Universitatea de Stat din MoldovaFacultatea Știinte EconomiceSpecialitatea Finanțe și banci

Lucrul individual

La tema: Evoluția inflației în Republica Moldova și căile de reducere a acesteia

A elaborat:Sclifos Daniela,gr.FB-1501A verificat:Lachi Cristina,lector univ.

Gîrlea Mihai,dr.conf.univ

Cuprins

INTRODUCERE ..........................................................................................................3

Capitolul 1.NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA INFLAŢIE.

1.1. Definirea conceptului de inflaţie..................................................................................4

1.2. Metode de măsurare şi apreciere a intensităţii inflaţiei................................................4

1.3. Forme ale inflaţiei după intensitatea acesteia...............................................................6

Capitolul 2.ANALIZA EVOLUŢIEI INFLAŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Analiza evoluţiei inflaţiei.............................................................................................8

2.2 Cum autoritațile lupta cu inflația .................................................................................102.3 Fenomenul inflaţiei din Republica Moldova: cauze şi efecte......................................12

CONCLUZIE.....................................................................................................................19

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................20

IntroducereDeşi Republica Moldova numără 17 ani de istorie economică, lista succeselor de politică economică este destul de limitată. O problemă ce a persistat de-a lungul întregii perioade şi în ultimul timp devine o prioritate primordială de politica economica a ţării, este inflaţia.

În economia actuală, inflaţia constituie o realitate universală deoarece, sub diverse forme şi în măsură diferită ea afectează toate ţările. Inflaţia este considerată permanentă, pentru că, apărută înaintea ştiinţei economice, a parcurs mai multe etape şi nu a cedat decât rareori. Problematica inflaţiei constituie o preocupare majoră a teoriei şi practicii economice din întreaga lume. Mulţi specialişti consideră că inflaţia este “răul cel mare” al economiilor contemporane, îndeosebi al celor în tranziţie în care accentuarea complexităţii vieţii economice şi sociale, creşterea interdependenţelor dintre factorii interni şi externi, ca şi nevoia de integrare a unor noi principii economice şi social-umane în strategiile de dezvoltare constituie factori determinanţi şi de mare actualitate în evoluţia acestor economii.

Scopul cercetării constă în cercetarea evoluţiei inflaţiei în Republica Moldova şi în analiza efectelor acesteia. De asemenea, un scop propus este şi cercetarea căilor de soluţionare a inflaţie

Sarcinile referatului ţin în majoritate de asimilarea cunoştinţelor privind evoluţia inflaţiei în RM.

Obiectivul investigat îl constituie inflaţia şi procesul inflaţionist; impactul deciziilor şi măsurilor de politică monetară în procesul de gestionare a inflaţiei în Republica Moldova. Subiectul cercetării derivă din scopul urmărit de referatul dat. Astfel putem spune ca subiectul cercetării constă în crearea unei imagini cît mai clare a situaţiei economice actuale create. De asemenea avem ca obiect al cercetării si politica monetară a RM, datorită căreia putem investiga principalele căi de soluţionare și reducere a procesului inflaţionist.

1.1Definirea conceptului de inflaţie.„Inflaţia este uneori numită "hoţ invizibil", deoarece duce la erodarea valorii banilor - din buzunar,

din ciorap şi din salariul următor. Inflaţia dăunează şi întregii economii, deoarece contribuie la

reducerea volumului investiţiilor şi la încetinirea creşterii economice. Din aceste considerente,

nivelul relativ înalt al inflaţiei în Moldova este, cu certitudine, un motiv de îngrijorare.”

Nikoloz Gigineişvili şi Johan Mathisen (FMI)

Inflația - unul din cele mai complexe și controversate fenomene ale economiilor contemporane – a

fost considerată în dependență de nivelul și tendințele sale de-a lungul timpului, fie ca principal

pericol în calea creșterii economice durabile și a stabilitații macroeconomice, fie ca un posibil

stimulent al acestora.Fiind înainte de toate un fenomen monetar, caracterizarea inflației trebuie sa se

facă în legatură cu formele istorice pe care le-a cunoscut banii. Inițial, inflația s-a manifestat sub

forma devalorizarii (falsificarii) banilor – metale prețioase. În aceste condiții avea loc separarea

conținutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conținutul lor real (mai mic, diminuat

prin falsificari repetate și pe căi diverse).

A doua forma istorica de inflație consta în inflația banilor de hartie convertibili în aur. Atât timp cât

banii de hartie înlocuiau realmente aurul monetar, mișcarea semnelor valorii oglindea legile

circulației banilor, precum și marimea acestora – aur cu valoarea deplina. Dacă banii de hartie

întreceau însa propria lor măsura, respectiv cantitatea de bani aflată în circulație o depășea sensibil

pe cea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar și etalonul aur, atunci surplusul de bani

de hartie antrena creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație.

Inflația se manifestă ca o creștere generală și durabilă a majoritații prețurilor. Creșterea este însa

diferențiata pe categorii de bunuri economice, ca și pe servicii ale factorilor de producție, pe variate

piețe teritoriale. Inflatia modifica deci corelațiile dintre preturile bunurilor și resurselor.Aparuta la

punctele de interferență dintre fluxurile reale și cele monetare, inflația apare ca o disfuncție

acceptată de agenții economici, ca un rău necesar al creșterii economice. În genere, se cauta sa se

asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri față de cererea solvabilă a populației. În plus, mulți

specialiști consideră inflația modernă și controlată de organismele specializate drept răul cel mic

față de șomajul cronic de masă – raul ce mare – ca și față de recesiunea economica.

1.2. Metode de măsurare şi apreciere a intensităţii inflaţiei.Măsurarea şi aprecierea intensităţii procesului inflaţionist porneşte de la baza teoretică cu privire la

formele de manifestare a acestui fenomen. În acest context, realizarea în practică a acestei intenţii

rămâne o problemă complexă şi dificilă.În teoria economică se utilizează următoarele două tipuri de

măsurare a inflaţiei: măsurarea absolută şi măsurarea relativă a inflaţiei.

Măsurarea absolută a inflaţiei se stabileşte ca diferenţă între cererea absolută nominală şicantitatea

reală de bunuri şi servicii, pe care le pot oferi efectiv agenţii economici şi pe careaceştia le pot pune

în circulaţie, inclusiv importul de bunuri şi servicii.

Măsurarea relativă a inflaţiei se realizează prin diferiţi indici ai inflaţiei. Deoarece

inflaţia presupune o creştere a nivelului general al preţurilor, măsurarea inflaţiei se bazează pe

utilizareanivelurilor generale ale preţurilor.

Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanţi dintre aceştia

sunt:

a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);

b) indicele preţurilor de producţie (IPP);

c) indicele general al preţurilor (IGP);

d) deflatorul PIB.

Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de produse

semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele acestui coş

şi ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Naţional de Statistică

pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România. Indicele preţurilor de

producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv

preţurile materiior prime, al semifabricatelor şi ale produselor finite înainte a fi livrate pe piaţă.

Indicele general al preţurilor (IGP) măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie, respectiv atât a

preţurilor bunurilor consumate de către gospodării cât şi a preţurilor bunurilor care intră în

procesele de producţie. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflaţiei. Deflatorul

PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în PIB, şi se

calculează astfel:

Deflatorul PIB = 100

PIBreal

PIB nominal

Diferenţa dintre IGP şi deflatorul PIB provine din structura diferită a bunurilor şi serviciilor care

sunt incluse în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza bunurilor şi

serviciilor produse în interiorul ţării, indicele general al preţurilor se calculează ţinând cont şi de

produsele importate.

Cele mai generale măsuri pentru inflaţie sunt indicele general al preţurilor şi deflatorul

PIB. În aprecierea indicatorilor care descriu inflaţia apar şi diverse probleme, cum ar fi: ¾ pentru

toţi indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantităţilor consumate se presupun a fi

nemodificate. Această ipoteză nu este absolut corectă(satisfăcătoare), deoarece pe parcursul unui an

apar diverse efecte de substituţie datorate modificărilor preţurilor, ceea ce conduce la modificarea

ponderilor cu care bunurile şi serviciile intră în calculul indicilor corespunzători. ¾ altă problemă o

constituie creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor. De exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat

permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color. Preţurile, de asemenea au crescut, însă nu mai

este vorba de acelaşi produs. În statistică se înregistrează doar creşterea preţului la produsul

“televizor”, fără a se ţine seama ce modificările calitative. Astfel, creşterea preţurilor datorită

creşterii calităţii produselor nu mai poate fi privită drept inflaţie. ¾ în mod analog apare problema

produselor noi, care nu au existat în perioada anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada

curentă. Pentru acestea nu există un termen de comparaţie, deci şi estimarea influenţei acestora

asupra modificării preţurilor este dificil de evaluat. ¾ în cazul indicelui preţurilor bunurilor de

consum apare problema reprezentativităţii coşului de bunuri selecţionat pentru a face calculele.

Chiar dacă la începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura

consumului să se modifice, şi de aici şi reprezentativitatea coşului de consum.

1.2 Forme ale inflaţiei după intensitatea acesteia.Abordãrile anterioare ale definitiei inflației au o trãsãturã comunã: legãtura dintre evoluția salariului

și a șomajului și fenomenul inflaționist de creștere generalizată a prețurilor. Nu orice creștere de

prețuri este inflaționistă, ci doar creșterea generalizată, de durată a indicelui general al prețurilor de

consum, unele prețuri având o evoluție mai rapidă decât altele.

Este unanim recunocut cã o creștere de prețuri poate fi apreciatã ca o manifestare a inflației dacã

parcurge urmãtoarele etape:

1. creșterea prețurilor pânã la atingerea unui prag critic de alertã, determinat în funcție de condițiile

fiecãrei economii în parte. Pe termen scurt această creștere este stimulativã pentru economie,

creșterea prețurilor devansând creșterea costurilor;

2. depãșirea pragului de alertã determinã începutul manifestãrii dezechilibrelor economice;

3. accentuarea dezechilibrelor marcheazã momentul în care creșterea în continuare a preturilor este

consideratã inflație. Aceasta este etapa în care guvernele trebuie sã intervinã cu mãsuri

antiinflaționiste de atenuare a creșterii prețurilor.

Cresterea inflaționistã poate fi diferitã pentru fiecare categorie de bunuri sau servicii. Delimitarea

inflației trebuie de aceea sã aibã în vedere posibilele forme ale acesteia. Evoluțiile țãrilor cu

economie de piațã în anii .70 au condus la delimitarea urmãtoarelor forme de inflație, dupã

manifestarea intensitãții acesteia:

" inflația târâtoare, ce presupune existența ratelor medii anuale ale inflației în limite positive, dar

mai mici de 3%;

" inflația moderatã, cu rate medii anuale ale prețurilor cuprinse între 3% si 6%;

" inflația rapidã, cu rate cuprinse între 6% si 10%;

" inflația galopantã, ce apare atunci când rata medie a prețurilor depășește 10%; în condițiile

economiei de piață intensitatea inflației se evaluează atât prin măsurarea ratei inflației cât și prin

corelarea în timp a indicatorilor macroeconomici.

Aceste corelații au determinat o clasificare a creșterii economice în funcție de inflație: creșterea

economicã inflaționistă, caracterizată de devansarea Produsului Național de către inflație.

Schimbarea condițiilor în dezvoltarea economiei mondiale, agravarea inflației în numeroase țãri, în

special în America Latinã, au impus un alt mod de abordare a problemei. S-a considerat necesar că

sã se renunțe la criteriul unic de clasificare, evoluția în timp a inflației, și sã se ia în considerare și

corelații ale inflației cu alți indicatori macroeconomici.

S-au conturat urmãtoarele situații:

- creștere economicã neinflaționistã. în cazul în care rata creșterii economice este superioarã ratei

inflației, în condițiile unei rate a inflației moderate și controlat;

- creștere economicã inflaționistã în cazul în care rata creșterii economice este inferioarã ratei

inflației;

- stagflație. inflatie cu ritm de crestere înalt, în conditiile în care nu se înregistreazã crestere

economicã (crestere economicã zero sau chiar recesiune economicã);

- slumptinflatie, reprezintã un declin economic însoțit de o inflație rapidã, galopantã;

- hiperinflatie. este consideratã de multi economiști ca o situație particularã, analiza sa fiind impusã

în condițiile în care se înregistreazã un numãr semnificativ de țări cu rata inflației peste 50% sau

chiar peste 100%. Se considerã cã hiperinflația începe în luna în care crețterea prețurilor depãșeste

50% și se încheie în luna anterioarã scãderii cresâșterii prețurilor sub aceastã limitã.

În caz de hiperinflație, cererea de bani crește foarte mult pentru a finanșa deficitul bugetar. În

mecanismul declanșãrii și menținerii acestui fenomen se întâlnesc o multitudine de factori

economici, politici si sociali ce influențeazã fenomenele inflaționiste direct sau indirect.Cele mai

importante forme ale inflației în fucntie de factorii de influențã sunt:

- inflația prin MONEDÃ;

- inflația prin CERERE;

- inflația prin COSTURI;

- inflația prin STRUCTURI.

