care *acl parte.

E necesar să observăm şi că hotărîrea p#ica' care poate să oblige pe toţi supuşii faţă de suveran, din pricina celor două raporturi deosebite sub care poate îi privit fiecare dintre ei, nu poate, prin ratiu" ne contrară, să oblige pe suveran faţă de el însuşi. în consecinţă, este împotriva naturii corpului politic ca suveranul să-şi impună o lege pe care sa n-o poată călca53. Neputîndu-se considera decît gtib un singur şi acelaşi raport, el s-ar afla atunci în situaţia unui particular care ar contracta cu el înstfŞi» de unde se vede că nu există şi nici nu poate exista nici un fel de lege fundamentală obligatorie pentru întregul corp al poporului, nici măcar contractul so-

51 Formula Contractului social.52 Orice angajament luat faţă de sine însuşi are iP carac"

ter moral, iar nu un caracter juridic. ■ _53 Puterea suveranului apare aici ca fiind fărâ l'rmte.

în realitate, această putere este mărginită (Vezi II. 4)-

Ihd.

104 /.- /. Rousseau

ciai54. Ceea ce nu înseamnă că acest corp n-ar putea foarte bine să se angajeze faţă de altcineva, în tot ceea ce nu derogă de la acest contract; căci fată de străinătate el revine o simplă fiinţă, un individ55.

Dar corpul politic, sau suveranul, a cărui existenţă izvorăşte numai din caracterul sacru56 al contractului, nu poate niciodată să se oblige, nici chiar faţă de altul, la nimic care ar deroga de la acest act primar, cum ar fi să înstrăineze o parte din el însuşi57 sau să se supună unui alt suveran. Violînci actul în virtutea căruia există, ar însemna să se nimicească; iar ceea ce nu este nimic nu produce nimic.

54 Puterile suveranului pot merge pînă la dreptul de ase autodizolva. Dar atunci oamenii s-ar întoarc'e la starea denatură (Vezi Discurs asupra inegalităţii, pag. 133—136). Rousseau afirma încă de atunci că contractul social nu este irevocabil. Dar el admitea atunci teoria legilor fundamentale, prin»care anumiţi teoreticieni ai dreptului maturai căutau să limitezemonarhia absolută. Această teorie ducea la o divizare a suveranităţii. Rousseau. Care ulterior 1-a studiat mai îndeaproapepe Hobbes, respinge această teorie, pe care în cel de al doileadiscurs al său o acceptase, oe-i drept, numai ou titlu provizoriu.

55 Pentru Rousseau. în condiţiile stării civile, starea denatură continuă să dăinuie între naţiuni, fiecare dintre acesteafiind un individ oe acţionează numai după pofta sa. Ceea c'eiexplică războaiele.

66 Pentru ce acest termen religios? Pentru că orice atingere adusă contractului îl aruncă pe om îndărăt în starea dej natură. Numai contractul social îngăduie omului să se dezvolte cu toate virtualităţile naturii sale: raţiunea, virtutea, voinţaliberă. . „ ,

57 Integritatea teritoriului naţional este sfinta. în proiectul său d'e constituţie, Saint-Just avea să scrie la (24 aprilie 1793): „Teritoriul se află sub garanţia şi protecţia suveranului; ca Şi el, este indivizibil". In 1796. cu prilejul tratativelor de pace Care au eşuat, Franţa refuză să cedeze Belgia, servindu-se de ac'est argument (Vaughan). Rousseau condamnă aci cedările de provincii ,de la un stat la altul după bunul plac al familiilor domnitoare.

* „Mfpi unită într-unDe indată ce. -gf/*;, poate»fflgur corp, mc. un ™'™ru d să se simtă atacat;: „iensat iară ca .ntag corpt , egs, cu atît ma. mult, fu poate atmsi şstH, da-

SraSaSe să se ajute ^^ acest du*fflem trebuie sa caute sa u de aicl58.Sport, toate avantaje e care r din u.

f P Or, suveranul, neiund^u*id nu poate avea,arii care îl compun, nu are tora; în con-vreun interes V^^^te nevoie de nici unStă puterea suverana nu a cu neputInţa

afchezas iaţâ făs^fluneZe tuturor membrilor

SS n^ca lf«J^£ ^trebuie sa ne--SJ că există, este întotdeauna iaţă de suve-M CNu aceeaşi estej si tua * ^^ratr tată de el, cu tot intere5

gasl ml].

ia^Să^f-oatecacetăteau;^,,1__________t al datoriei şi al interesului, avânta-

afirmaţie justmca ,!n1npde cu ajutorul capiţo-

sraeCaţ%^srsâ^->««--modificare le-ar tace

106-^~I^ousseau

*au particular maiT^. ~ —~~~--------_______

ce datoreaB nn a.poate sa-I fa0p -abs°l"tă P na-** grSă

reţine cV^ ^"H ^ f°are celorJait cit , pIerdere n-arfr !A° c°n^i-Plata ef«; Si «Z™ h Per^u el dl tUt de dă«nă-°?ns«tuie'satul f^ perso^aV0UfP°Vărăto^ ,Ca «u este vorLde

Pt l.*** *>£a c? î^ ?are o

Ricine ar reLPa°fi da f°rtâ ceSL anSal*ment, '

^nstrîns de cornu?-1 SUpună S ÎSn a"^ că

-------—___ Fluenţe personale5*,

, 4 Pentru că »„♦■ „ ,Jn£erea asupra tu-i^Vir^s^ '« ■* acela, tfmo oM.

3Za Ia 'Etatea altX e a SUporta ^K^gg

Contractul social 107

condiţie ce constituie mecanismul maşinii politice şl singura condiţie ce face legitime angajamentele civile, care, altfel, ar fi absurde, tiranice şi obiect de abuzuri dintre cele mai mari.

Cap. VIII. DESPRE STAREA CIVILA®

Trecerea de la starea de natură la starea civila provoacă în om o schimbare remarcabilă, înlocuind în purtarea sa instinctul prin justiţie şi dînd tuturor acţiunilor sale moralitatea care le lipsea înainte. Numai atunci, glasul datoriei înlocuind impulsul fizic şi dreptul luînd locul poftei, omul, care pînă atunci nu luase aminte decît la el însuşi, se vede silit să acţioneze pe baza altor principii şi să-şi consulte raţiunea înainte de a da curs înclinărilor sale. Deşi în această stare el se lipseşte de o serie de avantaje pe care ie avea de la natură, cîştigă altele mai mari, însuşirile sale sînt puse în acţiune şi se dezvoltă, ideile sale devin mai cuprinzătoare, sentimentele i se înnobilează, sufletul său în întregime se înalţă atît de mult încît, dacă abuzurile acestei noi stări nu l-ar face adesea să decadă mai jos de starea pe care a părăsit-o, ar trebui să binecuvînteze neîncetat momentul fericit în care s-a smuls pentru totdeauna din starea de natură, transformîndu-se dintr-un animal stupid şi mărginit într-o fiinţă inteligentă, într-un om66.

Să reducem tot acest bilanţ la cîţiva termeni uşor de comparat: ceea ce pierde omul prin contrac-

65 Adică despre starea oamenilor în societate.66 Se vede cît de simplistă este teza curentă, dezvoltata

mai cu seamă de Lanson, potrivit căreia Rousseau opune ostare de natură în care toate erau perfecte unei stări de societate îr» c'are totul este rău. De fapt trebuie deosebite două

-^-^ljWş££a«fu/ -----——^^şeau

fa. dfctwgCnW8 generată £ ' Care es^ 1/5? J* Sa" dreptut nr?Un,ea' Ca^ nu eT?nea' *«*«i JiL> Poate fi inlimulni ocupant ,f GC,f efectui for

avantajele sta?? ' mai s^ s J \ P°Zltlv-UT1 iace ^ st ^ar^ă^u

ga h

iwofic al cuvi?SU?ra ^estuTp^!,Ca.affl sfârurt ,VJn^Uj ftfcrfato ' Punct ji sensul fi]—________ Wtra în subiectulsocietăţi; soc/efa*0

care onwl a w -tea reaiă n„

0n^ ^ Poate r V/f tentată parDbnf

adeSea 3 dU'd^f

SOda' aduce^ /* AS"55cfaţjl ,de «»e tuf /ea,ă «morală. «"""Iui a% .g fei de ,ibe». In S0CJe..iDertatea civilă Cft {■ ,Ttract^ S1 libertatea

Contractul social 109

Cap. IX. DESPRE DOMENIUL REAL®

Fiecare membru al comunităţii se dăruieşte acesteia în momentul cînd ea se formează, aşa cum se află atunci, cu toate forţele lui, din care fac parte şi bunurile pe care le posedă. Aceasta nu înseamnă că prin acest act, trecînd în altă mînă, posesiunea lui îşi schimbă natura şi devine proprietate pe seama suveranului70. Cum însă forţele cetăţii sînt incomparabil rnai mari decît cele ale unui particular, posesiunea publică este şi ea, de fapt, mai puternică si mai irevocabilă, fără a fi mai legitimă, cel puţin pentru străini71; căci pentru membrii sM statul este siăpînul tuturor bunurilor lor prin contractul social, care constituie baza tuturor drepturilor în stat, pe cînd faţă de celelalte puteri el este stăpîn numai prin dreptul de prim ocupant, pe care îl deţine de la particulari.

Dreptul primului ocupant, deşi mai real decît dreptul celui mai tare, nu devine drept adevărat decît după instituirea proprietăţii. In mod natural, orice om are drept la tot ceea ce îi este necesar; dar actul pozitiv care îl face proprietar al unui anumit bun îl exclude de la toate celelalte72. O dată determinată

69 „Domeniu" = proprietate; „real" = care se referă labunuri. Termeni juridici.

70 Totuşi contractul social va crea dreptul de proprietate.Posesiunea, în mîinile suveranului, este virtual proprietate.(Halbwachs).

71 în ochii străinilor, posesiunea de fapt nu este legitimădat fiind'c'ă de la un stat la altul sîntem tot în stare denatură.

72 Dreptul natural dă tuturor persoanelor un drept asupratuturor bunurilor. Dreptul civil, instituind proprietatea, printr-Un act liber limitează drepturile fiecăruia numai la ceea ce îi)este necesar Şi la ce este produsul muncii lui. Se poate vedea'în acest capitol, care constituie schiţa unei teorii asupra proprietăţii:

110 /.- /. Rousseau

partea sa, el trebuie să se limiteze la aceasta, ne mai avînd nici un alt drept asupra comunităţii. Iată de ce dreptul de prim ocupant, atît de slab in starea de natură, este respectat de orice om în societate. în acest drept se respectă nu atît ceea ce este al altuia, cît ceea ce nu este al tău.

In general, pentru a autoriza pe un teren oarecare dreptul de prim ocupant, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: în primul rînd ca acest teren să nu fie locuit încă de nimeni; în al doilea rînd, să nu ocupi din el decîi atîta cît ai nevoie pentru a trăi; în al treilea rînd, să-1 iei în posesiune nu

a) că Rousseau ţine da fiecare om să fie proprietar;ib) că proprietatea nu este un drept maturai. înainte de-,

contractul social nu există deoît posesiuni de fapt. Rousseau şi-a precizat doctrina ulterior Discursului asupra inegalităţii, îi? care nu apare această deosebire între posesiune şi proprietate;

c) că fiecare cetăţean remite bunurile sale suveranului. Este teoria filozofică oe va justifica eforturile (nereuşite) ale robespierriştilor de a redistribui proprietatea;

d) că trebuie limitată proprietatea pentru a mic'şora inevi-tabila inegalitate ale cărei teribile consecinţe au fost descrise în Discursul asupra inegalităţii.

In definitiv, Rousseau ou este socialist. Dar gândirea lu'f este deosebit de îndrăzneaţă pentru vremea sa. Un text extras din al său Proiect pentru Corsica (P.W. II, 337) lămureşte bine gîndirea sa în această privinţă:

„Departe de a voi ca statul să fie sărac, aş vrea, dim-potrivă, c'a el să aibă totul şi ca fiecare să-şi aibă partea sa din bunurile comune numai proporţional cu serviciile sale... E deajuns să fac înţeleasă aci .gîndirea mea, care nu este de> a distruge în mod absolut proprietatea particulară, căci acest lucru este cu neputinţă, ci de a o înc'hide în limitele cele mai! strîmfe, a-i da o măsură, o regulă, o frînă, care s-o stăpînească, s-o dirijeze, s-o subjuge şi s-o ţină întotdeauna subordonata1

binelui public. Vreau, într-un cuvînt, ca proprietatea statului să fie cît mai mare, cît mai puternică, iar cea a cetăţenilor cît mai mic'ă şi cît mai slabă cu putinţă."

Contractul social 111

printr-o deşartă ceremonie, ci muncindu-1 şi cultt-vîndu-1, acesta îiind singurul semn al proprietăţiicare, în lipsa titlurilor juridice, trebuie să fie respectat şi de alţii.

într-adevăr, a acorda nevoii şi muncii dreptul primului ocupant nu înseamnă oare a-1 extinde pînă la limita pe care o poate avea? E cu putinţă să nu se pună limite acestui drept? Să iie oare de ajuns să pui piciorul pe un teren al tuturora pentru ca de îndată să te şi pretinz." a-i ti stăpîn? Să fie oare de ajuns să ai puterea de a-i îndepărta un moment pe ceilalţi oameni, ca să le răpeşti astfel dreptul de a se mai întoarce vreodată? Cum poate un om sau un pcpor să pună stăpînire pe un teritoriu imens, răpin-du-1 întregii speţe umane, altfel decît printr-o uzurpare demnă de pedeapsă, de vreme ce în acest chip se răpeşte celorlalţi oameni posibilitatea de a locui şi de a se hrăni pe care natura le-a dat-o tuturora? Cînd Nunez Balboa73, aflîndu-se pe ţărm, lua în posesiune în numele coroanei castiliene marea de sud şi toată America meridională, era oare de ajuns atîta pentru ca să-i deposedeze pe toţi locuitorii şi să-i excludă pe toţi principii din lume? Astfel, ceremoniile de acest gen s-ar fi înmulţit în zadar, căci regele catolic n-ar fi avut decît să pună stăpînire, din cabinetul său, pe întreg universul, rămînînd ca ulterior să excepteze din împărăţia sa tot ceea ce fusese mai dinainte în posesia altor principi74.

Se poate înţelege cum terenurile particularilor, reunite şi alăturate unele altora, devin teritoriu pu-

73 Nunez Balboa sau Balbao, cuceritor spaniol de la începutul veacului XVI.

74 Protest împotriva formării marilor averi, precum şi aimperiilor coloniale.

112- - -J-^Jţ£uşseau^

Mic, şi cum dreptul cU]a supuşi la terenul « suver citate, Miny^A« « depofrivâ Şir,031"6 *«*«* î Sj * de pe posesori întrV, ^f ?1 Personai, iant fP '~ajun£e

«^ mult Jf « macedone^or, vlrel7P l Perşilor *

ss fel s^"^1 aSf

- ireiy! An

^:

. DeieUV* cTaSă ? f l0C[^ CU 3tîf

™nd bunurile naS ,nstrăl'nare e fant,,, „-că nu-, depoLdeaJr^ T' co™tatea n ,Ca' pn"£■»" drept aderat si SSS"^6 «^t

membrii statului si aDli fnnd ««Pectefedî t : "«Potriva străini,or,aStn" ^ for^'e a esf ia

SSM? drep

'uri,

« * .r/u ixă

fa™ *»-TOnuri aht suveranul rit .7 " as"Pra acelora»'

von, vedea mai $£$ Ş' ProP"*ruî, „„pa?°cr^

P* a runrtSTf f3 «T-* - "-apa

Contractul social 113

lumea, să-1 folosească in comun77 sau să-1 împartă intre ei, fie în părţi egale, fie în proporţii stabilite de suveran. Indiferent în ce fel s-ar fi făcut această achiziţie, dreptul pe care îl are fiecare particular asupra propriului său fond de teren este întotdeauna subordonat dreptului comunităţii asupra tuturor; altfel n-ar exista nici trăinicie în legătura socială, nici forţă reală în exercitarea suveranităţii.

Voi încheia capitolul şi cartea de faţă printr-o observaţie care trebuie să servească drept bază întregului sistem social: pactul fundamental, în loc să distrugă egalitatea naturală, dimpotrivă, înlocuieşte printr-o egalitate morală şi legitimă toată inegalitatea fizică dintre oameni pe care a putut-o lăsa natura; astfel, putînd fi inegali ca forţă sau ca geniu, devin toţi egali prin convenţie şi prin drept*78.

77 Proprietatea colectivă nu este deci exclusă.78 La începutul Discursului asupra inegalităţii, Rousseau

arătase că inegalitatea fizică^d'intre oameni în starea de naturăera de mică importantă. Dar ulterior s-a ivit inegalitatea socială,şi contractul n-a adus nici o ameliorare, căci oei ibogafi au întors legea în favoarea lor. Chestiunea constă în a obţine caadevăratul contract să fie respectat în aşa fel încît să se împiedice renaşterea inegalităţii.

Nota lui Rousseau, foarte interesantă, ne readuce de la ideal la real. Legile sint întotdeauna spre folosul celor cam au. Marxismul va îmbogăţi şi va preciza această idee justă: legile sînt în serviciul clasei dominante. Utopia reapare însă de îndată: a reduce inegalitatea bunurilor, (pentru ca legea să fie pusă în serviciul tuturor.

* Sub guvernămintele rele, această egalitate nu e decit aparentă şi iluzorie; ea nu serveşte decit pentru a-l menţine pe sărac în mizerie şi pe bogat în posesia bunurilor uzurpate. De fapt, legile sînt întotdeauna spre folosul celor care au şi dăunătoare pentru cei care nu au nimic: de unde decurge că starea de societate nu este de folos oamenilor decit în măsura în care du toţi cîte ceva şi nimeni nu are nimic de prisos. (Nota lui Rousseau) .8 — Contractul social.

A A II1

Cap. I. SUVERANITATEA ESTE INALIENABILA

nrincSlor1^' * *1 "* ^'^ Consec'^ avnZT P< Care le"am siahiW este că singură

po rlait

gr

era "

P°

ate Să

îndru

-ze

for

te^ SffiW Cafc?H W- fnStitUirii «"' Care eSfe Wn«* o E: CaC1

daca °P°zitia intereselor particulare L facut necesar stabilirea societăţilor, numai 0I! du acestor anterese a făcut-o posibilă. Legătura Z-cala o formează ceea ce este comun în aceste di fente mterese; dacă n-ar exista vreun punct oarecare

n. rput 1°: %££"£***se

acr

e-nici

°socS

"ml, \ u 0r' numai Pe baza acestui interescomun trebuie să fie guvernată societate, '"fa«.a ■ ""• dGC1 Că ^^anitatea, nefiind decît exerci-ţ^woinţei generale, mi poate niciodată s? fie

'* fuverfnif3//6 e.aIcătu«ă din două părţi: voinţa suveranulu, * SI°e' lim"eIe Sa,e' kgea Mre eXPrimă

tin^ir^^eSitrcSr wina poiitică-rfin 1793 (a'tCTrr ScCoUnU1eCiarHi-a

+-dreptun!OT din «""«tuţia

Contractul social 115

înstrăinată, şi că suveranul, care nu este decît o iiinţă colectivă, nu poate ii reprezentat decît prin el însuşi: puterea se poate transmite, voinţa însă nu3.

într-adevăr, dacă nu este imposibil ca o voinţă particulară să se acorde cu voinţa generală asupra unui punct oarecare, e cu neputinţă ca acest acord să fie cît de cît durabil şi constant; căci voinţa particulară, prin natura ei, are o tendinţă spre preferinţe, în timp ce voinţa generală tinde spre egali-• tate4. Şi este încă şi mai imposibil să existe o garanţie a acestui acord, chiar dacă un astfel de acord ar trebui totuşi să existe întotdeauna; el n-ar fi o chestiune de iscusinţă, ci de întîmplare. Suveranul poate să spună: „Vreau în momentul de faţă ceea ce vrea cutare om, sau în tot cazul ceea ce spune că vrea"; dar el nu poate să spună: „Ce-o să vrea omul acesta mîine, o să vreau şi eu", fiindcă este absurd ca voinţa să-şi făurească singură lanţuri pentru viitor şi pentru că nu stă în puterea nici unei voinţe să consimtă la nimic care ar fi contrar binelui fiinţei ce voieşte. Aşadar, dacă poporul făgăduieşte doar să asculte, el se dizolvă prin însuşi acest act, îşi pierde calitatea sa de popor5; în momentul în care există un stăpîn, nu mai există suveran, astfel încît corpul politic este distrus.

Aceasta nu înseamnă că ordinele şefilor nu pot să treacă drept voinţe generale, atîta vreme cît su-

3 Se întrevede aici critica sistemelor reprezentative, reluată în Cartea III, cap. 5. 4 Vezi II, 3.

5 Pentru Rousseau, poporul francez din vremea sa nu este demn, aşadar, să poarte acest nume de „popor", dat fiind c'ă se lasă comandat de către un stăpîn.s*

116

iranul, liber de a u-----------------------------------------------fflenea cazuri, tăcenJ S6 °pune- nti 0 far* r consirnţărnîntul n^n f"erală Permite s?c In ase' Pe îndelete*. ' P°P°^w. Vomlămuri \$Q Pfezu^

aceasta mai<*». //■ SUVERANIT

u Aceleaşi mcini ^ INDI^IBILA

C0[Puiui întreg" af^ f^tu £% ** este * Ju,z- In priLI „poporuH sau numai adlca a un act de 2? Cfz' această voS» A , Unei Părt«

de magistratură, adL° pv°lnt* Particulara5 au , * al

» Nu *"™ul următor

par scopuriie lor sîVf !? Ca SUveFa,nitatP!, n ." Hobbes, care «^ putere n m fnkT^ Hobbes vîea sa? * fl" ™Pă Săwmmmmzea^a pe Montesquieu' d n nu e de Părere că P

dmifaîia "«■

* Vezi Cartea IH s Vezi capitolul urfflăte , Nu e vorba n„„,„.- ,

Contractul social 117

şi în puterea executivă; în drepturi fiscale, de justiţie şi de război; în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinii; uneori ei confundă toate aceste părţi şi alteori le separă. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică, alcătuită din bucăţi adunate la un loc; este ca şi cum ai forma un om din mai multe tiupuri, luînd de la unul ochii, de la altul braţele, de la altul picioarele etc. Se spune că scamatorii din Japonia, în faţa spectatorilor taie în bucăţi un copil, apoi aruncîndu-i în sus toate mădularele, unul cîte unul, fac să cadă pe pămînt copilul viu şi nevătămat. Cam aşa sînt şi scamatoriile politicienilor noştri: după ce au tăiat în bucăţi corpul social, printr-un miracol de bîlci, adună la un loc toate bucăţile, nu se ştie cum1.

Ei cad în această greşeală din pricină că nu au noţiuni exacte despre autoritatea suverană şi pentru că iau drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decit emanaţii ale ei. Aşa, de pildă, s-a considerat actul de declarare a războiului şi acela de încheiere a păcii drept acte de suveranitate; acest lucru nu este just, dat fiind că fiecare dintre aceste acte nu constituie o lege, ci doar aplicarea unei legi, un act particular care determină modul de aplicare a legii, cum se va vedea limpede cînd vom preciza ideea legată de cuvîntul lege9.

ostili împărţirii suveranităţii, d'ar nu cred că ea ar fi indivizibilă prin obiectul ei. Pentru Rousseau suveranitatea, care este aplicaţia voinţei generale Ia stat, este te't atît de indivizibilă ca şi însăşi voinţa. Se poate ca tonul agresiv al lui Rousseau să fie îndreptat aici mai mult împotriva jurisconsulţilor decît împotriva lui Montesquieu. Pare totuşi excesiv să se tragă din aceasta concluzia că critica lui nu se îndreaptă şi împofiriva luî Montesquieu, care era notoriu ca teoretician al divizării suveranităţii.

9 Vezi cap. VI.

118 /. - /. Rousseau

Urmărind, de asemenea, celelalte împărţiri, am găsi că ne înşelăm ori de cîte ori ne simţim îndemnaţi să credem că suveranitatea este împărţită, că drepturile pe care le luăm drept părţi ale acestei suveranităţi ii sînt toate subordonate şi că ele presupun întotdeauna voinţe supreme, pe care aceste drepturi nu fac decît să ie îndeplinească.

Nu avem cuvinte pentru a spune cîfă obscuritate a aruncat această lipsă de exactitate asupra concluziilor autorilor în materie de drept politic, cînd au voit să judece drepturile respective ale regilor şi ale popoarelor pe temeiul principiilor pe care le stabiliseră. Poate oricine să vadă, în capitolele III şi IV din cartea întîia a lui Grotius10, felul în care acest savant, precum şi traducătorul său Barbeyrac", se încurcă şi se împotmolesc în propriile lor sofisme, de frică să nu spună prea mult sau prea puţin din punctul lor de vedere şi să nu prejudicieze interesele pe care voiau să le împace. Grotius, refugiat. m Franţa, nemulţumit de patria sa şi voind să-i facă curte lui Ludovic XIII, căruia i-a dedicat lucrarea, nu precupeţeşte nimic pentru a văduvi popoarele de toate drepturile lor, cu care îi îmbracă apoi, cu tcată arta posibilă, pe regi. Tot astfel ar fi voit să facă şi Barbeyrac, atunci cînd a dedicat traducerea sa regelui George I al Angliei. Din nenorocire, însă, expulzarea lui Iacob II, pe care el o numeşte ab-dicare, îl silea să se ţină în rezervă, să se eschiveze, să tergiverseze, ca nu cumva să facă din WiiheJm un uzurpator12. Dacă aceşti doi scriitori ar fi adoptat

10 Vezi pag. 85 nota 16.11 Vezi Introducerea, pag. 21.12 In 1688, Wilhelm de Orania, cu sprijinul burgheziei

capitaliste engleze, răstoarnă pe Sîuarfi: Iacob II se retrage înFranţa. Pentru a nu atinge principiul monarhiei ereditare,

Contractul social 119

principiile cele adevărate, n-ar mai fi avut nici o dificultate de învins şi ar fi fost întotdeauna consecvenţi; dar atunci ar fi trebuit, cu toată părerea de rău, să spună adevărul, şi n-ar mai fi putut face curte decît poporului. Or, spunînd adevărul nu poţi face avere, iar poporul nu dăruieşte nici ambasade, nici catedre, nici pensii13.

parlamentul englez declarase, contrariu adevărului, că Iacob II abdicase. Barbeyrac reia acest vicleşug, ca să nu fie obligat să admită că Wilhelm fusese ales prin voinţa poporului (Halb-wachs). Se vede cu cîtă violenţă îi atacă Rousseau pe „politicienii" acuzaţi că au pus, din interes, ştiinţa lor în slujba puterilor stabilite.^ Animozitatea lui nu-1 împiedică, de altfel, să fie foarte clarvăzător. Mulţi au fost indignaţi de aceste atacuri împotriva unor oameni care, personal, erau cinstiţi. Dar nu în aceasta constă problema. Rousseau vede legătura care există între putere şi anumite ideologii, menite să o servească. Marxiştii vor spune nu „putere", ci „clasa diriguitoare". In Scrisoarea către Cnstophe de Beaumont (Hachette, III, 87), Rousseau va spune: „am căutat în cărţi adevărul; n-am găsiit! •decît minciună şi eroare. Am oonsuitat autorii, dar n-am găsit decît şarlatani care îşi fac un joc din a înşela oamenii,, fără nici o altă lege decît interesul lor, fără alt dumnezeu decît propria lor reputaţie, gata să-i defăimeze pe şefii care nu-ii tratează potrivit dorinţei lor, gata cu atît mai mult să laude nedreptatea care îi plăteşte . . . Plătiţi de către cel tare ca să facă morală celui slab, ei nu ştiu să-i vorbească acestuia din urmă decît despre datoriile lui, iar celui tare despre drepturile *3ui. întreaga instruc'fîune publică se va afla necontenit în minciună, atîta vreme cît cei care o dirijează vor avea interes să mintă; şi numai ei au nevoie ca adevărul să nu fie spus. De ca m-aş face complicele acestor oameni?"

13 întreg acest capitol este un atac împotriva principiului monarhiei ereditare, prin care poporul se leapădă de suveranitatea sa. Pentru Rousseau singura regalitate legitimă, singura conformă cu suveranitatea poporului, este regalitatea electivă. Vezi Consideraţii asupra guvernămîntului Poloniei; „S-a propus să se introducă coroana ereditară. Fiţi siguri că în xlipa în care ac'eastă lege va fi făcută, Polonia poate să spună adio pentru totdeauna libertăţii sale" (P.W. II, 463).

120

Cap. ///. DACA ------___-------_____

"**<* este rău.6 «*** # ^Z^rT^'... Există deseon a voi

u Be. V0lnte generală*.

*fer*e. Acordul Z?r eS's^ marchizul d'A

?f * Sretr rr M^Tf™*****tuturor ,•.<„.' ""W *<?r/"ie o _. ,f 5e tortnea?ri nr;„

♦»„ Aici sa fnfr.,c„ * ^ m« A>

M* de for ă Care înW Pe &■ Int^eseJe Par frffesuJ să»

e ca e vorba de-

„., -Secare inteZ " POpOT- generoasă Pe

*/*"<*. AcorduttZ'JpUa0,nare^uld'A

Contractul social 121

Dacă, în momentul cînd popoml îndeajuns de informat deliberează, cetăţenii n-ar comunica de fel între dînşii, din marele număr al micilor difererfţe ar rezulta întotdeauna voinţa generală, iar hotărîrea ar fi întotdeauna bună. Dacă însă se alcătuiesc coterii, asociaţii parţiale pe seama celei generale, atunci voinţa fiecăreia dintre aceste asociaţii devine generală în raport cu membrii săi şi particulară în raport cu statul: se poate spune atunci că în acest caz nu mai există tot atîţia votanţi cîţi oameni sînt, cî numai atîţia votanţi cîte sînt şi asociaţiile. Diferenţele devin mai puţin numeroase şi dau un rezultat, mai puţin general17. In sfîrşit, cînd una dintre aceste

cantităţi afectate fie semnului plus, fie semnului minus, Suma lor algebrică se apropie de zero cu atît mai sigur cu cît numărul indivizilor este mai mare. Dar voinţa generală îi împinge pe toţi indivizii în aceeaşi direc'ţie. La unii, interesul particular este contrariu voinţei generale şi mai puternic decît ea. La alţii, interesul particular merge în acelaşi sens cu interesul general. Interesele particulare sînt deci considerate ca rezultate ale hazardului şi se anulează în virtutea legii numerelor mari. Voinţa generală, dimpotrivă, apare în mod sistematic la toţi, şi chiar la acei care nu iau cunoştinţă de ea pentru că interesul) lor particular o întunecă, ea joacă un rol de frînă. Dacă facem suma algebrică a tuturor voinţelor particulare, rezultatul este-voinţa generală.

Dar asta presupune că nu există partide. într-adevăr, voinţa particulară, care apare la fiecare ca rezultat al asc'ultă-rii faţă de un partid* nu este o forţă datorită hazardului, ci una sistematică, ce-i trage în .acelaşi sens pe toţi indivizii care urmează acelaşi partid1; ea este deci o voinţă generală. Şi astfel, adevărata voinţă generală este falsificată. Se observă aici nădejdea himerică de a suprima luptele dintre partide, adică lupta de clasă. Această neîncredere faţă de partidele organizate a jucat un rol important în adunările revoluţionare. Dar viaţa a fost mai puternică deoît teoria: Jacobinii au constituit un adevărat partid politic'.

16 Vezi Consideraţii asupra guvernămintului Franţei,cap. II.

17 Asupra motivelor istorice ale ostilităţii lui Rousseauîmpotriva asociaţiilor, vezi Introducerea, pag. 50.

122 /. - /. Rousseau

asociaţii este atît de mare încît le învinge pe toate celelalte, nu mai obţii drept rezultat o sumă de mici diferenţe, ci o diferenţă unică; în cazul acesta nu mai există o voinţă generală, iar părerea care are cîştig de cauză nu este decît o părere particulară.

E de mare importanţă deci, dacă vrem să avem într-adevăr enunţarea voinţei generale, să nu mai existe societăţi parţiale în stat şi fiecare cetăţean să-şi exprime numai părerea sa*, aşa cum era prevăzut în legislaţia unică în felul său şi sublimă a marelui Licurg18. Iar dacă există societăţi parţiale, atunci trebuie să li se mărească numărul, împie-dicîndu-le să devină inegale, aşa cum au făcut Solon, Numa, Servius19. Numai astfel de măsuri de prevedere sînt în stare să ne asigure că voinţa generală va fi totdeauna luminată şi că poporul nu se va înşela niciodată.

* „Vera cosa e — spune Machiatei — che alcuni divisioni nuocono alle republiche e alcune giovano: quelle nuocono che sefto dalie sette e da patiigiani accompagnate; quelle giovano che senza sette, senza partigiani şi mantengono. Non patendo adunque provedere un fondatore d'una republica che non siano nimizicie in quella, ha da proveder almeno che non vi siano sette.20" (Istoria Florenţei, cartea VII). (Nota lui Rousseau.)

18 Licurg-= organizatorul legendar al statului spartan. Dis-tribuise pămînturile fn părţi egale, fapt care provoacă entuziasmul lui Rousseau.

19 Solon = legislator atenian (640—548). A anulat datoriile şi a împărţit pe cetăţeni în patru clase, după averea lor.Numa = rege legendar al Romei. Plutarc, pe care Rousseau îlcitise, sorie că Numa, pentru a atenua conflictele din Roma, care„părea a fi încă alcătuită din două naţiuni" (Romani şi Sa-bini), a conceput ideea de a organiza o mulţime de mioi aso*ciafii, pe meserii. (Citat de Halbwaahs.)

Servius = rege legendar al Romei, autorul organizării politice pe centurii.

20 „Este adevărat că sînt divizări care dăunează une: republici şi altele care îi c'onvin; îi dăunează cele care dau naş-

Contractul social 123

Cap. IV. DESPRE LIMITELE PUTERII SUVERANE

Dacă statul sau cetatea nu e decît o persoana morală a cărei viaţă stă în unirea membrilor ei, şi dacă cea mai de seamă din grijile sale este cea a propriei conservări, atunci are nevoie de o forţă universală şi coercitivă pentru a pune în mişcare şi 3 aşeza fiecare parte în modul cel mai potrivit pentru binele întregului. Aşa după cum natura dă fiecărui om o putere deplină asupra tuturor mădularelor lui, tot astfel şi pactul social dă corpului politic o putere absolută asupra tuturor membrilor sai. Şi această putere, diriguită de către voinţa generală, poartă, aşa cum am arătat21, numele de suveranitate.

Dar, în afară de persoana publică, trebuie să luăm în considerare şi persoanele private care o compun, şi a căror viaţă şi libertate sînt în mod natural independente de ea. Se cade deci ca drepturile respective ale cetăţenilor şi ale suveranului*, precum şi îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească cetăţenii în calitatea lor de supuşi, să le distingem bine de drepturile naturale de care ei trebuie să se bucure, în calitatea lor de oameni22.

tere la secte şi partide, şi îi convin cele care nu sînt însoţite nici de secte nici de partide. Aşadar, de vreme ce fondatorul unei republici nu poate face să nu existe vrăjmăşii, trebuie măcar să împiedic'e existenţa sectelor".

21 Vezi I, 6 şi 7.* Cititorilor atenţi! Nu vă grăbiţi, rogu-vă, să mă învinuiţi de

contrazicere. N-am putut s-o evit în cuvintele de care mâ folosesc, dată fiind sărăcia limbii. Dar aveţi răbdare! (Nota lui Rousseau.)

22 Aceasta pare a contrazice doctrina enunţată în I, 6 şi7. Individul îşi înstrăina totalmente drepturile. Aici, păstreazăo parte din ele. Rousseau pune această contradicţie, aşa cum

124•- /• Rousseau

Am convenit23 că p»a din puterea sa, din bunuri'6 fnst^ine^ fiecare - prin Pactul'sockl^^î^6' dln «tatea sa

^i-uveranul, \n ^Z^^t ^i se întîmplă deseori r,Q c

gueţ Lemaître) ca con'radS ^ "dî'f Hnlhii- S-a spus (Ea,ar fi juxtapus două doctrine ™ J i - î fond' fofrucît Rousseaului Hobbes si i™divifiSXrS&°r,'1':-et?tismul £Sar fi o calomnie la adresa lui R™, : i1 al ,ui J"neu Da*

mulţumit să fe juxtapun!3 Nota iaT" 2acă/m ^ "ă sa? dificultatea. Se cuvine m'a;„£ ta e- ° d°vadă că el a vSrZ a. scăpa de ^trad^fi,^™^ admirăm efortul3 Iu? d* sa armomzeze drepturile iSdulnf mi- bur&heze, incapabili vidul remite toate drepturi sat "mf" exT^eh «ciale: IDT de vomta generală, exprimatf t'î?1* c«e este an mat natura sa, este expresia nteresefor Tf V°,In ta generală, p™a nu poate voi anularea drepturilor n Prof"nde ^ «ecăru a- ea se aphca tuturor deopotrivă s n^f"™,e ?Ie Ridului Ea dorinţa de a dăuna îibertăffl aL* Pea2ă în individ decît • libertate Se va răspunde delw Ea asifeură dec'' adevărata deseori denaturată nu mp; ii* lgur' ca v°mta generali ru„% bine şi Rousseau bar e?Z * generaIă' Aceastacş f» nref real. In tot cazul, în <âife%un stat id^ "topic nrfstatn? ^.individul .«tadtSTS^»frS^iW*2SÎ tuş, o parte, paragraful următo v'6]^ ?'• Sa mai" Pareze tS-

Nu m pactul social &TL™u«,acest punct, asupra acestui punct, atw «L&ÎT" P011""' stat de

asupra acestui punct, atît etetSuf K^*» fi™*suverarulm-'De'faprsuve-^f' individu] « Predă cu Jî din drepturile sale căci el uTno F TWite f^si%7mei S bmele2tuturoroAltfel n-£ ZT^^^ '^-5

se supună, şi poporul a? fi dizolva? ^ niC1' Un inte^ si.

Contractul social 125

să-i împovăreze pe supuşi cu nici un lanţ care ar fi inutil comunităţii: el nici nu poate voi aceasta, căci potrivit legii raţiunii, nimic nu se face fără o cauză, întocmai ca şi conform legii naturii.

Angajamentele care ne leagă de corpul social .nu sînt obligatorii decît pentru că sînt mutuale; ele sînt de aşa natură încît, îndeplinindu-le, nu poţi lucra pentru altul fără să lucrezi deopotrivă şi pentru tine. De ce voinţa generală este întotdeauna dreaptă şi de ce toţi vor întotdeauna fericirea fiecăruia din ei? Oare nu tocmai pentru aceea că nu se află nimeni care să nu-şi însuşească cuvîntui „fiecare"26 şi care să nu se gîndească la el însuşi atunci cînd votează pentru toţi? Aceasta dovedeşte •că egalitatea de drept şi noţiunea de justiţie născută din ea decurge din preferinţa pe care şi-o acorda fiecare şi prin urmare din natura umană; că voinţa generală, pentru a fi cu adevărat generală, trebuie să fie astfel nu numai în obiectul, ci şi în esenţa sa27; că ea trebuie să pornească de la toţi, pentru a se aplica tuturora; şi că îşi pierde rectitudinea naturală cînd tinde spre un ţel individual şi mărginit, pentru că atunci, hotărînd asupra unor lucruri care ne sînt străine, nu mai avem: nici un adevărat principiu de echitate care să ne călăuzească28.

26 Există deci ceva comun între legea raţiunii şi legeanaturii: individul păstrează, ca mobil profund, dragostea desine. Societatea burgheză nu poate face apel la nimic mai sigurdecît la egoism. Aceasta este părerea foarte realistă â luiRousseau.

27 Obiectul său: se aplică tuturora. Esenţa sa: izvorăştede la toţi.

28 Beaulavon crede că Rousseau vizează aici articolul„Dreptul natural" din Enciclopedie. (Vezi Diderot II, Kd. Clas-siques du Peuple, pag. 162—164.) Pentru Diderot, voinţa generală se află în individ şi este „un act pur al înţelegerii, cară

126 .'.- /. Rousseau

într-adevăr, de îndată ce e vorba de un fapt sau de un drept particular într-o chestiune care n-a fcst reglementată printr-o convenţie generală şi anterioară, afacerea devine contencioasă29: e un proces în care particularii interesaţi constituie una din părţi, iar publicul cealaltă parte, dar în care nu văd nici ce lege ar trebui urmată, nici ce judecător ar trebui să hotărască. Ar fi ridicol în acest caz să vrei să te referi la o decizie expresă a voinţei generale, care nu va putea fi decît hotărîrea uneia dintre părţi şi care, în consecinţă, nu este pentru cealaltă parte decît o voinţă străină, particulară, şi în acest caz predispusă la nedreptate şi supusă erorii. Astfel, după cum o voinţă particulară nu poate reprezenta voinţa generală, tot astfel şi voinţa generală îşi schimbă natura cînd are în vedere un obiect particular, aşa că ea nu poate, în calitatea sa de voinţă generală, să se pronunţe nici asupra unui om, nici asupra unui fapt30. Cînd poporul Atenei, de pildă, îşi numea sau îşi revoca şefii, cînd decerna onoruri unuia sau îl pedepsea pe altul, ori, printr-o mulţime ă& decrete particulare, exercita fără deosebire toate

judecă atunci cînd patimile tac". Ea poate reglementa „cori* duita relativă a unui particular faţă de alt particular". Pentru? Rousseau, voinţa generală este creată prin pact, se manifestă prin lege şi nu poate exprima decît interesul comun. In relaţiile particulare, dată fiind natura umană, voinţa generală este orbită de interesele particulare. Io fond, nu există alt principiu de echitate decît interesul. Fie că Rousseau s-a gîndit sau nu Ia acest articol, este limpede că cele două doctrine se opun: Rousseau este mai puţin optimist decît Diderot.

29 Se numesc „oonfencioase" dificultăţile care se ivescîntre particulari şi administraţii, cu prilejul aplicării legilor încazuri care n-au fost vizate în mod explicit şi direct de cătrelegiuitori.

30 Este, deci, rostul guvernămîntului, nu al suveranului,să reglementeze chestiunile particulare inevitabile.

Contractul social 127

actele de guvernămînt, poporul nu mai avea atunci o voinţă generală propriu-zisă; el nu mai acţiona ca suveran, ci ca magistrat. Aceasta poate va părea contrar ideilor obişnuite; dar trebuie să-mi daţi răgaz să le pot expune pe ale mele31.

Trebuie să înţelegem că ceea ce generalizează voinţa ,este nu atît numărul voturilor, cît interesul comun care le uneşte32; căci, în această instituţie, îiecare trebuie să se supună în mod necesar condiţiilor pe care le impune şi celorlalţi: admirabil acord al interesului cu justiţia, acord ce dă hotărîrilor comune un caracter de echitate, pe care însă îl vedem dispărînd în discutarea oricărei afaceri particulare, din pricina lipsei unui interes comun care să unească şi să identifice regula judecătorului cu regula părţii.

Ori de unde ai porni ca să te ridici pînă la principiu, ajungi mereu la aceeaşi concluzie: adică, pactul social stabileşte între cetăţeni o astfel de egalitate încît toţi se supun aceloraşi condiţii şi urmează a se bucura de aceleaşi drepturi. Astfel, prin natura pactului, orice act de suveranitate, adică orice act autentic33 al voinţei generale obligă sau favorizează în mod egal pe toţi cetăţenii, în aşa fel încît suveranul cunoaşte numai naţiunea în corpore, fără să deosebească pe nici unul dintre cei care o compun. Ce este, la drept vorbind, un act de suveranitate? Nu este o convenţie între un superior şi un inferior, ci o convenţie a corpului întreg cu fiecare dintre membrii

31 O va face în Cartea III.32 Numai predominarea interesului comun determină voin

ţa generală, iar nu numărul votanţilor.33 ,,Autentic": făcut în formă solemnă, oficială (Dicţio

narul lui Litre). Adică un act adus oficial la cunoştinţa tuturor cetăţenilor.

128

fai: convenţie legitimă3* ,ă ■—

pactul social; echitS ' *? are drept ba7ă

***St aJT%pe

»"'>' SeLa,î-

Dic"

venind narlE T - ' Penlru că afunpi tPuşl mai

Aceste distinrif,- J , ' J,n]JteIe

^~ "ctuI acestui con-

, 38 Voinţa genera,^ f „ ■ eSfl'U"iîe Pri-eşte asiguratt £!?e/a'a ftmid imparţială im i

Contractul social 129

tract, este realmente de preferat celei anterioare39, dat fiind că nu e vorba de o înstrăinare, ci de un schimb avantajos: în locul unui mod de viaţă nesigur ş; precar, un altul mai bun şi mai sigur; în locul independenţei naturale, libertatea; în locul puterii de a dăuna altora, propria siguranţă; şi în locul forţei proprii pe care alţii ar fi putut-o înfrînge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrînt. Însăşi viaţa, pe care şi-au încredinţat-o statului, este necontenit ocrotită de acesta. Iar atunci cînd ei îşi primejduiesc viaţa pentru apărarea statului, oare nu-i înapoiază ceea ce au primit de la el? Fac ei1 oare ceva ce n-ar fi făcut mai adesea şi cu mai multă primejdie în starea de natură, atunci cînd, purtînd lupte inevitabile, ar fi apărat cu riscul vieţii bunurile necesare menţinerii ei?40

La caz de nevoie toţi trebuie să lupte pentru patrie, e adevărat. în schimb, nimeni nu mai e nevoit niciodată să lupte pentru sine. Nu sîntem oare chiar în cîştig atunci cînd riscăm, pentru siguranţa noastră, o parte din ceea ce ar trebui să riscăm din momentul în care n-am mai avea această siguranţă?

