sarmatia şi marcomania: noi provincii romane sau continuarea principiului de „cordon sanitar”?

Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi

Facultatea de Istorie

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE

IX1-2

2008

În acest număr: - STATUTUL SOCIAL AL POPULAŢIEI DE ORIGINE TRACICĂ

DIN DOBROGEA (SECOLELE I-III) - DECAPITAREA, ARDEREA, SFÂRTECAREA: SIMBOLISMUL

CORPULUI ÎN EXECUŢIILE CAPITALE - PĂRINŢI ŞI COPII ÎN MOLDOVA SECOLULUI AL XVII-LEA.

REGLEMENTĂRI JURIDICE ŞI MĂRTURII DOCUMENTARE - IMAGINEA STRĂINULUI ÎN DISCURSUL ISTORIC

AL LUI NICOLAE BĂLCESCU. ATITUDINI ŞI OPŢIUNI - SISTEMUL PRINCIPIILOR CONSTITUŢIONALE PRIVIND

ÎNVĂŢĂMÂNTUL INTERBELIC

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE

Revistă fondată în anul 2000 de Asociaţia Tinerilor Istorici Ieşeni COMITETUL DE REDACŢIE:

ADRESA REDACŢIEI:

Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi Facultatea de Istorie

B-dul Carol I, nr.11, 700506 - IAŞI, ROMÂNIA e-mail : [email protected]

Responsabilitatea pentru opiniile exprimate în textele publicate revine în exclusivitate autorilor

Mihai-Bogdan Atanasiu (redactor-şef) Elena Bedreag Iulia Dumitrache Mihai-Ionuţ Gânju (secretar de redacţie) Mircea-Cristian Ghenghea

Universitatea „AL. I. Cuza” - Iaşi Facultatea de Istorie

OPŢIUNI ISTORIOGRAFICE Revistă fondată în anul 2000

de Asociaţia Tinerilor Istorici Ieşeni

IX1-2

2008 IAŞI

SUMAR

ISTORIE VECHE FLORICA MĂŢĂU, Aspecte privind metalurgia din spaţiul carpato-

balcanic la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului .....

7 IONUŢ ACRUDOAE, Sarmaţia şi Marcomania: noi provincii romane

sau continuarea principiului de „cordon sanitar”? ........................

27 ANA MARIA BUŞILĂ, Statutul social al populaţiei de origine

tracică din Dobrogea (secolele I-III) ..............................................

43 IULIA DUMITRACHE, Terminologia specifică referitoare la garum şi produsele derivate în lumea romană ...........................................

65

ISTORIE MEDIEVALĂ

GEORGIANA ZAHARIA, Decapitarea, arderea, sfârtecarea: simbolismul corpului în execuţiile capitale .....................................

75

ANCA-MIHAELA TĂTARU, Nelegiuirea. Faptă şi osândă în societatea românească medievală (I) ..........................................

89

ALEXANDRA-MARCELA POPESCU, Mărturii privind pedeapsa cu moartea pentru hiclenie în Ţara Moldovei .................................

115

VALENTINA-CRISTINA SANDU, Despre curvie, preacurvie în societatea medievală românească (secolele XVI-XVII) ...................

139

ELENA BEDREAG, Părinţi şi copii în Moldova secolului al XVII-lea. Reglementări juridice şi mărturii documentare ...............................

175

MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Nicolae Racoviţă – mare logofăt al Moldovei .......................................................................................

185

ISTORIE MODERNĂ

CODRIN MURARIU, Din relaţiile domnitorului Grigore Alexandru Ghica cu Austria ..............................................................................

199

MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA, Imaginea străinului în discursul istoric al lui Nicolae Bălcescu. Atitudini şi opţiuni .........................

211

ISTORIE CONTEMPORANĂCORINA PETRICĂ, Sistemul principiilor constituţionale privind

învăţământul interbelic ....................................................................

217 MIHAI POPESCU-APREOTESEI, Franţa şi prezenţa navelor

militare neriverane pe Dunărea fluvială (1920–1925) ...................

233 ZAHACINSCHI MIRCEA, Gustav Stresseman, planul Dawes şi

Conferinţa de la Londra (iulie – august 1924) ................................

243 ADRIAN VIŢALARU, Franţa şi Imperiul colonial francez în

preajma declanşării celui de-al doilea război mondial. Repere .....

259 ŞTEFĂNIŢĂ RADU, Administraţia românească în Basarabia în

lumina unor documente emise în a doua jumătate a anului 1941 ...

273 ANDREI SLABU, Formarea naţiunilor şi atitudini faţă de diferite

grupuri etnice. Bosniacii musulmani şi pomacii ................................

281

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ (LUCIAN-VALERIU LEFTER) ......................

297

Al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi, 15-17 mai 2008 ................. 297 Colocviile Şcolii Doctorale, Ediţia a II-a, Iaşi, 18-19 aprilie 2008 ...................... 298 Dialoguri Istoriografice Studenţeşti, 28-30 martie 2008, Iaşi .............................. 299 RECENZII, NOTE BIBLIOGRAFICE ...........................................

O. T. P. K. Dickinson, The Aegean from Bronze Age to Iron Age continuity and change between the 12th and 8th centuries B.C., London and New York, Routledge Taylor and Francis Group, 2006, 298 p. (Dănuţ PRISECARU); Social Inequality in Iberian Late Prehistory (eds. Pedro Díaz-del-Río, Leonardo García Sanjuán), BAR International Series 1525, 2006, 194 p. (Loredana SOLCAN); Madeleine Ferrières, Histoire des peurs alimentaires. Du Moyen Âge à l’aube du XXe siècle, 2006, 482 p. (Codrin MURARIU); Sultana Craia, Dicţionarul ziariştilor români, Bucureşti, Editura Meronia, 2007, 224 p. (Mircea-Cristian GHENGHEA).

