nevoia de asociere (v-2015)

Psihologie socială Curs: Nevoia de asociere

1

Curs № 4

NEVOIA DE ASOCIERE suport de curs

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

Cuprins: Nevoile sociale şi nevoia de asociere Nevoile sociale fundamentale Definiţie Nevoia de asociere din perspectivă evoluţionistă Componentele nevoii de asociere Consecinţele eşecului satisfacerii nevoii de asociere Excluderea socială Factori ce influenţează nevoia de asociere Diferenţe interpersonale Influenţe situaţionale Compararea socială şi claritatea emoţională în studii de laborator Efectele clarităţii cognitive în contexte reale Nevoia de asociere şi nevoia de solitudine Autoreglarea asocierii şi solitudinii la animalele sociale Rezumatul temei Concepte şi noţiuni cheie Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * *

În acest curs începem analiza relaţiilor interpersonale din perspectiva psihologiei sociale. Mai întâi vom aborda câteva aspecte legate de nevoia de asociere – fundamentul motivaţional al interacţiunilor sociale, inclusiv al relaţiilor interpersonale. Vom vedea că această nevoie profund umană, prezentă în fiecare din noi, este supusă unor variaţii legate de factori situaţionali şi personali. Apoi, într-un curs subsecvent, vom constata care sunt ingredientele ce creează atracţia interpersonală – acea orientare afectivă pozitivă iniţială faţa de o persoană fără de care nu putem să ajungem la relaţii interpersonale complexe. Vom vedea şi care este rolul „calculaţiilor”cognitive de potrivire-nepotrivire care permit avansarea spre relaţii interpersonale de durată. În cel de-al treilea curs al acestei serii vom analiza formele de relaţii interpersonale propriu zise, relaţiile romantice sau de dragostea beneficiind de un tratament preferenţial.

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi


Nevoile sociale şi nevoia de asociere Nevoile sociale fundamentale Există mai multe modalităţi de a clasifica nevoile sociale. Numărul acestora poate varia. La ora actuală este foarte bine conturată şi documentată poziţia exprimată de Susan Fiske (2004) care identifică un set de cinci motive sociale fundamentale. În opinia acestei cercetătoare în fundaţia motivaţiei sociale cele mai importante nevoi sunt următoarele:

1. Nevoia de asociere1 sau nevoia de apartenenţă [în engl. BELONGING] = nevoia pentru crearea şi menţinerea legăturilor stabile cu ceilalţi;

2. Nevoia de a înţelege [în engl. UNDERSTANDING] = nevoia împărtăşirii unor sensuri comune şi posibilitatea anticipării în baza acestei cunoaşteri;

3. Nevoia de control [în engl. CONTROLING] = nevoia de a percepe o legătură strânsă între “ce fac” şi “ce obţin”: eficienţă, influenţă, competenţă;

4. Nevoia de auto-glorificare [în engl. SELF-ENHANCING] = nevoia de auto-dezvoltare şi respect pentru sine;

5. Nevoia de încredere [în engl. TRUSTING] = nevoia de a percepe lumea socială ca un loc de încredere, un loc sigur şi binevoitor.

Dintre toate aceste nevoi cea mai importantă şi esenţială este nevoia de

asociere. Descrierea în detaliu a tuturor acestor motive depăşeşte economia acestui curs, astfel încât vom trece direct la definirea şi analiza nevoii de asociere. Definiţie A fi printre ceilalţi, a stabili şi menţine legături cu semenii, este o parte inerentă, esenţială a condiţiei şi existenţei umane. Oamenii, la fel ca multe alte fiinţe sociale, sunt astfel construiţi încât fără o interacţiune constantă unul cu celălalt nu pot supravieţui, nu pot exista. Anume de aceea în interiorul psihismului uman este adânc înrădăcinată o nevoie socială fundamentală – nevoia de asociere sau nevoia de apartenenţă (în engl. need to belong). Această nevoie poate fi definită ca fiind tendinţa de a forma şi menţine legături sociale cu ceilalţi sau tendinţa de a aparţine unei reţele de interacţiune şi comunicare interumană. În viziunea mai multor psihologi sociali nevoia de asociere este una din cele mai importante nevoi psihologice, unii autori considerând-o cea mai importantă nevoie socială (Baumeister şi Leary, 1995; Fiske, 2004).

Ca rezultat al prezenţei nevoii de asociere oamenii sunt înclinaţi spre căutarea acceptării sau includerii sociale şi spre evitarea respingerii sau excluderii sociale. Nevoia de asociere privită din perspectiva evoluţionistă

Este foarte probabil ca, în trecutul îndepărtat al evoluţiei speciei umane, anume acei indivizi care au ştiut cel mai bine să stabilească şi să păstreze legături sociale şi relaţii interpersonale să fi avut o mai mare şansă de supravieţuire (pentru

1 Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată „Concepte şi noţiuni cheie”.

2



detalii consultaţi Baumeister şi Leary, 1995). Treptat această abilitate adaptativă de a forma şi menţine legături sociale a fost codată şi transmisă genetic, totodată fiind engramată şi nevoia psihologică de asociere: asta ca să fie exersată şi să nu să se piardă deprinderea vitală! Într-un fel, spun unii psihologi sociali, suntem urmaşii celor care au ştiut cel mai bine să interacţioneze şi să comunice ce semenii (Baumeister şi Bushman, 2008). Conform unei teorii îndrăzneţe nevoia de asociere ar fi fost cea care a transformat radical anatomia şi funcţionalitatea neuropsihologică a creierului uman şi a altor animale sociale pentru a face din acesta un instrument rafinat de procesare a informaţiei sociale. Astfel, prin creşterea masei creierului comparativ cu masa totală a corpului şi alte modificări asociate, s-a asigurat un suport cerebral adecvat pentru amplificarea abilităţii de comunicare şi interacţiune cu semenii (Dunbar, 1998).