Cap. V. DESPRE DREPTUL DE VIAŢA ŞI DE MOARTE»

Se poate pune întrebarea42: cum se face că particularii, care nu au dreptul să dispună de propria

39 Vezi I, 8. .40 „Bunurile necesare menţinerii ei": avutul lor, _tot_ ceea

ce posedă individul izolat. întreg acest pasaj glorifică patriotismul.

41 Acest capitol este urmarea logică a Celui precedent:depăşeşte oare suveranul limitele puterii sale, în special atuncicînd ia viata unuia dintre membrii săi?

42 Vezi Locke: Eseu asupra guvernămîntului civil, cap.IX.9 — Contractul social.

Jcr viaţă, pot totuşi să transrWtă " 'acesta pe care nu-1 au«? & ?nTr

KanuIui dreptul do lămurit

numai pentru că est « f ' Pare £reu ,0ra are d«Ptul să-şi rişte viatflS^ PUsă" 0ric« &-a spus oare vreodată' că cel ca' a Şi'° Păst^-ca sa scape dintr-un incendiu P!L are Pe<fereastră c-'dere? S-a adus măcar aSă t VU1°Vat de sinu-P^ere într-o furtună des? stt TT* aceIufa ***

pactul social are drent ^n^care ,1 contractează. CinePyre°P n

C0"servarea celorloacele, şi aceste mijloace sînf lPU ' Vrea * ™j-"«un, ba chiar si de

J unei ZluhTc- de anumi^Păstreze viaţa pe seama alferal tu°^e Vrea să"?»» *-o dea şi el pentru dînstf în r T Să fie gatacetăţeanul nu mai este TaJL ' nevoie- 0r-decidă asupra primejdiei cînd TeJel ?" ffebuie să

expună; iar cînd principele"* i 7^' Cf eI să sePentru stat ca tu să mori", el tretT **** "ece?ar

f'-'nd că numai cu această condiţie * f -î m°ară' dat" siguranţă şi că viaţa sa nu este n ^ atunci

facere a naturii, ci este si un d^l ^î ° bfne"cu anumite condiţii^. ' al sfatutui, făcut

>". a" Pr°Me™ ""ucifei' e '■*« '» ,,NO„ WIolse..'

-4£~,:^iris - «-*«.

soc!,,. "" '»»• « «-!<» a lnil,m>i rapKte psant

Contractul soeial 1311

consimţim să murim dacă devenim asasini. In acest tratat, departe de a dispune de propria noastră viaţă, nu ne gindim decît să o garantăm, şi nu este de presupus că vreunul dintre contractanţi premeditează cu acel prilej să ajungă la spînzurătoare.

De altfel orice răufăcător, atunci cînd atacă dreptul social, ajunge, prin nelegiuirile sale, rebel, şi trădător faţă de patrie; încălcînd legile statului, el încetează de a-i mai fi membru, ba chiar îi declară război. Atunci conservarea statului este incompatibilă cu a sa: trebuie ca unul din doi să piară. Cînd trimitem la moarte un vinovat, îl trimitem nu atît ea cetăţean, cît ca duşman. Procedurile, judecata, constituie dovezile şi recunoaşterea că el a rupt tratatul social şi că, în consecinţă, nu mai este membru al statului. Or, cum el s-a recunoscut ca atare, cel puţin prin domicilierea sa47, trebuie să fie dat afară, prin exilare, ca infractor faţă de pact, sau prin moarte, ca duşman public; căci un astfel de duşman nu este o persoană morală48, ci un om; şi în acest caz dreptul de război prevede să-1 omori pe învins.

Dar, se va spune, condamnarea unui criminal este un ?ct particular. De acord: de aceea această condamnare nici nu aparţine suveranului; este un drept pe care suveranul îl poate conferi, fără a-1 putea exercita el însuşi. Toate gîndurile mele se înlănţuie, dar nu le pot expune pe toate dintr-o dată49.

47 Se vor da ulterior precizări (IV. 2).48 Vezi I, 4, cu privire la dreptul de război. O persoană

morală e un Corp social oare nu este persoană decît prin convenţie. Poate fi distrusă fără să ucizi măcar un singur individ.Aici nu e vorba decît de o persoană fizică. N-o poţi distruge!decît ucigînd-o.

49 Rousseau va dezvolta funcţiunile guvernămîntului ÎDCartea III.B'

132■jJjRousseau

De altfel, frecventa execuţi/l™. * -un semn de slăbiciune sau dl t 6Ste totdeauna mîntului. Nu există om atît d. T™ * guver^-poţi face bun la ceva Nu , î f, incît să "u-I moarte, mei măcar pentru a 1 ^Ul/ă trim*" 'a Pe -re nu-1 poţi p'S^rt^^a scut" pTuV^r^Xsf & ?«? *™ ^ şi pronunţată de iudecăL î P Prevăzută de lege

luia" care'este SuPeriiiudeifU fP-^ decît ace"siiyeranulul»»; deşi n£ £„ ifr ?1 legii' adică

vinţă nu este prea 1 mpedSia "' ?? •ac?lastă Pri"

exercita sint foarte rar? Intr'ui J?leJUnîe de ^Pedepsele sini puţine^ nu p ntru 5 bm6Snvernatgraţieri, ci pentru că sînt S; ■Se, faC muIfe

mare al crimelor le as£/fi criminali; numărulstatul decade. In vreme? repubTr^3 atU"Ci cînd

senatul si nici conS „„ ^T' niciodatăgraţieri; nici poporul însus" Z "T* Să ac°rde

legitimă apărare. Teoria Va fi S„r^ de-a uclde decît înitalian Beccaria, în 1764 pLi uata d,e catre marele juristtaţilor despotismului R0USSeaU Se ridică ^potriVa brE-Pag. 103.f Spoa'4 fiVSîe «gSf ,^2 « (Vezi 62

Pentru că graţierea este Z [ g 6 grat'ere-a » de resortul guvemSS £L*2 PartlCUlar şi pare de"contrazicere: negînd regilo• drXfT Pare

tPrins aici cu osa-Ş1 contrazică propria sa teort e gratiere> CaninăPective ale suveranului şi gUrWnfT-3 ******&<* resRoşeau ar putea răspund?5w UlU1' ,Este drePt însS căeste nelegitim. PUnde Ca> oncu™ ar fi, un rege absolut

Contractul social !33

duce acest lucru. Dar simt că inima mea protestează şi îmi opreşte pana: să lăsăm discutarea acestor probleme pe seama omului celui drept care n-a greşit şi care niciodată n-a avut el însuşi nevoie de iertare.

Cap. VI. DESPRE LEGE™

Prin pactul social, am dat existenţă şi viaţă corpului politic. Urmează acum ca prin legislaţie să-i dăm mişcare şi voinţă. Căci actul iniţial prin care se formează şi se uneşte acest corp nu determină încă nimic din ceea ce trebuie să facă pentru a se conserva.

Ceea ce este bine şi conform cu ordinea54 este astfel prin natura lucrurilor şi independent de convenţiile omeneşti. Orice dreptate vine de la dumnezeu, el singur este izvorul ei; dar dacă am fi ştiut s-o primim de atît de sus, n-am fi avut nevoie nici de guvernărnînt, nici de legi. Fără îndoială că există şi o justiţie universală al cărei izvor este însăşi raţiunea55; dar această justiţie, pentru a fi admisă între noi, ar trebui să fie reciprocă. Privind însă lucrurile ca oameni, în lipsa unor sancţiuni naturale legile justiţiei sînt zadarnice; ele nu înseamnă decît binele

53 Rousseau, în Emil, Cartea V, pag. 590. rezumînd Contractul social, spune: „Subiectul este cu totul nou; definiţia legii urmează abia să fie elaborată".

54 Noţiunea de ordine este centrală în metafizica lui Rousseau (origine platoniciană). In tot acest paragraf, Rousseau afirmă originea divină a dreptăţii. Ea există înainte de soc'ie^ tate, dar rămîne o idee pură, atîta timp cît pactul social nu! i-a dat o forţă reală, creînd obligaţii reciproce.

65 Această raţiune universală este un dar al lui dumnezeu.

134 /. - /. Rousseau

pentru cel rău şi răul pentru cel drept, care respectă legile faţă de toată lumea, deşi nimeni nu le respectă faţă de el. Este deci nevoie de convenţii şi de legi pentru a lega drepturile de datorii şi pentru a readuce dreptatea la obiectul ei56. în starea de natură, în care totul este comun, nu sînt cu nimic dator celor cărora nu le-am făgăduit nimic; nu recunosc a fi al altuia decît ceea ce nu-mi trebuie mie. Nu acelaşi lucru se întîmplă în starea de societate, în care toate drepturile sînt statornicite prin legi. Dar, în definitiv, ce este o lege? Atîta vreme cît ne vom mulţumi să nu legăm de acest cuvînt decît idei metafizice, vom continua să discutăm fără a ne înţelege; şi chiar cînd vom spune ce este o lege a naturii, încă tot nu vom sti ce este o lege a statului57.

56 A lega drepturile de datorii înseamnă a face ca obligaţiile să fie reciproce. A readuce justiţia la obiectul ei înseamnăa o transforma într-o forţă reală. înainte <de asta, ea nu este!decît o cerinţă a conştiinţei.

57 Afirmînd că ,,definiţia legii urmează abia să fie elaborată" Rousseau nu poate să nu-1 aibă în vedere pe Montes-quieu, a cărui lucrare „Spiritul legilor" datează din 1748. Rousseau îl acuză pe Montesquieu oă are idei metafizice. Lucruiciudat. Qîndirea secolului XVIII, cufundată încă în metafizică,face eforturi ca să se degajeze din ea.

întreg efortul lui Montesquieu constă în a explica legile prin cauze materiale: „Legile sînt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor" (I, 1). Dar materialismul său nu este dialectic. El nu vede că organizarea socială reprezintă o dezvoltare nouă, superioară, a organizării şi că studierea ei nu poate fi redusă la studierea legilor fizice.

Rousseau vede bine c'e este simplist în poziţia lui Montesquieu. Dar nici poziţia lui nu este mai puţin metafizică. Pentru el, omul în stare de natură, în măsura în care depinde' de lucruri, poate fi socotit un fenomen natural, supus unor legi fizice. Ulterior, în măsura în care depind*e de oameni, este supus unor raporturi care nu mai au nimic de-a face Cu legile fizice,

Contractul social 135

După cum am mai spus58, nu există voinţă generală cu privire la un scop particular. într-adevăr, un obiect particular poate fi sau în stat sau în afară de stat. Dacă este în afară de stat, o voinţă care îi este străină nu este generală în raport cu el: dacă acest obiect este în stat, el face parte din stat; atunci se stabileşte între parte şi întreg o relaţie care le face să fie două fiinţe separate, din care una este partea şi cealaltă este întregul minus partea res-pectivă. Dar întregul minus o parte nu mai este în-tiegul. Şi atîta vreme cît acest raport dăinuie nu mai există întreg, ci două părţi inegale: de unde concluzia că voinţa uneia nu este nici ea generală iată de cealaltă59.

Dar cînd întreg poporul hotărăşte cu privire la întreg poporul, atunci el nu se ia în considerare decît pe sine însuşi; iar dacă se formează atunci un raport, este doar raportul între obiectul întreg luat dintr-un anumit punct de vedere şi obiectul întreg luat din alt punct de vedere, fără nici un fel de împărţire a întregului 60. In cazul acesta, materia

este „denaturat". Concepţia metafizică constă în a nu vedea că tocmai în cursul luptei împotriva naturii se formează, încetul cu încetul, relaţiile sociale. Rousseau le întemeiază pe c'onvenţii, pe idei, pe o creaţie arbitrară, pe care natura n-o poate explica. Montesquieu reduce procesele sociale la procesele naturale, ceea ce este o concepţie mecanicistă. Rousseau le va separa în mod metafizic. Cel care va rezolva problema este marxismul. 68 Vezi II, 4.

59 Metoda matematică reapare în tot acest paragraf. Esenţialul este să degajăm ideea că nu există o adevărată voinţăgenerală decît în legătură cu problemele care interesează per-:sonal pe toţi Cetăţenii, fără excepţie. Pentru critică, vezi Introducerea pag. 54—55.

60 Toţi hotărăsc. în calitate de cetăţeni, legea de careascultă toţi, în calitate de supuşi.

136 /. - /. Rousseau

asupra căreia se hotărăşte este generală, întocmai ca şi voinţa care hotărăşte. Acesta este actul pe care îl numesc eu lege.

Cînd spun că obiectul legilor este întotdeauna generai, înţeleg că legea are în vedere pe supuşi in-corpore şi acţiunile lor ca abstracte, şi niciodată un om ca individ şi nici o acţiune particulară. Astfel, legea poate foarte bine să stabilească că vor exista privilegii61, dar ea nu poate să le acorde nominal nimănui; legea poate să facă mai multe clase de cetăţeni, să precizeze chiar şi calităţile care dau drept la aceste clase; ea nu poate să numească însă pe cutare sau pe cutare spre a fi admis în aceste clase; ea poate să stabilească un guvernămînt regal şi o succesiune ereditară, dar nu poate să aleagă un rege, nici să desemneze o familie regală. într-un cuvînt, orice funcţiune care priveşte un obiect individual nu aparţine puterii legislative62.

Pornind de la această idee, se poate vedea de îndată că nu mai trebuie să ne punem întrebarea cine are dreptul să facă legi, dat fiind că legile sînt acte ale voinţei generale; nici dacă principele este mai presus de legi, de vreme ce el este membru al statului"; nici dacă legea poate fi nedreaptă, deoarece nimeni nu este nedrept faţă de sine însuşi; nici cum poţi ii în aceiaşi timp liber şi supus legilor,

6J Vezi III, 17.62 Utopia apare aici limpede. în societatea burgheză lege»

nu se referă la indivizi. Este un principiu recunoscut de toţijuriştii. Dar ea are deseori drept scop să apere privilegiile uneiclase. Cum s-ar putea să nu vezi că interesele particulare nuau cîtuşi de puţin nevoie ca legea să indice anumiţi indivizi,pentru ca să se servească de ea în dauna celorlalte interese?

63 Principele, adică guvernămîntul, oricare i-ar fi forma,nu e decît mandatarul poporului, care singur face legea.

Contractul social 137

deoarece legile nu sînt decît nişta înregistrări ale voinţelor noastre64.

Se mai poate vedea şi că legea, unind universalitatea voinţei cu cea a obiectului, tot ceea ce un om, oricare ar fi el, porunceşte din propria sa iniţiativă nu este o lege; chiar ceea ce porunceşte suveranul cu privire la un caz particular nu este o lege, ci un decret; şi nu este un act de suveranitate, ci de magistratură.

Numesc deci republică65 orice stat reglementat prin legi, oricare ar fi forma lui de administraţie: căci numai atunci interesul public guvernează, şi lucrul public (res publica) reprezintă în adevăr ceva. Orice guvernămînt legitim este republican*: voi explica mai departe ce este un guvernămînt66.

Legile nu sînt la drept vorbind, decît condiţiile asociaţiei civile. Autorul lor trebuie să fie poporul, supus el însuşi legilor. Numai celor care se asociază li se cade să reglementeze condiţiile societăţii. Dar cum le vor reglementa? Vor face oare aceasta' de comun acord, printr-o inspiraţie subită? Dispune corpul politic de un organ pentru a-şi enunţa voinţa? Cine îi va asigura prevederea necesară pentru a alcătui astfel actele şi a le publica dinainte? Şi cum Ie va pronunţa în momentul cînd va fi nevoie? Cum

64 Domnia legii este domnia adevăratei libertăţi. Vezi,în Introducere, un extras din scrisoarea către Mirabeau, pag. 46.

65 Acesta e înţelesul latin al cuvîntului res publica, lucrulpublic.

* Nu înţeleg prin acest cuvînt numai o aristocraţie sau o democraţie, ci, în general, orice ţel de guvernămînt călăuzit de voinţa generală, care e legea. Pentru a fi legitim, nu trebuie ca guvernămîntul să se confunde cu suveranul, ci să-i fie slujitor: în acest caz, însăşi monarhia este republicană. Acest lucru va fi lămurit în cartea următoare. (Nota lui Rousseau.)

66 In Cartea III.

138 ^JjRausseau

ar putea oare o gloată oarbă c^ ,Aştie ce vrea, pentru că rareori' ^JL Ti nid nu

tru ea, să înfăptuiască d1sinil ^ bine Pen'de mare şi de grea cum este u?ZmiTTmden at«Poporul vrea întotdeauna bLle trlf" fe^îi vede de la sine. Voinţa cSn^f- . lnt°Weaunadreaptă, dar judecata care c^r * ^ totdea^auna este luminată**TreTuie j'f Ze?fe nu ^totdea-asa cum sînt, şi cîteodat a curn * îet ■1U^'Iepară că sînt; trebuie să i se arawl bW fa ' Se

pe care o caută, să fie apărată 1 3+ f6a dreaPtă

particulare; trebuie afutafă * vadă^r ^f'0'spaţiu, si să se combată atractTa av*„t 7 ?' în

zente si vizibile, prin punerea î^aimnăn^01' pre"diilor îndepărtate si ascunse Part? ? 3 -*, F*01**pe care nu-1 vor; publicufvrea b „1 n/^ bi?ele'nu-1 vede33. Toţi au deopotrivă 1 ' F Care însă

Trebuie să-i silim pe S?S ™»Tde ° căla^.lele lor - raţiunea; "ScS ffie^T^ ^să cunoască ceea ce vrea Afnnr; J , lnvafamşteşti va rezulta unirea înteleW« T'niIe ob"pul social; de aici potriv r^ xac / 1°*? ^puterea maximă a întregului Iată 1 Jaf llor Şl

tere necesitatea unui legislator de la na?"

Se vede cît de abstractă este această ™r„-..„„,3. Ea nu se confundă cîtusi df m,t- f

L°"e a

V0J"nteiprimată fie chiar şi de totalitatea\tlÎ!rt$? ™

h°t*r&"ea e*"cu toţii. Ba nu este decît expresia 7nw°i 6 Se pot în?eIa

corpului social, vointa sa de IdSnTZlfcZ Pemanent« ^iveală? Rousseau nu vede altă soluţie decît ° Va SCOate Ia

înţelept. El a fost întotdeauna oşti teonV £ se *ecureă 'a m Mt, susţinută adesea de către fihVi Dar îSp°tlsmuIui >"«* teone reapare sub o formă republicanăîr,11 °"mVa această la un înţelept legislator? In orice eS"£w Ca Se

face aPef pe care nici cei mai mari gînditori n^fe^ot dep°ă™e 8rMre

67 Vezi II. 368

generale

Contractul social 139

Cap. VII. DESPRE LEGISLATOR

Pentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc naţiunilor, ar trebui o inteligenţă superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor şi care să nu aibă nici una; care să nu aibă nici o legătură cu firea noastră umană, dar care s-o cunoască în mod profund; a cărei fericire să fie independentă de noi, dar care totuşi să vrea să se ocupe de a noastră; în sfîrşit, care, asigurîn-du-şi o glorie îndepărtată, în decursul vremurilor, ■să poată acţiona într-un anumit secol, iar de bucurat să se bucure în altul*. Ar trebui zei ca să dea legi oamenilor69.

Acelaşi raţionament, pe care îl făcea Caligula70 din punctul de vedere al faptelor, îl făcea şi Platou din punctul de vedere al dreptului, atunci cînd da definiţia omului civil sau regal, pe care îl analizează în cartea sa Despre domnie71. Dar dacă e adevărat că un mare principe este un om rar, ce vom putea spune atunci despre un mare legislator? Cel dintîi nu are decît să urmeze pilda pe care trebuie să i-o dea cel de-al doilea. Unul este mecanicul care născoceşte maşina, celălalt nu este decît lucrătorul care

* Un popor nu devine celebru decît atunci cînd legislaţia sa începe să apună. Nu ştim cîte secole i-a fericit pe spartani legislaţia lui Licurg, pînă cînd a început să_se vorbească de ei In restul Greciei. (Nota lui Rousseau.)

69 Rousseau subliniază el însuşi caracterul utopic al operei sale. Ac'est strigăt este, în fond, o mărturisire de neputinţă.

70 Vezi anecdota povestită (I, 2). Regii (omul regal) corespund zeilor; popoarele (omul civil) — animalelor.

71 Este vorba de dialogul intitulat „Politica". Platou considera „omul regal" ca pe un păstor de oameni, posedînd adevărată ştiinţa la care mulţimea nu poate ajunge.

140 /. - /. Rousseau

o montează şi o pune în mişcare. „La naşterea so-cietăţilor — spune Montesquieu ^— şefii republicilor creează instituţia, iar apoi instituţia este aceea care formează pe şefii de republici72".

Cel care cutează să pornească ia făurirea unui pcpor trebuie să se simtă în stare să schimbe, ca să spunem aşa, însăşi natura umană, să transforme pe fiecare individ, care prin ei însuşi este un întreg perfect şi solitar, făcîndu-1 să devină o parte dintr-un întreg mai mare, de la care acest individ primeşte, înirucîtva, însăşi viaţa şi fiinţa sa; el trebuie să se simtă în stare să schimbe constituţia omului73 pentru a o întări; să înlocuiască existenţa fiz<că şi independentă pe care am primit-o cu toţii de la natură, prin-tr-o existenţă parţială74 şi morală. Trebuie, într-urr cuvînt, să ia omului forţele lui proprii şi să-i dea în schimb altele, străine, de care să nu se poată folosi decît cu ajutorul altora. Cu cît aceste forţe naturale vor fi mai stmse şi mai anihilate, cu atît cele cîşfigste vor fi mai mari şi mai durabile, cu atît şi-legislaţia va fi mai solidă şi mai perfectă. Astfel' încît se poate spune că legislaţia a atins cel mai înalt grad de perfecţie spre care poate năzui, abia' atunci cînd fiecare cetăţean nu este nimic şi nir poate nimic decît prin toţi ceilalţi, tar forţa cîştigafă de întreg va fi egală sau superioară sumei forţelor naturale ale tuturor indivizilor.

72 Vezi Grandoarea şi decadenţa romanilor, cap. I.73 Vezi întreg începutul lui Emil. Opoziţie absolută între

natură şi societatea stabilită prin contract. Vioiul unei societăfranterioare contractului este tocmai aceia că nu schimbă naturaomului ale cărui tendinţe, sănătoase în starea de natură (dragostea de sine), ajung a fi nişte defecte în starea dfe societate-(amor propriu). Rousseau se opune aici fundamental enc'iclo-pedişfilor: pentru Diderot există un instinct de sociabilitate.

74 „Parţială": cetăţeanul fiind o parte din întreg'.

Contractul social 141

In toate privinţele, legislatorul este, în stat, un om extraordinar, şi trebuie să fie astfel, atît prin geniul său cît şi prin funcţia sa. Nu este vorba aici nici de o magistratură nici de suveranitate. Această funcţiune, care constituie republica, nu intră în structura ei, ci este o funcţiune deosebită şi superioară, neavînd nimic comun cu puterea umană; căci dacă cel care comandă oamenilor nu trebuie să comande legilor, nici cel care comandă legilor nu trebuie să comande oamenilor73. Altfel, legile lui, instrumente ale propriilor lui patimi, n-ar reuşi adeseori decît să-i perpetueze nedreptăţile şi niciodată el n-ar putea evita pericolul ca nişte vederi particulare să prejudicieze caracterul sacru al operei sale.

Cînd Licurg a dat legi patriei sale. el a început prin a renunţa la regalitate. In majoritatea oraşelor greceşti exista obiceiul de a încredinţa unor străini alcătuirea legilor lor76. Republicile moderne din Italia au imitat adeseori acest obicei. Cea din GeneVa a făcut tot astfel, şi rezultatele au fost bune*. Roma, în cea mai frumoasă epocă a istoriei sale, a văzut renăscînd în sinul său toate crimele tiraniei, şi era cît pe ce să piară din pricină că reunise în aceleaşi

75 Iată ce îl opune pe Rousseau partizanilor despotismului luminat.

76 Tot astfel, polonezii şi corsicanii trebuiau, mai tîrziu,să se adreseze lui Rousseau.

* Cei care nu-l consideră pe Calvin decît ca teolog, nu ştiu cît de cuprinzător era geniul său. Redactarea înţeleptelor noastre edicte, la care a participat într-o măsură însemnată, îi face toi Otita cinste cît şi Instituţia sa. Orice revoluţii ar putea timpul să aducă în cultul nostru religios, atît a vreme cît dragostea de patrie şi de libertate nu se vor fi stins printre noi, niciodată memoria acestui mare om nu va înceta să fie binecuvîntată-iNota lui Rousseau.)

142JjlJ^_Rousseau

ej poporului „ a ce va Propunem dUIOr»a-inîrîtul vo tru~RnU P°ate deve"i 4e fL^ ^"^ menite S acă fer?"1' ** Voi Wvă StofiT?"

£* %i nuCV Tcrsr^;- HAceJa -- Sac! f drept legisjativ. ar t" trebu,e să aibă nfi ar voi-o, să se lepede d P

P + , n U poate> ™1 dacă Pentru că, potrivit nL> • f Gpt

netransmisihS !"ţa generală SteS* iundaf-ntal, nurnaf ^ f niciodată sigur că 0 !"-P^PartjCUlari" # "u po?f .°™ă cu voinţa g^eraiJ A^*11^ e«te con-

c«re par in<^ai°^a ^.legislaţie, două lucruritentaţi care nu eZimţ? * ^ 6Xecutare ""ei £

felep|^Se° vî!" sf ^ Cfe ™*« atenţie- în ,or ?i "" pe limba In 6ască iodului pe LK "kt* rnn Pde feTur de 4" !" PUfea fi **** ^ f aiul mulţimilor. Vedente n ' "U P°f fi fr«*i»fe Pfea îndepărtate depăt£ r\gemrale * lucruri" .

77 n______ . . P®77 Decemviri;

t8^^r*'----^srs

Contractul social 143

urma privaţiunilor continue pe care i le impun legile buhe. Pentru ca un popor care ia fiinţă să poată gusta maximele sănătoase ale'politicii şi să urmeze regulile fundamentale ale raţiunii de stat80,, ar trebui ca efectul să poată deveni cauză; ca spiritul social, care trebuie să rezulte din legiferare, să prezideze la crearea legislaţiei, ca oamenii să fie deci, înainte de a avea legi, ceea ce trebuie să devină datorită lor81. Aşa încît legislatorul, neputînd întrebuinţa nici forţa nici raţiunea, este nevoit să recurgă la o autoritate de alt ordin, care să fie în stare să antreneze fără a violenta şi să înduplece fără a convinge.

Iată ce i-a silit din totdeauna pe părinţii naţiunilor să recurgă la intervenţia cerului şi să-i înzestreze pe zei cu propria lor înţelepciune, astfel încît popoarele, supuse fiind legilcr statului ca şi celor ale naturii şi recunoscînd aceeaşi putere82 în crearea omului ca şi în aceea a cetăţii, să asculte de bună voie şi să poarte docil jugul fericirii publice.

Această raţiune sublimă, care se ridică deasupra puterii de înţelegere a oamenilor din popor, este cea ale cărei hotărîri sînt puse de legislator în seama zeilor nemuritori, pentru a antrena cu ajutorul autorităţii divine pe cei care n-ar putea fi puşi în mişcare de către înţelepciunea umană*. Dar nu îi este

80 „Raţiunea de stat": nu trebuie dat acestei expresii-sensul pejorativ pe care îl are adeseori.

81 Vezi comentam! în Introducere, pag. 51—52.82 Adică puterea divină. A fi liber, pentru omul raţionat

înseamnă a se supune necesităţii naturale, voite de dumnezeu.Iată de Ce cetăţenii ,,asc'ultă de bună voie" de legile pe carele cred de origine divină.

* ,,E veramente — spune Machiavet — mai non fu alcuno ordinatore di leggi straordinarie in un popolo, che non ricorresse a Dio, perche altrimenti non sarebbero accettate: perche sono-

144 /■ - /. Rousseau

dat oricărui om să facă zeii să vorbească, nici să iie crezut atunci cînd vesteşte că este interpretul lor. Sufletul cel mare al legislatorului este adevărata minune care trebuie să facă dovada misiunii sale84. Orice om poate să scrie pe table de piatră, să cumpere un oracol, să simuleze legături secrete cu o divinitate oarecare, să dreseze o pasăre care să-i vorbească la ureche, sau să găsească alte mijloace grosolane de a impune poporului85. Acela care nu va şti mai mult decît atîta va putea, eventual, să-şi adune întîmplător o ceată de nebuni, dar nu va putea niciodată să întemeieze un imperiu; iar opera sa extravagantă va pieri curînd, o dată cu el. Prestigii vane dau naştere doar la legături trecătoare. Numai înţelepciunea le dă trăinicie. Legea judaică, în fiinţă şi astăzi, legea fiului lui Ismael86, care de zece secole domină jumătate din lume. stă şi acum mărturie a prestigiului oamenilor mari care le-au elaborat; în timp ce filozofia trufaşă sau spiritul orb de partid nu văd în ei decît nişte impostori norocoşi, adevăratul

molii beni cunosciuti da uno prudente, i quali non hanno in se ragioni evidenţi da potergli persuadere ad altrui"33 (Discorsi sopra Tito Livio, lib. I. cap. XI) (Nota lui Rousseau.)

83 „Este adevărat că n-a existat la nici un popor vreunlegislator extraordinar care să nu fi recurs la dumnezeu, căci'altfel legile sale n-ar fi fost acceptate; într-adevăr, binele esteadeseori cunoscut de către omul înţelept fără a avea în sineargumente evidente care să-i convingă şi pe ceilalţi" (Discursasupra lui Tit-Liviu).

84 Este un indiciu cam slab pentru a face deosebirea între un impostor şi un adevărat legislator.

85 Rousseau urmează aici o interpretare a oracolelor antice, foarte frecventă în filozofia luminilor (Fontenelle, Voltaire,Hoibac'h etc).

86 „Fiul lui Ismael": Mahomed. „Filozofia trufaşă" reprezintă o aluzie la tragedia Mahomed a lui Voltaire; „spiritul orbde partid" este spus, fără îndoiaiă, la adresa bisericii catolice.

Contractul social 145

om politic admiră în legislaţiile lor geniul mare şi puternic care inspiră orice creaţie durabilă.

Din toate acestea nu trebuie să tragem concluzia, aşa cum face Warburton87, că religia şi politicaar avea printre oameni un ţel comun; ci numai că,la originea naţiunilor, una serveşte drept instrumentceleilalte. \

Cap. VIII. DESPRE POPOR™

Aşa după cum arhitectul, înainte de a înălţa un mare edificiu, observă şi sondează terenul pentru a-şi da seama dacă e în stare să-i susţină greutatea, tot astfel legislatorul înţelept nu începe prin a redacta legi bune în sine; ci mai întîi cercetează dacă poporul căruia îi sînt destinate este în stare să le suporte. Iată de ce Platon a refuzat să facă legi pentru Arcadieni şi Cyrenieni89, ştiind că aceste două popoare erau bogate şi că nu le-ar fi plăcut egalitatea; de aceea au existat în Creta legi bune şi oameni răi, fiindcă Minos nu disciplinase decît un popor plin de vicii. Pe pămînt au strălucit mii de naţii

87 Warburton = teolog- englez mort în 1770, autor al unui tratat despre Alianţa bisericii cu statut (1736). întreg sfîrşitul acestui capitol are în el ceva machiavelic. Legislatorul înţelept a recurs la artificii religioase pentru a se impune poporului. Religia este pusă în serviciul politicii.

88 In prima redactare, Rousseau a scris la începutul acestui capitol: ,,Deşi tratez aici despre drept şi nu despre interese, nu mă pot împiedica să arunc în treacăt o privire asupra acelora care sînt indispensabile în orice bună legislaţie" (P.W. I„ 483). Metoda se schimbă, dec'i, întrucîtva. De la dreptul absolut, trecem la fapte pozitive: legile trebuie să fie diferenţiate după popoare. Acesta e principiul pe care îl va aplica în legă1-tură cu polonezii şi corsic'anii.

89 Vezi Plutarc: Către un principe ignorant. 30 — Contractul social.

care n-ar fi putut niciodată să se împace cu legi bune; şi chiar acelea care le-ar fi putut accepta n-au avut, în toată istoria lor, decît un răgaz foarte scurt pentru a o face. Ca şi majoritatea oamenilor, cele mai multe popoare90 nu sînt docile decît în tinereţea Ier şi, îmbătrînind, devin incorigibile. O dată ce obiceiurile sînt stabilite si prejudecăţile înrădăcinate, este primejdios şi zadarnic să vrei să Ie reformezi; poporul nu poate suferi nici să te atingi de relele lui pentru a le distruge, asemenea bolnavilor stupizi şi lipsiţi de curaj care se înfioară la vederea medicului. Aceasta nu înseamnă că, după cum unele bol/ învălmăşesc toate în capul oamenilor şi îi fac să uite trecutul, nu se ivesc şi în istoria unor state epoci violente, cînd revoluţiile produc asupra poporului aceleaşi efecte pe care anumite crize le au asupra indivizilor; cînd oroarea de trecut ţine loc de uitare şi cînd sfatul, prins în focul războaielor civile, renaşte, ca să spunem astfel, din cenuşa sa, şi îşi redobîndeşte vigoarea tinereţii, scăpînd din braţele morţii. Aşa s-a întîmplat cu Sparta pe vremea lui Licurg, cu Roma după Tarquiniu, şi tot astfel a fost în timpurile noastre, cu Olanda şi cu Elveţia, după alungarea tiranilor91.

Dar asemenea evenimente sînt rare; ele sînt excepţii a căror cauză se află totdeauna în structura deosebită a statului respectiv. Ele n-ar putea avea

/*.««* din ,762: „popoare;e; ^^ ^

__ şi oame-91

Rousseau a înţeles cît de şubrede sînt marile monarhii şi a prevăzut o criză revoluţionară. „Ne apropiem de o stare de criză şi de veacul revoluţiilor" (Emil, cartea III). întreg acest paragraf lasă să se înţeleagă ca o revoluţie este întotdeauna posibila.

nii.

Contractul social 147

loc de două ori la acelaşi popor; căci poporul se poate libera atîta vreme cît este numai barbar, dar nu o mai poate face după ce resortul civil s-a uzat. Atunci tulburările îl pot distruge fără ca revoluţiile să-1 mai poată restabili; astfel că, de îndată ce lanţurile lui sînt zdrobite, statul se spulberă şi nu mai există: de aici înainre îi trebuie un stăpîn, iar nu un liberator. Popoare libere, nu uitaţi această maximă: ,,libertatea poate fi dobîndită, dar niciodată recîşti-gată"92.

Tinereţea nu înseamnă copilărie93. Pentru naţiuni, ca şi pentru oameni, există o vreme a tinereţii, sau, dacă vreţi, o vreme a maturităţii, care trebuie aşteptată înainte ca ele să fie supuse legilor: dar maturitatea unui popor nu este întotdeauna uşor de recunoscut; dacă acţionez înainte de vreme, încercarea dă greş. Unele popoare sînt disciplinabile încă de la naştere; altele, însă, nici peste zece secole. Ruşii nu vor avea niciodată cu adevărat o viaţă civică, pentru că au început s-o aibă prea de timpuriu. Petru94 avea un geniu imitativ; nu avea adevăratul geniu, acela care creează şi face totul din nimic. Unele dintre lucrurile pe care le-a făcut au fost bine

93 Pentru că un popor îşi pierde libertatea cînd resortul civil s-a uzat. Tocmai acest resort îi lipseşte pentru a o putea recuceri. Rousseau se gîndeşte aici la republicile antice: Atena, Roma. Greşeala sa este de a legifera pe vecie. Eroarea provine clin faptul că el asimilează viaţa unui popor cu viaţa unui om. Nimeni nu-şi regăseşte niciodată tinereţea. Reminiscenţe de la Machiavel: Discurs asupra primei decade a lui Tit-Liviu (passim).

93 Această frază lipseşte în ediţia din: 1762, ca şi, maideparte, cuvintele „a tinereţii sau dacă vreţi . . ."

94 Petru= Petru cel Mare. Acest pasaj a provocat mî-nia lui Voltaire care, în „Idei republicane" (1762), îl apără pePetru cel Mare şi atacă pe Montesquieu şi Rousseau (Vaughan).10*

148 /.- /. Rousseau

făcute, dar majoritatea au fost nepotrivite. El a văzut ca poporul său era barbar, dar n-a văzut că încă nu era copt pentru viaţa civică85; a vrut săi civilizeze cînd ar fi trebuit abia să-1 oţelească. Mai întîi a vrut să facă din supuşii săi nişte germani, nişte englezi, cînd ar fi trebuit sa înceapă prin a-i face ruşias; i-a împiedicat pe supuşii săi să devină ceea ce ar fi putut fi, convingîndu-i că erau ceea ce nu erau. Aşa procedează unii profesori francezi care îşi formează elevii ca să strălucească în vremea copilăriei, pentru ca apoi să nu mai ne niciodată nimic. Imperiul Ru-siei va voi să subjuge Europa şi va fi subjugat el însuşi. Tătarii, supuşii sau vecinii lui, vor ajunge să fie stăpînii lui şi ai noştri; revoluţia aceasta îmi pare de neînlăturat97. Toţi regii Europei, în unanimitate, lucrează pentru a o grăbi.

Cap. IX. URMARE

După cum natura a stabilit staturii unui om bine conformat anumite limite, dincolo de care nu mai găseşti decîf uriaşi sau pitici, tot astfel, avînd în vedere cea mai bună structură a unui stat, există

95 Textul original spune „police", înţelegând „vie poli-cee". Am tradus sensul, care este „viaţă civică" (nota tradu-cătorului).

96 Rousseau a insistat întotdeauna foarte mult asupra ne-cesităţii de a se păstra caracterul naţional. Vezi Guvernămîntul Poloniei, cap. III şi IV; şi Proiect pentru Corsica. (P.W. II. 319.).

97 Siguranţa cu care profetizează Rousseau ne face astăzi să_ surîdem. Voltaire scria deja: „Curtea din Petersburg ne va privi ca pe nişte mari astrologi, dacă va afla c'ă unul dintre ucenicii noştri ceasornicari a stabilit ora la care imperiul rus urmează a fi distras" (Idei republicane, paragr. 37; citat de Vaughan).

Contractul social 149

limite ale întinderii sale care cer ca statul să nu fie nici prea mare, pentru a putea să fie guvernat, nici prea mic, ca să se poată menţine cu forţe proprii.. Există în orice corp politic un maximum de forţă care nu poate fi depăşit, şi de care statul adeseori se îndepărtează prin faptul că se măreşte. Cu cît legătura socială se întinde, cu atît devine mai slabă, astfel că, în general, un stat mic este, proporţional, mai puternic decît unul mare98.

O mie de argumente demonstrează această maximă. Mai întîi, administraţia devine cu atît mai dificilă cu cît distanţele se măresc, aşa cum o greutate devine cu atît mai grea cu cît este pusă în vîrful unei pîrghii mai lungi. Ea ajunge din ce in ce mai împovărătoare, pe măsură ce treptele ierarhice se înmulţesc: căci fiecare oraş îşi are în primul rînd administraţia sa, plătită de popor; fiecare dis-trict şi-o are pe a sa, plătită tot de popor; apoi fiecare provincie, apoi marile guvernăminte,' satrapiile, viceregalităţile, care trebuie plătite din ce în ce mai scump, pe măsură ce urci pe scara ierarhică, şi toate acestea pe seama nefericitului popor! In sfîrşit, se adaugă şi administraţia supremă, care striveşte totul sub ea. Atîtea poveri îi sleiesc neîncetat pe supuşi: departe de a fi mai bine guvernaţi prin toate aceste corpuri diferite, sînt guvernaţi mai puţin bine decît dacă ar fi avut peste ei unul singur. Totodată, abia de le mai rămîn resurse pentru cazuri extraordinare; iar atunci cînd trebuie să recurgă la ele, statul se află întotdeauna în pragul ruinei lui".

98 Aceleaşi idei se găsesc şi în Politica lui Aristot (IVj4). Montesquieu (Spiritul legilor, cartea VIII) susţine şi el, caşi Rousseau în Contract (cartea III), că guvernămîntul democratic se potriveşte mai bine statelor mici.

99 Critică viguroasă a regimului monarho-feudal.

150 /.- /. Rousseau

Dar aceasta nu e totul: nu numai că guvernă-mînful are mai puţină vigoare şi rapiditate ca si impună respectarea legilor, să împiedice vexaţiile, să corijeze abuzurile, să prevină comploturile care se pot pune la cale în regiunile îndepărtate; dar şi poporul are mai puţină dragoste pentru şefii pe care nu-i vede niciodată, pentru patrie, care în ochii lui este nemărginită ca şi lumea, şi pentru concetăţenii săi, care în cea mai mare parte îi rămîn străini. Aceleaşi legi nu se pot potrivi atîtor provincii diverse, fiecare cu obiceiurile ei deosebite, trăind în climate opuse şi neputînd suporta aceeaşi formă de guvernă-mînt100. Legi diferite dau naştere numai la tulburări şi confuzii între popoare, care trăind sub aceiaşi şefi, şi avînd relaţii continue între ele, frec de la unii la alţii, se unesc unele cu altele, astfel că, supuse fiind altor obiceiuri101, nu pot şti niciodată dacă într-adevăr patrimoniul lor le aparţine. în această mulţime de oameni, necunoscuţi unii altora şi pe care doar centrul administraţiei supreme îi adună laolaltă, talentele sînt îngropate, virtuţile ignorate, viciile nepedepsite. Şefii, copleşiţi de treburi, nu mai văd nimic prin ei înşişi; statul este guvernat prin delegaţi. în sfîrşit, măsurile ce trebuie luate pentru a menţine autoritatea generală, căreia atîţia funcţio-

100 Cîţiva ani înainte de revoluţie, Rousseau se mai îndoia încă de posibilitatea constituirii unei mari naţiuni în cane toţi cetăţenii să fie legaţi prin patriotism. Şi cu toate acestea, ideile di'n Contract vor ajuta la desăvîrşirea unităţii naţionale. Dezvoltarea capitalismului făcea necesară constituirea marilor naţiuni moderne. Idealistul Rousseau nu putea să vadă aces* lucru. Deşi elaborează o ideologie care va folosi patrioţilor re-« volufionari, el îşi mărgineşte idealul său naţional la modeluli cetăţilor antice şi al Elveţiei.

"" Critică — generală în filozofia veacului XVIII — a obiceiurilor feudale, atît de împestriţate.

Contractul social 151

nari îndepărtaţi vor să i se sustragă sau să i se substituie, acaparează toate grijile publice. Nu mai ră-mîne nimic pentru fericirea poporului, şi abia de mai rămîne ceva pentru apărarea sa în caz de nevoie. Şi astfel un corp prea mare pentru alcătuirea sa se prăvăleşte şi piere strivit sub propria sa greutate.

Pe de altă parte, statul trebuie să-şi asigure o anumită bază care să-i dea soliditate, pentru a putea rezista zguduirilor, care nu vor întîrzia, şi eforturilor pe care va fi silit să le facă pentru a se susţine: căci toate popoarele au un fel de forţă centrifugă, datorită căreia ele lucrează în mod continuu unele împotriva altora şi tind a se mări în dauna vecinilor, întocmai ca şi „vîrtejurile" lui Descartes. Cei slabi riscă să fie curînd înghiţiţi; şi nimeni nu se poate apăra decît stabilind împreună cu toţi ceilalţi un fel de echilibru care să facă astfel încît apărarea să iie peste tot oarecum egală102.

Iată deci că există argumente pentru extindere şi argumente pentru restrîngere; şi e un mare talent al omului politic acela de a găsi printre ele proporţia cea mai avantajoasă pentru conservarea statului, în general, se poate spune că cele dintîi, nefiind de-dt exterioare şi relative, trebuie subordonate celorlalte, care sînt interne şi absolute103. Primul lucru care trebuie căutat este o alcătuire sănătoasă şi puternică; şi e bine să contăm mai mult pe vigoarea

102 Cam aceasta este, spune Beaulavon, ceea ce diplomaţiiau numit echilibrul european. Statele între ele se află în starede natură. Rousseau nu vede, în vremea sa, posibilitatea dea se ajunge la un stadiu superior.

103 Cele dintîi, argumente pentru creştere, sînt relative laforţa statelor vecine. Ele trebuie subordonate celorlalte, adicăargumentelor pentru restrîngere, care nu privesc decît statulîn cauză.

152 /.- /. Rousseau

rezultată dintr-o bună formă de guvernămînt decît pe resurssie pe care le oferă un teritoriu întins.