Inflația prin monedã. Inflația prin bani are la bazã teoria cantitativã a banilor. Formalizarea cea mai

curentã a acestei teorii este ea a lui Irving Fischer:

M * V = P * T

unde,

M - masa monetarã aflatã în circulatie;

V - viteza de rotatie a banilor;

P - nivelul general al preturilor;

T - volumul tranzactiilor ce urmeazã a fi asigurat.

2.1 ANALIZA EVOLUŢIEI INFLAŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Este bine cunoscut faptul că pe parcursul întregii perioade de tranziţie economia Republicii

Moldova s-a confruntat cu dezechilibre inflaţioniste, care s-au manifestat începînd cu anii 1990-

1991 şi pînă în prezent cu intensităţi diferite şi forme variate. În acest context, analiza evoluţiei

inflaţiei precum şi a factorilor determinanţiai acesteia în Republica Moldova este foarte importantă,

dar şi complicată datorită unor particularităţi specificeevoluţiei economiei naţionale în această

perioadă. Din acest motiv, este necesar să menţionăm că toate analizele referitoare la evoluţia

inflaţiei şi procesului inflaţionist în Republica Moldova pentru perioada anterioară emiterii 

monedei naţionale nu sunt tocmai relevante, din motivul existenţei în acei ani a unui haos monetar,

circulaţiei mai multor monede şi unor tendinţe crescătoare de pătrundere a dolarului SUA pe piaţa

autohtonă. În aceste condiţii Banca Naţională a Moldovei nu dispunea de posibilitatea de a gestiona

procesul circulaţiei monetare.

 În pofida introducerii în 1993 a monedei naţionale, aceasta nu este utilizată pe deplin în volumul

total altranzacţiilor din economie (o parte din volumul total al tranzacţiilor este deservită de dolar,

iar din 2002 şi deeuro) şi astfel, nu deserveşte circuitul total al PIB. De asemenea, doar o parte din

volumul PIB-ului Transnistriei este deservită de leul moldovenesc, ceea ce împiedică obţinerea

pentru întreaga perioadă de după1994 a unor date statistice certe cu privire la volumul PIB şi

agregatele monetare. Acest fapt nu permite efectuarea de analize cantitative şi calitative privind

corelaţia dintre volumul monedei naţionale şi PIB. Un alt aspect al acestei corelaţii constă în faptul

că în calculul produsului intern brut al Republicii Moldova nu este inclus volumul tranzacţiilor

efectuate de către economia subterană. Astfel, leul moldovenesc nu-şi poate îndeplini în totalitate

funcţiile de mijloc de circulaţie, mijloc de plată şi tezaurizare şi astfelefectuarea unor cercetări cu

privire la estimarea cantitativă a factorilor de influenţă asupra inflaţiei în RepublicaMoldova este

dificilă şi concluziile obţinute în rezultatul cercetărilor pot fi eronate. În Republica Moldova

indicatorul utilizat în politica monetară pentru măsurarea inflaţiei este Indicele Preţurilor de

Consum (IPC), care se calculează în baza unor ponderi a mărfurilor şi serviciilor, ce intră în coşul

de consum, ca modificare medie ponderată a nivelului preţurilor. IPC nu poate servi ca reper în

fundamentareadeciziilor de politică monetară, dat fiind faptul că modificarea IPC indică însuşi

modificarea costului vieţii sau a cheltuielilor finale ale consumatorilor efectuate pentru procurarea

bunurilor şi serviciilor în perioadelerespective şi nu poate fi corelat cu oferta de bani deoarece masa

monetară participă la realizarea tranzacţiilor cucantitatea totală de bunuri şi servicii din economie,

dar nu doar cu cele care intră în coşul de consum al populaţiei.

Inflaţia este unul dintre cele mai perverse dezechilibre macroeconomice actuale, fiind inamicul

numărul unu al dezvoltării şi progresului economic. Guvernul şi Banca Naţională au prognozat

pentru acest an o inflaţie de până la 10%, comparativ cu 14,1% în anul 2006, în timp ce FMI

prognozează pentru acelaşi an o rată de 10,5%. După cum precizează Biroul Naţional de Statistică,

în Republica Moldova în luna mai curent rata inflaţiei a constituit 0,9%, iar cumulativ în perioada

ianuarie-mai inflaţia s-a apropiat de 4%. În acest context apare întrebarea: în ce măsură prognozele

corespund situaţiei din sectorul real al economiei şi ce instrumente de politică economică sunt

utilizate pentru menţinerea inflaţiei sub plafonul menţionat anterior? 

În Republica Moldova inflaţia are mai degrabă un caracter sezonier, care se manifestă, cu

precădere, în perioadele ianuarie-aprilie şi august-octombrie al fiecărui an. Acest fenomen este legat

de dependenţa sporită a economiei autohtone de agricultură, de dominanţa crescîndă a importurilor,

cît şi de pieţele de desfacere. 

Totuşi, evoluţiile viitoare ale ratei inflaţiei vor depinde de tendinţele din lunile următoare: dacă va fi

înregistrat fenomenul deflaţiei, atunci limita de 10% ar putea fi respectată. Dacă însă, din cauza

condiţiilor climaterice extrem de nefavorabile nefavorabile inflaţia va continua să crească şi în

perioada estivală (cum a fost de exemplu în 2004), atunci limita de 10% va fi depăşită. 

De asemenea, până în prezent nu putem spune că există o corelaţie importantă între evoluţia

agregatelor monetare şi cea a inflaţiei. Deci, inflaţia în Moldova nu are un caracter preponderent

monetar, fiind generată în principal de factori nemonetari. Unii economişti numesc inflaţia din

Moldova „inflaţie importată”. 

În acelaşi timp este destul de straniu că în condiţiile diminuării producţiei industriale, în special la

întreprinderile industriei vinicole (de ex., reducerea de 3 ori a exportului de vinuri în Belarus în

primul trimestru al acestui an), şi respectiv, al numărului angajaţilor precum şi a încetinirii

ritmurilor de creştere economică, rata inflaţiei rămîne moderată. 

Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie raportul leu/dolar şi leu/euro menţinut la un nivel

scăzut. Conform estimărilor noastre, cursul real de schimb ar trebui să constituie circa 16-17 lei

pentru un dolar şi 22-23 lei pentru un euro. Rata de schimb valutar se stabileşte ca rezultat al

interacţiunii cererii şi ofertei de valută străină. Pentru Republica Moldova oferta de valută provine

din export, banii remişi de emigranţi, investiţiile străine şi asistenţa oficială externă. Cererea de

valută o constituie cheltuielile pentru import. În linii mari, cursul leu/dolar trebuie să reflecte

raportul dintre nivelul preţurilor din ţară şi exterior, respectându-se echilibrul dintre puterea de

cumpărare internă şi externă a mijlocului de plată respectiv. Asupra parităţii puterii de cumpărare

influenţează toate modificările preţurilor. Adică, inflaţia sau deflaţia trebuie să modifice cursul de

schimb valutar. 