Am putea spune că nevoia de asociere şi satisfacerea acesteia este la fel de importantă pentru funcţionarea psihismului uman precum este pentru corp satisfacerea necesităţilor nutriţionale şi potolirea foamei (Baumeister şi Leary, 1995). Nevoia de asociere este un fel de „foame socială”: la fel cum nu putem supravieţui fără mâncare, nu putem exista fără interacţiunea cu ceilalţi. Uneori ne este atât de foame încât spunem că am fi dispuşi „să mâncăm şi pietre”. Urmăriţi în cadrul de mai jos ce poate să ne forţeze să facem „foamea socială” în condiţii extreme de izolare şi excludere socială.

Cadrul 1 Ce te poate băga cu nasul în ... closet?

Care este asemănarea între un closet şi un telefon? E greu să găseşti vreo-una care să nu fie amuzantă, dar întrebarea nu e doar anecdotică. Uneori oamenii pot stabili între cele două obiecte o analogie funcţională mai mult decât directă: în anume circumstanţe indivizii ajung să folosească closetul ... pentru a comunica unul cu celălalt, la fel precum ar folosi un telefon. Deţinuţii din închisoarea americană San Quentin ce sunt condamnaţi la detenţie solitară pe viaţă fără drept de a interacţiona cu ceilalţi folosesc closetul pentru a comunica. Cum anume? Vorbind şi ascultând cu capul adânc plecat în closet. Deseori ei abia dacă reuşesc să descifreze sensul cuvintelor, dar totuşi aud vocile altora şi îşi fac auzită propria voce având astfel acces la un simulacru de comunicare interpersonală (Baimeister şi Bushman, 2008). Vă imaginaţi cât de neplăcut este să bagi capul în closet şi să vorbeşti sau să asculţi stând aşa? Şi totuşi nevoia de asociere te poate face să accepţi şi acest mijloc de comunicare, în anumite circumstanţe, singurul accesibil!

Componentele nevoii de asociere Când spunem „nevoia de asociere” ne putem referi sau gândi la foarte multe lucruri, sună prea general. Ce caută oamenii de fapt în compania celorlalţi? Ce vor de fapt? Ce anume le satisface „foamea socială”?

3


http://en.wikipedia.org/wiki/Image:ATTtelephone-large.jpg

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Toilet_370x580.jpg


Putem răspunde mai bine acestor întrebări dacă, împreună cu alţi cercetători, vom analiza mai în de aproape structura nevoii de asociere. Ea nu este nici pe departe unitară, fiind compusă din mai multe componente sau elemente. Diferiţi autori indică însă un număr diferit al acestora.

Conform viziunii unora (Baumeister şi Leary 1995; Baumeister şi Bushman, 2008) nevoia de asociere are două laturi sau componente: (1) nevoia de contacte sociale regulate şi (2) nevoia de relaţii interpersonale durabile. Prima componentă, nevoia de contacte sociale regulate, este o componentă orientată preponderent spre cantitatea şi frecvenţa contactelor sociale. De regulă această parte a nevoii de asociere poate fi satisfăcută prin comunicarea atât cu persoanele din cercul de cunoscuţi sau prieteni cât şi cu persoane necunoscute. Cea de-a doua componentă, nevoia de relaţii interpersonale durabile, este orientată preponderent spre calitatea şi profunzimea contactelor sociale. De data aceasta satisfacerea implică o comunicare calitativ diferită – plină de afectivitate, preţuire, grijă şi respect. O astfel de comunicare se poate stabili şi realiza doar cu persoane apropiate în contextul unor relaţii interpersonale de lungă durată: prietenii, rudele apropiate şi iubiţii sunt principalii interlocutori care ne satisfac această nevoie.

Pentru ca nevoia de asociere să fie satisfăcută pe deplin trebuie să existe atât o comunicare intensă cu un cerc restrâns de persoane apropiate cât şi de o comunicare regulată care poate implica un cerc mai larg de persoane, cunoscute sau mai puţin cunoscute. Pentru a înţelege mai bine acest aspect încercaţi următorul exerciţiu empatic din cadrul de mai jos.

Cadrul 2 Dezechilibrul comunicării şi interacţiunilor interpersonale

Lucrând într-o „cameră încinsă” Imaginaţi-vă că v-aţi angajat ca operator la o companie de comunicare cu publicul. Sarcina dumneavoastră este ca timp de nouă ore pe zi să comunicaţi cu clienţii unor companii vorbind o limbă străină. Vi se întâmplă ca într-o zi să comunicaţi telefonic cu zeci de oameni lucrând într-o încăpere unde alţi cincisprezece operatori fac acelaşi lucru folosind un calculator şi căştile cu microfon (acestor încăperi li se mai spun „camere încinse” (în engli. boiling room). Nu mai aveţi timp şi energie decât pentru somn şi alte activităţi cotidiene urgente. Aparent nevoia de asociere este satisfăcută, chiar în exces. Nu veţi resimţi oare nostalgia comunicării cu prietenii apropiaţi? Cât timp credeţi că veţi rezista la un astfel de job? Imobilizat la pat Imaginaţi-vă că o problemă de sănătate gravă va face imposibilă deplasarea pentru o perioadă de un an şi sunteţi condamnaţi să staţi tot timpul la pat. Mama sau o altă rudă apropiată are grija permanent de dumneavoastră, dar cum sunteţi departe de „lume”, într-un sat foarte lăturalnic, unde nu este acoperire pentru celular şi Internet, vi se întâmplă ca zile întregi să nu interacţionaţi decât cu persoana care vă îngrijeşte. Relaţiile dintre dumneavoastră şi persoana care vă îngrijeşte sunt foarte apropiate şi bune. Nu veţi resimţi oare dorinţa acută de a discuta cu oricine altcineva decât cu persoana care vă îngrijeşte? Cum veţi reacţiona dacă vă va face o vizită neanunţată o persoană cu care, cu mult timp în urmă, aţi avut o relaţie de concurenţă şi chiar ură reciprocă?

