FORME DE MANIFESTARE A LIMBAJULUI POLITIC

cercet. dr. Daniela GÎFU Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

O mare schimbare de paradigmă culturală s-a produs în secolul XX, când a avut loc

descoperirea limbajului. Odată cu începuturile gândirii moderne (Locke, Descartes, Kant) filosofia a devenit o filosofie a Cunoaşterii; principalele curente filosofice indică reorientarea culturii contemporane către semiotică. De aici şi marea importanţă pe care a dobândit-o abordarea limbajului. Acest fenomen cultural a fost numit cotitură lingvistică.

În prima decadă a secolului XX, o influenţă asupra semioticii lingvistice, centrată pe toate manifestările limbajului uman, o are Ferdinand de Saussure, interesat în primul rând de limbaj1, preocupat mai mult de modul în care semnele (sau, în cazul său, cuvintele) se corelează cu alte semne. Plecând de la accepţiunea lui Saussure2, forma se exprimă prin sistemul relaţiilor stabilite între unităţile lingvistice; independenţa formei conferă statut de autonomie lingvistică (care va avea ca obiect descrierea coerentă şi exhaustivă a acestei forme)”3. Analizând semnul lingvistic, Saussure face o distincţie clară între imaginea acustică (semnificant din fr. signifiant) şi concept (semnificat din fr. signifie) şi argumentează ideea după care elementele lingvistice capătă valori doar într-un sistem, ele având, în esenţă, o natură semiotică. Relaţia care se creează între semnificant şi semnificat o numeşte semnificaţie. A vorbi despre formă înseamnă a lua în calcul patru aspecte de înţelegere a conceptului: diversitatea formală (în caz contrar dispare până şi baza, adevărată sau falsă, suficientă sau nu, pentru a putea raţiona măcar un moment asupra formei), pluralitatea de forme (în caz contrar, diferenţa care apare ca stând la baza existenţei unei forme devine imposibilă), simultaneitatea şi valoarea semnificativă.

Pe filiera deschisă de Saussure, o serie de lingvişti4, şi nu numai, au continuat cercetările sprijinind întemeierea unei teorii moderne a semnelor lingvistice. Convingerea acestora, explicit sau implicit formulată, este aceea că „sistemul semiotic cel mai important, baza tuturor celorlalte, este limbajul”5. În accepţia lui Hjelmslev, din reunirea formei conţinutului şi a formei expresiei rezultă semnul lingvistic şi, în geneză, orice semioză (relaţia de semnificare).

Analizând condiţiile limbii, Wittgenstein concepe o etică comunicativă care implică o viziune asupra formelor vieţii. „Adevărul şi falsitatea fiecărei propoziţii schimbă, într-adevăr, ceva din construcţia generală a lumii, iar cadrul în care este lăsat construcţiei sale prin totalitatea propoziţiilor elementare este tocmai acela pe care îl delimitează propoziţiile total generale”6. Acesta a tematizat relaţia dintre logica limbajului şi interacţiunile practice. Puterea cuvintelor, cunoscută şi controlată, poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli şi strategii de argumentare. În acest sens, limbajul reprezintă mai mult decât un stoc de cuvinte, devenind, în contextul analizat de noi, o emblemă a puterii ce încearcă să fie monopolizată. Dar, expresia verbală a puterii este definită atât de tăcere, cât şi de un limbaj specific, constituite în condiţiile artei dramatice. Aşa cum spunea G. Balandier, tăcerea şi limbajul „încearcă să influenţeze subiecţii în timp”7, iar în condiţiile acestui cuvânt arta tăcerii face parte din arta politicii.

Dacă privim discursul politic ca acţiune, adică sub aspectul relaţiei dintre acesta şi cei care-l generează, sau asupra acelora spre care este îndreptat, înseamnă că îl abordăm din perspectivă pragmatică, centrată mai ales asupra formelor moderne ale acestui tip de discurs. „Rolul limbajului

1 „Limbajul este o structură a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice, căci există o diferenţă de natură între limbă (la langue) şi vorbire (la parole)” (Oswald DUCROT, Tzvetan TODOROV, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Éd. du Seuil, Paris, 1972, p. 44). 2 Cunoaşterea modului de funcţionare a semnelor, prin intermediul diferenţelor dintre ele la un moment dat, presupune: semnificaţiile (sintaxa etc.), ceea ce reprezintă pur şi simplu diferenţa dintre idei sau coincidenţa lor în funcţie de semne; formele, ceea ce înseamnă tocmai diferenţa dintre semne sau coincidenţa lor în funcţie de idei; elementele vocale ale semnului, prin urmare diferenţa dintre aceste elemente vocale sau coincidenţa lor în funcţie de forme (altfel spus, în funcţie de diverse semne sau semnificaţii). (v. Ferdinand de SAUSSURE, Scrieri de lingvistică generală, trad. de Luminiţa Botoşineanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 39-40). 3 Daniela ROVENŢA-FRUMUŞANI, Semiotică, Societate, Cultură, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 292

4 Louis HJELMSLEV, Julien A. GREIMAS, Roland BARTHES, Umberto ECO etc.. Cu privire la contribuţiile relativ recente ale definirii semioticii lingvistice (v. Maria CARPOV, Introducere în semiologia literaturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1978). 5 Louis HJELMSLEV, Prolégomènes à une théorie du langage, Minuit, Paris, 1963, p. 28 6 Ludwig WITTGENSTEIN, Caietul albastru, trad. M. Dumitru, M. Flonta, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 95 7 Georges BALANDIER, Scena puterii, Ed. AION, Oradea, 2000, în Călin SINESCU, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 175

2

aici este acela de a articula continuu ideologia, de a insista asupra sistemelor de credinţe care legitimează instituţiile de putere”8, dar cel mai important rezidă în semnificaţiile convenţionale ale practicilor puterii.

Din perspectiva nivelului de generalitate şi al tipului de comunicare politică, specialiştii în analiza discursului au evidenţiat diferenţe substanţiale pentru relaţia limbaj/putere. Raportându-ne la referenţial, terminologia uzitată poate fi abstractă sau concretă. În primul caz, formele lexicale abstracte caracterizează relaţiile formale (mesaje instituţionale), în a doua situaţie, formele concrete evocă relaţiile interpersonale (mesaje electorale9). În fond, „cuvintele îşi pot schimba sensul după poziţionarea celor care le folosesc”10; cuvintele polisemantice ca putere, libertate sunt în mod intenţionat ambiguizate pentru ca fiecare segment de public să recepteze accepţiunea sa. „Enunţurile se opun prin atitudinea faţă de cuvinte şi nu prin cuvinte însele”11.

Raportându-ne la viziunea simbolică a puterii, constatăm că are o puternică dominantă dramaturgică, nu însă şi un spaţiu nelimitat de manevră. „Puterea legată de interpretarea unui rol dominant are drept corolar supunerea necondiţionată la constrângerile care definesc acel rol”12. Deoarece „reprezentarea politicului este corelată unui spaţiu social polarizat – fie tensiv, conflictual (în cazul dominării, manipulării), fie cooperativ (în situaţia deliberării, negocierii, compromisului)”13 -, limbajul politic reprezintă în aceeaşi măsură o formă de descriere explicativă a realului şi o modalitate de acţiune strategică în contextul dat. Prin urmare, inegalităţile de acces la cunoaştere şi limbaj determină inegalităţile de obţinere a competenţei politice şi, implicit, a performanţei politice, care întârzie sau împiedică şansele de exercitare a puterii.

Viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a convinge emoţional şi raţional, conducând astfel la acţiune. „Prin limbaj se construieşte dezbaterea politică, dar şi scena politică cu jocurile, regulile, actorii săi”14. Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt din ce în ce mai ritualizate.

Discursul politic, ca discurs al puterii, este constituit dintr-un ansamblu de acte de limbaj planificate, care se adresează marelui public în vederea formării sau schimbării unei opinii, atitudini, credinţe care configurează o decizie, o acţiune, de obicei electorală.

I. Formele limbajului politic Formele distinctive de limbaj, care predomină şi caracterizează procesul politic, sunt

evidenţiate într-una dintre lucrările lui Murray Edelman15. Sensul transmis de limbaj depinde întotdeauna de contextul în care apare, de nevoile şi interesele auditoriului, dar şi de modalităţile de percepere a lui. Aceste elemente simbolice se modifică în funcţie de agenda publică, de talentul actoricesc etc., influenţând astfel şi sensul discursurilor politice. Ca atare, limbajul devine cheia spre universul emiţătorului şi receptorului său, factorul central al relaţiilor şi acţiunii sociale. McLuhan a rezumat această faţetă a comunicării astfel: „limbajele, vechi şi noi, ca macromituri, au acele relaţii cu cuvintele şi cu procesul de formare a cuvintelor care caracterizează întregul domeniu al mitului… Un alt mod de a studia acest aspect al limbajelor ca macromituri este de a afirma că mijlocul de comunicare este mesajul. Numai accidental ajunge un asemenea mijloc un instrument specializat de semnificare sau de referinţă… o limbă este, pe de o parte, puţin afectată de modul în care o folosesc indivizii; dar, pe de altă parte, ea modelează aproape în întregime felul de a gândi, a simţi sau a exprima al celor care o folosesc”16.

