Nevoia de filozofie

Traim intr-o epoca in care filozofia este mai pronuntata ca oricand . Pentru ca problemele globale ale omenirii , implicatiile umane ale noilor pagini de istorie , cresterea complexitatii situatiilor de decizie , mutatiile survenite in structura interna a stiintei si in modalitatile de expresie artistica accentueaza nevoia de explica lumea in integralitatea si dinamismul ei , de a intelege cum e cu putinta cutezanta aventura a cunosterii .

Cea mai raspandita prejudecata contra filozofiei o intalnim la cei care o considera o disciplina abstracta , straina de viata , cu o terminologie ciudata si greu de priceput , un joc gratuit al mintii omenesti . Unii robi ai acestei prejudecati ar putea spune ca nu poti rezolva nici una din problemele cu care se confrunta omenirea : nici problema surselor de energie , nici problema ecologica , nici problema cancerului etc.

“Filozofia – spunea un participant la Congresul mondial de la Brighton (1988) – nu te ajuta să fierbi macar o varză “ . La ce bun , atunci să baţi la porţile ei ?

Devine , de aceea , necesar – inainte de a contura problematica şi specificul filozofiei – sa examinam critic amintita prejudecată , cu atât mai mult cu cât ridiculizarea filozofiei pentru presupusa ei inutilitate apare în opera unor gânditori de renume . Într-un dialog scris de Platon îl întâlnim pe Callicles spunînd : “ Mi se pare un lucru ridicol , Socrate , ca un om ajuns la maturitate să mai filozofeze încă , astfel ca cei care filozofeaza îmi fac o impresie foarte asemănătoare cu alintarea şi joaca unor oameni maturi”.

Aşa cum a argumentat însa , Aristotel , în Etica nicomahica , omul nu poate fi cu adevarat uman fara a se interoga aspupra propriei sale condiţii . El nu poate nădăjdui să înţeleagă lumea si să ierarhizeze formele de existenţa pentu a interoga asupra condiţiei umane , făra apel la filozofie . Există două posibilităţi – remarca Aristotel – să ai o poziţie filozofică , sau să nu ai o poziţie filozofica . Oricare dintre premise ai acceptat-o , concluzia logică este inevitabil , aceeaşi : faci filozofie . Pentru ca insaşi afirmaţia “ nu am o poziţie filozofica “ exprimă – intr-o forma tacită , deghizată sau rusinată – tot o filozofie , care a fost de altfel promovată de variante ale pozitivismului . Abandonarea filozofiei este iluzorie; avem de-a face doar cu o reacţie (tot filozofica !) faţa de cei care cred că “filozofarea este ca o trezire din starea de dependenţă faţă de nevoile vieţii”. De altfel , renunţarea la filozofie ar fi echivalentă cu renunţarea la conştiinţa , în perpetuă evoluţie , pe care omul o dobândeste despre el însuşi , in raporturile sale polimorfe cu lumea in care traieşte şi asupra căruia acţionează.

Nu este posibil să alegi între a avea sau a nu avea filozofie .Filozofia formeaza , prin intermediul unui sistem coerent de cunoştinţe , o

viziune de ansamblu asupra lumii , care implica o anumită înţelegere a conditiei umane , putem sesiza faptul că ea ne ajuta sa delimităm ce depinde si ce nu depinde de noi , conferind repere si stimulente libertaţii noastre de alegere si acţiune .

Admiţand ca cele mai multe puteri omeneşti sunt amplificate de alte forme ale culturii (şi , îndeosebi . de ştiinţa ) , “singurele puteri omeneşti la a căror creştere poate ajuta filozofia , prin rosturile şi felul ei de a fi , sunt două : cunoştinta clară şi voinţa de a fi liber “ . De unde decurge si statornica nevoie de filozofie .

Obiectul şi problematica filozofiei

Încercând să surprindem obiectul specific al filozofiei , constatăm ca el nu a fost totdeauna acelaşi. Cu alte cuvinte , obiectul filozofiei are o evoluţie în decursul istoriei culturii .

La începuturile ei , filozofia cuprindea ansamblul elaborarilor teoretice . Faptul că , spre exemplu , Thales din Milet (in secolele VII-VI î.e.n) aborda , în lucrari care se declarau filozofice , atât probleme referitoare la determinaţiile cele mai generale ale existenţei ,cât si probleme care îsi vor gasi ulterior locul in câmpul stiinţelor exprima o atare viziune asupra obiectului filozofiei .

De abia dupa ce Socrate a centrat filozofia pe om si pe baza diversificarii cunoştinţelor specializate , are loc – prin opera lui Platon şi , îndeosebi , a lui Aristotel – o delimitare a demersului ştiinţific de cel caracteristic filozofiei . În epoca clasica a filozofiei din Grecia antica problematica ontologiei , apărută încă în perioada presocratica , dobândeste o relativă autonomie . Totodata , începând cu Socrate , se cristalizeaza problematica gnoseologiei , prin care se deplaseaza accentul de la “gândirea despre lucruri” la “gândirea despre gândire” , cunoşterea devenind obiect distinct al reflexivitaţii filozofice.

Dupa o perioada în care au intervenit factori contradictorii , procesul desprinderii succesive a ştiinţelor de filozofie continua în epoca Renaşterii şi , cu deosebită amploare , în secolele XVII-XIX. În noile împrejurari , filozofia tinde sa se situeze deasupra ştiinţelor , devenind un instrument de armonizare a cunoştinţelor disparate oferite de ştiinţele particulare , propunandu-şi sa “îmblânzeasca” asperitaţile , să sincronizeze eforturile , să arunce într-un fel “punţi” peste abisuri.

Stiluri de filozofare

Din perspectivă metafilzofică adoptată apare explicabilă extrema libertate stilistică a demersului filosofic . Nici un domeniu cultural nu înfatişaza o varietate metodologică şi stilistică similară .

Scrierile filosofice pot utiliza proceduri stilistice care le situează mai aproape de eseul literar sau dimpotriva , in vecinătatea tratatului ştiinţific .

Asupra stilurilor de filosofare îşi pune pecetea si metoda utilizata în exploatarea presupoziţiilor care , în ultimă instanţă , legitimează actul raţional .

Stilul sintetic de filosofare manifesta , atât varianta constructiva cât si in cea critica .

Stilul analitic de filosofare recepteaza critica metafizicii traditionale printr-o altă optică , situând într-un “con de umbră” întrebările care vizează raportul omului cu lumea şi cu civilizaţia făurită de el în favoarea unui nou tip de interogări privind modul cum noi găndim şi vorbim despre lume .

Stilul filosofic abordat implica si o pecete personala . Daca în ştiinţă rezultatele cerecetărilor lui Newton sau Einstein pot fi redate , fară a afecta mesajul lor , prin diverse manuale si tratate , filosofia se apropie de arta prin faptul că operele ei sunt menite a fi receptate în forma lor originară , prin lectura textelor al căror mesaj nu poate fi “extras” sau “parafrazat” fără a fi alterat sau ruinat . Stilul scriituri este relevant în filosofie ca şi în literatură , chiar dacă frumuseţea stilului filosofic – cum o dovedesc textele lui Platon , Kant , Blaga – nu este de ordinul sensibilitaţii , ci al abstracţiunii .