Alţi autori disting şi definesc aproape identic cele două laturi sau componente

ale nevoii de asociere: (1) nevoia de afiliere şi (2) nevoia de intimitate. Nevoia de afiliere ar corespunde tendinţei de a stabili şi menţine relaţii sociale cu ceilalţi (Wong

4



şi Csikzentmihalyi, 1991). Nevoia de intimitate presupune tendinţa de a stabili şi menţine o anume categorie de relaţii sociale – relaţii interpersonale apropiate (McAdams, 1982; 1989).

Există şi cercetători care identifică mai mult de doua dimensiuni ale nevoii de asociere incluzând printre altele astfel de motivaţii particulare precum nevoia de stimulare pozitivă, nevoia de sprijin social, nevoia de atenţie, nevoia de comparare socială (Hill, 1987; Baron şi Byrne, 2003) însă pentru economia discursului nostru nu vom defini şi detalia aceste componente aici. Consecinţele eşecul satisfacerii nevoii de asociere Dacă cineva îşi doreşte foarte mult să facă o vizită în Japonia sau să fie vedetă de cinema şi eşuează pentru că nu are suficienţi bani sau talent, în mod sigur, nu va trăi emoţii pozitive. Atunci când dorinţele noastre nu sunt satisfăcute resimţim frustrare, tristeţe, nemulţumire, dezamăgire dar, în mod evident, viaţa sau sănătatea noastră nu sunt puse în pericol. Asta pentru că dorinţele noastre sunt arbitrare raportat la supravieţuirea individuală; putem trăi şi fără împlinirea lor.

Lucrurile stau însă altfel când vine vorba despre motivaţii mult mai profunde şi vitale, când ne referim la nevoile noastre fundamentale. Ce s-ar întâmpla dacă am fi privaţi mult timp de mâncare? E uşor de anticipat că, în final, cu siguranţă am muri de foame. Dar dacă am suferi de „foame socială” foarte mult timp? Este adevărat că singurătatea prelungită este una din cauzele care poate determina sinuciderea, însă relativ puţini însinguraţi ajung la punerea în aplicare a ideaţiei suicidare. Numeroase cercetări au demonstrat însă că, chiar şi în absenţa tentativelor de suicid, sănătatea psihică şi fizică a indivizilor cu o slabă conexiune socială se degradează foarte mult, determinând o scădere semnificativă a speranţei de viaţă (Uchino, Cacioppo, şi Kiecolt-Gaser, 1996). Ca rezultat al sărăcirii considerabile a reţelei de persoane cu care individul comunică în mod repetat, intervine un fel de “moarte socială” a acestuia, condiţie care îi apropie şi moartea biologică.

„Moartea socială” poate interveni ca urmare a unui proces natural - atunci când o persoană îmbătrâneşte şi fiind longevivă constată că foarte multe rude şi prieteni din preajma sa dispar treptat. Aprecierea că „cu fiecare persoană dispărută din preajma noastă dispare şi o părticică din noi înşine” nu este doar o exprimare metaforică, ea este resimţită experienţial, la nivel psihologic.

Excluderea socială

Însă moartea socială poate interveni şi ca rezultat al excluderii sociale din

partea celorlalţi. Excluderea socială poate fi diferită ca formă, amploare şi intensitate. Cea mai simplă formă de excludere socială interpersonală o regăsim practicată chiar şi de copiii preşcolari (deseori ea este exprimată sintetic prin sintagma: „noi nu vorbim şi nu ne jucăm cu tine!”). Destul de frecvent şi persoanele mature apropiate se pot pedepsi temporal, unilateral sau reciproc, practicând „mutismul”, ignorarea şi evitarea prezenţei celuilalt, limitarea interacţiunilor interpersonale.

Frecvent excluderea socială poate fi reglementată şi susţinută etatic. În acest sens una din sancţiunile penale severe – pedeapsa privativa de libertate – e o bună ilustrare de folosire punitivă şi dureroasă a excluderii sociale. Astfel, deţinuţii condamnaţi la detenţie solitară permanentă sunt lipsiţi aproape cu desăvârşire de interacţiuni şi legături sociale (am arătat anterior în Cadrul 1 ce sunt în stare să

5



suporte aceste persoane pentru a obţine o fărâmă de comunicare interpersonală). Există şi forme mult mai ample şi complexe de excludere socială, producând efecte dramatice asupra unui număr considerabil de persoane. Printre cele mai cunoscute exemple ale istoriei recente putem menţiona segregarea şcolilor pe criteriu rasial în SUA (sistem desfiinţat în anii 60 ai secolului trecut) sau segregarea rasială totală practicată până recent în Africa de Sud şi cunoscută sub numele de apartheid (acest sistem a fost desfiinţat abia în 1994).

Cercetările au arătat faptul că, urmare a excluderii sociale, indivizii suferă dereglări temporale sau durabile la nivelul funcţionării psihologice – scăderea stimei de sine, diminuarea performanţei motrice, scăderea puterii mnezice, perturbări ale gândirii, diminuarea performanţelor intelectuale, apar sau se amplifică simptoamele psihopatologice. La fel, se remarcă şi o deteriorare a stării generale a sănătăţii fizice, o scădere generală a vitalităţii, se diminuează şi durata vieţii. Studiile confirmă că starea prelungită de singurătate este responsabilă, în particular, de slăbirea sistemului imul al individului şi reducerea capacităţii de recuperare ca urmare a leziunilor sau bolilor suferite (Cacioppo şi Hawkley, 2005).