Toate elementele stilistice relevante (precum: formele de expresie sau decorurile ce arată

8

Robert FOWLER, Power, în Handbook of discourse analysis, vol. 4, Discourse in society, ed. T. A. van Dijk, 61-82, New York

/ London, Academic Press, 1985, p. 64 9 Daniela GIFU, Violenţa simbolică în discursul electoral, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011

10 Michel PÉCHEUX, L’analyse automatique du discours, Dunod, Paris, 1969, în C. SINESCU, op. cit., p. 176

11 Louis GUESPIN, Problématique des travaux sur le discours politique, 1971, în Langages, no. 23

12 Christian Le BART, Le discours politique, PUF, Paris, 1998, p. 55

13 Daniela ROVENŢA-FRUMUŞANI, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 127

14 Guy HERMET, Bertrand BADIE, Pierre BIRNBAUM, Philippe BRAUD, Dictionnaire de la science politique et des institutions

politiques, 4e édition, Armand Colin, Paris, 2000, p. 56 15

Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 125-143 16 Marshall McLUHAN, Myth and Mass Media, „Daedalus”, vol. 88, no. 2, Spring, 1959, p. 340

3

caracterul public sau privat al iniţiatorului unui mesaj, formele de expresie sau decorurile ce arată caracterul larg sau restrâns al auditoriului căruia i se adresează limbajul, raţionamentul etc.), combinate diferit, produc patru forme distincte care domină procesul guvernamental: 1. Forme de limbaj hortativ17 – se regăsesc în apelurile adresate marelui public pentru obţinerea sprijinului politic, în campaniile electorale, în toate fazele procesului guvernamental etc. În toate aceste decoruri, actorii politici încearcă în mod constant să-i convingă pe ceilalţi că politica pe care ei o îmbrăţişează trebuie acceptată de toţi. Sensurile stabile ca formă, asociate acestui limbaj, sunt cu atât mai semnificative, cu cât denotaţiile conţinutului său sunt recunoscute ca instabile şi ambigue. Acest limbaj face uz în mod obişnuit de termeni cum ar fi „democraţie”, „comunism”, „dreptate” „interes public” şi – aşa cum afirma Stuart Chase – „nimic nu este mai uşor de demonstrat decât că oamenii le acordă sensuri diferite”18. Desigur, pe lângă răspândirea unor confuzii semantice, limbajul hortativ, formal, constă din premise, raţionament şi concluzii (promisiuni sau ameninţări), unele afirmate, altele implicite. Indiferent de problema discutată, utilizarea acestui limbaj este acceptată drept dovadă a faptului că publicul are un interes şi un rol important în deciziile politice şi că raţiunea şi menţionarea informaţiilor relevante reprezintă calea către descoperirea naturii interesului. Atât în culturile primitive, cât şi în cele contemporane, există un mit: „acela că emoţia, instinctele rasiale sau supunerea oarbă faţă de liderii carismatici reprezintă calea spre descoperirea naturii interesului publicului în politica guvernamentală”19. Caracterul crucial al reacţiei potenţiale a publicului interesat, precum şi influenţa formei dramatice şi retorice asupra acestei reacţii devin foarte importante pentru înţelegerea unei acţiuni discursive. 2. Forme de limbaj juridic – se regăsesc în constituţii, tratate, legi, ordonanţe, în secţiunile obligatorii din punct de vedere legal ale deciziilor juridice, avansate în mod solemn, având detaliile vag percepute, dar existenţa apreciată de populaţia profană (fie că nu este familiarizată cu un astfel de limbaj, fie că nu-l poate înţelege). Deoarece denotaţiile termenilor juridici nu au înţeles pentru populaţie, este clar că în acest caz, ca şi în cazul limbajului hortativ, oricare sens transmis cetăţenilor trebuie să fie în funcţie de forma limbajului şi de decorul din care acesta provine. Ca formă sintactică, limbajul juridic constă aproape în totalitate din definiţii şi comenzi care produc o reacţie puternică în rândul publicului. Răspunsul popular poate fi uşor de observat în imaginea procesului de guvernământ ilustrat prin oratorie patriotică, presă, în special atunci când mass-media compară sistemul de guvernământ naţional cu cele străine. În acest caz, există o influenţă continuă, mecanică, emanând de la public spre administraţie.

Din perspectiva observatorului, o caracteristică a acestui limbaj este flexibilitatea: interpretările aceluiaşi limbaj de către diverse autorităţi diferă în funcţie de vremuri şi de condiţiile sau interesele de grup. Ne aflăm în faţa unui fenomen care contribuie la rezolvarea conflictului şi constituie totodată un mijloc de auto-exprimare, pentru că el satisface atât grupurile de presiune, cât şi masa şi continuă la nesfârşit în forme reînnoite în mod constant. 3. Forme de limbaj administrativ – se regăsesc în reguli, reglementări, memorandumuri administrative, provenite de la persoane oficiale numite în funcţie, şi nu de la corpurile alese prin vot popular, care se adresează unui public sau unor angajaţi de la care se aşteaptă să se conformeze direct şi imediat instrucţiunilor transmise. Limbajul administrativ denotă autoritate şi prezenţa unui grup închis care acţionează spre o finalitate arbitrară. Aceste însuşiri sunt denunţate adesea şi cu umor, atât în discuţiile cotidiene, cât şi în dezbaterile publice sau/şi la TV. Ambivalenţa aici este mai mare. Când atenţia este concentrată asupra procesului guvernamental în general, reacţia se manifestă faţă de rolul funcţionarului public în crearea în mod mecanic a „mitului suveranităţii populare”. Drept urmare, decorul activităţii administrative sugerează uneori o „punere în practică” a politicii populare şi legislative. Atunci când atenţia se concentrează asupra unei anumite directive, reacţiile negative sunt mai evidente. 4. Forme de limbaj de negociere – specifice domeniului privat, constituie un catalizator al procesului politic în toate aspectele guvernării. Implică un efort de a câştiga sprijin pentru obţinerea unei poziţii politice. În timp ce negociatorul oferă o tranzacţie, şi nu o cerere, reacţia publică trebuie mai bine evitată decât căutată. Decizia trebuie luată printr-un schimb de tip quid pro quo, şi nu printr-o structurare raţională a premiselor în scopul maximalizării unor valori. O condiţie esenţială a negocierii

17 Conjunctivul hortativ (indică un îndemn, o poruncă, o voinţă) este un procedeu retoric prin care se evidenţiază caracterul de manifest, de proclamaţie al discursului politic. Cu negaţia ne arată o piedică, o oprire şi se numeşte conjunctiv prohibitiv. Ex: Să ne iubim conducătorul!; Să nu vă îndoiţi! Enunţul hortativ este o formă care se adresează mai ales afectelor. 18 Stuart CHASE, The Tyranny of Words, Harcourt, Brace and Company, New York, 1938, p. 131 19 v. Ernst CASSIRER, The Myth of the State, Ed. Charles Hendel, New York: Doubleday, 1946/1955, cap. 3, 4, 18

4

este aceea ca valorile să fie incompatibile, şi nu împărtăşite20. Atât decorul, cât şi forma limbajului de negociere accentuează caracterul de afaceri private ce au drept scop eludarea suveranităţii populare, iar reacţia publică reflectă acest sens.

Nepotrivirea dintre conotaţiile fiecărei forme de limbaj pentru publicul larg şi pentru participanţii direcţi se diminuează pe măsură ce ne deplasăm de la limbajul hortativ la cel de negociere. În paralel, implicarea publicului scade progresiv. În procesul legislativ se presupune că decisive sunt discursurile parlamentare şi declaraţiile politice autoritare şi nu politica alianţelor de conjunctură. Cadrul în care se construiesc alianţele politice trecătoare, defineşte retorica prin care ele sunt exprimate şi legate de alte interese şi mituri mai durabile.

II. Formele discursului politic. Aplicaţii la contextul electoral Discursul politic vine să legitimeze puterea politică, fiecare individ sau grup angajat în relaţiile

de putere urmând să ajungă la calitatea de purtător al puterii, dar numai prin mijloace care îi asigură acest lucru. Acţiunile puterii se pot manifesta sub diferite forme discursive şi anume: dispute dialogal-polemice purtate cu adversarii, răspunsuri documentate la unele interpelări, negocieri profitabile cu partenerii sociali etc.