301

ABREVIERI ŞI SIGLE ..................................................................... 315

SUMMARY

ANCIENT HISTORY FLORICA MĂŢĂU, The Carpathian-Balkans Metallurgy in the Late

Bronze Age and the Beginning of the Iron Age. Introductory Notes

7 IONUŢ ACRUDOAE, Sarmatia and Marcomania: New Roman

Provinces or the Continuation of the “Sanitary Cordon” Principle?

27 ANA MARIA BUŞILĂ, The Social Status of the Population with

Thracian Origin in Dobrudja (1st – 3rd centuries AD) ..................

43 IULIA DUMITRACHE, La terminologie spécifique concernant le

garum et les produits similaires dans le monde romain ................

65 MEDIEVAL HISTORY

GEORGIANA ZAHARIA, La décapitation, la combustion, l’écartèlement: le symbolisme du corps en exécutions capitales ..

75

ANCA-MIHAELA TĂTARU, The Wrongdoing. Deed and Punishment in the Romanian Medieval Society (I) .......................

89

ALEXANDRA-MARCELA POPESCU, Testimonies Regarding the Death Penalty for Cunning in Moldavia .......................................

115

VALENTINA-CRISTINA SANDU, About the Adulterous Relations in the Romanian Medieval Sources ...............................

139

ELENA BEDREAG, Parents and Children in Moldavia During the 17th Century. Juridical Settlements and Records ..........................

175

MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Nicolae Racoviţă – Great Chancellor of Moldavia .................................................................

185

MODERN HISTORY

CODRIN MURARIU, Sur les relations entre Gregoire Alexandre Ghyka et l'Autriche ...............................................................................

199

MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA, The Image of the Foreigner in the Historical Discourse of Nicolae Bălcescu. Attitudes and Options .......

211

CONTEMPORARY HISTORY

CORINA PETRICĂ, Le système des principes constitutionels regardant l’enseignement entre les deux guerres .........................

217

MIHAI POPESCU-APREOTESEI, La France et la présence de navires militaires sur le Danube fluvial (1920-1925) ...................

233

ZAHACINSCHI MIRCEA, Gustav Stresemann, der Dawes-Plan und die London Konferenz (Juli-August 1924) .............................

243

ADRIAN VIŢALARU, France and the French Colonial Empire about the Beginning of the Second World War .............................

259

ŞTEFĂNIŢĂ RADU, The Romanian Administration in Bessarabia in the Light of Some Documents Issued in the Latter Part of the Year 1941 ......................................................................................

273 ANDREI SLABU, Nation-Building and Attitudes Towards Various

Ethnic Groups. The Bosnian Muslims and the Pomaks ................

281

SCIENTIFIC LIFE (LUCIAN-VALERIU LEFTER) .....................

297

BOOK REVIEWS, BIBLIOGRAPHICAL NOTES ..................... 301 ABBREVIATIONS AND SIGLES ................................................. 315

„Opţiuni Istoriografice”, IX1-2, 2008, p. 27-42.

Ionuţ ACRUDOAE

SARMAŢIA ŞI MARCOMANIA: NOI PROVINCII ROMANE SAU CONTINUAREA PRINCIPIULUI DE „CORDON SANITAR”?

Pentru început, nu vom insista asupra vieţii filozofice sau politice

a împăratului Marcus Aurelius, ci vom sublinia câteva aspecte neclare din cadrul aşa-numitelor „războaie marcomanice”. Vom reliefa doar câteva dovezi privind veridicitatea sau falsitatea unor aspecte politico-militare din timpul acestui conflict cu populaţiile „barbare” şi modul în care anumite strategii pot constitui soluţii în momente de criză, sau doar o continuare, puţin modificată, a politicii romane „precaute” din secolul I d. Hr.

Pentru început, vom trece în revistă, pe scurt, desfăşurarea evenimentelor pentru a cunoaşte împrejurările care au dus la problema care ne interesează în mod direct. Astfel, după moartea şi divinizarea lui Antoninus Pius (începutul anului 161)1, Marcus Aurelius şi Lucius Verus (cu titlurile oficiale, consemnate de sursele epigrafice, de Imperator Caesar Marcus Aelius Aurelius Antoninus Augustus2 şi Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Verus Augustus3) au devenit conducătorii Imperiului Roman, începând cu data de 7 martie 1614. Acest fapt este consemnat în mod oficial de istoriografia antică drept prima „diarhie” propriu-zisă a principatului5 (un fapt surprinzător, deoarece Antoninus Pius şi Senatul au dorit ca numai Marcus Aurelius să fie unicul conducător al Imperiului Roman6). Cei doi împăraţi au puteri egale, cu excepţia titlului de pontifex maximus („mare preot”), deţinut numai de Marcus Aurelius7.

Nu vom aminti în aceste pagini de războaiele cu parţii din 162-166 d. Hr., ci vom trece direct la cel mai important eveniment din perioada 161-180 d. Hr., conflict care l-a ţinut pe Marcus Aurelius departe de Roma vreme de 10 ani din principat şi care, în mod indirect, i-a luat şi

1 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 7; Aur. Vict., Caes., XVI, 3; Eutr., VIII, 8, 4. 2 CIL VI, 1012. 3 CIL VI, 1021. 4 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 1. 5 Dio Cass., LXXI, 1; SHA, Marc., 7; Eutr., VIII, 9,2; Fest., 21, 1. 6 Vasile Pârvan, Studii de istoria culturii antice, Bucureşti, 1992, p. 75-76. 7 Lucien Jerphagnon, Histoire de la Rome antique. Les armes et les mots, Paris,

1987, p. 336; Eugène Albertini, L'Empire Romain, ediţia a doua, Paris, 1936, p. 205.

Ionuţ Acrudoae

28

viaţa: războaiele marcomanice8 (numite şi războaiele dunărene9 sau războaiele germanico-sarmatice10). Aceste conflicte au fost împărţite în două (166/167-175; 177-18011) sau chiar trei etape (166/167-169; 170-175; 177-18012), războiul oprindu-se brusc la primele luni după moartea lui Marcus Aurelius (martie 180 d. Hr.) şi la începutul principatului fiului său, Lucius Aurelius Commodus13.