Factori ce influenţează nevoia de asociere

Toţi oamenii au nevoie de interacţiunea cu ceilalţi, de stabilirea şi menţinerea unor legături interpersonale plăcute, mutual benefice, de relaţii apropiate cu ceilalţi. Şi totuşi există factori de personalitate dar şi factori situaţionali care influenţează intensitatea nevoii de asociere şi modul în care se manifestă. Diferenţe interpersonale Unul din factorii de personalitate ce influenţează modalitatea de manifestare a nevoii de asociere este extroversiunea. Conform viziunii lui Carl Gustav Jung oamenii diferă între ei după cum îşi canalizează energia psihică: unii sunt orientaţi preponderent spre lumea din exteriorul fiinţei (extroverţii), în timp ce alţii o canalizează spre lumea din interior (introverţii).

Ulterior Hans Eysenck a propus o explicaţie neuropsihică pentru cele două tipuri extreme. În viziunea sa activitatea cerebrală a extroverţilor este dominară de inhibiţie astfel încât, pentru a reuşi să menţină un nivel optim de funcţionare a sistemului nervos central, ei caută permanent o stimulare intensă din exterior. Una din formele predilecte de obţinere a unei stimulări intense este interacţiunea cu ceilalţi. Extraverţii se energizează atunci când în jur sunt mulţi oamenii: le plac întrunirile, petrecerile, concertele, mitingurile, alte activităţi realizate de grupuri sau mulţimi. Fără o comunicare frecventă cu multe persoane ei nu se simt bine, se „ofilesc” pierzând din vitalitate, repede ajung să resimtă tristeţe şi plictis.

Pentru introverţi situaţia este inversă. Creierul acestora este dominat de procese de excitaţie astfel încât atunci când ajung în compania multor oameni sau sunt nevoiţi să interacţioneze frecvent cu foarte multe persoane ajung să resimtă o supra-excitare neplăcută. De aceea ei preferă activităţi solitare, precum lectura, evitând aglomeraţiile şi interacţiunile prelungite cu ceilalţi. Asta nu înseamnă însă că nu resimt nevoia de asociere. Introverţii, la fel ca şi extroverţii, resimt nevoia de conexiune socială şi interacţiune cu ceilalţi, numai că într-o proporţie mult mai mică. Mai mult decât atât, se pare că şi forma de satisfacere predilectă a nevoii de asociere

6



la cele două tipuri diferă. Introvertul îşi organizează foarte mult interacţiunea şi comunicarea cu câteva persoane apropiate, o comunicare care se caracterizează printr-un grad înalt de profunzime şi intimitate. Am putea spune că, în comparaţie cu extroverţii, la introverţi este mai bine dezvoltată şi evidentă nevoia de intimitate (vezi mai sus). În acelaşi timp, se pare că extroverţii, se lasă antrenaţi în multiple contacte umane însă mult mai superficiale şi distante, au un cerc mare de cunoştinţe care le satisface nevoia de afiliere.

Influenţe situaţionale În anumite circumstanţe oamenii sunt motivaţi de factori situaţionali să caute compania celorlalţi. De exemplu, a fost remarcat în mai multe rânduri faptul că, urmare a unor dezastre naturale – inundaţii, incendii, cutremure, furtuni – oamenii se adună împreună ori de câte ori este posibil. În aceste circumstanţe oamenii care nu se cunosc sau care, deşi locuiesc în apropiere, nu au comunicat demult sau chiar deloc intră cu uşurinţă în contact unul cu celălalt. Ca rezultat al confruntării cu o situaţie extremă are loc o creştere temporară semnificativă a nevoii de asociere. De ce în aceste circumstanţe oamenii se adună împreună şi comunică intens? Compararea socială şi claritatea emoţională în studii de laborator O serie de cercetări realizate de Stanley Schachter (1959) au încercat să găsească răspunsuri posibile la o astfel de întrebare. Imaginaţi-vă că aţi fost de acord să participaţi la un studiu psihologic. Atunci când ajungeţi în laborator, sunteţi întâmpinat de un experimentator îmbrăcat într-un halat alb, purtând deasupra un stetoscop. După ce se prezintă, acesta se interesează pe un ton serios dacă aveţi sau nu probleme cardiace sau alte probleme de sănătate. Tonul cu care vă vorbeşte este foarte sobru. În final vă anunţă că experimentul va presupune suportarea unor şocuri electrice puternice, foarte dureroase. Vi se explică că, din păcate, altfel nu se poate: aplicarea unor şocuri moderate sau uşoare ar fi inutilă pentru progresul cunoaşterii ştiinţifice. Fără să vă lase timp pentru reflecţie vă anunţă că echipamentul folosit pentru aplicarea şocurilor necesită câteva reglaje înainte de a începe experimentul şi vă invită să staţi între timp fie într-o încăpere în care se află alţi studenţi care vor participa la acelaşi studiu, fie într-o cameră în care nu mai e nimeni. Unde aţi alege să staţi? Împreună cu ceilalţi sau în solitudine?

Marea majoritate a participanţilor în studiul realizat de Schachter a ales să stea în compania celorlalţi (20 din cei 32 de participanţi). În experiment a mai existat o condiţie experimentală în care acelaşi experimentator întâlnea subiectul fără a purta un halat şi un stetoscop. Se comporta mult mai degajat, anunţând că subiecţii urmează să primească şocuri electrice foarte uşoare, şocuri care vor fi resimţite „precum înţepătura unui ţânţar”. De data aceasta numărul celor care au vrut să aştepte începutul aplicării şocurilor electrice împreună cu alţi participanţi a fost aproape de două ori mai mic (doar 10 din 32 de participanţi; Schachter, 1959, Experimentul 1). Probabil că v-aţi dat seama că experimentul se încheia aici: nimeni nu primea nici un şoc, ceea ce se urmărea era de fapt alegerea pe care o făceau participanţii – de a sta singur sau în compania celorlalţi.