De altfel, cunoaştem cazul unor state constituite în aşa fel încît necesitatea cuceririlor intra în însăşi constituţia lor şi care, pentru a se menţine, erau silite să crească mereu. Poate că ele se bucurau mult de această fericită îndatorire, care le arăta totuşi, o dată cu limita măririi lor, şi inevitabilul moment al căderii104.

Cap. X. URMARE

Un corp politic poate să fie măsurat în două teluri: prin suprafaţa sa teritorială şi prin numărul populaţiei; există între aceste două măsuri un anu-nft't raport convenabil, care asigură statului adevărata lui măreţie. Oamenii formează statul, iar terenul hrăneşte oamenii: acest raport înseamnă deci ca pămîntul să fie suficient pentru a întreţine pe locuitorii săi şi ca numărul locuitorilor să fie pe măsura posibilităţii pămîntului de a-i hrăni105. In această proporţie rezidă maximul de forţă a unui număr de populaţie dat. Căci dacă exista teren prea mult, paza lui e prea costisitoare, cultura insuficientă, produsul prisoselnic: aceasta e cauza apropiată a războaielor defensive. Dacă nu e teren de ajuns, statul, pentru

104 Reminiscenţe de la Machiavel (Discurs asupra lui Tit-Liviu I, 6) şi de la Montesquieu (Grandoarea şi decadenţa romanilor, IX).

105 De notat că Rousseau nu se glndeşte la industrie pentru a hrăni poporul, atîta vreme cît este suficientă agricultura.\In aceeaşi epocă, fiziocratii considerau munca pămîntului Caisursă esenţială a bogăţiilor.

Contractul social 153

ceea ce îi lipseşte, este la discreţia vecinilor săi: aceasta e cauza apropiată a războaielor ofensive. Orice popor care, prin poziţia sa, nu are altă alternativă decît comerţul sau războiul, este prin aceasta un popor slab. El depinde de vecini, depinde de evenimente, şi existenţa lui nu poate fi decît scurtă şi nesigură. El subjugă pe alţii şi îşi schimbă situaţia, sau e subjugat şi nu mai reprezintă nimic. El nu' se poate menţine liber decît dacă este ori foarte mic106, ori foarte mare.

Un raport fix între întinderea de pămînt şi numărul de oameni, astfel încît acestea să-şi corespundă reciproc, nu se poate calcula precis, atît din pricina deosebirilor privitoare la calitatea terenurilor, la gradul lor de fertilitate, natura producţiei, influenţa climatului, cît şi din pricina deosebirilor ce se remarcă între temperamentele locuitorilor respectivi, unii consumând puţin într-o ţară fertilă, iar alţii consumînd mult pe un sol ingrat. Trebuie de asemenea să se aibă în vedere fecunditatea femeilor, care poate fi mai mare sau mai mică, condiţiile mai favorabile sau mai puţin favorabile creşterii populaţiei pe care le oferă ţara, precum şi volumul de populaţie pe care poate spera legislatorul să-1 favorizeze prin aşe-zămintele sale107, astfel încît el nu trebuie să-şi întemeieze judecata pe ceea ce vede, ci pe ceea ce prevede, şi nici să se oprească la starea actuală a populaţiei, ci să conteze mai mult pe aceea la care ea trebuie, în mod natural, să ajungă. In sfîrşit, există mii de prilejuri în care anumite particularităţi ale locurilor impun sau permit să se cuprindă mai mult

106 Un stat pujin populat şi mic ca întindere nu va provoca pofta de cucerire a nimănui.

» I07 Instituţiile bune pot permite ca populaţia să crească..

154 /. - /. Rousseau

teren decft ar părea că este necesar. Astfel, oamenii se vor întinde mult într-o ţară muntoasă, în care producţia naturală, adică pădurea şi păşunile, cer mai puţină muncă, unde experienţa arată că femeile sînt mai fecunde decft la şes şi unde un pămînt înclinat, deşi întins, nu dă decit o mică bază orizontală, singura pe care se poate conta pentru culturi vegetale; şi dimpotrivă, se pot crea aglomeraţii pe ţărmul mării, chiar şi printre siînci şi nisipuri aproape sterpe, pentru că pescuitul poate să înlocuiască în mare măsură produsele pămîntuluf, iar oamenii trebuie să se adune mai mulţi laolaltă ca să-i poată respinge pe piraţi; de altfel, există şi mai multă în-lesnire, datorită coloniilor, pentru ca ţara să scape de locuitorii supranumerari.

La aceste condiţii, cînd e vorba de a alcătui un popor, mai trebuie adăugată una, care nu poate înlocui pe nici una din celelalte, dar fără care toate celelalte sînt inutile: trebuie să fie belşug şi pace, căci vremea cînd un stat începe să se pună în ordine, la fel ca şi cea în care se formează un batalion, reprezintă momentul în care corpul e cel mai puţin capabil de rezistenţă şi deci e cel mai uşor de distrus. Mai lesne se poate rezista în mijlocul unei dezordini absolute decît într-un moment de fierbere, cînd fiecare e preocupat de rangul său iar nu de primejdie. E de ajuns ca un război, o foamete sau o răscoală să se ivească în asemenea vremuri de criză pentru ca statul să fie inevitabil răsturnat.

Aceasta nu înseamnă că n-ar exista destule gu-vernăminfe stabilite în timpul acestor furtuni; dar în asemenea cazuri, chiar guvernanţii sîni cei care distrug statul108. Uzurpatorii provoacă sau aleg în-

Violînd pactul social.

Contractul social 155

totdeauna asemenea vremuri tulburi pentru ca, profi-tînd de spaima generală, să impună legi destructive, pe care poporul niciodată nu le-ar adopta dacă şi-ar păstra sîngele rece. Alegerea momentului pentru o legislaţie este unul din semnele cele mai sigure după care se poate deosebi opera legislatorului de opera unui tiran.

Aşadar, care popor este potrivit pentru a i se da o legislaţie109? Acela care, deşi era deja legat prin-tr-o unitate oarecare de origine, de interese sau de convenţii, n-a purtat încă adevăratul jug al legilor; acela care nu are nici obiceiuri, nici superstiţii prea înrădăcinate; acela care nu se teme că ar putea fi copleşit de o invazie subită; acela care, fără sâ se amestece în certurile vecinilor, poate să reziste singur împotriva fiecăruia din ei, sau să se ajute cu unul pentru a-1 respinge pe celălalt; acela unde fiecare membru poate să fie cunoscut de toţi şi unde nu este nevoie ca un om să fie împovărat peste limftele rezistenţei umane; acela care nu are nevoie de celelalte popoare şi de care nici un alt popor nu are nevoie;* acela care nu e nici bogat nici sărac şi se

109 întreg acest paragraf rezumă conţinutul capitolelor VIII, IX şi X.

* Dacă din două popoare învecinate, unul n-ar putea să se dispenseze de celălalt, cel dinţii s-ar afla într-o situaţie foarte grea, iar al doilea într-o situaţie foarte primejdioasă. Orice naţie înţeleaptă, într-un astfel de caz, se va strădui cit mai repede să-l elibereze pe celălalt de această dependenţă. Republica Thlascala, cuprinsă în mijlocul imperiului Mexicului, a preferat să se lipsească de sare decît s-o cumpere de la Mexicani, sau chiar s-/> primească gratuit. înţelepţii thlascalani şi-au dat seama ce capcană se ascunde sub această liberalitate. In consecinţă, s-au menţinut liberi; şi acest mic stat, închis în mijlocul unui mare imperiu, a fost în cele din urmă instrumentul pieirii acestuia. {Nota lui Rousseau.)

156 /.- /. Rousseau

poate mulţumi cu ceea ce are: în sfîrşit, acela care îmbină, tăria unui popor vechi cu docilitatea unui popor nou. Elementul care face ca opera de legiferare să fie atît de grea, este nu atît ceea ce trebuie clădit, cît ceea ce trebuie distrus; iar succesul se obţine atît de rar, din cauza imposibilităţii de a găsi . unită simplicitatea naturii cu nevoile societăţii. Toate aceste condiţii, e drept, se găsesc foarte greu strînse iaolaltă: iată de ce nu se pot vedea decît puţine state bine constituite.

Mai există în Europa o ţară în stare să primească o legislaţie: este insula Corsica. Bărbăţia şi dîrzenia cu care acest brav popor a ştiut să-şi recucerească şi să-şi apere libertatea, îl fac să merite ca vreun om înţelept să-1 înveţe cum să şi-o păstreze!.. Presimt că într-o zi această mică insulă va uimi Europa110.

Cap. XL DESPRE DIFERITELE SISTEME DE LEGISLAŢIE

Dacă s-ar cerceta în ce anume constă bunul cel mai important dintre toate, care trebuie să constituie scopul oricărui sistem de legislaţie, concluzia ar fi că el se reduce la două obiective principale: libertatea şi egalitatea; libertatea, pentru că orice

110 S-a spus că Rousseau prevăzuse apariţia lui Napoleon. E o pură naivitate. In realitate, rezistenta energică a corsica-nilor sub conducerea Iui Paoli împotriva republicii genovezei îi impresionase adînc pe filozofi, de pildă pe Voltaire. Poate că Rousseau visa, scriind aceste rînduri, să aplice Corsicii sistemul său. într-adevăr, în 1764, i se trimise din insulă o cerere de a alcătui un proiect de constituţie, proiect pe care el 1-a redactat, dar oare n-a avut nici o urmare.

Contractul social 157

dependenţă particulară înseamnă tot atîta forţă răpită statului ca întreg, şi egalitatea, pentru că libertatea nu poate să dăinuiască fără ea111.

Am mai spus112 în ce constă libertatea civilă;' cît priveşte egalitatea, nu trebuie să se înţeleagă prin acest cuvînt că treptele puterii şi ale bogăţiei trebuie să fie absolut aceleaşi, ci că, în ceea ce priveşte puterea, ea trebuie să fie în afara oricărei violenţe şi să nu se exercite niciodată decît în virtutea rangului şi a legilor; iar în ceea ce priveşte bogăţia, nici un cetăţean nu trebuie să fie atît de bogat încît să-1 poată cumpăra pe altul, şi nimeni atît de sărac încît să fie silit sase vîndă*. Aceasta presupune din partea celor mari moderaţie în bunuri şi în prestigiu, iar din partea celor mici moderaţie în zgîrcenie şi în rîvnirea la bunurile altuia.

Această egalitate, spun ei114, este o himeră, o pură abstracţie, care nu poate exista în practică. Dar dacă abuzul este inevitabil, înseamnă oare că nu trebuie să fie cel puţin reglementat? Tocmai pentru că forţa lucrurilor tinde întotdeauna să distrugă egalitatea,

111 Vezi Introducerea, pag. 48.112 Vezi I, 8.113 Aceste reflecţii sfiit inspirate de istoria republicilor an

tice. >114 Adversarii teoriei egalitare a lui Rousseau.* Dacă vreţi să daţi statului trăinicie, apropiaţi cit mai" mult

cu putinţă treptele extreme; nu permiteţi să existe nici oameni prea bogaţi, şi nici săraci din cale afară. Aceste două stări, în mod firesc inseparabile, sînt deopotrivă de funeste pentru binele comun. Din una se recrutează făuritorii tiraniei, iar din cealaltă tiranii; traficul cu libertatea publică are loc totdeauria între ei: unul o cumpără, altul o vinde)13. (Nota lui Rousseau.)

158 /.- /. Rousseau

trebuie ca forţa legilor să tindă întotdeauna s-o men-ţină115.

Dar aceste scopuri generale ale oricărei bun© le-giferări trebuie modificate în fiecare ţară, în funcţie de raporturile care iau naştere atît din situaţia locală cît şi din caracterul locuitorilor; pe baza acestor raporturi trebuie să se dea fiecărui popor un sistem deosebit de legiferare care să fie cel mai bun, poate nu în sine, dar, în tot cazul, pentru statul căruia îi" este destinat. De pildă: pămîntul este ingrat şi steril, sau ţara e prea mică pentru oameni? Intoarceţi-vă spre industrie şi meşteşuguri, ale căror produse le veţi schimba cu mărfurile care vă lipsesc. Dacă vă aflaţi în situaţia contrară, daţi atenţie ogoarelor mănoase Si dealurilor fertile. Duceţi lipsă de locuitori deşi aveţi un teren bun? Acordaţi toată grija agriculturii, care înmulţeşte populaţia, şi eliminaţi meseriile, care n-ar face decît să desăvîrşească depopularea ţării, aglo-merînd în anumite puncte ale teritoriului puţinii locuitori pe care îi are*. Deţineţi ţărmuri întinse şi comode? Umpleţi marea cu corăbii, dezvoltaţi comerţul şi navigaţia, şi veţi avea o existenţă strălucitoare şi scurtă. Pe ţărmurile voastre marea nu scaldă decît stînci aproape inaccesibile? Rămîneţi barbari şi ihtiofagi116.

115 întrevede oare Rousseau concentrarea inevitabilă a bogăţiilor Care va avea Ioc în regimul capitalist? EI nu putea, î|n vremea sa. să descopere legile acestei orînduiri. Dar ideile sale au un caracter profetic. După el, legislaţia trebuie să încerce, a frîna cursul istoriei.

* Unele ramuri de comerţ exterior, spune d'Argenson, nu comportă decît o falsă utilitate pentru un regat în general: cîţivo particulari sau chiar cîteva oraşe se pot îmbogăţi; dar naţiunea întreagă nu cîştigă nimic, şi poporul nu ajunge într-o stare mai bună de pe urma acestui fapt. (Nota lui Rousseau.)

118 Ihtiofag = care se hrăneşte cu peşte.

Contractul social 159

Veţi trăi astfel măi liniştiţi, poate mai buni şi, fără indoială, mai fericiţi. Intr-un cuvînt, în afară de normele comune tuturor, fiecare popor cuprinde în sine o anumită cauză care ordonează normele într-un; anumit fel şi face ca legislaţia să fie potrivită numai pentru el. Astfel, odinioară ebreii şi, mai recent; arabii au avut drept scop principal religia; atenienii — literatura; Cartagina şi Tyrul — comerţul; insula Rhodos — marina; Sparta — războiul, iar Roma — virtutea. Autorul lucrării Spiritul legilor a arătat în nenumărate exemple cu cîtă măiestrie ştie legislatorul să îndrume legislaţia spre fiecare dintre aceste scopuri117. Structura unui stat devine într-adevăr solidă şi durabilă atunci cînd cele de cuviinţă sînt atît de bine respectate, iar raporturile naturale şi legile cad totdeauna de acord asupra aceloraşi puncte, încît legile nu fac altceva, ca să spunem aşa, decît să le> asigure, să le sprijine şi să le rectifice pe celelalte. Dar dacă legiuitorul, înşelîndu-se în căutarea scopului, porneşte de la alt principiu decît cel care se naşte din natura lucrurilor, dacă unul tinde spre servitute şi altul spre libertate, unul spre bogăţie şi altul spre populaţie, unul spre pace şi altul spre cuceriri, atunci legile vor slăbi încetul cu încetul, alcătuirea se va cchimba, iar statul nu va înceta să fie frămîntat j înă cînd va fi distrus sau transformat, şi invincibila natură va reintra în drepturile sale118.

117 Vezi Spiritul legilor, XI, 5. Pentru Motrtesquieu, scopul Romei nu era virtutea, ci mărirea.

1,8 Influenţa lui Montesquieu este vădită în tot acest capitol. Ca şi el, Rousseau recunoaşte c'ă' evoluţia societăţilor, se supune unor legi obiective. Legiuitorul nu poate să trans-, forme pe oameni, să-i ..denatureze", decît supunîndu-se naturii-

160 /. - /. Rousseau

Cap. XII. DIVIZIUNEA LEGILOR

Pentru a ordona întregul sau a asigura cea mai bună formă posibilă treburilor -publice, trebuie luate în considerare diverse relaţii. Mai intîi, acţiunea corpului întreg asupra lui însuşi, adică raportul de la întreg la întreg sau de la suveran la stat119; acest raport este compus din cel al termenilor intermediari, după cum vom vedea mai departe120.

Legile care reglementează acest raport sînt numite legi politice şi se cheamă şi legi fundamentale, nu fără oarecare dreptate, în cazul cînd aceste legi sînt înţelepte; căci dacă în fiecare stat nu există de-cît un singur mod potrivit pentru a-1 ordona, poporul care 1-a găsit trebuie să-1 menţină; dar dacă ordinea stabilită este rea, de ce oare am socoti fundamentale nişte legi care o împiedică sa fie bună? De altfel, în orice caz, un popor este întotdeauna în drept să-şi schimbe legile, chiar şi pe cele mai bune; căci dacă îi place să-şi facă singur rău, cine ar avea dreptul să-1 împiedice121?

A doua relaţie este cea a membrilor între ei sau cu corpul întreg. Acest raport trebuie să fie în primul caz cît mai mic şi în al doilea cît mai mare cu putinţă, astfel încît fiecare cetăţean să fie într-o perfectă independenţă fafă de toţi ceilalţi şi într-o extremă dependenţă faţă de cetate, ceea ce se obţine întotdeauna prin aceleaşi mijloace; căci numai forţa sfatului asigură libertatea membrilor săi122. Din acest al doilea fel de raporturi iau naştere legile civile.

us Vezi definiţiile I, 6, sfîrsit.120 Vezi III. 1.121 Vezi I, 7.122 Aceleaşi legi asigură independenţa unui individ faţă de

ceilalţi şi în acelaşi timp dependenţa sa faţă de stat. Aceastădependenţă asigură libertatea, dat fiind că ea este aceeaşi pentru toţi particularii.

Contractul social

Poate îi luată 'în considerare si un al treilea fel de relaţie, anume între om şi lege, adică relaţia dintre nesupunere şi pedeapsă, ceea ce dă naştere legilor criminale; acestea, în fond, reprezintă' nu atît un fel deosebit de legi, cît o sancţionare a tuturor celorlalte.

Acestor trei feluri de legi li se mai adaugă un al patrulea, cel mai important din toate, şi anume, legi care nu se sapă nici în marmură nici în bronz, ci în inimile cetăţenilor; legi care alcătuiesc adevărata constituţie a statului; legi care zi de zi cîştigă puteri noi; care, atunci cînd celelalte legi îmbătrînesc sau pier, le reanimă sau le iau locul, menţin poporul în spiritul rînduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii. Este vorba c'e moravuri, de obiceiuri şi mai ales de opinie — aspecte necunoscute ginditorilor noştri politici123; dar de care depinde succesul tuluror celorlalte; aspecte de care un legislator mare se preocupă în secret, dînd impresia că s-ar limita la reglementări parti-culare, care nu sînt însă decît bolta a cărei cheie o formează moravurile născute încetul cu încetul.

Dintre diversele categorii de legi. singurele în legătură cu subiectul meu sînt cele politice, care alcătuiesc forma de guvernămînt.

123 Cu toată părerea contrară a lui Beaulavon, ce! vizat aici nu pare a fi Montesquieu. Mai currnd e vorba de Grotius şf Pufendorf.

î I — Contractul social.

•

C A R T E A III1

înainte de a vorbi despre feluritele forme de gu-wrnămînt, să încercăm a stabili înţelesul exact ai acestui cuvînt, care încă n-a fost prea bine lămurit.

Cap. I. DESPRE GUVERNAM1NT IN GENERAL

înştiinţez pe cititori că acest capitol trebuie să fie citit cu răbdare, căci nu cunosc arta de a fi limpede pentru cine nu vrea să fie atent.

Orice acţiune liberă are două cauze care colaborează pentru a o produce: una morală, adică voinţa

1 Planul acestei cărţi este următorul:a) I şi II. Ce este guvernămîntul? Care este principiul ce

constituie diferitele lui forme.b) III—VII. Diverse forme de guvernămînt.o) VIII şi IX. Nu există formă de guvernămînt care să se

potrivească oricărei ţări.d) X—XV Guvernămîntul are totdeauna tendinţa de a

impieta asupra suveranităţii. Aceasta nu se poate menţine decît graţie unor adunări periodice. Poporul trebuie să evite a re-> curge la reprezentanţi.

e) XVI şi XVII. Cum se instituie o formă de guvernă-mînt.f) XVIII. Cum pot fi prevenite uzurpările guvemă-mîntului.

*

Contractul social 163

care determină actul; alta iizică, adică puterea care o îndeplineşte. Cînd merg spre un obiect, trebuie în primul rînd să vreau să merg într-acolo; în al doilea rînd, trebuie să mă ducă picioarele. Un paralitic care ar vrea să alerge şi un om sprinten care n-ar vrea, vor rămîne amîndoi pe loc. Corpul politic are aceleaşi mobiluri: şi la el putem deosebi torţa şi voinţa: una sub numele de putere legislativă, cealaltă sub numele de putere executivă2. Nimic nu se face sau n-ar trebui să se facă fără concursul lor.

Am văzut că puterea legislativă aparţine poporului şi nu-i poate aparţine decît lui. Este uşor de văzut, dimpotrivă, pe temeiul principiilor stabilite mai înainte3

că puterea executivă nu poate să aparţină obştei, ca legislatoare sau suverană, pentru că această putere nu e formată decît din acte particulare care nu sînt de resortul legii şi în consecinţă nici de cel al suveranului, ale cărui acte nu pot fi decît legi.

Forţei publice îi trebuie deci un agent al ei care s-o unească şi s-o pună în acţiune potrivit directivelor voinţei generale, care să servească la crearea legăturii dintre stat şi suveran4 şi care să însemne întrucîtva, în persoana publică, ceea ce înseamnă ui om uniunea sufletului cu trupul5. Iată care e în

2 Vezi Spiritul legilor XI, 6. Montesquieu deosebeşte puterea legislativă de puterea executivă.' Dar la el suveranitateaeste divizată. La Rousseau guvernămîntul nu participă de fel lasuveranitate, ci se mărgineşte să execute legile. Mai departe:„confundat în mod nepotrivit" se referă la Montesquieu, căruiaRousseau îi reproşează că face o confuzie. (

3 Vezi II, 4 şi 6.4 Vezi definiţiile „statului" şi „suveranului" (I, 6, sfîrşit).5 Deosebirea carteziană între suflet şi corp. Rousseau nu

s-a abătut niciodată de la această idee.

11*

164 /. - /. Rousseau

ttat rostul guvernămîntului, confundat în mod nepotrivit cu suveranul, al cărui instrument este.

Prin urmare, ce este guvernămîntul? Un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii, at:t civile cît şi politice.

Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi6, adică guvernatori; iar corpul întreg poartă numele de principe7*. Aşadar, au multă dreptate cei care susţin că actul prin care un popor se supune unor şefi nu este un contract-. Nu este decît o însărcinare9, o slujbă, în care, ca simpli slujitori ai suveranului, ei exercită în numele lui puterea pe care ie-a încredinţat-o şi pe care el o poate limita, modifica şi lua înapoi cînd doreşte, înstrăinarea unui astfel ele drept fiind imeompatibilă cu natura corpului social şi potrivnică scopului asociaţiei.

6 „rege": în latineşte rex, face parte din aceeaşi familiade cuvinte ca şi regere: a dirija, a guverna. Rousseau subliniază aci că trebuie să deosebim pe rege de suveran. Singurulexemplu istoric pe care se poate sprijini este cel al Spartei,unde erau doi regi în acelaşi timp, exercitînd o adevărată magistratură.

7 „Principe": predecesorii lui Rousseau (Machiavel etc.)înţeleg prin acest cuvînt o persoană. Rousseau dă acestui cuvîntun înţeles deosebit.

* Astfel, la Veneţia se dă colegiului titulatura de serenis-sime principe chiar cînd dogele nu este de fa{ă. (Nota lui .Rousseau.)

8 Vezi mai departe III, 16. Şefii nu sfrit o putere distinctă de suveran. Nu există deci posibilitatea unui contract

B In mai 1790 Robespierre, discutînd dreptul regelui de a declara război, spune: „este inexact să se spună reprezentantul naţiunii. Regele este slujitorul şi delegatul naţiunii pentru a executa voinţa naţională (chemări la ordine). Dacă expresiile mele mîhnesc pe cineva, trebuie să le retractez. Prin slujitor n-am vrut să înţeleg decît slujba cea mai înaltă, sarcina sublimă de a executa voinţa generală."

Contractul social 165

Vom numai deci guvernămînt sau administraţie supremă exercitarea legitimă a puterii executive, şi principe sau magistrat omul sau corpul însărcinat cu această administraţie.

In guvernămînt se găsesc forţele intermediare a'e căror raporturi îl alcătuiesc pe acela de la întreg la întreg10 sau de la suveran la stat. Putem reprezenta acest din urmă raport sub forma extremilor unei proporţii continue în care media proporţională ar fi gu-vernământul11. Quvernămîntul primeşte de la suveran ordinele pe care le dă poporului; şi pentru ca statul r«0 aibă un bun echilibru,trebu;e ca totul să fie compensat, să existe egalitate între produsul sau puterea guvernămîntului luat în sine şi produsul sau puterea

10 Adică ansamblul Cetăţenilor consideraţi ca activi (suveranul) fată de ansamblul cetăţenilor, sau supuşii, consideraţica pasivi (statul). Aici începe o demonstraţie matematică, ex<-pusă în termeni care azi nu mai sînt folosiţi şi care alcătuieşteunul din fragmentele cele mai greoaie ale Contractului social.Rousseau vrea să dea expunerii sale o formă riguroasă; dar nic'io formulă matematică nu poate exprima complexitatea raporturilor sociale.

Asupra sensului termenilor matematici de care se foloseşte Rousseau, vezi în revista americană Isis (nr. 40/1949) un articol de Marcel Francon: „Limbajul matematic al lui JJ. Rousseau". Autorul a recurs la Alexandre Saverien, „Dicţionar universal de matematică şi de fizică" (1753), şi la „Dicţionarul enciclopedic al matematicilor" d'e d'Alembert, abatele Bossut, de la Lande, Condorcet etc. (1789) şi la „Elemente de geometrie" ale părintelui Lamy (ediţia a 4-a, 1710), lucrare pe care Rousseau o avea în biblioteca sa. Articolul face dovada că Rousseau folosea termenii de matematic'ă cu sensul exact pe care ii aveau în Vremea sa.

11 In scolul XVIII se numea „proporţie continuă" o proporţie în care numărătorul celei de-a doua fracţii era egal oii

a b cnumitorul celei dinţii. De pildă: -'- =* — = — etc.

b c d

»

166 /.- /. Rousseau

cetăţenilor, care sînt pe de o parte suverani şi pe de a'tă parte supuşi.

Mai mult încă, nu s-ar putea schimba nici unui dintre aceşti trei termeni fără să dispară de îndată proporţia. Dacă suveranul vrea să guverneze, dacă magistratul vrea să facă legi sau dacă supuşii refuză să asculte, dezordinea ia locul ordinii, forţa şi voinţa nu mai acţionează în armonie, iar statul descompus cade în despotism sau în anarhie12. In sfîrşit, după cum nu există decit o singură medie proporţională în fiecare raport, tot astfel nu există decît un singur guvernămînt bun cu putinţă într-un stat. Cum Insă mii de evenimente pot schimba raporturile din sînul unui popor, nu numai că diferite guvernăminte pot fi

Se ştie că dacă —" — — atunci ac=b2, b este mediab c

proporţională între a şi c.Fie deci S, Suveranul

G, GuvernămîntulSt, Statul (supuşii)

Rousseau alcătuieşte următoarea proporţie:

— =. — .> deci 5x« = C2 G St

Ceea ce înseamnă că suveranul trebuie să aibă tot atîta putere asupra guvernămîntului cît are şi guvernămîntul asupra supuşilor. Se poate vedea că ideea aceasta este destul de rău reprezentată prin proporţia matematică. Guvernămîntul înmulţit cu el însuşi (ridicat la puterea a doua) nu poate. avea nici un înţeles limpede.

12 Dacă puterea guvernământului creşte prea mult în raport cu cea a supuşilor, domeniul legilor şi cel a! hotărârilor particulare se vor c'onfunda. Aşadar, primejdie de despotism, idee care-1 urmăreşte pe Rousseau.

Dacă puterea guvernămîntului creşte prea mult, atunci el va putea da putere de lege deciziilor sale particulare: despotism.

Iar dacă supuşii ajung- prea puternici, atunci învingă anarhia.

Contractul social

bune pentru diferite popoare, dar ele pot fi bune şi pentru acelaşi popor, în timpuri diferite.

Incercînd să dau o idee asupra feluritelor raporturi care pot exista între aceste două extreme, voi lua ca exemplu numărul populaţiei, ca fiind un raport13 mai uşor de exprimat.

Să presupunem că statul e alcătuit din zece mii de cetăţeni. Suveranul nu poate fi considerat decît în mod colectiv şi in corpore; dar fiecare particular, în calitate de supus, este considerat ca individ; astfel suveranul este faţă de supus întocmai ca Î0 000 Iată de 1; cu alte cuvinte, fiecare membru al statului are ca parte a lui a zecea mia parte din autoritatea suverană, deşi îi este supus în întregime. Dacă poporul ar fi compus din o sută de mii de oameni, situaţia supuşilor nu s-ar schimba şi fiecare om ar purta în aceeaşi măsură întreaga povară a legilor, în timp ce votul său, redus la a suta mia parte, va avea o influenţă de zece ori mai mică m redactarea lor. Astfel, supusul rămînînd mereu unul, raportul suveranului creşte potrivit cu numărul cetăţenilor. De unde ur-. filează că cu cît statul creşte, cu atît libertatea scade14.

13 Beaulavon observă pe bună dreptate că acest termen<raport), folosit cînd în sens matematic', oînd în sens politic,dă naştere la dificultăţi. Rousseau ne atrage aici atenţia căsimplifică în mod voit problema vorbind numiai de numărul poporului, care nu e decît unul din factorii ce trebuie studiaţi.

14 Cînd numărul cetăţenilor creşte, individul .rămîne supus în întregime suveranului, dar unui suveran mai puternic,din a c'ăru,i putere el deţine o parte din ce în ce mai mică1.

St rămîne egal ou 1, iar S creşte. In exemplul luat

Legea apasă, întreagă, asupra fie-■cărui supus, care, m calitate de membru al suveranului nu participa decît cu un vot la elaborarea ei. Iată de ce Iiberta-« tea scade pe măsură ce poporul creşte.

5 de Rousseau — = ' St

10 000

!68 /.- /. Rousseau

Cînd spun că raportul creşte, înţeleg că se de-părtează de egalitate. Astfel, cu cît raportul este mai mare în sensul în care îl înţeleg geometrii, cu atît este mai puţin un raport în sensul obişnuit al cu-vîntului; în primul caz, raportul considerat din punct de vedere cantitativ se măsoară prin exponent; iar iv celălalt caz, raportul fiind considerat după identitate, se estimează prin asem.-inare'5.

Or, cu cît voinţele particulare se leagă mai puţin de voinţa generală, adică cu cît moravurile se leagă mai puţin de legi, cu atît forţa represivă trebuie să. crească. Deci guvernămîntul, ca să fie bun, trebuie să fie cu atît mai puternic cu cît poporul este mai numeros16.

Pe de altă parte, creşterea statului punînd în îaţa deţinătorilor autorităţii publice mai multe ispite şi posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cît guver-nămîntul trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpîni poporul, cu atît suveranul trebuie să aibă şi

15 Rousseau deosebeşte două înţelesuri ale cuvîntului„raport":

a) Sensul matematic'. Raportul se exprimă printr-o»

fracţie. Exponentul este ceea ce numim astăzi cît: —- = c.b

c este cîtul. Cu cît a creşte în raport cu b, cu atît c este mai mare.

b) Sensul curent. Două obiecte au între ele un raportcînd se aseamănă unul cu altul. :

Aşadar, limbajul matematic şi limbajul curent sînt.

opuse. Cu cît raportul matematic -reste mai m'are. °" atît a

şi b au mai puţin raport între ele (în sensul curent).16 Cu cît poporul este mai numeros, cu atît sînt mai

multe şanse ca purtarea indivizilor (moravurile) să se îndepărteze de voinţa generală (exprimată prin lege).

Contractul social 169

el mai multă iorţă pentru a putea stăpîni guvernământul. Nu mă refer aci la o îorţă absolută, ci la. forţa relativă a diferitelor părţi ale statului17!

Rezultă din acest dublu raport că proporţia continuă dintre suveran, principe si popor nu este o idee arbitrară, ci o consecinţă necesară a naturii corpului politic. Mai rezultă încă ceva: dat fiind că unul din extremi, anume poporul, ca supus, este fix şi reprezentat printr-o unitate, ori de cîte ori raportul dublu creşte sau scade, creşte sau scade corespunzător şi raportul simplu, astfel încît, drept consecinţă, termenul mediu se schimbă şi el18. Ceea ce ne arată că nu există o formă de guvernămînt unică şi absolută, ci

17 Nu e vorba de valoarea absolută a forţelor, ci de

raportul dintre ele. Scopul e ca proporţia — = — să rămînau St

adevărată.18 Beaulavon citează o definiţie din secolul XVIII. „Ra

portul dublat este ceea ce rezultă dini înmulţirea a două raporturi egale, care se numesc fiecare în parte raport sau raţiunesimplă". Im proporţia stabilită mai sus, raportul dublat este-

S G~GXM.

Cum însă St este totdeauna egal cu 1 (vezi mai sus);,

raportul dublat este deci — = S. Dacă S creşte, raportul —

creşte şi el. Pentru ca proporţia — = — să rămînă adevărată, treci i

trebuie ca G să crească.Cam multe calcule pentru a se ajunge la ideea simplă că

atunci cînd populaţia Creşte, forţa guvern ămîntului trebuie să crească şi ea.

im /.- /. Rousseau

pot exista guvernăminte diferite prin natura lor, după cum există şi state diferite ca mărime.

Dacă, încercînd să ridiculizeze acest raţionament, cineva ar afirma că, pentru a găsi această 'medie proporţională şi pentru a se forma corpul guvernă-mântului nu ar fi nevoie, după mine, decît să extragi rădăcina pătrată din numărul populaţiei19, voi răspunde că nu am luat numărul populaţiei decît ca un exemplu, că raporturile de care vorbesc nu se măsoară numai prin numărul oamenilor, ci în general prin cantitatea de acţiune20, care este un rezultat al unei mulţimi de cauze, şi că în definitiv, dacă pentru a mă exprima cu mai puţine cuvinte împrumut pentru o clipă termeni din geometrie, aceasta nu înseamnă că nu aş şti că precizia geometrică nu îşi are locul cînd ■e vorba de cantităţi morale21.

Guvernămîntul este în mic ceea ce este în mare corpul politic în care e cuprins. Este o persoană morală, înzestrată cu anumite facultăţi, activă ca suveranul, pasivă ca statul şi care poate fi descompusă în alte raporturi de acelaşi fel. De unde rezulta, în consecinţă, o proporţie nouă; apoi alta înăuntrul acesteia, potrivit treptelor ierarhice ale tribunalelor, pînă ce se ajunge la un termen mediu indivizibil, adică la un singur conducător sau magistrat suprem, pe care ni-1 putem reprezenta, în seria acestei pro-

19 Dacă 5=10.000 şi S*=l, atunci G= KiO.000.20 „Acţiune", în sensul din veacul XVIII, adică trava

liul îndeplinit de o forţă (Halbwachs).21 Nici Rousseau nu dă dec'i acestor calcule o importanţă

excesivă, ele trebuind, după părerea lui, să folosească numaipentru a reda în mod elocvent glndirea sa. Cum însă expresiilematematice de care se foloseşte şi-au schimbat între timp sensul, rezultatul nu este prea fericit pentru noi.

Contractul social 171

gresii, ca unitatea intre seria fracţiunilor şi aceea a numerelor22.

Fără a ne încurca în această mulţime de termeni, ne vom mulţumi să considerăm guvernămîntul ca un corp nou în stat, deosebit de popor şi de suveran şi intermediar" între unul şi celălalt.

Intre aceste două corpuri există deosebirea esen-ţ:ală că statul există prin el însuşi, în timp ce guver-nămîntul nu există decît prin suveran. Astiel că voinţa, dominantă a principelui nu este sau n-ar trebui să fie decît voinţa generală, adică legea; puterea lui nu e decît puterea publică, concentrată în el; de îndată ce el vrea ca, prin propria sa putere, să îacă vreun act absolut şi independent, legătura întregului

22 In guvernămînt există o serie de consilii sau tribunale. Se pot regăsi în ele aceleaşi proporţii între suveran, guvernămînt şi supuşi, suveranul devenind în acest caz guvernămîntul considerat în ansamblul său. iar supuşii fiecare din consiliile guvernamentale, guvernămîntul îiind persoana sau persoanele sau organismele care exercită un rol diriguitor în ansamblul guvernamental. Aceeaşi proporţie poate fi stabilită (potrivit ordinii tribunalelor) şi în interiorul fiecăruia dintae organismele guvernamentale, pînă cînd vom găsi drept corp intermediar magistratul suprem. Vom reprezenta proporţia dta

O/ r^i

anteriorul guvernămîntuîui îri felul următor — = —tr St

S' reprezintă un «wunăr întreg, dat fiind că el exprimă guvernămîntul în ansamblul său. St' reprezintă o fracţie, pentru că este acea fracţiune de putere care e deţinută de către un organism guvernamental. S-ar părea că Rousseau se gîndeşte mai ales la constituţia Genevei, destul de complicată, unde, teoretic, puterea este în mîna a trei consilii suprapuse şi unde primul sindic, care prezidează fiecare din aceste trei consilii, joacă rolul de magistrat suprem. Mai tîrziu, Rousseau va băga de seamă că de fapt, puterea întreagă aparţine Micului consiliu, sau Consiliului celor 25.

172 /.- /. Rousseau

începe să slăbească. In sfirşit, dacia s-ar întîmpla ca principele să aibă o voinţă particulară mai activă decît cea a suveranului şi dacă, ascultînd de.această voinţă particulară, ar folosi forţa publică aflată în mîinile sale, astfel încît ar exista, ca să 21c aşa, doi suverani, unul de drept şi altul de fapt, în acelaşi moment uniunea socială ar dispare şi corpul politic s-ar dizolva23.

Cu toate acestea, pentru ca corpul guvernămîn-tului să aibă o existenţă, o viaţă reală care să-1 distingă de corpul statului, pentru ca toţi membrii săi să poată lucra în armonie, şi pentru a corespunde scopului pentru care a fost creat, el are nevoie de un eu deosebit, de o sensibilitate comună membrilor săi, de o forţă, de o voinţă proprie care să tindă spre conservarea sa. Această existenţă deosebită presupune adunări, consilii, putere de a delibera, de a hotărî, drepturi, titluri şi privilegii care să aparţină exclusiv principelui şi care să facă slujba magistratului cu atît mai onorabilă cu cît este mai grea. Dificultatea constă în a rîndui corpul acesta subaltern în corpul întregului în aşa fel încît el să-nu strice alcătuirea generală întărindu-şi-o pe a sa; să distingă întotdeauna forţa sa particulară, destinată propriei sale conservări, de forţa publică, destinată conservării statului, şi, într-un cuvînt, să fie întotdeauna gata să sacrifice guvernămîntul m interesul poporului, iar nu poporul în interesul guvernămîntului24.

23 Aici este puternic exprimată ideea că despotismul prin-cipelui, cînd se sustrage voinţei suveranului, duce la distrugerea corpului politic'.

24 Avînd grijă ca, înainte de toate, să evite despotismul, Rousseau se lasă aci călăuzit de două preocupări contrarii: să evite ca voinţa guvernămîntului să se confunde cu cea a suveranului, şi să evite ca ea să fie independentă de acesta.

Contractul social

173

De altfel, deşi corpul artificial al guvernămîn-tului este opera unui alt corp artificial, astfel că nu are, întrucîtva, decît o viaţă împrumutată şi subordonată, aceasta nu face ca el să nu poată acţiona cu rnai multă sau mai puţină vigoare sau rapiditate şi să nu se bucure, pentru a spune astfel, de o sănătate mai mult sau mai puţin robustă.

In sfîrşit, fără ?ă se îndepărteze direct de scopul pentru care a fost creat, se poate totuşi îndepărta mai mult sau mai puţin, după felul în care este constituit.

Din toate aceste deosebiri se nasc relaţiile diverse pe care guvernămîntul trebuie să le aibă cu corpul statului, potrivit relaţiilor accidentale şi particulare prin care acelaşi stat se modifică. Căci, adeseori, guvernămîntul cel mai bun în sine va ajunge să fie cel mai defectuos dacă raporturile lui nu se vor ti modificat25

potrivit defectelor corpului politic căruia îi aparţin.

Cap. II. DESPRE PRINCIPIUL CARE CONSTITUIE DIVERSELE FORME DE GUVERNAMINT

Pentru a expune cauza generală a acestor deosebiri, trebuie să deosebim principele de guvernă-mînt26, aşa cum am deosebit mai înainte statul de suveran. ,

25 A fost adoptat, după Vaughan şi Halbwactos, textul din 1782. Beaulavon respectă pe cel din 1762, care spune „se vor fi modificat", în loc de „nu se vor fi modificat".

26 Principele este un întreg colectiv; guvernămîntul, un ansamblu de indivizi. Vezi mai sus cap. I. Principele corespunde cu suveranul, guvernămîntul cu statul.

174 1 , r,__________J-- J. Rousseau

spus că raportul de la suveran I? membrL Am

mai mare cu cit „omn.TZT -SUp"ş' este cu M analogie evidentă mrt^f "' n™eros: P""^

*«„a\e°artaa S* laTitS»^ '"«* cluzia că cu cil v-, îniLtJ- * vanaza> de unde con-'of tai de —r ' I ™ a

aSa ,m* *">•«« P** pentru a acţiona asupîa p^S r™'m ™'

• *£ tadanaentaUa, ne «J^#2£™|

magistraţilor, oare e e â etlus^t """"î*- 1 principe iu» »j „ r„. „ „,,, exausiv la avanta|U[ea este sener laP faS a„ P f™ "-™1 ™n(ă * corp;

i««B" pFe°t„1,%ii";„Sf ""= S"""™'*! «« =« , (arii

guvernămîntului. vemammt- adlca fata de fiecare din membrii

Contractul social 175

întreg, cît şi faţă de guvernămînt, considerat ca. o parte din întreg.

Intr-o legislaţie perfectă, voinţa particulară sau individuală trebuie să iie nulă; voinţa de corp a gu-

vernămîntului trebuie să fie foarte subordonată, şi în consecinţă voinţa generală sau suverană trebuie să iie

întotdeauna dominantă şi să constituie regula unică a tuturor celorlalte.

Potrivit ordinii naturale, dimpotrivă, aceste voinţe diferite devin mai active pe măsură ce se concentrează31. Astfel, voinţa generală este întotdeauna cea mai slabă, voinţa de corp venind în a! doilea rînd, iar voinţa particulară iiind în fruntea lor, astfel că în guvernămînt fiecare membru este mai intîi el însuşi, apoi magistrat şi abia la urmă cetăţean: o gradaţie direct opusă celei cerute de ordinea socială.

Presupunînd că întreg guvernămîntul ar fi în mîinile unui singur om, iată voinţa particulară şi voinţa de corp perfect reunite, şi prin urmare, aceasta din urmă ajunsă la cel mai înalt grad de intensitate pe care-1 poate atinge. Cum însă folosirea forţei depinde de gradul de voinţă şi cum forţa absolută a guvernămîntului nu variază, înseamnă că cel mai activ guvernămînt este cel al unuia singur32.

•>» Adică se raportează la un număr din ce în ce mai restrîns de indivizi. Se vede din aceste două paragra.e ca, legislaţia perfectă se opune ordinii naturale.

32 Montesquieu, fără să trateze totuşi diversele yofflţe ca ne nişte forţe într-o problemă ie mecanica, atribuise de a guvernămîntului monarhic mai multă promptitudine decit cemi republican.

V

176 /. - /. Rousseau

Dimpotrivă, dacă unim guvernămîntul cu autoritatea legislativă, dacă facem din suveran principe şi din toţi cetăţenii magistraţi, atunci voinţa de corp, .confundîndu-se cu voinţa generală, nu va avea mai multă autoritate decît ea, şi va lăsa voinţa particulară ,în deplinătatea forţei sale. Astfel guvernămîntul, avînd aceeaşi forţă absolută, se va afla la minimum de forţă relativă sau de activitate.

Aceste raporturi sînt incontestabile, şi ele pot fi confirmate şi prin alte consideraţii. Vedem de pildă că fiecare magistrat este mai activ. In corpul său decît este fiecare cetăţean într-al lui şi că, în consecinţă, voinţa particulară are mai multă influenţă în .actele guvernămîntului decît în cele ale suveranului; căci fiecare magistrat este aproape întotdeauna însărcinat cu unele funcţiuni ale guvernămîntului, în timp ce fiecare cetăţean, luat în parte, nu are nici o funcţiune de-a suveranităţii33. De altfel, cu cîf statul creşte, cu atît forţa sa reală sporeşte, deşi nu în proporţie cu întinderea sa; dacă statul rămîne însă acelaşi, zadarnic se înmulţesc magistraţii, căci guvernămîntul nu va cîştiga. astfel o mai mare forţă reală, dat fiind că această forţă este cea a statului, a câ'rui mărime rămîne egală. Astfel iorţa relativă sau activitatea guvernămîntului scade, fără ca forţa sa absolută sau reală34 să poată creşte.