Discursul politic, ca discurs de legitimare a puterii sau a aspiraţiei la putere, îmbracă forma unei confruntări de programe, platforme, propagandă, publicitate, toate acestea având la bază o confruntare asiduă de interese. Astfel, în programele-platformă care concretizează doctrina politică a unui grup de putere, concepţia asupra acestor sectoare este exprimată într-un mod clar, unitar, coerent şi exhaustiv, dar în faţa electorilor demersul este total schimbat. Prin urmare, discursul de legitimare a puterii este, prin excelenţă, un discurs politic doctrinar, care acoperă toate domeniile de activitate ale respectivului grup de putere, sub o triplă întemeiere: cognitivă (se urmăreşte transmiterea temeiului pretenţiei de a accede la putere, concretizat în doctrina politică promovată către auditor), ideologică (dă posibilitate auditoriului să constate dacă doctrina propusă corespunde intereselor, aşteptărilor şi sentimentelor proprii, decizia ulterioară a electoratului fiind în concordanţă cu acestea) şi pragmatică (atunci când auditoriul se va convinge că legitimând un anumit actor politic, consecinţele asupra sa vor fi de bun augur), schemă ce se menţine la nivelul fiecărui sector vizat în discurs.

Discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrină politică, propagandă politică, ideologie politică, publicitate politică etc.), legitimează cunoaşterea politică şi, prin aceasta, puterea politică. Astfel, dacă prin forma doctrinară discursul legitimează temeiul accesului la puterea politică, arătând maselor care sunt căile, mijloacele şi soluţiile de care vor beneficia în cazul în care asigură accesul la putere acelui actor care propune respectiva doctrină politică, prin forma propagandistică se legitimează raţionalitatea accesului la puterea politică, scopul propagandei fiind acela de a face cunoscută doctrina în cadrul comunităţii politice, pentru ca decizia acesteia să aibă o bază raţională. Oliver Reboul, făcând o analiză a raportului dintre discursul politic şi ideologie, precizează că discursul politic are un profund caracter ideologic, sfera ideologicului fiind mult mai largă decât cea a politicului, deoarece include o mulţime de interese de ordin cultural, juridic, ştiinţific etc. Ideologiile – spune acesta – „creează iluzia de raţionalitate, dând indivizilor sentimentul raţionării şi creează libertatea de a gândi prin ei înşişi; prin forma lor verbală, ideologiile gândesc pentru noi”21.

Forma cea mai agresivă a discursului politic este discursul electoral, disimularea fiind maximă la acest nivel. El se manifestă în cadrul campaniilor electorale, care sunt activităţi politice inerente ori de câte ori se încheie o legislatură, şi are drept obiectiv seducerea electorilor, o precondiţie a câştigării puterii politice. În perioadele electorale, partidele încearcă, printr-o gamă variată de mijloace de comunicare şi persuasiune, să influenţeze decizia de vot. Discursul politic se poate, deci, materializa în diverse elemente precum: publicitatea politică (aici ne vom opri la slogan ca formă a discursului politic laconic), expresivitatea discursului (utilizarea procedurilor şi a figurilor retorice) etc., devenind, prin forţa de influenţare asupra receptorului, un mecanism de legitimare discursivă a puterii. Emiţătorul politic este pus în faţa unei situaţii mereu noi de a repeta inovând forma discursului politic, folosindu-se de propoziţiile cu acel conţinut valoric de care este ataşat şi pe care şi-l asumă discursiv. Se poate vorbi de o logică a discursivităţii, pentru care „aspectul decisiv este forma”22. Cu cât forma discursului este recunoscută de mase „cu atât

20 Robert A. DAHL, Charles E. LINDBLOM, Politics, Economics and Welfare, New York, 1953, cap. 10, 11 21 Oliver REBOUL, Langage et idéologie, 17, PUF, Paris, 1980, p. 209 22 Petre BOTEZATU, Dimensiunile adevărului, în vol. Adevăruri despre adevăr, Ed. Junimea, Iaşi, 1981, p. 27

5

enunţul, cu consecinţele pe care le antrenează, va fi admis mai uşor”23. În România postdecembristă campaniile electorale au fost preluate de agenţii de publicitate,

specialişti din mass-media care au pus în practică metode de cercetare motivaţionale la construirea discursului politic. „Tehnicile de campanie şi prestaţia candidaţilor la guvernare au evoluat exponenţial. [...] Lupta pentru putere a devenit extrem de agresivă”24. Poate de aceea publicitatea politică este considerată de unii „o pervertire a comunicării de tip publicitar”25. Agresivitatea convertirii ideologice prin propagandă a fost treptat înlocuită de marketingul politic ce are în atenţie, în primul rând, construirea unei imagini a actorului politic, caracterizată prin simplitate, sinceritate şi intimism.

II.1. Formele discursului politic în presa scrisă Presa scrisă devine, cu preponderenţă în campania electorală, un actor major al scenei

politice. Făcând uz de limbaj, estetică, forme şi raţionamente, reuşeşte să dea consistenţă simbolică angajamentelor, deciziilor, dezbaterilor politice etc. „Atât timp cât nu există discurs şi nici reprezentări simbolice care să îi dea substanţă, politicul nu are nici consistenţă simbolică şi nici o semnificaţie faţă de care să se situeze opinia publică”26. În consecinţă, reprezentarea trebuie să fie concepută în cele două semnificaţii ale sale: existenţa simultană a actorilor, care personifică un fapt politic pe durata exercitării mandatului lor şi elaborării de reprezentări care îi dau consistenţă, precum şi practicile simbolice constitutive ale spaţiului public. Fără îndoială, procesul primar al constituirii spaţiului public este fundat prin intermediul informaţiei. Odată cu elaborarea şi difuzarea unor mesaje cu privire la actorii politici, asistăm la constituirea simbolică a spaţiului public (imagini, discurs, reprezentări), dar şi reală (informaţia este prezentă pe întreg spaţiul public prin intermediul difuzării media, care va fi evaluată de cetăţeni).

Presa scrisă, sub diversele ei forme, atribuie semnificaţie politică activităţilor instituţionale şi evenimentelor care, prin succedarea lor, formează viaţa politică a unei naţiuni, obiect de informare şi subiect de dezbatere publică. În acest caz, rolul presei scrise este dublu: fixează o informaţie sub forma unui discurs credibil care pune capăt unui zvon şi înscrie politicul în formele limbajului, acesta dobândind consistenţa interpretabilă a unui sistem simbolic de reprezentări. Presei îi revine rolul de a legitima acţiunile politicienilor, participând la eforturile de vizibilitate ale acestora. Presa scrisă cuprinde în esenţă discursuri politice, conţinând atât o anumită orientare, cât şi un angajament politic.

Amintim cinci forme de discurs politic în presa scrisă: 1. Editorialul, privit din perspectiva relatării unui fapt politic, reprezintă, prin excelenţă, un

material de opinie în care se enunţă poziţia politică a respectivului ziar şi deci a identităţii sale, ceea ce justifică apariţia sa într-o formă specifică, de obicei sub semnătura directorului sau a redactorului şef. Are menirea de a susţine o anumită idee, de a atrage atenţia conştiinţei publice asupra unei anumite situaţii. De aceea, contează mai puţin valoarea informativă, primând elementul de analiză prin care se atinge un anume scop. Deşi editorialistul poate semna în nume propriu sau în numele ziarului, editorialul creează „vedete” în spaţiul public.

2. Cronica27 este un articol de ziar care comentează evenimente politice, sociale şi culturale de actualitate. Are şi accepţiunea de scurtă comunicare oficială privind schimbări în componenţa guvernului, mişcări în corpul diplomatic etc. Totodată, reprezintă un angajament de natură puţin diferită de cea a editorialului. Semnatarul poate să nu facă parte din colectivul de redacţie al respectivului ziar, opţiunea sa poate astfel să difere de cea a ziarului. Cronica este distanţată atât de eveniment, cât şi de situaţia cotidiană comentată, ceea ce îi conferă statutul unui discurs politic.

3. Informarea politică este un discurs despre un eveniment politic. Asistăm atât la o informare, cât şi la o relatare narativă a vieţii politice, care reprezintă pentru media enunţuri privilegiate de discurs politic în măsura în care se face uz de un vocabular politic şi de un limbaj constituit pe bază de date şi informaţii politice. Astfel, se demarează o activitate de informare care

23 Chaïm PERELMAN et Lucie OLBRECHTS-TYTECA, op. cit., p. 224 24 Bogdan TEODORESCU, Dorina GUŢU, Radu ENACHE, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990-2005, comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 116 25 Vasile Sebastian DÂNCU, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 40 26 Călin SINESCU, op. cit., p. 183

27 În Evul Mediu, cronica era cunoscută drept o lucrare cu caracter istoric. Ea cuprindea o înregistrare cronologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale.

6

provoacă cititorul şi, ca atare, construieşte o formă politică de comunicare. 4. Portretul actorilor politici devine tot un tip de enunţ a cărui formă şi obiect sunt prin esenţă

politice. Prin aceste portrete, mass-media produc o reprezentare a acţiunii politice, aducându-şi aportul la punerea sa în scenă şi imagini.