Cele două condiţii experimentale diferă după cum induc subiecţilor un grad diferit de stres, de frică şi incertitudine în legătură cu ce va urma. Schachter admitea

7



două cauze motivaţionale convergente care au dus la o afiliere socială mult mai mare în prima condiţie: nevoia de sprijin social şi nevoia de comparare socială. În viziunea sa cea de-a doua explicaţie era mai puternică. Cercetările ulterioare au confirmat şi detaliat această intuiţie.

Este adevărat că în situaţii puternic stresante căutăm compania celorlalţi pentru consolare, sprijin, reconfortare însă ceea ce ne dorim în primul rând este să înţelegem ce se întâmplă, ce ar trebui să simţim şi să gândim în acel moment. În astfel de momente oamenii folosesc compararea socială pentru a obţine o claritate afectivă: urmărindu-i pe ceilalţi ei încearcă să înţeleagă ce simt sau ce ar trebui să simtă în legătură cu evenimentele la care asistă (Schachter, 1959; Gump şi Kulik, 1997). În acelaşi timp oamenii aflaţi în astfel de situaţii caută să obţină şi o claritate cognitivă, pentru a avea o înţelegere mai bună (eventual o înţelegere împărtăşită, comună) a ceea ce se întâmplă sau urmează să se întâmple (Kulik, Mahler, & Moore, 1996).

Pentru a demonstra importanţa covârşitoare a nevoii de comparare socială (comparativ cu cea de sprijin social pentru reducerea fricii) Schachter a realizat un studiu similar cu cel menţionat anterior. În acest experiment (Schachter, 1959, Experimentul 2) toţi subiecţii erau avertizaţi că vor primi şocuri electrice puternice şi dureroase. Însă, de data aceasta, a fost manipulată o altă variabilă – similaritatea persoanelor cu care se putea afilia subiectul. Astfel, o parte dintre subiecţi aveau posibilitatea să aleagă daca vor aştepta începutul experimentului în solitudine sau în compania studenţilor care aşteaptă să participe la acelaşi studiu (condiţia de „similaritate”; situaţie identică cu cea din primul experiment descris anterior), în timp ce ceilalţi alegeau între a sta singuri sau împreună cu un grup de studenţi ce aşteptau să se întâlnească cu profesorul lor pentru a primi consultaţii (condiţia de „non-similaritate”). E lesne de văzut că în acest studiu similaritatea nu se referea la trăsături individuale ci la similaritatea experienţei trăite. Raţionamentele din spatele acestui experiment au fost următoarele: (1) dacă în afilierea produsă de stres primează compararea socială (ipoteza studiului) atunci doar subiecţii care vor avea posibilitatea să stea cu un grup similar vor manifesta dorinţa de a o face; dacă grupul disponibil nu este similar participanţii vor prefera să stea singuri; (2) dacă însă dominantă este nevoia de sprijin social nu ar trebui să conteze natura similară sau non-similară a grupului; pentru că orice prezentă umană ar fi reconfortantă, afilierea cu ceilalţi se va manifesta relativ uniform în cele două condiţii, fără a fi semnificativ diferită. Desigur, aceste raţionamente aveau drept punct de plecare teoria comparaţiei sociale (Festinger, 1954). Conform acestei teorii cu cât persoanele au un grad mai ridicat de similaritate (similaritate interpersonală sau similaritate experienţială) cu atât creşte relevanţa şi probabilitatea declanşării spontane sau deliberate a proceselor de comparaţie socială, procese a căror scop final este eliminarea incertitudinii.

Rezultatele au confirmat ipoteza studiului într-o manieră foarte convingătoare: în prezenţa grupului non-similar toţi participanţii (30 de subiecţi) au ales să stea în solitudine în timp ce în condiţia disponibilităţii grupului similar majoritatea participanţilor (20 din cei 30 de subiecţi; datele sunt similare cu prima condiţie din Experimentul 1) au ales să aştepte în compania celorlalţi (Schachter, 1959, Experimentul 2). Efectele clarităţii cognitive în contexte reale

8



În condiţii de stres afilierea ce favorizează claritate cognitivă şi claritate afectivă este literalmente benefică, atât psihologic cât şi somatic. Asta o demonstrează elocvent o serie de cercetări realizate de James Kulik şi colaboratorii săi. James Kulik şi Heike Mahler (1989), păşind pe urmele lui Stanley Schachter, au vrut să vadă dacă un stres natural, care nu este indus în laborator ci preexistă demarării cercetării, are aceleaşi efecte. Cei doi cercetători au mers într-o clinică unde au întrebat pacienţii care urmau să sufere o operaţie pe cord (o intervenţie programată de bypass, o intervenţie de rutină) ce fel de coleg de salon şi-ar dori. Existau trei posibilităţi: puteau prefera să stea cu un coleg de salon ce urma să sufere o intervenţie similară (alegerea „celălalt similar emoţional”) sau cu un pacient care tocmai suferise o astfel de intervenţie şi acum se afla în perioada de convalescenţă (alegerea „celălalt expert informat” dar mai puţin similar). Bineînţeles era posibilă şi opţiunea „fără preferinţă”. Experimentatorii au constatat ca, contrar rezultatelor altor studii de laborator, marea majoritate a pacienţilor au preferat compania persoanelor care deja suferise intervenţia. Această preferinţă se justifică prin faptul că dintre cele două elemente asupra cărora se vrea o certitudine şi claritate este mai important „să ştii ce se va întâmpla” (claritatea cognitivă) decât „să ştii ce emoţii să ai” (claritatea afectivă).