Tot astfel, este sigur că rezolvarea treburilor curente devine tot mai lentă pe măsură ce creşte nu-

33 Fiecare magistrat joacă un rol mai mare în guvern ă-mînt decît fiecare cetăţean în suveran. Deci voinţa sa particularăare mai multă influentă asupra actelor de guvernămînt, şi oucît magistraţii stat mai numeroşi cu -atît aceste voinţe particularese contrac'arează mai mult. Alt motiv pentru care un guvernămînt numeros este mai slab.

34 Forfă relativă la guvernămînt c'a atare; forjă absolută.sau reală, cea a statului în totalitatea sa.

Contractul social 177

mărul celor care sînt însărcinaţi cu ele, şi că, acor-dîndu-se prea multă atenţie prudenţei, nu mai rămîne loc şi pentru împrejurări fericite, că adesea se pierde prilejul şi că, tot chibzuind, adeseori se pierde rodul chibzuielii.

Am dovedit că guvernămîntul slăbeşte pe măsură ce magistraţii se înmulţesc; am dovedit mai înainte şi că, cu cît poporul este mai numeros, cu atîta forţa represivă trebuie să crească. De aci urmează că raportul dintre magistraţi şi guvernămînt trebuie să fie inversul raportului dintre supuşi şi suveran; cu alte cuvinte, cu cît creşte statul, cu atît guvernămîntul trebuie să se restrîngă, în aşa fel încît numărul conducătorilor să scadă în raport cu creşterea numărului populaţiei.

De altfel, nu vorbesc aci decît de forţa relativă a guvernămîntului, iar nu de rectitudinea sa: căci, dimpotrivă, cu cît magistratul este mai numeros, cu atît voinţa de corp se apropie de voinţa generală, în timp ce cu un magistrat unic aceeaşi voinţă de corp nu mai este, după cum am arătat, decît o voinţă particulară. Astfel, se pierde pe de o parte ceea ce se poate cfştiga de cealaltă, iar arta legislatorului constă în a şti să fixeze punctul în care forţa şi voinţa guvernămîntului, aflate mereu în proporţie reciprocă, se combină în raportul cel mai 'avantajos pentru stat35.

35 Rousseau continuă să folosească metoda sa 'matematică, stabilind raporturi funcţionale între numărul magistraţilor şi volumul populaţiei, apoi între forţa şi voinţa guvernămiîn-tului. Beaulavon protestează, cu drept cuvînit, împotriva modului de a trata aceste din urmă noţiuni ca şi cînd ar fi mărimi ce se pot măsura. Dar ceea ce trebuie subliniat în acest ultim paragraf este că Rousseau, băgînd de seamă că face elogiul monarhiei, îşi rectifică teza. Guvarnămîntul poate fi mai puternic, nu însă şi mai just; dimpotrivă!12 — Contractul social.

178 /. - /. Rousseau

Cap. III. ÎMPĂRŢIREA GUVERNĂMINTELOR*

Am văzut în capitolul precedent de ce există diverse feluri sau forme de guvernămînt, potrivit numărului de membri din care este alcătuit guvernă-mîntul; rămîne să vedem, în capitolul de faţă, cum se face această împărţire.

Suveranul poate, în primul rînd, să încredinţeze' guvernămîntul întregului popor sau celei mai mari părţi a lui, în aşa fel încît să existe mai mulţi cetăţeni magistraţi decît cetăţeni simpli particulari. Această, formă de guvernămînt se numeşte democraţie.

El poate, de asemenea, să restrîngă guvernămîntul în mîinile unui mic număr de oameni, astfel încît să existe mai mulţi cetăţeni simpli decît magistraţi; această formă poartă numele de aristocraţie..

în sfîrşit, el poate concentra întreg guvernămîntul în mîinile unui magistrat unic, de la care toţi ceilalţi îşi deţin puterea. Aceasta a treia formă est© cea mai obişnuită şi se numeşte monarhie sau guvernămînt regal.

Trebuie să observăm că toate aceste forme, sau cel puţin primele două, pot fi extinse sau restrînse„

36 Rousseau reia, în urma multor altora, clasificarea gu-vernămintelor. Vezi Republica lui Platon, care deosebeşte $ feluri de guvernăminte; şi Politica lui Aristot (III, 5), care porneşte de la aceleaşi date numerice ca şi Rousseau, d,ar l» depăşeşte repede, pentru a tine seama de ■complexitatea faptelor Teoria clasică este cea a lui Aristot; de ea se apropie Rousseau cel mai mult; această teorie fusese reluată deja de cugetătorii politici din Renaştere, în special de Mac'hiavel (Discurs asupra lui Tit-Liviu şi Principele) şi de Jean Bodin (Republica).

_ Clasificarea lui Moetesquieu este întrucîtva diferită. Vezi SpiritulJegilor (II, I şi 2). Adevărata originalitate a lui Rousseau stă în deosebirea ;pe care o face între suveran şi guvernămînt.

Contractul social 179

avînd în această privinţă o libertate destul de mare; căci democraţia poate să cuprindă întreg poporul sau să se restrîngă doar la jumătatea lui. La rîndul ei, aristocraţia poate, de la jumătatea poporului, să se restrîngă în mod nedeterminat pînă la cel mai mic număr. Regalitatea însăşi este susceptibilă de oarecare împărţire. Sparta a avut întotdeauna, potrivit constituţiei sale, doi regi; şi s-au putut vedea în imperiul roman pînă la 8 împăraţi dintr-o dată, fără să se poată spune totuşi că imperiul ar fi fost împărţit. Aşadar, există un punct în care fiecare formă de guvernămînt se confundă cu forma următoare, şi se poate ca, numai sub aceste trei denumiri, guvernămîntul să fie în realitate susceptibil de tot atîtea forme diferite cîţi cetăţeni cuprinde statul.

Mai mult încă: acelaşi guvernămînt putîndu-se subîmpărţi, în anumite privinţe, în mai multe părţi, una administrată într-un fel şi alta în alt fel, pot jezulta din combinarea acestor trei forme o mulţime de forme mixte, dintre care fiecare se poate înmulţi prin toate formele simple.

In toate timpurile s-a discutat mult asupra celei mai bune forme de guvernămînt. fără a se ţine seama că fiecare formă poate să fie în anumite cazuri cea mai bună, şi în altele cea mai rea37.

Dacă, în diferitele forme de state, numărul ma-gistraţilor supremi trebuie să fie în raport invers cu cel al cetăţenilor, urmează că, în general, guvernămîntul democratic se potriveşte mai bine statelor mici, aristocraţia celor mijlocii şi monarhia celor

37 Orice formă de guvernămînt este legitimă, cu condiţia să se întemeieze pe suveranitatea poporului.12*

180 h- J. Rousseau

mari38. Această regulă se poate deduce direct din principiile deja stabilite. Dar ce te faci cu mulţimea împrejurărilor care pot da naştere la excepţii?

Cap. IV. DESPRE DEMOCRAŢIE

Cel care face legile ştie mai bine decît oricine cum trebuie să fie îndeplinite şi interpretate. S-ar părea deci că nu e cu putinţă să existe o constituţie mai bună decît cea în care puterea executivă este unită cu cea legislativă; dar tocmai aceasta face ca un astfel de guvernămînt să fie insuficient în anumite privinţe, din pricină că lucruri care ar trebui să fie deosebite nu sînt deosebite, iar principele şi guvernul fiind aceeaşi persoană, nu alcătuiesc, ca să spun astfel, decît un guvernămînt fără guvernămînt.

Nu e bine ca cel care face legile să le şi execute39

şi nici ca întregul corp al poporului să-şi abată atenţia de la scopurile generale, pentru a o acorda celor particulare. Nimic nu este mai prime fdios decît amestecul intereselor- private în treburile publice, şi folosirea abuzivă a legilor de către guvernămînt este un rău mai mic decît coruperea legislatorului, consecinţă de neîhîăturat a scopurilor particulare. Atunci, statul fiind alterat în substanţa sa, orice reformă

38 Putem admira felul în care raţionamentele matematiceale lui Rousseau ajung totuşi să se apropie de faptele pe care leputem cunoaşte: opoziţie între marile monarhii şi micile republici ("democratice sau aristocratice): antichitate, Veneţia,Geneva. De fapt, calculele sînt construcţii ingenioase pentru aexplica a posteriori faptele.

39 Nu este principiul separării puterilor, atît de scumplui Montesquieu, dat fiind că într-o cetate bine constituităputerea executivă emană de la suveran, fiind totuşi distinctăde el. :

(0

Contractul social 181

devine imposibilă40. Un popor care n-ar abuza niciodată de guvernăm'îjnt n-ar abuza nici de independenţă; un popor care ar guverna întotdeauna bine n-ar avea nevoie să fie guvernat41.

Luînd cuvîntul în sensul lui strict, o adevărată democraţie n-a existat niciodată şi nici nu va putea exista vreodată42. Este împotriva ordmii fireşti ca numărul mare să guverneze, iar cel mic să fie guvernat. Nu ne putem închipui un popor stînd necontenit în adunare, ocupat cu treburile publice, şi lesne se poate vedea că n-ar putea institui pentru aceasta comisii, fără ca forma administraţiei să se schimbe.

într-adevăr, cred că pot afirma în principiu că atunci cînd funcţiunile guvernămîntului sînt împărţite între mai multe tribunale, cele mai puţin numeroase îşi cîştigă, mai curînd sau mai tîrziu, autoritatea cea mai mare43, chiar dacă n-ar fi decît din pricina uşurinţei de a rezolva treburile, uşurinţă care, în mod firesc, le conferă autoritate.

De altfel, cîte condiţii greu de întrunit nu presupune un astfel de guvernănrnt! Mai întîi, un stat foarte mic, în care poporul să se poată uşor aduna

40 Dacă guvernământul este net deosebit de suveran, primejdia este ca el să nu abuzeze de puterea sa. Dar dacă suveranul guvernează, ar putea face legea în vederea unor interese particulare, primejdie şi mai gravă şi mai de durată, de vreme ce însăşi legea este viciată şi sufletul legiuitorului este corupt.

*' Sfîrşitul acestui paragraf are următorul sens: în căzu! în care suveranul absoarbe guvernământul, acesta dini urmă devine inutil sau rău.

42 Rousseau nu acceptă ca democratic nici un regim re -prezentativ.

43 Bunăoară, la Geneva, unde Micul consiliu redusese Consiliul general doar la o putere teoretică.

182 /.- /. Rousseau

şi în care fiecare cetăţean să-i poată cunoaşte lesne pe toţi ceilalţi44; în al doilea rînd, o mare simplitate oe moravuri, care să împiedice ivirea prea multor probleme şi discuţii spinoase; în sfîrşit, o mai mare egalitate în ranguri şi averi, fără care egalitatea în drepturi şi autoritate nu ar putea dăinui multă vreme45; în sfîrşit, lux cît mai puţin sau de loc, căci luxul fie că rezultă din bogăţii, fie că le face să fie necesare; el corupe deopotrivă pe bogat şi pe sărac: pe unul prin posesie, pe celălalt prin invidie; el duce patria la moleşire şi vanitate; răpeşte statului pe toţi cetăţenii, pentru a-i aservi unii altora şi pe toţi opiniei46.

Iată de ce un autor celebru47 a stabilit că virtutea este principiul republicii, căci toate aceste condiţii n-ar putea să existe fără virtute; dar, din pricină că n-a făcut distincţiile necesare, acestui mare geniu i-a lipsit adeseori justeţea, uneori limpezimea, şi n-a observat că, autoritatea suverană fiind peste tot aceeaşi, acelaşi principiu trebuie să-şi găsească locul în orice stat bine alcătuit48, e drept că într-o măsură mai mare sau mai mică, potrivit formei de guvernămînt.

44 Idee dezvoltată în Spiritul legilor, II, 2.45 Aici se indică în treacăt ideea că, în med necesar, bogaţii

sînt cei care ţin în mîna lor statul, în sensul modern al cuvîntului.16 Pentru Rousseau, deprins cu istoria republicii romane,

democraţia se potriveşte unui popor de ţărani, cu moravuri simple. Chestiunea luxului este una dintre cele mai dezbătute în,veacul XVIII. Vezi Mandeville: „Fabula albinelor" (1705); Melon: „Eseuri politice asupra comerţului" (1734); Voltaire: „Mondenul" (1736). Toţi aceşti autori apără luxul.

47 Spiritul legilor, III, 3, şi V, 2.48 Vezi II, 6: „Numesc republică orice stat reglementat

prin legi."

Contractul social 183

Adăugăm că nu există guvemămînt mai supus războaielor civile şi tulburărilor lăuntrice decît cei democratic sau popular, pentru că nu există nici unul care să tindă atît de tare şi atît de continuu să-şi schimbe iorma şi care să ceară atîta vigilenţa şi curaj pentru a îi menţinut în iorma sa.

Cetăţeanul, mai ales în statele cu această alcătuire, trebuie să se înarmeze cu forţa şi statornicie si să-si repete în fiecare zi a vieţii, în sinea Im, cuvintele unui virtuos palatin* din Dieta Poloniei: Mato periculosam libertatem quam quietum servi-iium!i9.

Dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna •democratic. Oamenilor nu li se potriveşte un gu-vernâmînt atît de perfect.

Cap. V. DESPRE ARISTOCRAŢIE

Avem aci de-a face cu două persoane morale bine distincte: guvernămintul şi suveranul, adică, in con-secinţă, cu două voinţe generale: una faţa de toţi cetăţenii, cealaltă numai faţă de membrii administraţiei. Astfel, deşi guvernămîntul îşi poate reglementa ordinea sa interioară după cum u place, ei nu poate niciodată să vorbească poporului decit in nu mele suveranului, cu alte cuvinte în numele poporului însuşi, ceea ce nu trebuie uitat niciodată.

Cele dintîi societăţi s-au guvernat aristocratic. Şefii de familie hotărau între ei asupra treburile publice. Cei tineri cedau fără greutate in faţa autori-

* Palatinul Posnaniei, tatăl regelui Poloniei, duce de Lo-rena. (Nota lui Rousseau.) -,L.»„ «-lavie liniştită.

« Mai bine o libertate primejdioasa decit o sclavie unişi

184 !•• J. Rotisseau

taţii experienţei. De aci numele de freoii, bătrîni, senat, geronţi™. Sălbaticii din America de nord se guvernează astfel şi în zilele noastre, şi sînt foarte bine guvernaţi51.

Dar, pe măsură ce inegalitatea creată prin instituţii a căpătat mai multă preponderenţă decît inegalitatea naturală52, bogăţia sau puterea* a fost preferată vîrstei, şi aristocraţia a ajuns să fie electivă. In sfîrşit, puterea transmisă copiilor de către tată o dată cu bunurile făcînd ca familiile să devină patriciene, a făcut ca şi guvernămîntul să fie ereditar, astfel că s-au putut vedea senatori la vîrsta de douăzeci de ani.

Există deci trei feluri de aristocraţie: naturală,, electivă, ereditară. Cea dintîi nu este potrivită decît unor popoare simple; a treia este cea mai rea dintre-tcate formele de guveraămînt; a doua este cea mai' bună; este aristocraţia propriu-zisă53.

50 Gerante înseamnă, în greceşte, bătrîn. Acelaşi sensse află şi în etimologia cuvintelor preot şi senat.

51 Această aristocraţie noi am fi numit-o democraţie.Aceste sfaturi ale bătrînilor exprimă voinţa ansambluluipoporului. Despre democraţia militară a triburilor americane, vezfEng-els „Originea familiei" (Ed. P.M.R. 1950, pag 86—101;).

52 Cu privire la această deosebire, vezi începutul Discursului asupra inegalităţii. înainte de Rousseau, Pasc'a] făcuse o distincţie între mărimile naturale şi mărimile „de aşezămînt", care corespund mărimilor „de instituţie" ale lui Vbltaire.

* Este limpede că optimates, la cei vechi, nu însemna cei itiai buni, ci cei mai puternici. (Nota lui Rousseau.)

58 Rousseau deosebeşte deci un sens larg şi un sens restrîns al ouvîntului aristocraţie. Socotind aristocraţia ereditară ca pe cel mai rău guvernămînt, Rousseau se opune luî jVfonfesquieu, care socotea necesar ca nobilimea ereditară să joace măcar im rol politic important.

Contractul social 185

In aiară de avantajul distingerii celor două puteri, ea îl mai are şi pe acela de a-şi putea alege membrii; căci în guvernămîntul popular toţi cetăţenii se nasc magistraţi, pe cînd acest fel de guvernămînt îi limitează la un număr mic, şi ei nu devin magistraţi decît prin alegere*: mijloc prin care cinstea, cultura, experienţa şi toate celelalte calităţi care atrag preferinţa şi stima publică sînt tot atîtea noi chezăşii ale unei guvernări înţelepte.

In afară de aceasta, adunările se fac mai uşor; treburile se discută mai bine şi se rezolvă cu mai multă ordine şi urgenţă; creditul statului este susţinut mai bine faţă de străinătate de către nişte venerabili senatori, decît de către o mulţime necunoscut» sau dispreţuită.

Intr-un cuvînt, este ordinea cea mai bună şi cea mai firească ca cei mai înţelepţi să guverneze mulţimea, atunci cînd există siguranţa că o vor guverna spre folosul ei, iar nu pentru al lor. Nu trebuie înmulţite zadarnic instituţiile şi nici să se facă cu douăzeci de mii de oameni ceea ce o sută de oameni aleşi pot face mai bine. Dar trebuie remarcat că interesul de corp începe să îndrumeze aici mai puţin forţa publică pe temeiul voinţei generale, şi;

* E foarte important să se reglementeze prin legi forma în care se face alegerea magistraţilor; căci, tăsînd alegerea pe-seama voinţei prinţului, nu se. poate evita căderea în aristocraţia ereditară, aşa cum s-a înttmplat cu republicile din Veneţia şt din Berna. Astfel, prima este de multă vreme un stat dizolvat dar a doua se menţine prin marea înţelepciune a senatului său54; este o excepţie foarte onorabilă, dar foarte primejdioasă. (Nota lui Rousseau.)

54 Mai tîrziu, Rousseau va vorbi despre senatul din Berna cu mult mai putină bunăvoinţă: „administraţie . .. nedreaptă" (Vezi Guvernămîntul Poloniei; P. W., II, 478).

186 /•■ !• Rousseau

că o tendinţă inevitabilă răpeşte legilor o parte dinputerea executivăb0. p

Avînd in vedere interesele particulare, nu e nevoie nici de un stat atît de mic şi nici de un popor atit de simplu şi de drept încît îndeplinirea iegX sa urmeze imediat voinţei publice, ca într o buni democraţie. Dar nu trebuie nici o naţiune atit Ss^iunS ff răSPÎndiţl PentrU a ° Putea c^2 so ajungă a^ iace pe suveranii în departamentul lorvi sa înceapă prin a se face independenţi, pentru cam cele din urmă să devină stăpîni. '

Dar dacă aristocraţia cere cu cîteva virtuţi mai puţin decît guvernămîntul popular, ea cere în schimb altele care îi sînt proprii, ca moderaţia la cei bogaţi şt mulţumirea la cei săraci*; căci se'pare că o egalitate riguroasă ar Ii deplasată; ea n-a fost observată nici măcar în Sparta.

55 Guvernămîntul urmează tendinţa propriului său intere* de corp s, „u mai foloseşte întreaga sa putere pentru a face ca le gea, expresia vomţei generale, să fie executată In analiza D> care o face -asupra Polisinodiei abatelui de Saini plrrT?• WTi pag 422), Rousseau explică pentru ce, după nărerep ™ i'Jl' resele societăţilor parţiale sînt mai vătămătoare pentru renuMiH decit cele ale particularilor. El conchide- FiTnd r \îcratifSt cPrin ' ' Un;^ C6tătean! "^ face S"JK craţia sa tie cea mai rea dintre suveranităţi".

El adaugă în notă:A- r "H^ rămăşag că mii de oameni vor găsi aci o contradic ie faţa de Contractul social Ceea ce dovedite că sînt m,imulţi cititori care ar trebui să înveţe să citească ZÂ iscare ar trebui să înveţe a fi consecvenţi. ' dmt aUtm

Astfel, aristocraţia este în acelaşi timp cel mai bun dintre guvernaminte Ş, cea mai rea dintre suveranităţT \£Z £dintreE6c?aspală TI mul/- *°ufeau bagă de seamă că lupta dintre clase ar ruina stabilitatea statului său, şi de aceea visează s-0 atenueze.

Contractul social 187

De altfel, dacă această formă presupune o anumită inegalitate de avere, aceasta e tocmai pentru ca în general administrarea treburilor publice să fie încredinţată celor care îi pot consacra mai bine tot timpul lor, dar nu, aşa cum pretinde Aristot57, pentru ca bogaţii să fie întotdeauna preferaţi. Dimpotrivă, e foarte important ca uneori, din alegeri făcute pe criterii contrarii, poporul să înveţe că în aprecierea meritelor oamenilor există şi alte motive pentru a fi preferaţi, mai importante decît bogăţia.

Cap. VI. DESPRE MONARHIE™

Am considerat pînă acum principele ca pe o persoană morală şi colectivă, unită prin puterea legilor şi deţinătoare, în stat, a puterii executive. Vom considera acum această putere reunită în mîinile i;nei persoane fizice, a unui om real, care singur să aibă dreptul de a dispune de ea, potrivit legilor. Este ceea ce se numeşte un monarh sau un jege.

Spre deosebire de celelalte administraţii, în care o fiinţă colectivă reprezintă un individ, de data

" Vezi Politica, III, 14; IV, 10—11; VI, 5. Teoria lui Aristot este mai nuanţată decît o arată Rousseau.

58 E vorba de o monarhie „republicană", care guvernează adică potrivit legilor. Rousseau va trece însă curînd la demascarea monarhiilor de iapt, care în mod inevitabil cad în despotism, fie că ar fi elective (Polonia) sau ereditare (Franţa), cel mai rău regim fiind monarhia ereditară. Contractul fiind destinat publicării, Rousseau păstrează un ton relativ moderat. Cu mult mai aspru este în lucrările lui postume: „Judecată asupra păcii veşnice", „Polisinodia", „Guvernămîntul Poloniei".

188 ./.- J. Rousseau

aceasta un individ reprezintă o iiinţă colectivă59; astfel încît unitatea morală care constituie principele este în acelaşi timp şi o unitate fizică, în care se află reunite în mod natural toate facultăţile pe care legea le reuneşte dincolo cu atîtea eforturi.

Astfel voinţa poporului, voinţa principelui, forţa publică a statului şi forţa particulară a guvernământului răspund toate aceluiaşi scop, toate resorturile-mecanismului se află în aceeaşi mînă, totul se îndreaptă către acelaşi ţel; nu există mişcări opuse care să se anuleze una pe alta, şi nu se poate imagina nici un alt fel de alcătuire în care să se obţină o putere de acţiune mai mare cu /un efort mai mic. Arhimede stînd liniştit pe ţărm şi cîrmuind fără greutate pe valuri o corabie mare este imaginea unui monarh îndemînatic care guvernează din cabinetul' său de lucru state vaste şi pune totul în mişcare în timp ce el însuşi pare nemişcat.

Dar dacă nu există guvernămînt care să aibă mai multă vigoare, nu există nici altul în care voinţa particulară să aibă mai multă putere şi să domine mai uşor pe celelalte: totul se îndreaptă către acelaşi ţel, este adevărat; dar acest ţel nu este cel al feri* cirii publice; şi chiar forţa administraţiei se întoarce necontenit în dauna statului.

Regii vor să fie absoluţi, şi din depărtare li se strigă că cel mai bun mijloc pentru aceasta este sase facă iubiţi de popoarele lor. Această maximă este foarte frumoasă, ba chiar foarte adevărată în anumite privinţe; din nefericire însă, curţile domneşti îşi vor

m Cuvlntul reprezintă poate da naştere la confuzii. Trebuie să-1 Înţelegem astfel: într-o aristocraţie, ansamblul magistraţilor este ca o persoană căreia legea îi acordă un eu. In monarhie, puterea colectivă a guvernământului se află concentrată? într-o persoană reală.

Contractul social 189

bate întotdeauna joc de ea. Puterea care izvorăşte din dragostea popoarelor este, desigur, cea mai mare; dar

e şubredă şi condiţionată: niciodată principii nu se vor mulţumi cu ea. Cei mai buni regi voiesc să poată îi şi răi dacă aşa le place, fără a înceta să fie stăpîni. Zadarnic le

va spune cugetătorul politic că, forţa poporului iiind îorţa lor, au cel mai mare interes ca poporul să îie

înfloritor, numeros şi de temut; ei ştiu prea bine că asta nu e adevărat. Interesul lor personal este, în primul rînd, ca poporul să fie slab, nenorocit şi să nu le poată rezista

niciodată. Mărturisesc că, dacă presupunem că supuşii ar îi întotdeauna perfect supuşi, atunci şi interesul principelui ar fi ca poporul să fie puternic, dat fiind că

această putere, fiind a lui, l-ar face să fie temut de vecinii săi; cum însă acest interes nu e decît secundar şi

subordonat, iar cele două presupuneri sînt incompatibile, e firesc ca principii să prefere maxima «de cea mai

imediată utilitate pentru ei60. Acest lucru a fost arătat cu multă pregnanţă de către Samuel, la ebrei61, iar Machiavel. 1-a demonstrat pînă la evidenţă.

Prefăcîndu-se că dă lecţii regilor, a dat o mare lecţie popoarelor. Principele lui Machiavel este cartea

republicanilor*.60 Regii preferă să guverneze un popor supus decît un

popor puternic', şi nici un popor nu poate fi totodată şi puternic şi supus, un popor puternic fiind alcătuit din oameni enenv-gici.

61 Vezi Regii, cartea I, cap. VIII. versetele 10—18.* Machiavel era un om cinstit şi un bun cetăţean; fiind insă

legat de casa de Medicis, a fost silit, în condiţiile oprimării patriei sale, să-şi ascundă dragostea de libertate. însăşi alegerea execrabilului său erou (Cesar Borgia) manifestă îndeajuns intenţia sa secretă. Iar opoziţia maximelor din cartea sa Principele cu cele din Discursuri asupra lui Tit-Liviu şi din Istoria 'florenţei demonstrează că acest cugetător politic profund n-a

190 /.- J. Rousseau

Am găsit, prin raporturile generale, că monarhia mi se potriveşte decît statelor marid3; la aceeaşi concluzie vom ajunge şi examinînd monarhia în sine, Cu cît administraţia publică este mai numeroasă, cu aiît raportul de la principe la supuşi se micşorează şi se apropie de egalitate, în aşa fel încît în democraţie acest raport ajunge a fi 1, adică însăşi egalitatea. Acelaşi raport creşte pe măsură ce guvernă-mîntul se concentrează, şi ajunge la maximum cînd guvernămîntul este în mîinile unei singure persoare64. Dar atunci există o prea mare distanţă între principe şi popor, şi statului îi lipseşte legătura. Pentru a o forma, sînt necesare categorii intermediare, este nevoie de prinţi, granzi şi o nobilime, care să umple gelul. Dar nimic din toate acestea nu se potriveşte unui stat mic, pe care aceste ierarhii îl ruinează.

Dar dacă e greu ca un stat mare să fie bine guvernat, cu atît mai greu este ca el să fie bine gu-

avut parte pînă azi decît de cititori superficiali şi corupţi. Curtea din Roma a interzis cu străşnicie cartea lui, şi nu fără motiv; tocmai această curte fusese descrisă de el, în modul cel mai vădit 62. (Nota lui Rousseau, 1782.)

62 Această interpretare republicană a lui Machiavel nu este numai a lui Rousseau. După Spinoza, o propune şi Di-derot în Enciclopedie. In Machiavel trebuie văzut mai ales un patriot italian care, în timpul său, nu găseşte altă posibilitate* de a-şi scoate patria din anarhie şi de sub oprimarea străină, decît în aipariţia unui principe puternic, în stare să folosească toate mijloacele pentru a-şi extinde puterea. De aci aspectul republican şi cel monarhist ale acestei doctrine complexe.

« Vezi III, 3, sfîrşit.64 Raportul de la principe la supus. Rousseau împarte numărul

guvernanţilor la numărul supuşilor-cetăţeni. In democraţie, unde aceste numere se apropie, cîtul tinde spre cifra 1. In monarhie, diferenţa dintre cele două numere este la maximum.

Contractul social 191

vernat de către un singur om, şi ştie oricine ce se intîmplă cînd regele îşi pune înlocuitor65.

Un defect esenţial şi inevitabil, care va pune în-totdeauna guvernămîntul monarhic mai preios de cel republican65 este că în guvernămîntul republican votul public nu ridică aproape niciodată în locurile de frunte decît oameni luminaţi şi capabili, care să le ocupe cu cinste; în timp ce în regimul monarhic cei care parvin nu sînt, de cele mai multe ori, decît nişte mici încurcă-lume, excroci sau intriganţi, ale căror mici talente — prin care la curte se ajunge la situaţii înalte — nu-i ajută decît să arate publicului cît sînt de stupizi, de îndată ce au ajuns la aceste situaţii. Poporul se înşeală mult mai puţin decît principele în privinţa acestei alegeri; un adevărat om de merit într-o funcţie înaltă este o raritate aproape tot atît de mare ca şi un prost în fruntea unui guvernămînt republican. Iată de ce cînd printr-o întîmplare fericită, într-o monarhie aproape complet ruinată de c.ceastă liotă de jalnici administratori, alunge la cîrma treburilor publice un astfel de om, născut pentru a conduce, rămîi surprins de cîte resurse găseşte, lucru care face epocă în istoria unei ţări67.

65 Aluzie la puterea miniştrilor, asupra cărora poporul, mai .ales înc'epînd din veacul XVII (Richelieu, Mazarin), arunca răspunderea despotismului.

66 S-ar părea că Rousseau uită aci monarhia sa republicană, pentru a nu maii vorbi decît despre monarhie de fapt.In teorie, el admite ca valabilă monarhia. In fapt, 'uînd în consideraţie ce sînt regii, socoteşte a fi cu neputinţă o monarhiecu adevărat republicană. In acelaşi timp, el idealizează republica.

67 întreg' acest paragraf, de la cuvintele „Un defect esenţial. . ." a fost introdus în text în ultimul moment. (Scrisoarea către Rey din 6 ianuarie 1762).

Ro'usseau întrerupe aci firul ideilor, dat fiind că între-

192 /. ■ /. Rousseau

Pentru ca un stat monarhic să poată fi bine guvernat, ar trebui ca mărimea sau întinderea sa68 să fie pe măsura însuşirilor aceluia care îl guvernează. E mai uşor să cucereşti decît să conduci. Cu o pîrghie corespunzătoare, un singur deget îţi e ■de ajuns pentru a muta lumea din loc; dar pentru a o putea susţine, e nevoie de umerii unui Hercule. De îndată ce un stat este cît de cît mai mare, principele este aproape întotdeauna prea mic69. Cînd se întîmplă, dimpotrivă, ca statal să fie prea mic pentru şeful său, ceea ce este foarte rar, şi atunci statul este prost guvernat, pentru că conducătorul, urmărindu-şi scopurile sale măreţe, uită de interesele popoarelor, cărora folosirea abuzivă a talentelor lui excedentare nu le aduce mai puţine nenorociri decît le-ar aduce lipsa de talent a unui conducător mărginit. Ar trebui, ca să spunem aşa, ca un regat să se mărească sau să se micşoreze la fiecaie domnie după capacităţile principelui; în timp ce, talentele unui senat avîrid un volum mai stabil, statul poate avea atunci

barea era de a se şti care ar fi dimensiunea unui stat cea mai potrivită cu monarhia. Această diatribă împotriva miniştrilor se încheia printr-o aluzie amabilă la adresa lui Ghoiseul. l!a care se gîndea Rousseau Ia sfîrşitul pasajului: „unul dintre aceşti oameni născuţi pentru a guverna", şi a cărui protecţie credea că şi-o va putea asigura astfel. Rezultatul a fost exact contrariu. Choiseul n-a înţeles că complimentele de la sfîrşit i se adresau, şi nu ţinu minte -decît atacul viguros împotriva micilor intriganţi de la curte. Rousseau explic'ă astfel persecuţiile care au urmat. Vezi Spovedanii, cartea XI, pag. 342. Voltaire considera între!? acest pasaj ca fiind „indecent" (Idei republicane, paragraful 36).

68 „Mărimea"= populaţia sa; „întinderea"= teritoriul său.69 Vezi în Polisinodia abatelui de Saint-Pierre, cap. I {P.W., I,

398), o exprimare mult mai puternică a aceleiaşi idei.

Contractul social

193

limite constante, fără ca administraţia să meargă mai prost.

Inconvenientul cel mai evident al guvernămîntu-lui unei singure persoane coristă în lipsa acestei suc-cesiuni continue care formează la celelalte două o legătură neîntreruptă. Cînd moare un rege, e nevoie de altul; alegerile lasă întotdeauna intervale primejdioase; ele sînt furtunoase; şi afară doar de cazul cînd cetăţenii ar fi complet dezinteresaţi sau de o perfectă integritate, lucru care într-un astfel de gu-vernămînt nu se prea întîmplă, intriga şi corupţia se vor ivi. E greu ca cel căruia i-a fost vîndut statul să nu-1 vîndă la rîndul său şi să nu se despăgubească pe spinarea săracilor de banii ce i-au fost storşi de către cei puternici. Sub o astfel de administraţie, mai curînd sau mai tîrziu totul ajunge să fie de vînzare, astfel că pacea care există sub regi este mai rea decît dezordinea interregnurilor.

Ce s-a făcut pentru preîntîmpinarea unor astfel de rele? Coroana a fost făcută ereditară în anumite lamilii70 şi s-a stabilit o ordine de succesiune prin care să se înlăture certurile la moartea regilor; adică, înlocuindu-se inconvenientul alegerilor prin cel al regenţelor, s-a preferat, în locul unei administraţii înţelepte, o linişte aparentă şi s-a socotit că e mai bine să se accepte riscul de a avea drept conducători nişte copii, monştri sau imbecili, decît să fie certuri cu privire la alegerea de regi buni. Nu s-a luat în seamă faptul că cine se expune astfel la riscul unei alternative71 adună aproape toate şansele împotriva sa. Plină de înţeles era vorba tînărului

70 Monarhia franc'ezâ este aci direct vizată.71 înlocuirea unui rege bun prin altu! rău.

33—Contractul social.

194 /. - /. Rousseau

Denys, căruia tatăl său, mustrîndu-1 pentru o faptă lea, i-a spus: „Ţi-am dat eu o astfel de pildă? — A, răspunse fiul, tatăl tău nu era rege!"72.

Totul contribuie pentru a-1 lipsi de simţul dreptăţii şi de judecată pe omul crescut ca să poruncească altora. După cum se zice, se depune multă osteneală pentru ca tinerii prinţi să înveţe arta de a domni: dar această educaţie nu pare să le fie de folos. Ar fi mai bine dacă s-ar începe prin a-i învăţa arta de a asculta. Cei mai mari regi din istorie n-au fost crescuţi pentru a domni; aceasta e o ştiinţă pe care o stăpîneşti cu atît mai puţin cu cît ai învăţat-o mai mult, şi pe care ţi-o însuşeşti mai bine ascultînd decît poruncind. Nani utiUssimus idem ac brevissimus bonarum malarumque rerum delectus, cogitare quid aut nolueris sub alio principe, aut votueris*.

O consecinţă a acestei lipse de coherenţă este nestatornicia guvernămîntului regal, care, condu-cîndu-se cînd după un plan cînd după altul, potrivit caracterului principelui care domneşte sau al celor care domnesc în numele lui, nu poate avea multă vreme acelaşi ţel şi nici mereu aceeaşi conduită; această variaţie face ca statul să rătăcească mereu din precept în precept şi din proiect în proiect, lucru care nu se întîmplă în regimurile unde monarhul este mereu acelaşi. Se mai observă şi că, în general, în timp ce la curte e mai multă viclenie, în senat e mai

72 Vezi Plutarc: „Vorbe de seamă ale regilor şi marilorcăpitani", paragraful 21. Ideea că regii sfat în mod necesar corupţi prin felul lor de via{ă este frecvenţă în antichitate (veziPkton: Legile, cartea III; Aristot: Politica III, 10, şi VIII, 8).

* Tacit. Istoria73 (Nota lui Rousseau.)73 „Căci pentru a discerne repede binele de rău, cel maî

bine e să te întrebi c'e ai fi voit sau nu ai fi voit sub domniaaltui prinţ". (Istoria, I, 16).

Contractul social 195

multă înţelepciune; şi că republicile se îndreaptă I spre ţelurile lor, urmărind planuri mai constante şi mai riguros aplicate, în loc ca fiecare schimbare survenită la cîrmă să producă o schimbare în stat, legula comună a tuturor miniştrilor şi aproape a tuturor regilor fiind aceea de a lua în orice chestiune o hotărîre contrarie aceleia luate de predecesorul lor. Din aceeaşi lipsă de coherenţă provine şi inconsistenţa unui sofism foarte obişnuit la cugetătorii po-litici regali74; aceştia nu numai că compară guvernă-mîntul civil cu conducerea unei familii şi pe monarh cu tatăl de familie, eroare care a şi fost respinsă ca atare75, dar ei şi atribuie cu dărnicte acestui magistrat toate virtuţile de care ar avea nevoie şi presupun întotdeauna că monarhul este ceea ce ar trebui să fie: presupunere pe temeiul căreia regimul monarhic este, evident, preferabil oricărui alt regim, deoarece el este incontestabil cel mai puternic, şi pentru a ti şi cel mai bun nu-i lipseşte decît o voinţă de corp mai conformă cu voinţa generală.

Dar dacă, după Platon*, regele prin natură este un personaj atît de rar, de cîte ori natura şi norocul îşi vor da mîna ca să-1 încoroneze? Şi dacă educaţia regală corupe în mod necesar pe cei care o primesc, ce am putea nădăjdui de la un şir întreg de oameni crescuţi ca să domnească? Ar însemna deci să vrem tu tot dinadinsul să ne înşelăm dacă am confunda guvernământul regal cu guvernămîntul unui rege bun.

74 încoherenţa este cea care rezultă din lipsa de continuitate în guvernămîntul regal. „Cugetătorii politici regali" sîntapărătorii teoriei monarhice.

75 Vezi I, 2.* In civili. (Nota lui Rcusseau)75.76 E vorba de Politica.

13*

196 /.- /. Rousseau

Pentru a înţelege ce este acest guvernămînt în sine, trebuie să-1 vedem cum se înfăţişează sub monarhi mărginiţi sau rai; căci ei vor îi aşa cînd se vor urca pe tron, sau tronul îi va face să fie astfel.

Aceste dificultăţi n-au scăpat autorilor noştri, care, însă, nu s-au oprit asupra lor. Leacul este, spun ei, să te supui fără să murmuri; dumnezeu, în mînia sa, dă regi răi, aşa că trebuie să-i suportăm ca pe nişte pedepse ale cerului77. Un asemenea discurs este, desigur, înălţător; nu ştiu însă dacă nu s-ar potrivi mai bine într-un amvon decit într-o scriere politică. Ce-aţi spune despre un doctor care făgăduieşte minuni'şi a cărui artă constă în a-şi îndemna bolnavul la răbdare? Ştim bine că trebuie să răbdăm o cîrmuire rea, atunci cînd o avem; chestiunea ar fi însă cum să găsim una bună.

Cap. VII. DESPRE GUVERNAMINTELE MIXTE

La drept vorbind, un guvernămînt simplu nu există. Şeful unic trebuie să aibă magistraţi subalterni, iar un guvernămînt popular trebuie să aibă un şef. Astfel, în împărţirea puterii executive există întotdeauna o gradiţie, de la numărul mare pînă la cel mai mic, cu deosebirea că uneori numărul cel mare depinde de cel mic, iar alteori cel mic de cel mare.

77 E teoria lui Bossuet, întemeiată pe cuvîntul lui Hris-tos „Daţi Cezarului ce este al Cezarului". (Vezi Politica dedusă din Sfînta Scriptură, IV, 1 şi 2). „ . .

Pastorala arhiepiscopului de Beaumont împotriva cărţii Emil o va relua: „Pînă şi Neronii şi Domiţienii, c'are au preferat să fie flagelul pămîntului decît să fie părinţii popoarelor lor, nu aveau a da seamă de abuzul puterii lor decît lui dumnezeu". (Citat de Halbwac'hs.)

Contractul social 197

Uneori există o împărţire egală, potrivit căreia fie că părţile componente se află într-o dependenţă mutuală, ca în guvernămîntul Angliei78 fie că autori-tatea fiecărei părţi este de sine stătătoare, dar imper-fectă, ca în Polonia79. Această din urmă formă este rea, pentru că nu există nici o unitate în guvernare şi pentru că statul este lipsit de coeziune.

Care dintre guvernăminte este cel mai bun? Cel simplu sau cel mixt? întrebarea este foarte dezbătută de autorii politici, şi trebuie să i se dea acelaşi răspuns pe care l-am dat mai înainte cu privire la toate formele de guvernămînt80.

Guvernămîntul simplu este cel mai bun în sine, chiar prin faptul că este simplu. Dar cînd puterea executivă nu depinde îndeajuns de cea legislativă, adică atunci cînd există un raport mai mare de la principe la suveran decît de la popor la principe, trebuie remediat acest defect de proDorţie prin divizarea guvernămîntului; căci atunci toate părţile sale rămîn cu tot atîta autoritate asupra supuşilor, iar divizarea lor le face pe toate împreună mai puţin puternice împotriva suveranului81.

» Rousseau se gtodeşte la puterile camerei comune^ale camerei lorzilor şi ale regelui, care în veacul^» "J ';atît de deosebite cît ar vrea teoria separam puterilor Fammentul englez nu era în completul sau decit in prezenţa regelui (Halbwachs). ._.

79 Vezi Guvernămîntul Poloniei, Cap. VII. (P.W., II, 44/).80 Vezi III. 3, sfîrşit. 5 G

si E de făcut legătura cu III, 1. Fie proporţia - = ^<"

flacă valoarea lui G creşte, aşa cum presupune aci Rousseau, nu mai

există egalitate, astfel că avem ^ < ~'Dacă divizăm atunci guvernămîntul, Puterea.„sa

n^" creşte faţă de suveran, dar nu fată de fiecare supus in parte.

198 /.- /. Rousseau

Acelaşi inconvenient mai poate fi înlăturat şi prin instituirea unor magistraţi intermediari82 care, tf.ră a atinge integritatea guvernămîntului, folosesc doar la cumpănirea celor două puteri şi la menţinerea drepturilor lor respective. Atunci guvernămîntul nu este mixt, ci temperat83.

Prin mijloace asemănătoare se poate remedia şi inconvenientul opus şi, cînd guvernămîntul este prea moale, să se instituie tribunale pentru a-1 concentra: aceasta se practică in toate democraţiile84. In primul caz, guvernămîntul este împărţit pentru a fi slăbit; în al doilea, pentru a fi întărit. Căci maximum de putere şi de slăbiciune se poate găsi deopotrivă în guver-nămintele simple, în timp ce formele mixte dau o torţă mijlocie.

Cap. VIII. NU EXISTA FORMA DE GUVERNAMINT CARE SA SE POTRIVEASCĂ ORICĂREI ŢARI

Libertatea nefiind un rod al tuturor climatelor, nu e la îndemîna tuturor popoarelor. Cu cît cugeti mai mult asupra acestui principiu stabilit de Montes-c,uieu85, cu atît îţi dai mai bine seama cît adevăr e

82 De pildă tribunii poporului. Vezi IV, 5.83 Se pane că „mixt" înseamnă aici: combinat din mai

multe elemente; „temperat": echilibrat printr-o putere exterioarălui.

84 Prin „tribunale" trebuie să înţelegem, desigur, comitete. Intr-o democraţie, o parte importantă ,a poporului guvernează. Adunările sînt prea numeroase, astfel că lasă grija executării pe seama unor comitete restrînse. Halbwachs aminteşteou drept cuvînt, cu acest prilej, Comitetul Salvării Publice dintimpul Revoluţiei Franceze.

85 Vezi Spiritul legilor, XVII, 2. In privinţa schimbăriide metodă care se vădeşte în acest capitol, vezi Introducereapag. 43—44.

Contractul social 199

cuprins în el; cu cît îl negi mai mult, cu atît ai mai multe prilejuri de a-1 fundamenta prin noi dovezi.

In toate guvernămintele din lume, persoana publică consumă şi nu produce nimic. De unde vine atunci substanţa pe care o consumă? Din munca membrilor săi. Prisosul particularilor alcătuieşte ne-cesarul publicului. De unde urmează că statul civil nu poate dănui decît atîta vreme cît munca oamenilor produce mai mult decît nevoile lor81"'.

Or, acest excedent nu este acelaşi în toate ţările lumii în unele este considerabil, în altele mediocru, în altele nul, în altele negativ. Acest raport depinde de fertilitatea ţinutului, de felul muncii pe care o cere pămîntul, de natura produselor sale, de torţa locuitorilor, de consumul mai mare sau mai mic care te este necesar si de multe altele.

