Inventarul mecanismelor de aparare - IMA

Constructie de test psihologic

andreea enache carolina stanescu

CUPRINS

I. ARGUMENT – MOTIVATIA ALEGERII CONSTRUCTULUI

II. IMPLICATII TEORETICE SI APLICATIVE

1. ISTORIC

2. EVALUAREA MECANISMELOR DE APARARE

3. CLASIFICAREA MECANISMELOR DE APARARE

III. DEFINIREA CONCEPTULUI SI A DIMENSIUNILOR SALE

1. CE SUNT MECANISMELE DE APARARE?

2. DESCRIEREA MECANISMELOR DE APARARE – DEFINIRE, IPOTEZE, VARIABILE SI REZULTATE

2. 1. ACTIVISM

2. 2. ACTING OUT

2. 3. AFILIERE

2. 4. AFIRMARE DE SINE

2. 5. AGRESIUNE PASIVA

2. 6. ALTRUISM

2. 7. ANTICIPARE

2. 8. ASCETISM

2. 9. CLIVAJ

2. 10. CONTRAINVESTIRE

2. 11. DENEGARE

2. 12. IDENTIFICARE

2. 13. IDENTIFICARE CU AGRESORUL

2. 14. INTELECTUALIZARE

2. 15. INTROIECTIE

2. 16. IZOLARE

2. 17. INLATURARE

2. 18. INTOARCERE CONTRA PROPRIEI PERSOANE

2. 19. OMNIPOTENTA

2. 20. PROIECTIE

2. 21. RATIONALIZARE

2. 22. REFUGIU IN REVERIE

2. 23. INDICELE DE REFULARE

2. 24. REFUZ

2. 25. REGRESIE

2. 26. RETRAGERE APATICA

2. 27. SULIMARE

2. 28. UMOR

IV. ELABORAREA PROPRIU-ZISA A INSTRUMENTULUI

1. Operationalizarea conceptului si schema de operationalizare

2. Rezultatele interevaluarii

3. Aplicarile instrumenului – lot de subiecti, instructaj

V. PARAMETRII TESTULUI

1. Alpha Cronbach intervariabile, pe variabile si pe mecanism pentru formele aplicate pe loturile pilot si experimental

2. Corelatii Pearson

3. Indicele de discriminare

VI. REALIZAREA ETALONULUI

VII. STABILIREA SI CALCULAREA STILURILOR DEFENSIVE

VIII. CONCLUZII

1. ARGUMENT

Conceptul de mecanism de aparare este unul dintre cele mai populare in psihologia contemporana, si, dupa cum era de asteptat, si unul dintre cele mai controversate si imprecise. Nimeni nu mai pune la indoiala validitatea si valoarea practica a acestuia, insa intrebarile legate de posibilitatea de evaluare, numarul, definirea precisa, operationalizarea sa, sunt departe de a-si gasi un raspuns satisfacator. Mai mult, desi orice psiholog si o mare parte din profani stiu cate ceva despre mecanismele de aparare

(„you’re in denial” fiind o replica standard in filmele americane si nu numai), reprezentarile conceptului sunt departe de a fi similare, iar operationalizarile sunt mai degraba circumstantiale, situationale si extrem de fluctuante.

La ora actuala termenul mecanism de aparare nu mai este in posesia absoluta a nici unei orientari psihologice, el fiind inserat in teorii dintre cele mai diverse, de la psihanaliza clasica pana la cognitivismul cel mai ortodox. Conceptul are o forta de atractie fenomenala si asta o dovedesc cu prisosinta lucrarile foarte numeroase care ii sunt dedicate (1169 intre 1991 si 1995). Legatura sa cu functionarea patologica si normala la nivel psihic si chiar somatic este deja un loc comun, desi studiile existente nu au reusit o investigare prea ampla a corelatiilor. Pornind de aici, conceptul a fost extins si aplicat unor sfere din ce in ce mai largi si diversificate ale psihismului, astfel incat la ora actuala el este folosit in domenii precum educatia sanitara, medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala. Cu toate acestea, domeniul aplicativ de electie ramane cel clinic, in care mecanismele de aparare joaca un rol foarte important de indicatori ai functionarii si ameliorarii psihice la pacientii in curs de terapie, avand atat o valoare diagnostica, cat si una prognostica foarte mare.

Fenomenul MA este extrem de interesant mai ales in contextul unei psihologii din ce in ce mai divizate si care tinde mai degraba spre specificitate si izolationism decat spre generalitate si integrare. Mecanismele de aparare par a face exceptie de la acest tip de abordare, aratand ca nu este imposibil ca un concept de sorginte psihanalitica si care sta cu un picior in Sine si cu celalalt in Ego sa fie supus unei abordari cantitativ-comprtamentale, sa fie operationalizat intr-o maniera relativ obiectiva si sa fie masurat intr-o maniera fidela si valida dupa cum vom vedea in capitolul dedicat evaluarii. Toate acestea sunt argumente pentru efortul de a integra datele deja existente intr-un corpus informational coerent care sa fundamenteze o teorie operationalizabila si usor de transpus intr-o metodologie de evaluare si testare, acesta fiind chiar obiectivul lucrarii de fata care isi propune pe de o parte sa ofere o modalitate obiectiva de evaluare a MA si pe de alta parte sa testeze o serie de ipoteze referitoare la mecanismele de aparare, fapt ce ar permite o intelegere mai aprofundata a lor si totodata fundamentarea empirica a asumptiilor teoretice sau a celor bazate doar pe experienta clinica, de tip idiografic.

2. ISTORIC

Conceptul de „aparare” apare pentru prima data la Freud in lucrarea „Psihonevrozele de aparare” si este folosit pentru a diferentia cele trei tipuri de patologii considerate de el psihogene: isteria (in care este activ mecanismul conversiei afectului),

nevroza obsesionala (deplasarea/transpunerea afectului) si psihoza (proiectia sau respingerea concomitenta a afectului si a reprezentarii). Initial Freud a folosit in mod destul de nediferentiat termenii de „aparare” („toate procedeele de care se serveste eul in conflictele susceptibile de a conduce la nevroza”) si refulare („un mod de aparare mai bine determinat”, „un fel de prototip pentru alte operatii de aparare”). Inventariind opera lui Freud, Buckley (1995) identifica zece mecanisme de aparare descrise de Freud:

- refularea (omniprezenta, implicata chiar in nasterea inconstientului)

- regresia (pusa in legatura cu fenomenul de ixatie explorat in Introducere in psihanaliza, 1916)

- sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoria sexualitatii, 1905)

- proiectia (resedintele Schreber, 1911)

- intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor 1915)

- introiectia sau identificarea (Doliu si melancolie, 1917)

- anularea retroactiva si izolarea (Inhibitie, simptom, angoasa, 1926)

O contributie semnificativa in domeniu este cea a Annei Freud care in cartea sa „Eul si mecanismele de aparare” pune bazele a ceea ce mai tarziu va deveni psihologia eului si analiza apararilor. La acea data demersul ei este unul de tip revolutionar si totodata un act de curaj, intrucat deplaseaza atentia analistului de la conflictele intrapsihice la modalitatile de care dispune eul pentru gestionarea mai mult sau putin adecvata a acestora. In acest fel ea face un imens serviciu psihanalizei deoarece o aseaza pe un drum pe care interventia terapeutica devine mult mai pertinenta si mai credibila, si fundamenteaza un punct de vedere mai pertinent cu implicatii majore in psihoterapie: nu conteaza atat conflictul (care de multe ori nu se lasa lichidat prin constientizare, ci construirea si dezvoltarea unor modalitati defensive optime de gestionare a lui). Ea propune totodata si o intelegere de tip integrativ a acestor mecanisme, analizand relatiile dintre ele, fenomenele de compensare, substitutie care pot apare, precum si folosirea diferentiata a unor mecanisme de aparare functie de context/conflict.

Melanie Klein a introdus in seria mecanismelor de aparare clivajul, idealizarea si identificarea proiectiva ca mecanisme precoce, incluse de Vaillant in categoria „apararilor ce distorsioneaza imaginea”, si in baza carora ea explica o mare parte din functioanarea psihologica si constituirea aparatului psihic in primii ani de viata. Opera sa

va fi continuata de Kernberg care aseaza conceptul de clivaj in centrul teoriei sale despre starile-limita si descrie si alte mecanisme de aparare: idealizarea primitiva, refuzul primitiv, omnipotenta, deprecierea si identificarea proiectiva.

3. EVALUAREA – PROBLEME LEGATE DE EVALUARE SI MODALITATI DE EVALUARE

Problemele legate de evaluarea MA se refera in primul rand la masura in care putem evalua niste procese inconstiente si la gradul de validitate si fidelitate al unei astfel de masuratori in cazul in care totusi ne hazardam sa o facem. In ceea ce priveste fidelitatea si validitatea masurarii MA acestea sunt puternic sustinute de Studiul dezvoltarii adultului efectuat de Vaillant incepand cu 1967 (v. Serban Ionescu). La prima vedere pare imposibil sa evaluezi printr-un chestionr autoadministrat un proces de care subiectul insusi nu este constient. Pentru a face putina lumina in aceasta privinta ne vom referi la distinctia operata de Wallerstein intre „mecanism de aparare” (abstractie teoretica utilizata pentru a descrie un mod de lucru, de functionare mentala inconstienta) si manifestarea unei aparari (comportamente, afecte, idei specifice puse in slujba unor scopuri defensive). In 1967 Vaillant substituie in cercetarea sa procese intrapsihice cu manifestari concrete si comportamente obiective, argumentand ca o astfel de substitutie „permite examinarea functiei eului in termeni mai degraba operationali decat teoretici”.

Asa cum un test de rezolvare de probleme evalueaza gandirea subiectului fara ca acesta sa fie deplin constient de modul de functionare a procesului psihologic, ne putem astepta ca si MA sa poata fi evaluate prin tehnica chestionarului cu conditia ca indicii comportametali sa fie realmente valizi in raport cu conceptul psihologic pe care presupunem ca il obiectiveaza. Metodologia folosita de Bond et al (1983) pentru DSQ (Chestionarului stilului defensiv) este un bun exemplu de acuratete medologica si rigurozitate stiintifica (v. Serban Ionescu, pg. 87). In ceea ce ne priveste selectia comportamentelor din cadrul itemilor a fost facuta in baza literaturii de specialitate si a experientei clinice personale. Suntem de acord cu Bond cand afirma ca un astfel de demers nu evidentiaza conflictul psihologic in sine, ci doar modalitatea de gestionare inconstienta a acestuia. Cu toate acestea, valoare sa este extrem de mare cu atat mai mult cu cat studiile par sa confirme faptul ca nu atat conflictul este cel care are valoare prognostica in raport cu evolutia starii psihologice a subiectului, ci modalitatile defensive prevalente la care acesta apeleaza. Bineinteles ca in psihoterapie si clinica o astfel de abordare cantitativa este insuficienta; nu acelasi lucru se poate spune insa despre domeniul cercetarii stiintifice in care prezenta unui astfel de instrument este absolut necesara petru investigarea relatiilor dintre MA si alte laturi ale functionarii psihice,

sociale sau fizice a subiectului. Avantajele chestionarului, expuse foarte pragmatic de Bond, sunt urmatoarele:

- asigura economie de timp

- nu presupune personal foarte calificat (economie de bani)

- elimina problemele de fidelitate dintre evaluatori

- ofera posibilitatea de a culege date normative

Principalele metode si tehnici de evaluare a MA:

I. testele proiective

a. TAT – plansele TAT contin imagini susceptibile de a reactiva conflicte pulsionale bazale, precum si afectele si fantasmele legate de acestea. Activarea mecanismului proiectiv ne permite sa presupunem ca raspunsul subiectului este o imagine a propriei atitudini fata de conflictele in cauza, in raport cu care el ne va oferi raspunsuri transferentiale. Shentoub considera ca procedeele de elaborare a discursului din protocoalele TAT „se intemeiaza pe operatii inconstiente (mecanisme de aparare si alte modalitati de conduita psihica), a caror expresie manifesta sunt”. El repartizeaza aceste defense in patru mari categorii:

- aparari prin recurgerea la realitate

- aparari prin recurgerea la fantezii si afect

- aparari prin inhibitie

- aparari ce tin de anumite emergente in procesele primare

In 1987, Debray propune o noue fisa de despuiere pentru copii si adolescenti in care acorda un loc semnificativ reperarii mecanismelor defensive.

De exemplu, una din plansele TAT propune imaginea unui baietel asezat pe pragul unei cabane cu scanduri puse alandala. Solicitarile latente trimit la capacitatea de a fi singur: in context oedipian, plansa retrezese sentimentul de singuratate al copilului parasit de cuplul parental; dicolo de acesta, problematica dominanta se refera la capacitatea de a fi singur intr-un mediu precar si testeaza calitatea sprijinului matern si efectele sale asupra subiectului (cf. F. Brelet-Foulard si C. Chabert, 2003). Mai multe studii de caz realizate de aceeasi autori evidentiaza aparitia unor defense precum: contrainvestirea, refuzul si reprimarea (afectul negativ este initial ignorat, apoi recunoscut si imediat respins si inlocuit cu o fantasma de final fericit rationalizata prin recurgerea la argumentul: soarele este totusi stralucitor, deci la un element extern) – Bruno, organizare obsesionala, 38 ani.

Am dori sa insistam aici asupra unui aspect pe care il consideram foarte important atunci cand se pune problema de a opta pentru o modalitate de evaluare a MA tip TAT sau una de tip coportamental. Daca in clinica, unde abordarea conflictului este absolut necesara, utilizarea TAT nu poate fi decat bine-venita (alaturi sau nu de alte instrumente), in cercetare precum si in evaluarea unui lot non-patologic consideram ca utilizarea TAT poate induce in eroare deoarece ea ne arata cum se apara subiectul in raport cu un conflict anume, si nu cum se apara el de obicei. Contextualizarea excesiva in TAT poate deforma prin urmare raspunsurile subiectilor. Se impune, dupa cum vedem, o analiza amanuntita a relatiei dintre cele doua tipuri de evaluari, demers pe care ne propunem sa il realizam in viitor.

b. Rorschach

Utilizarea acestui test in evaluarea functionarii defensive este marcata de mai multe contributii importante precum:

- Schafer (1954)

- Holt (1977)

- Lerner si Lerner (1980)

- Cooper si al. (1991) – Rorschach Defense Scale prin care se evalueaza 15 aparari: izolare, intelectualizare, formatiune reactionala, rationalizare, refulare, depreciere, idealizare primitiva, identificare proiectiva, clivaj, omnipotenta, proiectie si 4 tipuri de refuz.

Cu toate acestea, statutul testului ca modalitate de evaluare a defenselor ramane nesigur, impunandu-se validarea sa prin compararea cu evaluarile clinice si cele de tip comportamental.

II. alte instrumente

a. DMI – Gleser si Ihilevich (1969), test compus din zece relatari care descriu situatii conflictuale (40-160 cuvinte) urmate de patru intrebari cu privire la comportamentul subiectului in situatia data, precum si la raspunsul sau pulsional fantasmat, la gandurile si sentimentele sale. La fiecare intrebare sunt propuse cinci raspunsuri alternative, reprezentand tot atatea grupuri de MA. Cele cinci grupe de MA investigate prin DMI sunt:

- intoarcerea impotriva obiectului (identificarea cu agresorul, deplasarea, traducerea in act, regresia)

- proiectia

- intoarcerea impotriva propriei persoane (raspunsuri autohandicapante, pesimiste sau masochiste)

- transformarea in contrariu (denegarea, refuzul, formatiunea reactionala si refularea)

b. Indexul stilului de viata – Plutchik (1979), 97 de itemi grupati in opt scale masurand tot atatea mecanisme de aparare

c. Chestionarul stilului defensiv – Bond (1983), 81 de itemi, 24 de aparari (unele reprezentate doar printr-un item)

d. Profilul mecanismelor de aparare – Johnson (1982,1986), test de completare de fraze in care fiecare din cele 40 de raspunsuri este atribuit unei categorii din cele 14 reprezentand reductori de tensiune, aparari precoce, aparari de nivel mediu si aparari avansate

e. Scalele de evaluare a mecanismelor de aparare – Perry (1988), permit evaluarea cantitativa sau calitativa a 27 de MA, in primul rand pe baza unui interviu de o ora inregistrat pe o caseta video.

Studiile actuale se centreaza pe :

- definirea MA si stabilirea relatiilor dintre ele

- clasificarea MA si stabilirea unor stiluri defensive

- stabilitatea/transformarea MA in cursul terapiei

- functionarea defensiva in maladiile de ordin fizic

- evolutia MA in ontogeneza

- dezvoltarea instrumentelor de evaluare

Pentru toate aceste directii de cercetare stabilirea unor repere cat mai obiective si mai valide in investigarea MA este o conditie fara de care concluziile studiilor nu pot dobandi consistenta, ramanand simple aproximari ale fenomenelor investigate. Prin construirea IMA ne propunem sa acoperim un gol existent la ora actuala in domeniul psihodiagnosticului in Romania.

4. CLASIFICAREA MECANISMELOR DE APARARE

În ceea ce priveşte atât denumirea si definirea, cât şi clasificarea mecanismelor de apărare, punctele de vedere sunt numeroase, în funcţie de diverse criterii luate în considerare de unii sau alţii dintre autorii ce s-au preocupat de investigarea acestor mecanisme. Astfel, înaintea unei delimitări şi precizări explicite a perspectivei la care aderăm în lucrarea prezentă, am considerat necesar să poposim asupra câtorva clasificări, fără a face abstracţie de faptul că ele nu sunt exhausive, unele luând în considerare anumite defense, altele, păstrând mecanisme din clasificările anterioare şi adăugând sau înlocuind altele. Considerăm în acest moment al demersului mai important decât clasificările în sine, faptul că tematica mecanismelor defensive a fost una care a preocupat psihologii şi psihiatrii de la Freud şi până în actualitate, făcându-şi loc ca şi element semnificativ pentru explicarea personalităţii mature şi a devenirii acesteia, atât în registrul normalităţii, cât şi în cel al patologiei psihice, fiind de asemenea un liant conştient-inconştient şi totodată o poartă de intrare valoroasă câtre conţinuturile inconştiente ale psihicului uman.

Astfel, vom face referire, după cum am precizat anterior, la cele mai cunoscute liste şi clasificări ale mecanismelor de apărare din literatura psihologică şi psihiatrică.

Liste

Considerăm listele din punct de vedere cronologic, astfel: apărările la Sigmund Freud (1900, 1905, 1911, 1915, 1917, 1926); mecanismele de apărare după Anna Freud, decelate din lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare” (1936); o listă de patruzeci şi trei de mecanisme în viziunea lui Valenstein (1961); clasificarea lui Laplanche şi Pontalis aşa cum apare ea în „Vocabularul psihanalizei” (1967); clasificarea realizată în DSM IV(1994, 1996) şi DSM IV-R de către Asociaţia Americană de Psihiatrie; lista de mecanisme defensive elaborată de Plutchik (1979, 1989, 1995).

Sigmund Freud.

Mecanismele de apărare identificate de S. Freud, pe parcursul a 26 de ani, mai exact din 1900 şi până în 1926, considerând lucrările în care apar menţionate respectivele mecanisme,- sunt: regresia, sublimarea şi formaţiunea reacţională; proiecţia; întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrariu; introiecţia, similară la S. Freud cu identificarea; anularea retroactivă şi izolarea. La acestea se adaugă refularea, dar nu ca şi mecanism de apărare propriu-zis, ci ca o apărare compozită, în sensul că, Freud consideră refularea omniprezentă în toate celelalte defense, ca element comun pentru aceestea.

Anna Freud.

Cele zece mecanisme de apărare listate de ea sunt:Refularea; Regresia; Formaţiunea reacţională; Izolarea; Anularea retroactivă; Proiecţia; Introiecţia; Întoarcerea către propria persoană; Transformarea în contrariu; Sublimarea

Pe lângă acestea, autoarea face referire şi explicitează şi alte defense, pe parcursul lucrării „Eul şi mecanismele de apărare”, acestea fiind: negarea prin fantasmă, negarea prin cuvânt şi act, identificarea cu agresorul, altruismul, ascetismul, intelectualizarea, identificarea.

Valenstein.

Valenstein, înpreună cu colaboratorii săi Bibring, Dwyer şi Huntington alcătuiesc o listă, cea mai cuprinzătoare din listele de inventariere a mecanismelor defensive alcătuite până acum, conţinând paruzeci şi trei de mecanisme de apărare ce ar putea fi grupate astfel, ţinând cont de sursele lor:Primele nouă mecanisme din cele zece pe care le menţionează A. Freud în lucrarea sa, excepţie fâcănd deci transformarea în contrariu care la Valenstein nu mai figurează. Zece mecanisme comune şi altor autori, şi anume: altruismul, ascetismul, deplasarea, identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu agresorul, identificarea autopunitivă, intelectualizarea, raţionalizarea, refuzul prin exagerare, refuzul în fantezie, retragerea, somatizarea, traducerea în act. Douăzeci de mecanisme specifice, ce se întâlnesc doar în lista lui Valensein, şi care ar putea fi împărţite în două categorii, după partea gramaticală care le desemnează: mecanisme de apărare desemnate prin substantive: blocaj, complezenţa, conduita contrafobică, controlul, controlul prin gândire, depersonalizarea, desexualizarea, detaşare, evitarea, limitarea funcţiilor eului, reliefarea afectelor, ritualizarea, sexualizarea; mecanisme de apărare desemnate prin verbe: a face pe bufonul, a mânca şi a bea, a recurge la gândirea magică, a te crampona de obiect, a se orienta spre estetic, a fluiera pe întuneric, a te îmbolnăvi.

Laplanche şi Pontalis.

Tratarea problematicii mecanismelor de apărare la aceşti doi autori are ca punct de plecare lucrarea Annei Freud, căreia autorii mai sus-menţionaţi îi aduc o serie de critici, cum ar fi nonexhausivitatea clasificării medanismelor defensive sau superficialitatea tratării unor defense considerate semnificative şi evidente, precum şi poposirea prea scurtă asupra multitudinii aspectelor ce derivă din abordarea frontală a mecanismelor defensive investigate. În această ordine de idei, pe lângă tratarea independentă apaisprezece din mecanismele Annei Freud, şi doar menţionarea restului de trei mecanisme, autorii mai fac referire detaliată în articole independente, la: refuzul realităţii, clivajul eului, (de)negaţie, deplasare, forcludere, intelectualizare, raţionalizare, reparaţie, reprimare. La acestea, autorii mai menţionează şi apărări identificate la M. Klein, ca: clivajul obiectului, identificare proiectivă, refuzul realităţii psihice, control omnipotent asupra obiectului. Este evident faptul că, mai ales la aceşti din urmă doi autori, nu se poate vorbi nici pe departe de o clasificare a mecanismelor de apărare, fiind mai mult o enumerare şi descriere a unor defense, fără a urmări criterii de clasificare şi împărţire a lor, ci luând în considerare doar alţi autori ce s-au preocupat de acest domeniu, al mecanismelor de apărare.

DSM IV.

Mecanismele de apărare din DSM IV cuprind cinci mecanisme identificate iniţial de A. Freud, şi anume: introiecţie, regresie, orientare către sine, transformare în contrariu şî sublimare. La acestea se adaugă alte treisprezece: Agresiunea pasivă; Clivajul; Deplasarea; Deprecierea; Disocierea; Idealizarea; Intelectualizarea; Raţionalizarea; Refuzul realităţii; Reprimarea; Reveria autistă; Soamtizarea; Traducerea în act.

La aceste mecanisme de apărare se mai adaugă încă treisprezece, în DSM IV-R figurând în plus:Autoafirmarea; Altruismul; Anticiparea; Autoobservarea; Capacitatea de a recurge la celălalt; Distorsiunea psihotică; Identificarea proiectivă; Omnipotenţa; Plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi respingerea ajutorului; Proiecţia delirantă; Refuzul psihotic; Retragerea apatică; Umorul.

L. Plutchik.

Plutchik ia în considerare treisprezece mecanisme defensive, şi anume: activism, anulare retroactivă, compensaţie, deplasare, fantezie, formaţiune reacţională, identificare, intelectualizare, introiecţie, izolare, proiecţie, raţionalizare, refulare, refuz, regresie, sublimare, - pe care le clasifică după gradul de asemănare, pe de o parte, şi după alcătuirea unor polarităţi, pe de altă parte. Astfel, se ajunge la clasificarea lor în trei grupe, în funcţie de asemănările dintre mecanismele componente, astfel:refuz, refulare, anulare retroactivă; intelectualizare, raţionalizare, intelectualizare; proiecţie, deplasare, activism.

Cea de-a doua clasificare urmăreşte criteriul polarităţilor, luând naştere de asemenea trei grupe:sublimare şi regresie; sublimare şi formaţiune reacţională; activism şi refulare.

Acelaşi autor, împreună cu colaboratorii săi, bazându-se pe analizele factoriale, ajung la un număr de opt apărări din cele treisprezece iniţiale:Compensaţie; Deplasare; Formaţiune reacţională; Intelectualizare; Proiecţie; Refulare; Refuz; Regresie.

Clasificări şi tentative de sistematizare

O primă încercare de clasificare aparţine Annei Freud, care ia drept criteriu situaţiile particulare de angoasă care suscită defensele.

O clasificare mai precisă şi riguroasă este cea emisă de Valliant (1971, 1976, 1993); criteriul de clasificare este considerat caracterul adaptativ al mecanismelor de apărare în cursul vieţii adulte. Astfel, se ajunge la următoarele categorii:

1) apărările psihotice: proiecţia delirantă, distorsiunea şi refuzul psihotic;

2) apărările imature: proiecţia, fantezia schizoidă, ipohondria, agresiunea pasivă, activismul (identificat cu acting-out-ul), disocierea;

3) apărările nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formaţiunea reacţională;

4) apărările mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (înlăturarea), anticiparea, umorul.

O altă clasificare ce merită a fi menţionată este cea realizată în DSM IV (1994, 1996), fiind descrise şapte niveluri ale funcţionării defensive:

1) nivelul adaptativ ridicat: anticiparea, capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea (cu titlu de exemplu). Scopul defenselor corespunzătoare acestui nivel este de a realiza adaptarea optimă la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei conştientizări a sentimentelor, ideilor, consecinţelor, precum şi asigurarea echilibrului optim între motivaţiile conflictuale.

2) nivelul inhibiţiilor mentale (al formaţiunii de compromis): deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională, refularea, anularea retroactivă. Mecanismele mai sus amintite au rolul de a menţine în afara conştiinţei idei, sentimente, amintiri, dorinţe, temeri ce sunt susceptibile de a reprezenta o ameninţare potenţială.