Pentru început, trebuie să cunoaştem locul în care se aflau aceste populaţii „barbare” care au cauzat atât de multe probleme Imperiului Roman în această perioadă. Publius Cornelius Tacitus, în lucrarea De origine et situ Germanorum, descrie, cu lux de amănunte, aşezarea, obiceiurile şi caracterul populaţiilor germanice de la nord de limes-ul dunărean. Teritoriul ocupat de aceste neamuri avea ca vecin la sud Dunărea şi limes-ul roman, la vest Galiile (în secolul al II-lea aici se afla provincia romană Germania Inferior), la est populaţiile sarmatice şi dacice, iar la nord „Oceanul”, mai exact Marea Nordului şi Marea Baltică14. Astfel, catthii se găseau la nord-est, în preajma Pădurii Hercinice15; hermundurii se aflau la est de catthi, în apropiere de limes, de o parte şi de alta a Elbei, făcând negoţ cu Roma; nariştii erau aşezaţi „lângă hermunduri”, între Boemia şi Dunăre16; la est de narişti se aflau triburile marcomanilor (în Boemia, adică vestul Cehiei de astăzi) şi quazilor (Moravia şi o parte a Ungariei de astăzi), care au avut conducători de temut (regele Marobod la marcomani şi Tundru la quazi) şi care au stânjenit destul de mult politica de securitate a Imperiului Roman în zona Dunării, încă de la începutul secolul I d. Hr.17.

8 SHA, Marc., 12; Aur. Vict., Caes., XVI, 9; Eutr., VIII, 12. 9 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 338; Vladimir Roşulescu, Tronul Romei sau

Vieţile celor 75 de împăraţi romani, Craiova, 1999, p. 183. 10 Edward Luttwak, La grande stratégie de l'Empire romain, Paris, 1987, p. 79. 11 Alfred von Domaszewski, Geschichte der Römische Kaiser, vol. I, Leipzig,

1909, p. 221; Vladimir Roşulescu, op. cit., p. 183-186; Eugène Albertini, op. cit., p. 210-212.

12 Pentru amănunte, a se consulta: Dan Ruscu, Provincia Dacia în istoriografia antică, Cluj-Napoca, 2003, p. 126-135, A. R. Birley, Marcus Aurelius. A Biography, ediţia a doua, Londra, 1987, p. 161-178, şi evoluţia evenimentelor care sugerează cele trei etape din SHA, Marc., 14 şi Eutr., VIII, 13, 1.

13 Dio Cass., LXXII, 1-3. 14 Tacit., Germ., I, 1. 15 Tacit., Germ., XXX, 1. 16 Tacit., Germ., XLI, 1. 17 Tacit., Germ., XLII, 1, 2.

Sarmaţia şi Marcomania: noi provincii romane… 29

Majoritatea populaţiilor germanice şi sarmatice care s-au ridicat împotriva Imperiului Roman sunt numite în Historia Augusta: „Gentes omnes ab Illyrici limite usque in Galliam conspiraverant, ut Marcomanni, Varistae, Hermunduri et Quadi, Suevi, Sarmatae, Lacringes et Burei hi aliique cum Victualis, Sosibes, Sicobotes, Roxolani, Basternae, Halani, Peucini, Costoboci”18. Acest izvor literar de la sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr. nu cunoaşte, cu exactitate, aşezarea populaţiilor germanice şi sarmatice din timpul secolului al II-lea, de aceea extindem aria de locuire (şi de incursiune) a acestor neamuri în răsărit dincolo de Illyricum, anume până la Pontus Euxinus.

De asemenea, Herodian aminteşte, în secolul al III-lea, aşezarea acestor neamuri şi luptele duse de Marcus Aurelius „cu barbarii din ţinuturile de la miazănoapte şi cu cei care sălăşluiesc pe meleagurile de la răsărit”19, deci cu populaţiile „barbare” din nordul şi estul Imperiului Roman.

La începutul conflictului (166/167 d. Hr.), situaţia de la Dunăre (slăbită din cauza lipsei unei autorităţi militare care să-şi impună forţa în zonă, multe legiuni fiind cantonate în Orient sau decimate de ciumă20) era, momentan, stabilă, luându-se măsuri pentru întărirea apărării nordului peninsulei italice, vulnerabil la un atac direct21. Totuşi, armata romană nu era pe deplin organizată pentru a face faţă unui conflict de proporţii, dovadă fiind o ofensivă superficială care, slab organizată, a fost spulberată de neamurile germanice, iar prefectul pretoriului, Furius Victorinus, a căzut în luptă22. În aceeaşi perioadă (anul 170), absenţa autorităţii imperiale care să pună frâu atacurilor „barbare”23 a determinat o invazie masivă a triburilor germanice în nordul peninsulei italice24:

18 SHA, Marc., 22: „De la Illyricum şi până în Gallia [...] marcomanii, variştii,

hermundurii şi quazii, suevii, sarmaţii lacringi şi bureii, aceştia şi alţii împreună cu victualii, apoi sosibii, sicoboţii, roxolanii, bastarnii, (h)alanii, peucinii, costobocii”.

19 Herod., I, 2. 20 Colin Wells, The Roman Empire, ediţia a doua, Cambridge-Massachusetts,

2002, p. 217. 21 Ibidem; denumirea de praetentura Italiae et Alpinum apare în SHA, Marc.,

14 şi confirmată în observaţiile lui Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 412. 22 SHA, Marc., 14; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 222. 23 SHA, Marc., 14. 24 Dio Cass., LXXI, 3.

Ionuţ Acrudoae

30

quazii şi marcomanii au asediat Aquileea25 şi au distrus orăşelul Opitergium26.

Fiind confruntat cu această situaţie critică, Marcus Aurelius hotărăşte să conducă personal armatele romane 27 împotriva triburilor germanice şi sarmatice, stabilindu-şi baza militară la Carnuntum, în Pannonia28, pentru a fi mai aproape de teatrul de luptă şi pentru a supraveghea activitatea sarmaţilor iazygi din această zonă. Generalii Tiberius Claudius Pompeianus şi Publius Helvius Pertinax (viitorul împărat efemer din 193 d. Hr.) au primit misiunea de respingere a „barbarilor” din provinciile Raetia şi Noricum29 cu ajutorul noilor unităţi militare înfiinţate în 165/166, legiunile II şi III Italica30.