Pe de altă parte, nu toate guvernămintele sint de acelaşi fel; unele consumă mai mult, altele ma. puţin, iar deosebirile sînt fundate pe principiul ca contri-buţiile publice sînt cu atît mai împovărătoare cu cît' se îndepărtează mai mult de sursa lor. Aceasta sarcină trebuie măsurată nu după cantitatea birurilor, ci după drumul oe care-l au de străbătu pentru a se întoarce în mîinile din care au plecat8 . Und această circulaţie este rapidă şi bine organizata,-nu

<» Pasaj remarcabil! Nici nu stat nu poate dăinui decît consumtod o parte din produsul muncii poporuta Marcalifică drept „parazit" statul burghez (Războiul civil in ™nţa). Unul dintre aspectele înfăptuirilor Comunei din.Pan.; a fost de * realiza un guvemămînt ieftin (ib.d.). Rousseausbilete ma departe că guvernămintele democratice sint cele mai puţin costisitoare. *" ,, , „

« Intr-un guvemămînt ideal, produsul Impozitelor se re-întoarce la popor sub formă de servioi, publice^ In «" ce urmează este. fără îndoială, şi o aluzie la perceperea impozitele prin fermierii generali.

200 /.- J, Rousseau

are-importanţă dacă se plăteşte puţin sau mult: po-porul este mereu bogat şi finanţele sale merg în-totdeauna bine. Dimpotrivă, oricît de puţin ar, da poporul, dacă acest puţin nu-i vine înapoi, plătind într-una el este repede sleit: statul nu este niciodată bogat, iar poporul e mereu în mizerie.

Urmează de aci că cu cît distanţa de la popor la guvernămînt creşte, cu atît dările sînt mai împovă-rătoare; astfel, în democraţie poporul este cel mai puţin împovărat; în aristocraţie e mai mult; iar în monarhie poartă cea mai grea povară. Monarhia nu se potriveşte deci decît naţiunilor bogate; aristocraţia, statelor mijlocii atît ca bogăţie cît şi ca mărime; iar democraţia se potriveşte statelor mici şi sărace88.

într-adevăr, cu cît te gîndeşti mai mult, cu atîta găseşti în această privinţă o deosebire mai mare între statele libere şi cele monarhice89. In cele dintîi totul merge în folosul comun; in celelalte forţele publice şi cele particulare sînt reciproce, unele crescînd prin slăbirea celorlalte. In sfîrşit, în loc de a guverna pe supuşi pentru a-i face fericiţi, despotismul % aduce în stare de mizerie ca să-i poată guverna90.

Iată deci, în fiecare climat, cauze naturale pe temeiul cărora putem stabili forma de guvernămînt

88 La originea acestei idei stă opoziţia — ajunsă clasica Ia moraliştii şi istoricii latini şi reluată de către Montesquieu — între sărăcia republicii romane la începuturile ei şi bogăţia imperiului.

89 Opoziţie surprinzătoare! Pînă aci, Rousseau admitea însocietăţile bazate pe contract, deci libere, guvernăminte monarhice. S-ar părea că această inconsecvenţă, această alunecareirezistibilă dezvăluie c'u adevărat adîncul gfîndirii sale. Gu-vernămîntului monarhic al unei societăţi libere apare ca un felde falsă fereastră. Rousseau uită că a admis posibilitatea lui.

90 Intr-un stat nedemocratic, forţele publice (în serviciulprincipelui) cresc în măsura în oare slăbeşte poporul, şi invers.

Contractul social 201

către care duce forţa climatului; şi putem chiar spune ce fel de locuitori trebuie să aibă.

Locurile ingrate şi sterpe, în care produsul nu preţuieşte cît munca depusă, trebuie să rămînă ne-cultivate şi pustii, sau să fie locuite doar de sălbatici; locurile unde munca oamenilor nu are drept randament decît strictul necesar trebuie să fie locuite de popoare barbare; nici un fel de politie^ nu ar fi acolo cu putinţă. Locurile unde surplusul de produse fată de muncă este mijlociu se potrivesc popoarelor libere. Acolo unde pe ogoarele abundente şi fertile se obţin produse multe cu muncă puţină, se cere un gu-vernămînt monarhic, pentru ca prin luxul principelui să se consume prisosul excesiv al supuşilor; căci e mai bine ca acest exces să fie absorbit de guvernă-mînt decît să fie risipit de către particulari. Ştiu că există şi excepţii; dar înseşi aceste excepţii confirmă regula, prin faptul că ele dau naştere, mai curînd sau mai tîrziu, unor revoluţii care aduc din nou lucrurile la starea lor naturală.

Să deosebim întotdeauna legile generale de cau-zele particulare care le pot modifica efectele. Dacă întreg Sudul ar fi acoperit de republici, şi întreg Nordul de state despotice, tot n-ar fi mai puţin adevărat că, datorită climatului, despotismul se potri-veşte ţărilor calde, barbaria ţărilor reci şi buna gu-vernare regiunilor intermediare. Admit de asemenea că, fiind de acord asupra principiului, se pot ivi

91 Ac'est cuvînt a mai fost folosit în I, 4. Rous-seau deosebeşte, după Montesquieu, „sălbaticii" trăind din culesul direct din natură, din vînătoare şi pescuit, de „barbari", care au ajuns a fi păstori şi agricultori şi care au, cel mult' obiceiuri în loc de legi.

202 /. - /. Rousseau

discuţiii asupra aplicam lui; se va putea spune că exista ţar, rec, foarte fertile şi ţări meridionale foarte aride. Dar aceasta nu constituie o dificultate decît pentru cei care nu examinează chestiunea sub toate raporturile, lrebuie, după cum am mai spus, să ţinem seama de muncă, de forţe, de consum etc.

Să presupunem că din două terenuri egale unul produce 5 şi altul 10. Dacă locuitorii celui dintîi con-suma 4, iar ai celui de-al doilea consumă 9, prisosul celui dintu va fi o cincime, iar al celui de-al doilea o zecime. Raportul acestor două prisoase fiind deci invers cu raportul produselor, terenul care nu produce decit 5 va da un prisos dublu fată de cel al terenului care produce IO92.*~A ?3r "U eSte~ V°rba de Un pro'lus dubIu> si nu SV'TV3 Se inCUmete a socoti că- în general fertilitatea ţarilor reci poate fi măcar egală cu cea ,

tarilor calde. Să admitem totuşi această egalitate sa punem pe aceeaşi treaptă, dacă vreţi, Anglia cu Siciha şi Polonia cu Egiptul: mai la sud, vom avea Africa şi Indule; mai Ia nord nu vom mai avea nimfe Dar faţa de această egalitate de produse, cîtă deosebi m modul de cultură! în Sicilia nu trebuie deeft să zgini pammtul. în Anglia, cîtă muncă pentru al ara! 0r ' a col° «"de e nevoie de mai multTbrate

92 Rousseau compară excedentele posibile ale făriw AUcu cele ale ţărilor reci. Chiar dacă s-ar produce Îe Îuă lî?«ai mult totr-o tară friguroasă, prisosul ar f, mai t'c „t™ca locuitor., acestei ţări ar consuma mai mult. In cazul de fattcea dintu tara are o cincime excedent, cealaltă - o zecime'In valori relative, prisosul celei dintîi este dublu fată de alceleilalte. întreg acest raţionament duce Ia confirmarea uneteze a Iu, Montesquieu: libertatea se potriveşte mai b ne popoarelor nordice p

Contractul social 203

pentru a obţine aceleaşi produse, prisosul trebuie sâ tie neapărat mai mic.

In afară de aceasta, ţineţi seamă că acelaşi număr de oameni consumă cu mult mai puţin in ţările calde. Climatul de acolo cere să fii cumpătai ca să fii sănătos: europenii care vor să trăiască acolo ca la ei acasă pier cu toţii de dizenterie şf de indigestie. „Sîntem — spune Chadrin — nişte fiare carnivore, nişte lupi, în comparaţie cu asiaticii. Unii socotesc că sobrietatea persanilor se datoreşte faptului că ţara lor e mai puţin cultivată; dar eu cred, dimpotrivă, că ţara lor e mai puţin bogată în produse tocmai pentru că locuitorii au mai putină nevoie de ele. Dacă frugalitatea lor — spune el mai departe — ar fi un efect al sărăciei ţării, atunci numai săracii ar mînca puţin, pe cînd în realitate toată lumea mănîncă, în general, puţin; şi s-ar mînca mai mult sau mai puţin în fiecare provincie, după fertilitatea ţinutului, în timp ce această sobrietate se întîlneşte în tot regatul. Ei se fălesc foarte, mult cu felul lor fie trai, spunînd că e de ajuns să le priveşti faţa pentru a recunoaşte că acest fel de trai este mai bun decît al creştinilor. într-adevăr, tenul persanilor este neted; pielea fină şi lucie; în timp ce tenul armenilor, supuşii lor, care trăiesc europeneşte, este aspru, pătat, iar trupurile lor sînt mari şi greoaie"93.

Cu cît te apropii de ecuator, cu atît popoarele trăiesc cu mai puţin. Carne aproape că nu se rnă-nincă; orezul, porumbul, cuşcuşul, meiul, mafliocu! sînt alimentele lor obişnuite. Există în Indii milioane de oameni a căror hrană nu costă mai mult decît

93 Chardin „Călătorii In Persia" III, pag. 76 şi 83—84 (Ediţia Amsterdam, 1735). Prima ediţie e din 1711. Montes-quieu s-a folosit mult de ea îm ale sale Scrisori persane.

204 . /.- /. JRousseau

un ban pe zi. Chiar şi în Europa vedem deosebiri simţitoare între pofta de mîncare a popoarelor din nord şi a celor din sud. Un spaniol ar putea trăi opt zile cu ceea ce mănîncă un german Ia o singură masă. In ţările în care oamenii sînt mai mîncăcioşi, luxul se răsfrînge şi asupra bunurilor de consum: în Anglia, el apare sub forma meselor încărcate cu diferite feluri de carne; în Italia, eşti ospătat cu zahăr şi flori!

Luxul în îmbrăcăminte prezintă şi el astfel de deosebiri. în ţările unde schimbarea anotimpurilor este bruscă şi violentă hainele sînt mai bune şi mai simple; în acelea unde 'urnea nu se îmbracă decît pentru podoabă e mai căutată strălucirea decît utilitatea; acolo şi hainele sînt un lux. La Neapole poţi vedea în fiecare zi plimbîndu-se la Pausilippe oameni în haină aurită, dar fără ciorapi. Acelaşi lucru şi în privinţa locuinţelor: se face totul pentru somptuozitate cînd oamenii nu se tem de capriciile climei. La Paris, Ia Londra, au căutare locuinţele călduroase şi comode. La Madrid sînt saloane superbe, dar fără ferestre care să se poată închide, şi oamenii dorm îrr nişte găuri de şoarece.

Alimentele sînt mult mai substanţiale şi suculente în ţările calde: aceasta este o a treia deosebire, care nu poate să nu înrîurească asupra celei de-a doua. De ce se mănîncă în Italia atîtea legume? Pentru că acolo sînt bune, hrănitoare şi au un gust excelent. In Franţa legumele, nefiind nutrite decît cu apă, nu sînt hrănitoare, şi aproape nici nu contează la masă. Cu toate acestea, cultura lor ocupă tot atît de mult teren şi necesită cel puţin tot atîta muncă. S-a dovedit că grîul din Barbaria, de altfel inferior celui din Franţa, dă mult mai multă făină, şi că ceî

Contractul social 205

din Franţa dă la rîndul său mai multă decît cel din nord. De unde se poate trage concluzia că, în general, se observă o gradaţie asemănătoare în aceeaşi direcţie de la ecuator spre pol. Or, nu este un dezavantaj vădit să ai la un produs egal o cantitate mai mică de alimente94?

La toate aceste consideraţii dherse vă mai pot adăuga una, care decurge din ele şi care le întăreşte: anume că ţările calde au mai puţină nevoie de locuitori decît ţările reci.deşi ar putea să hrănească mai mulţi; ceea ce produce un prisos dublu, întotdeauna în folosul despotismului. Cu cît acelaşi număr de locuitori ocupă o suprafaţă mai mare, cu atît răzvrătirile sînt mai anevoioase, pentru că nu se poate lua înţelegere nici rapid şi nici în secret, astfel încît este întotdeauna uşor pentru un guvernămînt să strice planurile şi să taie comunicaţiile. Dar cu cît un popor numeros se strînge mai mult laolaltă, cu atît guver-nămîntuî poate mai puţin să uzurpe drepturile suveranului; şefii95

deliberează tot atît de siguri în odăile lcr ca şi principele în consiliul său, iar mulţimea se adună tot atît de repede în pieţele publice ca şi armatele în cazărmi. Avantajul unui guvernămînt tiranic constă deci în aceea că el poate acţiona la mari distanţe. Cu ajutorul punctelor de sprijin pe care şi le creează, forţa sa se măreşte în depărtare, în-

34 Toate aceste consideraţii asupra modului de trai al popoarelor ne par astăzi simpliste. Ele nu ţin seama de regimul social. Rousseau vede prea bine că există o influenţă a modului de trai asupra regimului politic; îi dă chiar o expfj-c'aţie mecanică; dar nu vede şi influenţa reciprocă a regimuM politic şi social asupra modului de trai. Dar trebuie să ţinem' seama de documentaţia săracă şi superficială de care dispunea Rousseau în vremea sa. El se trudeşte, pe cît poate, să dea un fundament de fapte sistemului său.

95 Conducătorii poporului revoltat.

206 /.- /. Rousseau

tocmai ca cea a pîrghiilor*. Forţa poporului, dim-potrivă, nu acţionează decît atunci cînd este concen-trată: ea se evapora şi se pierde cînd se răspîndeşte, întocmai ca praful de puşcă împrăştiat pe pămînt, cere nu ia ioc decît grăunte cu grăunte.

Ţările cele mai puţine populate sînt astfel ce'e mai potrivite pentru tiranie: fiarele sălbatice nu stu-pînesc decît în deserturi.

Cap. IX. DESPRE SEMNELE UNUI BUN GUVERNAMINT

Cînd se cere să se răspundă în mod absolut care este cel mai bun guvernămînt, ni se pune o întrebare insolubilă, deoarece este neprecisă sau, dacă vreţi, care are tot atltea soluţii bune cîte combinaţii posibile există în poziţiile absolute şi cele relative ale popoarelor.

Dacă s-ar întreba, însă, după ce semn se poate cunoaşte că un anumit popor este bine sau rău guvernat, atunci ar fi altceva, şi chestiunea de fapt s-ar putea rezolva.

Cu toate acestea ea tot nu este rezolvată, pentru că fiecare vrea s-o rezolve în felul său. Supuşii laudă liniştea publică, iar cetăţenii libertatea particularilor, unul preferă siguranţa avutului, altul siguranţa per-soanelor; unul pretinde că cel mai bun guvernămînt este cel mai sever, altul susţine că e cel mai blînd;

* Aceasta nu contrazice cele spuse mai dinainte (cartea II cap. IX) despre inconvenientele statelor mari; căci acolo era vorba de autoritatea guvernămîntului asupra membrilor săi, pe cînd aici este vorba de forţa sa împotriva supuşilor. MembrHi săi răspindiţi îi slujesc drept puncte de sprijin pentru a acţiona de departe asupra poporului; el nu are însă nici un punct de sprijin pentru a acţiona direct asupra propriilor săi membri. Astfel, în unul din cazuri lungimea pîrghiei este o slăbiciune,, iar în celălalt caz un avantaj. (Nota lui Rousseau.)

Contractul social 207

unul vrea ca crimele să fie pedepsite, altul ca ele să fie preîntâmpinate; unul găseşte că e bine să iii temut de vecini, altul preferă ce aceştia să nu te ia în seamă; unul este mulţumit cînd banii circulă, altul cere neapărat ca poporul să aibă pîine9ti. Chiar dacă am cădea de acord asupra tuturor acestor puncte şi asupra altora asemănătoare, cu cît am fi mai înain* taţi? Cantităţile morale neavînd o măsură precisă, chiar dacă am cădea de acord asupra semnului97, cum ne-am putea înţelege asupra evaluării lui?

In ceea ce mă priveşte, mă mir întotdeauna că se nesocoteşte un semn atît de simplu, sau că reaua credinţă împiedică lumea să cadă de acord asupra lui. Care este scopul asociaţiei politice? Este conservarea şi prosperitatea membrilor săi. Şi care este semnul cel mai sigur că aceştia se conservă şi prosperă? Este numărul populaţiei. Nu încercaţi deci sa găsiţi în altă parte acest semn atît de disputat. In condiţii egale, guvernămîntul cel mai bun este, în mod netăgăduit98, acela în care, fără mijloace străine, fără naturalizări, fără colonii, cetăţenii sporesc şi se înmulţesc cel mai mult. Guvernămîntul sufocare poporul scade şi se împuţinează este cel mai rău. Alatematicieni, acum e rîndul vostru: calculaţi, măsuraţi, comparaţi*.

96 In această paralelă, „unul" este întotdeauna supusul(unei monarhii) şi „altul" cetăţeanul (unei democraţii).

97 Semnuj fericirii publice, de pildă libertatea, prosperitatea materială.

98 Certitudinea lui Rousseau este dezminţită de fapte.Vezi ţările coloniale şi semicoloniale. Dar această teorie e frecventă în veacul XVIII. Frederic II în Anti-Machiavel, cap. V.,Condorcet etc. (Halbwachs).

* Pe temeiul aceluiaşi principiu - trebuie să judecăm şi veacurile care merită intiietatea în ceea ce priveşte prosperitatea genului uman. Prea mult au fost admirate cele în care au înflorit literatura şi artele, fără să se pătrundă tîlcul ascuns a!'

208 /.- /. Rousseau

culturii lor, fără să se ia în considerare > urmările 'lor funeste: „Idque aput imperitos humanifas vocabatur, quum pars servi-tutis esset"99. Oare niciodată nu vom vedea în maximele din cărţi interesul josnic care îi face pe autori să vorbească? Nu! Orice ar spune ei, atunci cînd cu toată strălucirea sa, o ţară se depopulează, nu este adevărat că totul ar merge bine. Nu e de ajuns ca un poet să aibă o sută de mii de livre rentă100 pentru ca secolul său să fie cel mai bun din toate. Trebuie să privim mai puţin ta tihna aparentă şi ta liniştea şefilor şi mai mult la bunăstarea unor naţii întregi, mai ales a statelor celor mai numeroase. Grindina devastează cîteva cantoane, dar rareori aduce foametea. Răscoalele şi războaiele civile îi înfricoşează mult pe şefi, dar nu ele pricinuiesc adevăratele nenorociri ale popoarelor, care pot avea chiar un răgaz în timpul disputelor In .urma cărora se decide cine îi va tiraniza. Adevărata lor înflorire sau nenorocire la naştere din condiţiile lor permanente de trai: cînd totul stă strivit, sub jug, atunci Mut piere; atunci şefii), disirugînd după pofta inimii, „ubii solitudinem faciunt, pacem .appellant"101. Cînd certurile dintre cei mari frămîntau regatul Franţei, iar prelat ui-adjunct al Parisului101 se ducea ta Parlament cu pumnalul în buzunar, aceasta nu împiedica poporul francez să trăiască fericit şl numeros, într-o cinstită şi liberă îmbelşugare. Odinioară Grecia înflorea în mijlocul celor mai crude războaie; sîngete curgea şiroaie, iar ţara era presărată de leşuri omeneşti. Se părea, spune Machiavel103, că în mijlocul omorurilor, proscripţiilor şi războaielor civile, republica noastră ^devenea mai puternică; virtutea cetăţenilor, moravurile şl independenţa lor aveau puterea de a o întări, mai mult decît reuşeau toate certurile s-o slăbească. Puţină frămîntare dă tărie sufletelor, iar ceea ce face ca într-adevăr omenirea să prospere este nu atît pacea, cît libertatea. (Nota lui Rousseau).

99 „Proştii numeau cultură ceea ce nu era decît un început de sclavie" (Tacit; Agricola, XXI).

100 Este probabil o aluzie Ia Voltaire. Poate că se gfn-■ deşte chiar la versul din Mondenul: „Ce vremuri fericite, înacest secol de fier".

101 „Cînd fac pustiu, ei numesc asta pace!" (Tacit: Agricola XXXI).

102 Cardinalul de Pe'fcz. Vezi Memoriile lui, cartea III. Părerea lui Rousseau cu privire Ia bunăstarea poporului din tim-1

pul Frondei este absolut contrară faptelor. Ideea este poate*inspirată din Montesquîeu (Grandoarea şi decadenţa roma

nilor, cap. IX).103 Machiavel: Istoria Florenţei, prefaţă.

Contractul social________________________209

Cap. X. DESPRE ABUZURILE GUVERNAMTNTULUI ŞI DESPRE ÎNCLINAREA SA SPRE DEGENERARE

După cum voinţa particulară acţionează neîncetat împotriva voinţei generale, tot astfel şi guvernămîn-tul face un efort continuu împotriva suveranităţii. Cu cît sporeşte acest efort, cu atit orînduirea sa schimbă în rău; şi cum aici nu există nici o altă voinţă de corp care, rezistînd voinţei principelui, s-o contrabalanseze, trebuie să se ajungă la aceea că, mai curînd sau mai tlrziu, principele sfîrşeşte prin a asupri suveranul şi rupe tratatul social. Acesta este viciul inerent şi inevitabil104 care încă de la naşterea corpului politic tinde fără încetare la distrugerea lui, aşa cum bătrîneţea şi moartea distrug pînă la urmă trupul omului.

Două sînt căile generale prin care degenerează un guvernămînt: anume, cînd el se restrînge sau cînd statul se dizolvă.

Guvernămîntul se restrînge atunci cînd trece de la numărul mare la numărul mic, adică de la democraţie la aristocraţie şi de la aristocraţie la regalitate. Aceasta este înclinaţia sa firească*. Dacă ar

104 Se va nota pesimismul. Rousseau constată şubrezeniacetăţii sale ideale. Beaulavon observă cu dreptate că el vorbiselotuşi de magistraţii intermediari (III, 7) destinaţi să tempereze guvernămîntul. Desigur, actest mijloc este de o eficacitate îndoielnică.

* Formarea lentă şi progresul republicii in lagunele Vene-ţiei oferă un exemplu demn de notat al acestei treceri; şi e de mirare că de mai bine de douăsprezece veacuri veneţienii par a se afla abia la a doua etapă, care a început cu Serrar di consiglio106 în 1198. CU despre vechii duci care li se atribuie, orice ar

105 „închiderea consiliului".14 — Contractul social.

210 /;- /. Rousseau

merge înapoi, de la numărul mic către cel mare, am

spune Squittinio della liberta veneta106, este dovedit că aceştia nu le-au fost suverani.

Mi se va aduce, desigur, ca obiecţie republica romană, care a cunoscut, se va spune, un proces cu totul contrar, trecînd de la monarhie la aristocraţie şi de la aristocraţie la democraţie. Slnt departe de a gindi astfel.

Cel dinţii aşezămînt al tui Romulus a fost un guvernămînt mixt, care a degenerat curînd In despotism. Din cauze particulare, statul a pierit înainte de vreme, aşa cum mor uneori noii născuţi înainte de a atinge vîrsta maturităţii. Alungarea Tar-quinilor a marcat adevărată epocă a naşterii republicii. Dar ea n-a luat de la început o formă stabilă, din pricină că lucrurile s-au făcut numai pe jumătate, nedesfiinţlndu-se patriciatul. Căci în felul acesta, aristocraţia ereditară, care e cea mai rea din *oate administraţiile legitime, rămînînd în conflict cu democraţia, formă de guvernămînt mereu nesigură şi flotantă, n-a putut să fie fixată, după cum a dovedit Machiavel, decît o dată cu instituirea tribunilor; abia atunci a existat un adevărat guvernămînt şi o adevărată democraţie. într-adevăr, poporul era atunci nu numai suveran, ci şi magistrat şi judecător; senatul nu era decît un tribunal în subordine, pentru temperarea şi concentrarea guvernămîntului; înşişi consulii, cu toate că erau patricieni şi primi magistraţi, iar în timp de război generali absoluţi, nu erau la Roma decît preşedinţii poporului.

De atunci s-a văzut şi guvernămîntul pornind pe panta sa firească şi tinzînd puternic spre aristocraţie. Patriciatul des-ţiinţîndu-se ca de la sine, aristocraţia nu se mai afla în corpul patricienilor, ca la Veneţia şi la Genova, ci In corpul senatului compus din patricieni şi plebei, ba chiar şi în corpul triburilor, cînd aceştia începură să-şi aroge o putere activă. Căci cuvintele nu schimbă faptele, iar cînd un popor are şefi care guvernează în locul lui, indiferent ce nume ar purta aceşti şefi, e vorba întotdeauna de aristocraţie.

Din abuzul aristocraţiei s-au născut războaiele civile şi triumviratul. Sylla, luliu Cezar au ajuns a fi de fapt nişte adevăraţi monarhi. Şi, în sfîrşit, sub despotismul lui Tiber'iu, statul a fost dizolvat. Istoria romană nu dezminte deci principiul meu, ci îl confirmă. (Nota lui Rousseau.)

106 Titlul unei luc'rări anonime, publicată în 1612, pentru

/

Contractul social 211

putea spune că se destinde; dar acest proces invers este cu neputinţă107.

într-adevăr, niciodată guvernămîntulnu-şi schimbă forma decît atunci cînd resortul său uzat îl face prea slab pentru a şi-o mai putea păstra. Or, dacă s-ar mai slăbi încă întinzîndu-se, forţa sa ar ajunge să fie cu totul nulă, astfel încît s-ar menţine şi mai puţin108. Trebuie deci remontat şi strîns resortul109 pe măsură ce slăbeşte; altfel, statul pe care îl susţine ar cădea in ruină.

Dizolvarea unui stat poate surveni în două feluri.In primul rînd, cînd principele nu mai adminis-

trează statul potrivit legilor şi uzurpă puterea suverană. Atunci se produce o schimbare remarcabilă, şi anume că nu guvernămîntul, ci statul se restrînge. Vreau să spun că statul mare se dizolvă, şi în sinul acestuia se formează un alt stat, alcătuit numai din membrii guvernămîntului, şi care, faţă de restul poporului, nu este altceva decît un stăpîn şi un tiran110. Astfel încît, în momentul în care guvernămîntul uzurpă suveranitatea, pactul social este rupt şi toţi simplii cetăţeni, reintrînd de drept în libertatea lor naturală, sînt siliţi — dar nu obligaţi — să asculte.

Acelaşi lucru se întîmplă şi atunci cînd membrii guvernămîntului uzurpă în mod separat puterea pe

a stabili preltinsul drept al împăraţilor asupra republicii vene-ţiene.107 Asupra declinului inevitabil al libertăţii, vezi Introdu

cerea pag 53—54108 Vezi III,'2.109 De observat frecvenţa comparaţiilor luate din meca

nică.110 într-adevăr, nu mai există suveran, contractul este

rupt. Nu mai există drept Civil. Oamenii nu mai pot decît sălupte contra tiranului în numele drepturilor lor naturale.14*

212 /. - /. Rousseau

care n-ar trebui s-o exercite decît in corpore; ceea ce nu constituie o mai mică încălcare a legilor, şi produce o dezordine şi mai mare. Avem atunci, pentru a spune astfel, tot atîţia principi cîţi magistraţi sînt; iar statul, la fel de divizat ca şi guvernămîn-tul, piere sau îşi schimbă forma.

Cînd statul se dizolvă, abuzul guvernâmîntului, oricare ar fi el, capătă numele comun de anarhie111. Făcînd deosebirile necesare, spunem că democraţia degenerează în ohlocraţie şi aristocraţia în oligarhie; aş adăuga că regalitatea degenerează în tiranie. Dar acest din urmă cuvînf este echivoc şi se cere explicat.

In sens vulgar, tiranul este un rege care guvernează cu violenţă, fără a ţine seama de dreptate şi de legi. In sensul precis al cuvîntului, tiranul este un particular care îşi arogă autoritatea regală fără să aibă drept la ea. Aşa înţelegeau grecii cuvîntul tiran: îl dădeau atît principilor buni cît şi celor răi cînd autoritatea lor nu era legitimă*. Aşadar, tiran şi uzurpator sînt două cuvinte perfect sinonime.

111 Rousseau numeşte deci anarhie orice guvernărnînt care nu este legitim. El reia aici teoria devierii guvernămintelor, care se găseşte şi în Arisţot (Politica, III. V. 2 şi 3). Ohlocraţie: guvernământul mulţimii. Oligarhie: guvernămîntul unui mic număr.

* „Omnis enim et habentur et dicuntur tyranni, qui potes-tate utuntur perpetua in ea civitate quae libertate usa estn3."

1,2 „înţelegem prin tiran pe cei care dispun de putere pe toată viata, într-o cetate care a fost liberă". (Corn. Nep., in Miltiad., cap. VIU). E drept că Aristot (Etica la Ni-comed, cartea VII, cap. X) face deosebire între tiran şi rege, prin faptul că cel dfntli guvernează spre propriul său folos, iar cel de-al doilea numai în folosul supuşilor; dar lăsînd la o parte faptul că, în general, toţi autorii greci au folosit cuvîntul tiran în alt sens decît al lui Aristot, aşa cum se vede mai ales în Hieron-ul lui Xenofon, ar însemna, potrivit deosebirii stabilite

Contractul social 213

Pentru a numi în mod diferit lucruri diferite, voi numi tiran pe uzurpatorul autorităţii regale, şi despot pe uzurpatorul puterii suverane. Tiran este acela care ajunge la putere pe căi ilegale, dar guvernează potrivit legilor; despot este acela care se situează mai presus chiar şi decît legea.

Astfel tiranul poate să nu fie despot, dar despotul este întotdeauna tiran114.

Cap. XI. DESPRE MOARTEA CORPULUI POLITIC

Aceasta e tendinţa naturală şi inevitabilă a tuturor guvernămintelor, chiar şi a celor mai bine alcătuite. Dacă Sparta şi Roma au pierit, ce stat ar putea nădăjdui să dăinuiască veşnic? Dacă vrem să formăm un aşezămînt durabil, să nu ne gindim deci să-1 facem etern. Ca să reuşeşti, nu trebuie să încerci imposibilul, şi nici să-ţi închipui dă vei putea1 da unei opere omeneşti o trăinicie pe care lucrurile făcute de oameni n-o pot avea.

Corpul politic, întocmai ca şi corpul omului, începe să moară încă de la naşterea sa, şi poartă în şine cauzele propriei sale distrugeri. Dar şi unul şi fitul pot avea c constituţie mai mult sau mai puţin robustă, capabilă să le conserve un timp mai scurt. Constituţia omului este opera naturii; cea a statului este o operă artificială. Nu depinde de oameni prelungirea vieţii lor, dar depinde de ei să prelungească

de.Aristot, că de la începutul lumii n-ar fi existat nici un regem. (Nota lui Rousseau.)

1,3; De notat cit de îndrăzneţe sînt aceste ultime cuvinte.

114 Tiranul uzurpă puterea, dar pentru a o exercita potrivit legilor; despotul dispreţuieşte legile. Rousseau are întotdeauna grijă să folosească un vocabular politic riguros. .

r /. Rousseau214 __________'jJ~-------------'<■

viaţa statului cît mai mult cu putinţă, dîndu-i cea mai bună alcătuire pe care o poate avea. Chiar şi statul cel mai bine constituit va avea un sîîrşit, dar mai tîrziu decît altul, dacă nici un accident neprevăzut nu-1 va duce la pieire înainte de vreme.

Principiul vieţii politice stă în autoritatea suverană. Puterea legiuitoare este mima statului; puterea executivă e creierul care pune toate părţile în mişcare. Greierul poate să sufere o paralizie şi individul totuşi să trăiască. Un om poate rămîne imbecil şi să trăiască; dar de îndată ce inima şi-a încetat funcţiunile, animalul e mort115.

Nu prin legi dăinuieşte un stat, ci prin puterea sa legiuitoare. Legea de ieri nu este obligatorie astăzi- dar tăcerea presupune consimţămîintul tacit, şi se socoteşte că suveranul confirmă neîncetat legile pe care nu le abrogă deşi ar putea s-o facă. El vrea mereu tot ceea ce a declarat o dată că vrea, atîta timp cît nu revocă această declaraţie.

De ce se acordă atîta respect legilor vechi? Tocmai pentru că sîflt vechi. Trebuie să credem că numai înalta valoare a voinţelor antice a putut face ca ele să se păstreze un timp atît de îndelungat: dacă suveranul nu le-ar ii recunoscut neîncetat ca fiind bune, le-ar ii revocat de mii de ori. Iată de ce, departe de a slăbi, legile dobîndesc mereu puteri noi în orice stat bine constituit. Autoritatea antichităţii116

115 In tot acest capitol, Rousseau adînceşte teza lui Mon-tesquieu potrivit căreia motorul unei democraţii este virtutea, adică iubirea binelui public Cînd poporul încetează a se interesa de viata publică nu mai e cu putinţa nici un fel de democraţie şi, pentru Rosseau, corpul politic este mort.

116 Buna părere pe care ° avem asuPra lor dln pricină vechimii.

Contractul social 215

le face să iie din zi în zi mat invulnerabile; în timp ce oriunde legile, învechindu-se, slăbesc în putere, aceasta dovedeşte că nu mai există putere legiuitoare si că statul nu mai trăieşte.

■Cap. XII. CUM SE MENŢINE AUTORITATEA SUVERANA

Suveranul neavînd altă îorţă decît puterea legislativă nu acţionează decît prin legi. Iar legile nefiind decît acte autentice ale voinţei generale, suveranul n-ar putea acţiona decît atunci cînd poporul se . ailă adunat. Poporul adunat — se va spune — ce himeră! Este o himeră astăzi, ce-i drept, dar nu era himeră acum 2 000 de ani. Şi-au schimbat oare oamenii firea?

Limitele posibilului, în chestiunile morale, sînt mai.puţin înguste decît ne închipuim: slăbiciunile, cusururile, prejudecăţile noastre sînt cete care le restrîng. Sufletele de rind nu cred în oamenii mari. Sclavii josnici zîmbesc batjocoritor la auzul cuvîu-tului libertate.

Din ceea ce s-a făcut, să vedem ce se poate face117. Nu voi vorbi despre vechile republici ale Greciei; dar republica romană era, pare-mi-se, un stat mare, iar oraşul Roma, un mare oraş. Ultimul re-censămînt a arătat că la Roma erau 400000 de cetăţeni purtători de arme, şi ultima numărătoare a imperiului a; găsit peste 4 milioane de cetăţeni, fără a pune la socoteală supuşii, străinii, femeile, copiii şi sclavii.

117'Nu e deci imposibil să regăsim în epoca modernă "virtuţile civice ale republicilor arftice.

256 • - /. Rousseau

™? g ,S"ar ^area că este să adu™ adeseamensul popor al acestei capitale şi al împrejurimilor ei! Totuşi, puţine saptămîni treceau fără ca poporulllZni Sa SS adUne' ?i Se aduna chiar Şj mai des. ElZTJA- ™A TM drepturile s«veranitătli, ci si oparte din drepturile guvernămîntului. Dezbătea anumite trebrn, judeca anumite pricini şi întreg acestpopor era, in piaţa publică, tot atît de adesea magis-«at ca şi cetăţean118. s

întorcîndu-ne la cele dintîi timpuri ale naţiunilor, vom găsi ca majoritatea vechilor cîrmuiri, chiar şi monarhice, ca de pildă cele ale macedonenilor si ale francezilor aveau asemenea sfaturi. Oricum ar fi, singur acest fapt incontestabil e deafuns ca să dea răspuns tuturor dificultăţilor: mergînd de la existent ia posibil, concluzia îmi pare a fi justă119,

Cap. XIII. URMARE

Nu e de ajuns ca popoiul adunat laolaltă să fi stabilit o data constituţia statului sanctionînd un -orp de legi; nu e de ajuns să fi stabilit'un guver-namint veşnic sau să se fi îngrijit, o dată pentru totdeauna, de alegerea magistraţilor: în afară de adunările extraordinare, care pot fi cerute de întîmplări neprevăzute, trebuie să existe adunări fixe şi periodice, pe care nimic să nu le poată anula sau amîna in aşa fel încît în ziua sorocită poporul să fie con-

Mori,,,' f- dmfil% P°P°rului roman sînt aci foarte idealizate-. Dai \ Z -6

"8?n,z?re fac<» .ca cei bogaţi să predomine, "aţa e adevărat ca antichitatea i-a influenţat gîndirea este sfrX tVeS,itCie USSeaU ^ «&*«* P^ Bfvîs?neceJ^Siâ^^.^^ se deduce în mod

118

Contractul social 217

\ocat în mod legitim, prin lege, fără să mai fie nevoie de nici o altă convocare formală120

Dar, în afară de aceste adunări, care sînt legale prin însuşi sorocul lor121, orice altă adunare a poporului care nu ar fi convocată de către magistraţii însărcinaţi cu aceasta şi potrivit formelor prescrise trebuie să fie socotită nelegitimă, şi toate hotărîrile sale trebuie să fie socotite nule, pentru că însuşi ordinul de convocare trebuie să emane de la lege.

Cît despre frecvenţa mai mare sau mai mică a adunărilor legitime, ea depinde de atîtea condiţii încît nu s-ar putea stabili reguli precise. Se poate spune doar, în general, că cu cît guvernămîntul e mai puternic, cu atît suveranul trebuie să apară mai des122.

Lucrul acesta, mi se va spune, poate fi bun pentru un oraş; dar ce e de făcut.dacă statul are mai multe oraşe? Să fie împărţită autoritatea, suverană? Sau să fie concentrată într-un singur oraş, căruia să i se supună restul?

m In toafă. această parte a lucrării, Rousseau se gîndeşte-la Geneva (Vaughan). Micul consiliu acaparase, încetul cu/ încetul, întreaga putere, ilustrînd astfel teza lui Rousseau. El, avea doar obligaţia de a se supune unei realegeri anuale de^ către Marele consiliu. In momentul tulburărilor care vor da prilejul publicării „Scrisorilor de pe munte", Micul consiliu va-suspenda în mod ilegal alegerile. Rousseau se va referi în mod expres la Contract, afirmînd că ar fi prevăzut acest pericol şi l-ar fi indicat leacul. (Scrisori, VI—VIII).

121 Devenite legitime prin faptul că legea a fixat data* convocării lor.

!22 Vezi Guvernămîntul Poloniei, cap. VII (P.W., II, 449). „Atîta vreme cît statele (în Polonia) se vor aduna . . . va fi greu ca senatul sau regele să oprime sau să uzurpe autoritatea legiuitoare.. . mijlocul pe care îl propun este singurul, este simplu şi nu poate fi lipsit de eficacitate. E foarte ciudat că, înainte de Contractul social, îo care îl arăt^ nimeni nu s-a gîndit la el".

218 /.- /. Rousseau

Răspund că nu trebuie să se facă nici într-un fel, nici în altul. In primul rînd, autoritatea suverană este una singură, aşa că nu poate ii împărţită fără a fi distrusă. In al doilea rînd, un oraş, ca şi o naţiune, nu poate fi în mod legitim supusul altuia123, pentru că esenţa corpului politic stă în acordul dintre ascultare şi libertate, astfel încît cuvintele supus si mvercin sînt corelaţii identice, al căror sens se află reunit într-un singur cuvînt, în cuvînM cetăţean124.

Voi mai răspunde şi că este întotdeauna un rău să se unească mai multe oraşe într-o singură cetate, şi că atunci cînd vrei să faci această unificare nu trebuie să te lauzi că vei putea evita inconvenientele ei fireşti. Nu trebuie să se ridice obiecţia abuzului statelor mari aceluia care nu vrea decît' state mici. Dar cum se poate da statelor mici destulă forţă pentru a putea rezista celor mari, aşa cum odinioară oraşele greceşti au rezistat marelui rege şi aşa cum, mai recent, Olanda si Elveţia au rezistat casei de Austria?125

Totuşi, dacă nu se poate reduce statul la limitele sale juste, mai rămîme o soluţie: să nu se admită existenţa unei capitale, iar sediul guvernămîntului să fie rînd pe rînd în fiecare oraş, unde să se tină succesiv adunările ţării126.

Populaţi în mod egal teritoriul, daţi pretutindeni aceleaşi drepturi, faceţi ca peste tot'să fie belşug şi viată; în felul acesta, statul va deveni cel mai puternic şi cel mai bine guvernat cu putinţă. A duceţi -

123 Girondinii se vor sprijini pe acest principiu, pentru acombate Ceea ce vor numi „dictatura Parisului"

124 Vezi I, 6, sfîrşih125 Adică prin confederaţii (Vezi III, 15, sfîrşit).

. 126 Vezi, în legătură cu acest punct, Proiect pentru Cor-sica. (P.W., in 318).

Contractul social 219

vă aminte că zidurile oraşelor nu se ridică decît din diărîmăturile caselor de la ţară127. Cu fiecare palat pe care îl văd ridicindu-se în capitală, mi se pare că văd prefăcîndu-se în ruine un ţinut întreg.

Cap. XIV. URMARE

Din momentul în care poporul este adunat în mod legitim ca corp suveran, orice jurisdicţie a gu-vernămîntului încetează, puterea executivă este sus-pendată, şi persoana celui din urmă cetăţean este ict atît de sacră şi de inviolabilă ca şi cea a primului magistrat, dat fiind că acolo unde se află cel reprezentat nu mai există reprezentanţi. Cele mai multe din tumulturile care s-au ivit la Roma în comiţii s-au datorat ignorării sau nesocotirii acestei reguli. în acel moment, consulii nu erau decît preşedinţii poporului; tribunii erau nişte simpli oratori*, iar senatul nu era nimic,

De aceste intervale de suspendare, în care prin-cipele recunoaşte sau trebuie să reoumaseă un superior momentan, el s-a, temut întotdeauna; aceste

127 In vremea lui Rousseau, marea majoritate a populaţieiera alcătuită din ţărani. Pentru el, opoziţia dintre săraci şibogaţi se reducea la ac'eea dintre sate şi oraşe: oraşele nu facaltceva decît să consume bogăţia unei ţări. Părerea lui seaseamănă aci cu cea a fiziocţratilor, deşi punctul de vedere nve* ide loc acelaşi. Fizioclraţii spuneau că doar pămîntul este cel:care produce bogătiife.

* Cam în sensul ce se dă acestui cuvînt în parlamentul engtezi28. Asemănarea dintre funcţiunile lor ar ţi pus în conflict consulii şl tribunii, chiar dacă orice jurisdicţie ar fi fost suspendată. (Nota lui Rousseau.)

128 Preşedintele camerei comunelor poartă titlul de speaker(orator). De aci reflecţia asupra consulilor şi tribunilor.

220 /.- /. Rousseau

adunări ale poporului, care sînt scutul corpului politic şi frina guvernămîntului, au constituit din totdeauna spaima şefilor; de aceea ei nu şi-au precupeţit niciodată nici grijile, nici obiecţiile nici piedicile, nici făgăduielile ca să-i facă pe cetăţeni să renunţe la ele. Dacă aceştia sînt avari, laşi, fricoşi, mai iubitori de odihnă decit de libertate, ei nu rezistă multă vreme eforturilor reînnoite ale guvernămîntului; în acest fel, forţa potrivnică sporind neîncetat, autoritatea suverană sfîrşeşte prin a dispare, şi cele mai multe dintre cetăţi decad şi pier înainte de vreme.

Dar între autoritatea suverană şi guvernămîntuf' arbitrar se introduce uneori o putere medie, despre care trebuie să vorbim.

Cap. XV. DESPRE DEPUTAŢI SAU REPREZENTANŢI

De îndată ce îndatoririle obşteşfr' încetează de-a rnai fi principala preocupare a cetăţenilor, care preferă să-şi pună la contribuţie mai bine punga decît persoana, statul se şi află în pragul ruinei. Trebuie să meargă la luptă? Ei plătesc armate şi rămîn acasă. Trebuie să meargă la sfat? Numesc deputaţi şi rămîn acasă. Mulţumită lenei şi banilor, ei sfîr-şesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria şi reprezentanţi pentru a o vinde.

învălmăşeala comerţului şi meşteşugurilor, lă-comia de oîştig, trîndăvia şi iubirea de comoditate transformă serviciile personale In bani. Pentru a-şi putea spori în tihnă profitul, omul cedează o parte din el. Daţi bani, şi în curînd veţi fi în lanţuri. Acest cuvînt, finanţe, este un cuvînt de sclavi, ne-

Contractul social

cunoscut într-o cetate129. Intr-un stat cu adevărat liber, cetăţenii fac totul cu mîinile lor, şi nimic cu ajutorul banilor; în loc de a plăti ca să fie scutiţi de îndatoririle lor, ei ar fi gata să plătească pentru a le îndeplini singuri. Fiind departe de a împărtăşi ideile curente, eu cred că corvezile sînt mai puţin potrivnice libertăţii decît impozitele130.

Cu cit statul este mai bine alcătuit, cu atît treburile publice trag mai mult în cumpănă în spiritul cetăţenilor decît cele private. Există chiar mult mai puţine afaceri particulare, pentru că fericirea fiecărui individ fiind în cea mai mare măsură o parte a fericirii comune, îi rămîne mai puţin s-o caute în grijile particulare. într-o cetate bine condusă, fiecare om aleargă la adunări; sub un guvernămînt rău. nimănui nu-i place să facă măcar un pas într-acolo, pentru că ceea ce se face la adunăii nu interesează pe nimeni; oamenii prevăd că acolo nu va domina voinţa generală şi, de altfel, grijile casnice absorb totul. Legile bune atrag alteb şi mai bune. Cele rele aduc după sine altele şi mai rele. De îndată ce ci-neva spune despre treburile statului „Ce-mi pasă?", e cazul că se considere că statul este pierdut.