3) nivelul distorsiunii minore a imaginii: deprecierea, idealizarea, omnipotenţa. Scopul –reglarea stimei de sine, imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalţi.

4) nivelul negării cuprinde: refuzul, proiecţia, raţionalizarea, ce au rolul de a menţine în afara conştiinţei factorii de stres şi pulsiuni, idei, afecte, sentimente de responsabilitate neplăcute sau inacceptabile, ele fiin atribuite eronat unor cauze externe.

5) nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria autistă, identificarea proiectivă, clivajul imaginii de sine sau al imaginii de ceilalţi.

6) nivelul acţiunii: activism, retragere apatică, plângeea cuprinzând solicitarea unui ajutor şi respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă implică utilizarea, în prezenţa unor factori de stres interni sau externi, a acţiunii sau a retragerii.

7) nivelul disreglării defensive: proiecţia delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea psihotică implică un eşec al reglării defensive în faţa factorilor de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă.

Perry (1990) lansează o clasificare ce are puncte comune cu cea din DSM IV:

1) apărări-acţiune (ex. agresiunea pasivă)

2) apărări borderline sau limită (ex. clivajul)

3) apărări-negare (ex. refuzul)

4) apărări narcisice (ex. omnipotenţa)

5) alte apărări nevrotice (ex. refularea)

6) apărări obsesionale (ex. anularea retroactivă)

7) apărări mature (ex. sublimarea)

Clasificarea lui Werwoerdt (1972) pune accent pe modurile de acţiune, definirea claselor de mecanisme de apărare făcându-se relativ la ameninţări, după cum urmează:

1) retragerea din faţa ameninţării (ex. regresia din ipohindrie)

2) excluderea ameninţării din sfera conştiinţei (refuzul, reprimarea, raţionalizarea, proiecţia, introiecţia)

3) dominarea, controlul ameninţărilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la conduite contrafobice sau la sublimare.

Alţi doi cercetători, Ihilevich şi Gleser elaborează în 1962 „Inventarul Mecanismelor de Apărare” (DMI), clasificând apărările funcţie de cinci stiluri defensive generale (1969):

1) „Întoarcerea către obiect”

2) „Proiecţia”

3) „Jocul cu principiile”

4) „Întoarcerea către propria persoană”

5) „Transformarea în contrariu”

În fine, ultima clasificare pe care o menţionăm este cea realizată de Bond pe baza „Chestionarului Stilurilor Defensive” (DSQ) elaborat de el. Analiza factorială a relevat pantru factori, astfel:

1) model de acţiune inadaptată, explicând 50% din variaţia totală, şi cuprinzând: retragerea, activismul, regresia, inhibiţia, agresiunea pasivă, proiecţia; trăsătura comportamentală comună o reprezintă incapacitatea subiecţilor de a negocia cu pulsiunile, prin demararea unei actiuni constructive pe cont propriu;

2) distorsiunea imaginii, explicând 10% din variaţia totală, şi cuprinzând: clivajul, idealizarea primitivă şi omnipotenţa însoţită de depreciere;

3) sacrificiul de sine, acoperind 9% din variaţia totală, cuprinde formaţiunea reacţională şi pseudoaltruismul, reflectând nevoia de a se percepe pe sine ca amabil, dispus oricând pentru a ajuta pe altul şi niciodată furios (în aparenţă doar, evident).

4) stilul adaptativ (8% din variaţia totală): umorul, reprimarea, sublimarea, asociate noţiunii de coping reuşit.

5. CE SUNT MECANISMELE DE APARARE?

Dupa cum spuneam mai sus cercetatorii sunt departe de a fi ajuns la consens in privinta definirii mecanismelor de aparare. Pentru inceput vom prezenta o serie de definitii ale conceptului cu scopul de a extrage notele definitorii pe care sa le integram intr-o definitie operationala ce urmeaza sa ne serveasca drept puct de referinta in demersul nostru de investigare a MA:

Laplanche si Pontalis (1967): „Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri deoperatii in care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic. Mecanismele prevalente difera dupa tipul de afectiune avut in vedere, dupa etapa genetica in cauza, dupa gradul de elaborare a conflictului defensiv etc. In general se accepta ideea ca mecanismele de aparare sunt

utilizate de eu, ramanand deschisa problema teoretica de a sti daca punerea lor in joc presupune intotdeauna existenta unui eu organizat care sa le constituie suportul.”

Widlocher (1971-1972): „Apararea este asamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil experentei constiente”. De notat faptul ca la Widlocher apararea este inseparabila de conflictul subiacent si prin urmare nu poate fi analizata decat in relatie cu acesta. Implicatiile acestui punct de vedere ar fi ca valoarea unui chestionar ca modalitate de evaluare a MA ar fi destul de redusa tocmai pentru ca el se refera doar la defense, fara a lua in calcul conflictul.

Sillamy (1980): „Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si legile morale si sociale”.

Braconnier (1991): „Mecanismele de aparare sunt mijloacele la care eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe”.

Vaillant si Drake (1985): „Apararile sunt metafore utilizate in descrieres diferitelor stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe”

Vaillant (1993): „Apararile sunt procese mentale de reglare vizand restaurarea homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.”

DSM IV (1994/1996): „Mecanismele de aparare sunt procese psihologice automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni sau externi). Ele sunt mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres.

Aceste definitii ne indica principalele repere in delimitarea conceptului de mecanism de aparare:

- Ce este? – proces, operatie, strategie, mijloc, etc?

- Ce finalitate are? – reducerea unui conflict intrapshic, diminuarea angoasei, restaurarea homeostaziei psihice, protejarea individului impotriva anxietatii, etc?

- In raport cu ce se realizeaza apararea? – pericole interne sau externe?

- Prin ce se realizeaza apararea? – suprimarea unui element al conflictului, remanierea realitatii, deformarea temporara a realitati, disimulare?

- La ce nivel se realizeaza ? – constient sau inconstient?

Vom incerca in cele ce urmeaza sa dam un raspuns la fiecare din aceste intrebari:

a. vom considera ca apararile sunt mecanisme psihice, si nu procese intrucat procesele psihice sunt universale, putand fi intalnite la orice individ, in timp ce mecanismele psihice pot sau nu sa apara toate in viata unui subiect. De asemenea, procesul psihic este un fapt ireductibil, in timp ce unele mecanisme de aparare includ in ele si alte mecanisme: de exemplu, introiectia care presupune intotdeauna o identificare prealabila. Trebuie totusi sa subliniem ca unele mecanisme defensive primare (identificare, proiectie, refulare) sunt veritabile procese psihice. In ceea ce priveste termenii de operatie sau strategie, acestia ni se par nepotriviti deoarece primul face referire mai degraba la o secventa din maifestarea unei aparari, iar cel de-al doilea la o grupare de aparari care servesc acelasi scop.

b. Mecanismele de aparare au functia de reducere a anxietatii legata de un conflict intre exigente interne disonante ce pot aparea in relatiile dintre diverse instante psihice si chiar la nivelul aceleiasi instante. Consideram ca este vorba de un conflict intern deoarece chiar daca avem de-a face cu un conflict aparent intre o exigenta interna si una externa, in realitate conflictul se naste doar atunci cand exigenta externa a fost indeajuns de mult internalizata pentru a functiona ca exigenta interna. Mai mult, este falsa ideea conform careia mecanismele de aparare ne apara doar de conflictele dintre eu si sine; sursa conflictului poate fi atat in relatiile tensionate dintre doua instante distincte ale psihicului, cat si intre doua nevoi/exigente ce tin de aceeasi instanta, dar de nivele diferite ale acesteia (de exemplu, de nivelul constient si inconstient al eului).

c. Prin urmare apararea se realizeaza intotdeauna in raport cu un pericol intern, sau, cu reprezentarea unui pericol intern sau extern.

d. Orice aparare reusita presupune mentinerea in inconstient a conflictului generator de angoasa prin deformarea realitatii (modificarea reprezentarii realitatii in sensul mascarii elemetelor conflictogene). Gradul de deformare a realitatii poate fi chiar un indice al caracterului patologic al unei aparari (daca activismul nu presupune decat o ignorare a unui aspect al realitatii, proiectia implica o falsificare a acesteia; diferentierile pot merge si mai departe, existand proiectii relativ inocente si altele extrem de nocive).

e. apararile sunt mecanisme inconstiente, care insa pot fi constientizate; de subliniat faptul ca un mecanism defensiv devenit constient nu implica si constientizarea conflictului subiacent. In virtutea acestui fapt, ele pot ramane functionale si eficiente chiar daca subiectul este constient ca un anume comportament are o functie defensiva (de exemplu, accesele bulimice care se presupune ca ar servi drept defensa in raport cu anxietatea de separare in relatia cu mama).

In urma consideratiilor de mai sus definitia pe care o propunem este urmatoarea:

Apararile sunt mecanisme psihice inconstiente care se activeaza datorita anxietatii legate de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern si care au functia de reducere a anxietatii printr-o deformare a acestei reprezentari.

Deformarea realitatii ia diverse forme in functie de tipul specific de aparare:

- in anticipare, are loc o deformare a dimensiunii timp prin proiectarea intr-un moment din viitor, sau, mai bine spus, prin transpunerea unui moment viitor in prezent.

- in activism, deformarea consta intr-o ignorare a unui element conflictogen din realitate; aceeasi operatie este decelabila si in negare, refulare, reprimare si refuz al

realitatii (diferentele de ordin calitativ sunt insa foarte mari si permit analiza distincta a fiecarui mecanism in parte).

- in clivaj, din doua elemente disonante din realitate este suprimat (prin refulare) unul, in timp ce celalalt este suprainvestit si ipostaziat.

- in proiectie, realitatea este „imbogatita” cu elemente care de fapt nu ii apartin. Este ca si cum cineva ar merge pe strada ocolind niste oameni imaginari.

- in omnipotenta realitatea este deformata prin exagerare, hipertrofiere, raporturile cu lumea sunt inversate astfel incat Eul devine un Gulliver in tara piticilor printre ceilalti.

- in intoarcerea impotriva propriei persoane discomfortul psihologic este proiectat in totalitate la nivelul eului, culpabilizat pentru toate suferintele si esecurile, si, consecutiv, agresat pentru toate aceste vinovatii mai mult sau mai putin imaginare. Distorsiunea apare aici sub forma asumarii a tot ce este rau si a autoculpabilizarii excesive si, paradoxal, victimizante.

- in rationalizare, intelectualizare si refugiu in reverie realitatea este deformata fie in sensul negarii afectului, fie in sensul negarii ratiunii si a imperativelor acesteia. Si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu un subiect care priveste realitatea cu un singur ochi – al ratiunii si logicii, sau al dorintei si afectului.

- in regresie asistam la o distorsiune temporala, timpul psihologic fiind cu mult depasit de cel obiectiv; subiectul trateaza prezentul ca si cm acesta ar fi trecut, se scoate pe sine din realitate si se transpune intr- lume devenita virtuala

- prin umor realitatea este colorata intr-un „roz antidepresiv”, iluzia cromatica facand suportabila o perspectiva altminteri nu prea vesela

- agresiunea pasiva pune in act o fantasma de putere magica a subiectului care isi pedepseste agresorul oarecum de la distanta (lasand razbunarea pe seama destinului, care bineinteles, ii este aliat fidel, sau folosindu-se de puterea refuzului sau a ignorarii); avem de-a face tot cu o deformare a imaginii de sine in care subiectul isi pastreaza aparenta de persoana superioara sau evita propria incapacitate de a se angaja intr-un conflict deschis care l-ar face sa se simta mult prea vulnerabil.

- in altruism, ascetism si contrainvestire subiectul isi falsifica imaginea de sine si propune lumii o fata cosmetizata dupa standardele morale sau sociale la moda

- in sublimare avem de-a face cu un subiect ai carui lotusi cresc din noroi in timp ce el prefera sa creada ca isi trag seva din eter.

Dupa cum vom vedea mai departe, mecanismele incluse de noi in IMA nu corespund toate acestei definitii si asta pentru motivul evident ca nu sunt mecanisme de aparare. Acesta este cazul acting-out-ului (care nu este mecanism de aparare ci, din contra, esecul acestora, deoarece pulsiunea inconstienta este direct tradusa in act in loc sa fie blocata prin defensa), al afirmarii de sine prin exprimarea sentimentelor si afiliere care, fiind in mult mai mare masura constiente in sine si in raport cu nevoia care le declanseaza, se apropie mult de mecanismele de coping, concept pe care il vom prezenta in continuare deoarece are o valoare practica foarte mare. Daca Freud spunea initial ca acolo unde a fost sinele trebuie sa fie eul, in privinta defenselor nu credem ca ne inselam spunand ca acolo unde a fost defensa trebuie sa fie copingul. Trecerea de la defensa la coping marcheaza trecerea de la apararea inconstienta la strategiile constiente, ne-automate, de adaptare si echilibrare cu sine si cu mediul la un subiect devenit mult mai responsabil de nivelul sau de satisfactie si armonie psihologica.

In 1943, Bibring introducea conceptul de mecanism de degajare, definindu-l ca modalitate de gestionare a tensiunilor de catre eu, functia sa fiind de a „dizolva progresiv tensiunea prin schimbarea conditiilor interne care o produc” (ex: familiarizarea cu o situatie anxiogena sau detasarea de libido in travaliul de doliu). Lagache este cel care va relua conceptul si il va dezvolta, acordandu-i o importanta foarte mare in virtutea ideii ca scopul curei psihanalitice este chiar cel de a elibera eul de sub influenta celor doua instante. Degajarea ar presupune „inlocuirea compulsiilor defensive cu alegerea si respingerea constiente – intr-un cuvant, cu judecata, atat in sens moral, cat si logic”. Caracteristicile dagajarii ar fi urmatoarele:

- recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

- rolul important pe care-l indeplineste constiinta

- indepartarea apararii ca element prealabil degajarii. Operatiunile de degajare presupun dezinvestirea contrapulsiunii defensive, amanarea ei, si, in contrapartida, suprainvestirea anumitor ganduri, care fac apel la atentie si la reflectie. Lagache mai subliniaza si faptul ca, apropiindu-se mai mult de procesul primar, defensele au o structura paralogica si se realizeaza sub influenta principiului placerii si a compulsiei la repetitie. Deoarece in sublimare este abolita refularea, el propune ca aceasta sa fie considerata mai degraba mecanism de degajare decat de aparare. Noi vom include totusi sublimarea in cadrul mecanismelor defensive deoarece ea nu corespunde primului criteriu formulat chiar de Lagache: recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice

Conceptul de coping a fost introdus in psihologie de Lazarus printr-o lucrare dedicata stresului psihologic. El defineste copingul ca fiind „ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne sau externe care ameninta sau depasesc resursele unui individ”. In Bloch si al (1991) copingul este definit ca „procesul activ prin care individul, gratie autoaprecierii propriilor activitati, a motivatiilor sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o controleze”. In literatura de specialitate sunt inventariate ai multe tipuri de coping:

- coping centrat pe emotie (vizeaza gestionarea starilor emotionale)

- coping centrat pe problema (vizeaza gestionarea problemei aflate la originea starii emotionale a subiectului)

- coping de evitare (strategii pasive de reducere a tensiunii emotionale –evitare, fuga, refuz, resemnare)

- copingul „vigilent” (strategii active de infruntare a situatiei – cautare de informatii, de sustinere sociala, de mijloace de rezolvare a problemei).

Dupa cum reiese de mai sus afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, afilierea si chiar retragerea apatica intra in categoria mecanismelor de coping (ultimul intr-o categorie mai putin adaptativa si anume cea copingului prin evitare). Ele au fost totusi retinute in inventarul nostru deoarece apar in numeroase clasificari ale mecanismelor defensive (DSM IV si Vaillant). Scala de acting-out a fost retinuta pentru testarea ipotezei referitoare la corelatia negativa cu apararile de nivel superior si pozitiva cu cele de nivel inferior. Mai trebuie mentionat faptul ca exista doua tipuri de abordari ale copingului – de tip „dispozitie” (trasatura de personalitate) si de tip „context” (activare si utilizare situationale). La ora actuala se incearca o abordare integrativa a celor trei concepte si a manifestarii lor pe scala normal-patologic; de exemplu, in 1969 Haan elaboreaza un model al functionarii adaptative cuprinzand zece dimensiuni de baza care se pot manifesta sub forma de coping, aparare sau fragmentare (pentru sensibilitate avem empatia ca si coping, proiectia ca aparare si ideile de referinta ca fragmentare). Plutchik (1995) considera ca fiecareia dintre apararile fundamentale (care sunt mecanisme psihice rigide, de valoare adaptativa limitata) ii corespunde un stil de coping (metoda constienta de rezolvare a problemelor, flexibil si, in general, adaptativa): refuz – minimizare, regresie – cautare de ajutor. Ne asteptam prin urmare ca intre aceste aparari sa gasim o corelatie negativa, ipoteza pe care o vom testa si in studiul nostru.

8. DESCRIEREA DIMENSIUNILOR ŞI A VARIABILELOR

IPOTEZE ŞI REZULTATE

ACTIVISM

Activismul - gestionarea conflictelor psihice sau a situaţiilor traumatice externe prin recurgerea la acţiune, în locul reflecţiei sau al trăirii afectelor. (Şerban Ionescu) Conform DSM activismul se defineşte ca o strategie elaborată ca derivativ şi care are ca scop lupta

contra angoasei. Potrivit „Le Grand Larousse universel”, care oferă două accepţiuni ale termenului, de sistem de conduită ce privilegiază acţiunea concretă, directă, şi iniţiativa personală (definiţie ce se apropie de ceea ce dorim noi să se înţeleagă prin activism ca şi defensă), iar pe de altă parte, de conduită a celui ce ia agitaţia drept acţiune (definiţie ceva mai îndepărtată de perspectiva pe care am luat-o noi în considerare în operaţionalizarea conceptului de activism).

Activismul apare de sine stătător în lista mecanismelor de apărare la Şerban Ionescu şi la Plutchik, iar în DSM IV este identificat cu ‹acting out›; apare cu numele de activism în clasificarea elaborată de Plutchik. Pentru noi, activismul şi ‹acting out› sunt două concepte diferite, ce implică comportamente diferite, şi vom preciza mai clar distincţia după ce vom trata şi mecanismul ‹acting out›.

Variabile

Motivaţia formulării celor două variabile rezidă în distinţia primară pe care am realizat-o între ceea ce înţelegem prin activism ca şi apărare prezentă destul de frecvent în comportamentele cotidiene şi ‹acting out›. În acest sens, ne referim la activism ca la o apărare ce presupune comportmente frecvent întâlnite în viaţa cotidiană, fiind şi susţinute de impactul psihologic al solicitărilor sociale, mai mult sau mai puţin direct exprimate asupra individului integrat social. Adică, implicarea activă, concretă a individului este şi va fi salutată din plin de către societatea ce respectă normele ei, iar un om activ este apreciat pozitiv ca fiind o persoană bine integrată şi adaptată social. O dată ce o asemenea defensă primeşte „binecuvântarea”societăţii din care facem parte, lansăm ipoteza conform căreia defensa activism ia o formă de defensă adaptativă din punct de vedere social.

a. activitate febrilă ce precede sau succede anumitor evenimente importante sau stresante

Această variabilă se referă la apelul ocazional, este adevărat, cu frecvenţe diferite de la persoană la persoană, la activism, acesta fiind „cerut” doar în cazuri apreciate subiectiv de individ drept „extreme”, cuprinzând în această categorie anumite evenimente importante pentru individ sau stresante (care au fost trăite deja şi apreciate a posteriori ca atare, sau care urmează să se petreacă şi sunt proiectate ca atare anticipativ, sunt potenţial stresante). Prin „activitate febrilă” înţelegem activitatea ce ocupă aproape integral timpul pe care o persoană îl are la dispoziţie de-a lungul unei zile, pauzele sale fiind foarte reduse ca număr şi durată, dacă nu absente.

„Înaintea unui eveniment important fac multe lucruri.”

b. implicare (excesivă) în anumite activităţi

Ne referim deci la activism ca mască sau mijloc deviaţionist de la anumite afecte, gânduri, conflicte ce nu pot fi abordate frontal de subiect din varii motive ce ţin de ceea ce denumim cu un termen generic „diferenţe individuale”. O dată ce subiectul în cauză se simte incapabil să gestioneze direct şi nonmediat respectivele afecte, conflicte, etc. cu care se vede confruntat la un moment dat, el alege ca modalitate de asigurare a confortului psihologic implicarea mai mult sau mai puţin excesivă în diverse activităţi practice, concrete, care au rolul de a redirecţiona focalizarea atenţiei de la conţinuturi potenţial anxiogene spre conţinuturi nu doar nonanxiogene, dar, eventual, şi gratifiante din punct de vedere social. Formularea variabilei, aşa cum apare ea aici, nu exclude o motivaţie pentru respectiva implicare în activităţi, şi considerăm respectiva cauză ca fiind indispensabilă şi omniprezentă în cazul oricărui comportament de acest gen.

„Am foarte mult timp liber.”

Ipoteze

În primul rând ne referim la clasa, categoria sau factorul la care ar putea aparţine activismul, şi lansăm ipoteza conform căreia acest factor ar fi reprezentat de apărările adaptate din punct de vedere social, şi aceasta în condiţiile în care activitatea ca atare, acel „a face ceva” este salutată din plin de către societatea occidentală în comparaţie cu cea orientală de pildă. În al doilea rând, în ceea ce priveşte eventuale corelaţii între activism şi alte mecanisme de apărare, susţinem ipoteza conform căreia ar exista o corelaţie pozitivă cu afilierea şi cu altruismul şi cu refuzul unui segment al realităţii (acest refuz determinând tocmai apărarea de respectivul aspect prin „refugiul” în activism) şi corelaţie negativă cu retragerea apatică.

Rezultate

Testarea statistică a ipotezelor şi valoarea coeficientului de corelaţie Pearson obţinut arată într-adevăr existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între activism şi afiliere,

respectiv activism şi altruism, motivată de noi prin faptul că activismul implică contact social, socializare, relaţii interumane şi comportamente, dedicare chiar pentru realizarea scopurile altora, solicitare şi primre de sprijin exterior.

‹ACTING OUT›

‹Acting out› - se identifică cu conceptul de traducere în act, ca act impulsiv, şi este o încălcare a interdicţiei de a acţiona în cadrul curei psihanalitice (S. Freud). În clinica psihiatrică se identifică cu o impulsie ce are caracter de violenţă heteroagresivă sau autoagresivă; actul în sine fiind de scurtă durată. În opinia noastră, mecanismul are în centrul său o desfăşurare psihologică, o tensiune psihică mai degrabă decât acţiune propriu-zisă. Tensiunea psihică ce cunoaşte un crescendo ajunge la apogeu şi se descarcă brusc, urgent, fulgerător, cu un control conştient destul de redus. Ţinem să menţionăm faptul că, prin însăşi descrierea mecanismului se observă faptul că el ia forma unei antidefense, sau o „cădere a defenselor”; în aceste condiţii nu mai crespunde definiţiei pe care am dat-o mecanismelor de apărare, motivul pentru care l-am păstrat fiind faptul că apare ca mecanism defensiv în alte clasificări, de care am ţinut şi noi cont.

Mecanismul nu face parte din lista de mecanisme defensive a lui Şerban Ionescu, în schimb ea figurează printre defensele din DSQ, printre cele enumerate de Valenstein (sub numele de traducere în act) şi printre defensele listate în DSM (tot ca traducere în act).

Noi, prin variabilele luate în considerare, ne îndepărtăm oarecum de ceea ce se înţelege în mod normal prin traducere în act; astfel, dacă prima variabilă se referă exact la traducerea în act a impulsivităţii resimţite foarte intens încât nu mai poate fi menţinută doar în registrul interiorităţii psihice, şi astfel este expulzată brusc şi în forma ei brută, cea de-a doua variabilă se referă la momentul imediat premergător acestei traduceri în act văzute ca rezolvare urgentă, imediată a tensiunii dar complet dezadaptativă pentru individ. Efectul de „apărător” al eului conştient, dacă există, există doar pentru scurt timp, pentru că ulterior eul va fi copleşit de anxietatea generată de însăşi descărcarea în forma în care se realizează.

Variabile

a. impulsivitate tradusă în act

Variabila se mulează perfect pe conceptul de traducere în act, prin itemii ce i-au corespuns noi încercând să surprindem tocmai acest aspect al ‹acting out›-ului: punerea în act fără „perdea”, fără precauţii, fără mediere a achiziţiilor ontogenetice am putea spune.

„Am lovit pe cineva care m-a iritat foarte mult.”

b. nevoie de rezolvare urgentă, cu orice preţ a situaţiilor conflictuale

După cum am mai precizat până acum, această variabilă surprinde momentul imediat premergător descărcării, de fapt exprimă cauza respectivului comportament: o nevoie de rezolvare urgentă; aceasta ne trimite la lansarea ipotezei conform căreia ‹acting out›-ul ar face parte dintre mecanismele nevrotice de „apărare”.

„Sunt agitat(ă) când ştiu că am o problemă pe care trebuie să o rezolv.”

După aplicarea chestionarului pe lotul-pilot şi calcularea coeficientului alfa-Cronbach pentru evaluarea interitemi pe fiecare variabilă în parte, am decis să eliminăm cea de-a doua variabilă, alfa=0.004(!). Rezultatul foarte slab al corelaţiei interitemi pentru această din urmă variabilă fiind pus pe seama diferenţelor destul de mari dintre itemi în ceea ce priveşte atât formularea lor, cât şi ţintele comportamentale diferite pe care le urmăreau. De asemenea, constatăm că definirea variabilei nu face loc pentru operaţionalizarea ulterioară a conceptului prin comportamente, în condiţiile în care vizează o nevoie, de care persoana poate fi mai mult sau mai puţin conştientă, ce poate exista şi în stare latentă, fără a declanşa comportamente specifice.

Ipoteze

O primă ipoteză afirmă faptul că acting out-ul este o defensă aparţinând categoriei apărărilor dezadaptative, neorganizate, haotice, şi în consecinţă, destul de periculoasă pentru individul însuşi care o foloseşte. De asemenea, considerăm acting out-ul corelând pozitiv cu activismul (chiar au existat numeroşi autori ce le-au suprapus, noi însă neaderând la un asemenea punct de vedere, dar fără a nega eventualitatea unei corelaţii între cele două mecanisme de apărare), identificarea cu agresorul (considerăm că, atât timp cât individul se simte agresat şi simte nevoia să „întoarcă” agresiunea, această întoarcere are şanse să îi scape de sub control), întoarcere către propria persoană (o heteroagresivitate ce poate scăpa de asemenea controlului). Mai presupunem existenţa

unor corelaţii negative cu ascetismul şi refugiul în reverie (aici fiind vorba de un surplus de refulare, pe când în cazul acting out-ului este un minus refulare, ambele cazuri însă implicând efecte dezadaptative), oarecum şi cu sublimarea, ca defensă de ordin superior, înalt adaptativă.