În perioada următoare (170-174), ofensiva romană se va izbi de o opoziţie puternică a coaliţiei „barbare”. Marcus Aurelius şi armatele romane au fost nevoiţi să se deplaseze permanent pe toată linia Dunării şi a limes-ului, respectiv între provinciile Germania Superior, Raetia, Noricum şi Pannonia31, ceea ce denotă o presiune tot mai accentuată a populaţiilor din nord asupra celor de la Dunăre. Totuşi, cu mari sacrificii umane şi materiale, Imperiul Roman reuşeşte să obţină o victorie îndoielnică, mai mult un fragil armistiţiu (174-175 d. Hr.). Marcus Aurelius este aclamat ca imperator pentru a şaptea oară32, iar toate neamurile „barbare” încearcă să negocieze cu Roma. Unele surse literare subliniază faptul că Marcus Aurelius a fost nevoit să lupte cu barbarii atât pe câmpul de luptă („pe alţii trebuise să-i supună cu armele”), cât şi pe plan diplomatic („îi hotărâse să se alieze cu ei”)33.

Primele populaţii care au ajuns la o înţelegere cu Imperiul Roman au fost marcomanii (în anul 174), pentru că aceştia au fost primii care au cedat în faţa puterii romane. Aceste neamuri germanice au primit pământuri din teritoriile altor triburi pentru a evita, momentan, o

25 Jean-Noël Robert, Roma, traducere de Simona Ceauşu, Bucureşti, 2002, p. 47; Colin Wells, op. cit., p. 217.

26 Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 222; Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 27 Dio Cass., LXXI, 3. 28 Dio Cass., LXXI, 3; SHA, Marc., 17; Eutr., VIII, 13,1. 29 Dio Cass., LXXI, 3; Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 30 Dio Cass., LV, 24; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 223. 31 Eugène Albertini, op. cit., p. 210. 32 Dio Cass., LXXI, 10; Dietmar Kienast, Römische Kaisertabelle. Grundzüge

einer römischen Kaiserchronologie, Darmstadt, 1996, p. 138. 33 Herod., I, 3.


colonizare pe pământ roman, dar şi pentru a provoca disensiuni în cadrul unei eventuale alianţe „barbare”. Totuşi, unele surse relevă faptul că marcomanii au fost primiţi pe teritoriul imperiului, chiar în Italia34, dar aceste izvoare sunt nesigure şi pot face referire la colonizări târzii de la mijlocul secolului al III-lea sau chiar din secolul al IV-lea.

Marcomanii sunt nevoiţi să se aşeze la o distanţă de 38 de stadii de Dunăre (un stadium era egal cu 600 de picioare sau 177,6 metri35; marcomanii se stabileau la o distanţă de 6,7 km) şi să facă schimburi comerciale cu romanii în anumite locuri şi în zile speciale, stabilite de împărat36. Din această ultimă restricţie putem observa că, înainte de acest conflict major, populaţiile germanice aveau acces nelimitat în provincia Pannonia pentru a face comerţ cu imperiul37; impunerea unor limite în cadrul acestor schimburi subliniază înrăutăţirea relaţiilor cu Barbaricum.

Quazii au încheiat pacea cu Roma, primind aceleaşi condiţii ca şi marcomanii; o inscripţie din anul 175 aminteşte de o trupă de călăreţi marcomani şi quazi, condusă de Valerius Maximianus, care primeşte o misiune în Orient38, poate o avangardă a armatei lui Marcus Aurelius care se pregătea să înăbuşe revolta lui Avidius Cassius.

Deoarece sarmaţii iazygi au dat mult de furcă Imperiului, devastând provincii şi ducând la distrugerea mai multor trupe romane39, negocierile cu aceştia au fost mult mai dure. A fost nevoie de prezenţa conducătorului sarmat Zanticos la Aquincum40, pentru ca Marcus Aurelius să discute cu iazygii. Acestora li s-au impus aceleaşi condiţii ca şi quazilor şi marcomanilor (oferind imperiului o sută de mii de captivi41, poate o cifră puţin exagerată de izvoare) cu excepţia distanţei duble faţă de Dunăre unde erau nevoiţi să se aşeze aceste populaţii (adică 76 de stadii, aproximativ 13 km)42.

34 SHA, Marc., 22. 35 Enciclopedie de istorie universală, traducere de Alexandru Balaci, Mădălina

Chlemen, Radu Gâdei, Sorina Vernier, Bucureşti, 2003, p. 877. 36 Dio Cass., LXXI, 15. 37 Lynn F. Pitts, Relations between Rome and the German 'Kings' on the

Middle Danube in the First to Fourth Centuries A.D., în JRS, vol. 79, 1989, p. 51. 38 AE 1956, 124; Lynn F. Pitts, op. cit., p. 50. 39 Dio Cass., LXXI, 15. 40 Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 228. 41 Dio Cass., LXXI, 16. 42 Dio Cass., LXXI, 16.

Ionuţ Acrudoae

32

S-a spus că Marcus Aurelius ar fi vrut să anihileze aceste neamuri sarmatice din cauza pagubelor produse imperiului; în realitate, împăratul nu avea o asemenea intenţie, dovadă fiind faptul că, după unele surse literare43, a inclus în cadrul trupelor auxiliare 8.000 de călăreţi iazygi, dintre care 5.500 au fost trimişi în Britannia. Totuşi, nici o altă sursă literară, epigrafică sau iconografică nu atestă prezenţa unui număr atât de mare de sarmaţi în provincia Britannia în această perioadă, dar nici într-un interval temporal apropiat.