Slăbirea dragostei de patrie, activitatea interesului privat, imensitatea statelor, cuceririle, abuzul guvernămîntului au dus la inventarea instituţiei de-putaţilor sau a reprezentanţilor poporului în adunările naţiunii. Este ceea ce în anumite ţări se cheamă sta-

129 Vezi Proiect pentru Corsica. (P.W., II. 336—339).130 Caracterul utopic al doctrinei sociale a lui Rousseait

apare aci limpede. El se opune dezvoltării comerţului şiindustriei; preferind corvezile în locul impozitelor, el esteîn dezacord cu spiritul timpului său. Această idee este reluatăşi în Proiect pentru Corsica (Ibid. pag. 338).

222 /.- /. Rousseau

rea a treia131. Astfel, interesul particular a două tagme este pus în primul şi al doilea rînd, iar interesul public nu este decît în al treilea. Suveranitatea nu poate fi reprezentată, din aceeaşi pricină pentru care nu poate fi înstrăinată132; ea consistă esenţial-mente în voinţa generală, şi voinţa nu se reprezintă: este sau ea însăşi sau este altceva; cale de mijloc nu există. Deputaţii poporului nu sînt deci şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sînt decît mandatarii lui133, şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul in persoană este nulă; nici nu este lege. Poporul englez se crede liber, dar se înşeală grozav134; el nu e liber decît în timpul alegerii membrilor parlamentului: de îndată ce aceştia au fost aleşi, poporul e sclav, nu mai e nimic; în scurtele momente ale libertăţii sale, mo-dul în care foloseşte această libertate face ca el să merite să o piardă.

131 Aluzia la Franţa este limpede. Pentru Rousseau aşa-numita „stare a treia" (le tiers etat) este poporul, purtător al voinţei generale; celelalte două categorii (clerul şi nobilimea) wnt doar nişte privilegiaţi animaţi de voinţe particulare. Compară cu broşura lui Sieyes (1789): „Ce este starea a treia? Totul! Ce a fost pînă acum în ordinea politică? Nimic!"

'32 Vezi II, I.133 Dacă există reprezentanţi ai poporului, ei nu pot faro

altceva decît să pregătească legile care urmează a fi supuseratificării poporului, potrivit sistemului plebiscitului sau referendumului. (Vezi Constituţia Poloniei, cap. VII).

134 Rousseau refuză să accepte imaginea idealizată pecare Voltaire şi mai ales Montesquieu o dăduseră despre viaţapolitică engleză. Părerile Iui despre Anglia din vremea sa sîntmult mai aproape de realitate. (Cazul aşa-numitelor „localităţi putrede", adică în care nu era decît un singur locuitor şicare, totuşi, conform tradiţiei, alegeau deputaţi). întreg acestpasaj este unul dintre Cele mai viguroase din* Contract.Rousseau vede clar cum într-un regim parlamentar voinţa poporului poate fi batjocorită.

Contractul social 223

Ideeas reprezentanţilor este o idee modernă; ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest gu-vernjămînt nedrept şi absurd în care specia umană este degradată, iar numele de om e dispreţuit138. In vechile republici şi chiar în monarhii, poporul niciodată n-a avut reprezentanţi; acest cuvînt nu era cunoscut. E foarte interesant faptul că la Roma, unde tribunii erau consideraţi persoane sacre, nimeni nu şi-a putut măcar închipui că ei ar putea uzurpa funcţiunile poporului; şi în mijlocul unei atît de mari mulţimi ei nu au încercat niciodată să facă de capul lor nici măcar un singur plebiscit. Ne putem totuşi închipui ce învălmăşeală putea pricinui uneori mulţimea în vremea Grachilor, cînd o parte din cetăţeni îşi dădeau votul de pe acoperişurile caselor.

Acolo unde dreptul şi libertatea sînt totul, in-convenientele nu înseamnă nimic. La acest popor înţe-lept totul era la justa sa măsură; lictorii erau lăsaţi să facă ceea ce tribunii n-ar fi îndrăznit; poporul nu se temea că lictorii săi ar voi să-1 reprezinte186.

Pentru a explica totuşi cum tribunii îl reprezentau uneori, este de ajuns să înţelegem felul în care gu-vernămîntul îl reprezintă pe suveran. Legea nefiind decît declararea voinţei genei ale, e limpede că în puterea legislativă poporul nu poate fi reprezentat; dar el poate şi trebuie să fie reprezentat în puterea executivă, care nu e decît forţa adăugată legii. Aceasta ne face să vedem că, examinînd bine lucru-

135 Aluzie la „omagiul" feudal. Vasalul era omul suzeranului său. Rousseau vede în Statele generale, a căror origineera într-adevăr în evul mediu, originea regimului reprezentativ.

136 Aluzie la comiţiile curiate, care îşi pierduseră importanţa şi la oare în vremea lui Cicero patricienii nu mai luauparte. Vezi capitolul asupra instituţiilor romane, IV. 4.

224 .!.- J. Rousseau

rile, vom găsi că foarte puţine naţiuni au legi137. Oricum ar fi, este sigur că tribunii, neavînd nici o parte din puterea executivă, n-au putut niciodată să reprezinte poporul roman pe temeiul drepturilor slujbei lor, ci numai uzurpînd drepturile senatului138.

La greci, poporul făcea prin el însuşi tot ceea ce avea de făcut: el se afla mereu adunat în pieţe. Clima era blîndă, poporul nu era lacom, muncile erau făcute -de sclavi, grija cea mare era paza libertăţii. Ne mai avînd aceleaşi avantaje, cum s-ar putea păstra aceleaşi drepturi? Clima voastră mai aspră vă creează mai multe nevoi*; timp de 6 luni pe an, adunările din pieţele publice nu sînt cu putinţă; glasurile voastre slabe nu se pot face auzite în cer liber; acordaţi mai multă atenţie cîştigului decît libertăţii voastre şi vă temeţi mult mai puţin de sclavie decît de mizerie. Cum; adică? Libertatea nu se poate menţine decît sprijinită pe sclavie?139 Poate că cele două extreme se ating. Tot ceea ce nu există în natură îşi are inconvenientele sale, şi societatea civilă are mai multe decît oricine. Există împrejurări atît de nefericite, în care nu-ţi poţi păstra libertatea decit pe seama libertăţii altora, şi în care cetăţeanul nu poate fi cu desăvîrşire liber decît atunci cînd sclavul este cu desăvîrşire sclav. Astfel era situaţia Spartei. Voi, popoare moderne, nu aveţi sclavi, dar sînteţi sclave; plătiţi libertatea lor cu libertatea voastră.

137 Deci Franţa vechiului regim nu avea legi, dat fiind cănu poporul era cel care le făcea.

138 Asupra tribunatului, vezi IV, 5.* A adopta in ţările reci luxul şi trîndăvia orientalilor în-

seamnă a voi să intri în lanţurile lor; înseamnă să li te supui şi mai mult decît ei. (Nota lui Rousseau).

. 139 Adică graţie sclavajului, ca şi în antichitate.

Contractui social 225

Zadarnic vă lăudaţi cu această preferinţă, eu văd în ea mai multă laşitate deeît umanitate.

Nu vreau să spun prin toate acestea că trebuie să avem sclavi, şi nici că dreptul la sclavaj ar fi legitim, căci am şi dovedit contrariul140. Arăt numai pricinile pentru care popoarele moderne care se cred libere au reprezentanţi şi pentru ce popoarele vechi nu-i aveau. In tot cazul, din momentul în care un popor îşi alege reprezentanţi, nu mai este liber.

Examinînd bine totul, nu văd cum ar fi posibil, de aici înainte, ca suveranul să-şi păstreze printre noi exerciţiul drepturilor sale, dacă cetatea nu este foarte mică141. Dar dacă e foarte mică, nu va îi subjugată? Nu! Voi arăta în rîndurile ce urmează*

140 Vezi I, 2 şi 4. „i« Rousseau îşi dă bine seama că democraţia antica se întemeia

pe sclavaj. El nu arată cum - fie chiaiM mtr-o cetate foarte mică - Cetăţeanul modern, obligat sa facă faţa el singur tuturor nevoilor lui, şi-ar putea consacra toata vremea vieţii publice, fără să facă apel la reprezentanţi. O adevărata democraţie nu se poate lipsi de existenţa unor reprezentanţi ai poporului, supuşi însă unui control permanent şi aricind revocabili.

* Este ceea ce îmi propusesem să fac într-o Mcrfecfe ar fi urmat acesteia™; tratînd despre relaţiile externe aş ţi araica ce sînt confederaţiile, materie încă nouă, ale caret principii sini abia de stabilit. (Nota lui Rousseau).

i« După toate probabilităţile, în Instituţiile politice. In 1790, un deputat al Adunării Naţionale, contele d'Antraigues s-a lăudat că ar fi primit de la J.-J. Rousseau un mic tratat în 16 capitole despre confederaţiile statelor mici. Rousseau l-ar fi împuternicit să folosească acest manuscris aşa cum i se va părea mai util. D'Antraigues l-ar fi distrus, temindu-se sa nu servească la subminarea autorităţii regale. Tot Ce ne raraJ™ din doctrina lui Rousseau privitor la federarea statelor mia, se găseşte în rezumatul acesta din Contract, oare a fost cuprins în Emil, cartea V. A se vedea, de asemenea, într-un sens^oarecum deosebit, Proiectul păcii veşnice şi Guvernamintal Poloniei (V, VII, XI),15 — Contractul social.

226 A- /. Rousseau

cum poate fi împăcata puterea externă a unui marepopor cu o organizare care să nu fie greoaie si cubuna ordine a unui stat mic, '

Cap. XVI. INSTITUŢIA GUVERNĂMINTULUI NU E Vft CONTRACT

să JcÎT? k^°fe ° ^tă bine stabilită, se cadepL!t !, aS"t0t 3Stfel şi Pulerea executivă; căci aceas a din urma care nu operează decît prin acte particulare, nefiind de esenţa celeilalte, este în modconsLSrPfr 3 dfea' °aCă 3r U p0S,bl1 ca ^verand, dreptul şi faptul ar fi atît de confundate încît nu s-ar mai putea şti ce este şi ce nu este lese- ia'7oîe2° UC' rM -enatUrat' ar Cadea ^rîndgpradâ violenţei, împotriva căruia a fost instituit143.

Cetăţenii fiind toţi egali prin contractul socialdJcătret^^v' 0b«.S^ Poate fi orS cearta rK1? f ? nm&ni nu are dreptul să ceara ca altul sa facă ceea ce nu face el OrS/îSt-dre?' indlSpenSaM Pentr" a f-e să trăiască şi sa acioneze corpul politic este cel nP

SveSS' " ' fri"ipeki *™ ^ « "lege.

contact prin care se sfipt,Ia„ pentru cefe doui

Vezi III, 1.144 Simplul cetăţean nu poate decît să-şi dea avizul asupra

legilor generale.45 Rousseau se gîndea mai ales la Pufendorf.

1*3

Contractul social 227

părţi condiţiile în care una se obliga să poruncească şi cealaltă să asculte. Veţi fi de acord, sînt sigur, tă este un fel ciudat de a contracta146. Să vedem totuşi dacă această părere poate fi susţinută.

In primul rînd, autoritatea supremă nu poate nici să se modifice, nici să se înstrăineze: a o limita înseamnă a o distruge. E absurd şi contradictoriu ca suveranul să-şi instituie un superior. A-şi lua obligaţia să asculte de un stăpîn înseamnă a reveni la (.eplina libertate147.

în plus, este evident că acest contract al poporului cu cutare sau cutare persoană ar fi un act particular; de.unde urmează că acest contract nu poate fi o lege şi nici un act de suveranitate şi că, în consecinţă, ar fi nelegitim148.

Se mai poate vedea că între părţile contractante ar domni numai legea naturii, fără nici un fel de chezăşie pentru angajamentele lor reciproce, ceea ce nu se potriveşte în nici un fel cu starea civilă: cel care are puterea în mînă fiind întotdeauna stăpînuî executării, ar putea tot atît de bine să dea numele de contract actului prin care un om ar spune altuia: „Iţi dau toată averea mea, cu condiţia să-mi înapo-iezi cît îţi va plăcea".

Nu există decît un singur contract în stat: este cel al asociaţiei, şi acesta le exclude pe toate celelalte. Nu poate fi conceput vreun contract public care să nu fie o încălcare a celui dinţii'49.

146 Vezi I, 4 şi 14.147 Pentru că contractul este rupt. Se revine deci la li

bertatea naturală.148 Vezi II, 4 şi 6.149 întreg acest capitol este o combatere a teoriilor mo

narhice aşa cum erau înfăţişate în special de Pufendorf.Io

228 /.-/. Rousseau

. Cap. XVII. DESPRE INSTITUIREA GUVERNĂMÎNT ULUI

Cum trebuie deci să concepem actul prin care s-a instituit guvernămintul? Aş remarca mai întii că actul acesta este complex, compus din altele două. şi anume: stabilirea legii şi executarea ei.

Prin cel dinţii, suveranul hotărăşte că va exista un corp de guvernămînt, alcătuit în forma cutare sau cutare; e limpede că acest act este o lege.

Prin cel de-al doilea, poporul numeşte şeiii care vor fi însărcinaţi cu guvernămintul care a fost stabilit. Or, această numire fiind un act particular nu constituie o a doua lege, ci este numai o urmare a celei dintîi şi o funcţiune a guvernămintul ui.

Greutatea stă în a înţelege cum se poate să avem un act de guvernămînt înainte ca guvernămintul să existe, şi cum poate poporul, care nu e decît suveran ori supus, să devină principe sau magistrat în anumite împrejurări150.

Şi aici se vădeşte una dintre acele surprinzătoare proprietăţi ale corpului politic, prin care împacă operaţii în aparenţă contradictorii; căci această •operaţie se face prmtr-o conversiune subită a suve-ranităţii în democraţie, în aşa fel încît, fără vreo schimbare sensibilă şi numai printr-o nouă relaţie a tuturora faţă de toţi, cetăţenii, deveniţi magistraţi, frec de la1 actele generale la acte particulare, şi de ia lege la executarea ei151.

i5° Rousseau, încurcat în rigiditatea propriilor sale definiţii, se izbeşte de dificultăţi care ne pot părea foarte subtile: a numi un guvernămînt este deja un act de guvernămînt, într-un moment cînd nu există încă guvernămînt!

m Solufia dată nu e mai pufin subtilă decît însăşi problema. Rousseau pare a fi pornit de la o teză a lui Hobto

s.

Contractul social 229

Această schimbare de relaţie nu este numai c subtilitate teoretică fără exemple în practică: ea are loc în fiecare zi în parlamentul englez, unde camera inferioară, în anumite ocazii, se transformă în mare comitet pentru a discuta mai bine treburile, şi devine astfel o simplă comisie, din curte suverană curii era cu un moment înainte; astfel încît ea îşi raportează apoi sie-şi, în calitate de cameră a comunelor, cu privire la cele reglementate de ea ca mare comitet, şi deliberează din nou, sub un titlu, asupra a ceea ce a şi hotărît sub un alt titlu.

Acesta este avantajul propriu guvernămîntului democratic, de a putea fi stabilit de fapt printr-un simplu act al voinţei generale. După care, acest guvernămînt provizoriu rămîne în fiinţă, dacă aceasta este forma adoptată, sau stabileşte în numele suveranului guvernămîntul prevăzut de lege; totul se ailă astfel în perfectă regulă. Nu e cu putinţă d'e a se institui guvernâniîntul în nici un alt fel legitim şi fără a se renunţa la principiile stabilite mai înainte.

(Despre Cetăţean, cap. VII): „Cei oare s-au adunat pentru a alcătui o societate civilă au şi pus bazele unei democraţii". Pentru Rousseau poporul, oa suveran, hotărăşte mai întîi forma guvernămîntului; apoi, constituindu-se în adunare de guvernămînt democratic, îşi numeşte magistraţii. Beaulavon, dise-cîndu-1 şi mai mult pe Rousseau, găseşte aci o dificultate de nerezolvat, dat fiind că poporul, devenit adunare guvernamentală democratică, nu mai are dreptul să voiască a-şi numi un rege. Se poate răspunde, aşa cum face Halbwachs, c'ă suveranul a putut hotărî să ia o formă democratică doar ca mijloc provizoriu, în vederea stabilirii unei monarhii. Dar toate acestea nu sînt decît logomahii. Trebuie reţinut, pur şi simplu, că pentru Rousseau orice guvernămînt legitim este la originea sa o democraţie, c'el puţin în chip provizoriu.

230 /.-/. Rousseau

Cap. XVIII. MIJLOACE DE A PRETNTIMPINA UZURPĂRILE GUVERNĂMINTULUI

Din lămuririle date rezultă, confirmînd capitolul XVI, că actul prin care se instituie guvernăraîntui nu este un contract, ci o lege; şi că depozitarii puterii executive nu sînt stăpînii poporului, ci slujbaşii lui; că el ii poate numi şi destitui cînd îi place'H că nu e vorba ca ei să contracteze, ci să asculte; şi că, asumîndu-şi funcţiunile impuse lor de către stat, ei nu fac altceva decît să-şi îndeplinească datoria de cetăţeni, fără a avea în nici un chip dreptul să discute asupra condiţiilor.

Cînd se întîmplă deci ca un popor să instituie un guvernămînt ereditar, fie monarhic, în cadrul unei familii, fie aristocratic, în cadrul unei categorii de cetăţeni, aceasta nu constituie un angajament pe care şi l-ar lua: e doar o formă provizorie pe care o dă administraţiei, pînă în momentul cînd va găsi de cuviinţă să hotărască altfel.

Este adevărat că aceste schimbări sînt întotdea-una primejdioase, şi că nu trebuie niciodată să te atingi de guvernăraîntui stabilit decît atunci cînd devine incompatibil cu binele public: dar această circumspecţie este o maximă de politică, iar nu o re-gulă de drept; iar statul este tot atît de puţin obligat să lase autoritatea civilă şefilor săi, cît este şi de a lăsa autoritatea militară generalilor săi.

Este adevărat şi că în asemenea cazuri nu se pot niciodată observa cu prea multă grijă toate formali-tăţile cerute pentru a se putea distinge un act le^al şi legitim de o agitaţie sediţioasă, şi voinţa unui

152 Aceasta, oricare ar fi forma de guvernămînt. Propoziţia aceasta are consecinţe foarte importante. Din ea se putea deduce dreptul la insurecţie, proclamat prin constituţia din 1793.

Contractul social 231

întreg popor de strigătele unui partid răzvrătit. Mai ales în această împrejurare nu trebuie dat cazului adios153

decît ceea ce nu i se poate refuza în toată rigoarea dreptului; tot din această obligaţie îşi trage principele şi marele avantaj de a-şi păstra puterea în ciuda poporului, iară să se poată spune că ar îi uzurpat-o; căci, exercitînd în aparenţă numai drepturile sale, îi vine foarte lesne să le extindă şi, sub pretextul liniştii publice, să împiedice adunările destinate să restabilească buna ordine. In felul acesta, el se foloseşte de o tăcere pe care o împiedică să fie ruptă, sau de neregulile pe care tot el le pune Ia cale, pentru a presupune ca fiind în favoarea lui mărturisirile acelora pe care teama îi face să tacă şi pentru a-i pedepsi pe cei care îndrăznesc să vorbească. în felul acesta, decemvirii, care fuseseră mai întîi aleşi pentru un an, apoi confirmaţi pentru încă un an, au încercat să păstreze pentru totdeauna puterea, nemaiîngăduind comiţiilor să se întrunească; prin acest mijloc lesnicios, toate guvernă-rnintele din lume, o dată învestite cu forţa publică, uzurpă, mai curînd sau mai tîrziu, autoritatea suverană.

Adunările periodice de care am vorbit mai înainte154 sînt de natură să prevină sau să amîne această nenorocire, mai ales atunci cînd nu au nevoie de o convocare formală, căci atunci principele nu ar putea să le împiedice fără ca astfel să se declare în mod făţiş infractor al legilor şi duşman al statului.

153 Veche expresie juridică, desemnînd c'azul înecare exercitarea dreptului revendicat apare a fi primejdioasă (Beaula-von). Paragraful acesta atenuează mult înţelesul celor precedente.

154 Vezi III, 13.\

232 /.- /. Rousseau

Deschiderea acestor adunări, care nu au alt obiect decît menţinerea tratatului social, trebuie să se facă întotdeauna prin două întrebări, care n-ar putea li niciodată suprimate şi ar urma să fie puse la vot in mod separat.

Prima întrebare: „Dacă suveranul doreşte să păstreze actuala iormă de guvernămînt".

A doua: „Dacă poporul doreşte să lase adminis-

traţia celor care sînt actualmente însărcinaţi cu151"

Presupun aici ceea ce cred că am si demonstrat, şi anume că nu există în stat nici o lege fundamentală care să nu poată fi revocată, inclusiv însuşi pactul social156; căci dacă toţi cetăţenii s-ar aduna pentru ca de comun acord să rupă acest pact, nimeni nu s-ar mai putea îndoi de faptul că el a fost rupt în mod foarte legitim. Grotius157 e de părere chiar că fiecare individ poate să renunţe la statul al cărui membru este şi să-şi reia libertatea naturală, precum şi bunurile sale, plecînd din ţară*. Or, ar fi' absurd ca toţi cetăţenii laolaltă să nu poată face ceea cfe poate face fiecare dintre ei în parte'r

158

Trebuie, sa presupunem ca în acest moment poporul nu mai acţionează ca suveran, ci ca adunare guvernamentală, dat fiiind că sînt puşi în cauză indivizi concreţi

156 Vezi I, 7.157 Grotius: Desvre dreptul de război şi pace II, 5 24.* Bineînţeles că nu e vorba de părăsirea ţării pentru a te

sustrage de la datoriile tale şi nici pentru a te dispensa să serveşti patria în momentul în care ea are nevoie de tine. Fuga ar fi, în acest caz, criminală şi demnă de pedeapsă. N-ar mai fi o retragere, ci o dezertare. (Nota lui Rousseau.)

'58 Acest capitol a părut a fi deosebit de primejdios la Geneva. Procurorul general îl denunţă în mod special printr-un raport al său către Micul consiliu (19 iunie 1762). Rousseau părea mtr-adevăr să reclame adunări periodice ale Consiliului general.

ea

A R T E A IV1

Cap. I. VOINŢA GENERALA ESTE INDESTRUCTIBILA*

Atîta timp cît mai mulţi oameni adunaţi laolaltă se consideră a fi un singur corp, ei nu au decît o singură voinţă, care tinde la conservarea lor comună şi bunăstarea generală. Atunci toate resorturile statului sînt puternice şi simple, preceptele sale sînt clare şi luminoase; nu există interese încurcate, contrazicătoare; binele comun se face vădit pretutindeni şi nu se cere decît bun simţ pentru a-1 sezisa. Pacea, unirea, egalitatea sînt duşmanele subtilităţilor politice. Oamenii drepţi şi simpli sînt greu de înşelat, tocmai din pricina simplităţii lor: momelile, diplomaţia nu-i impresionează, ei nefiind nici măcar atît de rafinaţi ca să poată fi traşi pe sfoară. Cînd vezi \& cel mai fericit popor din lume3

giupuri de ţăran» punînd la cale treburile statului la umbra unui stejar şi conducîndu-se întotdeauna cu înţelepciune, cum

i Vezi, în Introducere, analiza cărţii IV, pag. 34—35.2 Acest capitol face legătura cu cartea precedentă. întreg

restul cărţii IV, cu excepţia ultimului capitol, va studia mijloacele de a garanta stabilitatea statului făcînd să biruie Voinţagenerală.

3 Cantoanele rurale ale Elveţiei.

234 /.- /. Rousseau

să nu dispreţuieşti rafinamentele altor naţiuni, care ajung ilustre şi nenorocite cu atîta artă şi mister?

Un stat astfel guvernat are nevoie de foarte puţine legi4; şi pe măsură ce devine necesar să se facă altele noi, această necesitate este văzută de toată lumea. Cel dintîi care le propune nu face decît să spună ceea ce toţi au şi simţit, şi nu e nevoie nici ce intrigi, nici de elocinţă pentru a face să devină lege ceea ce fiecare şi hotărîse să facă de îndată ce va fi sigur că şi ceilalţi vor face ca el.

Ceea ce înşeală pe analiştii obişnuiţi să despice firul în patru e faptul că, văzînd numai state rău alcătuite de la obîrşia lor, sînt încredinţaţi că nu e cu putinţă să fie menţinută acolo o asemenea rînduială; ei rîd închipuindu-şi toate prostiile pe care un înşelător abil, un orator insinuant le-ar putea vîrî în cap poporului din Paris sau din Londra. Ei nu ştiu că pe Cromwell poporul din Berna l-ar fi pus în butuci, iar ducelui de Beaufort, genevezii i-ar fi aplicat disciplina5.

Dar cînd legătura socială începe să se destrame şi statul să slăbească, cînd interesele particulare încep să se facă simţite şi societăţile mici s-o influenţeze pe cea mare, interesul comun se schimbă în rău şi găseşti opozanţi; nu mai există unanimitate în voturi; voinţa generală nu mai este voinţa tuturor6;

4 Vezi Guvernămîntul Poloniei, cap. X. (P.W. II, 473) şi fragmentul despre legi (Ibid., I. 330—332).

6 Butucii şi disciplina erau pedepse locale care se aplicau tulburătorilor ordinei publice (Beaulavon). Ducele de Beaufort este unul din conducătorii Frondei.

6 Vezi II, 3. Voinţa tuturora nu mai este decît suma voinţelor particulare. Nu pare a fi necesar, aşa c'um face Halbwachs, să dăm expresiei „voinţa tuturora" un sens deosebit de acel pe care îl are în II, 3: „Există deseori o mare deosebire între ■voinţa tuturora şi voinţa generală".

Contractul social 235

se iscă contraziceri, dezbateri; şi cea mai bună dintre păreri nu mai e primită iară dispute.

In sfîrşit, cind statul, ajuns aproape de ruină, nu mai dăinuieşte decît într-o formă iluzorie şi goală, cînd legătura socială este ruptă în toate inimile, cînd cel mai josnic interes îşi arogă cu neobrăzare numele sacru al binelui public, atunci voinţa generală amuţeşte. Toţi, călăuziţi de motive tăinuite, nu-şi mai spun părerea ca cetăţeni, ca şi cum statul n-ar fi existat niciodată; şi încep să treacă în mod fals sub numele de legi nişte decrete nedrepte, ,'care nu m alt scop decît interesul particular.

Urmează de aci că voinţa generală ar fi anihilată sau coruptă?" Nu: ea este mereu constantă, inalterabilă şi pură; dar se află subordonată altor voinţe, care au mai multă trecere7. Fiecare făcînd deosebire între interesul său şi interesul comun, vede prea bine că deosebirea nu poate fi făcută complet; însă partea sa din răul public îi pare a fi nimic pe îîngă binele pe care vrea să şi-1 însuşească numai în folosul său8. Cu excepţia acestui bine particular, el vrea binele general spre propriul său folos, cu tot atîta sîrguinţă ca şi oricare altul. Chiar şi atunci cînd îşi vinde votul pe bani, nu stinge în el voinţa generală, ci doar o înlătură. Greşeala pe care o săvîrşeşte este de a răstălmăci întrebarea şi de a răspunde altceva decît i se cere; în aşa fel încît în loc să spună prin votul său: „E de foios pentru stat", el spune: „E de folos pentru cutare om sau pentru cutare partid ca să fie admisă cutare sau cutare părere".

7 înţelesul general al capitolului este că, atîta vreme cîtstatul subsistă, există o voinţă generală, care se manifestă îninima fiecărui cetăţean. Dar glasul ei poate fi mai puţin puternic decît Cel al intereselor particulare.

8 Vezi I, 7.

236 /. - J. Rousseau

Aşadar, legea ordinii publice9 în adunări este nu atît de a menţine acolo voirjţa generală, cît de a face în aşa fel ca ea să fie întotdeauna întrebată şi să răs-pundă întotdeauna.

Aş avea aici multe reflecţii de făcut cu privire la simplul drept de vot în orice act de suveranitate, drept pe care nimic nu-1 poate răpi cetăţenilor; pres-cura şi cu privire la dreptul de a-şi exprima părerea,, de a propune, de a împărţi, de a discuta, pe care guvernământul are întotdeauna mare grijă să. nu-1, lase decît membrilor săi. Dar această importantă materie ar cere să fie trataită în mod deosebit şi aici nu pot spune totul10.

Cap. II. DESPRE SUFRAGII

Din capitolul precedent se vede că modul în care sînt tratate treburile publice poate constitui un indiciu destul de sigur al stării actuale a moravurilor şi a sănătăţii corpului politic. Cu cît domneşte mai multă înţelegere în adunări, adică cu cît opiniile se apropie de unanimitate, cu atît voinţa generală este mai dominantă; pe cîlnd dezbaterile lungi, disensiunile, tumultul, vestesc preeumpănirea intereselor particulare şi declinul statului".

Acest fenomen este mai puţin vădit atunci cînd in componenţa lui intră existenţa a două sau mai

9 Nu e vorba aici de o lege pozitivă.10 Rousseau a revenit asupra acestei chestiuni în Scrisori

de pe munie (VII—IX).11 El a spus totuşi (III, 9, în notă): „Răscoalele şi răz

boaiele civile îi înfricoşează mult pe şefi; dar nu ele pricinuiescadevăratele nenorociri ale .popoarelor", ceea ce înseamnă cărăzboiul civil este preferabil tiraniei. Există deci ezitări în g-în-direa lui Rousseau. Aici el nu consideră statul ca fiind viabildecît dacă interesele particulare nu au cîştig de cauză, adică

Contractul social 237

multe tagme, cum erau la Roma patricienii şi plebeii, ale căror certuri au tulburat adesea comiţiile chiar în cele mai frumoase timpuri ale republicii; dar această excepţie este mai mult aparentă decît reală; căci atunci, printr-un viciu inerent corpului politic, avem, ca să spunem aşa, două state într-unui singur; şi ceea ce nu este adevărat despre cele două împreună este adevărat pentru fiecare în parte. într-adevăr, chiar în timpurile cele mai frumoase, plebiscitele poporului, atunci cînd nu se amesteca senatul, se desfăşurau întotdeauna în linişte şi cu o mare majoritate de voturi: cetăţenii neavînd decît un interes, poporul nu .avea decît o singură voinţă.

La cealaltă extremitate a cercului reînstîkum unanimitatea: aceasta se întîmplă atunci cînd cetăţenii, căzuţi în sclavie, nu mai au nici libertate nici voinţă; atunci teama şi linguşirea schimbă voturile în aclamaţii; nu mai există discuţii, ci doar se proslăveşte sau se blestemă. Acesta era felul josnic în «are senatul îşi da părerea în vremea împăraţilor. Cîteodată aceasta se făcea luîndu-se precauţii ridi-cule. Tacit observă12 că pe vremea iui Oton senatorii, copleşindu-1 pe Vitelius cu blesteme, făceau un zgomot înspăimîntător pentru ca, dacă s-ar fi întîmplat să ajungă stăpîn, Jă nu poată şti ce spusese fiecare •din ei.

Din aceste diverse consideraţii, iau naştere pre-ceptele potrivit cărora trebuie reglementat felul de a

dacă nu există lupte de clasă. Punct de vedere utopic. E destul de greu de împăcat această părere cu admiraţia sa pentru republica romană. Este neaşteptată interpretarea pe care o. dă istoriei acestei republici: „două state într-un stat"! Este o încercare zadarnică de a mlădia faptele după teorie. 12 Istoria, I. 85.

WR /.- /. Rousseau

număra voturile şi de a compara părerile, după cum voinţa generală este mai greu sau mai uşor de cunoscut şi după cum statul este mai mult sau mai puţin în declin.

Nu există decît o singură lege care prin natura sa cere un consimţământ unanim: aceasta este pactuî social; căci asociaţia civilă este cel mai voluntar act din lume; fiecare om fiind născut liber şi stăpîn pe el însuşi, nimeni nu pcate sub nici un fel de pretext să-1 supună fără învoirea sa. A hotărî că fiul unui sclav se naşte sclav înseamnă a hotărî că nu se naşte om13.

Dacă deci, în condiţiile existenţei pactului social, se găsesc şi persoane ce i se opun, opoziţia lor nu anulează contractul, ci împiedică doar includerea lor în pact: sînt nişte străini printre cetăţeni. Cînd statul este instituit, consimţămîntul constă în domiciliere; a locui pe un teritoriu înseamnă a te supune suveranităţii*14. în afară de acest contract primitiv, votul majorităţii îi obligă întotdeauna pe toţi ceilalţi. Este o urmare a contractului însuşi. Dar se pune întrebarea: cum poate un om să fie liber şi în acelaşi timp silit să se conformeze unor voinţe care nu sînt ale lui? Cum pot fi opozanţii liberi şi totodată supuşi unor legi la care nu au consimţit?

13 Vezi I, 4. Aceeaşi expresie se regăseşte aproape textuaîîn Discurs asupra inegalităţii, pag. 134.

* Acest lucru se înţelege întotdeauna despre un stat liber; căci altfel familia, bunurile, lipsa unui adăpost, nevoia, violenţa pot să reţină pe un locuitor într-o ţară împotriva voinţei lui. Atunci simplul fapt al şederii lui acolo nu mai presupune con-simţămîntul la contract sau la violarea contractului. (Nota lui Rousseau.)

14 Vezi jurămîntul solemn prin Care corsicanii îşi iau angajamentul de a se uni într-o naţiune. (Proiect pentru CorsicaP.W., II, 350).

Contractul social 239

Răspund că întrebarea nu e bine pusă. Cetăţeanul consimte la toate legile, inclusiv la acelea care se votează împotriva voinţei lui, şi chiar şi la acelea care îl pedepsesc cînd cutează să încalce vreuna din ele. Voinţa constantă a tuturor membrilor statului este voinţa generală; prin ea sînt ei cetăţeni şi liberi*. Cînd se propune o lege în adunarea poporului, întrebarea ce se pune nu este chiar dacă oamenii aprobă sau resping propunerea, ci dacă ea este conîormă sau nu cu voinţa generală, care este voinţa lor; fiecare, atunci cînd votează, îşi spune părerea cu privire la această chestiune; astfel că din calcului voturilor se deduce declaraţia voinţei generale. Aşadar, cînd învinge o părere contrarie părerii mele, asta nu dovedeşte nimic altceva decît că eu mă înşelasem, şi că ceea ce credeam că este voinţa gene^ rală nu era voinţa generală. Dacă părerea mea particulară ar fi învins, aş fi făcut altceva decît ceea ce aş fi voit; şi atunci n-aş îi fost liber15.

Aceasta presupune, e adevărat, că toate carac-teristicile voinţei generale există în majoritate; cînd ele încetează de a mai îi acolo, orice hotărîre s-ar lua, nu mai există libertate.

* La Genova, pe porţile închisorilor şi pe lanţurile ocnaşilor poate fi citit cuvîntui Libertas. Acest {el de a aplica deviza este frumos şi drept. într-adevăr, numai răufăcătorii din toate statele îl împiedică pe cetăţean să ţie liber. Intr-o ţară în care toţi răufăcătorii ar ţi la ocnă, lumea s-ar bucura de cea mai deplină libertate. (Nota lui Rousseau.)

i6 Se înţelege, într-o situaţie în oare voinţa generală se exprimă încă cu destulă putere pentru ca majoritatea s-o urmeze. In cazul acesta, individul care a votat contra s-a înşelat, şi majoritatea este aceea care îi salvează libertatea, Care nu poate dăinui decît dacă voinţa generală are cîştig de cauză.

240 /. - /. Rousseau

Arătînd mai sus cum se înlocuia voinţa generală vrin voinţe particulare în deliberările publice16, am indicat îndeajuns şi mijloacele care se pot folosi petru prevenirea acestui abuz. Despre aceasta voi mai vorbi mai departe17. în ceea ce priveşte numărul proporţional al voturilor necesare pentru a se declara această voinţă, am arătat de asemenea principiile pe baza cărora poate fi determinat. O diferenţă de un singur vot desfiinţează egalitatea. Un singur opozant face să nu mai fie unanimitate. Dar între unanimitate şi egalitate există mai multe împărţiri inegale, şi acest număr poate fi stabilit la oricare dintre ele, potrivit stării şi nevoilor corpului politic.

Două reguli generale pot servi la reglementarea acestor raporturi18: una este aceea că cu cît hotărîrile sînt mai importante şi mai grave, cu atît părerea care învinge trebuie să fie mai aproape de unanimitate; a doua regulă: cu cît chestiunea dezbătută comportă mai multă urgenţă, cu atîta trebuie să se restrîngă diferenţa prescrisă în împărţirea părerilor. In hotă-ririle care trebuie luate de îndată, excedentul unui singur vot trebuie să fie deajuns. Prima dintre aceste reguli pare a fi mai potrivită la votarea legilor, cea de a doua la treburile curente. în orice caz, din combinarea lor se stabilesc cele mai bune proporţii care pot fi date majorităţii pentru ca ea să se pronunţe.

16 Cînd există partide (II, 3) sau cînd guvernămîntul încalcă suveranitatea (III, 18).

17 Cap. III şi IV.18 Vezi Guvernămintul Poloniei, cap. IX (P.W.. II, 466—

470).

Contractul social

241

Cap. III. DESPRE ALEGERIIn ceea ce priveşte alegerile principelui şi ma-

gistraţilor, care sînt, aşa cum am mai spus1^, acte complexe, două sînt căile prin care se pot face, şi anume: alegerea şi tragerea la sorţi. Amîndouă au fost folosite în diverse republici, şi astăzi încă putem vedea un amestec foarte complicat al amîndurora în alegerea dogelui Veneţiei20.

„Sufragiul prin tragere la sorţi — spune Mon-tesquieu, — esie de natură democratică"2'. Sînt de acord, dar cum anume? „Sorţii — continuă el — sînt un mod de alegere care nu supără pe nimeni: lasă fiecărui cetăţean o nădejde rezonabilă de a-şi servi patria". Acestea nu sînt argumente.

Dacă ne gîndim că alegerea şefilor este o funcţiune a guvernămîntului şi nu a suveranităţii, se va vedea pentru ce calea tragerii la sorţi este mai în natura democraţiei, unde administraţia este cu atît mai bună cu cîi actele ei sînt mai puţine22.

In orice democraţie adevărată, magistratura nu este un avantaj, ci o sarcină împovărătoare, care nu poate fi impusă în mod just unui particular mai cu-iînd decît altuia. Numai legea poate să impună

19 Vezi HI, 17.20 începînd din secolul XIII, dogele era ales cu o pro

cedură foarte ■ complicată, alcătuită din zece operaţii deosebite:alegeri şi trageri la sorţi.

21 Montesq'uieu: Spiritul legilor II, 2. Tragerea Ia sorţiavea în realitate o valoare religioasă pentru cei vechi şi nu emo instituţie speciîică democraţiilor. Halbwachs citează înaceastă privinţă pe Fustei de Coul'anges, Cetatea antică.

22 O alegere este un act particular, şi într-o democraţiaeste mai uşor pentru popor să edicteze o lege, în calitate^d©suveran, decît să ia deciziile particulare ale unui guvernărnîntDin nou primejdia de a confunda suveranitatea cu guvernă!-mîntul.

16 —Contractul social.

242 /.- /. Rousseau

această sarcină aceluia asupra căruia vor cădea sorţii. Căci atunci, condiţiile fiind egale pentru toţi iar alegerea nedepinzînd de nici o voinţă omenească, nu există vreo aplicaţie particulară care să altereze universalitatea legii.

In aristocraţie, principele este ales de principe,, guvernămîntul se conservă prin el însuşi, şi acolo votul se potriveşte23.

Exemplul alegerii dogelui Veneţiei, departe de a anula această distincţie, o confirmă: această formă amestecată se potriveşte unui guvernămînt mixt. Căci este o greşeală să iei guvernămîntul Veneţiei drept o adevărată aristocraţie. Dacă poporul nu are nici un amestec în guvernămînt, în Veneţia nobilimea este ea însăşi popor. O mulţime de barnaboţi24' săraci nu s-au apropiat niciodată de vreo magistratură, şi toată nobleţea lor se rezumă la titlul răsunător de „excelenţă" şi la dreptul de a lua parte la Marele consiliu. Acest Mare consiliu, fiind la fel de numeros ca şi consiliul nostru general din Geneva, iluştrii săi membri n-au mai multe privilegii decît simplii noştri cetăţeni. Este sigur că, făcînd abstracţie de extrema nepotrivire dintre cele două republici,, burghezia Genevei reprezintă exact cea ce este patriciatul veneţian; băştinaşii şi locuitorii de la nor teprezintă citadinii şi poporul Veneţiei; ţăranii noştri leprezintă supuşii de uscat25; în sîîrşit, oricum am considera această republică, abstracţie făcînd de

23 Pentru oă guvernămîntul, prin alegeri, îndeplineşte ui»act guvernamental. .. .

24 In cadrul nobilimii veneţiene se deosebeau seniorii şifoama boţii — locuitori ai cartierului Barnabe, cartier sărac.

25 Existau cinci clase la Geneva: clasele de sus erau cetăţenii şi burghezii, singurii care aveau drepturi politice; ei alcătuiau Marele consiliu sau Consiliul general. Numărul lor total

Contractul social 243

mărimea ei, guvernămîntul Veneţiei nu este mai aris-tocratic decît al nostru. Toată deosebirea stă în faptul că, neavînd un şef pe viaţă, noi nu avem nevoie nici să-1 tragem la sorţi.

Alegerile prin tragere la sorţi ar avea puţine inconveniente într-o democraţie adevărată, unde totul fiind egal, atît prin moravuri şi talente cît şi prin reguli şi avere, alegerea ar ajunge să fie aproape indiferentă. Dar am mai spus că adevărate democraţii nu există26.

Cînd alegerea şi tragerea la sorţi se află ameiste-cate, cea dintîi trebuie să folosească la numirea in locurile pentru care se cer anumite talente personale, ca, de pildă, în funcţiunile militare; cealaltă se potriveşte acelora unde este de ajuns bunul simţ, spiritul de dreptate, integritatea, cum ar fi de pildă funcţiunile judecătoreşti, dat fiind că într-un stat bine alcătuit aceste calităţi sînt comune tuturor cetăţenilor27.

Nici tragerea la sorţi şi nici sufragiile n-au rost în guvernămîntul monarhic. Monarhul fiind de drept singur principe şi magistrat unic, alegerea locţiitorilor săi nu-î aparţine decît lui. Cînd abatele de

n-a depăşit niciodată 1600. Locuitorii erau cei care cumpăraser? dreptul de a locui în oraş. Băştinaşii erau cqpiiii locuitorilor;, născuţi în oraş; ei aveau drepturi civile restrînse. In sfîrşit,, supuşii (ţăranii) erau locuitorii teritoriului, născuţi sau nu acolo (Halbwachs).

Cînd Rousseau face să răsune titlul său de cetăţean al Genevei, el îşi afirmă apartenenţa la o categorie relativ privilegiată. E adevărat că din punct de vedere politic' aceste privilegii erau pur teoretice, dat fiind că Micul consiliu acaparase de fapt puterea.

26 Vezi III, 4.27 Rousseau are încredere în virtuţile regimului demo

cratic, cel mai favorabil ridicării morale a cetăţenilor.

16*

.244 /.- /. Rousseau

Saint Pierre28 propunea să se înmulţească consiliile regelui Franţei şi ca membrii lor să fie aleşi prin scrutin, el nu-şi dădea seama că propunea schimbarea formei de guvernămînt.

Mi-ar mai rămîne să vorbesc şi despre felul de a exprima şi de a strînge voturile în adunarea poporului, dar poate că istoricul rînduielilor romane în această privinţă va lămuri mai concret toate regulile pe care le-aş putea stabili eu. Nu este nedemn pentru un cititor judicios să vadă puţin în amănunt cum erau tratate afacerile publice şi particulare într-un consiliu de două sute de mii de oameni.

Cap. IV. DESPRE COMIŢIILE ROMANE®

N-avem nici un fel de documente sigure din pri-mele timpuri ale Romei; există chiar destule indicii că cele mai multe dintre lucrurile care se povestesc despre ea nu sînt decît basme*, şi în general tocmai

28 Vezi Polisinodia şi Judecata asupra polisinodiei (P.W.,I, 396—422, în special pag-. 422).

29 Principalele izvoare ale lui Rousseau pentru acesjjcapitol şi următoarele trei, sînt Sigonius: De antiquo jure civiumromanorum (Dreptul antic al cetăţenilor romani) şi Machiavel_:Discurs asupra lui Tit-Liviu. Ştim că el avea aceste cărţi. VeziScrisoare către Dutens, 26 martie 1767 (Dreyfus-Brisac).

* Numele de Roma, care se zice că ar veni de la Romulus, este de origine greacă şi înseamnă forţă; numele de Numa e toi grecesc şi înseamnă lege30. Cum e de crezut că primii doi regi ai acestui oraş să fi purtat, de ta început, nume atît de potrivite cu ceea ce au făcut?31. (Nota lui Rousseau.)

30 Idee exactă ieşită la lumină în veacul XVIII. Documentele asupra începuturilor istoriei romane au fost distruse cuprilejul incendierii Romei de către gali. In 1737 francezulLouis de Beaufort publică o dizertaţie despre Incertitudinea primelor secole ale istoriei romane.