Lectura #1

Peste ceva timp cercetătorii au revenit în spital pentru a conduce, de data asta, un studiu cvasi-experimental ceva mai amplu (Kulik, Mahler, & Moore, 1996). Ei au ales din nou ca participanţi pacienţii care veneau în clinică pentru intervenţii chirurgicale pe cord însă de data aceasta au modificat şi complicat puţin design-ul studiului. Pacienţii care se internau nu erau doar chestionaţi despre preferinţele în alegerea colegul de salon ci erau repartizaţi aleator în patru condiţii experimentale. Primele două condiţii semănau cu cele din experimentul relatat anterior: pacienţii ajungeau fie în compania unei persoane care aştepta acelaşi gen de intervenţie (condiţia „celălalt similar”) fie aveau drept coleg o persoană care tocmai suferise intervenţia pe cord şi acum se afla în curs de recuperare (condiţia „celălalt expert relevant”). Ultimele două condiţii semănau cu primele cu excepţia faptului că de data aceasta colegul de salon aştepta o intervenţie chirurgicală asupra unul alt organ intern (condiţia „celălat non-similar”) sau se recupera după o astfel de intervenţie (condiţia „celălalt expert non-relevant”). Cercetătorii au observat comportamentul participanţilor pe tot parcursul aflării acestora în clinică. Analiza rezultatelor a relevat faptul că, în comparaţie cu celelalte condiţii experimentale pacienţii care si-au petrecut perioada de spitalizare în compania unor colegi de salon cardiaci au petrecut mai mult timp discutând cu aceştia. Ei astfel au obţinut o mai bună claritate cognitivă în legătură cu problema de sănătate ce le inducea stres. În acelaşi timp, conversaţiile erau frecvent centrate asupra emoţiilor, mai ales când unul din interlocutori deja suportase operaţia, astfel atingându-se şi dezideratul clarităţii emoţionale. Cei care au beneficiat de un partener de salon cardiac aflat în recuperare post-operatorie au manifestat cel mai mic nivel de anxietate pre-operatorie şi, ceea e şi mai important, s-au recuperat semnificativ mai bine decât ceilalţi după operaţie, necesitând mai puţină medicaţie şi părăsind clinica în cel mai scurt timp! Astfel, rezultatele studiului au confirmat că claritatea cognitivă şi afectivă conferă un sentiment subiectiv de control asupra situaţiei care, la rândul său, reduce anxietatea şi creşte probabilitatea depăşirii situaţiei dificile cu bine.

Concluzionând putem spune că atunci când oamenii întâmpină diverse probleme şi sunt stresaţi are loc o creştere temporală a nevoii de asociere. Ei caută în mod adaptativ compania celorlalţi pentru că prezenţa altor persoane şi comunicarea cu

9



acestea le oferă posibilitatea de a-şi reduce anxietatea şi a face faţă mult mai bine dificultăţilor cu care se confruntă. Am putea indica cel puţin trei modalităţi prin care ceilalţi ne reduc anxietatea în situaţii dificile: (1) ne ajută în mod efectiv pentru a rezolva o problemă; (2) ne ajută la clarificarea situaţiei din punct de vedre cognitiv şi afectiv; (3) ne oferă sprijin afectiv prin consolare, reconfortare şi relaxare.

Uneori sunt situaţii în care nevoia de asociere este inhibată, blocată: deşi individul trece printr-un moment dificil şi chiar ar avea nevoie de sprijinul celorlalţi, preferă însingurarea. Este cazul în care individul resimte emoţii negative foarte puternice iar acestea sunt produse de cauze sau circumstanţe clare. De exemplu, Paul Sheatsley şi Jacob Feldman (1964) au realizat un studiu prin care au arătat că, atunci când preşedintele Kennedy a fost asasinat, persoanele care au fost cel mai afectate de incidentul tragic şi-au dorit să se afle în solitudine.

Acelaşi lucru se poate întâmpla, de exemplu, şi în cazul pierderii unei rude apropiate. Persoană îndurerată de dispariţia celui drag poate trăi mai multe emoţii negative intense. Cauza emoţiilor resimţite este foarte certă, nu necesită interacţiune cu ceilalţi pentru clarificare. Situaţia prezentă este clară – pierderea este ireversibilă. În astfel de împrejurări individul se întâmplă să evite prezenţa celorlalţi pentru că durerea şi starea deprimată a acestora ar putea produce o amplificare a infernului afectiv pe care deja îl resimt. Astfel, în mod frecvent oamenii afectaţi de o durere puternică uită de ceilalţi, se închid în sine, se izolează. Totuşi astfel de reacţii nu sunt adaptative decât pe o perioadă scurtă de timp, până intensitatea trăirilor negative scade sau poate fi controlată prin comutarea şi concentrarea pe alte activităţi.

Nevoia de asociere şi nevoia de solitudine

La fel ca şi foamea nutriţională, foamea socială nu poate fi potolită odată şi pentru totdeauna. Cunoaşte şi ea însă o saturaţie, iar suprasaturaţia este de evitat la fel ca îmbuibarea cu alimente. Chiar şi un extrovert poate să ajungă, în anumite circumstanţe, să constate că ar vrea să se mai odihnească puţin de compania celorlalţi. Nevoia de solitudine apare ca o stare motivaţională activă atunci când omul resimte că a comunicat mult prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată de prezenţa semenilor şi interacţiunea cu aceştia. În unele cazuri nevoia de solitudine poate fi provocată şi de alţi factori cum ar fi o emoţie negativă puternică (vezi discuţia de mai sus).