În anul 177, problemele de la Dunăre sunt reactivate, dar cauzele exacte nu pot fi estimate cu precizie: fie Marcus Aurelius a vrut să ducă la bun sfârşit proiectul înfiinţării provinciilor Sarmatia şi Marcomania, proiect întrerupt în 175 (garnizoanele întărite din teritoriile locuite de populaţiile germanice ar putea constitui un indiciu în acest sens44), fie neamurile germanice şi sarmatice nu au mai suportat condiţiile dure impuse de romani şi au atacat, în disperare, provinciile romane de pe limes (agresorii au fost aceiaşi: iazygii, alături de quazi şi marcomani45).

Din anul 179, Marcus Aurelius a continuat războiul numai cu triburile germanice (quazii, marcomanii şi hermundurii46); aceste neamuri aveau, totuşi, motive întemeiate pentru a se revolta după ce împăratul stabilise pe teritoriul locuit de aceştia 20.000 de soldaţi romani, aceştia săvârşind diferite abuzuri pe seama populaţiilor indigene47. Ofensiva a reprezentat un succes pentru forţele romane, dar nu putem demonstra, cu siguranţă, teoria extinderii imperiului, susţinută de unele izvoare48.

Totodată, între 177/178-180, ofensiva trece de partea romanilor: cu o avangardă întărită de 20.000 de soldaţi în teritoriul „barbar”49, cu mai multe castre şi turnuri de observaţie pe linia Dunării50 şi după o relativă refacere a armatei şi a finanţelor statului, neamurile „barbare”, lipsite de aparenta unitate din anii 169-170, nu au mai rezistat şi au cedat destul de repede ofensivei armatelor romane.

43 Dio Cass., LXXI, 16. 44 Dio Cass., LXXI, 20; Lynn F. Pitts, op. cit., p. 51. 45 Marcel Bordet, op. cit., p. 272; Alfred von Domaszewski, op. cit., p. 231. 46 SHA, Marc., 27; Eugène Albertini, op. cit., p. 212. 47 Dio Cass., LXXI, 20. 48 Dio Cass., LXXI, 33; SHA, Marc., 24, 27. 49 Dio Cass., LXXI, 20. 50 David Potter, Empty Areas and Roman Frontier Policy, în AJP, 113, 2,

1992, p. 273.


Din păcate pentru securitatea Imperiului Roman, Marcus Aurelius nu a avut posibilitatea de a supune, în întregime, toate populaţiile germanice şi sarmatice. De aceea, împăratul a recurs la mai multe strategii: colonizarea cu neamuri „barbare” în cadrul Imperiului, stabilirea unor zone de siguranţă (un aşa-zis „cordon sanitar”) între limes şi teritoriile locuite de aceste populaţii sau încercarea de cucerire a acestor teritorii pentru a fi transformate în provincii romane.

În continuare, vom încerca să reliefăm ultimele două ipoteze emise anterior: proiectul celor două provincii romane (Sarmatia şi Marcomania) şi existenţa aşa-numitului „cordon sanitar”.

Există o teorie potrivit căreia Marcus Aurelius ar fi vrut să înfiinţeze două provincii în cadrul teritoriului cucerit de la sarmaţi (iazygi) şi marcomani, Sarmatia şi Marcomania, dar revolta lui Avidius Cassius din anul 175 d. Hr. l-ar fi împiedicat să ducă la bun sfârşit acest proiect: „Voluit Marcomanniam provinciam, voluit etiam Sarmatiam facere, et fecisset, nisi Avidius Cassius rebellasset sub eodem in oriente”51. Acest fapt este infirmat de Dio Cassius într-un fragment în care împăratul nu are nici o intenţie în acest sens: „quazii [...] au încercat să treacă cu tot neamul lor pe teritoriul semnonilor. Dar Marcus Antoninus, aflând de intenţia lor, le-a tăiat căile de acces. Iată, aşadar, că împăratul nu dorea decât să-i pedepsească, nicidecum să le ocupe ţara.”52. Totuşi, Dio Cassius (sau copistul din secolul al XI-lea) se contrazice într-un pasaj ulterior, susţinând ipoteza înfiinţării unor noi provincii romane în cadrul teritoriilor cucerite: „Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi izbutit, poate, să aducă întreg teritoriul lor sub ascultarea sa”53.

Din cauza informaţiilor contradictorii şi nesigure din izvoarele literare (celelalte surse nu amintesc de acest proiect al împăratului), nu putem cunoaşte cu exactitate adevăratele intenţii ale lui Marcus Aurelius, dar putem evidenţia câteva supoziţii şi observaţii necesare în cazul de faţă.

Majoritatea lucrărilor contemporane susţin această ipotetică expansiune prin care Marcus Aurelius ar fi dorit anexarea zonei Cehiei de

51 SHA, Marc., 24: „A voit să facă Marcomania şi Sarmatia provincii romane,

şi le-ar fi făcut, dacă în timpul domniei sale nu s-ar fi răsculat Avidius Cassius în Orient”.

52 Dio Cass., LXXI, 20. 53 Dio Cass., LXXI, 33.

Ionuţ Acrudoae

34

astăzi (teritoriul ocupat de către neamul marcomanilor54) şi formarea unei provincii avansate şi puternic militarizate, care să apere provinciile de la sud de eventualele atacuri ale populaţiilor germanice55. S-a presupus că a doua etapă (sau a treia) a războaielor marcomanice (177-180) s-ar fi declanşat cu scopul de a fi înfiinţată provincia Marcomania: „Triennio bellum postea cum Marcomannis, Hermunduris, Sarmatis, Quadis etiam egit et, si anno uno superfuisset, provincias ex his fecisset”56. Stabilirea de relaţii clientelare cu regii germanici ar fi reprezentat primul pas în transformarea acestor teritorii în provincii romane57, cum s-a întâmplat şi în cazul Daciei la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea d. Hr. Totuşi, această virtuală provincie romană ar fi devenit o ţintă sigură în calea unui atac masiv al populaţiilor „barbare”, deoarece era doar un avanpost prea înaintat pentru a putea fi apărat din est sau vest, eventualele intervenţii din sud ajungând mult prea târziu pentru a stabiliza situaţia de fiecare dată. De asemenea, cheltuielile pentru întreţinerea unei armate în această provincie ar fi fost mult prea costisitoare pentru Imperiu.