31 Etimologii astăzi respinse. Roma este un nume etrusc.

Contractul social 245

partea cea mai instructivă din analele popoarelor, anume istoria aşezămîntului lor, e aceea care ne lipseşte cel mai mult. Experienţa ne arată în fiecare zi care sînt cauzele ce pricinuiesc revoluţiile imperiilor, cum însă astăzi nu se mai formează popoare, nu'prea avem decît presupuneri pentru a ne explica în ce fel s-au format.

Datinile pe care le găsim stabilite atestă cel puţin că au o origine. Dintre tradiţiile care urcă pînă la'aceste origini, acelea care sînt sprjinite de cele mai mari autorităţi şi pe care le confirmă argumentele cele mai puternice trebuie socotite drept celemai sigure.

Iată regulile pe care am căutat să le urmăresc atunci cînd am cercetat cum îşi exercita puterea supremă cel mai liber şi cel mai puternic popor depe pămînt.

După întemeierea Romei32 republica ce lua naş-tere, adică armata fondatorului, compusă din albam, sabini şi străini, a fost împărţită în trei clase , care, pe temeiul acestei împărţiri, luară numele de tribun. Fiecare dintre aceste triburi a fost subîmpărţit în zece curii, şi fiecare curie în decurii, în fruntea cărora au fost ouşi şeii numiţi cunoni şi decurioni.

In afară de asta, se alese din fiecare trib un corp de o sută ue călăreţi sau cavaleri, numit centurie, de unde se vede că aceste împărţiri,^ puţin necesare într-un tîrg, nu erau la început decît militare. Dar se pare că un instinct de grandoare îndemna

32 Asupra ac'estor începuturi ale istoriei romane, veziEngels' Originea familiei, a proprietăţii private ?<■ a s'atului

(Ed. P.M.R. 1950, pag. 125-136). .M Ar fi m>ai exact sa se spună ca statul r^ma"'.nl- /?a câtuit

din unirea mai multor triburi sau grupe ae &111*1 ^ milii). Vezi Engels, lucrarea citată.

246 /.- /. Rousseau

micul oraş al Romei să-şi dea dinainte o organizare potrivită unei capitale a lumii.

Din această primă împărţire s-a ivit curînd un inconvenient: tribul albanilor* si cel al sabinilor** rămînînd mereu aceleaşi în timp ce acel ar străinilor*** creştea necontenit prin venirea continuă a altora, ultimul nu întîrzie să le întreacă pe celelalte două.

Leacul pe care îl găsi Servius acestei primejdii a fost schimbarea, împărţirea, şi în locul semintiilo-pe care le-a desfiinţat, el statornici o alta, întemeiată pe părţile oraşului ocupate de fiecare trib. In loc de trei triburi a făcut patru, fiecare ocupînd cîte una dintre colinele Romei şi purtîndu-i numeie. In felul acesta, remediind inegalitatea prezentă, el o evită şi pe viitor; şi pentu ca această împărţire să nu fi'e numai a locurilor, ci şi a oamenilor,' interzise locuitorilor unui cartier să se mute într-altul, ceea ce împiedica amestecarea seminţiilor34.

El a dublat şi cele trei vechi centurii de cavalerie şi le-a adăugat încă 12, dar tot sub vechile denumiri; mijloc simplu şi judicios, prin care a reuşit să deosebească corpul de cavaleri35 de cel al poporului, fără a provoca nemulţumirea acestuia din urmă.

Acestor patru triburi urbane, Servius le adăugă alte 15, numite triburi rustice, pentru că erau arcă-

* Ramnenses. (Nota Iui Rousseau.)** Tatientes. (Nota lui Rousseau.) ***

Luceres. (Nota lui Rousseau.)« Reforma lui Servius marchează sfîrşitul organizării

gentihce căreia U substituie o organizare „întemeiată pe îm &rea .f i«f ănŞi deosel?iriIe de avere" (Engels. lucrarea citata, pag. 135). Dar aceasta nu este o reformă egalitară Ea consfinţeşte predominarea celor bogaţi în viata politică

35 Acest corp era compus din cetăţenii cei mai bogaţi

Contractul social 247

tuite din locuitori de la ţară, împărţite îr tot atîtea cantoane. Mai tîrziu fură create încă o dată pe atîtea, astfel încît poporul roman se găsi pînă la urmă împărţit în 35 de triburi, număr la care a rămas pînă la -sfîrşitul republicii.

Din această deosebire a triburilor urbane şi rurale a rezultat o consecinţă demnă de a ti luată în seamă, pentru că nu are nicăieri asemănare şi pentru că Roma ii datorează în acelaşi timp păstrarea moravurilor şi creşterea imperiului său. S-ar putea crede că triburile urbane au acaparat în curînd puterea şi onorurile şi că n-au întîrziat să înjosească triburile rustice; dar s-a întîmplat tocmai contrariul. Este cunoscută preferinţa celor dintîi romani pentru viaţa de la ţară. Această preferinţă le venea de la înţeleptul lor întemeietor36 care a legat libertatea de îndeletnicirile rustice şi militare, izgonind, pentru a spune astfel, la oraş artele şi meşteşugurile, intriga, avuţiile şi sclavajul.

In felul acesta, cum tot ce avea Roma mai ilustru trăia la ţară şi cultiva pămîntul, se născu obiceiul de a nu se căuta decît acolo sprijin pentru republică. Statul acesta, fiind statul celor mai •demni patricieni, a fost respectat de toată lumea:; viaţa simplă şi laborioasă a celor de la ţară a fost preferată vieţii trîndave şi uşuratice a tirgoveţilor3'' din Roma; astfel, un om care la oraş u-ar fi fost decît un biet proletar, ca plugar la ţară devenea un cetăţean respectat. Nu degeaba, spune Varron38, marii

36 Romulus.37 Rousseau foloseşte chiar cuvîntul burghezi.sa Varron: De re rustica (Despre agricultură); citat de

Sigonius; De legibus romanis (Despre legile romane).

248 ]■- J- Rousseau

noştri străbuni au stabilit la ţară pepiniera acelor oameni viguroşi şi viteji care-i apărau în timp de război şi-i hrăneaţi în timp de pace. Pliniu* spune limpede ca triburile de la ţară erau cinstite datorită oamenilor care le alcătuiau, în timp ce trîndavii pe care voiau sa-i înjosească, erau mutaţi, în semn de ocara, in triburile de la oraş. Sabinul Appius Claudius, _stabihndu.se la Roma, a fost copleşit cu onoruri şi înscris intr-un trib rustic, care mai'tîrziu lua numele lui de familie. în slîrşit, cei eliberaţi din se avie intrau toţi în triburile urbane, niciodată în cele rurale; şi^n tot timpul cît a durat republica nu gasim nici măcar un singur exemplu cînd vreunul dintre aceşti hberţi, devenit cetăţean, să îi ajuns la vreo magistratură.

Această regulă era excelentă"; dar a fost împinsă atit de departe încît pînă la urmă provocă o schim-htică ŞU ^^ ind°ială' un abuz în organizarea po

In primul rînd cenzorii, după ce îşi luaseră multă vreme dreptul^ de a-i transfera arbitrar pe cetăţeni omtr-un trib in aîtul, îngăduiră celor mai mulţi' să se înscrie în tribul care le plăcea, îngăduinţă care desigur, nu era bună la nimic şi răpea unul din

33 Citat de Sigonius: De antiquo jure . . . ly 3.ioln realitate această diviziune în 31 de triburi rustic'e si 4

tribun urbane m care se afla adunată sărăcimea, a îngăduit, _ atunci cînd comiţiile tribute au ajuns a fi adunarea cea mai importanta răpirea dreptului celor săraci, dat fiind că fiecare trib avea drept la un singur vot. Ne-am putea mira că Rousseau lauda o alcătuire c'are dădea celor bogaţi toate dre» tunle. Dar ceea ce admira Rousseau în instituţiile romane e% mai .ales stabilitatea republicii. Pe de altă parte, poporul idea! este_alcatiut pentru ej. din ţărani mici proprietari. Plebea romana, trăind in tnndavie îşi vindea voturile. De aci dispreţul Iu, Rousseau. Vezi mai departe expresia lui: „.adunătura"

Contractul social 249

marile resorturi ale cenzurii. Mai mult încă, cei mari si puternici se înscriau toţi în triburile de la tară, iar cum liberţii ajunşi cetăţeni rămîneau împreună cu populaţia în cele de la oraş, triburile încetară în generai de a mai avea un loc al lor şi un teritoriu, si se aflau toate amestecate, încît nu se mai puteau deosebi membrii fiecăruia decît după re-aistre; în felul acesta, sensul cuvîntului trib trecu de Ta real41 la personal, sau mai bine zis, ajunse aproape o himeră.

S-a mai întîmplat că triburile de la oraş, fiind mai la îndemînă, se aflară adesea a îi cele mai puternice în comiţii şi vîndură statul celor ce găseau de cuviinţă să 'cumpere voturile adunăturii care le compuneau.

In ceea ce priveşte curiile, întemeietorul42 stabilind cîte 10 în fiecare trib, întreg poporul roman, pe atunci cuprins între zidurile oraşului, se găsi alcătuit din 30 de curii, fiecare avîndu-şi templele, zeii, slujbaşii, preoţii şi sărbătorile sale, numite compita-lia, asemănătoare cu paganatia, pe care le avură mai tîrziu şi triburile rustice.

La noua împărţire făcută de Servius, numărul acesta de 30 de curii neputînd fi împărţit egal între cele 4 triburi, el nu voi să se atingă de ele-; şi curiile, ajunse astfel independente de triburi, alcătuiră o altă diviziune a locuitorilor Romei; dar nu s-a pomenit de curii nici în triburile rustice, nici în poporul care le alcătuia, pentru că, aceste triburi devenind o instituţie pur civilă şi introducîndu-se altă

41 „Real": care se referă la bunurile materiale.42 Potrivit tradiţiei, Romulus împărţise fiecare din cele

trei triburi în 10 curii a cîte 10 ginţi.

250 /.- /. Rousseau

rînduială pentru înrolarea trupelor, diviziunile militare ale lui Romulus deveniră inutile. Astfel încît, chiar dacă fiecare cetăţean era înscris într-un trib, sîntem departe de a putea spune că fiecare făcea parte dintr-o curie.

Servius mai făcu şi o a treia împărţire, care n-avea nici o legătură cu cele două dinainte, dar care prin urmările sale a devenit cea mai importantă din toate. El împărţi întreg poporul roman în 6 clase, pe care nu le deosebi nici prin relaţii, nici prin oameni, ci prin bunuri; astfel încît primele clase erau alcătuite din bogaţi, cele din urmă din săraci şi cele de mijloc din acei care aveau o avere mijlocie. Aceste 6 clase erau subîmpărţite în alte 193 de corpuri, numite centurii; aceste corpuri erau astfel distribuite încît prima clasă cuprindea ea singură mai mult din jumătatea lor, pe cînd ultima clasă nu alcătuia decît o singură centurie. Aceasta însemna că clasa cu cel mai mic număr de oameni avea cele mai multe centurii şi că ultima clasă, în totalitatea ei, nu era socotită decît ca o subdiviziune, cu toate că ea singură cuprindea mai mult de jumătate din locuitorii Romei.

Pentru ca poporul să-şi dea mai puţin seama de consecinţele acestei împărţiri, Servius îi dădu aparenţa unei organizări militare: el introduse în a doua clasă două centurii de armurieri şi în cea de a patra două centurii de constructori de unelte de război; în fiecare clasă, cu excepţia celei din urmă, deosebi pe tineri de bătrîni, adică pe cei care erau datori să poarte armele de cei care erau scutiţi prin lege, datorită vîrstei; deosebire care, mai mult decît cea iz-vorîtă din averi, dădea naştere la obligaţia de a se face adesea censul, sau numărătoarea; în sfîrşit,

Contractul social 251

Servius hotărî ca adunarea să se ţină pe Cîmpul lui Marte şi ca toţi cei care aveau vîrsta de a servi în armată să vină acolo cu armele lor.

Motivul pentru care nu făcu şi în ultima clasă împărţirea pe tineri şi bătrîni, era că gloatei care o compunea nu i se acorda cinstea de a purta armele în slujba patriei; trebuia să ai un cămin pentru a avea dreptul să-1 aperi; iar în nenumăratele trupe de golani de care sînt pline astăzi armatele regilor poate că nu se află nici unul care n-ar îi fost izgonit cu dispreţ dintr-o cohortă romană pe vremea cînd soldaţii erau apărătorii libertăţii43.

Totuşi, în ultima clasă se mai făcu şi deosebirea între proletari şi cei care erau numiţi capite censiu. Cei dintîi, care nu erau cu totul fără stare, dădeau cei puţin statului cetăţeni, şi uneori chiar soldaţi în caz de nevoie urgentă. Cei care nu posedau nimic şi care nu puteau li număraţi decit pe capete er'aiu socotiţi ca absolut nuli, şi Marius a fost primul care a găsit cu cale să-i înroleze.

Fără a mă pronunţa dacă acest al treilea fel de numărătoare era bun sau rău în sine, cred că pot afirma că el a devenit practicabil numai datorită moravurilor simple ale celor dintîi romani, dezinteresării lor, preferinţei lor pentru agricultură, dispreţului lor pentru negoţ şi pentru setea de cîştig. Unde este poporul modern la care lăcomia nesăţioasă, spiritul neliniştit, intriga, schimbările necontenite, permanentele prefaceri ale averilor ar mai putea îngădui să existe măcar 20 de ani o astfel de rînduială fără a se răsturna în-

43 Aici apare ideologia mic-burgheză a lui Rousseau. care îi taxează cu dispreţ drept golani pe cei ce n-aveau nici' o proprietate.

44 Cei care nu puteau fi recenzaţi deoît pe cap de ora.

252 /.- /. Rousseau

treg statul? Trebuie chiar să remarcăm că la Roma moravurile şi cenzura, mai puternice decît această alcătuire, i-au corectat defectele, astfel încît cutare bogat s-a văzut trecut în clasa celor săraci pentru vina de a-şi fi etalat prea mult bogăţia45.

Din toate cele spuse, se poate lesne înţelege de ce nu se pomeneşte aproape niciodată decît de 5 clase, deşi în realitate erau 6; cea de a 6-a nu dădea nici soldaţi în armată, nici votanţi pe Cîmpul lui Marte*, şi neavîndi nici o funcţiune in republică, era rareori socotită ca reprezentînd ceva.

Acestea au fost diferitele împărţiri ale poporului roman47. Să vedem acum ce efecte aveau asupra adu-nărilor. Aceste adunări legitim convocate se numeau comiţii; ele se ţineau de obicei în piaţa Romei48 s-au pe Cîmpul lui Marte, şi erau de trei feluri: comiţii pe curii, comiţii pe centurii şi comiţii pe triburi, după cele trei forme potrivit cărora erau rînduite. Comiţiile pe curii erau cele instituite de Romulus; comiţiile pe centurii aparţineau organizării introduse de Ser-vius, iar cele pe triburi organizării introduse de tribunii poporului. Nici o lege nu era sancţionată şi

45 Astfel, simplicitatea moravurilor vechilor romani a remediat viciul unei alcătuiri care dădea puterea celor bogaţi

* Zic pe Cîmpul lui Morte, pentru că aci se adunau comiţiile pe centurii; în celelalte două forme, poporul se aduna în forum sau în altă parte; în aceste cazuri, cei care erau capite censi aveau tot otita influenţă şi autoritate ca şi primii cetă-(eni4S. (Nota lui Rousseau.)

46 Inexact. Comiţiile curiate erau închise pentru plebe.Comiţiile iribute, care au ajuns pe încetul a fi cele mai imnportante, acord'au celor săraci o influentă fn proporţie de4/35. Rousseau voalează lupta de clasă în organizarea politicaa republicii romane.

47 Aci se termină prima parte a acestui capitol48 Forum-ui.

Contractul social 253

nici un magistrat nu era ales decît în comiţii; şi cum nu exista nici un cetăţean care să nu fie înscris într-o curie, într-o centurie sau într-un tirb, urmează că nici un cetăţean nu era exclus de la dreptul de vot, astfel că poporul roman era într-adevăr suveran de drept şi de fapt.

Pentru ca comiţiile să fie legitim adunate şi pentru ca ceea ce hotărau ele să aibă putere de le'ge, trebuiau îndeplinite trei condiţii: prima, ca magistratul sau corpul care le convoca să fie învestit pentru aceasta cu autoritatea necesară; a doua, ca adunarea să se ţină într-una din zilele îngăduite prin lege; a treia, ca augurii să fie favorabili49.

Raţiunea celei dintîi reguli nu are nevoie de ex-plicaţie, cea de a doua este o chestiune de rînduială: astfel, nu era îngăduit să se ţină comiţii în zilele de sărbătoare sau de tîrg, cînd oamenii de la ţară veniţi cu treburi îa Roma n-ar fi avut putinţa să-şi petreacă ziua întreagă în piaţa publică. Prin cea de a treia regulă senatul ţinea în frîu un popor mîndru şi vioi, şi potolea, cînd era cazul, înflăcărarea tribunilor răzvrătitori; dar aceştia găsiră destule mijloace pentru a scăpa de oprelişte.

Legile şi alegerea şefilor nu erau singurele chestiuni supuse hotărîrii comiţiilor: poporul roman pre-luînd cele mai importante funcţiuni ale guvernămîn-tului50, putem spune că soarta Europei era hotărîtă în aceste adunări. Această multiplicitate de scopuri dădea naştere diverselor forme pe care le luau aceste adunări, potrivit materiei în care trebuiau să se pronunţe.

5° rSsJ? tCe,ea °e PnveŞte comiţiile tribute. şefilor

fcSiW • apartinuse 'a început unui consiliu a!militari LS<,-P-ta/C^:n!enatu!' regii nefiind decît ?efi mnitan «au reJjgioşi (Vezi Engels, lucrarea citată)

254 /.- /. Rousseau

Pentru a judeca aceste diverse forme, este de ajuns să le comparam. Romulus, instituind curiile, avea în vedere să stăpînească senatul prin popor şi poporul prin senat, păstrîndu-şi dominaţia asupra tuturor. El a dat deci poporului, în forma aceasta, toată autoritatea numărului, pentru a o cumpăni pe cea a puterii şi bogăţiilor, lăsată patricienilor51. Dar, potrivit spiritului monarhiei, el lăsă totuşi mai multe avantaje patricienilor, prin influenţa clienţilor lor asupra majorităţii sufragiilor. Această admirabilă instituţie a patronilor şi clienţilor a fost o adevărată capodoperă de politică şi omenie, fără care patriciatul, atît de potrivnic spiritului republicii, n-ar fi putut dăinui52. Numai Roma a avut cinstea să dea lumii acest frumos exemplu, din care n-au rezultat niciodată abuzuri şi care, cu toate acestea, n-a fost niciodată imitat.

Aceeaşi formă a curiilor dăinuind sub regi pînă la Servius, iar domnia ultimului Tarquiniu nefiind socotită legitimă, legile regale au fost denumite, în general, cu numele de leges curiatae.

In timpul republicii, curiile, limitate tot la cele 4 triburi urbane şi ne mai fiind alcătuite decît din poporul Romei, nu mai puteau conveni nici senatului, care se afla în fruntea patricienilor, nici tribunilor, care, deşi plebei, erau în fruntea cetăţenilor avuţi. Curiile fură deci discreditate; şi decăderea lor a fost atît de mare încît cei 30 de licton ai curiilor, adu-nîndu-se, făceau ceea ce ar fi trebuit să facă comiţiile pe curii.

51 Romulus este un rege legendar; comiţiile curiate erauadunări patriciene. -

52 Clientela nu poate să fi fost instituită de către unsingur om. Ea a apărut în momentul descompunerii ginţilor.Rousseau idealizează mult efectele existentei ei.

Contractul social 255

împărţirea pe centurii era ,'atît de favorabilă aristocraţiei, încît e de neînţeles la prima vedere cum se face că senatul nu învingea întotdeauna în comiţiile care purtau acest nume şi în care erau aleşi consulii, cenzorii şi ceilalţi magistraţi curuli. într-adevăr, cum din cele 193 de centurii care alcătuiau cele 6 clase ale întregului popor roman, 98 alcătuiau cea dintîi clasă şi voturile se numărau numai pe centurii, această clasă dispunea singură de mai multe voturi decît toate celelalte. Cînd toate centuriile sale cădeau de acord, nici măcar nu se mai continua numărarea sufragiilor; ceea ce hotărîseră cei mai puţini trecea drept o hotiărîre a mulţimii; şi se poate spune că în comiţiile pe centurii treburile se orînduiau mai mult după majoritatea banilor decît după cea a voturilor.

Dar această extremă autoritate era temperată prin două mijloace: în primul rînd, tribunii în mod obişnuit şi întotdeauna un mare număr de plebei fă-cînd parte din clasa celor bogaţi, cumpăneau creditul patricienilor în această primă clasă53.

Al doilea mijloc consta în aceea că, în loc de a se face votarea după ordinea centurilor, ceea ce ar fi însemnat să se înceapă întotdeauna cu cea dintîi, se trăgea la sorţi una din ele*, şi aceasta proceda singură la alegere54: după care toate centuriile, chemate

Rousseau studiază istoria romană mai mult ca jurist decît ca istoric. La sfîrşitul republicii, deosebirea între patrU cieni şi plebei nu mai avea importanţă practică. Se formase. o nouă nobilime, cuprinzând atît plebei bogaţi cît şi patricieni., * Această centurie astfel trasă la sorţi se numea praero-gativă din pricină că era cea dintîi căreia i se cerea votul: de aici a venit şi cuvîntut prerogativă. (Nota lui Rousseau.)

^ 54 Reformă realizată de Caius Grachus. Spre deosebire de Ceea oe a indicat Rousseau, centuria praerogativa făcea întotdeauna parte din clasa I.

256 /. - /. Rousseau

în zilele următoare potrivit rangului lor, repetau aceeaşi alegere şi de obicei o confirmau. Se lua astfel rangului autoritatea exemplului, pentru a o da sorţilor, potrivit principiului democraţiei.

Din acest obicei mai rezulta încă un avantaj: acela că cetăţenii de la ţară aveau răgazul necesar ca între cele două alegeri să se informeze asupra meritelor candidatului numit provizoriu, astfel încît să nu-şi dea votul decît în cunoştinţă de cauză. Dar sub pretextul operativităţii s-a reuşit să se înlăture această practică, astfel că cele două alegeri se făceau în aceeaşi zi.

Comiţiile pe triburi erau de fapt consiliul poporului roman. Ele erau convocate numai de tribuni; acolo erau aleşi tribunii şi tot acolo se făceau plebiscitele. Nu numai că senatul nu avea acolo nici o trecere, dar nu avea nici măcar dreptul să asiste; siliţi să asculte de legi pe care nu ie putuseră vota, senatorii erau în această privinţă mai puţini liberi decît cei din urmă cetăţeni. Această nedreptate era foarte rău înţeleasă şi ar fi fost suficientă pentru a invalida decretele unui corp în care nu toţi membrii era admişi. Dacă toţi patricienii ar fi luat parte la aceste comiţii potrivit dreptului pe care îl aveau ca cetăţeni, adică consideraţi ca simpli particulari, ei nu prea ar fi putut să influenţeze asupra unei forme de alegeri în care voturile se numărau pe cap de om şi în care cel din urmă proletar avea tot atîta putere ca şi principele senatului55.

55 Comiţiile tribute n-au fost la început decît adunări a!e plebei, ale cărei decizii nu angajau decît plebea. Atunci cînd, începînd cu veacul III î.e.n., aceste decizii angajară poporul întreg, patricienii au venit să voteze.

Contractul social 257

Se vede deci că în afară de ordinea care rezulta din aceste felurite împărţiri pentru strîngerea voturilor unui popor atît de mare, aceste împărţiri nu se reduceau la nişte simple forme, indiferente prin ele însele; ci că fiecare dinele avea consecinţe relative la motivele care o făceau să fie preferată.

Fără să intrăm în această privinţă în detalii mai ample, rezultă din lămuririle date pină acum că comiţiile pe triburi erau mai favorabile guvernămîjn-tului popular, iar comiţiile pe centurii, aristocraţiei, în ceea ce priveşte comiţiile pe curii, în care majoritatea era formată doar din populaţia de jos a Romei, dat fiind că nu erau bune decît să favorizeze tirania şi relele intenţii, ele au trebuit să-şi piardă creditul, răzvrătitorii abţinîndu-se ei înşişi să se folosească de un mijloc care dădea prea mult pe faţă intenţiile lor. Este sigur că toată măreţia poporului roman s© găsea numai în comiţiile pe centurii, ele singure fiind complete, dat fiind că în comiţiile pe curii lipseau triburile rustice, iar în comiţiile pe triburi lipseau senatul şi patricienii.

Cît priveşte modul de a se număra voturile, el era la cei dintîi romani tot atît de simplu ca şi moravurile lor, deşi era mai puţin simplu decît în Sparta. Fiecare îişi dădea votul cu glas tare, un grefier înscriind sufragiile pe măsură ce se pronunţau; majoritatea voturilor în fiecare trib hotăra sufragiul tribului; majoritatea voturilor între triburi hotăra sufragiul poporului; şi la fel era cu curiile şi centuriile. Această practică era bună atîta vreme cît între cetăţeni domnea cinstea şi fiecăruia îi era ruşine să-şi dea în public votul pentru o părere nedreaptă sau pentru un om nedemn; dar cînd poporul ajunse să fie corupt şi cînd voturile începură să se cumpere, s-a convenit ca votul să fie secret, pentru ca neîn-17 — Contractul social.

258 /.- /. Rousseau

crederea să-i îngrădească pe cumpărători şi pentru a se da pungaşilor posibilitatea de a nu fi trădători56. Ştiu că Cicero nu încuviinţează această schimbare, căreia îi atribuie, în parte, ruina republicii. Dar, deşi simt cîtă greutate trebuie atribuită autorităţii lui Cicero, nu pot să fiu de părerea Iui: eu găsesc, dimpotrivă, că pieirea statului a fost grăbită tocmai de faptul că n-au fost făcute destule asemenea schimbări. După cum regimul omului sănătos nu se potriveşte celor bolnavi, nu se cade să vrem să guvernăm un popor corupt cu aceleaşi legi care se potrivesc unui popor bun. Nimic nu demonstrează mai bine această maximă decît durata republicii din Veneţia, al cărei simulacru mai există încă, numai pentru că legile sale nu se potrivesc decît unor oameni răi.

S-au distribuit deci cetăţenilor tablete cu ajutorul cărora fiecare putea vota fără să se poată afla de ce părere a fost fiecare; s-au stabilit de asemenea şi alte formalităţi noi pentru strîngerea acestor tablete, numărarea voturilor, compararea rezultatelor etc, ceea ce n-a făcut însă ca cinstea slujbaşilor însărcinaţi cu aceste funcţiuni* să nu fie deseori pusă la îndoială. In sfîrşit, pentru a se împiedica intrigile şi traficul de voturi au tost date felurite edicte, al căror număr mare le arată inutilitatea.

56 Introducerea votului secret datează din veacul IIînaintea erei noastre. Ea dădu o lovitură nobilimii, care cumpăravoturile. Nu e deci de mirare că Cicero (Despre legi, III., 15—17)i se arată ostil. A se vedea ce spune şi Montesqm'eu desprevotul secret (Spiritul legilor II, 2).

* Custodes, distributores, rogatores suffragiorum57. (Nota lui Rousseau.)

57 Cei care păstrează, care distribuie şi care adună*sufragiile. (In ediţia din 1782, cuvîntu) diribitores [scrutători] <& fost pus în locul cuvîntului distributores).

______________________Contractul social_____________________________259

In timpurile din urmă, a fost deseori nevoie să se recurgă la expediente extraordinar© pentru a se suplini insuficienţa legilor: uneori se invocau minuni; dar mijlocul acesta, care putea să aibă efect asupra poporului, nu-i impresiona pe cei care îl guvernau; alteori se convoca brusc o adunare, astfel încît candidaţii nu rrai aveau timp să-şi pună la cale intrigile; alteori se ocupa o întreagă şedinţă cu discursuri nesfîrşite, atunci cînd se vedea că poporul este aproape cîştigat în favoarea unor hotărîri greşite. Dar, pînă la urmă, ambiţia zădărnicea totul; este de necrezut cum în mijlocul atîtor abuzuri acest popor imens, datorită vechilor sale regulamente, nu înceta să aleagă magistraţi, să aprobe legi, să judece pricini, să rezolve afaceri particulare şi publice, aproape cu tot atîta uşurinţă cum ar fi făcut-o însuşi senatul.

Cap. V. DESPRE TRIBUNAT

Cînd nu poate fi stabilită o proporţie exactă între părţile alcătuitoare ale statului, sau cînd cauze de neîniăfurat schimbă neîncetat raporturile dintre ele, se instituie o magistratură specială, care nu face corp cu celelalte; aceasta repune fiecare parte la locui ei şi stabileşte o legătură sau un termen mediu, fie între principe şi popor, fie între principe şi suveran, fie sirrultan în ambele direcţii dacă este necesar58.

Acest corp, pe care îl voi numi tribunat, este păstrătorul legilor şi al puterii legiuitoare. El serveşte uneori ca să protejeze suveranul împotriva gu-vernămîntului, aşa cum făceau la Roma tribunii po-

68 Teoria tribunatului a mai fost făcută şi în III, 7, sfteşit.17*

260 /. - /. Rousseau

porului59; alteori ca să susţină guvernămîntul împotriva poporului, cum face astăzi la Veneţia Consiliul celor zece; iar cîte o dată pentru a păstra echilibrul şi de-o parte şi de.cealaltă, cum făceau eforii în Sparta.

Tribunatul nu este o parte alcătuitoare a cetăţii şi nu trebuie să deţină nici o parte din puterea legiuitoare sau din cea executivă, dar tocmai din această pricină este atît de puternic, căci neputînd să facă nimic, poate împiedica orice. El este mai sfînt şi mai respectat, ca apărător al legilor, deeît principele care le execută şi deeît suveranul care Ie face. E ceea ce s-a şi văzut foarte limpede la Roma, eSridl mîndrii patricieni, care întotdeauna au dispreţuit întreg poporul, au fost siliţi să se plece în faţa unui simplu slujitor al poporului, care n-avea nici auspicii60, nici putere judecătorească

Tribunatul, moderat cu înţelepciune, este cel mai trainic sprijin al unei bune alcătuiri; dar cînd are oricît de puţină forţă de prisos răstoarnă totul; în ceea ce priveşte slăbiciunea, ea nu este în firea lui;' şi cu condiţia să fie ceva, el nu este niciodată mai puţin deeît trebuie.

El degenerează în tiranie cînd uzurpă puterea executivă, rolul său fiind doar acela de a o modera, sau cînd vrea să dea legi, pe care nu trebuie deeît să le apere. Uriaşa putere a eforilor, care nu a fost periculoasă atîta vreme cît Sparta şi-a păstrat moravu-

59 Crearea instituţiei tribunilor poporului a constituit o victorie a plebei asupra patricienilor. Tribunii sînt, deci, la origine, un organ de apărare a unei cilase, ceea ce diferă mult de concepţia lui Rousseau.

60 Magistrat plebeian, tribunul nu avea puteri religioase. In special, nu avea dreptul să fac'ă auspicii (preziceri după zborul păsărilor).

Contractul social 261

rile, i-a accelerat corupţia o dată începută. Sîngele lui Agis61, răpus de aceşti tirani, a îost răzbunat de urmaşul lui; crima şi pedepsirea eforilor grăbiră deopotrivă pieirea republicii; şi, după Cleomen, Sparta n-a mai însemnat nimic. Roma a pierit pe aceeaşi cale; iar puterea excesivă a tribunilor, uzurpată prin decret, a slujit pînă la urmă, pe temeiul unor legi menite să apere libertatea, drept pavăză împăraţilor care au nimicit-o62. Cit despre Consiliul celor zece din Veneţia, este un tribunal sîngeros, care îngrozeşte deopotrivă patricienii şi poporul şi care, departe de a apăra cu demnitate legile, nu mai serveşte, după decăderea lor, deeît pentru a da pe întuneric lovituri pe care nimeni nu îndrăzneşte să le observe.

Tribunatui slăbeşte, ca şi guvernămîntul, prin înmulţirea membrilor lui. Cînd tribunii poporului roman, la început în număr de doi, apoi de cinci, au voit să-şi dubleze numărul, senatul le-a dat voie, fiind sigur că-i va stăpîni pe unii prin ceilalţi; ceea ce n-a întîrziat să se întîmple.

Cel mai bun mijloc de a preîntîmpina uzurpările unui corp atît de temut, mijloc la care nu s-a gîndit pînă acum nici un guvernămînt, ar îi acela de a nu se face' permanent acest corp, ci de a se stabili intervale de timp în cursul cărora ar rămîne dizolvat. Aceste intervale, care nu trebuie să fie atît de mari încît să dea timp abuzurilor să se întărească, pot îi hotărîte prin lege, în aşa fel încît să îie uşor, la nevoie, să îie scurtate de către comisii extraordinare.

61 Vezi Plutarc, „Vieţile lui Agis şi Cleomen". Evenimente de la sfîrşitul veacului III înaintea erei noastre.

62 Puterea tribunilor este unul din elementele puterii împăraţilor.

262 /. - /. Rousseau

Acest mijloc îmi pare a nu avea inconveniente, deoarece, cum am spus, tribunatul neiăcînd parte din alcătuirea statului, poate fi suprimat fără ca acesta să sufere; şi îmi pare a fi eficace, pentru că un magistrat nou însărcinat nu are ca punct de plecare puterea pe care o avea predecesorul său, ci doar puterea pe care i-o dă legea63.

Cap. VI. DESPRE DICTATURĂ™

Inflexibilitatea legilor, care le împiedică să se mlădieze după evenimente, poate, în anumite caruri, să le facă vătămătoare şi, în timp de criză, să pricinuiască pieirea statului. Ordinea şi încetineala îor-melor cer un anumit răgaz de timp, pe care uneori împrejurările nu-1 îngăduie. Se pot ivi mii de cazuri la care legiuitorul nu s-a gîndit, şi e o prevedere foarte necesară să-ţi dai seama că nu poţi prevedea totul.

Nu trebuie, aşadar, să voieşti a întări instituţiile politice pînă într-atîta încît să te lipseşti de puterea de a le suspenda efectul. Chiar şi Sparta şi-a iasat legile să doarmă63.

Dar numai cele rnai mari primejdii pot să stea în cumpănă cu primejdia de a tulbura ordinea publică; şi niciodată nu trebuie să pui stavilă puterii sacre a legilor, decît dacă este vorba de salvarea patriei. In asemenea cazuri, rare şi vădite, se iau

63 Ideea fusese deja exprimată de Madviavel (Discursasupra lui Tit-Liviu, I. 34—35). Rousseau o reia în Guvernă-mlntul Poloniei, VII (P.W., II. 446—447).

64 Acest capitol se inspiră mult din Machiavel (Lucrarea citată, I, 35).

65 Astfel, guvernul revoluţionar va suspenda aplicareaconstituţiei din 1793.

Contractul social 263

măsuri pentru siguranţa publică printr-un act particular65

care lasă grija aceasta în sarcina celui mai vrednic. Aceasta se poate face în două, chipuri, după natura primejdiei.

Dacă pentru a o remedia este deajuns să se sporească activitatea guvernămîntului, acesta este concentrat în unul sau doi dintre membrii săi: astfe! nu este modificată autoritatea legilor, ci numai forma administrării lor. Dacă primejdia este de aşa natură încît aparatul legilor împiedică luarea măsurilor de apărare, atunci este numit un şef suprem, care reduce la tăcere toate legile şi suspendă pentru un moment autoritatea suverană. Intr-un asemenea caz, voinţa generală nu este îndoielnică, şi este evident că cea dintîi intenţie a poporului este ea statul să nu piară, în felul acesta, suspendarea autorităţii legiuitoare nu o anulează; magistratul care o sileşte să tacă nu o poate face să vorbească67; el o domină, fără sâ o poată reprezenta. El poate face orice, în afară de legi.

Primul mijloc era folosit de senatul roman cînd îi însărcina pe consuli, printr-o formulă consacrată, să ia măsuri pentru salvarea republicii. Al doilea mijloc era folosit atunci cînd unul dintre cei doi consuli

66 Adică printr-un act care nu este o lege. Aduoiarea carehotărăşte să numească un dictator îndeplineşte un act deguvernămînt.

67 într-adevăr, dictatorul suspendă legile. Dar el acţionează în numele său personal. Voinţa generală se mărgineşteîn. acest moment la a asculta hotărîrile dictatorului Dardeciziile lui nu au valoare decît atîta timp cît există primejdiaImediată.

264 /•- /■ Rousseau

numea un dictator*. Exemplul acestei practici 1-a dat Alba la Roma.

La începuturile republicii, s-a făcut foarte adesea apel la dictatură, dat fiind că statul nu a;vea încă o aşezare destul de trainică încît să se poată menţine doar prin forţa constituţiei sale.

Cum pe atunci moravurile făceau să fie de prisos multe precauţiuni care ar fi fost necesare în alte timpuri, nu exista nici teama că un dictator ar abuza de autoritatea sa şi nici că ar încerca să o păstreze peste sorocul hotărît. Se părea că, dimpotrivă, o putere atît de mare ar fi fost o povară pentru cel căruia i se dădea, atît de grabnic căuta acesta să scape de ea, ca şi cum sarcina de a ţine locul legilor ar fi fost prea grea şi prea primejdioasă.

Pe mine însă nu primejdia abuzului, ci aceea a banalizării mă face să dezaprob folosirea fără chibzuială a acestei supreme magistraturi în primele timpuri; căci fiind prea des uzată la alegeri, la închinări de temple68 şi la treburi de pură formalitate, primejdia era ca ea să nu devină prea puţin redutabilă atunci cînd ar fi fost nevoie de ea, şi ca lumea să nu ste obişnuiască a privi drept un titlu fără conţinut titlul acesta care nu era folosit decît la ceremonii deşarte.

Spre sfîrşitul republicii, romanii deveniţi mai prevăzători, au făcut economie de dictatură, în mod tot atît de puţin justificat ca şi altădată, cînd abuza-

* Această numire se făcea noaptea şi in taină, ca şi cum. le-ar ţi fost ruşine să pună un om mai presus de legi. (Nota lui Rousseau.)

68 Cu prilejul anumitor ceremonii (închinări de temple)., romanii numeau un dictator, a cărui funcţiune înceta o dată cu sfîrşitul ceremoniei. O magistratură pur formală.

Contractai social 265

seră de ea69. Era uşor de văzut că temerea lor nu avea temei şi că slăbiciunea capitalei îi dădea pe atunci siguranţa împotriva magistraţilor pe care-i avea; că un dictator putea, în anumite cazuri, să apere libertatea publică fără să poată vreodată s-o atace; şi că lanţurile Romei nu aveau să fie făurite chiar la Roma, ci în sînul armatelor ei. Slaba rezistenţă opusă de Marius lui Sylla şi de Pompei lui Cezar a arătat limpede ce se putea aştepta de la autoritatea dinăuntru împotriva forţei dinafară.

Această eroare i-a făcut să comită mari greşeli,, ca de pildă aceea de a nu numi un dictator în afacerea Catilina; căci, cum nu era vorba decît de interiorul oraşului şi cel mult de o provincie oarecare din Italia, cu autoritatea fără margini pe care legile o acordau dictatorului el ar fi înfrînt foarte lesne conjuraţia, care n-a fost înăbuşită decît printr-un fericit concurs de împrejurări, la care prevederea umană n-ar fi trebuit niciodată să se aştepte.

In loc de a face astfel, senatul s-a mulţumit să încredinţeze toată puterea sa consulilor, din care pricină Cicero, pentru a putea acţiona eficace, a fost silit să depăşească această putere70 cu privire la un punct capital, astfel că, dacă în primele momente de bucurie purtarea sa fu aprobată, mai tîrziu i s-a cerut pe drept cuvînt socoteală pentru faptul că, împotriva

69 La sfîrşiltul republicii, această magistratură extraordinară căzuse în desuetudine. Dictatura lui Sylla, apoi cea a lui Cezar sînt cu totul de altă natură.

70 Cicero, făcînd ca complicii lui Catilina să fie condamnaţi după o simplă consultare a Senatului, a c'omis o ilegalitate,, cetăţeanul roman avînd totdeauna dreptul să facă apel în fata poporului. Mad tîrziu, adversarii săi au obţinut să fie condamnat la exil pentru acest motiv.

266 /.- /. Rousseau

legilor, a vărsat sîngele unor cetăţeni, învinuire ce nu ar fi putut să fie adusă unui dictator. Dar elocinţa consulului învinse totul; de altfel, el însuşi, deşi roman, din cauză că-şi iubea mai mult propria sa glorie decît patria, nu căuta atît mijlocul cel mai legitim şi mai sigur de a salva statul, cît pe acela de a dobîndi toată onoarea din această afacere*. De aceea, pe bună dreptate, a fost cinstit ca liberator al Romei şi totodată pedepsit ca infractor al legilor. Oricît de strălucită a fost rechemarea lui, este sigur că ea a avut caracterul unei iertări.

De altfel, în orice chip ar fi conferită această importantă sarcină, e necesar să i se fixeze durata la un termen foarte scurt, care niciodată să nu poată fi prelungit. Din crizele care duc la înscăunarea dicta-turii, statul iese curînd distrus sau salvat; o dată trecută nevoia urgentă, dictatura devine tiranică sau inutilă. La Roma, dictatorii nefiind numiţi decît pe 7 luni, cei mai mulţi au abdicat înainte de acest termen.. Dacă termenul ar fi fost mai lung, poate că ar fi fost ispitiţi să-1 mai prelungească, aşa cum au tăcut decemvirii cu termenul de un an. Dictatorul nu avea decît timpul de a se îngriji de nevoile pentru care fusese ales; el nu avea timp să se gîndească la alte planuri.

Cap. VII. DESPRE CENZURA^

După cum declararea voinţei generale se face printr-o lege, declararea judecăţii publice se face prin

* Acest lucru nu-l putea obţine dacă ar fi propus un dic-tator, necutezînd să se numească singur şi neputind ţi sigur că va fi numit de colegul său. (Nota lui Rousseau.)

Contractul social 267

r, • • „uhUcV* este un Iei de lege, al căreicenzură. Opinia pub ca. es* mărgineşte s-o apliceslujitor este cenzorul care se m&la cazurile particula e aşa cum y^ & fi arbi_

Aşadar, tribunalul ceraoru», F J J de în_trul opiniei publice, nu est ^decit ca ^ ^dată ce se îndepărtează de ea,zadarnice şi Jar azteci . morav1îrile unei naţiuniBste inutil sa distingem mu de ^de obiectele stimei sale; caa toateaces ^^ ^laşi pri^K^'JSj1^ natura ci opinia hotărăştetoate popoarele lumii, nu le oa.asupra alegerii P^1" ^ purt&a de la sine.menilor, şi moravurile Io se, vo v ^ ceea ce

lubim ^totdeauna ceea ce este ^ ^ni se pare ca ejrumos Jar j. ^^ judecat

oamenii se mşala aşaoar moravuriletrebuie să fie ^^h^Lns. :îşi ia dreptjudecă onoarea; şi cine judeca

araa—,s.>™ ^^&S?Î~Sntesqmeu-.Grandoarea şi decaten?« « ă om în socie-M° VCu privire la °^m^\^Ţ Discurs asupra inegali-* i~ oiirilă nrin amorul propriu,

|f f 43-144. . m ma .stratul nu face legea, ma* '*' întocmai dMpă cum mafSneşte S.D interpreteze.

,1 «M creează op n»a. ci se marginiic a

°enZOr741 între" cest Paragraf cuprmde o^ J^, erori

Moravurile rele rezultă, ta de ta Uv dm^ ^ p

268 .'.- /. Rousseau

moravurile degenerează, dar atunci judecata cenzorilor nu va putea să facă ceea ce torţa legilor nu va îi făcut.

Urmează de aci că cenzura poate să fie de folos pentru păstrarea moravurilor, dar niciodată pentru restabilirea lor. Instituiţi cenzori cită vreme legile au putere; de îndată ce şi-au pierdut-o, nu mai e nici o speranţă; nimic legitim nu mai are putere atunci cînd legile nu o mai au.

Cenzura menţine moravurile î'mpiedicînd corupe-rea opiniilor, păstrîndu-le puritatea prin aplicaţii în-ţelepte7-', şi cîteodată chiar statornicindu-Ie cînd sînt încă nehotărite. Folosirea secundanţilor în dueluri, ajunsă o modă în regatul (Franţei, a fost suprimată numai prin aceste cuvinte ale unui edict regal: ,.Cît despre cei care au laşitatea să cheme secundanţi..."., Această sentinţă, care o anticipa pe cea a publicului, a determinat-o de îndată. Dar cînd aceleaşi edicte voiră să statornicească şi că a te bate în duel este tot o laşitate, ceea ce este foarte adevărat76, dar potrivnic părerii generale, publicul îşi bătu joc de această hotărîre, asupra căreia judecata sa se şi pronunţase..