Rezultate

Acting out-ul a corelat pozitiv cu identificarea cu agresorul şi cu întoarcerea către propria persoană, confirmându-ni-se astfel două din ipotezele lansate cu privire la acting-out; cel care îşi manifestă direct, brut, violent şi nonmediat agresivitatea, loveşte în acelaşi timp şi în sine însuşi, prin faptul că loveşte în alteritate, şi aceasta deoarece agresivitatea respectivă poate fi descărcată şi auto, şi nu doar hetero: acest aspect este cel ce ţine de întoarcerea către propria persoană, în timp ce manifestarea heteroagresivităţii ţine de identificare cu agresorul ce loveşte în alteritate direct. ( A se ţine seama de faptul că prin aceste remarci nu limităm acting out-ul la agresivitate descărcată direct în comportament, cu şî la alte aspecte pulsionale ce au manifestări similare)

AFILIEREA

Afilierea – solicitarea ajutorului şi a susţinerii celuilalt atunci când subiectul trece printr-o situaţie generatoare de angoasă. (Şerban Ionescu) Trebuie menţionat că în cazul defensei afiliere prezenţa celuilalt este căutată din nevoie, pentru beneficiul pe care aceasta îl aduce subiectului într-o situaţie problematică pentru acesta. Afilierea implică o componentă importantă, şi anume susţinerea socială, cu componentele ei: 1) reţeauasocială exprimată prin numărul de prieteni şi de relaţii cu alţii; 2) sprijinul primit, adică comportamentele efective de susţinere; 3) sprijinul perceput, disponibilitatea celorlalţi; 4) sprijinul emoţional ce conferă sentimentul de protecţie, siguranţă concretă, dragoste; 5) sprijinul de stimă privind competenţele şi valoarea subiectului; 6) sprijinul material sau financiar; 7) sprijinul informativ.

Din punctul de vedere DSM III, DSM IV, afilierea face parte din mecanismele adaptative, sau de nivel înalt, din această cauză ea fiind menţionată doar în DSM IV. De asemenea, ea este listată în lucrarea lui Şerban Ionescu şi în chestionarul DSQ al lui Bond, nefiind însă inclusă în nici unul dintre cei patru factori evidenţiaţi de chestionar.

Lansăm şi noi ipoteza conform căreia afilierea s-ar putea include într-o categorie-factor supraordonat, şi anume cel corespunzător apărărilor adaptative, aşteptând însă ca rezultatele finale să confirme sau să infirme această ipoteză.

Variabile

a. căutarea prezenţei altora pentru susţinere sau ajutor

Variabila exprimă cel mai bine sursa comportamentului, şi anume nevoia pe care subiectul o resimte, pentru a primi susţinere şi ajutor într-o situaţie de viaţă percepută ca problematică ori conflictuală, ori eventual traumatizantă pentru el. Este o modalitate de adaptare dezirabilă din punct de vedere social, comunitar, pentru omul ce se vrea a fi definit ca fiinţă eminamente socială, membru activ al comunităţii ce-şi face simţită prezenţa în cadrul acesteia. Unul din motivele prezenţei alterităţii în jurul său este şi acela de a servi drept punct de sprijin pentru unul din membrii grupului ce necesită acest sprijin. Chiar dacă dorim să concepem această defensă drept una adaptativă, nu trebuie să facem abstracţie de cazul extrem, sub formă de dependenţă cu efecte de handicapare pentru cel ce vede fiecare experienţă ca pe un impas din care nu poate ieşi decât cu ajutorul altei/altor persoane.

„Când am o problemă pe care nu o pot rezolva, solicit ajutorul unui prieten.”

b. orientarea spre persoane ce au trăit o experienţă de stres identică

Efectul secundar al acestei orientări constă în securizare afectivă şi experienţială, în apărare în faţa potenţialei singurătăţi anticipate sau parţial experimentate, în crearea la nivel subiectiv a impresiei unui fond comun de experienţă nefastă. Din două puncte de vedere am considerat această variabilă ca reflectând una din semnificaţiile majore ale mecanismului de apărare afiliere, nefiind vorba despre o perspectivă reducţionistă prin faptul că am considerat doar experienţa de stres şi nu şi cea de bucurie, de stare caracterizată prin acalmie psihologică

i. în primul rând, experienţa de stres poate fi rezultatul oricărui tip de eveniment prin care a trecut, trece sau urmează să treacă persoana în cauză; chiar şi o bucurie neaşteptată pentru individ poate fi generatoare de stres, din punctul de vedere al implicaţiilor pe care le-ar avea, spre exemplu. Astfel, formularea „experienţă de stres identică” acoperă orice fel de sursă existenţială, ceea ce contează din perspectiva mecanismelor defensive nefiind situaţia concretă prin care trece persoana, evaluată obiectiv, ci transpunerea ei in plan subiectiv şi trăirea ei drept o experienţă de stres;

ii. cauza pentru care evenimentele respective sunt trăite ca şi anxiogene şi stresante pentru individ interesează prea puţin la acest moment, în sensul că interesul nostrul principal este identificarea defenselor şi a intensităţii şi proporţiei şi configuraţiei lor în individ

iii. starea de acalmie psihologică şi de autosuficienţă este oarecum de domeniul utopicului, pentru că suntem, cu o formulă deja învechită, „oameni printre oameni” şi „fiinţe sociale”, astfel încât prezenţa şi sprijinul celorlalţi sunt căutate în virtutea acestor premise, şi, mai mult decât atât încurajate. Am putea chiar lansa ipoteza conform căreia afilierea s-ar plasa în categoria mecanismelor de nivel superior, adaptativ, cu menţiunea faptului că trebuie să ţinem cont de scorurile extreme, mai ales cele pozitive, un „exces de afiliere” care devine problematic şi chiar dezadaptativ; de asemenea, mai trebuie luată în considerare şî configuraţia generală a apărărilor individului respectiv, care ar susţine într-un fel sau altul scorul înalt pe acest mecanism.

„Când mă confrunt cu ceva dureros caut prezenţa oamenilor care au trecut prin ceva similar.”

Ipoteze

Includem, în acord cu autorii studiaţi de noi, afilierea printre mecanismele defensive adaptative, de nivel superior, ce presupun o bună integrare socială a individului. În ceea ce priveşte lansarea unor ipoteze specifice, am considera afilierea în corelaţii pozitive cu activismul, altruismul (chiar dacă diferenţa dintre ele este destul de mare, presupunem totuşi că persoana capabilă de afiliere, adică de întreptare către semenul său pentru sprijin, va fi capabil ulterior eventual să orefe sprijin „altruist” celuilalt), identificare, afirmarea de sine şi introiecţie; de asemenea, presupunem existenţa unor corelaţii de această dată negative între afiliere şi retragere apatică şi ascetism.

Rezultate

Activismul, altruismul şi introiecţia sunt mecanismele ce corelează pozitiv într-adevăr cu afilierea; pe lângă aceste corelaţii ce vizau direct ipotezele formulate de noi, au mai fost obţinute şî altele, după cum urmează: acting out, anticipare, clivaj, denegare, contrainvestire, izolare, înlăturare, întoarcere către propria persoană, proiecţie, raţionalizare, refugiu în reverie, refulare, regresie, retragere apatică şî refuz care toate corelează pozitiv la praguri de .05 sau .01 cu afilierea (această enumerare serveşte in primul rând la crearea unei imagini asupra vastităţii domeniului investigat de noi, şi asupra complexităţii mecanismelor defensive, a intercorelaţiilor dintre ele, şi mai departe, de ce nu, asupra, implicaţiilor psihodiagnostice pe care le poate avea un asemenea instrument. Din păcate însă, spaţiul lucrării de faţă nu ne permite să aprofundăm prea mult această parte, care se constituie fără doar şi poate intr-o poartă către un domeniu ce aşteaptă să fie explorat intensiv şi cu maximă seriozitate)

AFIRMAREA DE SINE (PRIN EXPRIMAREA SENTIMENTELOR)

Afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) – comunicarea fără ocolişuri a sentimentelor şi gândurilor, într-un mod nici agresiv, nici manipulator, şi aceasta în condiţiile în care persoana trăieşte un conflict emoţional sau un eveniment exterior stresant. (Şerban Ionescu) Chiar dacă alţi autori l-au încadrat categoric în mecanismele de apărare, motivându-şi alegerea prin faptul că are ca rezultat diminuarea anxietăţii, noi înclinăm spre a-l considera drept mecanism de graniţă între defense şi coping, atât timp cât gradul de conştientizare a apelului la „afirmare de sine...” este destul de ridicat. De menţionat este faptul că acest mecanism poate face obiectul unei învăţări chiar în cadrul terapiei, mai ales celei de tip cognitiv-comportamental. Valoarea comunicării verbale şi a exprimării deschise a fost recunoscută intens de S. Freud, chiar dacă printre mecanismele defensive la care acesta a făcut referire, mecanismul prezent nu a fost inclus; începând din 1949, s-au efectuat şi studii experimentale asupra acestui mecanism defensiv. (Satler, 1949, 1961)

Pe lângă clasificarea lui Şerban Ionescu, unde afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor) apare ca mecanism defensiv de sine stătător, acesta mai figurează în lista DSM IV sub numele de afirmare de sine sau autoafirmare.

Variabile

a. afirmarea sentimentelor

Această variabilă cuprinde atât afirmarea sentimentelor favorabile, ca simpatia, afecţiunea, tandreţea, cât şi sentimente mai puţin favorabile, cum sunt ostilitatea, antipatia, sentimente de respingere a celuilalt, etc. Pentru a putea să te afirmi deschis şi într-o formă socialmente acceptabilă, cea ce ar însemna nonagresiv şi nonmanipulator, este nevoie de o dezvoltare personală deja parcursă, de o bună cunoaştere de sine, de o dorinţă de îmbunătăţire a propriului comportament, elemente care au rolul de a apropia, după cum am afirmat deja mai sus, mecanismul defensiv în cauză de unul de coping, şi, de asemenea, de a-l include printre mecanismele mai elaborate, dacă ar fi să ne propunem a ajunge la o clasificare care să împartă mecanismele defensive în primare, mai puţin elaborate, şi mecanisme elaborate într-o măsură mai mare.

„Îmi este uşor să spun ceea ce simt.”

b. comunicare deschisă a gândurilor

Distincţia între exprimarea sentimentelor şi comunicarea gândurilor în manieră deschisă este una pur teoretică, cerută de exigenţele elaborării unui chestionar de personalitate, în termeni generici. Acesta, deoarece suntem conştiente de faptul că o distincţie rigidă nu poate fi operată şi este şi contraindicată: un sentiment ori o atitudine faţă de un alter va

implica obligatoriu şi natural realizarea unei anumite desfăşurări ideative, va implica „a gândi despre acea persoană că...”, astfel încât ne-am aştepta ca o persoană ce este capabilă să-şi exprime sentimentele deschis, va fi capabilă de a face aceasta şi în cazul gândurilor sale.

„Ceea ce gândesc despre alţii mă priveşte doar pe mine.”

c. capacitatea de a cere şi de a refuza pretenţiile nerezonabile

Această variabilă aduce în discuţie problema distincţiei clare între afirmarea de sine( prin exprimarea sentimentelor) şi agresiunea pasivă. Mai importantă decât capacitatea în sine de a cere sau a refuza este modul, maniera, mijloacele prin care se realizează cererea sau refuzul. Spre exemplu, atât o persoană care foloseşte în grad înalt afirmarea de sine (prin exprimarea sentimentelor), cât şi una care este pasiv agresivă pot să dispună de capacitatea ce a refuza pretenţiile pe care ele le apreciază subiectiv drept nerezonabile, însă în maniere total diferite, opuse chiar. Spre exemplu, un item ce ar putea cu uşurinţă aduce confuzii este : „Când o persoană pe care o antipatizez îmi cere ceva, găsesc motive pentru a o refuza”; acesta este un item pentru agresiunea pasivă, pentru că nu pretenţiile nerezonabile sunt importante, ci faptul că respectiva persoană este antipatică subiectului în cauză, şi în consecinţă, indiferent de faptul că ea are nevoie de ajutor, sau are o pretenţie minimă şi în limitele rezonabilului, va fi refuzată cu scopul de a o frustra, sau de a exprima agresivitatea reprimată întro manieră modificată, distorsionată, deplasată, şi astfel subiectul se eliberează de propria-i frustrare. În schimb, ceea ce contează în cazul afirmării de sine... este o evaluare a calităţii pretenţiilor, a motivaţiei acestora şi a aspectelor majore, de asemenea, o evaluare a propriilor posibilităţi şi disponibilităţi, această evaluare având ca rezultat decizia de refuz, refuz realizat în aceeaşi manieră nonagresivă şi nonmanipulativă de care am mai discutat.

Capacitatea de a cere poate fi de asemenea analizată din perspectiva aceleiaşi distincţii între cele două mecanisme, un pasiv agresiv putând de asemenea emite cereri, ele în sine nerezonabile, fără utilitate practică, singurul scop fiind frustratea şi agresarea partenerului, şi nu o cerere directă, explicit formulată, utilă pentru subiect, aşa cum se realizeaza in cazul afirmării de sine....

Cu o metaforă sugestivă putem rezuma esenţa afirmării de sine... prin a cite cuvintele lui Jules Renard: „Cu adevărat liber este acela care ştie să refuze o invitaţie la cină fără a recurge la vreun pretext.”

Rămâne totuşi aici o problemă deschisă, relativ la aceeaşi distincţie afirmare de sine... –agresiune pasivă: este foarte dificil să se atingă un grad atât de înalt de obiectivitate care să permită o evaluare acurată şi reală a situaţiei, partenerului, etc. astfel încât un refuz să nu însemne pasiv agresivitate, ci exprimare deschisă, sinceră; sub masca acestei afirmări de sine poate foarte bine să se ascundă un comportament de agresiune neconştientizat şi neacceptat, însuşi un refuz repetat de exemplu să aibă acest efect de agresare a celuilalt.

„Refuz chiar şi pe cineva drag dacă cererile sale sunt neîntemeiate.”

Ipoteze

După părerea noastră, în acord cu autorii ce au investigat mecanismele defensive, afirmarea de sine este un mecanism de ordin superior şi adaptativ. Acest mecanism ar corela pozitiv cu afilierea şi cu identificarea şi negativ cu izolarea, întoarcerea către propria personă, proiecţia şi retragere apatică, pentru că toate aceste mecanisme, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, neagă, evită realitatea intrapsihică proprie subiectului, şi cu atât mai mult acceptarea şi exprimarea, comunicarea în exterior a ei.

Rezultate

Cu excepţia ipotezei ce afirma corelaţia afirmare de sine – afiliere, care nu s-a confirmat, toate celelalte ipoteze lansate de noi privind acest mecanism şi-au găsit confirmarea în urma prelucrării statistice a datelor.

AGRESIUNEA PASIVĂ

Agresiunea pasivă – răspuns la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni şi externi printr-o agresiune împotriva celuilalt, exprimată în mod indirect şi necombativ. (DSM III-R, DSM IV) Rezistenţa, resentimentul sau ostilitatea sunt mascate de o faţadă de adeziune aparentă. DSM IV face două precizări, relativ la principalele situaţii în care acest mecanism poate fi pus în funcţiune: un răspuns la exigenţele de acţiune sau performanţă emise de altă persoană şi; lipsa de gratificare a dorinţelor subiectului.

Agresiunea pasivă figurează deci în clasificarea DSM III-R şi DSM IV, precum şi în lista mecanismelor defensive elaborată de Bond, acesta încadrând-o la factorul I, model de acţiune inadaptată.

Variabile

-nonacţiune sau refuz al acţiunii în situaţii frustrante

Nonacţiunea ca atare, sau prin refuz al acţiunii, în condiţiile în care individul în cauză are intenţia ascunsă, mai mult sau mai puţin conştientizată de a-l pedepsi, lovi, agresa pe celălalt, reflectă tocmai esenţa mecanismului la care ne referim aici. În genere, persoanele pasiv-agresive au tendinţa de a nega şi de a respinge propriul mecanism psihic, şi aceasta pentru că o conştientizare a sa ar lovi în înseşi normele morale, etice, rigorile social-umane la care oricine doreşte să se ştie pe sine că aderă. Astfel,este destul de dificilă surprinderea pasiv-agresivităţii pe baza unuichestionar ce presupune autoadministrarea, astfel încât este nevoie de o mascare cât mai bună a comportamentelor prin itemii formulaţi şi, în acelaşi timp, investigarea mecanismului în sine. Astfel, sub o mască ce le ascunde lor însele propria interioritate psihică, ele sunt capabile să-şi descarce frustrările, agresivitatea şi să evite confruntarea directă cu propiile conflictualităţi, manifestând ceea ce am putea denumi chiar „o atitudine pasiv-agresivă”.

„Răspund întotdeauna la provocări.”

Ipoteze

Ne aşteptăm la obţinerea unei corelaţii negative între agresiunea pasivă şi afirmarea de sine, lucru oarecum evident cel puţin din punct de vedere empiric, atât timp cât pasivitatea agresiunii exclude exprimarea deschisă, francă, sinceră a sentimentelor şi gândurilor ce vizează cealaltă persoană. De asemenea, mecanismul de faţă implică o negare a realităţii intrapsihice cel puţin, atât timp cât individul este incapabil să privească şi să se orienteze spre conţinuturi psihice rezervoare de agresivitate, şi şi le neagă în favoarea manifestării unui comportament voalat şi, în esenţă, deosebit de agresiv (în cazul scorurilor extreme înalte).

Rezultate

Agresiunea pasivă corelează pozitiv cu denegarea, fapt explicat de noi prin aceea că realitatea intrapsihică a subiectului este negată clar de acesta, şi în consecinţă respinsă ca inexistentă sau neadevărată, această realitate referindu-se direct la agresivitatea ce mocneşte în interiorul insului relativ la altă/alte persoane, dar pe care acesta nu o acceptădin varii motive. Totuşî, ea îşi găseşte o modalitate voalată de manifestare şî explimare, şî aceasta este pasiv-agresivitatea.

ALTRUISMUL

Altruismul – devotament faţă de celălalt, ceea ce-i permite subiectului să iasă dintr-un conflict. (Şerban Ionescu) Ca şi defensă, altruismul poate fi considerat din patru puncte de vedere, în fiecare fiind vorba de rezolvarea unui conflict:

-un tip de formaţiune reacţională – evitarea culpabilităţii legate de refularea agresivităţii, prin altruism

-mijloc de evitare a agresivităţii, prin deplasarea ei către scopuri mai „nobile”, altruiste

-plăcere „prin procură” – o plăcere pe care persoana şi-o refuză sieşi, dar îi ajută pe alţii să o obţină; astfel, ea trăieşte satisfacţia prin identificarea cu alteritatea beneficiară

-manifestare a masochismului, prin căutarea de sacrificii evaluate drept altuiste. (Anna Freud)

Potrivit DSM IV, altruismul este caracterizat astfel: „Persoana îşi gestionează conflictul dedicându-se satisfacerii nevoilor celuilalt. Spre deosebire de formaţia reacţională, caracterizată uneori prin sacrificiul de sine, în cazul altruismului persoana primeşte fie o satisfacţie de substituţie, fie o satisfacţie datorată reacţiilor celorlalţi.”

Primul care vorbeşte despre altruism este S. Freud, chiar dacă nu explicit, ca la un mecanism defensiv real, el văzându-l mai degrabă drept o formaţiune reacţională. Ulterior, Anna Freud include altruismul în lista sa de mecanisme defensive cărora le acordă atenţie specială în lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare”. Altruismul apare şi în clasificarea elaborată de Valenstein şi colab., menţionat fiind printre mecanismele comune şi altor autori ce s-au ocupat cu studiul defenselor. Mai este inclus şi în lista realizată de Vaillant, precum şi în DSM IV, în categoria mecanismelor cel mai bine adaptate. În fine, în chestionarul stilurilor defensive al lui Bond, altruismul apare investigat printr-un singur item: „Dacă nu mi s-ar permite să îi ajut pe alţii m-aş simţi deprimat.”

Variabile

Pentru început dorim să specificăm faptul că am formulat variabilele în aşa fel încât să surprindem prin fiecare dintre ele numitorul comun al celor patru puncte de vedere, sau modalităţi de abordare a altruismului descrise mai sus.

a. tendinţă de a satisface nevoile celorlalţi

Variabila nu implică „renunţarea” la sine, abandonul de sine pentru altcineva, ci pur şi simplu manifestarea unui viu interes, grijă şi atenţie pentru identificarea şi satisfacerea nevoilor altor persoane; discriminarea între persoanele semnificative şi cele cu care individul întreţine relaţii mai superficiale, este destul de redusă, în sensul că el îşi manifestă respectiva tendinţă în raport cu aproape orice persoană cu care are interacţiuni. Comportamentele corespunzătoare acestei variabile nu exclud grija şi atenţia pentru propria persoană, dar şi alteriatatea este aproape la fel de importantă ca subiectul.

„Sunt atent(ă) la nevoile celorlalţi.”

b. disponibilitate de a se sacrifica pe sine pentru interesele altora

De această dată, intervine termenul de „sacrifiu de sine pentru...”: variabila exprimă faptul că interesele altora sunt puse mai presus de propriul interes, iar satisfacerea acestora, mai presus de satisfacerea propriilor nevoi. Este destul de discutabilă importanţa acestor nevoi la care se renunţă în favoarea nevoilor altora, pentru că este foarte posibil, ca un mecanism mai profund şi ascuns, ca aceste nevoi ale celorlalţi să reprezinte proiecţia propriilor nevoi profunde şi cu adevărat importante pentru subiect, el renunţând la nevoi superficiale şi mai puţin semnificative. Afirmăm că acest fapt este discutabil, pentru că itemii formulaţi de noi nu au capacitatea de a surprinde elementul importanţei nevoilor ori intereselor, de o parte sau de cealaltă, ci doar procesul renunţării la sine pentru un altul (cu o formulare generică).

„Sacrificiul de sine pentru binele altcuiva este o virtute.”

c. a facilita cuiva obţinerea unei plăceri pe care subiectul şi-o refuză sieşi

Această variabilă este cel mai aproape de abordarea altruismului ca oferire a unei plăceri „prin procură”; motivaţiile pentru care subiectul îşi refuză căutarea şi obţinerea directă a plăcerii respective sunt diverse, depinzând de o multitudine de factori, şi neinteresând în acest punct al lucrării noastre, decât tangenţial doar. Ceea ce contează însă este faptul că subiectul refuză să îşi ofere această plăcere sieşi, dar energia psihică rămânând prezentă şi activă, ea este deturmnată către facilitarea obţinerii plăcerii respective pentru altcineva.

„Mă străduiesc ca oamenii din jurul meu să se simtă bine.”

Ipoteze

Este aproape evidentă pentru noi lansarea unei ipoteze ce presupune existenţa unei corelaţii clare între altruism şi contrainvestire, atât timp cât ţinem cont de componenta conflictuală, anxiogenă ce este evitată, respinsă şi înlocuită în cadrul altruismului cu aspecte acceptate, aprobate şi apreciate de eul conştient, şi anume cele de fiinţă bună, iubitoare, gata de sacrificiu de sine pentru fericirea şi binele altora. De asemenea, altruistul este un individ ce neagă agresivitatea inconştientă, nelăsându-o să se manifeste mai mult sau mai puţin ca atare pentru a se descărca, şi în consecinţa afirmăm şi posibilitatea unei corelaţii pozitive între altruism şi denegare. De asemenea, altruistul introiectează alteritatea şi se identifică, mai mult sau mai puţin ce ea, pentru că aceasta este o modalitate foarte importantă pentru el de a se „bucura” de efectul propriilor comportamente, deci credem în existenţa unor corelaţii pozitive altruism – introiecţie. Mai susţinem următoarele corelaţii posibile: cu înlăturarea, pe baza consideraţiilor anterior menţionate.

Rezultate

S-au confirmat ipotezele ce afirmau existenţa unor corelaţii pozitive cu contrainvestirea, denegarea şi înlăturarea. Propria agresivitate spre exemplu, ce rezidă în individ, este contrainvestită şi astfel transformată în opusul său, manifestarea sacrificiului de sine altuist. Realitatea intrapsihică este negată de individ în faţa lui însuşi, negare întărită şi de tentinţa de respingere şi evitare a reflecării pe tema propriei agresivităţi.

ANTICIPAREA

Anticiparea – pe durata unei situaţii conflictuale, anticiparea constă în a-ţi imagina viitorul experimentând dinainte propriile reacţii emoţionale; prevăzând consecinţele a ceea ce s-ar putea întâmpla; plănuind diferite răspunsuri sau soluţii posibile. (Şerban Ionescu)

Noi am luat în considerare două tipuri de anticipare, şi anume anticiparea realistă şi anticiparea catastrofică, ambele ca şi mecanisme defensive. Astfel, ne opunem aprecierii din lucrarea „Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice” a lui Şerban Ionescu, care consideră că anticiparea-apărare se deosebeşte de anticiparea catastrofică, şi aceasta deoarece ferirea de conflictualitate şi de angoasa rezultată de aici se realizează şi în cazul anticipării catastrofice, pentru că subiectul „îşi aranjează viitorul”, planificându-l pentru o situaţie extremă, ce are şanse minime să se producă, dar totuşi se poate produce. Cu toateacestea, nu ne ferim de la a lansa ipoteza conform căreia anticiparea catastrofică ar fi o defensă dezadaptativă pentru individ, mai ales dacă are o frecvenţă mare de apariţie în comportament, şi aceasta, pentru că ajunge să angoaseze şi mai mult individul, în loc de a-l feri de angoasă. Din această cauză, suntem destul de precaute în evaluarea acestei laturi a anticipării, considerând-o polul negativ al defensei în discuţie, anticiparea realistă plasându-se la polul pozitiv. O păstrăm totuşi printre mecanismele defensive din perspectiva prevederii consecinţelor a ceea ce s-ar putea întâmpla, datorită efectelor „benefice” pe care le poate avea, chiar dacă cu o sferă de cuprindere redusă.

Chiar dacă nu a menţionat-o printre mecanismele de apărare, S. Freud vorbeşte despre anticipare din perspectiva efectelor benefice pe care ea le comportă. Înainte de apariţia DSM IV anticiparea nu a figurat în nici una dintre listele elaborate de autorii ce au investigat mecanismele de apărare, cu excepţia lui Bond, care o include în DSQ.