Dacă veridicitatea înfiinţării provinciei Marcomania era greu de susţinut (legiunile II şi III Italica, înfiinţate în 165/166, au luptat la începutul războaielor marcomanice şi se presupune că împăratul ar fi vrut să le cantoneze în viitoarea provincie Marcomania, ele fiind create, însă, pentru a completa efectivele armatei romane decimate de ciumă şi epuizate după campania din Orient; într-un final, au fost stabilite în Raetia şi Noricum58), provincia Sarmatia reprezintă un alt aspect al problemei. Înfiinţarea acestei provincii, stabilită, teoretic, între Pannonia şi Dacia, ar fi reprezentat un avantaj considerabil pentru apărarea imperiului, împingând graniţa până la Munţii Carpaţi. În acest fel, spaţiul gol dintre Pannonia şi Dacia ar fi fost ocupat de trupe romane, s-ar fi făcut colonizări cu cetăţeni romani, economia ar fi prosperat (realizându-se, desigur, şi schimburi cu populaţiile „barbare”), legăturile inter-provinciale ar fi fost mult mai uşoare şi,

54 Tacit., Germ., XLII, 1. 55 Marcel Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, s.a., p. 272; Alfred von

Domaszewski, op. cit., p. 231. 56 SHA, Marc., 27: „Timp de trei ani a dus războiul cu marcomanii,

hermundurii, sarmaţii şi quazii şi, dacă ar mai fi trăit un an, ar fi transformat ţările acestora în provincii romane”.

57 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 49. 58 Dio Cass., LV, 24; Vladimir Roşulescu, op. cit., p. 440.


lucrul cel mai important, sistemul defensiv al Imperiului ar fi ieşit mult mai întărit.

Aceste considerente pozitive privind înfiinţarea unor noi provincii nu sunt susţinute de realităţile celui de-al II-lea secol d. Hr. În contextul relaţiilor Romei cu triburile germanice şi sarmatice59, o eventuală extindere a Imperiului Roman dincolo de limitele sale fireşti (o încercare de restabilire, în condiţii de altă natură, a politicii expansioniste din timpul lui Traian) îşi pierduse vigoarea, reactivată pentru ultima oară de Optimus Princeps la începutul secolului al II-lea d. Hr.

Pentru administrarea noilor provincii erau necesare cheltuieli imense şi investiţii substanţiale din partea metropolei, în condiţiile economice destul de dificile prin care trecea Imperiul în această perioadă60. Aceste cheltuieli depăşeau cu mult profitul obţinut de pe urma acestora: se impunea prezenţa unui număr însemnat de trupe romane în această zonă de graniţă (legiuni şi trupe auxiliare) care trebuiau permanent întreţinute; atacurile frecvente la care ar fi fost expuse virtualele provincii (cel puţin Marcomania, mult mai vulnerabilă în acest sens decât Sarmatia) ar fi făcut zona destul de nesigură şi nu ar fi atras populaţia romană sau puternic romanizată (funcţionari, negustori, meşteşugari, agricultori etc.). Chiar dacă Marcus Aurelius l-a sfătuit pe Commodus să continue războiul şi să înfrângă definitiv pericolul „barbar”, presupunem că împăratul-filozof era conştient de dificultăţile financiare prin care trecea Imperiul şi ar fi menţinut linia directoare augustană, întreruptă de Traian, dar restabilită de Hadrian.

Toate aceste dificultăţi au fost accentuate şi de acea „molimă” adusă de trupele romane din Orient, după războiul cu parţii61. Izvoarele literare se contrazic în privinţa acestui flagel: Dio Cassius o numeşte „molimă”62, Eutropius o denumeşte „ciumă”63; în schimb, Historia Augusta o intitulează în două pasaje „ciumă”64, în timp ce într-un alt fragment o numeşte „holeră”65. Toate aceste contradicţii subliniază fie

59 Pentru informaţii suplimentare, a se vedea Lynn F. Pitts, op. cit., p. 45-58. 60 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 342; Colin Wells, op. cit., p. 219. 61 SHA, Marc., 9; Fest., 21,1; Eutr., VIII, 10,2. 62 Dio Cass., LXXI, 2. 63 Eutr., VIII, 12. 64 SHA, Marc., 13, 21. 65 SHA, Marc., 17.

Ionuţ Acrudoae

36

lipsurile din medicină din perioada respectivă, fie şocul cu care s-a confruntat lumea romană şi care nu a reuşit să pună în concordanţă toate sursele literare (poate şi traducerile nu au respectat ad litteram cuvintele originale, accentuând confuzia).

Lucrările contemporane emit ipoteza unei ciume devastatoare66 sau variolă67 care, accentuată de multiple lipsuri din alimentaţie68, a dus la decesul unui milion de oameni din întreaga populaţie a Imperiului69.

În acelaşi timp, acest flagel a decimat şi trupele romane, poate nu într-o măsură atât de mare cum o evidenţiază unele surse: „Bellum ipse unum gessit Marcomannicum, sed quantum nulla memoria fuit, adeo ut Punicis conferatur. Nam eo gravius est factum, quod universi exercitus Romani perierant”70. Izvoarele literare spun că, în timpul războaielor marcomanice, Marcus Aurelius a fost nevoit, în lipsa unor elemente încorporabile (decimate de ciumă), să recruteze in extremis dintre gladiatori, diogmiţi (trupe uşor înarmate folosite în provincii pentru urmărirea tâlharilor), sclavi, piraţi din Mediterana, chiar şi mercenari germanici care au luptat împotriva altor neamuri germanice71. Nu ne putem încrede prea mult într-o singură sursă (şi aceea târzie, din secolul al IV-lea), dar greutăţile pe plan militar al imperiului pot fi evidenţiate şi prin înfiinţarea legiunilor II şi III Italica (acestea fiind cantonate, mai târziu, în provinciile Raetia şi Noricum72), în condiţiile în care nu au mai fost constituite noi legiuni din timpul lui Traian73, deci de o jumătate de secol.