Putem remarcă faptul că, cel puţin parţial, nevoia de asociere şi nevoia de solitudine sunt stări motivaţionale opuse şi pot fi considerate extremele unui continuu motivaţional asociat prezenţei celorlalţi. Este logic şi psiho-logic să presupunem că perioadele intense şi prelungite de solitudine vor determina activarea nevoii de a ne afla în preajma celorlalţi şi viceversa – o expunere prelungită la comunicare şi interacţiune cu ceilalţi ne va trezi nevoia de a rămâne singuri, măcar şi pentru o vreme.

Autoreglarea asocierii şi solitudinii la animalele sociale

Bibb Latane şi Carol Werner (1978) au verificat această presupunere într-un

studiu în care au folosind drept participanţi ... şobolani. Se ştie că şobolanii sunt animale sociale care manifestă un nivel înalt de preferinţă pentru interacţiunea cu semenii, sunt foarte sociabili. Cei doi cercetători au plasat şobolanii participanţi la

10



studiu în situaţii de solitudine prelungită sau i-au ţinut timp îndelungat în condiţii de supraaglomerare. Apoi şobolanii erau introduşi într-o cuşcă cu un alt exemplar care nu avusese parte anterior de un tratament special. Şobolanii care au suferit de singurătate au manifestat un nivel ridicat de sociabilitate şi tendinţă accentuată de interacţiune cu confratele în timp ce şobolanul care tocmai scăpase de supraaglomerarea sufocantă încerca să evite pe cât posibil comunicare cu celălalt exemplar. Latane şi Werner (1978) au emis ipoteză precum că, în cazul animalelor sociale, printre care se numără şi omul, am putea presupune existenţa unui anume „sociostat” (un fel de „termostat”, dar cu referire la prezenţa celorlalţi) prin care exemplarele îşi autoreglează apropierea faţă de ceilalţi sau evitarea acestora.

Shawn O’Connor şi Lorne Rosenberg (1996) au demonstrat că o astfel de autoreglare se poate observa şi la oameni. Cercetătorii au rugat un grup de studenţi ca timp de 3-4 zile să poarte cu sine pagere. Fiecare subiect era apelat cu o frecvenţa de aproximativ o dată pe oră. Ori de câte ori pagerul suna participanţii îşi întrerupeau activitatea pentru a consemna într-un carneţel răspunsul la două întrebări: dacă pe moment sunt singuri sau în compania altor persoane şi dacă îşi doresc să fie singuri sau în compania altora. Prelucrarea datelor a relevat faptul că în marea majoritate a cazurilor (aproximativ în 2/3 din toate consemnările) prezenţa sau absenţa celorlalţi corespundea dorinţei de solitudine sau de asociere. De asemenea s-a constat că situaţia în care se aflau pe moment era puternic corelată cu ceea ce îşi doriseră subiecţii acum o oră – să fie solitari sau în preajma altora. Analiza răspunsurilor la cele două întrebări converg în a confirma faptul că oamenii, deşi nu conştientizează tot timpul acest lucru, sunt implicaţi activ în autoreglarea măsurii în care sunt sau nu în prezenţa celorlalţi.

Lectura #2

* * *

Rezumatul temei

Nevoia de asociere este motivaţia fundamentală pe care se bazează construirea interacţiunilor şi relaţiilor sociale care ne definesc şi ne menţin existenţa psihologică umană. Din perspectivă evoluţionistă suntem urmaşii celor care au ştiut cel mai bine să caute compania celorlalţi şi să relaţioneze cu semenii. Nevoia de asociere poate conţine mai multe componente, principalele fiind nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. Nevoia de asociere este pe deplin satisfăcută doar când sunt echilibrate ambele componente. Căutarea companiei cu alte persoane şi interacţiunile cu acestea sunt influenţate deopotrivă de factori interni (de personalitate) şi circumstanţe externe (de situaţii sociale). Se pare că extroverţii au mai multă nevoie de afiliere ocazională în timp ce introverţii au mai multă nevoie de intimitate relaţională. Fiinţa umană are nevoie deopotrivă de prezenţa celorlalţi dar şi de solitudine, realizând activ echilibrarea celor două tendinţe motivaţionale printr-o autoreglare dinamică şi subtilă, de cele mai multe ori inconştientă.

Concepte şi noţiuni cheie definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material2

Nevoi sociale → acele nevoi care sunt inerente şi emergente naturii sociale a fiinţei umane;

11

2 Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text, altădată definiţia este uşor refrazată şi sau completată.



[social needs] nevoi care presupun existenţa altor persoane şi care nu se pot realiza în afara comunicării şi interacţiunii dintre oameni;

→ „nevoile care determină modul de derulare a proceselor psihologice atunci când gândim, simţim şi acţionăm în situaţii care implică prezenţa celorlalţi” (Fiske, 2004, p. 14);

Nevoia de asociere (apartenenţă) [need to belong]

→ motivaţia care orientează fiinţa umană spre stabilirea şi menţine legăturilor sociale cu persoane, grupuri, mulţimi sau categorii sociale; una din nevoile umane fundamentale;

→ conceptul este folosit atât pentru a se referi la afilierea socială şi relaţiile interpersonale intime, cât şi pentru explicarea identificării sociale sau de grup;

→ nevoia de a face parte dintr-o reţea de relaţii sociale şi a interacţiona cu semenii

Nevoia de a înţelege [need to understand]

→ nevoia împărtăşirii unor sensuri comune şi posibilitatea anticipării în baza acestei cunoaşteri

Nevoia de control [need for control]

→ nevoia de a percepe că poţi exercita un control asupra lumii; necesitatea de influenţă, eficienţă şi competenţă personală

Nevoia de auto-glorificare [need for self-enhancement]