Variabile

a. (realistă) experimentarea dinainte a propriilor reacţii emoţionale; prevederea consecinţelor a ceea ce s-ar putea întâmpla; plănuirea răspunsurilor sau a soluţiilor posibile

Această variabilă reflectă o apărare de nivel superior, adaptativă, pentru că reuşeşte asigurarea impresiei subiective de securizare a subiectului în faţa unor potenţiale situaţii problematice, stresante şi anxiogene. Există însă şi un risc, şi anume ancorarea rigidă într-un anume tip de reacţii emoţionale a căror anticipare se încearcă, astfel încât distorsionarea realităţii să fie destul de mare, şi astfel efectul benefic al defensei să se reducă. Acelasi lucru este valabil şi în cazul prevederii rigide a unei anume categorii de evenimente, chiar şi în condiţiile în care subiectul deţine suficiente informaţii ce indică o cu totul altă desfaşurare a situaţiei.

„Înainte de a face ceva iau în considerare anumite riscuri.”

b. (catastrofică) instaurarea unei certitudini anticipate negative cu rol de protecţie în faţa anxietăţii

Rol central în ceea ce noi înţelegem prin anticipare catastrofică îl are precauţia: individul încearcă să se securizeze luându-şi măsuri de precauţie bazate pe indicii ce sunt, într-adevăr, redimensionate şi chiar exacerbate, dar aceasta pentru a încerca să evite a fi luat prin surprindere de circumstanţe defavorabile sau chiar catastrofale. Riscul aici este acela al reducerii „libertăţii” personale, a spontaneităţii, a creativităţii, a iniţiativelor şi a asumării riscurilor.

Ca o metaforă sugestivă pentru ceea ce înseamnă anticiparea vom reda cuvintele lui S. Freud: „Dacă vrei să poţi suporta viaţa, fii gata să accepţi moartea.”

„Mă îngrijorez când cineva drag întârzie neanunţat.”

Ipoteze

Anticiparea implică manifestarea unor comportamente active, acţionale, desfăşurate eventual cu scopul reducerii anxietăţii pe care o poate degaja însuşi fenomenul de anticipare (mai ales cea catastrofică), şi din această cauză lansăm ipoteza conform căreia mecanismul mai sus amintit ar înregistra corelaţii pozitive cu activismul şi acting out-ul. Anticipând spre exemplu pierderea persoanelor apropiate sau a căror prezenţă este utilă subiectului, anticipând singurătatea în care ar putea să cadă o dată cu anxietatea generatoare de aceasta, subiectul poate să manifeste atitudini şi comportamente altruiste, de orientare spre alteritate cu scopul mascat însă de a o păstra în proximitate, de a se asigura de prezenţa acesteia. Anticiparea ca mecanism în sine, dar mai ales anticiparea catastrofică ar corela în opinia noastră cu întoarcerea către propria persoană, de aici ea având şi efecte dezadaptative şi de dezorganizare internă a individului, fiind o manifestare voalată, dar prezentă a propriei autoagresivităţi. Prezenţa raţionalităţii evidentă pentru anticipare, afirmaţie susţinută de definirea mecanismului, precum şi de variabilele pe care noi le-am luat în considerare, determină ipoteza conform căreia există o corelaţie pozitivă semnificativă cu raţionalizarea. Determinând sau mai bine spus, implicând o ideaţie uneori greu de controlat sau de dirijat în altă direcţie, anticiparea ar corela pozitiv şi cu refugiul în reverie.

Rezultate

Toate ipotezele lansate şi-au găsit confirmarea în urma prelucrării statistice. (A se vedea anexele de la sfârşitul lucrării)

ASCETISMUL

Ascetismul – refuzarea oricăror plăceri corporale, chiar şi a celor mai inocente, cu scopul de a proteja eul împotriva nevoilor pulsionale, care sunt sursă de angoasă. (Şerban Ionescu, cu precizarea că am adaptat definiţia pentru ascetism în genere, iar definiţia lui Şerban Ionescu făcea referire doar la ascetismul adolescentului) Autorii care au investigat acest mecanism, l-au considerat ca ascetism al adolescentului, şi nu ca ascetism în genere. Noi însă am ales să vorbim despre ascetism propriu-zis pentru că considerăm că defensa poate apărea la orice vârstă, nu doar la vârsta adolescenţei. O dată ce vom trece la analiza variabilelor, se va clarifica pe deplin considerăm noi, perspectiva proprie asupra acestui mecanism de apărare.

Anna Freud îi acordă un loc aparte printre mecanismele defensive asupra cărora poposeşte în lucrarea „Eul şi mecanismele de apărare”. Alţi autori care s-au referit la adolescenţă şi la ascetism: Fenichel (1945, 1953), Blos (1962, 1967), Laufer (1984, 1989), Brusset (1985), Marcelli (1990), P. Jeammet (1994).

Variabile

a. respingerea masivă a pulsiunilor de bază şi a satisfacerii lor

Această variabilă se potriveşte foarte bine definiţiei pe care o regasim în lucrarea lui Şerban Ionescu, referitor la comportamentele adolescenţilor. Nu negăm faptul că, în cazul adolescenţilor, frecvenţa comportamentelor de acest gen poate fi mai mare decât în cazul adulţilor, însă, prin itemii pe care i-am formulat, am încercat mai mult decât atât, să surprindem defensa la orice grupă de vârstă, de după adolescenţă. Astfel, am încercat să surprindem tendinţa de respingere a pulsiunilor sexuale, şi a celor alimentare, precum şi o exagerare a ceea ce înţelegem prin latura spirituală a fiinţei umane în defavoarea celei corporale, şi, mai mult decât atât, în spiritul psihanalitic, în defavoarea celei libidinale. Există oameni pe care îi înspăimântă şi le repugnă orice fel de manifestare libidinală, orice exprimare a sexualităţii, tot ceea ce înseamnă „exces de corporalitate” pentru ei. Astfel, ei ajung să se refugieze în spiritualitate, într-o căutare frenetică a purificărilor spirituale şi a negării libidinalului care este catalogat şi etichetat drept murdar, impur, păcătos, etc. Este cazul fanaticilor religioşi, al adepţilor unor minorităţi religioase, poate

chiar şi al celor ce se izolează în muncă, şi poate chiar şi al celor ce au sublimări reuşite, dat, am zice chiar în primul rând, al celor ce refulează propriul libido ameninţător. O dată ce vedem ascetismul ca mecanism defensiv, nu putem să nu menţionăm un aspect definitoriu, şi anume conflictualitatea psihică generatoare de anxietate, ce trebuie depăsită într-un mod accesibil persoanei. În cazul adultului, care nu se mai apără de noile nevoi pulsionale ce vor să apară pe scena psihică, acesta se apără acum de o reactualizare a unei conflictualităţi ce îşi are sursa într-un complex al lui Oedip nerezolvat, sau greşit gestionat la momentul la care ar fi trebuit rezolvat adecvat: de exemplu, bărbatul de acum îşi neagă şi respinge propria sexualitate pe baza faptului că are o imagine distorsionată asupra femeii, şi aceasta, pentru că imaginea obiectului primar matern nu a putut fi integrată; el, prin comportamentul său, îşi pedepseşte mai întâi mama, mai apoi pe toate imago-urile ei, şi nu în ultimul rând, pe sine însuşi; el face astfel un compromis ce-i oferă iluzia controlului asupra propriei existenţe, a puterii, şi a invincibilităţii.

„Sexualitatea este ultimul lucru care mă preocupă.”

b. retragere din viaţa socială

O formă nu atât de explicită a ascetismului este retragerea din viaţa socială, minimizarea importanţei subiective a contactelor şi relaţiilor sociale, îndepărtarea altor persoane şi punerea lor la distanţă, şi toate acestea cu un scop de securizare, de autoprotecţie, de apărare în faţa eventualelor pericole pe care aceste relaţii le-ar reprezenta; sursa s-ar putea afla în eşecuri relaţionale anterioare, inclusiv în perioada adolescenţei, mergând regresiv, până la relaţia primară cu mama. Intersant este faptul că una din temerile generatoare de angoase şi anxietate fundamentale este teama de singurătate; cu toate acestea, subiectul se izolează în propria-i singurătate, pe care o percepe distorsionat, în sensul că ea devine securizantă, şi nu periculoasă şi anxiogenă. De ce? Din nou este vorba de un compromis pe care „ascetul” îl face: alege singurătatea pentru controlul pe care pare să i-l ofere, în detrimentul societăţii care dintotdeauna, începând cu relaţia obiectuală primară, a fost sursă de frustrări, stres, anxietate, angoasă; acest comportament putând fi văzut şi drept o formă de masochism social.

„În general prezenţa oamenilor în jurul meu mă deranjează.”

Ipoteze

Ascetismul, asemeni altruismului, dar dintr-o altă perspectivă, implică contrainvestirea, pentru că dezechilibrul implicat de îndepărtarea excesivă de exterior şi de alteritate ascunde de fapt o „intuire” a realităţii psihice proprii subiectului, pe care însă acesta nu o acceptă, şi în consecinţă suprainvesteşte o altă reprezentare, cea a comportamentului evitant şi parcă autoprotector, de autoizolare cu efect de aparentă protecţie. În aceste condiţii ar deveni destul de evidentă o altă ipoteză, referitoare la o corelaţie pozitivă între

altruism şi denegare. De asemenea, comportamentul ascetic, prin negarea unor nevoi de bază, fundamentale pentru fiinţa umană, ar trebui să înregistreze o corelaţie semnificativă cu mecanismul de întoarcere către propria persoană, şi cel de izolare, pentru că doar izolând afectul „ascetul poate duce o viaţă de ascet”. De asemenea, el trebuie să proiecteze nedreptăţi ce i se săvârşesc sau i s-au săvârşit în trecut asupra celorlalţi oameni, persoane mai mult sau mai puţin semnificative în viaţa sa, pentru a nu fi nevoit să aibă de a face direct cu propria-i culpabilitate pentru suferinţa pe care o trăieşte, el nefiind în nici un caz o persoană fericită sau împâcată cu sine însuşi, în primul rând. Retragerea apatică este după părerea noastră un mecanism defensiv foarte apropiat de ascetism, deci susţinem ipoteza existenţei unei înalte corelaţii pozitive între cele două defense, ele susţinându-se reciproc şi construindu-se chiar una pe cealaltă. Nevoile fundamentale de a căror satisfacere se privează ascetul nu încetează să existe o dată cu „măturarea şi ascunderea lor sub covor”; astfel ele coexistă cu comportamentul şi atitudinea de privare de satisfacţii reale, astfel încât ne aşteptăm la o corelaţie ascetism –clivaj.

Rezultate

Cu excepţia ipotezei ce afirma existenţa unei corelaţii pozitive ascetism-denegare, toate celelalte ipoteze formulate de noi şi-au găsit confirmarea în urma prelucrării statistice a rezultatelor. Rămâne discutabilă problematica lipsei de corelaţie cu denegarea, noiconsiderând în continuare că ascetul îşi neagă propriile nevoi, de altfel, nevoi fundamentale umane, şi adoptă comportamente şi atitudini de reprimare (la un nivel mai superficial) şi de refulare (la un nivel mai profund) a nevoilor bazale.

CLIVAJUL

Clivajul – acţiunea de separare, divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul obiectului) sub influenţa unei ameninţări angoasante, acţiune având ca rezultat coexistenţa celor două părţi astfel separate, care nu se cunosc între ele, în condiţiile în care formaţia de compromis este imposibilă. (Şerban Ionescu) Freud defineşte, spre sfârşitul vieţii sale, clivajul eului ca proces prin care eul se poate scinda pentru a face faţă unei realităţi periculoase. O formulă clasică pentru clivaj ar fi cea subliniată de Mannoni (1969): „Sunt sigur, dar...”, exprimând tocmai cele două părţi între care se oscilează, „separate printr-o virgulă”. Potrivit Melaniei Klein, clivajul obiectului nu poate exista în absenţa unui clivaj al eului: „Cred că eul este incapabil să realizeze un clivaj al obiectului – intern şi extern – fără ca un clivaj corespondent să se producă în chiar interiorul său. Iată de ce fantasmele şi sentimentele privitoare la starea obiectului intern influenţează

fundamental structura eului.” Şi noi aderăm la acest punct de vedere, tocmai din această cauză eliminând clivajul obiectului şi păstrând ca variabilă-dimensiune doar clivajul eului; la această primă motivaţie se adaugă şi scorul scăzut găsit pentru coeficientul alfa-Cronbach.

Clivajul a fost un mecanism de apărare tratat de către Laplanche şi Pontalis care-l listează în „Vocabularul psihanalizei”; apoi DSM IV îl numeşte printre defensele enumerate în această lucrare, la „nivelul distorsiunii majore a imaginii”. În clasificarea lui Perry clivajul se încadrează în apărările borderline sau limită. Este de asemenea inclus printre defensele investigate cu DSQ, şi aparţine factorului „distorsiune a imaginii”.

Acest mecanism vine în întâmplinarea nevoii subiectului de dominarea a angoasei prin două reacţii opuse şi simultane, numai că una manifestă şi conştientizată, alta latentă şi inconştientă, cu oscilaţii între ele, astfel in cât cea latentă va deveni manifestă la un moment de timp ulterior, şi invers, cea manifestă va trece în latent.

Variabilă

-diviziune internă manifestată ca oscilaţii în evaluare, apreciere sau autoapreciere, când la un pol, când la celălalt, fără capacitatea de stabilizare

Variabila de exprimă cel mai bine prin faptul că parcă trăiesc două persoane într-unasingură; baza o reprezintă scindările primare, şi ulterior, dihotomizărie aduse şi impuse de educaţie, mai ales de ordin moral: oameni buni sau răi, sunt de încredere sau dezamăgitori, iubesc sau urăsc, sunt sinceri sau nesinceri, etc. Este foarte posibil ca clivajul eului să fie oconsecinţă a clivajului obiectului, încondiţiile în care clivajul primar vizează sânul mamei (potrivit Melaniei Klein), văzut ca obiect dorit, bun, ce se oferă copiluli, dar şi ca obiect frustrant şi angoasant, rău, ce i se refuză. Ulterior, este posibil ca influenţele socio-educaţionale care îşi manifestă puternicul impact asupra copilului încă din momentul venirii acestuia pe lume, să creeze în el disocierea şi dihotomizarea a tot ce există, inclusiv a lui însuşi. Prin introiectări şi proiecţii succesive copilul, devenit adult se apără de eventualele angoase rezultate dintr-o anume conflictualitate, prin izolarea unui pol de celălalt (ex. bun de rău), bazată pe separarea netă a polilor, şi cu oscilaţie cei doi poli; oscilaţia este cea care permite evitarea impactului negativ al pericolelor interne sau externe şi apărarea de acestea. Şi acestea, printr-o distorsiune a imaginii de sine şi a imaginii alterităţii totodată, prin proiectarea interiorului în exterior.

„Uneori îmi este foarte uşor să mă accept, alteori simt că mă urăsc.”

Ipoteze

Presupunem existenţa unor corelaţii semnificative pozitive ale clivajului cu: ascetismul şi anticiparea.

Rezultate

Ipotezele s-au confirmat, la un prag alfa de semnificaţie de 0.05, respectiv, 0.01, acestea nefiind însă singurele corelaţii obţinute. Dedublarea specifică clivajului,cu coexistenţa celor două părţi astfel separate, este implicată atât de ascetism (nevoi fundamentale ce există în mod real în individ şi strădania de a fi pur, curat, neîntinat, de aici neameninţat şi lipsit de vulnerabilităţi), cât şi de anticipare (dornţa manifestă de a îi şti pe cei apropiaţi în siguranţă şi agresivitatea nemanifestată faţă de aceştia).

CONTRAINVESTIREA

Contrainvestirea – energie psihică a eului ce se opune tendinţei spre descărcarea pulsiunii; forţă inconştientă contrară şi cel puţin egală cu aceea care porneşte din sine şi caută să ajungă la conştiinţă. (Şerban Ionescu) Freud discută contrainvestirea în legătură strânsă cu refularea: „Refulatul exercită în direcţia conştientului o presiune continuă, care trebuie echilibrată printr-o contrapresiune continuă. Menţinerea refulării presupune aşadar un consum constant de forţă”, care intră în sarcina contrainvestirii. De fapt, rolul contrainvestirii este acela de a împiedica întoarcerea refulatului către conştiinţă. A contrainvesti înseamnă a investi reprezentări care au scopul de a bara calea reprezentărilor asociate unei amintiri ameninţătoare.

Contrainvestirea figurează într-o listă de mecanisme de apărare elaborată de Bergeret, pe prima poziţie în listă. La majoritatea autorilor este menţionată formaţiunea reacţională, pe care noi însă am eliminat-o din lista proprie, pentru că am considerat cei doi termeni foarte apropiaţi, diferenţa dintre ei constând în faptul că formaţiunea reacţională este un mecanism deja stabilizat, ca o trăsătură de caracter chiar, pe când contrainvestirea se manifestă ca un mecanism de apărare, intervenind în situaţii de conflictualitate generată de un pericol intern sau extern.

Variabilă

-bararea unor reprezentări percepute ca ameninţătoare prin suprainvestirea unei reprezentări contrare

Reprezentarea respectivă este percepută ca ameninţătoare în virtutea faptului că ea este un conţinut al refulatului care îşi exercită presiunea caracteristică asupra conştientului prin demersul inconştient de întoarcere a refulatului. Contrainvestirea, pentru a-şi exercita funcţia de blocant pentru reprezentarea potenţial ameninţătoare, realizează o supreinvestire a unei reprezentări contrare, conştientizate de subiect ca o reprezentare oarecare, reală pentru subiectivitatea sa, care are drept scop păstrarea în inconştinent, a refulatului, care astfel nu mai este periculos. De unde vine pericolul de fapt? Din faptul că o conştientizare a conţinuturilor inconştiente refulate ar aduce cu sine conflictualitate conştient-inconştient, anxietate, frustrări, etc., defensa acţinând ca mecanism de evitare a acestor trăiri. Până la un punct, contrainvestirea ar putafi vâzută ca o alărare adaptativă pentru individul ce face apel la ea, pentru că am putea considera că el se păstrează în acord intern şi evită disonanţa şi conflictul; însă, la o privire mai atentă, contrainvestirea inplică o distorsiune majoră a „realităţii” psihice, şi în nici un caz nu facilitează controlul asupra a ceva neconştientizat de subiect, mai mult, respins, negat, faţă de care subiectul depune mari eforturi pentru a-l menţine ascuns în adâncurile psihicului şi pentru a evita să îl facă conştinent. Este deci vorba despre o teamă în avans, poate doar‚ inconştient intuită”, teamă de „ce s-ar putea întâmpla dacă...”

„Oamenii sunt mai întâi de toate fiinţe morale.”

Ipoteze

O dată ce percepem contrainvestirea drept un mecanism de apărare ce contribuie la încărcarea indicelui de refulare, vom presupune existenţa unei corelaţii pozitive între prezentul mecanism şi mecanisme ce implică şi ele refularea: denegare, izolare, proiectie, ascetism, înlăturare. Pe lângă acestea, presupunem corelaţii pozitive şi cu refugiul în reverie şi retragerea apatică.

Rezultate

Toate ipotezele formulate şi-au găsit confirmarea, noi nemaistăruind acum asupra lor, acesta putând fi un obiectiv al unei lucrări viitoare.

(DE)NEGAREA

(De)negarea – imediat după formularea unui gând, dorinţe, sentiment care se constituie în sursă de conflict, refuzul de a-şi recunoaşte paternitatea asupra lor;

- refuzul de către subiect a unei interpretări exacte care îl priveşte, formulată de un interlocutor (de obicei un psihanalist). (Sigmund Freud)

O distincţie clară între denegare şi negare o regăsim în dicţionarul francez „Petit Robert”: prin denegare se înţelege „a refuza de a recunoaşte ca propriu”, iar prin „negare”, „a declara (un obiect) ca ireal”. Numeroşi autori, chiar psihanalişti nu au putut realiza o clarificare terminologică adecvată, identificând termenii unul cu celălalt. În ceea ce priveşte denegarea-apărare, enunţul şi negarea trebuie să se refere la elemente purtătoare ale unui conflict inconştient, care sunt refuzate din chiar acest motiv. Noi, în lucrarea de faţă, am considerat doar prima acceţiune a termenului denegare-apărare, cea de-a doua fiind inaccesibilă pentru o investigare cu chestionarul nostru de mecanisme defensive, atâta vreme cât nu l-am construit şi nici nu l-am aplicat pe o populaţie de indivizi în terapie-analiză personală (psihanaliză).

Roth şi Cohen (1986) au dovedit pe baza cercetărilor efectuate că există două modalităţi de abordare a stresului ca rezolvarea a situaţiei: prin denegare ca mecanism de apărare şi prin mecanisme de coping.

Denegarea se plasează pe poziţia 13 în lista lui Bergeret asupra mecanismelor defensive, sa mai fiind întâlnită abia la Bond în DSQ. Majoritatea autorilor nu vorbesc despre denegare, ci despre diferite forme de refuz, pe care îl identifică mai mult sau mai puţin cu denegarea, fără a face lumină însă în ceea ce priveşte terminologia.

Variabilă

-respingerea unor sentimente, gânduri, intenţii proprii ce s-ar constitui ca şi surse conflictuale pentru subiect

O dată ce subiectul resimte orice conflict intern ca pe un disconfort ce se doreste eliminat, este firesc pentru o funcţionare firească a sa ca el să caute mijloace pentru a-l elimina, mai bine spus, defense. Denegarea se plasează astfel printre modalităţile de alterare a

calităţii şi a conţinuturilor conştientizării propriei realităţi psihice, astfel încât subiectul să se elibereze de potenţiala angoasă ce ar rezulta din trăirea conflictului respectiv ca atare, în stare brută. Interesant este faptul că, în cazul mecanismelor de apărare, subiectul nu ajunge niciodată, atât timp cât apărările îi funcţionează adecvat, să trăiască conflictualitatea psihică, acest fapt petrecându-se doar în situaţia în care se petrece o „cădere a defenselor”, fenomen ce s-ar preta la o analogie cu conceptul de „burn out”, de data aceasta văzut ca un termen servind demersului psihanalitic. Care ar fi motivaţia pentru apariţia, persistenţa, funcţionarea mecanismelor defensive? Care ar fi mobilul de la baza lor? Sunt întrebări la care vom încerca o explicaţie în încheierea lucrării prezente, şi aceasta deoarece sunt nişte întrebări ce-şi cer răspunsuri, sau măcar tentative de răspuns, proprii nouă, dar bazate pe rezultatele de faţă şi pe teoria psihanalitică în genere.

Revenind la tema denegării, aceasta se manifestă psihologic printr-o respingere din focarul conştiinţei (ce ia însă forma unei respingeri a existenţei a ceva ca atare) a sentimentelor, gândurilor sau intenţiilor care în realitate aparţin subiectului, dar în acelaşi timp acesta le evaluează drept surse posibile, reale, de conflict.

Denegarea se conturează ca un mecanism ce participă în grad înalt la ceea ce noi am denumit „indice de refulare”, şi aceasta deorece ea presupune un mecanism de respingere, despre care nu putem spune că ar fi integral conştient, ci dimpotrivă, o respingere uneori categorică, alteori mai nuanţată, dar tot despre o respingere este vorba, a acelor conţinuturi psihice indezirabile pentru eul conştient.

„Încerc să îmi stăpânesc emoţiile spunându-mi că nu am de ce să mă îngrijorez.”

Ipoteze

Denegarea, o dată ce a fost considerat ca fiind un mecanism de rangul I printre cele ce încarcă indicele de refulare, vom presupune că este un mecanism dezadaptativ, corelând astfel cu mecanismele apreciate de câtre literatura de specialitate, precum şi de către noi drept dezadaptative: agresiunea pasivă, izolare, înlăturare, proiecţie, refugiu în reverie.

Rezultate

Multiple corelaţii sunt înregistrate de denegare cu alte mecanisme defensive, mai ales cele ce implică refularea, denegarea fiind un mecanism ce încarcă cu 25% indicele de refulare, printre aceste mecanisme defensive plasându-se inclusiv cele amintite de noi în formularea ipotezelor.

IDENTIFICAREA

Identificarea – asimilarea inconştientă, sub efectul plăcerii libidinale şi/sau al angoasei, a unor aspecte, a unei proprietăţi, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul prin similitudine reală sau imaginară, la o transformare totală sau parţială după modelul celui cu care se identifică; este un anumit tip de relaţie cu lumea constitutivă a identităţii. (Şerban Ionescu) S. Freud, ca prim autor ce vorbeşte despre conceptul de identificare, o face în contextul abordării problematicii visului, in lucrarea „interpretarea viselor”, iar mai apoi, într-o completare la „Trei eseuri asupra sexualităţii”, Freud vorbeşte despre identificarea cu obiectul pierdut pentru ca acesta şi relaţia cu el să nu fie abandonate. În lucrarea sa „Psihologia colectivă şi analiza eului” identificarea este definită ca „o expresie primară a unei legături afective cu o altă persoană”, care începe cu încorporarea.

Identificarea este listată de către Valenstein, cu variante: identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu agresorul, identificarea autopunitivă. Bergeret palsează identificarea pe poziţia şapte în lista sa; mecanismul defensiv mai figurează în lista-clasificare a lui Plutchik, fără a fi însă introdusă în grupările pe care el le realizează (după criteriul asemănării sau al opoziţiei).

Variabilă

-(cu activităţi) tendinţa de a se defini pe sine prin profesie sau o altă activitate centrală în viaţa subiectului

Iniţial formulasem două variabile pentru această dimensiune, a identificării, la variabila mai sus amintită adăugându-se una ce urmărea identificarea cu persoane: tendinţa de a-şi lua ca model de viaţă pe altcineva şi conştiinţa unui fond de comunalitate psihologică cu alte persoane. Datorită valorii coeficientului de fidelitate alfa-Cronbach obţinut pentru itemii aparţinând acestei din urmă variabile, şi care a fost destul de joasă pentru a fi luată în considerare, am eliminat variabila şi am păstrat în discuţie doar variabila identificare cu activităţi, care a obţinut un scor satsfăcător pentru coeficientul alfa-Cronbach. În ceea ce priveşte variabila eliminată, considerăm că este destul de dificil de apreciat pe bază de chestionar ce implică autoadministrarea şi autoevaluarea conştientă, o dată ce procesul identificării în sine este unul primar, foarte puţin conştientizat şi „controlat” de persoană decât în cazul altor defense mai elaborate. În ceea ce priveşte identificarea cu activităţi, activităţile pe care le-am luat noi în considerare au fost prin ele însele mai complexe, cum este activitatea de muncă şi profesională, astfel încât am convertit oarecum identificarea într-un proces mai elaborat decât este ea la bază, şi astfel, mai uşor de investigat cu instrumentul nostru.