5. Prezentarea mediatizată a actorilor politici surprinde rolul de teatralitate politică a mass-mediei, precum şi modul în care aceşti actori îşi interpretează rolurile cât mai convingător, pentru a seduce cât mai mulţi electori.

II.2. Sloganul politic Este cunoscut faprul că orice campanie electorală este bazată pe publicitate şi propagandă.

Fiind complementare, ele au evoluat în paralel: „la început, doctrinele sunt lăudate aşa cum farmacistul îşi laudă alifiile, adică se descriu caracteristicile, se explică binefacerile acestora”28. Este aşa-numita publicitate informativă, care marchează debutul artei publicitare. Procedeele comune atât propagandei, cât şi publicităţii, sunt numeroase: mărcii de fabrică îi corespunde simbolul, sloganului comercial – sloganul politic. Totul ca să placă grupului ţintă căruia i se adresează. Aşa ajungem la un nou stadiu al publicităţii: ea încearcă mai curând să şocheze decât să convingă, mai curând să sugestioneze decât să explice. Sloganul, repetiţia, imaginile atrăgătoare câştigă tot mai mult teren, în detrimentul anunţurilor serioase şi demonstrative: din informativă, publicitatea devine sugestivă.

În contextul electoral actual suntem asaltaţi de diverse ipostaze în care actorul politic ne este înfăţişat în diferite activităţi domestice, iar sloganurile uzează tot mai mult de tonalitatea afectivă, emoţională, menite să-l cucerească pe alegător. Sloganul nu este altceva decât „un refren al imaginii publice”29. El este simplificarea supremă – fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple. Prin urmare, mesajele discursive conţinute în sloganuri devin „maximele elaborate pentru nevoile unei acţiuni particulare”30 şi, pentru ca să-şi atingă scopul, trebuie să respecte anumite reguli care devin particularităţi31 ale acestora:

a) Sloganul este un act de limbaj disimulat. Această formulă interpune o distanţă între referinţa tematică a discursului politic şi intenţiile acestuia privind receptarea de către publicul vizat. Caracterul disimulat al sloganului politic vine din faptul că se adresează maselor, care, de cele mai multe ori, nu pot pătrunde înţelesurile complexe ale platformelor-program sau doctrinelor politice. În această situaţie, este binevenită o formulă scurtă şi clară, care, repetată cu abilitate, poate aduce rezultatul urmărit.

Exemplificăm cu sloganul promovat în campania prezidenţială de candidatul PSD-PC Mircea Geoană – „Învingem împreună!” -, unde acesta mizează în totalitate pe tonalitatea emoţională. Pe tot traiectul electoral a abordat o campanie populistă, orientată către diferite categorii sociale ţintă, de aceea sloganul „Învingem împreună!” doreşte să insufle ideea de unitate. Doar împreună învingem actuala criză economică, accentuată şi din cauza crizei politice care trebuie să fie anihilată.

b) Sloganul este un enunţ polemic. Orice actor politic candidat, intrat în competiţie electorală, îşi promovează platforma-program prin intermediul unui enunţ-slogan, care, desigur, intră în contradicţie cu adversarul. Caracterul polemic al sloganului nu este vizibil întotdeauna, dar se manifestă ca o expresie a luptei pentru acordarea legitimităţii.

Analizăm un alt slogan electoral, cel propus de Corneliu Vadim Tudor, candidat PRM – „Salvaţi România! S.O.S. Poporul Român!” –, unde, pe de o parte, polemica are în vedere situaţia actuală a ţării (Vadim Tudor se prezintă drept cel mai potrivit candidat şi radical luptător în soluţionarea problemelor României), iar, pe de altă parte, ea priveşte acel strigăt disperat către acei electori români care vor şi pot să dea o mână de ajutor la îndepărtarea actualei puteri.

Indirect, rolul sloganului în discursul politic se poate desprinde din analiza modalităţilor de persuasiune a maselor şi a ideologiei politice, care „descrie nu numai existenţa societăţii, ci şi acţiunea şi funcţionarea sa. Conţinutul poartă aici, asupra scopurilor pe care le propune şi trebuie să le propună, acţiunea comună”32.

c) În discursul politic, sloganul trebuie să aibă o anumită sonoritate şi o anumită ritmicitate.

28 Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, trad. de Dan Lungu şi Dana Lungu, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 29 29 Andrei STOICIU, Comunicarea politică - cum se vând idei şi oameni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 36 30 Leopold BELLAK, The nature of slogans, Journal of abnormal and social Psychology, vol. 37, 1942, pp. 486-510 31 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 292-304 32 Pierre ANSART, Les ideologies politiques, P.U.F., Paris, 1974, pp. 14-15

7

Pentru a spori eficienţa acestor două caracteristici, sloganul politic este promovat prin intermediul canalelor de transmisie. Astfel, acesta este reţinut mai uşor de auditor. „Sloganul care poate fi scandat la manifestaţii se transformă în incantaţie”33.

Exemplificăm cu sloganul – „De ce le e frică, nu scapă” – şi sesizăm faptul că Traian Băsescu, preşedintele în funcţie şi, totodată, candidatul PD-L, mizează pe sonoritatea elementelor centrale „frică” şi „scapă”, iar ritmicitatea este dată de „ruperea” sloganului în două părţi: oricât de mare e frica adversarului, acesta nu are şanse de a scăpa. Fiind un slogan de promovare a Referendumului, vorbim deci de frica reducerii numărului de parlamentari, de la 471 la 300.

d) Sloganurile trebuie să evidenţieze o anumită individualitate şi originalitate. Discursul politic este, în principal, mesagerul doctrinei şi propagandei promovate de un anumit grup de putere. În acest sens, sloganul încearcă să exprime esenţa doctrinei, individualitatea şi originalitatea ei în raport cu celelalte doctrine. Enunţul-slogan trebuie să se remarce, să nu fie nici plat, nici banal, nici oarecare. Originalitatea trebuie să caracterizeze atât fondul, cât şi forma. În cele din urmă, va impune personalitatea actorului politic care îl foloseşte.

Astfel, o doctrină de stânga va fi pusă în valoare de enunţuri-slogan ce pun accentul pe rezolvarea problemelor grave ale ţării: şomajul, decalajele economice, violenţa străzii, degradarea serviciilor medicale etc.

Exemplificăm cu sloganul – „Hai România!” -, unde Sorin Oprescu, candidat independent şi declarat antisistem, mizează pe ideea de preşedinte antrenor, o adresabilitate directă către electoratul masculin, cunoscut prin înclinaţia accentuată spre fotbal.

O doctrină de dreapta va miza pe sloganuri ce se pronunţă pentru primatul individului în faţa societăţii şi în favoarea reducerii intervenţiei statului, în favoarea pieţei care trebuie să regleze producerea de bunuri şi servicii.

Luăm spre exemplificare un alt slogan al candidatului PD-L, – „Luptă pentru tine!” –, perceput ca un îndemn din partea lui Traian Băsescu către votant de a lupta pentru sine acordându-i votul.

e) Sloganul trebuie să reflecte aspectele esenţiale ale domeniului pentru care discursul se propune. În domeniul politic esenţialul va avea în vedere următoarele elemente:

– Doctrina34. Exemplificăm cu sloganul istoric al brătienilor – „Prin noi înşine” -, esenţa doctrinelor liberale,

care redă convingerea şi acţiunea discursivă ale adepţilor valorilor liberale în vederea propagării lor în rândul maselor.

– Grupul de putere. Aceeaşi doctrină politică poate fi regăsită în discursuri politice diferite, aparţinătoare unor grupuri de putere diferite.

Exemplificăm cu sloganul „Credinţă, nădejde şi dragoste!”, în care se pune accent pe trei elemente esenţiale ale personalităţii lui Gigi Becali, candidatul PNG (partid de dreapta), regăsite şi în discursul politic PRM (partid de stânga).

– Calităţile candidatului. Nu este suficient ca cel prezentat în slogan să nu facă promisiuni nerealiste, el trebuie să sugereze întruparea calităţilor ce îi sunt atribuite şi să pară competent pentru a înfăptui propunerile pe care le avansează.

Exemplificăm cu sloganul – „Băsescu pentru România!” –, în care accentul cade pe brand- ul numelui preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, prezentat drept singura soluţie pentru România.

– Contextul de promovare. Amintim sloganul – „România bunului simţ!” –, prin care Crin Antonescu, candidatul PNL, se

declară lider al înnoirii sistemului politic, punând accent pe bunul simţ, un deziderat relevant în contextul actual în care se află România.

Din cele consemnate, subliniem că fiecare slogan se vrea a fi o formă discursivă originală, polemică, credibilă, completă, adaptată la realitate (context, adversari, mediul socio-politic) şi că acesta corespunde aşteptărilor electorilor. Sloganul electoral trebuie să fie îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii electorale.