→ nevoia de a fi văzut şi a te considera tu însuţi ca având calităţi pozitive, meritorii;

→ nevoia de a trezi apreciere şi reacţii pozitive sin partea celorlalţi completată de o raportare afectivă pozitivă faţă de tine însuţi

Nevoia de încredere [need for trusting]

→ nevoia de a percepe lumea socială ca un loc de încredere, un loc sigur şi binevoitor

Acceptare / includere socială [social acceptance / inclusion]

→ situaţia în care ceilalţi îl plac, îl apreciază şi îl respectă pe un individ fiind dispuşi să îl accepte în calitate de membru al unui grup sau ca partener într-o relaţie interpersonală;

→ situaţia în care cineva este inclus într-o reţea relaţională interumană;

Respingere / excludere socială [social rejection / exclusion]

→ situaţia în care cineva este exclus, eliminat dintr-o reţea relaţională interumană fiind lipsit de posibilitatea de a forma şi menţine relaţii cu ceilalţi;

→ este situaţia opusă acceptării sau includerii sociale;

Nevoia de afiliere [need for affiliation]

→ motivaţia care stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor sociale profitabile sau „de piaţa”; această motivaţie este responsabilă şi de angajarea individului în interacţiuni sociale ocazionale;

→ este o formă particulară de manifestare a nevoi de asociere, o componentă a acesteia;

Nevoia de intimitate [need for intimacy]

→ motivaţia care stă la baza stabilirii şi menţineri relaţiilor interpersonale apropiate şi durabile (relaţii care implică o puternică încărcătură emoţională, sinceritate şi preţuire reciprocă);

→ este o formă particulară de manifestare a nevoi de asociere, o componentă a acesteia;

Compare socială [social comparison]

→ procesul prin care oamenii ajung să obţină informaţii greu sau imposibil de a fi obţinute altfel: ei îi urmăresc pe ceilalţi, se analizează pe sine şi fac o comparaţie între ceilalţi şi sine. Una din consecinţele unei astfel de

Teoria comparării → conform acestei teorii cu cât persoanele au un grad mai ridicat de

12



sociale

similaritate (similaritate interpersonală sau similaritate experienţială) cu atât creşte relevanţa şi probabilitatea declanşării spontane sau deliberate a proceselor de comparaţie socială

Claritate afectivă → căutarea clarificării şi certitudinii cu privire la genul de reacţii afective pe

care ar urma să le trăiască individul şi intensitatea acestora; apare în situaţii de incertitudine

Claritate cognitivă → căutarea clarificării şi certitudinii cu privire la modul în care ar trebui

percepută şi înţeleasă corect o situaţie; apare în situaţii de incertitudine

Nevoia de solitudine [need for privacy]

→ motivaţia de a evita contactele sociale, dorinţa de a rămâne singur, tendinţă motivaţională opusă ca direcţie nevoii de asociere;

→ o stare motivaţională activă atunci când omul resimte că a comunicat mult prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată de prezenţa semenilor şi interacţiunea cu aceştia

Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Stress and affiliation in a hospital setting: Preoperative roommate preferences. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, 183-193. Lectura #2 O’Connor, S. C., & Rosenblood, L. K. (1996). Affiliation motivation in everyday experience: A theoretical comparison. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 513-522.

Lecturi de aprofundare pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley. Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529.

Referinţe bibliografice surse citate în textul acestui material

Baron, R. A., & Byrne, D. (2003). Social psychology. (10th edition). Boston: Pearson Education, Inc. Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2008). Social psychology and human nature. Thomson Wadsworth. Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529. Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2005). People thinking about people: The vicious cycle of being a social outcast in one’s own mind. In K. D. Williams, J. P. Forgas, & W. Von Hippel (Eds.). The social outcast: Ostracism, social exclusion, rejection, and bullying. New York: Psychology Press. Dunbar, R. I .M. (1998). The social brain hypothesis. Evolutionary Antropology, 6, 178-190.

13



Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations, 7(2), 117-140. Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley. Gump, B. & Kulik, J. A. (1997). Stress, affiliation, and emotional contagion. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 305-319. Hill, C. A. (1987). Affiliation motivation: People who need people ... but in different ways. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 1008-1018. Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Social support and recovery from surgery. Health Psychology, 8, 221-238. Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Stress and affiliation in a hospital setting: Preoperative roommate preferences. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, 183-193. Kulik, J. A., Mahler, H.I.M., & Moore, P.J. (1996). Social comparison and affiliation under threat: Effects on recovery from major surgery. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 967-979. Latane, B., & Werner, C. (1978). The regulation of social contact in laboratory rats: Time, not distance. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1128-1137. McAdams, D. P. (1982). Intimacy motivation. In A. J. Stewart (Ed.). Motivation and society. San Francisco: Jossey-Bass. McAdams, D. P. (1989). Intimacy. N.Y.: Doubleday. O’Connor, S. C., & Rosenblood, L. K. (1996). Affiliation motivation in everyday experience: A theoretical comparison. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 513-522. Schachter, S. (1959). The psychology of affiliation. Stanford, Calif.: Stanford Univer. Press Sheatsley, P. B, & Feldman, J. J. (1964). The assassination of president Kennedy: a preliminary report on public reactions and behavior. Public Opinion Quarterly, 28, 189-215. Uchino, B. N., Cacioppo, J. T., & Kiecolt-Gaser, J. K. (1996). The relationship between social support and psychological processes: A review with emphasis on underlying mechanisms and implications for health. Psychological Bulletin, 119, 488-531. Wong, M. Mei-ha, & Csikzentmihalyi, M. (1991). Affiliation motivation and daily experience. Journal of Personality and Social Psychology, 60, 154-164.

14


nevoia de asociere (v-2015)

Documents