Am spus cu alt prilej* că, opinia publică nefiind supusă coristrîngerii, nu trebuie să existe elemente de constrîngere nici în tribunalul instituit pentru a o re-prezenta. Nu se poate admira îndeajuns cu cîtă artă era pus în acţiune la romani şi încă mai bine la lace-demonieni acest resort, cu totul dispărut la cei moderni

75 Adică aplicînd cu înţelepciune judecata sa, întemeiatăpe opinie, la cazuri precise.

76 Vezi părerea toi Rousseau asupra duelurilor în NouaHebise, I., 57, şi Scrisoare către d'Aiembert, p.181.

* In acest capitol nu fac decît sa indic ceea ce am tratat mai pe larg în „Scrisoare către domnul d'Aiembert". (Nota lui Rousseau.)

Contractul social 269

Cînd un om de moravuri rele a făcut o propunere bună în Consiliul Spartei, eforii, fara a o lua mseamă, au pus pe un cetăţean virtuos saJaca^aceeapropunere. Ce cinste pentru unul, şl ce orobiu pen*celălalt, fără să se fi adus nici laude mc mustravreunuia din ei. Nişte beţivi din Sainos* au^murdărittribunalul eforilor. A doua zi, printr-un edict put)Hc,s-a îngăduit locuitorilor din Samos sa i necuvi ■cioşi. O pedeapsă adevărată ar fi fost mai puţin aspradecît o astfel de impunitate. ,

Cînd Sparta se pronunţa o data cu privire la te este şi ce nu este cinstit, toată Grecia era de aceeaşi părere.

Cap. VIII. DESPRE RELIGIA CIVILĂ™

Oamenii n-au avut la început alţi regi dedt zeu si nici alt guvernămînt decît cel teocratic: . bi ta^au raţionamentul lui Caligula», şi raţionau jtist L nevoie de o îndelungată pervertire a sent men elo şi ideilor pentru ca oamenii să se poată hotărî sa-.> i^ stăpîn pe un semen de-al lor şi apoi sa se laude ca se simt bine astfel.

~^r7u din alta insula, pe care fjff^ff^Zmă împiedică s-o numesc cu acest prilei". U^Ld

în ediţia din 1872.) Plutarf Cuvintev Rousseau scoate aceste «M>!«f ™ ™\orba erau

de seamă ale Lacedemontenilor. Beţiv» de ca ree a

din Chlos. Rousseau a înlocuit numele acestei insule, pe evita un calambur grosolan în limba FancS r ,analiza de

78 Asupra acestui capitol, vezi in Mitroducerela pag. 35-36 şi studiul critic de la V^-J^. statuluL

79 Guvernămînt în care preoţii sinţ ^ L.emea aceea«o Vezi I, 2. După Rousseau, oamenii din vr ^

aveau încă destul simţ al libertăţii ca sa nu ^ oameni pe care nu i-ar fi socotit zei.

270 /. - /. Rousseau

Simplul fapt că în fruntea fiecărei societăţi politice era pus dumnezeu a avut drept urmare că au existat tot atîţia zei cîte popoare. Două popoare străine unul de altul, şi aproape întotdeauna duşmane, n-au putut multă vreme să recunoască acelaşi stă-pîn; două armate aflate în luptă nu pot asculta de acelaşi şef. Astfel, din împărţirile naţionale a rezultat politeismul81, şi de aci intoleranţa teologică şi civilă, care prin natura ei este aceeaşi, aşa cum se va arăta mai jos.

Fantezia pe care au avuf-o grecii de a-şi recunoaşte zeii proprii la popoarele barbare pornea dintr-o altă fantezie a lor, si anume de a se considera suveranii naturali ai acestor popoare. Dar în zilele noasire este foarte ridicolă teoria care susţine identitatea zeilor diferitelor naţiuni: ca şi cum Moloh, Saturn şi Cronos ar putea fi acelaşi zeu! Ca şi cum Baal aî fenicienilor, Zeus al grecilor şi Jupiier al latinilor ar putea fi unul şi acelaşi. Ca şi cum ar putea rănîne ceva comun între nişte fiinţe himerice, purtînd nume diferite82!

Dacă se întreabă cum se face că în păgînistr; nu existau războaie religioase, deşi fiecare stat îşi avea cultul şi zeii săi, voi răspunde că aceasta se explică

81 Apariţia religiilor este, fără îndoială, un fenomen mafcomplicat decît credea Rousseau. Dar trebuie să-i recunoaştemrnai multă pătrundere decît multor sociologi moderni, care, dupăFuste! de Coulanges, caută cauze religioase în formarea cetă-*ţilor. Rousseau dă despre formarea religiilor antice o explic'aţiepolitică mai aproape de realitate. Nu e departe de ideea materialistă că în conştiinţa oamenilor din trecut luptele politiceau luat o formă religioasă. Dar el nu aplică această concepţiedecst la lupta dintre state, nu la luptele dintre clase.

82 Istoria comparată a religiilor a arătat, dimpotrivă, dăexistau destule elemente comune între mulţi dintre aceşti zei.

Contractul social 271

tocmai prin iaptul că fiecare stat, avindu-şi cultul său propriu, ca şi guvernămîntul său, nu îăcea deosebire între zeii săi şi legile sale. Războiul politic era în acelaşi timp un război religios; domeniile zeilor erau, ca să spunem aşa, stabilite prin hotarele dintre naţiuni. Zeii unui popor n-aveau nici un drept asupra altor popoare. Zeii paginilor nu erau geloşi; ei îşi îm-părţeau între dînşii stăpînirea lumii; Moise însuşi şi poporul ebreu se împăcau uneori cu această idee vorbind de dumnezeul lui Israel. E adevărat că socoteau ca fiind fără valoare pe zeii cananeenilor, popoare proscrise, sortite distrugerii, al căror loc trebuiau să-1 ocupe ei; dar iată cum vorbeau despre divinităţile popoarelor vecine, pe care nu le era îngăduit să le atace: „Stăpînirea a ceea ce aparţine lui Ha-mos, zeul vostru, — îe spunea Jefte amoniţilor — nu este a voastră în mod legitim? Tot astfel stăpîniîri şi noi pămînturile pe care le-a dobîndit dumnezeul nostru învingător"*. Era aici, mi se pare, recunoaşterea unei egalităţi între drepturile lui Hamos şi acelea ale dumnezeului lui Israel.

Atunci însă cînd ebreii, supuşi regilor Babilo-nului, şi ulterior regilor Siriei, s-au încăpăţînat a nu

* „Norme ea quae possidet Chamos deus tuus, tibi jure debentur?*3". Acesta este textul Vulgatei. Părintele de Carri'eres a tradus: „Nu credeţi că aveţi dreptul să stăpîniţi ceea ce aparţine lui Hamos, dumnezeul vostru'?". Nu ştiu, cit de categoric este textul ebraic; văd însă că în Vulgata Jefte recunoaşte în mod pozitiv dreptul zeului Hamos, şi că traducătorul francez a atenuat această recunoaştere printr-un după voi, care nu există în textul latin

83 Vezi Judecătorii, XI, 24. Rousseau îl bănuieşte pe tra^ ducător, nu fără oarecare dreptate, de a fi comis o greşeala voită, pentru a ascunde faptul că ebreii, întocmai ca şi celelalte popoare, au fost politeişti. Vulgata este traducerea latină a Bibliei, făcută de Sf. Ieronim.

272 /.- /. Rousseaa

recunoaşte nici un alt dumnezeu decît pe al lor, refuzul acesta, socotit ca o răzvrătire împotriva învingătorului, atrase asupra lor persecuţiile care sînt înscrise în istoria lor şi care nu-şi găsesc pereche înainte de creştinism*.

Fiecare religie fiind deci legată exclusiv de legile statului care o impunea, nu exista alt chip de a converti un popor decît aservirea lui, şi nici vreun alt fel •-de misionari decît cuceritorii; şi obligaţia schimbării religiei fiind legea celor învinşi, înainte de a putea vorbi, de convertire trebuia să începi prin a fi învin-gător. Nil numai că oamenii nu luptau pentru zei, ci dimpotrivă, ca în Homer, zeii luptau pentru oameni; fiecare cerea zeului său victoria şi o răsplătea prin noi altare. Romanii, înainte de a cuceri un oraş, somau pe zeii acestuia să părăsească oraşul; iar atunci -cînd au lăsat tarentinilor zeii lor mîniaţi, au făcut-o pentru că socoteau aceşti zei ca fiind supuşi zeilor romani şi siliţi să le aducă omagiu. Ei lăsau celor învinşi zeii, aşa cum le lăsau şi legile. O coroană lui jupiter Capitolinul era adeseori singurul tribut pe care-1 impuneau.

în sfîrşit, romanii, întinzîndu-şi, o dată cu imperiul, cultul şi zeii lor, şi adoptînd deseori ei înşişi zeii celor învinşi, acordînd şi unora şi altora cetăţenia, popoarele acestui vast imperiu se pomeniră pe nesimţite că au o mulţime de zei şi de culte, aproape aceleaşi mai peste tot; iată cum, în lumea pe atunci

* E cit se poate de evident că războiul foceenilor, numi; război sfinte, n-a fost un război religios. El avea drept scop să pedepsească sacrilegiile, şi nu să supună nişte necredincioşi, (Nota lui Rousseau.)

84 Războiul dintre Teba şi Foceea, izbucnit în 356 înaintea erei noastre, care dădu prilej lui Filip al Macedoniei să intervină în treburile Greciei.

Contractul social 273

cunoscută, păgînismul ajunse în cele din urmă să fie una şi aceeaşi religie.

în aceste împrejurări, veni Isus să întemeieze pe pămînt un regat spiritual; acest fapt, despărţind sistemul teologic de cel politic, făcu ca statul să înceteze de a mai fi unitar şi provocă certurile lăuntrice care au continuat neîncetat să irămînte popoarele creştine. Or, această idee nouă, a unui regat în lumea cealaltă, neputînd cu nici un chip să intre în mintea paginilor, ei i-au privit întotdeauna pe creştini ca pe nişte adevăraţi rebeli, care sub masca unei ipocrite supuneri nu aşteptau decît clipa în care să se poată face independenţi şi stăpîni şi să cucerească cu dibăcie autoritatea pe care se prefăceau a o respecta cîtă vreme erau slabi. Aceasta a fost cauza persecuţiilor.

Lucrul de care se temuseră paginii s-a şi întîm-plat. Atunci totul a luat altă înfăţişare; creştinii cei umili începură să vorbească altfel, şi curînd se putu vedea pretinsul regat din lumea cealaltă deventnd, sub conducerea unui şef vizibil, cel mai violent despotism în lumea aceasta85.

Totuşi, dat fiind că au existat întotdeauna un principe şi legi civile, existenţa acestei duble puteri a dat naştere unui veşnic conflict de jurisdicţie, care a făcut ca orice rînduială bună să tie cu neputinţă în statele creştine; nu s-a putut stabili niciodată de cine eşti dator să asculţi: de stăpîn. sau de preot?

Mai multe popoare, chiar în Europa sau în veci-' nătatea ei, au voit totuşi să păstreze sau să restabilească vechiul sistem, dar fără succes; spiritul creştinismului a cîştigat totul. Cultul sacru a rămas sau a redevenit independent faţă de suveran şi fără o legă-

85 Protestantul şi filozoful se unesc în Rousseau în aceeaşi ură împotriva papalităţii.1 8 — Conractul social.

274 /.- /. Rousseau

tură neapărată cu corpul statului. Mahomed a avut idei foarte sănătoase şi a închegat bine sistemul său politic; cît timp forma guvernământului sălu a dăinuit, sub califi şi sub urmaşii lor, acest guvernămînt a fost unitar şi, prin însuşi acest fapt, bun. Dar arabii, deveniţi înfloritori, culţi, civilizaţi, molateci şi laşi, au fost subjugaţi de barbari: atunci diviziunea dintre cele două puteri se ivi din nou. Deşi mai puţin vădită la mahomedani decît la creştini, ea există totuşi, în special în secta lui Aii; şi sînt unele state, de pildă Persia, în care se face necurmat simţită.

In lumea noastră, regii Angliei s-au înscăunat şefi ai bisericii; la fel au făcut şi ţarii. Dar în felul acesta s-au transformat mai mult în slujitorii decît în stăpînii ei, şi au dobîndit nu atît dreptul de a o schimba, cît puterea de a o menţine; ei nu sînt legislatorii, ci doar principii ei86. Pretutindeni unde clerul alcătuieşte un corp*, el este stăpî'n şi legiuitor în domeniul său. Există deci două puteri, doi suverani, în Anglia şi în Rusia ca şi oriunde în altă parte.

Dintre toţi autorii creştini, filozoful Hobbes87 e singurul care a văzut clar răul şi leacul lui, singurul

86 Din nou opoziţia între suveran şi guvernămînt, de dataaceasta însă în sînul biserici"'.

* Trebuie să observăm că nu atit adunările formale, ca cele din Franţa, cît comuniunea bisericilor leagă clerul Int'r-un singur corp. Comuniunea şi excomunicarea constituie pactul social al clerului, pact graţie căruia el va fi întotdeauna stăpî-nul popoarelor şi al regilor. Toţi preoţii care au legătură între ei sînt concetăţeni, chiar de ar fi de la capete opuse ale pă-mîntului. Invenţia aceasta este o capodoperă în politică. Nimic asemănător nu exista la preoţii pagini: de asemenea la ei clerul n-a alcătuit niciodată un corp, (Nota lui Rousseau.)

87 în Leviathan partea III: „Despre o comunitate creştina", şi în De ave, cap. V şi XV. Ar fi mai corect să se spunăcă Hobbes supune cu totul biserica puterii civile, dînd acesteiadreptul de a hotărî care dogme trebuie primite şi care interzise

Contractul social 275

care a cutezat să propună unirea celor două capete ale vulturului, aducîndu-le pe amîndouă într-o unitate politică, fără care niciodată un stat sau un gu-vernămînt nu va îi bine constituit. Dar el a fost'nevoit să vadă că spiritul dominator al creştinismului era incompatibil cu sistemul pe care-1 propunea şi că interesul preotului va îi întotdeauna mai puternic decît al statului. Ceea ce a tăcut odioasă politica lui Hobbes nu e atît ceea ce este rău şi fals în ea, cîl ceea ce era just şi adevărat*.

Cred că analizînd din acest punct de vedere faptele istorice s-ar putea uşor combate părerile opuse ale lui Bayle89 şi Wartburton90, unul susţinînd că nici o religie nu este folositoare corpului politic, iar celălalt dimpotrivă, că cel mai temeinic sprijin al lui este creştinismul. I s-ar putea dovedi celui dintîi că nicio-dată n-a fost întemeiat vreun stat căruia religia să nu-i îi folosit drept bază; iar celui de-al doilea, aă

* A se vedea, intre altele, într-o scrisoare a lui Grotius către fratele său, datată din 11 aprilie 1643, ce aprobă şi ce condamnă din cartea De Cive acest om învăţat. E drept că, înclinat spre indulgenţă, pare a ierta autorului binele, de dragul râului; dar nu toată lumea este atît de îngăduitoare**. (Nota lui Rousseau.)

88 Scrisoare în latineşte, în Hugonis Grotii epistulae.Amsterdam (1687), pag. 952 (Citat în P.W., II, pag. 127).Ceea ce aprobă Grotius din teoria lui Hobbes este teoria monarhiei absolute; c'eea ce condamnă sînt argumentele materialiste prin care este fundată această monarhie, ca şi rolul pecare Hobbes îl atribuie religiei. Atitudinea lui Grotius faţă deHobbes este exact inversă celei a lui Rousseau.

89 Bayle: autorul lucrărilor Gînduri despre cometă (1680)şi Dicţionar Istoric (1697). A fost maestrul materialiştilordin veacul XVIII. Tezele la care se referă Rousseau sînt expusemai ales în cea dintîi lucrare. Montesquieu, în Spiritul legilor(XXIV, 2), le combate.

90 Vezi II, 7, sfîrşit.18*

276 /.- /. Rousseau

legea creştină este în îond mai mult dăunătoare dedt folositoare unei trainice alcătuiri a statului. Ca să mă iac complet înţeles, ar trebui să dau doar ceva mai multă precizie ideilor prea vagi asupra religiei. în legătură cu subiectul meu.

Religia considerată în raport cu societatea, care este fie generală fie particulară91, poate la rîndr.l ei să se împartă în două categorii: anume religia omului şi religia cetăţeanului. Cea dintîi, fără temple, fără altare, fără ritualuri, limitată la cultul pur interior al dumnezeului suprem şi la datoriile eterne ale moralei, este simpla şi curata religie a evangheliei, adevăratul teism şi ceea ce se poate numi dreptul divin natural92. Cealaltă, mărginită la o singură ţară, îi dă zeii săi, patronii săi proprii şi tutelari. Ea îşi are dogmele, riturile, cultul său exterior prevăzut prin legi: cu ex-cepţia numai a naţiunii care o urmează, totul este pentru ea necredincios, străin, barbar; ea nu întinde datoriile şi drepturile omului decît pînă unde poate ajunge cu altarele sale. Aşa au fost toate religiile celor dintîi popoare, cărora li se poate da numele de drept divin civil sau pozitiv.

Există şi un al treilea fel de religie, mai ciudat, care, dînd oamenilor două legiuiri, doi şefi, două patrii, îi supune la datorii contradictorii şi îi pune în imposibilitate de a fi în acelaşi timp credincioşi şi cetăţeni. Astfel este religia lamaistă93, tot astfel e cea a japonezilor, precum şi creştinismul roman. Ea poate fi numită religia preotului. Din ea rezultă un fel de drept mixt şi nesocial94, care n-are nume.

91 Adică fie genul uman în totalitatea sa, fie un grupuman particular.

92 Este religia Preotului din Savoia.93 Formă a budismului, dominantă în Tibet.94 Potrivnic ordinai sociale.

Contractul social 277

Privind din punct de vedere politic aceste trei feluri de religie, fiecare dintre ele îşi are defectele sale. Cea de a treia religie este atît de evident rea95 încît ar fi o pierdere de timp să te amuzi a o dovedi. Tot ceea ce rupe unitatea socială nu valorează nimic; toate instituţiile care îl pun pe om în contrazicere cu el însuşi n-au nici o valoare.

Cea de a doua este bună prin faptul că unifică cultul divin cu iubirea legilor şi pentru că, făcînd din patrie obiectul adoraţiei cetăţenilor, îi învaţă, ca a sluji statul înseamnă a sluji şi pe zeul lui tutelari. Este un fel de teocraţie, în care nu e nevoie d© aît pontif decît principele si nici de alţi preoţi decît magistraţii. In felul acesta, a muri pentru ţara ta înseamnă a deveni mucenic; a viola legile înseamnă a fi necredincios; şi a supune pe un vinovat blestemului public înseamnă a-1 hărăzi mîniei zeilor: Sacer esto98.

Dar ea este rea, întrucît, fiind întemeiată pe eroare şi minciună97, înşală pe oameni, îi face creduli, superstiţioşi, înecînd adevăratul cult al divinităţii într-un ceremonial gol. Mai este rea şi pentru ea, ajungînd exclusivă şi tiranică, face ca poporul sâ devină intolerant şi sîngeros, în aşa fel încît nu mai visează decît omor şi masacru, socotind că săvîrşeste o acţiune sfîntă omorînd pe oricine nu-i admite zeii. Aceasta pune poporul respectiv într-o stare naturală

95 Din punct de vedere politic.96 Rousseau descrie aci religia! Cetăţilor antice. Dar

Hafbwac'hs observă cu dreptate că cetăţile antice nu etaniteocraţii, adică state în care preoţii deţin puterea, dat fiindeă magistraţii erau preoţi numai în calitatea lor de magistraţi. Sacer esto! este formula latină de excomunicare. S-arputea traduce prin: să fie tabu]

97 Rousseau foloseşte aci limbajul filozofilor, pentru carepreoţii erau nişte mincinoşi.

278 /.- /. Rousseau

de război cu toate celelalte, stare dăunătoare propriei sale siguranţe.

Rămîne deci religia omului sau creştinismul, nu cel de astăzi, ci creştinismul evangheliei ceea ce este cu totul i altceva. In această religie simtă, sublimă, adevărată98, oamenii, iii ai aceluiaşi dumnezeu, se recunosc cu toţii drept fraţi, şi societatea care îi uneşte nu se dizolvă nici chiar prin moarte.

Dar această religie, neavînd nici o legătură deo-sebită cu corpul politic, lasă legilor doar atita putere cîtă pot găsi în ele însele, fără să le adauge nimic în plus; ceea ce tace ca una din marile legaturi ale societăţii particulare să rămînă iară efect. Mai mult încă, departe de a ataşa statului inimile cetăţenilor, ea le îndepărtează de el, la fel ca de toate lucrurile pămînteşti. Nu cunosc nimic mai potrivnic spiritului social".

Ni se spune că un popor de adevăraţi creştini ar alcătui cea mai desăvîrşită societate ce s-ar putea

9s Nu ,Pare ca Rousseau să fi întrebuinţat acest cuvînt *n înţelesul De care M puteau da catolicii: religia adevărata. îri« Sie (iutoate celelalte religii, care stat. false. Rousseau nu exclude alte religii. Dar pentru el creştinismul, nu cel de azi"ci celal evTnghelid, exprimă o relaţie justă între came»Ş1 dl™Mrartou, un prieten al lui Rousseau, comentează astfelsrw nasai Creştinismul învăţîndu-ne sa-i privim pe totacest pasaj „weştinisraui * mpiedică să stabilim maridSSeWrt Wr e Şi once enirnoştri: Ceea de face «, creştinis-muTsffifmai1 favorabil unei societăţi ^«rie^ «g societăţi particulare; creştinul este mai mult cosmopolit flecu patriot" Rousseau aprobă acest comentar.

Vezi „Streckeisen-Moultou: / J. to**-^-*. ^duşmanii său (I. pag. 60). (Citat ae uief ... . , ,

THeile lui Rousseau privitoare la primejdia creştinismuluiîaeiie mi Kuusseau ? vpt;us (Despre om, secţiuneapentru cetate se regăsesc şi la neivenus \.u<s*p ■=i, cap. X-XV).

Contractul social 279

închipui. Nu văd în această presupunere decîi o singură dificultate: aceea că o societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi o societate de oameni100.

Afirm chiar că această societate închipuită, cu toată perfecţiunea ei, n-ar fi nici cea mai puternică şi nici cea mai durabilă: fiind desăvîrşită, i-ar lipsi legătura; viciul său distrugător ar fi însăşi perfecţiunea sa101.

Fiecare şi-ar face datoria; poporul s-ar supune legilor, şefii ar fi drepţi şi moderaţi, mag-'straţii ar îi incoruptibili

şi integri, soldaţii ar dispreţul moartea, n-ar exista nici vanitate, nici lux; toate acestea sînt foarte bune, dar să

vedem şi ceva mai departe. Creştinismul este o religie complet spirituală, preocupată doar de cele cereşti; patria creştinului nu este în lumea aceasta. El îşi face

datoria, e adevărat; dar şi-o face cu profundă indiferenţă în ce priveşte rezultatul bun sau rău al eforturilor sale.

Cu condiţia să nu aibă nimic să-şi reproşeze, puţin ît pasă dacă totul merge bine sau rău în lumea asta. Dacă

statul e înfloritor, abia de îndrăzneşte să se bucure de fericirea obştească; îi este teamă să se fălească cu gloria

ţării sale; dacă statul se prăpădeşte, el binecuvîntează mîna lui dumnezeu care se lasă grea asupra poporului

său.Pentru ca societatea să fie liniştită şi armonia să se

menţină, ar trebui ca toţi cetăţenii, fără excep-100 O societate de adevăraţi creştini n-ar mai fi animată

de pasiuni, n-ar mai avea viciile omului real, care din pricinaacestor pasiuni şi a acestor vicii nu se poate lipsi de societăţileparticulare. O societate de adevăraţi creştini este, deci, pentruRousseau o adevărată utopie. Vezi Scrisoare către Usteri(18 iulie 1763) (P.W., II. 166-168).

101 Pasiunile umane sînt Cele care fac forţa legăturii sociale.

280 /.- /. Rousseau

ţie, să fie deopotrivă de buni şi de creştini; dar dacă din nenorocire, s-ar afla printre ei uri singur ambiţios, un singur ipocrit, de pildă un Catilina, un Crom-well, fără îndoială că acesta ar isprăvi repede "cu pioşii săi compatrioţi. Caritatea creştină nu îngăduie cu uşurinţă să gîndeşti rău despre aproapele tău De îndată ce va fi găsit, prin vreo viclenie, arta de a li se impune şi de a pune mîna pe o parte din autoritatea publică, iată-1 transformat într-un demnitar dumnezeu vrea ca el să fie respectat; iată-1 ajuns în curînd o putere; dumnezeu vrea ca el să fie ascultat. Dacă depozitarul acestei puteri abuzează de ea iată biciul cu care dumnezeu îşi pedepseşte copiii! Conştiinţa s-ar împotrivi Ja alungarea uzurpatorului-ar trebui să fie tulburată liniştea publică, să fie folosită violenţa, să se verse sînge; toate 'acestea nu prea se potrivesc cu blîndeţea creştinului; si în definitiv, ce importanţă are dacă eşti 'liber sau sclav în această vale a plîngerii? Esenţialul este să mergi în rai, şi resemnarea nu e decît încă un mijloc pentru aceasta102.

Dacă survine vreun război cu străinii, cetăţenii vor merge la luptă fără obiecţii; nici unul dintre ei nu se va gîndi să fugă; îşi vor face datoria, dar fără nici o pasiune pentru victorie; ei ştiu mai curînd să moară decît să învingă. Ce importantă are dacă sînt învingători sau învinşi? Providenţa nu-ştie oare mai bine decît ei ce li se cuvine? Ne putem închipui ce avantaje poate să tragă din stoicismul lor un duşman mîndru, impetuos, pătimaş!

102 întreagă această dezvoltare de idei a putut fi insni-rată de Machiavel (Discurs asupra lui Tit-Liviu II 2) si % Bayle (Gînduri despre cometă). Rousseau ajunge aci Ia o critică a rolului politic şi social al religiei: ea predică resemnareanenrni rpi nnrimaHpentru cei oprimaţi

Contractul social 281

Puneţi în faţa lor acele popoare generoase, pe care le mistuie focul dragostei de glone si de patrie; mchipuiţi-vă republica voastră creştină fată-nfaţă cu Sparta sau cu Roma: pioşii creştini vor fi bătuţi, striviţi, distruşi înainte de a avea vreme să se dumirească, sau nu-şi vor datora salvarea decît dispreţului nutrit de duşmani faţă de ei. După oăre-rea mea, era frumos jurămîntul soldaţilor Tui Fa-bius103; ei au jurat nu să moară sau să învingă, ci să se întoarcă învingători; şi şi-au ţinut cuvîntul! Niciodată nişte creştini n-ar fi făcut un astfel de ju-rămînt; li s-ar fi părut că-1 ispitesc pe dumnezeu.

Dar greşesc cînd vorbesc de o republică creştină: aceste două cuvinte se exclud reciproc. Creştinismul nu predică decît supunere şi dependenţă. Spiritul său este prea favorabil tiraniei pentru ca tirania să nu profite întotdeauna de el. Adevăraţii creştini sînt făcuţi pentru a fi sclavi; ei o ştiu şi nu sînt prea impresionaţi: viaţa aceasta scurtă are prea puţin preţ în ochii lor.

Trupele creştine sînt excelente, ni se spune. Neg acest lucru, şi cer să mi se arate astfel de trupe. Tn ceea ce mă priveşte, eu nu cunosc trupe creştine. Mi se vor cita cruciadele. Fără a discuta valoarea cruciaţilor, voi face observaţia că, departe de .3 fi creştini, ei nu erau decît soldaţi ai preotului, erau cetăţeni ai bisericii: luptau pentru împărăţia sa spirituală, pe care biserica o făcuse pămîntească, nu se ştie cum. La drept vorbind, aceasta intră în păgî-nism: cum evanghelia nu stabileşte o religie naţio-

Istoria celor 300 de Fabii (Vezi Tit-Liviu II, 45).

282 /.- /. Rousseau

nală, orice război siînt este cu neputinţă printre creş-tini104.

Sub împăraţii păgîni, soldaţii creştini erau viteji; toţi autorii o afirmă şi o cred şi eu: exista o întrecere de onoare cu trupele păgîne. De îndată ce împăraţii fură creştini, această întrecere n-a mai dăinuit; şi cînd crucea izgoni vuljurul, toată valoarea romană a dispărut105.

Dar lăsînd de o parte consideraţiile politice106, să revenim la drept şi să fixăm principiile în această importantă chestiune. Dreptul pe care pactul social îl dă suveranului asupra supuşilor nu depăşeşte, aşa cum am spus, limitele utilităţii publice*. Supuşii nu trebuie, deci, să dea socoteală de părerile lor decît

104 Qîndirea lui Rousseau atinge ac'i o mare profunzime.N-ar folosi la nimic să i se obiecteze că de fapt au existatrăzboaie religioase. Rousseau se apropie de teza materialistăpotrivit căreia războaiele religioase, şi în special cruciadele,au fost în realitate războaie pentru interese foarte materiale,astfel încît creştinii de care vorbeşte el sînt nişte, creştiniideali.

105 Explicaţie simplistă (idealistă) a prăbuşirii imperiuluiroman.

!06 Aici înc'epe partea finală a capitolului: după o privire panoramică asupra tuturor religiilor din istorie, Rousseau se întreabă ce trebuie să fie, în drept, religia civilă.

* Jn republică, spune marchizul d Argenson, fiecare este complet liber în tot ceea ce nu dăunează celorlalţi", lată limita invariabilă; ea nici n-ar putea fi stabilită mai exact. N-am putut să-mi refuz plăcerea de a cita uneori din acest manuscris, deşi necunoscut publicului, pentru a cinsti memoria unui om ilustru şt vrednic de respect, care şi-a păstrat şi în minister inima de adevărat cetăţean precum şi vederi drepte şi sănătoase asupra guvernămintului ţării sale™7. (Nota lui Rousseau.)

107 In Scrisoare către Voltaire (18 august 1756), Rousseau cerea să existe „în fiecare stat un cod moral, sau un fel de profesie de credinţă civilă". Capitolul de faţă nu este decî efectul unui brusc' reviriment la Rousseau, aşa cum a crezut Schinz (Gindirea lui, J. /. Rousseau).

Contractul social 28$

în măsura în care aceste păreri interesează comunitatea. Or, e important pentru stat ca fiecare cetăţean-să aibă o religie care să-1 îndemne să-şi iubească îndatoririle; dar dogmele acestei religii nu interesează nici statul nici pe membrii săi, decît în măsura în care aceste dogme privesc morala, precum şi îndatoririle pe care cel care le profesează este obligat să le îndeplinească faţă de ceilalţi. Fiecare poate avea,, pe lîngă aceasta, orice păreri i-ar plăcea, fără să fie-nevoie ca suveranul să le cunoască; căci el neavînd nici o competinţă în lumea cealaltă, nu e treaba lui ce soartă îi aşteaptă pe supuşi în viaţa viitoare, cu. condiţia ca ei să fie buni cetăţeni în lumea aceasta. Există deci o profesie de credinţă pur civilă108,, ale cărei articole se cade ca-suveranul să le stabilească, nu atît ca dogme religioase, cît ca senti-mente de sociabilitate, fără care nu e cu putinţă să fii bun cetăţean, nici supus credincios*. Fără a putea sili pe cineva să le creadă, el poate izgoni din stat pe oricine nu le crede. II poate izgoni nu ca necredincios, ci ca nesociabil, ca om incapabil să iubească în mod sincer legile şi dreptatea şi să-şi sacrifice, la nevoie, viaţa pentru datorie. Iar în cazul cînd ci-

!0S Rousseau se referă Ia Consideraţii asuma guvernămîn-tutui trecut şi actual al Franţei. Vaughan (P.W.. II, 131) spune că n-a putut găsi acest citat. Se pare că Rousseau a rezumat o întreagă dezvoltare de idei într-o formulă care seamănă mult cu celebra definiţie a libertăţii din Declaraţia Drepturilor Omului, art. IV: „Libertatea constă în a putea fac'e tot ceea ce nu dăunează altuia".

* Cezar, ptedind pentru Catilina, încerca să stabilească dogma că sufletul este pieritor; Caton şi Cicero, pentru a-t combate, nu-şi pierdură vremea să facă filozofie, ci se mulţumiră să arate că Cezar vorbea ca un rău cetăţean, susţinind o doctrină primejdioasă pentru stat. într-adevăr, de aceasta trebuia să se preocupe senatul Romei, şi nicidecum de o chestiune de teologie, (Nota lui Rousseau.)

284 /.- /. Rousseau

neva, după ce a recunoscut în mod public aceste dogme, se poartă ca şi cum n-ar crede în ele, să fie pedepsit cu moartea; el a comis cea mai mare dintre crime: a minţit în faţa legilor109.

Dogmele religiei civile trebuie să fie simple, puţine la număr, enunţate cu precizie, fără explicaţii şi fără comentarii. Existenţa divinităţii puternice, inteligente, binefăcătoare, prevăzătoare şi purtătoare de grijă, viaţa viitoare, fericirea celor drepţi, pedepsirea celor răi, sfinţenia contractului social ş* a legilor: iată dogmele pozitive110. Cît despre dogmele negative, după mine ele se reduc la una singură: intoleranţa; ea face parte din cultele pe care le-am exclus111.

_ Pasai celebru, oare anunţă atacurile lui Robespier^p împotriva^ ateismului. Beaulavon spune: „Este un fel d'fe intoleranţa utilitară care înlocuieşte intoleranţa doctrină".

Un text ca acesta arată cît de adîncă era opoziţia dintre Rousseau şi enciclopedişti.

,, u U° Sl,nt. muIte Contradicţii în aceste atribute ale divinităţii Voltaire, el însuşi deist, le vedea foarte bine, dar trecea pestei ele, mai ales din motive utilitare, cum face şi Rousseau Concepţia unei religii păzitoare a ordinii sociale a fost rareori expusă cu atita claritate ca aici. Dogma sfinţeniei contractului este folositoare pentru oă-i sileşte pe oameni să creadă că acest contract este expresaa voinţei divine. Ajută dec'i la păstrarea lui. 1,1 Iată o întoarcere foarte caracteristică pentru Rousseau După ce a cerut moartea pentru cine se arată viclean faţă de religia oficială, el demasoă intoleranţa, aşa c'um făceau si Voltaire şi enciclopediştii. Cum poate fi explicată această contradicţie? Rousseau deosebeşte:

a) un mic număr de dogme pozitive, care trebuie respectate de către toţi;

b) dogmele particulare religiilor pozitive. Nimeni nu e obligat să le creadă. Mai mult, Rousseau exclude din cetatea sa religiile care declară că vor fi sortiţi iadului toţi ^cei care nu cred în dogmele lor: intoleranţă teologică. Căci aceasta duc'e în mod necesar la into-

Contractul social 285

Cei care fac o deosebire între intoleranţa civilă şi intoleranţa teologică, după părerea mea, se înşeală.

Aceste două feluri de intoleranţă sînt inseparabile. E cu neputinţă să trăieşti în pace cu oameni pe care îi socoteşti

sortiţi iadului; a-i iubi ar însemna să urăşti pe dumnezeul care îi pedepseşte; . este absolut necesar ca ei

să fie ori convertiţi, ori pedepsiţi. Pretutindeni unde intoleranţa teologică este admisă, e cu neputinţă ca ea să

nu aibă şi vreun efect de ordin civil*; şi de îndată ce-are un

leranta civilă. Catolicismul face parte dintre aceste religii. Rousseau este deci intolerant în numele tolerantei.

In cazul acesta, cum mai poate să-i proscrie pe atei? S-ar părea c'ă el nu cere decît o supunere formală faţă de religia civilă: „se poartă ca şi cum n-ar crede în ele". Asta nul angajează conştiinţa. Dar atunci Rousseau ajunge la o încurajare oficială a ipocriziei şi-i condamnă pe ateii militanţi, pe vechii săi prieteni, filozofii.

In orice-c!az. aceste pagini arată limpede că poziţia lui Rousseau este la fel de depărtată de biserica oficială ca şii de materialism.

* Căsătoria, de pildă, fiind un contract civil, are efecte civile, fără care este cu neputinţă ca societatea să dăinuiască. Să presupunem, aşadar, că un cler reuşeşte să-şi atribuie numai lui dreptul de a încheia acest act, drept pe care în mod necesar trebuie să şi-t aroge în orice religie intolerantă. Nu este oare clar că, făcînd simţită în această privinţă autoritatea bisericii, o va zădărnici pe cea a principelui, căruia nu i-ar mai rămîne alţi supuşi decît aceia pe care clerul -ar binevoi să-i cedeze? Clerul fiind stăpînul in drept să-i căsătorească pe oameni sau să nu-i căsătorească, după cum vor împărtăşi cutare sau cutare credinţă, după cum vor primi sau vor respinge cutare sau cutate formulă, după cum îi vor fi mai mult sau mai puţin devotaţi, nu este oare sigur că, procedînd cu prudenţă şi fermitate, va dispune singur de moşteniri, de slujbe, de cetăţeni şi chiar de stat, care nu s-ar mai putea menţine fiind compus numai din bastarzi? Dar, se va spune, oamenii ar face apel împotriva abuzului, s-ar recurge la amînări, decrete, autorităţile civile ar fi

286 /. - /. Rousseau

efect civil, suveranul nu mai este suveran, nici măcar pămîntesc: din acel moment, preoţii sînt adevăraţii stăpîni şi regii nu mai sînt decît slujitorii lor. Astăzi, cînd nu mai există şi nici nu mai poate exista o religie naţională exclusivă, trebuie tolerate toate religiile care le tolerează pe celelalte, în măsura în care dogmele lor n-au nimic potrivnic datoriilor cetăţeanului113. Dar oricine ar cuteza să spună: în afară de biserică nu există nici o scăpare, trebuie să fie izgonit din stat, afară doar dacă statul nu este biserica şi principele nu este însuşi pontiful. O astfel de dogmă nu este bună decît într-un guvernămînt teocratic; în oricare altul, este dăunătoare. Motivul care se spune că 1-a făcut pe Henric IV să îmbrăţi-

sezisate. Ce argument jalnic! Clerul, dacă va avea cit de puţin, nu zic curaj, ci bun simţ, îi va lăsa să facă ce vor crede de cuviinţă şi-şi va vedea de treabă; ii va lăsa în toată liniştea să facă apel, să amine, să decreteze, să seziseze şi în cele din urmă va rămîne stăpîn. Se pare că nu este un sacrificiu mare să abandonezi o parte, cînd eşti sigur că vei cîştiga totul112. (Nota lui Rousseau.)

"2 Aluzie evidentă la problema căsătoriilor protestante, care nu erau recunoscute oficial, starea •civilă fiind complet în mîinile biseric'ii catolice. Rousseau a eaitat şi a amînat mulţi? vreme pînă s-a decis să publice această notă. Se temea ca nu cumva nota să constituie un pretext pentru interzicerea cărţii sale. Pînă la urmă, pentru propria lui securitate, a suprimat-o. Ea n-a apărut decît în 1782. Rousseau avea de g-înd, în 1762, să scrie o întreagă luc'rare asupra căsătoriilor protestante.

113 Aici ne vin în minte cuvintele Iui Saint-Just. „Nici o libertate pentru duşmanii libertăţii". Rousseau spune: „Nici o tolerantă pentru duşmanii tolerantei".

Contractul social 287

şeze religia romană ar trebui să determine pe orice om cinstit s-o părăsească, şi mai cu seamă pe orice principe care ar şti să judece114*.

Cap. IX. CONCLUZIE"*

După ce am stabilit adevăratele principii ale drep-tului politic şi am încercat să fondăm statul pe baza lui, ar mai rămîne să-1 sprijinim prin relaţiile lui externe; ceea ce ar cuprinde dreptul ginţilor,' comerţul, dreptul de război şi cuceririle, dreptul public, ligile, negocierile, tratatele etc. Dar toate acestea alcătuiesc o materie nouă, prea vastă pentru scurta mea vedere pe care ar fi trebuit întotdeauna s-o aţintesc mai aproape de mine.

114 Principele care ar şti să judece ar părăsi religia intolerantă, căci altfel ar pedepsi religiile tolerante pentru toleranta lor, ceea ce ar fi c'ontrar ordinii civile.

* Un istoric povesteşte că regele, poruncind să se ţină în faţa lui o dezbatere intre învăţaţii celor două biserici şi văzlnd că un preot protestant cădea de acord că te poţi tnîntui şi prin religia catolicilor, maiestatea sa luă cuvîntul şi-i spuse: „Cum? Admiteţi că cineva se poate mîntui şi prin religia acestor domni?" La răspunsul preotului protestant că nu avea nici o îndoială în această privinţă, cu condiţia unei vieţi virtuoase, regele replică foarte judicios: „Prudenţa spune că trebuie deci să fiu de religia lor şi nu de a voastră, pentru că fiind de religia lor mă mîntuiesc potrivit lor şi vouă totodată; pe cînd dacă sînt de religia voastră, mă mîntuiesc potrivit vouă, dar nu şi potrivit lor. Or, prudenţa cere să urmez calea cea mai sigură". (Perefixe; Istoria lui Henric cel Mare. Amsterdam 1664). (Nota lui Rous-seau.)

115 Acest scurt Capitol schiţează problemele care ar fi trebuit tratate în Instituţiile politice.

.

*

CUPRINS

Introducere

Elaborarea „Contractului social"Problema contractului social înainte de Ronssen,,' ' ' ' JAnaliza „Contractului social" . . Kousseau ... 13

Cartea I: Pactul social \ • ... 23— II: Suveranitatea . . . <w— III: Despre guvernămînt '........................................,j

Despre religia civilă ... .................... xîînsemnătatea „Contractului social" ' ......................... *?

Metoda ,................................... .............................. âd

Etatism sau individualism . '........................................... ?§O teorie democratică . . . ......................... 45O operă idealistă şi utopică ' " iReligia civilă.............................. \ ''"••• °'

Influenţa „Contractului social" . ......................... 5°Artualitatea „Contractului social" . .. ^.Indicaţii bibliografice • .' . . * ' ' ' LL

DESPHE CONTRACTUL S0CIAL

Cartea I

Capitolul I Subiectul acestei prime cărţi _ g

II. Despre cele dmtîi societăţi ..'''' 84III. Despre dreptul celui mai tare .'.]'. 88IV. Despre sclavaj . . 89V' Sventif neînt0arCemmereu]aoprimă

VI. Despre pactul social . ' ' ' 'olVII. Despre suveran ,„,

VIII. Despre starea civilă ' • • • . . îuţIX. Despre domeniul real ' 108

Cartea II

(Capitolul î. Suveranitatea este inalienabilă . . . . 114II. Suveranitatea, este indivizibilă .... 116

III. Dacă voinţa generală poate greşi ... 120„ IV. Despre limitele puterii suverane 123

V. Despre dreptul de viaţă şi de moarte . 129VI. Despre lege.............................................. . . 133

VII. Despre legislator.............................................. 139„ VIII. Despre popor................................................................ 145

IX. Urmare....................................................................... 148„ X. Urmare........................................................................ 152,, XI. Despre diferitele sisteme de legislaţie . 156,, XII. Diviziunea legilor....................................................... 160

Cartea IU

-Capitolul I. Despre guvernămînt în general ................................162„ II. Despre principiul care constituie diversele forme de guvernămînt................................................................ 173

III. împărţirea guvernămintelor...................................... 178IV. Despre democraţie ............................................ 180

„ V. Despre aristocraţie................................................: 183VI. Despre monarhie........................................................ 187

VII. Despre guvernămintele mixte .... 196„ VIII. Nu există formă de guvernămînt care să

se potriveasc'ă oricărei ţări .... 198„ IX. Despre semnele unui bun guvernămînt . 206

X. Despre abuzurile guvernămîntului şi despre înclinarea sa spre degenerare . . 209„ XI. Despre moartea corpului politic .... 213„ XII. Cum se menţine autoritatea suvernă . . 215

XIII. Urmare...................................................................... 216XIV. Urmare...................................................................... 219

XV. Despre deputaţi sau reprezentanţi . . . 220„ XVI. Instituţia guvernămîntului nu e un con

tract .......................................................... . . 226Capi'0'11' XVII. Despre instituirea guvernămîntului . . 228

t, XVIII. Mijloace de a preîntîmpina uzurpărileguvernămîntului....................................................... 230

Capitolul

Cartea IV

I Voinţa generală este indestructibilă . . 233 ' V

t „.. . 236II Despre sufragii.............................................

.241HI. Despre alegeri . • ■...........................IV Despre comiţiile romane..................................lv' F ... 259V. Despre tribunat.............................

. , . 262VI. Despre dictatura ...•-■•

. 266VII. Despre cenzura........................... •

VIII. Despre religia Civilă ...................................Zoi

IX. Concluzie ..■•••

executat h, rZ---------'--------———__

'^ &

Oiadea,

E R A T

**■■' Rlndul-- !nlocde: J

7 nota 1 introducerea Jucrarea Despre in.egalitateadintreoameni

62 nota60 promenadele publice

intre crard

auzi;

139 nota 71 „J - .„ " sdevarată Ştiinţa

165 ' de sus numai206 6 de sus put;ne

232 '0 de sus ealE1

256 U de ios puţini 264 4 ^

sus dar