II.3. Interogaţia retorică O afirmaţie, o sentinţă deghizată în interogaţie, creşte semnificativ aria de influenţă a

33 Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi, trad. de Marius Conceatu, Ed. Antet, Bucureşti, 1996, p. 130 34 „Doctrina politică cunoaşte o viaţă ideatică proprie în care combate, evaluează, valorifică teze şi idei ale altor doctrine, argumentând şi motivând propria concepţie”. (v. Anton CARPINSCHI, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992, p. 9).

8

discursului politic. Rolul acestor proceduri discursive este atragerea unui număr cât mai mare de simpatizanţi ai ideilor expuse, care să acorde votul lor de încredere.

Interogaţiile retorice, precum – „Vor aduce oare alegerile din 2004 o nouă penalizare a guvernării care îşi încheie mandatul, aşa cum s-a întâmplat şi în 1996, şi în 2000?”35 – nu aşteaptă răspuns, dar au valoarea unor verdicte. „Aluziile utilizate permit să se instaureze între locutor şi receptor o oarecare complicitate semantică şi culturală”36. Pentru auditor este important să facă distincţie între interogaţia autentică (cea care reclamă un răspuns întemeiat) şi interogaţia retorică (cea care pune în circulaţie o sentinţă) în cadrul unei intervenţii discursive ce îi este adresată, fiindcă reacţia auditoriului depinde de diferenţa dintre autenticitatea şi aparenţa interogaţiei.

Iată o secvenţă discursivă – „Dacă doriţi să ia sfârşit acest ciclu satanist, de 15 ani, veniţi alături de mine. [...] Fraţilor, ajutaţi-mă ca să vă pot ajuta!”37 -, prin care locutorul politic subliniază nevoia unei complicităţi salvatoare alături de receptor.

Să analizăm efectele interogaţiilor retorice în discursul politic. a) Discursul politic, indiferent de forma sa (dialogală sau oratorică), este o confruntare între

parteneri reali sau potenţiali. Iată o secvenţă discursivă oratorică – „Cine a făcut ca în ţara aceasta să nu se mai respecte

nici o lege şi să nu mai meargă nimic cum trebuie, decât Mafia? Cine v-a transformat viaţa în coşmar, făcându-vă să vă gândiţi, cu frică, la ziua de mâine şi la jungla în care vor fi siliţi să trăiască, în curând, copiii şi nepoţii voştri? [...] Mai vreţi 5 ani de coşmar?”38 –, în care remarcăm înşiruirea de întrebări retorice care lasă impresia unui dialog între orator şi auditor.

b) „Discursurile politice exprimă forma discursivă de mobilizare a grupurilor de putere în lupta pentru cucerirea legitimităţii”39.

Pentru G. H. Mead principiul comunicării implică o participare împreună cu semenul, unde se cere „să apară Celălalt în Sine, ca Sinele să se identifice cu Celălalt şi să devenim conştienţi de Sinele nostru în prezenţa Celuilalt”40. Astfel, în România comunicarea electorală implică o comuniune teatrală, uneori prin adoptarea unei agresivităţi discursive pe care actorul politic o stabileşte cu auditoriul, pentru a lăsa impresia că soarta societăţii este în pericol.

Iată o secvenţă discursivă – „O analiză sumară ne indică faptul că nu mai e vreme de pierdut şi flagelul corupţiei trebuie distrus. România a devenit un Irak al corupţiei – şi prin asta cred că am spus totul. Cui anume, peste hotare, îi este frică să parieze, măcar o dată, şi pe mâna forţelor sănătoase şi incoruptibile ale Naţiunii Române? Ce-ar trebui să facem noi, cei de la PRM, pentru ca străinătatea să lase alegerile libere în România? [...] Este nevoie de o Nouă Ordine Morală în România. Ne trebuie marea, adevărata schimbare. Fiţi vigilenţi şi organizaţi-vă ca să împiedicaţi fraudarea alegerilor!”41 –, în care iniţiatorul discursului abordează tema corupţiei, predominantă în România, subliniind nevoia unei schimbări.

c) „Prezenţa întrebării în discursurile politice [...] este determinată de faptul că aici, în discursul politic, «soluţionarea» problemelor (adică determinarea actului de legitimare în favoarea unui grup de putere sau altul) nu se poate face decât [...] într-o relaţie dialogică autentică”42. În lipsa unui adversar politic, interesul pentru discursul politic s-ar pierde. Discursul politic ar avea doar un rol formal, aşa cum se întâmplă în regimurile totalitare.

De asemenea, un act discursiv politic are nevoie şi de prezenţa unui evaluator al confruntării dintre cele două părţi, care are rolul hotărâtor de a decide cui îi va acorda legitimitatea puterii. Auditoriul se lasă antrenat în acest joc discursiv şi va aprecia calitatea întrebărilor şi a răspunsurilor celor doi candidaţi. Formele dialogale vin în desfăşurarea firească a aşa-numitelor talkshow-uri politice, astfel efectul principal al funcţiei retorice este concentrarea atenţiei asupra mesajului. Apare riscul ca o vedetă politică să dezamăgească, sau un actor politic necunoscut să devină „salvatorul” aşteptat de electorat.

Interogaţia retorică în discursul politic stârneşte interesul auditoriului, reuşind să dea „o turnură interogativă frazei sau perioadei [...], pentru a marca cea mai mare convingere, pentru a-i

35 Cristian PREDA, Catalog politic, supliment la cotidianul Evenimentul zilei, nr. 3919, 18 noiembrie 2004, p. 2 36 Mirela ARSITH, Semiotica discursului politic, Ed. Şt. Lupaşcu, Iaşi, 2005, p. 109 37 Corneliu Vadim TUDOR, revista România Mare, nr. 749, 19 noiembrie 2004, p. 1 38 Rev. România Mare, nr. 747, 5 noiembrie 2004, p. 1 39 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 310 40 George Herbert MEAD, L’esprit, le soi et la société, PUF, Paris, 1963 (1934), p. 215 41 Corneliu Vadim TUDOR în rev. România Mare, nr. 747, 5 noiembrie 2004, p. 1 42 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 311

9

împiedica pe cei cărora li se adresează să nege sau chiar să răspundă [...] şi ne folosim de ea pentru a delibera, a dovedi, a descrie, a acuza, a dezaproba, pentru a incita, precum a încuraja, a convinge”43. Caracterul specific al interogaţiei retorice reiese din faptul că „locutorul, în timp ce pune întrebarea, pretinde că răspunsul este evident, sau, cel puţin, că el este evident pentru sine şi pentru alocutor, care nu poate să aibă asupra acestui punct cea mai mică ezitare. [...] Funcţia de interogaţie retorică este astfel aceea de a face pe altul să recunoască ceea ce el ştie deja, sau cel puţin de a-l face să ia cunoştinţă…”44.

Apar situaţii când interogaţiile nu iau forma unor afirmaţii directe, care pot fi adevărate sau false, iar receptorul poate reacţiona imprevizibil, punând în pericol eficacitatea intervenţiei discursive. De asemenea, nu puţine sunt cazurile când întrebările nu iau forma unor afirmaţii directe, dar includ atât semnificaţia descriptivă, cât şi pe cea a faptelor prezentate.

Iată o secvenţă discursivă – „Cine va mai avea timp, între două talkshow-uri şi o emisiune «Iartă-mă» sau ceva de genul telenovelelor, să se aplece ore întregi asupra războiului de ţesut, sau pentru a face această muncă migăloasă de ţesătură cu fir de argint?”45 -, în care sesizăm preocuparea lui Năstase în legătură cu viitorul României rurale. Acesta face o descriere a noilor îndeletniciri ale femeilor din mediul rural şi pune în evidenţă dezamăgirea sa faţă de aceste fapte, pe care doreşte să le transmită auditoriului. Îmbinarea benefică între descrierea faptelor şi consecinţele lor demonstrează forţa persuasivă a interogaţiilor retorice.

A lua în serios interogaţiile retorice (a da răspunsuri argumentate) înseamnă, în cvasimajoritatea cazurilor, a nu fi în „tonul” relaţiei dialogice, ceea ce te poate descalifica ca interlocutor. Multe dintre înscenările discursiv-politice mizează pe acest joc retoric, cu efecte semnificative, ironice şi/sau ilare. Interogaţia devine astfel o expresie de mare intensitate.