Au existat şi alte dificultăţi prin care a trecut Imperiul (cel puţin în partea occidentală) în timpul acestui conflict major, ceea ce subliniază, încă o dată, inutilitatea unor noi provincii romane în această perioadă: slăbirea schimburilor comerciale, sărăcirea treptată a unor oraşe, altădată prospere, creşterea excesivă a impozitelor74. Totodată, această perioadă a

66 Jean-Noël Robert, op. cit., p. 47. 67 Ibidem, p. 267. 68 Colin Wells, op. cit., p. 219. 69 Jean-Noël Robert, op. cit., p.267; Eugène Albertini, op. cit., p. 209. 70 Eutr., VIII, 12: „Personal, [Marcus Aurelius] n-a luat parte decât la un singur

război, cel marcomanic, care a fost atât de grozav încât amintirea lui n-ar putea fi asemuită decât cu războaiele punice. Ba, a devenit chiar mai greu decât cel punic fiindcă, în cursul lui, armatele romane pieriră în totalitate”.

71 SHA, Marc., 21. 72 Dio Cass., LV, 24. 73 Dio Cass., LV, 24. 74 Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 341.


reprezentat şi începutul, deşi destul de puţin vizibil la momentul respectiv, al declinului Imperiului în jumătatea occidentală: stagnarea inovaţiilor tehnice, existenţa unei birocraţii apăsătoare, nu au mai fost înfiinţate pieţe noi de desfacere75, dar şi accentuarea unui imobilism al Antoninilor76 care a atras, indirect desigur, prăbuşirea iremediabilă a limes-ului dunărean.

În acelaşi timp, nu putem uita momentul în care a fost scrisă Historia Augusta (secolul al IV-lea), sursa principală care susţine ipoteza înfiinţării acestor provincii, dar şi subiectivismul demonstrat de acest izvor literar. În urma acestor argumente, nu putem susţine veridicitatea acestor noi presupuse provincii romane în cazul în care nici măcar Dio Cassius, oarecum contemporan cu evenimentele, nu poate fi obiectiv în privinţa acestor lucruri (să luăm în considerare şi faptul că biografia împăratului Marcus Aurelius din „Istoria” lui Dio Cassius ne-a parvenit fragmentar şi, în mare parte, datorită copiştilor din secolul al XI-lea, adică Zonaras şi Xiphilinos).

De asemenea, în cadrul dovezilor care să susţină opiniile privind cele două posibile noi provincii romane, autorii latini nu au luat în considerare relaţiile Imperiului Roman cu triburile germanice şi sarmatice de la Dunăre în secolul I d. Hr. În continuare, vom sublinia aceste aspecte şi modul în care politica lui Marcus Aurelius în cadrul războaielor marcomanice a reflectat-o mai mult pe cea din secolul I decât politica expansionistă a lui Traian.

De regulă, Imperiul Roman a încercat să utilizeze mai mult diplomaţia decât forţa armelor în relaţiile cu triburile germanice din Cehia, Slovacia şi Austria de astăzi, în special cu cele mai însemnate: marcomanii şi quazii77. Sursele literare sunt destul de vagi în această privinţă, dar nicăieri nu găsim denumirea de „rege client” (clientela), legăturile dintre romani şi germanici fiind strict neoficiale, fără vreun tratat scris78; existau doar titulaturile de amicus populi Romani (prieten al poporului roman), fides (fidelitate) sau obsequium (supunere)79.

75 Colin Wells, op. cit., p. 219. 76 Yves Roman, Empereurs et sénateurs: une histoire politique de l'Empire

romain, I er- IV é siècle, Paris, 2001, p. 352. 77 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 45-46. 78 Ibidem, p. 46. 79 Tacit., Ann., II, 44-46, 62-63.

Ionuţ Acrudoae

38

Marobodus, conducătorul marcomanilor, a ridicat neamul său la rang de regat la începutul secolului I d. Hr. (armata sa număra 70.000 de pedestraşi şi 4000 de călăreţi80), când puterea romană abia începea să-şi contureze o politică la Dunăre. De aceea, pentru a menţine un anumit control în zonă, Roma a intervenit tot mai mult în politica internă a neamurilor germanice, profitând de numeroase disensiuni interne: a slăbit organizarea statală a lui Marobodus, care ameninţa securitatea imperiului în zonă, susţinându-l pe Catvala în anul 20 d. Hr., Marobodus fiind primit ca un exilat la Roma, în Forum Iulii81. „Regele” quad Vannius, conducătorul acestui neam germanic între 20 şi 50 d. Hr., este redus la statutul de „rege clientelar” al Romei, chiar dacă un tratat propriu-zis nu a existat niciodată82. Această situaţie se păstrează până la mijlocul secolului al II-lea când, din motive obiective şi total în afara controlului roman, cele câteva incursiuni de jaf din secolul I d. Hr. se vor transforma într-un conflict în toată regula: războaiele marcomanice.

Politica romană faţă de populaţiile germanice în secolul I d. Hr., continuată în mare parte şi în secolul al II-lea d. Hr., a încercat să se adapteze situaţiei şi şi-a creat „supape de siguranţă” prin intermediul intervenţiilor subliniate mai sus (pe baza principiului divide et impera) şi prin crearea de „spaţii goale” între statul roman şi teritoriile „barbare”. Deşi funcţională pe termen relativ scurt, această ultimă metodă a stârnit interesul istoricilor: instituirea unui „cordon sanitar”, care să protejeze provinciile de pe limes de un eventual atac neprevăzut din afara imperiului.

Astfel, a fost evidenţiată existenţa unui spaţiu de demarcaţie dintre limes-ul roman şi teritoriul „barbar”, spaţiu creat în timpul dinastiei iulio-claudiene83. Construirea unor turnuri de observaţie şi a unor borna milliaria de-a lungul Dunării pentru avertizarea călătorilor sau populaţiilor „barbare” atunci când pătrund pe teritoriul roman84, accentuează interesul Imperiului pentru aceste zone cu mult înainte de principatul lui Marcus Aurelius şi începutul războaielor marcomanice.