„M-aş simţi incomplet fără munca mea.”

Ipoteze

Presupunem existenţa unei corelaţii pozitive a identificării cu proiecţia, ipoteză destul de evidentă în condiţiile în care considerăm identificarea ca şi o pseudointroiecţie, în sensul de adoptare de modele în viaţă, deci asumare a lor şi căutare a dezvoltării unui comportament de asemănare cu acestea, spre deosebire de proiecţie ce implică separarea şi „trimiterea” anumitor trăsături respinse în individ către un alter-suport pentru acestea.

Rezultate

Identificarea şi proiecţia înregistrează o corelatie negativă, lucru oarecum evident, atât timp cât identificarea presupune asumarea unor caracteristici ale altei persoane, respecti ale unei profesii prin care individul chiar se defineşte pe sine, iar proiecţia eliminarea, respingerea, trimiterea la nivelul altuia sau chiar la nivelul unei profesiuni (şi nu numai, există persoane ce proiectează asupra naţionalităţilor, cărilor, orientărilor religioase, etc.) a acelor aspecte proprii negate şi respinse.

IDENTIFICAREA CU AGRESORUL

Identificarea cu agresorul – un subiect, confruntat cu un pericol extern, se identifică cu agresorul său în diferite moduri:

-reluând pe cont propriu agresiunea ca atare;

-imitând fizic sau moral persoana agresorului;

-adoptând anumite simboluri de putere care-l caracterizează pe agresor. (Laplanche şi Pontalis) Identificarea cu agresorul este un răspuns elaborat împotriva angoasei, şi nu pur şi simplu o agresiune directă. Potrivit Annei Freud, aspectul defensiv în cadrul identificării cu agresorul este mult mai prezent decât la identificarea propriu-zisă, văzută mai mult ca o modalitate de îmbogăţire a eului.

Identificarea cu agresorul este dezbătută ca mecanism de apărare, pentru prima dată şi destul de detaliat, în lucrarea Annei Freud, „Eul şi mecanismele de apărare”; mai apoi, figurează în lista elaborată de Valenstein, printre cele patru tipuri de identificare notate de el. Bergeret plasează mecanismul defensiv în discuţie pe poziţia opt a listei sale. Alţi autori care tratează dintr-un punct de vedere sau din altul identificarea cu agresorul sunt Ferenczi („identificarea cu culpabilitatea agresorului” în cazul copiilor în relaţia cu părinţii) şi Lagache (tot situaţia copilului care se identifică cu adultul atotputernic-agresor, conturându-şi prin acest proces idealul eului).

Ţinem să precizăm că, pentru noi, termenul de „agresor” se referă la un comportament mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai puţin orientat împotriva subiectului, dar un comportament evaluat, interpretat, apreciat de acesta din urmă ca agresându-l, astfel încât cel ce are rezpectivul comportament este considerat agresor. În ordine temporală, mai întâi are loc agresiunea exterioară la adresa subiectului, şi abia apoi acesta din urmă recurge la identificarea cu cel apreciat drept agresorul său. Facem această menţiune pentru a face distincţia între identificarea cu agresorul şi proiecţie, aşa cum conceptualizăm şi operaţionalizăm noi cei doi termeni; în situaţia proiecţei, mai întâi este trăită intern agresiunea la adresa alterităţii, însă, deoarece aceasta creează conflictualitate cu conştientul şi cu perceptele morale la care subiectul se consideră pe sine că aderă, atunci el proiectează, expulzează în exterior, la nivelul alterităţii propriile trăiri negative faţă de aceasta. Precizăm însă că aici am menţionat doar unul din aspectele definitorii pentru proiecţie, în cazul ei putând fi vorba şi de sentimente pozitive, sau de altă calitate, dar pe care subiectul nu vrea să şi le recunoască, atribuindu-le astfel alterităţii.

Variabile

a. repetarea unei agresiuni suferite, însă de pe poziţia agresorului

O dată ce individul ce se apără prin identificare cu agresorul, el îşi va asuma atributele de agresor faţă de o altă perosoană, fie ea un terţ, sau chiar cel care l-a agresat iniţial. Persoana către care se îndreaptă agresivitatea subiectului este de mai mică importanţă; fie este vorba despre agresorul iniţial, subiectul vrând să-i arate acestuia cum este să sufere, să fie pe o poziţie de inferioritate forţată, să fie slab, şi altcineva să fie cel puternic; fie este o altă persoană, pe care subiectul o evaluează deja ca fiindu-i inferioară, şi asupra căreia îi este mai uşor să se manifeste agresiv, să o lovească. Scopul: a se simţi puternic şi superior comparativ cu alţi oameni, pentru a elimina conflictualitatea internă gata de a se instala, pentru a echilibra o balanţă dezechilibrată în defavoarea sa. Agresiunea poate lua o mulţime de faţete şi poate fi întruchipată în varii moduri, cu scopul pedepsirii alterului; inclusiv a te comporta pasiv-agresiv este o formă de identificare cu agresorul, ca mijloc de evitare a conflictului şi de apărare de acesta.

„Mă ghidez după principiul ‹dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi›.”

b. a resimţi stimă şi prietenie faţă de agresor

Această variabilă, în forma în care este ea formulată, vizează aspectul atitudinal, spre deosebire de variabila anterioară, care urmăreşte aspectul comportamental-acţional. Deci, este vorba despre o atitudine faţă de cel apreciat drept agresor, o atitudine la prima vedere paradoxală, adică o formă a „fugii către agresor”.

Iniţial am mai considerat o variabilă: imitarea fizică şi/sau morală a persoanei agresorului, dar, datorită scorurilor scăzute pentru coeficientul alfa-Cronbach, am fost nevoit să o eliminăm; cu toate acestea un singur item dintre cei trei aparţinând acestei variabile eliminate a fost inclus printre itemii variabilei anterioare, a resimţi stimă şi prietenie faţă de agresor (itemul: „Mi se întâmplă să ajung să mă comport asemeni celor pe care îi detest.”)

„Îi admir pe cei care deţin puterea şi o exercită asupra celorlalţi.”

Ipoteze

Considerând ca sursă a identificării cu agresorul faptul că individul doreşte să treacă de pe poziţia de inferioritate pe care a resimţit-o în postura de rănit şi agresat, pe poziţia de superioritate, de putere asupra agresorului ca atare sau asupra unui substitut, considerăm existenţa unei legături pozitive a mecanismului de faţă cu omnipotenţa. De asemenea, persoana ce foloseşte în grad înalt identificarea cu agresorul va proiecta asupra celui pe care acum îl agresează propria slăbiciune şi vulnerabilitate, şi va introiecta atributele deţinătorului de putere.

Rezultate

Cel ce se identifică cu propriul său agresor de la un moment din trecut sau chiar din prezent, trăieşte sentimentul de putere ablolută, de forţă şi de superioritate asupra alterităţii, fie ea chiar persoana faţă de care subiectul se manifestă agresiv, sau altă persoană, acest fapt fiind mai puţin important în acest moment al analizei, importantă fiind trăirea omnipotenţei victimei devenite agresor. Aspectele definitorii „agresorului ca agresor” sunt introiectate de subiect, şi „transformate în propriu” pentru acesta, ceea ce ar justifica foarte succint corelaţia pozitivă identificare cu agresorul – introiecţie.

INTELECTUALIZAREA

Intelectualizarea – recurgerea la abstractie si generalizare in confruntarea cu o situatie conflictuala care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste ca este implicat personal (Serban Ionescu). Persoana gestioneaza conflictul emotional generat de stresori interni sau externi prin apelul excesiv la gandirea abstracta si la generalizari menite sa controleze sau sa minimizeze afectele trairile negative. Se presupune ca aceasta este o defensa utilizata in special de persanele inteligente si cu un nivel de cultura peste medie. Anna Freud spunea chiar ca „pericolele pulsionale ii fac pe oameni inteligenti”, in sensul ca in absenta angoasei cauzata de conflictele intrapsihice motivatia pentru dezvoltarea unui sistem intelectual care sa echilibreze subiectul prin compensare pe linia functionarii si autoreglarii psihice ar fi insuficienta. Bohm (1951/1955) vorbea chiar de o nevroza de cerebralizare care ar „afecta” in primul rand subiectii din categoria tinerilor intelectuali care cauta sa-si stapaneasca angoasele printr-o „vasta intelectualizare a afectelor”. Intelectualizarea presupune o abordare preponderent sau exclusiv cognitiva a experientei cu eliminarea trairilor emotionale care ar fi de asteptat sa o insoteasca, intr-o incercare de dobandire a controlului in raport cu un material afectiv ce nu poate fi continut decat cu pretul unei anumite doze de anxietate. Un exemplu ar utea fi cel al unei persoane care stiind ca sufera de o boala letala devine exclusiv preocupat de aspecte statistice (care sunt totusi sansele de vindecare, cati ani ar putea supravietui, etc), ignorand astfe aspectele de ordin emotional ale situatiei in care se afla. Ca multe alte mecanisme, si intelectualizarea se poate manifesta ocazional sau constant, atunci cand intreaga viata a persoanei este canalizata in sensul dobandiri de cunostinte cat mai vaste, construirii unor teorii, studierii stiintifice a unor aspecte ale realitatii, etc. Renumitii soareci-de-biblioteca din liceu si facultate sunt principalii candidati la o existenta bazata pe intelectualizare, datorita asentei capacitatii de a intra intr-un contact emotional autentic si direct cu experienta imediata. Intelectualizarea mai poate servi si unor scopuri compensatorii in raport cu o imagine de sine scazuta sau cu sentimente de inferioritate gravate in experienta afectiva precoce sau fixate prin diverse experiente negative; sentimentul de control logic si putere de a stapani lucrurile prin influenta organizatoare a logicii compenseaza adeseori vulnerabilitati bazale de sorginte emotionala ale personalitatii.

Desi nu apare explicit ca mecanism defensiv, intelectualizarea este abordata de Freud in raport cu impactul acesteia in cadrul curei psihanalitice; considerand-o nefasta pentru demersul terapeutic, el va contraindica lectura lucrarilor psihanalitice in timpul curei sau pregatirea relatarilor pentru o sedinta de terapie. Anna Freud este cea care introduce acest mecanism de aparare in seria celor zece pe care le expune in Eul si mecanismele de aparare, in care o prezinta ca mecanism specific adolescentei, activat tocmai de intensitatea iesita din comun a pulsiunilor la aceasta varsta. De atunci, intelectualizarea ocupa un loc constant in aproape toate listele de MA propuse in literatura de specialitate.

In DSM IV, ea este definita ca „utilizare excesiva a rationamentelor abstracte sau a tendintei spre generalizare”.

Ipoteze

In virtutea relatiilor deja sesizate intre intelectualizare, rationalizare si izolarea afectului vom investiga si noi cantitativ aceste relatii in urma aplicarii pe lotul experimental propriu-zis. Asemanarile intre intelectualizare si rationalizare au fost subliniate de Laplanche si Pontalis, cu mentiunea ca ele nu trebuie confundate: daca intelectualizarea este o abordare pur abstracta si generala a unei probleme care ne priveste, rationalizarea presupune recurgerea la motive logice dar iluzorii pentru explicarea reactiilor; Bohm remarca faptul ca izolarea si intelectualizarea au in comun „teama de afect”, insa, daca in izolare afectul este desprins de reprezentare si refulat, in intelectualizare el este transpus in idee (Muchielli, 1981).

Variabile

Variabilele initiale pentru intelectualizare au fost:

a. considerarea exclusiva a aspectelor generale si teoretice ale unei probleme, cu eliminarea oricarei implicari personale („A lua lucrurile personal este o dovada de slabiciune”)transpunerea afectului in idei („Mi se spune ca sunt rece”) elaborarea unor explicatii generale pentru realitati concrete de viata („Am nevoie sa imi explic orice lucru”)

După aplicarea chestionarului pe lotul-pilot şi calcularea coeficientului alfa-Cronbach pentru evaluarea corelatiilor interitemi pe fiecare variabilă în parte si a corelatiilor intervariabile am decis, datorita valorilor scazute, sa eliminam impartirea dimensiunii in trei variabile, reducandu-le la una singura si pastrand itemi din fiecare din variabilele initiale, astfel incat acestea pot functiona in continuare ca descriptori ai dimensiunii intelectualizare. Problema pare deci a fi cauzata de modalitatea de formulare a itemilor care a condus la corelatii intervariabile scazute.

Rezultate

Ambele ipoteze legate de corelatia pozitiva semnificativa dintre intelectualizare si izolare, respectiv, rationalizare s-au confirmat (α<0.01). Alte corelatii pozitive senificative obtinute la pragul 0.01: anticipare, denegare, refulare si retragere apatica.

INTROIECTIA

Introiectia – includere fantasmatica – a obiectului, a unei parti a acestuia sau a legaturii cu el – care serveste eului drept reper pentru intelegerea obiectului exterior de care detasarea devine astfel posibila (Serban Ionescu). Alaturi de proiectie, introiectia este unul din mecanismele fundamentale prin care eul se construieste si se dezvolta; Heimann considera ca atunci cand eul „receptioneaza stimuli din exterior, el ii adopta si si-i asuma, ii supune introiectiei. Cand ii exclude, el ii proiecteaza, deoarece judecata despre nocivitatea lor urmeaza unei inscenari de introiectie. Abia dupa dobandirea unei anumite experiente, intr-un stadiu evolutiv destul de avansat, eul se poate dispensa de metoda sa originara de a testa stimulii captandu-i mai intai in interiorul lui” (de exemplu, un copil isi va suge degetul deoarece el a introiectat sanul matern si, in virtutea principiului placerii, cauta sa depoziteze in el insusi si sa pastreze amintirea contactului real cu sanul mamei).

Ferenczi abordeaza pe larg mecanismul introiectiei in comparatie cu cel al proiectiei, considerand ca primul ar fi specific nevrozei (permitand pastrarea legaturii cu realitatea dar exacerband in acelasi timp intensitatea realtiei cu un obiect din aceasta), iar al doilea – psihozei (marcand ruperea de realitate si deformarea grava a acesteia). El considera ca nevroticul se apara de frustrarile sale, dilatandu-si eul prin mecanismul introiectiei, absorbind cat mai mult din real. Ferenczi considera ca, „in fond, omul nu se poate iubi decat pe sine; daca iubeste un obiect el il absoarbe”. Acesta este si sensul pe care l-am dat mecanismului introiectiei, majoritatea itemilor facand referire la relatiile semnificative emotional ale subiectului si la masura in care obiectele afectiunii sale sunt „lipite” de eul sau. Nu negam faptul ca prin introiectie eul se imbogateste, se diversifica, evolueaza, asimileaza norme si valori care ii permit ajustarea la mediul socio-cultural, dar aceasta este mai degraba fata a ceea ce am putea numi procesul bazal de introiectie; el este foarte greu de evaluat deoarece este prezent in foarte multe din experientele noastre si urmeaza, intr-o masura mai mica sau mai mare (in functie de varsta si gradul de consolidare a eului) oricarui contact cu un stimul extern. Ca defensa, introiectia ne pare a fi dezadaptativa prin faptul ca subiectul coleaza pe un obiect putenic investit pe care nu este capabil sa il dezinvesteasca in momentul in care realitatea o impune (v. decesul unei persoane dragi sau despartirea de cineva semnificativ). Aceasta se datoreaza faptului ca investirea in introiectie nu este o investire obiectuala (cum ar putea parea la prima

vedere), ci o investire narcisica. De aceea, dezinvestirea obiectului echivaleaza aici cu o dezinvestire a eului, adevarata sursa a angoasei de care subiectul se apara. Din aceasta perspectiva, apreciem ca atat scorurile mici (care arata o incapacitate de atasament fata de obiect), cat si cele mari (atasament excesiv, rigid) indica o functionare defensiva dezadaptativa.

Am sesizat in unele liste ale MA confuzii intre introiectie si identificare, pe de o parte, si introiectie si incorporare, pe de alta. Consideram ca introiectia este intotdeauna un proces anterior identificarii, chiar o prima etapa a acestuia. Ea presupune de obicei si un clivaj, deoarece obiectul este scindat astfel incat nu va fi introiectat decat partea sa „buna”, in timp ce partea „rea” va face obiectul proiectiei. Prin urmare, nu ne identificam cu un obiect extern, ci partea bunaa acestua pe care am introiectat-o anterior. O introiectie poate fi permanenta sau nu, insa o incorporare se distinge tocmai prin dimensiunea sa temporala, durand cel mai adesea intreaga viata (de exemplu, imagourile paretale sunt incorporate; putem totusi sa folosim in acest caz si termenul de introiectate fara a gresi in mod fatal). Serban Ionescu apropie incorporarea mai mult de fantasma si chiar de fantasma halucinatorie (fantasmele canibalice, de exemplu) si , prin aceasta, de patologic, in timp ce inscrie introiectia in seria mecanismelor „pozitive”, cu functie de imbogatire a eului. Este interesant faptul ca un proces primar de incorporare desfasurat in modarmonios (in virtutea relatiilor pozitive cu figurile parentale) este o premisa a unor introiectii de aceeasi calitate (de exemplu, carentele de afectiune materna vor bloca disponibilitatea copilului de a introiecta un obiect bun la varsta adulta; mai mult, daca obiectul primar este rau, el poate fi totusi introiectat, urmand ca prin identificare eul sa se perceapa pe sine insusi ca rau si sa declaseze un alt mecanism defensiv dezadaptativ –intoarcerea impotriva propriei persoane).

Ipoteze

Principalele corelatii care ne vor interesa in cazul acestui mecanism vor fi cele cu idenficarea (pentru delimitare) si cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Ne asteptam la o corelatie inalta cu acest mecanism deoarece internalizarea excesiva a obiectului si identificarea puternica cu acesta ar trebui sa il puna pe subiect in imposibilitatea de a dirija agresivitatea catre obiectul extern, deturnand-o catre sine. Cu alte cuvinte, obiectul fiind mai mult in interior decat in exterior este de asteptat ca si agresivitatea fata de acesta sa se reverse asupra propriei persoane. Mai mult,daca ipoteza conform careia investirea in introiectie este una de tip narcisic, este de presupus ca aceasta se va face in detrimentul eului, devalorizat si subinvestit de subiect, care va prefera sa se aotoagreseze, in loc sa agreseze obiectul introiectat, suport de identificare si investire narcisica, adevarat reper identitar.

Variabile

a. permanentizarea in interior a unui obiect pierdut (persoana, relatie) cu scopul evitarii angoasei generate de pierderea sa concreta („Iubind pe cineva simt ca aceasta persoana devine o parte din mine.”)

b. interiorizarea unui obiect prezent („M-as simti saracit daca nu as pastra in sufletul meu persoanele la care am tinut candva.”)

Dupa cum o arata si variabilele propuse initial de noi pentru mecanismul introiectiei, am incercat o delimitare a introiectiei „normale” (manifestata in prezent si indicand capacitatea subiectului de a se angaja in relatii obiectuale semnificative) de cea dezadaptativa, orientata spre trecut si care indica incapacitatea de detasare emotionala in raport cu o persoana semnificativa pierduta. Corelatiile interitemi si intervariabile ne-au determinat insa sa renuntam la aceasta distinctie, integrand itemi din ambele variabile initiale intr-una singura. Valoarea diagnostica a acesteiase refera asa cum am spus si mai sus la capacitatea subiectului de a introiecta un obiect capacitate de care depinde chiar stabilirea unei relatii psihologice autentice). Atat excesele cat si carentele pe aceasta scala vor indica o functionare defensiva dezadaptativa; scorurile mici indica o tendinta catre schizotimie, in timp ce cele ridicate pot fi luate in considerare in evaluarea riscului de depresie/melancolie.

Rezultate

Relatia dintre introiectie si intoarcere contra propriei persoane nu s-a confirmat decat partial (coeficientul de corelatie, desi pozitiv: 0.17, nu atinge pragul de semnificatie de 0.05). o legatura interesanta apare insa intre introiectie si intelectualizare, mecanise ce coreleaza negativ, fapt ce sustine suplimentar ideea atasamentului accentuat din introiectie in contrast cu detasarea emotionala din intelectualizare.

IZOLARE

In Serban Ionescu izolarea este descrisa sub doua aspecte:

- eliminarea afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gand) conflictuala, in timp ce reprezentarea in cauza ramane constienta

- separarea artificiala intre doua idei sau doua comportamente care in realitate sunt legate, relatia lor neputand fi recunoscuta de subiect fara o anumita angoasa.

Inca din 1914 Freud a vorbit despre izolare ca despre o forma particulara de uitare in nevroza obsesionala, „suprimarea legaturilor dintre idei, o nerecunoastere a concluziilor ce trebuie trase din ele si o izolare a unor amintiri”. Deducem de aici ca exista o stransa legatura intre izolare si rationalizare (prima fiind un fel de preambul la a doua), precum si intre izolare si refulare (cu mentiunea ca izolarea este o refulare partiala deoarece reprezentarea ramane constienta in timp ce afectul este „exilat in inconstient). Cele doua acceptiuni nu au fost integrate in definitiile date de diversi autori, fiecare privilegiind o fateta sau alta:

- DSM IV: pierderea de catre subiect a contactului cu sentimentele legate de un eveniment anume

- Laplanche si Pontalis: a izola o idee sau o actiune de contextul sau si de restul existentei subiectului.

Izolarea a fost analizata si prin prisma relatiei sale cu alexitimia (incapacitatea de exprimare verbala a propriilor emotii si trairi) insa se pare ca functia defensiva a alexitimiei nu a putut fi demonstrata, cercetarile indicand mai degraba o afectiune de sorginte functionala organica. Este interesant cum absenta deplasarii ca mecanism consecutiv izolarii (asa cum apare in nevroza) sprijina ideea ca incapacitatea de contentizare si exprimare a emotiilor nu are la baza un conflict psihic dupa cumm este atat de evident in nevroza. Prezenta acestui mecanism defensv in patologiile de factura nevrotica a sustinut ideea caracterului dezadaptativ al izolarii; foarte multi autori vorbesc despre efectele patogene ale acestei aparari (in caz de boala, deces al unei persoane apropiate, esec sau pierdere) datorita faptului ca emotiile negative nerecunoscute si neacceptate incarca inconstientul si il tensioneaza, cel mai adesea fiind necesara descarcarea lor intr-o maniera pervertita prin deplasare. Mai mult, daca avem in vedere functia reglatoare a emotiilor vom intelege si mai bine ca absenta acestora din experienta nu poate fi decat nefasta pentru ca ea impiedica constientizarea modului real in care subiectul isi traieste experienta si, mai departe, blocheaza si capacitatea acestuia de adaptare flexibila la datumul experiential. Izolarea saraceste viata psihica a individului, il falsifica prin refulare si il incarca negativ. De cele mai multe ori ea va declansa noi mecanisme defensive dezadaptative care sa gestioneze fondul conflictual din ce in ce mai mare (rezuful, identificarea cu agresorul, denegarea, deplasarea sunt astfel de mecanisme).

Desi Freud insista asupra necesitatii izolarii in viata psihica („Eul are de efectuat in mod normal un vast travaliu de izolare pentru a orienta cursul gandirii”), noi consideram ca aceasta functie de focalizare este indeplinita nu de izolare, ci de reprimare (inlaturare) prin subiectul poate exclude din campul constiintei afectele neplacute pe o perioada

limitata de timp; prezenta constientizarii si capacitatea de manipulare voluntara a afectelor in reprimare fac din ea un mecanism defensiv adaptativ in deseobire de izolare. Punctul de vedere sustinut de Freud este aparat si de alti autori: Widlocher considera ca „izolarea este un mecanism normal, de care ne servim in mod constant, pentru a ne proteja de conexiunile asociative prea puternice”; Benassy considera ca la subiectul normal utilizarea acestui mecanism este supla, in timp ce la nevrotic ea este rigida, automata. Mai mult, Jeammet considera ca pentru „a gandi trebuie sa izolam, sa separam, sa ne triem experientele”. Lagache insa subliniaza ca este necesara o integrare afect-gandire pentru o functionare psihica sanatoasa.

Ipoteze

Dupa cum am aratat si mai sus, noi vom considera acest mecanism ca fiind unul dezadaptativ, ceea ce ne face sa expectam corelatii inalte cu denegarea si refuzul. De asemenea, ne asteptam la valori ridicate ale corelatiilor cu acting-aut-ul (in virtutea tensiunilor acumulate la nivel inconstient si care vor izbucni in momentul in care pragul individual de toleranta la conflict va fi depasit), intelectualizarea si rationalizarea.

Variabile

Variabilele propuse initial urmeaza definitia propusa de Serban Ionescu izolarii si contureaza cele doua acceptiuni date mecanismului:a refuza orice conexiune intre un eveniment si emotiile resimtite consecutiv („Deseori sunt furios sau trist fara sa stiu de ce.”) a nu avea contact cu emotiile legate de un anumit eveniment („Mi se intampla sa nu stiu nimic in situatii in care altii sunt foarte afectati.”)

Observam ca, daca in primul caz, afectul se exprima totusi, in cel de-al doilea el este absent. De remarcat faptul ca prima situatie se refera la o manifestare deplasata a afectului (de exemplu, cineva este deprimat la o luna de la moartea tatalui dar pune acest fapt pe seama discutiilor neplacute de la locul de munca). A doua situatie se intalneste atunci cand un eveniment traumatizant genereaza o reactie afectiva inadecvata sau nu trezeste nici un raspuns emotional. Corelatiile interitemi si intervariabile au validat ambele variabile, astfel incat am putut sa le retinem pe amandoua. Testul statistic fundamenteaza astfel necesitatea de a avea in vedere ambele fatete ale izolarii atunci cand vrem sa evaluam acest mecanism.

Rezultate

Ipotezele legate de corelatia pozitiva cu denegarea, refuzul si actingout-ul s-au confirmat la un nivel de semnificatie α<0.01. In schimb, intre izolare si rationalizare testul statistic nu a evidentiat nici o corelatie, motiv pentru care aceste doua mecanisme au si fost integrate in doua categorii diferite: izolea in stilul caracterzat prin defense nevrotice si rationalizarea in categoria defenselor intermediare.