II.4. Figurile retorice Singurul mijloc de a te impune în viaţa publică rămâne convingerea publicului larg prin

cuvânt, ceea ce depinde de autoritatea emiţătorului politic. Roland Barthes consideră că „fiecare autor are nevoie de aprofundarea unor reguli ale limbii care-i fac introducerea într-o ştiinţă a discursului. [...] Această ştiinţă va avea două mari domenii în funcţie de semnele de care se va ocupa: primul va cuprinde semnele inferioare frazei, cum sunt vechile figuri, fenomenele de conotaţie, anomaliile semantice etc. – pe scurt toate trăsăturile limbajului literar în ansamblul său – şi cel de-al doilea care va cuprinde semnele superioare frazei, părţile discursului din care se poate deduce o structură a povestirii, a mesajului poetic, a textului discursiv”46. Prin analogie, putem spune că fiecare emitent politic (sau producător de mesaje politice) are nevoie de cunoaşterea unor reguli ale limbii, care să-l susţină în construirea unui discurs. O asemenea acţiune discursivă se va orienta mai ales spre figurile de stil necesare creşterii efectului sugestiv al mesajului politic. Totodată, subliniem faptul că, în timpul susţinerii unui discurs politic, actorul politic deviază adesea de la forma iniţială a textului. Maria Corti atrage atenţia că întotdeauna competenţa aşa-ziselor reguli complementare este opusă simplei performanţe prin care „autorul produce devieri şi transformări individuale, a căror apariţie, după cum bine ştim, îşi poate avea sursă în situaţii inconştiente sau conştiente şi care cer investigări în interiorul unităţii textului”47.

Marioara Petcu stabileşte câteva caracteristici ale figurilor de stil48: stabilesc corespondenţe reale şi subiective între lumea materială şi planurile lumii; sugerează analogia de structură, de identitate chiar şi la nivelul întregii realităţi; prin figurile de stil se construiesc rădăcini afective, ca efect al participării omului la construcţiile materiale, prin investirea lucrurilor cu atribute şi forme umane. Ca atare, figurile de stil sau figurile limbajului, supranumite de retoricieni „figuri de pasiune”, sunt instrumente de expresie eficiente şi sugestive, chiar dacă sunt uneori lipsite de exactitate. Ele reflectă pateticul interior, trăirea afectivă şi, din acest punct de vedere, stilul variază în permanenţă sub mai multe raporturi: tonul expresiei, cadenţa, ritmul, structura frazei, interogarea, ironia etc.

43 Pierre FONTANIER, Figurile limbajului, trad. în lb. rom. de de Antonia Constantinescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 334 44 Oswald DUCROT, La valeur argumentative de la phrase interogative, în Logique, argumentation, conversation, P. Lang, Bern, 1983, pp. 79-110 (citatul la p. 83). 45 Adrian NĂSTASE, săptămânalul Aspirina săracului, nr. 47(83), 3 decembrie 2004, p. 3 46 Roland BARTHES, Jean-Louis BAUDRY ş.a., Pentru o teorie a textului, Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 166 47 Maria CORTI, Principiile comunicării literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 82 48 Marioara PETCU, Retorica juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 31

10

Figurile de stil49 fiind numeroase, le vom analiza doar pe cele uzitate în discursul politic. Conform tipologiei figurilor retorice propusă de Oliver Reboul50 amintim: 1. Figurile de cuvinte sunt folosite în discursurile politice pentru a impresiona prin sonoritatea

lor, facilitând astfel reţinerea acestora de către auditor. Ritmul unui discurs politic este adecvat contextului, lăsând senzaţia că reprezintă ritmul acţiunii politice a respectivului grup de putere.

Iată o secvenţă discursivă – „Criza politică ia amploare: Traian Băsescu, ales preşedinte de mai puţin de un sfert din populaţia României! Nici guvernul şi nici parlamentul nu pot funcţiona fără marele arbitru: PRM.”51 – în care regăsim ritmurile solemne ale discursului lui Vadim Tudor, în vederea impresionării opiniei publice.

Tot în această categorie, întâlnim şi aliteraţia, procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi sunet, sau aceluiaşi grup de sunete, în cuvinte care se succed, sau – conform lui Reboul – „repetarea unei aceleiaşi consoane”52.

Iată o secvenţă discursivă – „Noi nu trebuie să înjurăm pentru a ieşi în evidenţă. Doar Băsescu şi ai lui fac asta! Noi nu trebuie să plângem în public pentru a părea umani. Doar Băsescu şi ai lui fac asta! Noi nu trebuie să jignim conducătorii ţărilor occidentale pentru a părea puternici. Doar Băsescu şi ai lui pot face asemenea mizerii!”53 – în care se observă repetarea consoanei „n” în sintagma „Noi nu”, cu intenţia de a accentua calităţile membrilor PSD şi de a sublinia o stare de fapt, jocul de imagine făcut de opoziţie, pentru impresionarea receptorului.

2. Figurile de sens sunt utilizate în discursul politic pentru a evidenţia o contradicţie venită din organizarea conţinutului cuvintelor. În discursul politic, una dintre cele mai răspândite figuri de sens este metafora. Metafora este o comparaţie subînţeleasă şi se bazează pe „schimbările de sens” care „sunt privite ca atare, inovaţii, adică fenomene de vorbire; adeseori aceste inovaţii sunt individuale şi chiar intenţionate”54. Ea comportă o substituire a unui cuvânt prin altul pe baza unei analogii, al unuia sau a mai multor caractere comune: metafora este o imagine, o reprezentare plastică, uneori o personificare a unei noţiuni abstracte; întâlnim frecvent azi, în vorbirea cotidiană, folosirea metaforei printr-o comparaţie prescurtată, în care copule55 „ca şi”, „întocmai ca” sunt suprimate.

Exemplificăm cu o serie de metafore56 – Năstase şi Băsescu sunt numiţi „competitori socialişti”, revoluţia din '89 e văzută ca „un cutremur politic şi militar”, presupusa fraudă electorală creionată ca „un mecanism infernal al furtului”, ideologia UDMR apare ca „anacronica ideologie hungaristă”, Uniunea Europeană este considerată „un far în noapte” etc. – folosite de liderul PRM care face apel intenţionat la comparaţii subînţelese, pentru a sublinia importanţa sa şi a partidului „creştin şi pacifist, conservator-moderat” pe care-l conduce, pe scena politică românească.

Forţa metaforei este pusă în valoare de măiestria oratorului de a evidenţia stările, atitudinile şi faptele care sunt de interes public, dar „nu scuză pe nimeni să se abată de la regulile argumentării raţionale şi echilibrate”57. Efectul obţinut prin metaforă este al sensibilizării, de aceea operează cu impresii senzoriale diverse.

49 Evoluţia lor se va urmări la sofişti, retori, oratori precum: Isocrate, Homer, Demostene, Cicero, Biberi, Quintilian, Dubois & co, Fontanier, Du Marsais, Reboul, Meyer, Göttert etc. A se vedea lucrările: CICERO, De Oratore, III, 52, din De oratore libri tres (Trei cărţi despre orator), Ion BIBERI, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972; Marcus Fabius QUINTILIAN, Arta oratorică, vol. II, cap. ,,Despre tropi”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974; Jacques DUBOIS şi alţii, Retorica generală, Ed. Univers, Bucureşti, 1974, Pierre FONTANIER, Figurile limbajului, Bucureşti, Ed. Univers, 1977; Du MARSAIS, Despre tropi, traducere, studiu introductiv şi aparat critic de Maria Carpov, Bucureşti, Ed. Univers, 1981; Oliver REBOUL, La Rhétorique, PUF, Paris, 1990, Michel MEYER, Questions de rhétorique: langage, raison, séduction, Librairie Générale Française, Paris, 1993; Karl-Heinz GÖTTERT, Einführung in die Rhetorik, 2. Auflage, München, Wilhelm Fink Verlag, 1994; Marc BONHOMME, Les figures clés du discours, Éd. du Seuil, Paris, 1998; Ileana ROMAN, Figuri de stil, Ed. Brumar, Timişoara, 2006), dicţionare sau enciclopedii dedicate domeniului (Gheorghe N. DRAGOMIRESCU, Mică enciclopedie a figurilor de stil, ESE, Bucureşti, 1975; Georges MOLINIÉ, Dictionnaire de rhétorique, Librairie Générale Française, Paris, 1992; Irina PETRAŞ, Figuri de stil: mic dicţionar: antologie pentru elevi, Ed. Demiurg, Bucureşti, 1992 etc.). 50 Oliver REBOUL, Le slogan, P.U.F., Paris, 1975. 51 Corneliu Vadim TUDOR, rev. România Mare, nr. 753, 17 decembrie 2004, p. 1 52 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 330 53 Dan Ioan POPESCU, preşedinte PSD Bucureşti, în timpul campaniei electorale din 2004, în Săptămânalul Dilema veche, nr. 43, 5-11 noiembrie 2004, articolul Faţă de preşedinte semnat de Cristian Ghinea, p. 4 54 Paul RICŒUR, Metafora vie, Ed. Univers, Bucureşti, 1984, p. 185 55 Copula este elementul de exprimare care leagă predicatul logic (termenul care enunţă ceva despre subiectul logic al propoziţiei) de subiectul logic. 56 din discursul susţinut de Corneliu Vadim Tudor cu ocazia Plenarei Extraordinare a Consiliului Naţional al Partidului România Mare, rev. România Mare, nr. 753, 17 decembrie 2004, pp. 12-14 57 Gheorghe MIHAI şi Ştefan PAPAGHIUC, Încercări asupra argumentării, Ed. Junimea, Iaşi, 1985, p. 235

11

O altă figură de sens, des utilizată în discursul politic, este negaţia (lat. negatio, -onis). Este un termen recent, rar utilizat în lingvistica românească, pentru a desemna un cuvânt sau grup de cuvinte care dau sens negativ unei propoziţii. În cele ce urmează vom încerca o scurtă descriere a modalităţilor prin care se exprimă negaţia – ca act specific de expresie politică, a cărui funcţionare şi ale cărui efecte se pot identifica în discursul politic. Unii autori consideră că nu se poate imagina un discurs politic care să nu fie fondat, într-un fel sau altul, pe o expresie a negaţiei. Negaţia poate fi considerată ca act care se exprimă în forme lingvistice (scurte: „nu”, „nici”, „nicidecum”, „ba”, „nimic”…), în mecanisme discursive complexe (respingeri, obiecţii, contradicţii etc.), prin comportamente (gesturi) sau chiar prin tăcere.