Pe de altă parte, inflaţia este influenţată şi de intensificarea anticipărilor inflaţioniste în rândul

populaţiei, ceea ce, pe termen scurt, conduce la sporirea consumului curent. Un factor major al

acestor aşteptări ţine şi de seceta din acest an (prezentă şi în Bulgaria şi România), care deja a dus la

afectarea serioasă a peste 22% din terenurile agricole, iar prognozele negative se înmulţesc. Ca

urmare, recolta de cereale va fi mai scăzută decât în anul precedent cu circa 400 mii tone, ceea ce va

duce inevitabil la creşterea preţurilor la grâu pe pieţele interne, regionale şi mondiale. 

Un alt pericol în ceea ce priveşte creşterea preţurilor în a doua jumătate a anului vine şi dinspre

piaţa resurselor energetice, o eventuală scumpire a petrolului urmând să provoace scumpirea

mărfurilor şi serviciilor.

Cît priveşte preţurile la imobil, se manifestă o discrepanţă enormă între creşterea lor continuă,

nivelul efectiv al calităţii vieţii şi evoluţia economiei reale. Constatăm că preţurile la imobil nu

reflectă decât fluxul imens de remitenţe, subdezvoltarea pieţei financiare (adică lipsa modalităţilor

de păstrare sigură şi rentabilă a economiilor populaţiei) şi neîncrederea în sistemul financiar

existent. Astfel, preţurile cresc datorită (a) majorării fluxului de bani din străinătate, stimulând

cererea investiţională de imobil („cumpărăm ca să nu pierdem banii”) şi (b) aşteptării că cererea se

va menţine, fapt ce stimulează cererea speculativă de imobil („cumpărăm, fiindcă mâine va fi mai

scump”). 

Aici am mai putea adăuga şi expansiunea creditului de consum contractat de populaţie de la băncile

comerciale, fiind generat de creşterea cererii de consum. În cea mai mare parte, producţia autohtonă

nu poate acoperi sporirea cererii interne, iar aceasta este o presiune care duce, vrând-nevrând, la

inflaţie mai mare şi deficite externe crescute. 

De aceea, este total incorect când se afirmă că leul moldovenesc s-a apreciat în raport cu dolarul sau

euro, fiindcă de fapt acesta este susţinut artificial de către BNM, creând astfel iluzia stabilităţii

monedei naţionale. 

2.2 Cum autorităţile luptă cu inflaţiaÎn prezent, conform datelor oficiale, în circulaţie se află aproximativ 6 mlrd. lei (483 mil. dolari

SUA) în numerar. Pentru menţinerea puterii de cumpărare a leului, conform articolul 4 al Legii RM

cu privire la Banca Naţională a Moldovei, “obiectivul principal al Băncii Naţionale este asigurarea

şi menţinerea stabilităţii preţurilor”. Să nu uităm însă că rate mici ale inflaţiei sunt specifice

economiilor aflate în recesiune, stagnare, pe când creşterea economică rapidă mereu a fost însoţită

de inflaţie accelerată. Astfel, menţinerea artificială a ratei inflaţiei conduce la frânarea dezvoltării

economice. 

Întărirea artificială a monedei naţionale şi blocarea tendinţelor de liberalizare a cursului de schimb

au adus deficienţe importante economiei prin ieftinirea importurilor şi scumpirea exporturilor care

au avut ca efect sporirea deficitului balanţei comerciale. 

BNM dispune de importante rezerve valutare pe care le foloseşte atunci când doreşte să evite o

depreciere sau apreciere accentuată a monedei naţionale. Astfel, datorită utilizării în continuare a

instrumentelor de sterilizare a masei monetare ca mecanism de control al inflaţiei – procurarea

excesului de valută de pe piaţa valutară interbancară, rezervele valutare ale băncii centrale au atins

la 18 mai un nou prag istoric – 862 mil. dolari. Soldul zilnic al lichidităţii absorbite în perioada

ianuarie-mai s-a situat aproape în permanenţă peste nivelul de 1 mlrd. lei. Aceasta este una din

explicaţiile „puterii leului”. 

Destul de rapidă este şi schimbarea aşteptărilor inflaţioniste ale populaţiei la politica monetară a

BNM, în speţă la raportul leu/dolar şi leu/euro. Imediat ce leul se depreciază, observăm sporirea

preţurilor la toate mărfurile şi serviciile – tendinţă practic ireversibilă. Prin politica monetară pe

care o desfăşoară BNM nu poate opri reducerea continuă a puterii de cumpărare a leului, mai ales

că, după cum am constat şi mai sus, mulţi din factorii inflaţionişti sunt în afara controlului BNM.

Observăm că deja în primele 5 luni ale acestui an preţurile au crescut mereu (la servicii, mărfuri

industriale şi alimentare, la locuinţe etc.), cu toate că raportul leu/dolar şi leu/euro rămâne practic

acelaşi. 

Altă măsură constă în menţinerea şi în continuare a unor dobânzi destul de înalte la creditele

acordate în lei persoanelor fizice şi juridice – în medie 18,6% anual. Cu toate că volumul creditelor

acordate de către băncile comerciale creşte constant, ratele dobânzilor constituie o frână în

contractarea de credite. Astfel, este evitată creşterea, peste măsură, a inflaţiei datorită creditului. În

acelaşi timp, întreprinderile mici şi mijlocii suferă de un deficit de resurse financiare pe termen lung

pentru dezvoltare. 

O măsură interesantă de luptă cu inflaţia a fost la începutul acestei luni propusă de premierul Tarlev

- extinderea sistemului de achitare a salariilor prin carduri bancare la întreprinderile de stat.

Premierul a insista asupra elaborării planului de măsuri pentru introducerea cardurilor pentru

achitarea serviciilor şi în scopuri comerciale. Considerăm că această măsură nu poate influenţa rata

inflaţiei. În primul rând, întreprinderile de stat au o pondere de 4-5% din total. În al doilea rând,

reducerea volumului masei monetare din circulaţie ar putea avea loc doar în cazul înzestrării cu

terminale bancare a tuturor întreprinderilor (private şi publice), organizaţiilor etc. – situaţie care ar

permite achitarea de către populaţie a mărfurilor şi serviciilor fără numerar. În al treilea rând, chiar

şi banii virtuali tot bani rămân, ei nefiind lipsiţi de o componentă inflaţionistă. 