INLATURARE

Inlaturarea – tentativa de respingere voluntara, in afara campului constiintei, a unor probleme, sentimente sau experiente care-l framanta sau il nelinistesc pe subiect. Etichetata de Freud drept o aparare normala, inlaturarea este pusa de multi autori sub semnul intrebarii; acestia isi exprima in primul rand neincrederea in capacitatea individului de a mentine in afara campului constiintei afecte neplacute sau ganduri suparatoare tocmai pentru ca de obicei acestea au o adezivitate foarte mare si o putere de persistenta care poate depasi capacitatile de refocalizare ale subiectului. In ceea ce ne priveste, consideram ca inlaturarea este o aparare adaptativa si la indemana subiectului, mai putin in cazul in care masochismul acestuia sau alte defense cum ar fi intoarcerea impotriva propriei persoane il fac sa persiste intr-o anumita stare si chiar sa o amplifice prin ruminatii continue si focalizare exclusiva pe afectul negativ. Incapacitatea de a realiza aceasta defesa poate indica totodata si o imaturitate afectiva printr-o slaba toleranta la frustrare. Astfel, conflictul care determina afectul negativ se cere imperios lichidat (cat mai curand si cat mai radical), subiectul neputand sa amane rezolvarea sa pentru u moment mai potrivit sau pentru cand aceasta va fi realmente posibila. Inlaturarea este de fapt o amanare, nu o suprimare, si ea ne permite sa avem o oarecare libertate in raport cu nevoile si trairile noastre afective, pe care le punem temporar intre paranteze cu scopul de a ne continua activitatea pana cand exprimarea lor va fi posibila in mod adecvat. Subliniem totusi ca inlaturarea poate trece foarte usor in denegare sau chiar refulare: afectul inlaturat ulterior nu mai este readus in constiinta pentru a fi elaborat, ci este trimis in inconstient in virtutea unui confort imediat pe care il ofera subiectului. Avand in vedere faptul ca inlaturarea nu presupune un caracter incostient al conflictului care o genereaza ea nu face parte din categoria propriu-zisa a mecanismelor defensive, ci se inscrie mai degraba in seria mecanismelor de coping. Am pastrat-o totusi in inventarul nostru deoarece apare in multe clasificari in categoria defenselor adaptative (care se suprapune in mare pe cea a mecanismelor de coping). Vaillant (1977) defineste inlaturarea ca „decizia constienta sau semiconstienta de a intarzia atentia acordata unei pulsiuni inconstiente sau unui conflict”. Aceasta definitie sprijina cele afirmate mai sus, si ne asteptam ca studiul nostru sa evidentieze caracterul adaptativ al acestei defense prin corelatia cu alte mecanisme de nivel inalt. De cele mai multe ori, dupa cum arata si S. Ionescu, inlaturarea este urmata de activarea unor mecanisme defensive precum

sublimarea, afilierea, umorul, altruismul. Intelegem ca energia psihica generata de reprezentarea negativa care a fost reprimata nu se dizolva de la sine, ci necesita un efort ulterior de transformare sau „pozitivizare”. Un alt raspuns adaptativ este lucrul cu materialul emotional inlaturat, adica aducerea voluntara in constiinta a conflictului si rezolvarea sa intr-un moment considerat oportun de catre subiect.

Ipoteze

Corelatiile acestui mecanism indicele general de refulare, cu clivajul, refuzul, denegarea si contrainvestirea ar trebui sa ne arate in ce masura aceasta energie tinde sa fie transformata pozitiv sau, din contra, sa fie deformata, pervertita prin mecanisme defensive dezadaptative. Studiile arata ca daca ea poate fi o defensa salutara in situatii limita (boala incurabila, parinti cu copii care sufera de o boala letala, detentie in lagare de concentrare, etc), exista si contexte in care, mai ales cand este utilizata pe termen lung, inlaturarea ajunge sa se asocieze cu un risc foarte ridicat de afectiuni coronariene (personalitatea de tip A in care reprimarea emotionala si cenzura constienta sunt modalitati defensive de electie ce corespund intocmai modului de functionare a inlaturarii). Relatia cu mecanimele intelectualizarii si rationalizarii ar putea de asemenea sa ne indice directia adaptativa sau dezadaptativa in care subiectul utilizeaza aceasta defensa.

Variabile

Variabilele initiale au fost:tendinta de evitare a reflectiei asupra lucrurilor neplacute („Ma simt mai bine evitand sa ma gandesc la lucrurile neplacute prin care trec.”) capacitatea de a amana acordarea atentiei unor aspecte problematice sau conflictuale („Aman rezolvarea unei probleme pentru momentul cand voi fi pregatit sa o rezolv cum trebuie”.)

In urma corelatiilor interitemi si intervariabile am decis combinarea itemilor intr-o singura variabila continand doi itemi din fiecare din variabilele initiale. Introducand itemi pentru capacitatea de amanare am dorit sa delimitam cat mai riguros inlaturarea de alte mecanisme dezadaptative cum ar fi denegarea, refularea sau refuzul. Dupa cum am mentionat mai sus ne asteptam ca testele statistice sa arate apropierea mai accentuata a inlaturarii de clasa mecanismelor de aparare dezadaptative sau a celor adaptative.

Rezultate

Testul statistic a pus in evidenta corelatii semnificative pozitive (α<0.01) cu mecanismele pe care noi am considerat necesar sa le avem in vederepentru a stabili caracterul adaptativ sau dezadaptativ al inlaturarii: clivajul, indicele general de refulare, refuzul, denegarea, contrainvestirea si intelectualizarea. Nu au fost puse in evidenta corelatii pozitive cu nici unele din mecanismele defensive acreditate ca adaptative de literatura de specialitate. Pentru acest motiv am si hotarat integrarea inlaturarii in categoria mecanismelor intermediare.

INTOARCERE CATRE PROPRIA PERSOANA

Intoarcere catre propria persoana – refuzarea inconstienta de catre subiect a propriei agresivitati, pe care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism se asociaza de obicei cu sentimente de culpabilitate, nevoie de pedepsire, nevroze de esec sau tentative de autodistrugere, mai mult sau mai putin constiente: false accidente, boli inexplicabile, tentative suicidare. Vedem ca acest mecanism este foarte aproape de ceea ce Freud numea masochism moral. Initial, termenul de masochism desemna strict o perversiune sexuala care consta in obtinerea satisfactiei sexuale prin inducerea voluntara a diverse senzatii dureroase. Ulterior, termenul si-a largit aria de semnificatie, ajungand sa desemneze in paralel si o anumita atitudine fata de viata sau un anmit tip de comportament social. Krafft-Ebing foloseste pentru prima data termenul de “masochism ideal/mental” pentru a sugera aceasta noua acceptiune. Masochismul moral este in viziunea lui Freud forma cea mai „sublimata“ si elaborata de masochism, fiind in acelasi timp o componenta vizibila atat a nevrozelor si idiosincraziilor, cat si a vietii cotidiene a fiecarui individ, grup si societate. Trasatura comuna a fenomenelor psihice masochiste din aceasta categorie este tendinta inconstienta de cautare a suferintei morale si de obtinere a placerii prin aceasta. Bineinteles ca ipoteza unei atari tendinte este aparent scandaloasa, insa analiza unor patologii de tip nevrotic, cat si a unor situatii de esec, accident, nereusita repetata in viata unor indivizi normali, ne arata ca problema este departe de a fi realmente inteleasa. Freud considera ca acest tip de masochism este efectul dorintei inconstiente de a fi pedepsit. Desi in aparenta desexualizat, masochismul moral are o componenta sexuala fundamentala intrucat el reprezinta o resexualizare a complexului Oedip si, implicit a supraeului. Prin urmare, masochistul isi doreste sa fie pedepsit pentru tendintele sale infantile incestuoase sau homosexuale. Din aceasta perspectiva am putea vedea masochismul moral si ca pe o forma de regresie la un stadiu infantil al functionarii aparatului psihic. Destinul sau soarta potrivnice care par sa se opuna constant incercarilor masochistului de a fi fericit nu sunt decat substitute ale figurilor parentale, in timp ce pedeapsa asteptata reprezinta pedeapsa data de tata sau de mama in copilarie. Si totusi, ramane intrebarea : ce fel de placere provoaca aceasta pedeapsa ? Freud considera ca este vorba de o satisfactie de tip sexual traita ca atare prin asocierea si identificarea ei cu satisfactia infantila provocata de pedepsele parentale prin mecanismul primitiv al coexcitatiei. El porneste dealtfel de la

ideea ca toate cele trei forme de masochism au la baza acest mecanism fiziologic pus in legatura cu complexul Oedip. Explicatia sa lasa de dorit mai ales pentru ca o regresie a personalitatii la un stadiu oedipian ar insemna ca intregul tablou comportamental al persoanei sa sufere de pe urma acesteia. Avem insa cazuri in care comportamentul masochist este oarecum ocazional sau situational, legat de un sentiment de culpabilitate in raport cu o incalcare prezenta a imperativelor morale (constiente sau inconstienta). Ar fi mai degraba de presupus ca pedeapsa este cautata fie pentru o culpa prezenta, fie pentru una trecuta (printre care tendintele incestuoase infantile joaca un rol de baza), si ca placerea obtinuta din auto-aplicarea ei inconstienta este data nu atat de satisfactia supraeului, cat de eliminarea angoasei de asteptare a pedepsei – prin urmare, pedeapsa este auto-indusa nu pentru ca ea provoaca placere, ci pentru ca angoasa de a o primi din exterior provoaca o neplacere mai mare decat aplicarea ei efectiva. Un punct de vedere similar este sustinut se de T. Reik dupa cum vom vedea mai jos. Freud arata totodata ca masochistul provoaca singur acele situatii menite a-l culpabiliza pentru a-si atrage pedeapsa parentala, care insa se va realiza cel mai adesea prin figuri substitutive de tipul destinului, nesansei, sau a altor persoane care pot inlocui tatal in plan fantasmatic. Explicatia acestui mecanism pervers se gaseste dupa Freud in faptul ca sentimentul de culpabilitate atrage dupa sine dorinta de pedeapsa, iar aceasta din urma este legata prin mecanismul primar al coexcitatiei de excitatia sexuala care permite astfel obtinerea satisfactiei sexuale. Se incearca deci repetarea unei situatii cu valente sexuale foarte puternice. Ne vom intreba totusi (mai ales ca Freud nu reuseste sa raspunda la aceasta intrebare) ce anume din viata individului face ca satisfactia obtinuta prin acest mecanism masochist sa prevaleze asupra celui normal si care sunt factorii acestei fixatii. Un raspuns partial este dat chiar de analiza celor doua elemente implicate in masochism : coexcitatia si complexul Oedip. Primul ar putea determina o fixatie prin intensitatea si frecventa sa la varsta infantila ; al doilea ar putea explica un masochism la varsta adulta in masura in care ar ramane nerezolvat.

Tot aici, Freud vorbeste si despre represiunea culturala a pulsiunilor sadice ca sursa a masochismului – ceea ce nu poate fi exprimat in exterior va fi reintroiectat si orientat asupra propriei persoane. Astfel, el ajunge sa surprinda relatia de complementaritate a sadismului si masochismului, care prin macanismele deplasarii, substitutiei, proiectiei, introiectiei si identificarii proiective pot trece unul in celalalt.

In 1915, in Metapsihologia (Pulsiuni si destine ale pulsiunilor), Freud ofera urmatoarea schema logica de intelegere a formarii masochismului :

a) initial avem sadismul care consta intr-o activitate violenta, o manifestare de putere impotriva altei persoane luate ca obiect

b) acest obiect este ulterior abandonat si inlocuit cu propria persoana. In acelasi timp cu intoarcerea agresivitatii asupra propriei persoane are loc si o transformare a scopului pulsional activ in scop pasiv. Aceasta este faza auto-sadismului

c) este cautat din nou un alter care sa preia rolul de obiect, dar care, in virtutea transformarii scopului din activ in pasiv, va prelua rolul initial al subiectului, devenind astfel obiect sadic, iar subiectul – subiect masochist.

Explicarea acestei modalitati de interpretare a sadism-masochismului este realizata in extenso in eseul ‘Un copil este batut’ (1919) ; aceasta este o fantasma frecventa in isterii si nevroze obsesionale. Freud face apel la sase cazuri pentru a investiga semnificatia profunda a acestei fantasme investita de obicei cu o mare placere ce duce la un act de satisfactie autoerotica. La inceput copilul este batut de un adult (necunoscut) ceea ce ii da aparenta de fantasma sadica. Ulterior, in a doua faza, ea devine ‘copilul este batut de tata’ (eu sunt copilul pe care tatal il bate pentru ca nu il iubeste..), fiind deci o fantasma masochista. A fi batut este o expresie directa a culpabilitatii, dar, dupa cum arata Freud, nu numai ; acelasi act punitiv este atat pedeapsa pentru dorintele incestuoase, cat si substitut pentru actul sexual genital interzis : ‘nu doar pedeapsa pentru o relatie genitala interzisa, ci si substitutul regresiv pentru acesta’. In cea de-a treia faza, fantasma reia o forma sadica, insa semnificatia sa ramane masochista ; de exemplu, profesorul il bate pe copil. Observam ca ‘fantasma preia investitia libidinala a partii refulate si constiinta vinovata legata de acest continut’. Este interesant cum aceste fantasme masochiste ajung sa joace un rol defensiv in raport cu tendintele oedipiene incestuoase (in cazul fetelor) si cu cele homosexuale (in cazul baietilor, la care, a fi batut de tata exprima de fapt dorinta de a fi iubit intr-o maniera pasiva, feminina de acesta). In acest eseu Freud leaga masochismul in mod indisolubil de sentimentul de culpabilitate (caruia ii gaseste un corelativ partial in sentimentul de inferioritate al lui Adler) care intoarce sadismul (primar, consubstantial instinctului sexual) asupra propriei persoane.

Am facut aceasta incursiune in problematica masochismului deoarece consideram ca intoarcerea impotriva propriei persoane nu poate fi inteleasa in afara acestei pulsiuni ale carei origini raman totusi inca incerte. Dupa cum am vazut ipotezele legate de geneza acestei pulsiuni sunt multiple: sentimente de culpabilitate legate de complexul Oedipian si nevoi consecutive de autopedepsire, dezvoltare anormala a pulsiunii agresive, experiente de abuz sexual sau molestare corporala, „o hipermorala morbida” sau „etica personala sadica” (Hesnard, 1949), carente afective (absenta iubirii, a valorizarii pozitive, acceptarii si confirmarii in relatiile cu persoanele semnificative) care pot conduce la autoculpabilizare si autopedepsire, precum si la sentimente de inferioritate care genereaza autoagresivitate.

Ipoteze

Una din caracteristicile de baza ale masochismului este pasivitatea si pentru acest motiv ne asteptam sa gasim o relatie pozitiva intre intoarcerea impotriva propriei persoane si retragerea apatica. Freud considera ca si atunci cand agresivitatea este intoarsa impotriva propriei persoane relatia cu obiectul extern ce se afla la originea sentimentului de ostilitate ramane ambivalenta – autoagresarea nu detensioneaza si nu pozitivizeaza relatia cu obiectul care a starnit agresivitatea. Acest conflict poate fi gestionat ulterior prin „clivaj”, ipteza pe care o vom testa in studiul nostru. Corelatia negativa cu omnipotenta tine deja de simtul comun. Ne asteptam de asemenea la o corelatie inalta cu denegarea (mai ales a sentimentelor ostile fata de un obiect extern). Avand in vedere faptul ca la originea autoagresivitatii sta heteroagresivitatea refulata, neputem astepta la o serie de corelatii inalte si cu altruismul (ca formatiune reactionala in raport cu pulsiunea agresiva), ascetismul si contrainvestirea. Mentionam aici ca Freud considera intoarcerea impotriva propriei persoane drept un caz particular de transformare in contrariu.

Variabile

Variabilele initiale, retinute si in varianta finala a inventarului, in urma efectuarii analizei de consistenta interitemi si intervariabile, sunt:perceperea propriei persoane ca propriul dusman („Uneori simt ca sunt cel mai mare dusman al meu”, „Numai eu pot sa imi fac rau”) manifestarea autoagresivitatii, autoculpabilizarii si autominimalizarii („Simt ca alti oameni sunt mult mai buni decat mine”) implicarea compulsiva in relatii si actiuni defavorabile subiectului („Toate relatiile mele de pana acum au sfarsit la fel de prost”)

Aceasta scala se poate dovedi utila in evaluarea potentialului de ameliorare a unui pacient in curs de psihoterapie; practica clinica a confirmat faptul ca terapia pacietilor cu structura masochista este mult mai dificila deoarece apare aproape invariabil rezistenta la vindecare, de multe ori tulburarea psihica fiind ea insasi expresia tendintelor autopunitive. De asemenea un scor inalt la aceste scale impune analiza scenariilor de viata ale subiectului, intrucat este foarte probabil ca un scenariu de esec sa subintinda o gama larga de fenomene patologice care nu pot fi lichidate fara a lichida initial scenariul care le hraneste.

Rezultate

Dupa cum ne asteptat, am inregistrat corelatii pozitive semnificative cu retragerea apatica, clivajul (inconstanta imaginii de sine si ambivalenta fiind mentionate inca de Freud ca principali descriptori ai masochismului), denegarea, altruismul, ascetismul si contrainvestirea (acestea din urma fiind exemple tipice de transformari in contrariu -intoarcerea contra propriei persoane fiind ea insasi o transformare in contrariu – in principal a agresivitatii in autoagresivitate). O corelatie pozitiva inalt semnificativa se inregistreaza si cu identificarea cu agresorul, fapt ce ne ofera o baza empirica pentru teoria masochismului ca autosadism, propusa tot de Freud. Este evident ca agresivitatea neexprimata este intoarsa asupra sinelui, corelatia inalta cu ascetismul si altruismul indicand faptul ca aceasta intoarcere se datoreaza mai putin unor factori externi si mai mult altora, interni, precum forta (aici brutala) a Supraeului.

OMNIPOTENTA

Omnipotenta– răspuns la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni şi externi , în cursul căruia subiectul simte sau acţionează ca şi cum ar poseda capacităţi sau puteri superioare celor deţinute de alţii (DSM IV). In literatura de specialitate ideea conform careia orice sentiment de superioritate este o supracompensare a unui sentiment de inferioritate este deja un loc comun. Subiectul incearca sa depaseasca sentimente de inadecvare, incompetenta, exceland intr-un domeniu sau in altul (varianta sublimarii), sau creandu-si iluzia ca este special, unic, deosebit, mai inzestrat si mai capabil decat altii, ca poseda anumite trasaturi care ii dau dreptul de a privi de sus pe toata lumea. Adler considera ca lupta pentru putere este chiar motorul vietii psihice si ca aceasta pulsiune/tendinta isi are radacinile in sentimentele de neajutorare si dependenta experimentate in primii ani ai vietii si, intr-o anumita masura, pana la varsta adulta si chiar dincolo de ea (in situatiile de imaturitate afectiva in care subiectul se autohandicapeaza, mentinandu-se blocat in relatii dedeendenta). . Karen Horney considera ca "lupta nevrotica pentru putere se naste din anxietate, ura si sentimente de inferioritate”. Iar acestea, la radul lor, nu pot genera decat agresivitate la adresa obiectelor externe, agresivitate care va da seama si de sadismul asociat acestei defense. Observam ca exista cel putin doua directii defensive pentru care inconstientul subiectului poate „opta”: cea a intoarcerii impotriva propriei persoane si cea a identificarii cu agresorul si omnipotentei. Alegerea unei modalitati defensive sau a alteia este dictata de scenariul inconstient al fiecaruia fixat prin experientele semnificative de supunere/dominare, ascultare/revolta. Dupa Adler insa aceasta este o lupta normala; dar atunci cand experienta de viata nu gratifica aceasta nevoie sau traumele din copilarie fixeaza prea puternic un sentiment de inferioritate si vulnerabilitate, subiectul va recurge la aparari de tipul omnipotentei pentru a compensa dezechilibrul intre imaginea de sine expectata si cea reala. Fantasmele de omnipotenta pot apare si pe un fond sadic dupa cum o demonstreaza si studiul intreprins de noi asupra sadismului si masochismului. Nu ne vom exprima totusi categoric in legatura cu primaritatea unuia dintre aceste fenomene (corelatia inalta nu arata totusi daca omnipotenta decurge din sadism, sau sadismul este o

consecinta a fantasmelor de omnipotenta). Asocierea sadism-hipomanie (expansivitate si irascibilitate), evidentiata prin compararea scorurilor la Szondi si cele MMPI, nu ne surprinde mai ales avand in vedere asocierea foarte puternica dintre sadism si mecanismele defensive omnipotenta, idealizare, devaluare, precum si stilul defensiv pe care Bond l-a denumit ‘image distorting’. Aceasta legatura se explica bineinteles prin fantasmele de omnipotenta ale sadicului, precum si prin sentimentul de securizare, incredere in sine si valoare personala dat tocmai de pozitia sa de putere, reala, dorita sau fantasmata. Gradul crescut al irascibilitatii la sadic nu este decat o consecinta logica a incarcarii si tensionarii pulsiunii agresive, care, sub influenta factorilor externi, poate fi brusc ‘expulzata’, mai ales in cazul unui e- accentuat (care stim ca se asociaza deseori cu s+, v. Susan Deri). Referitor la raportul de forte care inclina balanta in ‘favoarea’ sadicului atat in cazul omnipotentei cat si in cel al hipomaniei, este evident faptul ca sadicul este cel care, in virtutea unui sentiment primar de inferioritate ajunge sa fantasmeze si sa simuleze in cele din urma superioritatea si puterea, printr-o supracompensare. Astfel, el este cel puternic asupra unui alter inferior lui (in care de fapt isi proiecteaza propria inferioritate si o face acceptabila pentru sine : doar intrupata in altul ea este de acceptat si integrat). Supracompensarea sentimentului de inferioritate nu este niciodata definitiva, totala, ci, din contra, ea se poate destabiliza destul de usor. Acest lucru este evidentiat si de scorul foarte mare obtinut la mecanismele de defensa prin distorsiunea imaginii (omnipotenta, clivaj, idealizare, devalorizare).

Ipoteze

Vom investiga corelatiile dintre omnipotenta si clivaj, identificare cu agresorul, intoarcere impotriva propriei persoane, proiectie (ne asteptam la un scor ridicat deoarece omnipotenta poate fi considerata ca un caz particular de proiectie – subiectul nu se simte puternic sau superior in virtutea unei calitati anume pe care o poseda in mod mai mult sau putin obiectiv, ci a sentimentului de inferioritate proiectat in afara sa care il situeaza automat pe o pozitie de superioritate fara alte argumente « caracteriale » sau « aptitudinale »).

Variabile

Variabilele initiale, mentinute si in forma finala a inventarului, sunt :sentiment de atotputernicie si invincibilitate (« Nu ma las niciodata invins », « Experientele negative nu ma clatina ») sentiment de superioritate (« Sunt o persoana de invidiat »).

Rezultate

Omnipotenta coreleaza negativ cu clivajul, ceea ce ar demonstra oarecum constanta acestui mecanism. Daca in clivaj, imaginea de sine oscileaza frecvent intre idealizare si devalorizare, in omnipotenta ea este mentinuta constant in varianta idealizanta, ceea ce ne-ar putea face sa credo ca prin omnipotenta subiectul reuseste sa refuleze complexul de inferioritate care genereaza aceasta defensa ; cu toate acestea corelatia cu indicele general de refulare nu atinge nici macar pragul de .05. Vedem insa ca omnipotenta coreleaza semnificativ cu umorul, afirmarea de sine si pozitiv (desi nesemnificativ) cu identificarea si activismul, mecanisme incluse toate in categoria stil defensiv adaptativ. Presupunem, prin urmare, ca este vorba mai degraba de o compensare, decat de refulare. Corelatia inalta cu afirmarea de sine ne arata ca sentimentul de inferioritate functioneaza aici ca un factor motivational cu valoare pozitiva.

PROIECTIA

Proiectia – operatia prin care subiectul expulzeaza in lumea exterioara ganduri, afecte si dorinte de care nu are stiinta sau pe care le refuza in el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul sau inconjurator. Freud introduce termenul de proiectie cand vorbeste despre nevroza de angoasa: manifestarile somatice multiple s-ar datora faptului ca „psihismul se comporta ca si cum ar fi proiectat excitatia in exterior. Se inregistreaza astfel o recanalizare spre lumea exterioara a excitatiei sexuale resimtite ca periculoasa”. In Cazul presedintelui Schreber Freud explica paranoia prin proiectia numita aparare primara: „o perceptie interna este reprimata si continutul ei , inlocuind-o, suporta o anumita deformare, dupa care ajunge in constient sub forma unei perceptii venite din exterior”. Subiectul „recunoaste” in celalalt ceea ce nu poate accepta in el insusi si astfel se declanseaza delirul de persecutie. Proiectia pare sa joace un rol fundamental si in fobii, in care pericolul pulsional intern este proiectat asupra unui stimul extern mai usor de evitat: „eul se comporta ca si cand pericolul dezvoltarii unei angoasenu ar veni dintr-o motiune pulsionala, ci dintr-o perceptie, si este deci indreptatit sa actioneze impotriva acestui pericol exterior prin tentativa de fuga care este evitarea fobica”. Este de asemenea meritul lui Freud de a fi aratat ca in formarea conceptiilor religioase despre lume, precum si in mituri sau superstitii avem de-a face cu o vasta implicare a mecanismului proiectiv. O analiza atenta a functionarii psihicului uman ne poate arata ca proiectia este prezenta in aproape toate actele si experientele noastre. Ca si introiectia, atunci cand functioneaza ca proces primar, proiectia este o functie de conectare a subiectului cu lumea, avand prin urmare un rol benefic si chiar vital; introiectiile si proiectiile noastre sunt importurile si exporturile pe care le realizam cu mediul inconjurator, asigurand deci comertul informational fara de care am fi separati izolati de exterior si, consecutiv, in imposibilitatea de a ne dezvolta psihologic. In aceasta acceptiune proiectia ne apare mai degraba ca proces psihic fundamental care nu se rezuma la expulzarea in interior a continuturilor psihice interne indezirabile sau inacceptabile; varianta defensiva insa tinde sa ia cel mai adesea o forma dezadaptativa, in primul rand pentru ca favorizeaza continuturile negative (tendinta fundamentala a psihicului urmand principiul placerii fiind aceea de a expulza ceea ce este neplacut, si de a integra si asimila ceea ce este placut), si apoi pentru ca falsifica relatiile obiectuale care devin relatii transferentiale (ce pot avea

loc atat in terapie unde activarea lor este totodata prilej de analiza si remodelare, cat si inviata de zi cu zi unde functioneaza automat si inconstient pe baza unor mecanisme asociative); in acest fel, prezentul nu mai este decat o reiterare a trecutului, experienta este saracita si eul – blocat in evolutia sa printr-o compulsie la repetitie.