Negaţia poate fi considerată ca o folosire a discursului politic contra altor discursuri politice (indiferent de nivelul de la care acestea sunt rostite – om politic, guvern, stat etc.). Apariţia unui „nu” în discursul unui om politic poate constitui un element de definire a acestuia (prin enunţarea a ceea ce el „nu” este), sau de identificare a acţiunilor, proiectelor sale (ce „nu” face, ce „nu” va face etc.). Negaţia are, în multe cazuri, rolul de forţă motrice a dezbaterilor care imprimă dinamism discursului politic, în cadrul căruia reprezintă o modalitate a realizării confruntării dintre reprezentanţii clasei politice şi o expresie a contradicţiei dintre opinii, programe electorale etc.

Perioada electorală constituie terenul predilect de manifestare a conflictelor, disputelor, tensiunilor în cadrul relaţiilor politice ale unui regim democratic. Credibilitatea unui candidat se construieşte pe baza unei relaţii speciale a acestuia cu electoratul, în cadrul unui „joc simbolic-imaginar „ care se manifestă la nivelul discursului politic electoral. Discursul politic electoral se cristalizează, în general, în jurul unor nuclee tematice la nivelul valorilor etice, politice, ideologice şi religioase. În acest context, negaţia, prin formele sale lingvistice, determină anumite constrângeri tematice şi discursive în cadrul discursului politic, permiţând formularea explicită a unor judecăţi negative, refuzuri referenţiale însoţite, cel mai adesea, de respingerea unor poziţii politico-ideologice. În discursul politic electoral, negaţia exprimă imposibilitatea unor fapte ca o formă de indignare: Nimeni nu poate să …, Nu este posibil de a …, Este absurd ca…, Nu ne putem juca cu sentimentele poporului etc.

Legat de negaţie întâlnim o nouă figură de stil, numită litotă, care constă „în exprimarea unei idei sau a unui sentiment prin negarea contrariului lor sau care lasă să se înţeleagă mult în cuvinte puţine”58. Ea va acţiona în discursul politic fie prin diminuarea acelor fapte ale adversarului care ar putea plăcea auditoriului, fie prin a spune cât mai puţin despre propriile fapte ce ar putea să nu convină electorilor. Prin urmare, ea este o formulă de atenuare intenţionată a efectului frazei, pentru ca receptorul să înţeleagă mai mult. La rândul ei, litota are puternice efecte de sugestie. Iată ultima strofă din poezia lui Mihai Eminescu59: Stelele-n cer: Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?

Din aceeaşi categorie a figurilor de sens face parte metonimia, care presupune transpunerea de nume. Este figura retorică, înrudită cu metafora, prin care se înlocuieşte ceva cu altceva (opera cu autorul, autorul cu opera, partea cu întregul, întregul cu partea, cauza cu efectul şi efectul cu cauza, ideea abstractă cu una concretă şi invers etc.). În metonimie se confundă planul cauzei şi al efectului, conţinutul şi conţinătorul, concretul şi abstractul sau invers, locul de origine indicând un om60 etc.

Iată o secvenţă discursivă – „Ctitor al noii noastre Românii, neostenit descoperitor şi păzitor al izvoarelor acestui popor”61 – în care numele de Nicolae Ceauşescu este înlocuit de Adrian Păunescu cu renumele datorat realizărilor acestuia, ceea ce este mult mai sugestiv pentru imaginea fostului conducător.

Pe aceeaşi linie procedurală întâlnim sinecdoca, care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin substituirea întregului cu partea (şi invers), a particularului cu generalul (şi invers), a problemei cu fondul ei etc.

Iată o secvenţă discursivă – „Nici NATO, nici Uniunea Europeană nu riscă să se încurce cu un regim [...] care poate compromite orice program militar, economic, diplomatic. România e percepută drept veriga de mucava a lanţului, sau punctul slab al cristalului european, din pricina

58 Ibidem, p. 749 59 Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: Viaţa şi Stelele'n cer, publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. 60 Se înlocuieşte adesea numele lui Aristotel prin cuvântul stagirit, după localitatea Stagiria, locul de naştere al gânditorului. 61 Adrian PĂUNESCU, rev. România liberă, 4 iulie 1982, p. 5, în Cotidianul nr. 268 (4043), 3 decembrie 2004, articol semnat de A. Ionescu, p. 24

12

manierei catastrofale în care se desfăşoară politica internă şi politica externă”62 – în care sesizăm substituirea sensului cuvântului „corupţie” cu o suită de sintagme în vederea amplificării efectului de receptare.

De asemenea, în categoria figurilor de sens este inclus şi oximoronul, figură care constă în punerea împreună a doi termeni contradictorii, cu scopul de a da respectivei îmbinări un caracter neaşteptat.

Exemplificăm cu următoarea secvenţă discursivă – „Una din greşelile pe care le fac toate forţele politice din România este că se adresează electoratului ca fiind o masă amorfă. Nu mai este aşa de mult. Societatea românească, după 15 ani de tranziţie, este stratificată, este alcătuită din grupuri sociale cu nevoi şi aspiraţii complet diferite”63 – în care remarcăm folosirea a doi termeni contradictorii (amorfă-stratificată) determinată de perceperea deformată a electoratului românesc, ceea ce nu scuză acţiunile grupurilor politice.

În campaniile electorale, actorii politici amplifică intenţionat anumite fapte pentru a atrage atenţia asupra lor şi a grupurilor de putere pe care le reprezintă. Ne aflăm în prezenţa hiperbolei ca figură retorică, prin care se exagerează cu bună ştiinţă însuşirile unei fiinţe, caracteristicile unui fenomen sau ale unei situaţii. Altfel spus, „hiperbola cuprinde exagerarea unui fapt prin folosirea unui adjectiv disproporţionat cu substantivul pe care îl determină, cu scopul de-a impresiona şi a întări un efect”64. Luăm spre exemplificare o secvenţă discursivă – „Am auzit că şi pe aici în ultima vreme s-au plimbat o mulţime de iepuraşi îmbrăcaţi în portocaliu. Mici, dar răi. Vreau să vă spun un singur lucru: păziţi-vă portofelele şi grădinile când îi vedeţi. Ei vor să pună mâna pe putere, folosindu-se de minciună, vor să aducă din nou dezastrul şi anarhia în ţară”65 – în care observăm o hiperbolizare a faptelor adversarilor lui Năstase, pentru a-i îndepărta de o opţiune favorabilă din partea electoratului.

3. În figurile de construcţie distanţa resimţită de auditor se bazează pe anumite operaţii care se aplică unor secvenţe discursive. În această categorie, o figură retorică cunoscută este repetiţia (a unui cuvânt, a unei expresii, sau chiar a unei propoziţii), care are rolul de a sublinia partea esenţială a discursului. Are o mare putere de sugestie, o valoare de accent energic. Când o afirmaţie a fost suficient şi unanim repetată, se formează ceea ce se numeşte un curent de opinie, intervenind puternicul mecanism al contagiunii, deoarece „în sânul mulţimii, ideile, sentimentele, emoţiile, credinţele sunt la fel de contagioase ca microbii”66.

Iată un fragment discursiv – „Numai eu pot lichida Mafia care sufocă România. Numai eu nu am nici un cont bancar, nicăieri, şi nu sunt amestecat în afaceri dubioase. Numai eu pot instaura o Nouă Ordine Morală în iubita noastră ţară, întemeiată pe cinste, justiţie socială, solidaritate naţională, iubire fierbinte de Dumnezeu”67 – în care repetiţia sintagmei Numai eu creează un efect puternic asupra electoratului şi atrage atenţia asupra rolului de salvator, pe care-l poate avea respectivul actor politic, şi care devine unul esenţial.

Amintim o altă figură de construcţie, şi anume antiteza, care pune faţă-n faţă doi termeni antagonici pentru a trage un semnal de alarmă auditoriului cu privire la diferenţele fundamentale dintre cei care reprezintă aceşti termeni.