Având în vedere diminuarea presiunii fiscale, Guvernul şi BNM trebuie să se asigure că inflaţia,

deficitul bugetar şi cel de cont curent vor fi ţinute sub control. În plus, trebuie să se ţină cont că

aşteptările inflaţioniste ale populaţiei care reacţionează la modificările politicii monetare. 

2.3 Fenomenul inflaţiei din Republica Moldova: cauze şi efecte

Banca Naţională a Republicii Moldova răspunde de politica monetară şi cea valutară. Statutul său

defineşte ca principal obiectiv al BNM: “asigurarea stabilităţii monedei interne în vederea

menţinerii stabilităţii preţurilor”. În fiecare an Guvernul stabileşte o rată obiectivă a inflaţiei, în

acord cu FMI. La sfîrşitul lunii trecute Banca Naţională şi-a făcut publică politica monetar-creditară

şi valutară pentru anul 2004. În baza prognozelor macroeconomice de evoluţie a economiei

naţionale, programul monetar al băncii centrale a fost elaborat pornind de la premisa creşterii PIB-

ului cu 5%, cu o rată medie a inflaţiei în limita de 8–10% şi un curs mediu de schimb de 15,2 lei

pentru un dolar american. Autoritatea monetară întotdeauna şi-a formulat scopul său foarte elocvent

— reducerea cu orice preţ a inflaţiei.

Reducerea nivelului inflaţiei de la 23,8% în 1995 pînă la 4,4% în 2002, care de altfel conţine o doză

ridicată de suspiciune în viziunea unor analişti financiari, a constituit o tendinţă pozitivă în direcţia

stabilizării leului moldovenesc. Însă rata anuală a inflaţiei de 15,7% care a fost înregistrată anul

trecut a dat peste cap politica fulminantă a Băncii Naţionale în această direcţie. În acest context,

merită să specificăm că scăderea periodică a nivelului inflaţiei a fost precedată de anumite fluctuaţii

dure, uneori chiar galopante precum ne-a demonstrat practica anilor 1998–1999, unde nivelul ratei

inflaţiei a variat între 18,3% şi respectiv 43,3%. Acest declin a survenit în cea mai mare parte ca

urmare a crizei financiare din Rusia. Republica Moldova a fost captiva acelor distorsiuni financiare

de proporţii, dat fiind faptul că aproximativ 70% din schimburile comerciale externe pe care le

întreţinea îi revenea Federaţiei Ruse. Şi totuşi prognozele băncii centrale în ceea ce priveşte rata

inflaţiei pentru acest an rămîn rezervate în opinia mai multor experţi ce monitorizează expectaţiile

inflaţioniste, considerînd nivelul de 8–10% pentru un scenariu foarte optimist.

În cele ce urmează, voi încerca să supun atenţiei publice o serie de gînduri cu privire la persistenţa

unei inflaţii ridicate şi ce se poate face pentru a o aduce spre nivelul de 10% în 2004. Monetizarea

deficitului bugetar, observabilă în cele mai multe ţări aflate în tranziţie, mai ales în primii ani de

transformări, a fost o modalitate a sistemului de-a răspunde la o extraordinară “încordare

structurală”, expresie a ineficienţei multor întreprinderi la noile preţuri liberalizate. Pe de altă parte,

arieratele şi datoriile, comportamentul în materie de preţuri al societăţilor şi întreprinderilor, un

anumit regim de curs de schimb au introdus elemente structurale în dinamica inflaţiei şi au favorizat

cronicizarea acesteia. Iar cronicizarea a întărit considerabil expectaţiile inflaţioniste. Acestea din

urmă, desigur, pot fi puse în legătură cu lipsa de credibilitate a măsurilor de stabilizare de-a lungul

anilor.

Totuşi anii 1995–2003 se caracterizează prin practicarea de către Banca Naţională a unor

importante operaţiuni cvasifiscale (subvenţionarea de către banca centrală a unor activităţi

economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin credite preferenţiale. Anul 2002 a

consemnat cea mai mică rată a inflaţiei din cei 11 ani de tranziţie, 4,4%, acest rezultat fiind înlesnit

de controlul administrativ al unor preţuri-cheie (inclusiv aprecierea cursului oficial de schimb,

preţul energiei etc.) şi intensa monetizare a economiei. Monetizarea (care înseamnă creşterea

ponderii activelor monetare în PIB) s-a datorat funcţionării pentru prima dată a unor dobînzi real

pozitive, ceea ce a mărit substanţial atractivitatea depunerilor la termen în bănci. Monetizarea

explică cum a fost posibil că emisiunea masivă de bază monetară (M0) şi implicit creşterea

lichidităţii (M2) în economie, proces indus şi de subvenţionarea (nu prin buget) a agriculturii şi a

altor sectoare, să nu conducă rapid la inflamarea inflaţiei.

În legătură cu originea monetară a inflaţiei, este de remarcat că inflaţia ridicată a persistat indiferent

de dinamica Produsului Intern Brut — şi cînd a crescut, şi cînd a avut loc un declin sever al

acestuia. Altfel spus, ciclul economic (al afacerilor) contează mai puţin în explicarea inflaţiei, cel

puţin în aceşti 11 ani de tranziţie. În acest interval de timp emisiunea de bază monetară a BNM,

adică a numerarului şi depozitelor bancare (fie în contrapartidă la creşterea de active externe nete,

fie credit net suplimentar acordat băncilor comerciale), a fost considerabilă. O caracteristică a

acestor ani este practicarea de către autoritatea monetară aoperaţiunilor cvasifiscale, care au

reprezentat o modalitate de monetizare a deficitelor din economie. Operaţiunile cvasifiscale au

contribuit la mărirea emisiunii monetare şi au făcut mai dificil controlul de lichidităţi. Ele exprimă

insuficienta restructurare din economia moldovenească şi preluarea de către BNM a unor finanţări

care, în mod normal, ar fi trebuit să cadă în sarcina bugetului public. Iar în ultimii ani operaţiunile

cvasifiscale s-au desfăşurat, cu precădere, prin achiziţionarea de către Banca Naţională a titlurilor

de stat emise pentru asistarea băncilor aflate în mare dificultate.