Este binecunoscut mecanismul proiectiei in gelozie (si mai ales in cea patologica), descris si explicat de Freud inca din 1922. sentimentele de ostilitate la adresa unei persoane pot trece foarte usor in sentimentul de a fi agresat, nedreptatit, si, in extremis, persecutat. Angoasele generate de un obiect extern pot fie sa ia calea unei proiectii directe (lui ii este teama de mine, nu mie…), sau sa sufere o deformare ajungand sa fie traite ca sentimente de insecuritate in raport cu un obiect extern potential sau chiar actual periculos.

Vedem ca proiectia poate lua forme din cele mai diverse – de la cea primara si universala, la cea deliranta, care apare in tulburarile psihotice. De asemenea, mecanismul proiectiv este exploatat cu succes de tehnicile proiective de diagnoza a personalitatii sau clinica, precum si in relatia terapeutica din cadrul unor orietari psihoterapeutice (psihanaliza, psihodrama, terapia unificarii).

Ipoteze

In ceea ce priveste proiectia ne intereseaza in primul rand corelatia cu indicele general de refulare pentru a vedea in ce masura proiectia presupune anterior o refulare (ipoteza la care subscriem si noi). Corelatia scazuta cu indicele de refulare ar putea indica faptul ca proiectia se realizeaza fara a mai trece prin etapa refularii, ceea ce ar face din ea un mecanism inalt automatizat si din continuturile vehiculate de ea – niste continuturi cu un grad de constientizare aproape nul. O corelatie pozitiva ar indica mai degraba faptul ca, desi expulzate din psihismul subiectului, continuturile inacceptabile proiectate lasa totusi urme, ceea ce ne face sa credem ca proiectia nu se realizeaza decat fata de eu, continuturile proiectate ramanand in inconstient si continuand sa fie surse de angoasa. Acest lucru ar putea fi cel putin partial validat printr-o functionare defensiva (mai ales dezadaptativa) accentuata. Daca insa interpretam proiectia ca un esec al refularii, asa cum face Freud, ar trebui sa obtinem o relatie negativa intre cele doua. Asociind proiectia cu un fel de reparatie narcisica S. Ionescu ne face sa ne intrebam daca aceasta nu este sustinuta si printr-o identificare cu agresorul sau prin fantasme de omnipotenta.

Variabile

Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru prin doua variabile:

- atribuirea propriilor sentimente sau ganduri negative celorlalti („Eu tin la prietenii mei, dar cred ca ei nu simt acelasi lucru pentru mine”)

- impresia de a fi persecutat („Meritele mele nu sunt suficient recunoscute”, „Ma simt desconsiderat de toata lumea”)

Rezultate

Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare (0.67**) ne confirma ipoteza legata de faptul ca ceea ce este proiectat ramane refulat, continuturile psihice neputand fi eliminate pur si simplu. Ele sunt proiectate doar in raport cu nivelul constient, nu si cu cel inconstient in care persiata si se mentin in absenta unor mecanisme de degajare. Doua corelatii semnificative pozitive ce se merita a fi aprofundate sunt cele cu identificarea cu agresorul si clivajul.

RATIONALIZARE

Rationalizarea – justificare logica, dar artificiala, care camufleaza, fara stirea celui care o utilizeaza, adevaratele motive (irationale si inconstiente) ale unora dintre judecatile acestuia, dintre conduitele si sentimentele sale, intrucat aceste motive nu ar putea fi recunoscute fara anxietate. Psihologia de oricand si de pretutindeni pare sa confirme ceea ce Aronson a esentializat in fraza „omul nu este un animal care rationeaza, ci unul care rationalizeaza”; Jones pare de-a dreptul oripilat de faptul ca intelectul ar putea fi pus in slujba ascunderii sau deformarii adevarului, si nu a revelarii lui. Cu toate acestea, rationalizarea ramane o defensa foarte larg folosita; dubiile se refera mai degraba la caracterul ei constient sau inconstient, sau, cu alte cuvinte, la a stabili daca avem de-a face cu un eu care se minte pe sine sau cu un eu care ii minte pe ceilalti pentru a promova in randul acestora o imagine dezirabila (asa cum considera Muchielli: „eul, perfect constient de motivatiile sale, fabrica rationalizari destinate aproapelui sau si mascheaza in mod deliberat mobilurile atitudinii sau actiunii sale. Rationalizarea este facuta in principal pentru ceilalti si vizeaza inainte de toate atragerea unei judecati pozitive asupra propriei persoane”.). Cu toate acestea, Muchielli considera ca dincolo de aceste aparari sociale exista si o rationalizare pentru sine, insa nu stabileste limita dintre cele doua, asfel incat distinctia operationala sau comportamentala intre ele nu isi gaeste un fundament teoretic suficient. Tot in categoria apararilor sociale prin rationalizare intra si ideologiile in numele carora oamenii pot pune in act cele mai diverse pulsiuni (unele chiar inspaimantatoare, v. antisemitismul), fara a se mai simti responsabili de actele lor intrucat adevarul irefutabil al convingerilor pe care le impartasesc in mod gregar constituie si garantia inocentei lor. Freud sublinia in 1915 faptul ca „popoarele asculta mai multde voia pasiunilor decat de aceea a intereselor lor. Ele nu invoca interesele decat pentru a-si rationaliza pasiunile, pentru a putea justifica satisfactia pe care cauta sa le-o aduca”. La

adapostul unor astfel de „adevaruri” au fost purtate majoritatea razboielor „sfinte”; si nu este o raritate sa auzi pe cineva ca ar ucide un negru (pentru ca este inferior), dar nu si un alb, ceea ce in proprii sai ochi il face sa para un mic ingeras (eventual, iti va spune ca el face astfel un bine umanitatii pe care o va epura de reziduurile nocive ale rasei negre).

Trebuie totusi sa avem grija pentru a nu confunda orice explicatie cu o rationalizare. De exemplu, un student se plange de profesorul sau pentru ca i-a dat o nota mica si afirma ca il antipatizeaza pentru subiectivitatea sa, cand, de fapt, el poate face foarte bine un transfer negativ pornind de la o figura paterna dominatoare si extrem de critica. Vedem cum aici rationalizarea este consecutiva proiectiei (aceasta fiind deseori inconstienta, subiectul se trezeste in situatia de a trebui sa gaseasca explicatii „rationale” pentru atitudinile sale, care altminteri ar parea extrem de arbitrarii). Cu toate acestea nu este exclus ca acesta sa fie un motiv real si profesorul sa fi fost intr-adevar subiectiv. In patologie, rationalizarile sunt extrem de raspandite deoarece, neavand acces direct la semnificatia tulburarilor sale, subiectul incearca sa-si organizeze totusi experienta, sa ii confere sens si coerenta. Atunci cand conflictul care le subintinde este foarte angoasant, rationalizarile se pot dovedi foarte rigide, persistente si greu penetrabile la critica. Aderenta la ele exprima o nevoie general-umana de ordine si sens.

Ipoteze

Vom investiga in primul rand legatura dintre rationalizare si intelectualizare pentru a vedea in ce masura ele merg mana in mana in functionarea defensiva a unui subiect. Ne intereseaza de asemenea sa vedem corelatia cu izolarea (literatura de specialitate sugerand ca rationalizarea ar intari izolarea), denegarea si umorul (ipoteza fiind ca un scor mare la rationalizare se va asocia cu un scor scazut la umor, deoarece functia cognitiva fiind hipertrofiata, ea ar limita functia ludica a intelectului).

Variabile

Acest mecanism este reprezentat in inventarul nostru printr-o singura variabila:

- furnizarea de motive rationale pentru actiuni a caror motivatie reala este inacceptabila („Nu as putea rani o persoana la care tin”, „A-mi oferi explicatii rationale pentru actele mele are rolul de a ma linisti”)

Rezultate

Dupa cum ne asteptam am obtinut o corelatie pozitiva semnificativa cu denegarea; cu umorul insa rationalizarea nu coreleaza negativ dupa cum ne-am asteptat dar nici pozitiv in mod semnificativ.

REFUGIU IN REVERIE

Refugiul in reverie – mecanism utilizat intr-o situatie de conflict psihologic sau atunci cand subiectu lse confrunta cu factori de stres, care consta in recurgerea la o reverie diurna excesiva ce se substituie cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni in principiu mai eficienta sau rezolvarii problemelor. In DSM IV acest mecanism figureaza sub numele de autistic fantasy care ii confera o rezonanta pronuntat patologica, ceea ce nu este deloc conform cu realitatea psihologica in care acest mecanism, la niveluri medii de utilizare, este nu doar normal, ci chiar bine-venit. Ideea similitudinii cu izolarea autista a fost redata de S. Ionescu prin adaugirea termenului „refugiu”. Lafon (1973) defineste aceasta aparare ca: ”o stare de relaxare fata de situatia prezenta, in timpul careia se desfasoara o activitate mentala care nu mai este dirijata de atentie si care este mai mult sau mai putn inspirata de inconstient”. Dupa Freud, reveria se naste din „privatiune si nostalgie”. Ea este o forma de escapism psihologic, prin care subiectul incearca sa compenseze o realitate obiectiva nesatisfacatoare. In reverie, imi pot imagina ca sunt altcineva, ca traiesc in alta tara (sau pe alta planeta..), ca am un alt statut, ca sunt liber sau iubit de persoana care in realitate ma ignora sau ma detesta. Ceea ce ni se pare oarecum eronat este faptul ca multi autori considera ca in reverie atentia este abolita si ca scenariul se construieste de la sine; acest lucru ni se pare cel putin inexact, intrucat eul dirijeaza acest proces de punere in scena a fantasmelor si dorintelor in raport cu care cenzura este mult mai permisiva. In reverie principiul realitatii este aproape suspendat si eul se lasa in voia principiului placerii. Cu toate acestea, nu ne putem astepta ca reveria sa scoata la iveala pulsiunile sinelui fara nici o interventie constrangatoare a supraeului sau cu abolirea totala a functiei de cenzura a eului. Trebuie deci sa facem deosebirea intre reverie si fantasma. De exemplu, o fantasma sadica de ucidere nu reprezinta o defensa prin reverie si asta este pus in evidenta mai ales de caracterul ei compulsiv si de faptul ca subiectul o percepe adesea ca fiind egodistonica, pe cand continuturile reveriei tind sa fie mai degraba egosintonice.

Atitudinea fata de acest mecanism defensiv este extrem de polarizata: pe de o parte, autori precum Bachelard sau Lagache o ipostaziaza, pe de alta, o vedem pusa la zid de Sartre care o considera o mimare a satisfactiei, inautentica si falsificatoare. Ne este usor sa intelegem totusi ca un existentialist nu ar fi putut partiza cu o defensa ce este in primul rand o evadare dintr-un prezent nesatisfacator dintr-un anumit punct de vedere (sau mai multe…). Freud considera chiar ca oamenii fericiti nu au reverii. Parerea noastra este daca acceptam aceasta afirmatie ar trebui sa acceptam si faptul ca nu exista oameni fericiti! Desi la baza ei se afla un anumit discomfort, poate chiar anxietate, o neimplinire sau o nemultumire cu o stare de fapt, reveria poate fi si un punct de plecare in ceea ce

poate deveni un proces de dezvoltare sau un proces creativ. Aspectele negative se fac simtite atunci cand ea se asociaza cu pasivitate si dezinteres in raport cu realitatea obiectiva pe care subiectul nu incearca in nici un fel sa o modeleze sau sa o adapteze creativ nevoilor si aspiratiilor sale.

Ipoteze

In aceasta situatie este de presupus ca vom avea o asociere puternica cu retragerea apatica si regresia. Ne intereseaza sa vedem daca exista vreo asociere semnificativa cu omnipotenta sau cu intoarcerea impotriva propriei persoane. Mentionam ca nu chiar toate reveriile sunt „roz”; in depresie, de exemplu, subiectul produce scenarii catastrofice, de esec sau dezamagire, de faliment sau epuizare psihica. Vom investiga de asemenea relatia cu sublimarea; o corelatie inalta ar credita ipoteza conform careia reveria nu este in mod necesar sterila. Anticipam si o relatie semnificativa cu clivajul, datorita idealizarii si fantasmelor de omnipotenta prezente in reverie. Speram ca testarea statistica a corelatiilor cu mecanismele considerate adaptative si, respectiv, dezadaptative din literatura de specialitate sa confirme caracterul pozitiv sau negativ al acestei aparari in raport cu ceea ce ar trebui sa fie o adaptare supla si flexibila la realitate.

Variabile

In varianta finala a inventarului nostru acest mecanism este reprezentat de doua variabile:satisfacerea imaginară a dorinţelor în absenţa satisfacerii reale („Ma simt mai bine atunci cand imi imaginez ca lucrurile sunt asa cum vreau eu”) preferinţa pentru rezolvarea imaginară a unor probleme fără transpunerea în concret a soluţiilor găsite („Desi in imaginatie pot gasi solutii pentru problemele mele, in practica imi este mult mai greu sa ma confrunt cu ele”)

Dupa cum se vede si din itemi oferiti ca exemplu sugeram ca scorurile inalte la acest mecanism sa fie luate ca indicatori ai unei functionari defensive dezadaptative.

Rezultate

Ipotezele legate de corelatia semnificativa cu mecanismele retragere apatica, regresie si clivaj s-au confirmat. Investigarea relatiei cu omnipotenta si intoarcerea contra propriei

persoane a evidentiat absenta corelatiei cu prima, si o corelatie pozitiva cu cea de-a doua, fapt care pare sa elucideze problema enuntata mai sus.

INDICELE DE REFULARE

Am considerat ca refularea este un proces psihic fundamental care sta la baza altor mecanisme de aparare si ca evaluarea sa in baza unui chestionar ar fi foarte dificila. De aceea am hotarat sa grupam mecanismele in care refularea este prezenta in mod evident si sa evaluam procesul primar pe baza unei medii ponderate, in functie de puterea de incarcare a fiecarei defense in raport cu defensa de referinta. Astfel, am considerat ca mecanismele subintinse de refulare (care, mai spunem inca o data, este prezenta in toate defensele intr-o masura mai mica sau mai mare) sunt urmatoarele:

- defense de gradul I: denegarea si refuzul (incarca in proportie de 25% fiecare factorul refulare)

- defense de gradul II: activism, clivaj, izolare, proiectie, regresie, ascetism, contrainvestire, inlaturare, intelectualizare si rationalizare (incarca fiecare cu 5 % factorul refulare).

REFUZUL (REALITATII)

Refuzul – actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau dureroasa pentru eu. Freud abordeaza refuzul inca din 1905 in Trei studii privind teoria sexuala in legatura cu atitudinea baietelului cu privire la absenta penisului la fetita, absenta pe care o neaga pana ce principiul realitatii ajunge sa impuna aceasta absenta ca un faptsi identificarea pe linie masculina cu figura paterna face posibila acceptarea sa, angoasa de castrare care genera initial refuzul diminuandu-se foarte mult. In Compendiu de psihanaliza, el descrie procesul refzului drept o consecinta a unui clivaj al eului: „in locul unei atitudini fizice unice, exista doua: una, normala, tine cont de realitate, in timp ce a doua, sub influenta pulsiunilor, detaseaza eul de aceasta”. Contrar lui Freud, M. Klein nu va mai pune accentul pe refuzul realitatii externe, ci pe acela al realitatii psihice interioare; ea identifica in apararea maniacala un „refuz magic de putere absoluta” ce se sprijina pe trei refuzuri simultane: omnipotenta ca refuz al dependentei, triumful ca refuz al exerientelor depresive si dispretul fata de obiect ca refuz al valorii acelui obiect. S. Ionescu considera ca refuzul se situeaza dincolo de orice conflict deoarece blocheaza total accesul in constiinta a unei reprezentari, favorizand o alta (de obicei opusa) prin mecanismul clivajului. Suntem de parere ca aceasta modalitate de intelegere a refuzului

este cel putin controversata; este ca si cum ceea ce a intrat la un moment dat in psihic poate fi sters cu totul, fara a mai lasa nici o urma. In ceea ce ne priveste, ne situam mult mai aproape de pozitia Melaniei Klein care afirma ca ceea ce este refuzat este o realitate interna, nu un stimul extern; prin urmare acesta locuieste” in psihicul subiectului, chiar daca este refuzat categoric, in ciuda evidentelor faptice. Refuzul pare a fi o forma radicala de refulare care poate opera si in raport cu date obiective sau stimuli perceptivi. Ceea ce este propriu refuzului, in deosebire de refulare, este tocmai caracterul obiectiv al stimulului refuzat, negat, ceea ce i-a si determinat pe multi autori sa inscrie refuzul in categoria mecanismelor inalt dezadaptative; practica clinica dovedeste cu prisosinta implicarea acestei defense in functionarea psihotica.

Ipoteze

Ne intereseaza in primul rand relatia refuzului cu refularea pentru a incerca cel putin o elucidare partiala a modului in care aceste defense se conjuga, sau, dimpotriva, se exclud reciproc. Vom investiga de asemenea relatia cu clivajul (mecanism cu care se presupune ca s-ar asocia aproape invariabil), proiectia (ceea ce este refuzat pare extrem de probabil sa fie ulterior proiectat), denegarea si contrainvestirea.

Variabile

Aceasta dimensiune este reprezentata in inventarul nostru printr-o singura variabila si anume:

- eliminarea din câmpul conştienţei a reprezentărilor legate de o situaţie stresantă („Imi trebuie destul de mult timp pentru a accepta ca anumite lucruri mi se intampla chiar mie”; „Daca o persoana ma enerveaza foarte tare imi pot spune ca ea nu exista pentru a ma calma”).

Rezultate

Corelatia inalt semnificativa cu indicele general de refulare ne arata ca refuzul, ca si proiectia, nu se soldeaza cu expulzarea continuturilor psihice indezirabile, ci se asociaza cu refularea puternica a acestora. S-au inregistrat de asemenea corelatii pozitive semnificative cu clivajul, proiectia si contrainvestirea.

REGRESIA

Regresia – o revenire mai mult sau putin organizata si tranzitorie la moduri de expresie anterioare ale gandirii, la conduitele sau relatiile obiectuale, in fata unui pericol intern sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasa sau de frustrare. In opera lui Freud termenul de regresie apare pentru prima oara in Interpretarea viselor ca mecanism de aparare minor, mai putin important decat refularea (ea fiind insa o componenta importanta a acesteia). Transformarea gandurilor in imagini in vis este privita ca o regresie („ansamblul gandurilor din vis se dezagrega in cursul regresiei si este readusa la stadiul de materie prima”). Legatura dintre vis si regresie este explicitata mai amanuntit in „Complement metapsihologic la teoria visului”: subiectul care adoarme „isi pune deoparte protezele motorii si perceptive”, realizand imaginea insasi a regresiei prin pozitia fetala pe care o adopta si prin continutul visului in care el isi realizeaza la modul halucinatoriu dorintele, suspendand principiul realitatii si timpul unei responsabilitati mature, pe care le inlocuieste cu principiul placerii si timpul iresponsabilitatii infantile.

In literatura de specialitate apar destul de frecvent doua tipuri de regresii: una benigna (A. Freud considera ca o miscare de repliere supla si temporara poate fi un raspuns benefic in anumite situatii) si o alta maligna, mai ales atunci cand regresia se asociaza cu un fenomen de fixatie (in diverse etape ale dezvoltarii psihice si psihosexuale), riscand sa devina permanenta si sa blocheze astfel intreaga evolutie a subiectului. Interesant este faptul ca in psihanaliza ea este chiar volntar declansata si incurajata de terapeut sub imperativul principiul ca elaborarea traumei trebuie sa se faca intr-un timp si o stare psihologice apropiate de cele in care a avut loc in mod real. De asemenea, regresia este cea care permite accesul la dimensiunea si valoarea emotionala subiectiva a experientei asa cum a fost ea resimtita in trecut, si nu din perspectiva deseori rationalizanta, „izolata” a prezentului.

Ipoteze

Ne intereseaza relatia dintre regresie si celelalte mecanisme care se fondeaza pe refulare pentru a stabili relatia dintre acestea doua. Daca S. Ionescu considera regresia ca o componenta fundamentla a refularii, noi inclinam sa credem ca relatia ar putea fi una mai complexa, in sensul ca refularea scade cu cat regresia creste (daca ne-am imagina, prin absurd, o regresie totala, ab uterum, am vedea ca am ajuns totodata si in punctul zero al refularii). Prin urmare cu cat psihicul se intoarce mai mult in trecut cu atat eul se infantilizeaza si se fragilizeaza, fiind din ce in ce mai putin apt sa refuleze drintele si pulsiunile care emerg din inconstient.

Variabile

Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune, si mentinute si in varianta finala a IMA, sunt:reeditarea unor comportamente specifice unor niveluri de dezvoltare cognitiv-afectivă inferioare („Uneori mi se spune ca ma comport ca un copil”) dorinţă de întoarcere în timp într-o perioadă văzută ca ideală („Imi doresc sa fiu din copil”) orientarea spre persoane în raport cu care subiectul îşi poate asuma statutul de copil („Simt nevoia unei persoane care sa ma protejeze”)

Rezultate

Corelatia cu indicele general de refulare a infirmat ipoteza noastra. Corelatia inalta cu refularea arata ca regresia nu se produce „en bloc”, ci mai degraba pe anumite segmente sau compartimente ale vietii psihice astfel, incat eul isi poate exercita in continuare functia de refulare a continuturilor psihice inconstiente indezirabile.

RETRAGEREA APATICA

Retragere apatica – detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva, din restrictie in relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva in fata evenimentelor, care permite unei persoane sa suporte o situatie foarte dificila. Freud nu trateaza retragerea apatica ca un mecanism defensiv de sine statator, dar ii remarca nuantele defensive in raport cu anumite suferinte care apar in raporturile interumane si de care subiectul tinde sa se protejeze prin izolare. In ceea ce priveste fenomenul de anestezie afectiva prezent in retragerea apatica, el il descrie in legatura cu o experienta personala traumatizanta: moartea nepotului sau preferat, Heinele. Manifestarile principale ale reactiei defensive la suferinta provocata de moartea acestuia au fost incapacitatea de a se mai implica emotional in relatiile interpersonale, precum si o apatie generalizata care l-a facut sa le scrie unor prieteni ca lucreaza „constrans si fortat; in fond, totul mi-a devenit indiferent”. Aceasta defensa a fost deseori pusa in legatura cu personalitatea dizarmonica de tip schizoid, insa trebuie sa avem intotdeauna in vedere faptul ca, daca prima este de tip reactiv, situational si temporara, cea de-a doua este constanta de-a lungul vietii individului. Nunberg vorbeste despre un „comportament asemanator indiferentei, care da impresia de pasivitate, cand, de fapt, nu este decat o aparare activa impotriva experientelor dureroase traite”. Fenichel descrie retragerea apatica in termeni de apatie, insensibilitate la durere, frigiditate emotionala, si considera ca ea pare sa aiba legatura cu izolarea, destinata si ea contracararii afectelor care ar risca sa copleseasca eul. Bettelheim analizeaza intr-o carte a sa numita chiar „Apararile in situatii extreme” modul de functionare a acestei defense in cazul persoanelor din lagarele de concentrare naziste. O

femeie deportata intr-unul din aceste lagare declara ca : ”una dintre conditiile pentru a supravietui era sa te inaspresti, sa te desensibilizezi”. Aceasta defensa se mai poate activa si in situatii de boala incurabila. Sau de deces al unei persoane foarte apropiate.

In ceea ce priveste caracterul patologic al acestei defense lucrurile nu pot fi abordate in mod transant. Este binecunoscut faptul ca mecanimul retragerii apatice se insereaza perfect in tabloul clinic al schizofreniei prodromale sau reziduale, iar unii autori precum Widlocher o situeaza si in mijlocul sindromului depresiv, considerand ca „incremenirea”, lipsa initiativei si actiunii, slaba rezonanta emotionala sunt caracteristice functionarii depresive intr-o mai mare masura decat tristetea.

Ipoteze

Ne intereseaza relatia cu refularea, refugiul in reverie, intelectualizarea si izolarea, in legatura cu care anticipam o corelatie pozitiva semnificativa.

Variabile

Variabilele propuse de noi pentru aceasta dimensiune si retinute in varianta IMA aplicata pe lotul pilot au fost:imunizare afectivă în raport cu evenimente externe posibil traumatizante sau cu o stare conflictuală deja instalată („M-am consumat atat de mult pentru unele lucruri incat acum nu mai simt nimic fata de ele”) izolare socială („Compania celorlalti imi este neplacuta cand sunt indispus”); pasivitate faţă de evenimente exterioare („Deseori ma simt coplesit de dificultati si nu pot face nimic”).

Rezultate

Dupa cum am aratat si mai sus, la izolare si intelectualizare, exista o corelatie pozitiva semnificativa intre aceste mecanisme si retragerea apatica. Aceasta mai coreleaza semnificativ si cu regresia si refugiul in reverie, toate fiind incluse de noi in categoria defenselor imature.

SUBLIMAREA

Termenul de sublimare are in opera lui Freud doua sensuri:

- desexualizare a unei pulsiuni avand drept tinta o persoana ce ar putea sau a putut fi dorita sexual. Transformata in tandrete sau in prietenie, pulsiunea isi schimba scopul, dar obiectul ramane acelasi;

- derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive inspre acttivitati valorizate social (artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza atunci de la obiectul si scopul sau (erotic sau agresiv), fara a fi insa refulata. Acesta este sensul cel mai curent.

In ceea ce ne priveste consideram ca doar cel de-al doilea sens poate face obiectul evaluarii in cazul sublimarii, primul fiind mai degraba un exemplu de substitutie sau compensare. Este o dovada de naivitate sa consideram ca pulsiunea sexuala poate trece in tandrete sau prietenie, si ca acestea nu ar fi de fapt masti defensive pentru un scop pulsional in esenta erotic. Chiar daca la nivel comportamental aceasta „transformare” poate avea loc, din punct de vedere psihologic ea ne pare a fi mai curand o incercare de mentinere a unei satisfactii erotice, de data aceasta la nivel fantasmatic sau simbolic.