80 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 46. 81 Tacit., Ann., II, 62-63. 82 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 47. 83 David Potter, op. cit., p. 271. 84 Ibidem, p. 272.


Aşezarea marcomanilor la o distanţă de 38 de stadii85 (aproape 7 km) şi a sarmaţilor iazygi la 76 de stadii (aproximativ 13 km) de limes86 a reprezentat (re)constituirea acelei „zone neutre” de pe malul stâng al Dunării. Totuşi, s-a presupus că nu exista un control sigur instituit de împărat, iar un fort roman din apropiere de Brigetio, de altfel destul de incert, nu poate evidenţia o reală stăpânire romană a acestei zone de siguranţă87.

Chiar dacă prezenţa celor 20.000 de soldaţi romani pe teritoriul marcomanilor şi quazilor88 ar putea susţine teoria înfiinţării provinciei Marcomania, unele descoperiri arheologice demonstrează faptul că nu au existat aşezări permanente în teritoriul populaţiilor germanice, ci doar tabere militare cu caracter temporar89. Totuşi, turnurile de supraveghere, castrele de trupe auxiliare au fost semnalate de-a lungul Dunării încă din epoca iulio-claudiană, dar având rolul de a avertiza guvernatorii provinciali în cazul unui atac „barbar” neprevăzut90; în acest fel, trupele romane cantonate în zonă aveau timp să se pregătească pentru o defensivă eficientă.

De asemenea, unele izvoare antice şi lucrări moderne resping ipoteza creării de noi provincii romane91, evidenţiind faptul că acele zone neutre (sau spaţii-tampon/zone de siguranţă) existau încă din secolul I d. Hr.92, iar Marcus Aurelius nu ar fi avut nici o intenţie de a schimba o politică care avusese succes până la principatul său. Împăratul nu dorea decât să menţină o politică specific augustană de menţinere a unităţii teritoriale a Imperiului93, chiar dacă, odată cu domnia sa, priorităţile Romei în cadrul spaţiului dunărean aveau să se schimbe: colonizări tot mai frecvente cu neamuri „barbare”, folosirea accentuată a acestor populaţii în armata

85 Dio Cass., LXXI, 15. 86 Dio Cass., LXXI, 16; Împăraţi romani. 55 de portrete de la Caesar la

Iustinian, editate de Manfred Clauss, traducere şi note de Adolf Armbruster, Bucureşti, 2001, p. 175.

87 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 50-51. 88 Dio Cass., LXXI, 20. 89 Lynn F. Pitts, op. cit., p. 51. 90 David Potter, op. cit., p. 272-273. 91 Dio Cass., LXXI, 20; Lucien Jerphagnon, op. cit., p. 342; Colin Wells, op. cit.,

p. 218. 92 Pentru detalii, a se vedea David Potter, op. cit., p. 269-274. 93 Dio Cass., LXXI, 36.

Ionuţ Acrudoae

40

romană şi, mai ales, eşecul strategiei „cordonului sanitar”, începând de la mijlocul secolului al III-lea d. Hr.

Din punctul de vedere al unor surse literare (şi, desigur, al propagandei imperiale), moartea lui Marcus Aurelius în tabăra de la Vindobona, în Pannonia, pe 17 martie 180 d. Hr.94, ar fi reprezentat sfârşitul ultimei tentative expansioniste a Imperiului Roman (după cea din timpul lui Traian, o semi-reuşită, cu jumătate de secol înainte de aceste evenimente), iar Commodus era văzut ca un nou Hadrian, restauratorul păcii pe întreg teritoriul imperiului.

Rolul propagandei imperiale, desigur subiective, era de a-l compara pe Marcus Aurelius cu însuşi Marcus Ulpius Traianus şi cu proiectele expansioniste ale lui Optimus Princeps, ajungând să denigreze, uneori, realizările unor generali şi oameni politici valoroşi. Chiar dacă împăratul-filozof a reuşit să respingă populaţiile „barbare” şi să instaureze o pace relativă, dorită de provinciile de la Dunăre de aproape 20 de ani, odată cu el a început şi procesul declinului Imperiului Roman, poate nu într-o asemenea măsură evidenţiată de Edward Gibbon95. Chiar dacă Roma a înflorit, pentru ultima oară, sub dinastia Severilor (193-235), cucerirea unei părţi din nordul Britanniei în timpul lui Septimius Severus, în onoarea „divinului Marcus Antoninus” şi a „cuceririlor” sale96, nu a reprezentat decât un ecou îndepărtat al expansionismului roman, dispărut definitiv odată cu moartea împăratului Marcus Ulpius Traianus în anul 117 d. Hr.

SARMATIA AND MARCOMANIA: NEW ROMAN PROVINCES OR THE CONTINUATION OF THE “SANITARY CORDON” PRINCIPLE?

(Abstract)

Within this study we tried to outline several controversial issues during the reign of Marcus Aurelius and the political and administrative effects of the Marcomanic wars, which took place during his principality upon the Roman Empire. Thus, we have put into evidence two distinct aspects of Rome’s strategy concerning the “barbarian” populations and their roles within the empire’s policy at the Danube: this is the case of the two Roman provinces, Sarmatia and Marcomania, and the forming of the “sanitary cordon” during the 1st century A.D., with the help of which Marcus Aurelius managed to successfully protect the Roman frontier from the incursions of the North-Danubian populations.

94 Aur. Vict., Caes., XVI, 14; Herod., I, 3. 95 Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, Phoenix,

Londra, 2005. 96 SHA, Sev., 19.


After presenting the facts that led to the subject, we talked about the pros and cons of the foundation of the two aforementioned provinces. In the end, we rejected the affirmations of the two literary sources (Dio Cassius and Historia Augusta), for their subjectivity and for having been inaccurate about the events. In exchange, we tried to outline a certain continuity of the Roman politics in the Danubian limes and the role of the “sanitary cordon” in establishing the relationships between Rome and the other populations within this space.