Spre deosebire de situaţia în care operaţiunile cu titlurile de stat urmăresc influenţarea condiţiilor pe

piaţa monetară (cum ar fi spre exemplu nivelul dobînzilor), la noi aceste operaţiuni au avut un

caracter de finanţare indirectă a deficitului bugetar. Pentru a controla totuşi lichiditatea, Banca

Naţională a fost obligată să recurgă la lansarea de certificate de depozite şi să majoreze nivelul

rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. Pentru a menţine stabilitatea monedei naţionale şi a

reduce nivelul inflaţiei, anul trecut Consiliul de Administraţie al BNM a majorat nivelul rezervelor

obligatorii de la 10% pînă la 12% din mărimea mijloacelor atrase de băncile comerciale. Această

măsură a lipsit piaţa monetară de mijloace băneşti în mărime de peste 400 milioane de lei, care într-

un fel a avut ca rezultat diminuarea presiunilor speculative asupra dolarului american. Însă acţiunea

în cauză nu şi-a avut efectul scontat. Băncile comerciale nu s-au lăsat tentate să-şi redirecţioneze

plasamentele în valută străină şi ca rezultat au fost silite să micşoreze volumul creditelor acordate

sectorului real al economiei. Reducerea masei monetare, deci implicit a creditului, poate duce la

creşteri mari ale dobînzilor — deci la deteriorarea portofoliului băncilor, din cauza costului

creditului asupra economiei reale.

Mai mult decît atît, insuficienţa de lei a obligat mai degrabă unele bănci comerciale să recurgă la

credite interbancare sau la vînzarea valorilor mobiliare de stat, majorînd astfel ratele dobînzii la

aceste instrumente financiare pe viitor. În acelaşi timp, persistenţa ratelor înalte ale dobînzii se va

solda cu efecte dăunătoare asupra echilibrului bugetar, a creditării întreprinderilor şi agenţilor

economici, cît şi asupra stabilităţii economice în general. Afectată de rate înalte ale dobînzii,

economia ţării va fi captiva unor intrări de capital pe termen scurt, care pot conduce la o puternică

apreciere în termeni reali a leului moldovenesc atrăgînd după sine diminuarea încasărilor la export

şi creşterea deficitului comercial.

Probabil că unii economişti, care monitorizează toate mişcările de pe piaţa financiară internă, ar

argumenta că mărirea dobînzilor ar atrage capital străin, ceea ce automat va mări volumul de active

nete străine şi ar readuce masa monetară la starea iniţială. Din păcate, realitatea din Republica

Moldova ne obligă să constatăm contrariul avînd în vedere poziţia investiţională destul de precară a

statului. Tipul de capital care ar putea fi atras de creşterea bruscă a dobînzilor ar fi mai degrabă de

natură speculativă — gata să iasă din ţară la primul semn de alarmă. Tocmai de aceea

recomandările tradiţionale de politică economică ale FMI sînt construite din perspectiva unei

dezirabile evoluţii descendente a ratelor dobînzii şi nu spre creşterea acestora.

Este evident că măsurile care au fost şi sînt întreprinse de BNM au mai degrabă un efect analgetic

decît unul terapeutic. O situaţie similară a fost şi în toamna anului 1998 cînd în decurs de două

săptămîni Banca Naţională a majorat nivelul rezervelor obligatorii de la 8 la sută pînă la 15 la sută,

care ulterior a fost diminuată treptat pe perioada anilor 2000 şi 2001. În Programul de politică

monetară a Băncii Naţionale pentru anul 2004 este prevăzută reducerea treptată a nivelului

rezervelor obligatorii pînă la 8 la sută, însă după toate aparenţele o asemenea diminuare va fi

imposibil de realizat. Nu se ştie însă cît timp BNM va mai fi în stare să sprijine piramida financiară

care tot mai intens ne ameninţă să se prăbuşească. Dar vrem totuşi să credem că evenimentele din

1998 au fost culmea tuturor relelor prin care ne-a fost dat să trecem. De aceea, Guvernul împreună

cu Bancă Naţională ar trebui să găsească cele mai potrivite căi de redresare a situaţiei, fiindcă el a

avut o contribuţie majoră la crearea aşteptărilor inflaţioniste şi la deprecierea monedei naţionale atît

prin majorarea cheltuielilor bugetare fără o existenţă reală a surselor de acoperire, cît şi prin ratarea

finanţărilor externe.

Cauzele structurale ale inflaţiei sînt legate de insuficienta restructurare a economiei. Realocarea

lentă a resurselor, nivelul scăzut al investiţiilor străine directe (mai puţin de 3% din PIB, şi care într-

un fel facilitează crearea unor noi locuri de muncă) au menţinut o presiune extraordinară asupra

finanţelor publice şi asupra Băncii Naţionale atunci cînd aceasta din urmă nu a fost eliberată de

operaţiuni cvasifiscale. Aici trebuie spus că aceste operaţiuni au fost întreprinse şi în virtutea

riscului de sistem, adică nevoia de a preveni căderea întregului sistem bancar, iar în acest cadru se

poate stabili o relaţie directă între inflaţie şi arierate (datorii). În alte intervenţii publice am încercat

să demonstrez că arieratele reflectă incapacitatea economiei de a se ajusta rapid la şocuri, că acestea

pot fi văzute ca o pseudomonedă internă temporară (temporary quasi-inside money), ca “anticorpi”

la şocuri foarte puternice. Persistenţa unui nivel ridicat al arieratelor (35–40% din PIB în ultimii

ani) exprimă, pe de o parte, insuficienta restructurare a economiei ( cum ar fi “foamea” multor

întreprinderi după subvenţii de stat pentru a supravieţui), iar, pe de altă parte, hazardul moral,

tentaţia chiar şi a celor care au profitabilitate de a se deroba de la situaţia de a plăti. Creşterea

dramatică a arieratelor cumulată cu imposibilitatea plăţilor curente ar bloca sistemul economic şi ar

produce o criză de proporţii.

Ca şi în alte economii în tranziţie, în Republica Moldova se poate observa o coluziune între

întreprinderile de stat şi cele private în neplata obligaţiilor şi persistenţa unor acţiuni concomitente a

acestor firme faţă de inflaţie. Cu alte cuvinte, lupta contra inflaţiei trebuie însoţită de un progres

major în impunerea unor constrîngeri bugetare tari în economie, astfel ca întreprinderile (mai ales

cele de stat) să plătească impozitele către buget. Din acest punct de vedre, ordonanţa Guvernului de

anul trecut prin care s-a decis îngheţarea unor datorii de peste 500 milioane lei era sortită eşecului,

deoarece aceasta nu vizează cauzele principale ale formării arieratelor. Nu este de mirare faptul că

numele acestor entităţi debitoare nu au fost făcute publice, aşa după cum nici amănuntele îngheţării

datoriilor nu au fost publicate, dar este uşor de presupus care vor fi întreprinderile beneficiare de

bunăvoinţa guvernamentală. Indiscutabil că hotărîrea în cauză ar putea fi o soluţie extrem de

favorabilă pentru unele persoane sus-puse din Guvern sau Parlament care ar putea sta în spatele

acestor întreprinderi, făcîndu-şi legea după bunul lor plac. Cînd legea se transformă în afaceri nu

mai este ce trebuie să fie, iar în politică rolul imens jucat de bani subminează procesul deciziei.