In literatura de specialitate disputele referitoare la sublimare se centreaza in jurul intrebarii: este sublimarea o defensa sau nu? A. Freud este mai intai impotriva ideii (in virtutea asocierii mecanismelor defensive cu cele nevrotice), pentru ca mai tarziu sa o includa in categoria MA definind conflictul din cadrul acestei aparari (care initial parea absent) ca o „targuiala” intre placerea mai mare care ar putea fi obtinuta prin descarcarea directa a pulsiunilor erotice sau agresive si placerea mai mica obtinuta in mod real prin sublimarea lor si exprimarea mediata de forme de productie acceptate si valorizate socio-cultural. Lagache pledeaza pentru intgrarea acesteia in seria mecanismelor de degajare, in timp ce Fenichel o considera o aparare reusita, non-patologica (el consierand dupa cum reiese si din aceste afirmatii ca o aparare se evalueaza ca reusita sau esuata in raport cu nivelul de adaptare atins de subiect ca urmare a utilizarii ei, aspect asupra caruia consideram ca nu mai este necesar sa ne exprimam dezacordul! – o aparare este reusita in masura in care mentine in afara constiintei un conflict anxiogen). Mai mult, ni se pare ca sublimarea se apropie foarte mult de deplasare, ceea ce o face sa intre in categoria mecanismelor adaptative nefiind operatiile psihice prin care continuturile inconstiente sunt gestionate in sine, ci produsele – valorizate social, cultural, etc – acestor operatii.

Ipoteze

Ne intereseaza in primul rand relatia cu indicele de refulare pentru a testa diversele ipoteze emise in legatura cu acest subiect (chiar pozitia lui Freud este extrem de fluctuanta si, desi toretic sublimarea ar trebui sa excluda refularea, suntem departe de a putea trage o concluzie ctegorica in acest sens).

Variabila

- depăşirea situaţiilor stresante sau conflictuale prin investirea în activităţi creative, artistice, intelectuale

Rezultate

Dupa cum ne-am asteptat, sublimarea a corelat pozitiv semnificativ la α<0.05 cu indicele general de refulare. Remarcam totusi faptul ca in comparatie cu majoritatea corelatiilor dintre celelalte mecanisme si acest indice, acest coeficient este mai scazut ceea ce ne indica faptul ca, desi nu elimina refularea, sublimarea poate functiona totusi ca mecanism de degajare (Lagache) care limiteaza functionarea acesteia

UMORUL

Umorul – prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel incat sa fie reliefate aspectele ei placute, ironice, insolite (in sensul dat de Freud doar umorul aplicat siesi este mecanism de aparare)

Inainte de a intra in analiza acestui mecanism am dori sa specificam ca umorul aplicat altcuiva poate intra si el in sfera mecanismelor de aparare, doar ca aici el este mult mai aproape de defensele prin identificare cu agresorul (mai ales in cazul ironiei si sarcasmului), omnipotenta, negare sau izolare a afectului.

Mecanismul umorului este explicat pe larg de Freud, acesta punand accentul pe urmatoarele elemente: refuzul pozitiei de victima, sfidarea realitatii externe, triumful

narcisismului si afirmarea invincibilitatii in limitele unui contact normal cu realitatea obiectiva, flexibilizarea supraeului, devenit Parinte protector si nutritiv in termeni AT: „Iata, priveste aceasta lume care pare asa de periculoasa. Un joc de copil, totul e numai bun pentru a fi obiectul unei glume!”.

Cu toate acestea experienta clinica ne mai arata o fateta foarte interesanta a umorului: umorul ca defensa in psihoterapie; Lagache vorbeste chiar despre un „ecran afectiv” generat de masca de buna-dispozitie si relaxare pe care subiectul le ofera analistului in mod simbolic ca semnale care transmit indisponibilitatea sa de a se confrunta cu propriile trairi, afecte sau ganduri neplacute. Si prin invatare sociala se poate ajunge la o dezvoltare considerabila a disponibilitatii fata de autoironie sau luare in deradere a unorprobleme altminteri destul de grave. Aceasta atitudine poate masca de multe ori un discomfort bazal destul de mare, care, negat in mod constant, nu poate avea decat efecte neplacute pe termen lung. Vedem ca elementul care confera pana la urma caracterul adaptativ umorului este pastrarea contactului cu afectul de baza, spontan, suscitat de stimulul real, chiar daca se realizeaza o usoara detasare de acesta.

Ipoteze

Reusind sa se amuze pe seama circumstantelor nefavorabile, umorul il ajuta pe subiect sa evite dezvoltarea suferintei, el facand apel prin urmare la o alta defensa de nivel adaptativ inalt si anume inlaturarea. Cu toate acestea, atunci cand este asociat cu omnipotenta sau clivajul putem presupune si o implicare masiva a refularii,

izolarii afectului sau rationalizarii.

Variabile

Variabilele initiale, retinute si in forma finala a IMA sunt:a glumi pe seama realităţii neplăcute, traumatizante („Nu trebuie sa uitam sa radem, indiferent de situatie”) a face haz de propriile greşeli, defecte, eşecuri („Pot glumi pe seama defectelor mele”).

Rezultate

Absenta corelatiei cu indicele general de refulare confirma ipoteza caracterului inalt adaptativ al defensei prin umor; singurul mecanism dezadaptativ (inclus de noi in

categoria defenselor prin distorsiunea imaginii) pe care se sprijina acesta fiind omnipotenta (corelatie pozitiva semnificativa la α<0.01).

7. ELABORAREA PROPRIU-ZISĂ A INSTRUMENTULUI

Operaţionalizarea conceptului

Pornind de la conceptul de mecanisme de apărare (mecanisme defensive sau defense), am selectat ca şi dimensiuni pentru concept 29 de mecanisme (inclusiv un indice de refulare), aşa cum au fost ele identificate în literatura de specialitate, puându-ne ca principal punct de reper lucrarea lui Şerban Ionescu et colab. „Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice”. Pentru aceste 29 de mecanisme defensive am identificat câte 2-3-4 variabile, pentru care am căutat comportamente corespunzătoare, şi în final, itemii potriviţi pentru ele. (a se vedea anexele de la sfârşitul lucrării)

După prelucrarea statistică a rezultatelor obţinute în urma aplicării instrumentului pe lotul-pilot, am operat modificările necesare asupra unora dintre itemi şi a unor variabile, fiind nevoite chiar să eliminăm un mecanism de apărare (anularea retroactivă). Numărul itemilor s-a redus astfel la 251, iar numărul mecanismelor la 28 (incluzând şi indicele de refulare), noul chestionar fiind aplicat pe lotul experimental de subiecţi. În urma acestei ultime aplicări, şi a prelucrării statistice, am putut face ultimele corecturi, instrumentul numărând în varianta sa finală 229 de itemi, şi de asemenea, am putut decela 5 stiluri defensive, prezentate mai pe larg în partea a doua a lucrării de faţă.

Realizarea interevaluării

Forma iniţială a chestionarului nostru a numărat 339 de itemi, cu o distribuţie aproximativ egală a itemilor pe fiecare dintre dimensiunile şi variabilele luate în considerare în forma iniţială, pe baza suportului teoretic. Această formă a chestionarului a fost evaluată de un grup de 8 evaluatori, studenţi la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele

Educaţiei, secţia Psihologie, anul III de studiu. În urma acestei evaluări, chestionarul în ansamblul său a obţinut o notă medie depăşind valoarea 9; pe baza evaluării, unii itemi au fost păstraţi, dar într-o formă mai mult sau mai puţin modificată, pe când alţii au fost eliminaţi complet. În aceste condiţii, am obţinut un instrument numărând 304 itemi, acest instrument fiind cel aplicat pe lotul-pilot.

Aplicările instrumentului

Lotul de subiecţi

Chestionarul IMA a fost aplicat iniţial pe un lot de 19 subiecţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 53 de ani. Intervalul mare de vârstă nu a fost considerat ca problematic, deoarece am considerat că mecanismele de apărare intervin pe tot parcursul constituirii personalităţii, ca o constantă din punct de vedere al prezenţei şi ca un factor de „modelare şi şlefuire”, dacă nu chiar de constituire a personalităţii; aderând la punctul de vedere al lui Bond, conform căruia se pot decela unii factori-stiluri defensive, vom considera că se poate vorbi, după vârsta de aproximativ 18 ani (vârsta de cristalizare a personalităţii) de factori de personalitate relativ la mecanismele de apărare.

După parcurgerea scorurilor obţinute în urma aplicării instrumentului pe lotul-pilot, şi după calcularea coeficienţilor statistici, am operat alte modificări în ceea ce priveşte itemi, variabile, mecanismede apărare, şi noul chestionar obţinut a numărat 251 de itemi, şi a fost aplicat pe un lot experimental de 67 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 54 de ani.

Instructajul

Instructajul a fost scris la începutul fiecărui exemplar al chestionarului, atât pentru exemplarele folosite pentru aplicarea pe lotul pilot, cât şi pentru cele aplicate pe lotul experimental.

Pentru prima formă a chestionarului (304 itemi) ce a fost aplicată pe lotul pilot, instructajul a fost formulat în felul următor: „Acest test cuprinde o serie de afirmatii in legatura cu care dumneavoastra sunteti rugat(ă) sa raspundeti marcand pe o scala de la 1 la 9 gradul in care sunteti de acord sau nu cu afirmatiile respective, 1 insemnand total dezacord, iar 9 total acord. Raspunsurile trebuie sa exprime convingerile dumeavoastra cat mai sincer posibil. Daca aveti intrebari sau nelamuriri nu ezitati sa intrebati persoana care administreaza testul sau sa le notati pe o foaie separata.”

Pentru cea de-a doua formă a chestionarului (251 itemi) care a fost aplicată pe lotul experimental de subiecţi, instructajul a fost formulat astfel: „Acest test cuprinde o serie de afirmatii in legatura cu care dumneavoastra sunteti rugat(ă) sa raspundeti marcand pe o scala de la 1 la 9 gradul in care sunteti de acord sau nu cu afirmatiile respective, 1 insemnand total dezacord, iar 9 total acord. Raspunsurile trebuie sa exprime convingerile dumeavoastra cat mai sincer posibil.”

PARAMETRII TESTULUI

1. COEFICIENTUL DE CONSISTENTA INTERNA A ITEMILOR SI VARIABILELOR ALPHA CRONBACH PENTRU LOTUL PILOT

V. ANEXE

INDICELE DE DIFICULTATE

Itemi problema dupa calcularea indicelui de dificultate: 40, 84, 248 (Pi>0.80). Acesti itemi au fost eliminati dupa aplicarea inventarului pe lotul experimental.

COEFICIENTUL DE CONSISTENTA INTERNA A ITEMILOR SI VARIABILELOR ALPHA CRONBACH PENTRU LOTUL EXPERIMENTAL

MECANISMVARIABILAITEMICORELATII INTERITEMICORELATII INTERVARIABILECORELATII ITEMI PE MECANISM

1. activismActivism a1, 43, 78, 132, 108.54.66.70

Activism b2inv, 44, 153, 168, 182.54

2. acting outActing aut3, 45, 79, 109, 205, 196.45

.45

3. afiliereAfiliere a 4, 5, 46, 80, 110, 134, 169, 227.72.61.80

Afiliere b47, 111, 154, 183, 225.80

4. afirmare Afirmare ab6, 7inv, 48inv, 81, 112inv, 197, 135, 170 .53.74.63

Afirmare cd8, 49inv, 50, 82, 206, 233.45

5. agresiune pasivaAgresiune pasiva9, 83, 113inv, 214

.50

.50

6. altruismAltruism a10, 171.72.79.82

Altruism b11, 51, 114, 137inv, 184, 220, 234.65

Altruism c98, 155, 198.57

7. anticipareAnticipare a 13, 52, 115.64.48.66

Anticipare b14, 53, 83, 138, 156, 207, 234.58

8. ascetismAscetism a15, 87, 126, 199, 215, 228.55.53.66

Ascetism b16, 54, 88inv, 116, 157, 172inv, 185, 223inv.56

9. clivaj

Clivaj17, 55, 89, 140, 208, 237, 238.70

.70

10. contrainvestireContrainv 18, 90, 141, 173, 199, 228.61

.61

11. denegareDenegare19, 56, 57, 91, 117, 186, 221inv, 238, 250, 214, 229.53

.53

12. identificareIdentificare20, 92, 118, 119, 174,209, 216, 239.73

.73

13. identificare cu agresorulIdentag a 21, 58, 93, 158, 200.73.46.69

Identag b22, 120, 142, 187, 59.47

14. intelectualizareIntelectualizare23, 143, 159, 174, 229, 240.62

.62

15. introiectieIntroiectie94, 176, 60.66

.66

16. izolareIzolare a24, 61, 121, 160.80.65.77

Izolare b25, 95, 144, 229, 250.60

17. inlaturareInlaturare62, 145, 161, 188.46

.46

18. intoarcere contra propriei persoaneIcpp a26, 63, 73, 123, 201, 241.60.75.70

Icpp b27, 64, 97, 162, 211.66

Icpp c124, 146, 177, 190inv.63

19. omnipotentaOmnip a163, 210, 217, 222.60.54.72

Omnip b29, 66inv, 99, 125, 147, 191.69

20. proiectieProiectie a30, 31, 74, 100, 148, 164, 243.74.85.86

Proiectie b32, 67, 68, 202, 212, 230.80

21. rationalizareRationalizare33, 69, 127.53

.53

22. refugiu in reverieRefrev a34, 70, 102, 165, 251.72.80.81

Refrev b128, 192, 218, 226.65

23. refuzRefuz35, 36, 71, 103, 129, 245.65

.65

24. regresieRegresie a37, 72, 166, 246.59.82.87

Regresie b38, 150, 193, 213, 224.84

Regresie c104, 130, 167, 178, 203.69

25. retragere apaticaRetapat a151, 180, 105.41.75.72

Retapat b39, 75, 247.48

Retapat c 131, 219.68

26. sublimareSublimare40, 76, 106, 194, 231, 248.72

.72

27. umorUmor ab41, 42, 77, 107, 152, 181, 195, 204, 249.67

.67

MEDIA VALORILOR COEF. ALPHA STD:.62.67.68

COEFICIENTUL DE CORELATIE PEARSON INTERVARIABILE – LOT EXPERIMENTAL

MECANISMVARIABILECOEFICIENT PEARSON

ACTIVISMA&B0.50**

AFILIEREA&B0.44**

AFIRMARE DE SINEA&B0.60**

ALTRUISMA&B0.45**

A&C0.69**

B&C0.51**

ANTICIPAREA&B0.32**

ASCETISMA&B0.36**

IDENTIF. CU AGRESORULA&B0.30**

IZOLAREA&B0.49**

ICPPA&B0.53**

B&C0.51**

A&C0.45**

OMNIPOTENTAA&B0.37**

PROIECTIEA&B0.74**

REFUGIU IN REVERIEA&B0.67**

REGRESIEA&B0.54**

B&C0.66**

A&C0.60**

RETRAGERE APATICAA&B0.61**

B&C0.33**

A&C0.45**

Dupa cum reiese si din tabelul de mai sus toate corelatiile sunt semnificative la un prag alpha>0.01.

ETALON

Etalonul a fost realizat prin impartirea scorurilor obtinute pe fiecare mecanism in trei clase:

- clasa I, care semnifica o prezenta modesta a defensei respective (de la scorul minim posibil pana la percentila 25)

- clasa aII-a, intensitate si frecventa medie de utilizare a defensei respective (de la percentile 25 la percentila 75)

- clasa aIIIa, utilizare frecventa, acccentuata a defensei investigate (de la percentila 75 la scorul maxim posibil)

MECANISMCLASA ICLASA A-II-ACLASA A-III-A

ACTIVISM10-5152-6869-90

ACTING AUT6-2425-3839-54

AFILIERE13-6768-8990-117

AGRESIUNE PASIVA4-1920-2627-36

AFIRMARE DE SINE14-8485-104105-126

ALTRUISM12-7475-9697-108

ANTICIPARE10-4849-64

65-90

ASCETISM14-4243-6061-126

CLIVAJ7-2425-4041-63

CONTRAINVESTIRE6-2829-4041-54

DENEGARE11-4748-6364-99

IDENTIFICARE8-2627-3839-72

IDENTIF. CU AGRES.10-3132-4445-90

INTELECTUALIZARE6-1819-3132-54

INTROIECTIE3-1516-2324-27

IZOLARE9-3637-5455-81

INLATURARE4-1819-2526-36

ICPP15-5152-7980-135

OMNIPOTENTA10-3738-5455-90

PROIECTIE13-3435-6162-117

RATIONALIZARE3-1314-2324-27

REFUGIU IN REVERIE9-3738-5657-81

REFUZ6-1819-3233-54

INDICE DE REFULARE26-3637-4546-62

REGRESIE14-4748-8384-126

RETRAGERE APATICA8-2930-4748-72

SUBLIMARE 4-2021-2829-36

UMOR9-4546-6162-81

STIL1-ADAPTATIV45-237238-391292-405

STIL2-INTERMEDIAR35-186187-228229-315

STIL3-PRIN DISTORSIUNEA IMAGINII55-200201-264265-495

STIL4-APARARI NEVROTICE46-181182-229230-414

STIL5-APARARI IMATURE48-249250-322323-432

FUNCTIONARE DEFENSIVA GLOBALA229-11341135-13031304-2061

STILURILE DEFENSIVE

Intreaga literatura de specialitate pledeaza pentru gruparea defenselor in mai multe categorii (v. clasificarea MA). Pornind de la asumptiile teoretice enuntate pe parcursul acestei lucrari am decis sa incercam o grupare a MA in mai multe categorii reprezentand tot atatea stiluri defensive. Pentru aceasta am folosit corelativ criterii teoretice si statistice, astfel incat am obtinut urmatoarele categorii care se sustin atat in baza literaturii de specialitate, cat si in baza corelatiilor Pearson obtinute intre mecanismele incluse in acelasi stil defensiv.

a. STIL DEFENSIV ADAPTATIV:

- sublimare, umor, afirmare, identificare, activism

Correlations

sublimare

UMORafirm_mecidentificare cu persoaneACT_MECsublimare

Pearson Correlation1.000.236.366**.393**.653**

UMOR

Pearson Correlation.2361.000.431**.268*.280*

afirm_mec

Pearson Correlation.366**.431**1.000.428**.333**

identificare cu persoane

Pearson Correlation.393**.268*.428**1.000.302*

ACT_MEC

Pearson Correlation.653**.280*.333**.302*1.000

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

b. STIL DEFENSIV INTERMEDIAR

- rationalizare, intelectualizare, inlaturare, altruism si anticipare

Correlations

rationalizareintelectualizare-ainlaturare-aaltru_mecanticip_mecrationalizare

Pearson Correlation1.000.348**.142.475**.352**

intelectualizare-a

Pearson Correlation.348**1.000

.195

.183

.365**

inlaturare-a

Pearson Correlation.142.1951.000.485**.474**

altru_mec

Pearson Correlation

.475**

.183

.485**1.000.476**

anticip_mec

Pearson Correlation.352**.365**.474**.476**1.000

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

c. DEFENSE PRIN DISTORSIUNEA IMAGINII

- clivaj, identificare cu agresorul, intoarcere contra propriei persoane, omnipotenta si proiectie

Correlations

clivaj al euluiidentag_mecICPP_MECOMNIP_MEPROIECT_clivaj al eului

Pearson Correlation

1.000.465**.621**-.156.488**

identag_mec

Pearson Correlation.465**1.000.387**.279*.457**

ICPP_MEC

Pearson Correlation.621**.387**1.000-.211.668**

OMNIP_ME

Pearson Correlation-.156.279*-.2111.000-.043

PROIECT_

Pearson Correlation.488**.457**.668**-.0431.000

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

d. DEFENSE NEVROTICE

- izolare, denegare, refuz, contrainvestire si ascetism

Correlations

IZOL_MECdenegarerefuz al realitatiicontrainvestireascet_mecIZOL_MEC

Pearson Correlation1.000.447**.612**.327**.255*

denegare

Pearson Correlation.447**1.000.461**.433**.154

refuz al realitatii

Pearson Correlation.612**.461**1.000.499**.368**

contrainvestire

Pearson Correlation.327**.433**.499**1.000.546**

ascet_mec

Pearson Correlation.255*.154.368**.546**1.000

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

e. DEFENSE IMATURE

- introiectie, regresie, retragere apatica, acting aut, agresiune pasiva si afiliere.

Correlations

introiectie-aREGRESIEretragere apatica aacting_mecagresiune pasiva-aAFIL_MECREFREV_Mintroiectie-a

Pearson Correlation1.000.101-.040.298*.067.397**.235

REGRESIE

Pearson Correlation.1011.000.434**.339**-.105.337**.598**

retragere apatica a

Pearson Correlation-.040.434**1.000.318**.102.335**

.479**

acting_mec

Pearson Correlation.298*.339**.318**1.000-.081.284*.532**

agresiune pasiva-a

Pearson Correlation.067-.105.102-.0811.000.060.085

AFIL_MEC

Pearson Correlation.397**.337**.335**.284**.0601.000.397**

REFREV_M

Pearson Correlation.235.598**.479**.532**.085.397**1.000

* Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

FORMULE DE CALCUL PENTRU PROFILUL GLOBAL AL FUNCTIONARII DEFENSIVE

Avand in vedere faptul ca cele cinci categorii de stiluri defensive nu sunt reprezentate printr-un numar egal de itemi se impune introducerea unor ponderi/coeficienti de corectie pentru a estima aportul fiecaruia dintre stiluri la indicele global al functionarii defensive.

STIL1 – 45 ITEMI=20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI

STIL2 – 35 ITEMI=15% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI; coeficientul de corectie va fi 1,28

STIL3 – 55 ITEMI=25% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI; coeficientul de corectie va fi 0.88

STIL4 – 46 ITEMI=20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI

STIL5 – 48 ITEMI =20% DIN NUMARUL TOTAL DE ITEMI

NOTA: coeficientul de corectie se aplica inainte de a calcula scorul total!

STIL 1 - ADAPTATIV= (STIL1/SCOR TOTAL)*100

STIL 2 - INTERMEDIAR= (STIL2ponderat/SCOR TOTAL)*100

STIL 3 – PRIN DISTORSIUNEA IMAGINII=(STIL3ponderat/SCOR TOTAL)*100

STIL 4 – DEFENSE NEVROTICE=(STIL4/SCOR TOTAL)*100

STIL 5 – DEFENSE IMATURE=(STIL5/SCOR TOTAL)*100

Dupa calcularea acestor indicatori recomandam reprezentarea grafica a rezultatelor. Mai jos reproducem o posibilitate de reprezentare grafica a cestor date care evidentiaza foarte bine dominantele functionarii defensive ale subiectului:

CORELATII PEARSON INTRE STILURILE DEFENSIVE

Correlations

STIL1STIL2STIL3STIL4

STIL5STIL1

Pearson Correlation1.000.148-.154-.064-.038

STIL2

Pearson Correlation.1481.000.399**.655**.642**

STIL3

Pearson Correlation-.154.399**1.000.612**.699**

STIL4

Pearson Correlation-.064.655**.612**1.000.685**

STIL5

Pearson Correlation-.038.642**.699**.685**1.000

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Dupa cum reiese si din tabelul de mai sus, stilul adaptativ are doar o corelatie pozitiva medie (nu atinge pragul de semnificatie de 0.05) cu defensele intermediare, cu celelalte stiluri inregistrand corelatii negative usoare. Defensele de nivel intermediar coreleaza semnificativ cu cele prin distorsiunea imaginii, nevrotice si imature, care au la randul lor corelatii pozitive semnificative intre ele. Coeficientii obtinuti valideaza pe de o parte caracterul adaptativ al defenselor incadrate in prima categorie, si, pe de alta parte, caracterul dezadaptativ al celorlalte. Faptul ca totusi nu avem o corelatie negativa a tilului adaptativ cu celelalte stiluri valideaza o alta asumptie teoretica si anume ca toata lumea foloseste defense, mai mult sau mai putin adaptative, unele neexcluzandu-le pe celelalte.

TESTAREA IPOTEZELOR

MECANISMETIP DE CORELATIE EXPECTATTIP DE CORELATIE OBTINUTVALOAREA COEF DE CORELATIE PEARSON

INTELECTUALIZARERATIONALIZARE++.29**

IZOLARE++.29**

INTROIECTIEINTOARCERE CONTRA PROPRIEI PERSOANE++.17

IZOLAREDENEGARE++.45**

REFUZ++.61**

ACTING AUT++.51**

RATIONALIZARE++0

INLATURARECLIVAJ+/-+.44**

INDICELE DE REFULARE+/-+.64**

REFUZ+/-+.60**

DENEGARE+/-+.36**

CONTRAINVESIRE+/-+.36**

RATIONALIZARE+/-+.19

INTELECTUALIZARE+/-+.15

ICPPRETRAGERE APATICA++.67**

CLIVAJ++.62**

OMNIPOTENTA--.21

DENEGARE+0-

ALTRUISM++.33**

ASCETISM++.47**

CONTRAINVESTIRE++.36**

OMNIPOTENTACLIVAJ+-.15

IDENTIFICARE CU AGRESORUL++.28*

PROIECTIE+0-

PROIECTIAINDICELE DE REFULARE++.67**

IDENTIFICARE CU AGRESORUL+/-+.46**

CLIVAJ++.49**

RATIONALIZAREDENEGARE++.42**

UMOR-+.22

REFUGIU IN REVERIERETRAGERE APATICA++.52**

REGRESIE++.60**

OMNIPOTENTA+/-0-

ICPP+/-+.57**

CLIVAJ++.51

REFUZINDICELE DE REFULARE++++.82**

CLIVAJ++.36**

PROIECTIE++.47**

DENEGARE++.46**

CONTRAINVESTIRE++.50**

REGRESIEINDICELE DE REFULARE+/-+.58**

RETRAGERE APATICAIZOLARE++.51**

INTELECTUALIZARE++.32

SUBLIMARE INDICELE DE REFULARE+/-+.25*

UMORINDICELE DE REFULARE+/-0-

INLATURARE+0-

OMNIPOTENTA++.32**

CLIVAJ++.15

CONCLUZII

Instrumentul obtinut de noi in urma demersului expus pe parcursul acestei lucrari nu raspunde deocamdata standardelor stiintifice acceptate sau recomandate de comunitatea academica ceea ce ne face sa descurajam folosirea lui, indiferent de domeniul de investigatie vizat pana ce acesta nu va corespunde cerintelor formale mentionate. Pricipalele probleme sunt legate de validarea exclusiva prin consistenta interna, care insa nu respecta intotdeauna limita inferioara de 0.70 . De asemenea testul nu dispune de o scala de masurare si o formula de corectie a eventualelor tendinte sistematice de a falsifica rezultatele intr-o directie social dezirabila. Cu toate acestea, consideram ca el reprezinta un pas foarte important in dezvoltarea unui instrument psihometric de investigare a conceptului de mecanism de aparare, cel putin in psihologia romaneasca in care tentativele de acest gen nici nu au aparut inca. Ne propunem, de aceea, continuarea acestui demers, extrem de dificil si laborios, dar care speram sa ne ofere rezultatele scontate prin obtinerea unui instrument cat mai eficient, valid si economic.