Fără o disciplină financiară mai bună, scăderea drastică a inflaţiei nu numai că este dificil de

realizat, dar ar putea cauza dificultăţi sistemului bancar şi multor întreprinderi care s-ar confrunta cu

un blocaj financiar sporit. Riscurile aplicării unui program de îngheţare a datoriilor sînt foarte mari.

Acestea ar putea veni din trei direcţii. Prima se referă la faptul că o astfel de măsură induce în

economie ideea unui tratament fiscal nociv. Marii datornici, cu capital de stat, ar putea crede că, mai

devreme sau mai tîrziu, vor mai putea beneficia de astfel de pomeni fiscale. Ei ar putea fi încurajaţi

să nu-şi plătească datoriile către buget mergînd pe un raţionament simplu: statul ne va mai ierta încă

o dată. Cu certitudine că un astfel de raţionament nu îşi vor putea permite micii contribuabili. Ei ştiu

că fiscul nu este nici pe departe la fel de îngăduitor cu datoriile pe care le au la buget. Iar

controalele fiscale taie în carne vie atunci cînd vine vorba de datoriile la buget ale micilor

întreprinderi. Şi atunci avem de a face cu al doilea risc major: o astfel de măsură este eminamente

împotriva principiului concurenţei. Este vorba, evident, despre un tratament discriminatoriu între cei

care au parte de facilităţi şi cei care nu beneficiază de acestea.

În fine, dacă îngheţarea datoriilor istorice nu va fi concomitentă cu plata datoriilor la zi, economia

moldovenească va ajunge peste un an sau doi în pragul dezastrului. Blocajul financiar va fi atît de

mare încît va exista riscul să sufoce bugetul de stat, cît şi economia privată. Această “bombă” a

datoriilor la scară naţională ar putea exploda cîndva, generînd un colaps financiar major. Efectele

unei astfel de explozii ne vor găsi oricum şi oricît ne-am “ascunde” noi în spatele unui buget relativ

echilibrat. În actuala conjunctură este necesar să se chibzuiască toate implicaţiile unor asemenea

măsuri economice, pentru a nu se risca pretinsele “cîştiguri” realizate de către actualul Guvern în

schimbul unui vremelnic balon de oxigen.

În domeniul menţinerii unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor întregul arsenal de

instrumente şi mijloace la care a apelat, în primul rînd Banca Naţională a Republicii Moldova şi

apoi guvernele ce s-au succedat, au avut ca scop principal combaterea şi ţinerea sub control a

inflaţiei. Nivelul ratei inflaţiei pe perioada anilor 2000–2002 a înregistrat cele mai mici valori.

Astfel în 2000 acesta a fost de 18,4%, în 2001 — 6,3%, iar în 2002 — de numai 4,4% (!) fiind în

acelaşi timp cel mai redus nivel din spaţiul postsovietic. Totodată, este interesant faptul că masa

monetară aflată în circulaţie a crescut în 2002 cu 36%(!) constituind 6511 mii lei, comparativ cu

4787 mii lei în 2001, iar PIB-ul a crescut doar cu 6,3%. În consecinţă se creează un paradox

inexorabil: este inexplicabil faptul cum de s-a ajuns la un nivel al ratei inflaţiei atît de mic cînd

creşterea economică a constituit ceva mai mult de 6% pe cînd masa monetară a crescut cu peste

30% (!). Creşterea masei monetare a întrecut chiar şi creşterea preţurilor, care la mărfurile de

consum au crescut în mediu cu 5,2% pe lună, pe cînd masa monetară — cu 7,8% pe lună.

În această direcţie s-au vădit, astfel, limitele politicii monetare în influenţarea economiei reale.

Politica consecvent restrictivă a Băncii Naţionale a dobîndit, prin urmare, un succes parţial, şi

anume a reuşit să evite declanşarea unui proces hiperinflaţionist ce ne ameninţa. Însă, în acest

context nu se poate evita următoare întrebare: cum a fost totuşi posibil ca inflaţia să scadă la un

nivel de o singură cifră (sub 10%) în 2001–2002, în care nu se observă o restructurare de adîncime.

Un prim răspuns e legat de durabilitatea nivelului scăzut al inflaţiei, care este îndoielnică în multe

situaţii. În al doilea rînd, explicaţia e dată de efectul inflaţiei asupra stocului de plăţi restante

(volumul datoriilor) în termeni reali. Anume aceasta a determinat sistarea unor plăţi esenţiale ca

salariile pe parcursul anilor 1996–1998. Totodată, restanţele la plata salariilor pentru angajaţii din

sfara bugetară pentru anul 2003 sînt estimate la cca 200 milioane de lei, iar rambursarea datoriilor

unor furnizori indispensabili, care nu acceptă amînări, de pildă Rusiei pentru livrarea de gaze

naturale, fac ca nivelul inflaţiei să exercite presiuni exorbitante asupra activităţii economice. În al

treilea rînd, sînt de menţionat circumstanţele precum barterizarea extinsă a comerţului intern şi

şomajul foarte ridicat (aproximativ 20%) care sugerează o restructurare sălbatică, dar şi posibilitatea

unor explozii sociale şi, de ce nu, revenirea la o inflaţie mai mare. În Bulgaria unde s-a introdus un

consiliu monetar (consiliul monetar fixează valoarea monedei naţionale raportate la o monedă de

rezervă, iar raza de acţiune a politicii monetare devine nulă; dinamica ofertei monetare depinde

numai de intrările şi ieşirile de rezerve internaţionale ale Băncii Centrale (majoritatea ţărilor care au

traversat crizele financiare din deceniul trecut ca Argentina, Estonia, Lituania, Mexic, Indonezia

etc., au avut un sistem de curs valutar de schimb fix care au generat criză financiară) şi în Albania,

inflaţia scăzută s-a obţinut după mari crize financiare, care au afectat economiile populaţiei,

generînd în acelaşi timp datorii publice enorme (caz relevant şi pentru Republica Moldova).

Aceasta demonstrează faptul că liberalizarea şi stabilizarea factorului macroeconomic nu generează

ea singură bazele instituţionale şi macroeconomice necesare dinamismului economic. Mai mult,

încălcînd independenţa Băncii Centrale, Guvernul a scos de mai multe ori “castanele din foc” cu

mîna acesteia (obligînd-o să acopere găurile financiare ale statului din contul rezervelor sale

valutare sau de finanţare a deficitului bugetar), afectîndu-i astfel credibilitatea. Un alt exemplu în

acest sens îl constituie menţinerea cvasipermanentă şi artificială a raportului leu/dolar la un nivel

scăzut, deşi acesta, ca şi deficitul balanţei comerciale care în 2003 a înregistrat o valoare de peste

600 milioane de dolari, demonstrează clar că economia Moldovei suferă de “boli ascunse”. Întărirea

artificială a monedei naţionale şi blocarea tendinţelor de liberalizare a cursului de schimb au adus

deficienţe importante economiei prin ieftinirea importurilor şi scumpirea exporturilor.

Spre exemplu, în medie pentru anul 2003 cursul real al leului moldovenesc faţă de rubla rusească

(nivelul preţurilor din Republica Moldova comparativ cu cele din Rusia) a fost aproape de 23% mai

mare, comparativ cu cel înregistrat înaintea crizei financiare. Iar faţă de conjunctura economică din

Belarus şi Ucraina, nivelul preţurilor s-a majorat cu mai mult de 17%. Dacă am recurge la o

comparaţie cu anul 1998, apoi diferenţa dintre preţuri este şi mai mare: comparativ cu situaţia

economică din Rusia, preţurile în Moldova au crescut cu peste 30%, comparativ cu Belarus — cu

peste 40% etc. O asemenea dinamică a preţurilor a fost generată de disonanţele dintre cursul de

schimb real al monedei naţionale şi nivelul inflaţiei. Spre exemplu, nivelul mediu al preţurilor

(calculat în baza deflatorului) în 1998 comparativ cu anul 1997 a crescut cu peste 40%, iar cursul de

schimb al dolarului american faţă de leul moldovenesc doar cu 3%. Este evident faptul că cursul de

schimb între 1998–1999 a cunoscut o creştere mult mai mare comparativ cu nivelul preţurilor,

respectiv o atare situaţie este înregistrată şi în perioada anilor 2000–2001. Ca rezultat, nivelul mediu

al preţurilor în 2001 în comparaţie cu 1999 a crescut cu 43%, iar cursul de schimb numai cu 23%.

S-ar putea ca pe parcursul anului 2004 nivelul ratei inflaţiei să ia turaţii de amploare. Acesta, după

toate aparenţele, va fi influenţat atît de creşterea preţurilor la importul agenţilor energetici, cît şi

furnizarea acestora întreprinderilor şi sectorului locativ la preţuri mult mai mari. Un alt flagel care

ar putea conduce la perpetuarea fenomenului inflaţionist este acordarea de credite agenţiilor

economici în condiţii preferenţiale de către băncile comerciale care în cele din urmă se dovedesc

neperformante. Astfel, deşi portofoliul de credite neperformante al băncilor comerciale s-a redus,

sistemul bancar rămîne fragil şi puternic segmentat. Tulburările haotice din sistemul financiar au

întreţinut aşteptările inflaţioniste ale populaţiei. Deşi Republica Moldova a evitat intrarea în

incapacitate de plată, iar rezervele sale valutare, potrivit comunicatelor de presă ale BNM, au

crescut pînă la 310 milioane de dolari, rating-ul de ţară rămîne scăzut, ceea ce menţine un cost

foarte ridicat pentru a recurge la noi împrumuturi de pe piaţa de capital internaţională.

În consecinţă, programul antiinflaţie nu se poate rezuma pur şi simplu la reducerea emisiunii de

bani (M0) a BNM. El trebuie să se bizuie pe un pachet de măsuri în domeniile: monetar-valutar,

finanţe publice, impunerea disciplinei financiare, politica veniturilor, supravegherea sistemului

finaciar-bancar, legislaţia antimonopol şi politica concurenţei.

ConcluzieUnul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor

contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Fenomenul inflaţionist e considerat un

semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlării inflaţiei

şi evitării procesului inflaţionist. Experienţa mondială ca şi întregul spectru al teoriei economice

relevă că o creştere economică de durată şi sănătoasă nu se poate realiza decât într-un mediu

neinflaţionist. Politica monetară şi instrumentele acesteia au evoluat în funcţie de condiţiile istorice

din fiecare perioadă dar obiectivul său central a rămas în continuare stabilitatea preţurilor.

Echilibrul monetar reprezintă un proces care implică acţionarea mai multor pârghii economice şi

monetare în aşa fel încât în final să ducă la realizarea echilibrului între masa monetară şi oferta de

bunuri şi servicii, între cererea solvabilă şi capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativă a

preţurilor.

Despre reducerea puterii de cumpărare a leului moldovenesc ne vorbeşte şi utilizarea pe larg a

dolarului şi monedei unice europene. În viziunea populaţiei şi oamenilor de afaceri aceste monede

sunt stabile şi măsoară mai exact cheltuielile şi rezultatele activităţii economice. De exemplu,

preţurile la imobile, autoturisme, telefoane mobile, chiar şi tarifele la unele servicii sunt în euro şi

dolari. Acelaşi lucru îl întâlnim frecvent şi la fixarea salariilor personalului de către companiile

autohtone. 

De aceea, pentru ca statul să-şi atingă obiectivele politicii antiinflaţioniste, este necesară

coordonarea mai bună a politicilor economice: politica monetară, fiscală, valutară, salarială

protecţia concurenţei etc. De asemenea, trebuie să se ţină cont că aceleaşi rezultate pot fi obţinute

prin folosirea uneia sau alteia dintre politicile mai sus enunţate. Adică, extinderea cererii globale se

poate realiza prin scăderea ratelor dobânzilor (politică monetară), sau prin reducerea taxelor si

impozitelor (politica fiscală). În alegerea instrumentelor şi măsurilor adecvate mai trebuie să se ţină

cont şi de viteza de propagare şi de gradul de previzibilitate al diferitelor politici economice, opţiuni

dictate uneori şi de interese politice. 

În absenţa unei sincronizări adecvate, efectul fiecărei măsuri parţiale de politică economică tinde să

scadă sau chiar să se transforme într-unul advers.

Bibliografie:

1. BASNO, CEZAR, NICOLAE DARDAC, CONSTANTIN FLORICEL

Monedă Credit Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1997, capitolul 14

2. ISĂRESCU, MUGUR

Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Caiete de studii ale BNR, Nr. 3,

Iunie 1996 Teorii şi politici monetare - Note de curs

3. DUMINTRU MOLDOVAN – Teoria economica

4.Ţugui A., Inflaţia – Concepte, teorii şi politici economice, Editura

Economică,Bucureşti, 2000

5. Cartea “Moneda si credit” de Vasile Cocris

Surse statice și de date

1. http://economie.moldova.org/news/analiza-tendintele-inflatiei-si-politicile-antiinflationiste-

53745-rom.html

2. http://www.noi.md/md/news_id/1733

3. http://www.e-democracy.md/monitoring/economy/comments/20040209/