Luăm spre exemplificare o secvenţă discursivă – „Momentul de opţiune fundamentală pentru poporul român între o guvernare modernă, agresivă, în favoarea României şi o guvernare coruptă, de tip clientelar, care va face din demnitatea României o vorbă goală”68 – în care se fac aprecieri cu privire la momentul alegerilor, în acest caz turul II al prezidenţialelor. Este vorba de o receptare prin contrast din partea electoratului: Alianţa PNL-PD oferă o guvernare modernă, agresivă, în favoarea României, prin contrast cu guvernarea Uniunii PSD+PUR, coruptă, de tip clientelar.

În discursurile politice regăsim ca formă retorică şi gradaţia, care, prin politica „bulgărelui de zăpadă”, ajunge să convingă auditoriul. Un bun orator politic trebuie – aşa cum afirma Gusti – „să satisfacă şi să intereseze raţiunea, sufletul şi inima. A convinge, dară, este esenţialul, a plăcea este

62 Corneliu Vadim TUDOR, Conferinţa de Presă a PRM, 18 aprilie 2003 63 Dinu PATRICIU, într-un interviu realizat de Robert Turcescu, în Cotidianul, nr. 270 (4045), 6 decembrie 2004, p. 5 64 Marioara PETCU, Retorica juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 34 65 Adrian NĂSTASE, într-o secvenţă de discurs din cotidianul Adevărul, nr. 4476, 22 noiembrie 2004, articol semnat de

Liliana Ruse, p. 3 66 Gustave Le BON, Psihologia mulţimilor, trad. de Oana Klad şi Marina Ghiţoc, Ed. Anima, Bucureşti, 1990, p. 70 67 Corneliu Vadim TUDOR, într-o secvenţă de discurs din cotidianul Adevărul, nr. 4476, 22 noiembrie 2004, articol semnat de Liliana Ruse, p. 3 68 Traian BĂSESCU, într-o secvenţă de discurs (înainte de 12 decembrie 2004, data alegerilor) din Cotidianul, nr. 269 (4044), 4-5 decembrie 2004, articol semnat de M. G., p. 5

13

argumentul, a mişca sau atinge este a învinge”69. Astfel pot fi cercetate faptele, evenimentele, într-o ordine ascendentă, în scopul îndeplinirii

rostirii politice. Descrierile se fac într-un limbaj care deşteaptă pasiunile auditoriului faţă de discursul oratorului politic.

Exemplificăm cu un fragment discursiv – „În acest moment, PSD a reuşit să creeze o imagine extrem de defavorabilă României datorită modului de desfăşurare a alegerilor. Frauda a fost un lucru premeditat cu câteva săptămâni înainte de alegeri prin introducerea în ultima clipă a transferului responsabilităţii organizării alegerilor [...] de la primari la prefecţi. [...] Au fost puşi oameni ai actualei Puteri şi rezultatul s-a văzut. [...] Alegerile din 1946 au fost fraudate de înaintaşii celor care au fraudat scrutinul din 28 noiembrie. Actuala fraudă va fi cu atât mai gravă cu cât ea nu dă şanse României să continue procesul de integrare în UE”70 – în care Traian Băsescu descrie modul de fraudare a alegerilor electorale de către forţa politică aflată în 2004 la putere. Desigur, în politică nici o probă nu poate fi considerată definitivă. Se aplică principiul pas cu pas, în vederea descalificării adversarului politic prin prezentarea graduală a argumentelor care combat o stare de fapt şi influenţează opinia receptorului în favoarea oratorului.

4. Figurile de gândire au o mare amplitudine, în care contradicţia este rezultatul unei relaţii artificiale între un alocutor şi locutorul său.

În discursul politic întâlnim adesea ironia, ca „act de limbaj de disimulare transparentă, (care) induce o schimbare de sens de la pozitiv la negativ [...], iar semnificaţia implică exact opusul ei, de aici transformarea ei într-un act de ameninţare a feţei interlocutorului”71.

Iată un fragment discursiv – „Se plimbă prin ţară iepuraşul Traian, întrebând: «Unde-i ursul, să-i mănânc urechile»? O să-l iau de urechi şi o să dau cu el de pământ de n-o să se mai vadă”72! – în care Adrian Năstase îl ironizează agresiv pe contracandidatul său.

Exemplificăm, de asemenea, cu o altă secvenţă discursivă, devenită replică la secvenţa discursivă anterioară – „Iepuraşul îl ajunge din urmă pe Ursuleţ. Diferenţa dintre mine şi Adrian Năstase s-a redus la 3 procente, deşi eu am promis că voi câştiga din primul tur”73 – în care contracandidatul este la fel de ironic.

Manifestarea ironiei ca figură retorică trebuie să ia în considerare anumite exigenţe74: a) Ironia se manifestă doar într-o intervenţie discursivă în care pot interveni diferiţi factori în

scopul de a împiedica o comunicare reală: competenţa lingvistică, ambiguitatea discursului, obscuritatea discursului, ambianţa intervenţiei discursive.

b) Într-o situaţie de comunicare în care predomină ironia, respectiva secvenţă discursivă trebuie să fie receptată ca neregulă. Va fi percepută opus sensului direct, de la „ce se spune”, la „ce vrea să se spună”.

c) O intervenţie discursivă ironică depinde de cunoaşterea contextului discursiv în care se manifestă. Oratorul trebuie să cunoască pulsul auditoriului, pentru a fi capabil să aprecieze dacă există un context benefic ironiilor.

d) Intervenţia ironică devine eficientă dacă ţine seamă de auditoriul pe care oratorul îl are în faţă. Se cunoaşte faptul că publicul electoral este eterogen, astfel eficienţa intervenţiilor ironice scade din cauza imprevizibilităţii reacţiilor acestuia. Insă, intervenţiile parlamentare ironice au o eficienţă sporită datorită publicului care, în general, este omogen.

În cadrul acestei categorii de figuri de gândire întâlnim şi alegoria, care constă în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. Este o figură de stil metaforică, „o formă de gândire primitivă, o metaforă în care noţiunea abstractă este personificată”75. De exemplu, simbolul Justiţiei este, cum bine ştim, balanţa ţinută în mână, în echilibru, de o femeie legată la ochi. Prin intermediul alegoriei se asigură o anumită „transparenţă a abstractului”76 care reuşeşte să impresioneze auditoriul.

Iată o secvenţă discursivă – „Adevăratul şi singurul motiv care ţine România ca pe-o

69 Dimitrie GUSTI, Retorică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 566 70 Traian BĂSESCU, într-o secvenţă de discurs din Cotidianul, nr. 269 (4044), 4-5 decembrie 2004, articol semnat de M. G., p. 5 71 Erving GOFFMAN, Viaţa cotidiană ca spectacol, în Daniela ROVENŢA-FRUMUŞANI, Semiotică. Societate. Cultură, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 168 72 Adrian NĂSTASE, Catalog politic, supliment la Evenimentul zilei, nr. 3919, 18 noiembrie 2004, p. 5 73 Traian BĂSESCU, articol în Cotidianul, nr. 265 (4040), 30 noiembrie 2004, p. 8 74 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Logică şi limbaj educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pp. 206-210 75 Marioara PETCU, Retorica juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 39 76 Oliver REBOUL, L'allégorie est-elle pédagogique?, în Oliver REBOUL, J. F. GARCIA (sous la direction), Rhétorique et Pédagogie, Cahiers du Seminaire de Philosophie, no. 10/1991, Presses Universitaires de Strasbourg, 1991, pp. 1-25

14

Cenuşăreasă, la porţile Europei civilizate, este corupţia. O corupţie unică în Europa. O corupţie devastatoare ca un uragan, paralizantă ca un cancer, înspăimântătoare ca un spirit al răului. Ea a intrat în priză încă din ziua de 22 decembrie 1989, atunci când au fost jefuite sediile fostei Puteri [...] de către pegra socială care, chipurile, se lupta cu dictatura, dar nu pentru că ar fi fost însetată de democraţie, ci fiindcă nu era lăsată să fure şi să trândăvească. [...] Jaful a fost sistematic, în absolut toate domeniile. [...] România a fost [...] un sat fără câini, fiind tâlhărită şi de mafia autohtonă, şi de mafia străină”77 – în care constatăm că, din descrierea situaţiei de corupţie din România, receptorul trebuie să înţeleagă mai multe concepte abstracte, precum: spirit, pegra etc. Complexitatea şi dinamica discursului alegoric duc la creşterea puterii de semnificare în raport cu receptorul. După scurtul nostru excurs retoric, reţinem că graniţele dintre aceste tipuri de figuri de stil fiind fluide apar încălcări frecvente de delimitare. Frumuseţea, expresivitatea, puterea de convingere se pot vedea în îmbinarea figurilor retorice, cu luarea în considerare a tactului, a măsurii în care sunt folosite. Mulţumim Prezentul studiu a stat la baza cercetării postoctorale Utilizarea tehnologiilor limbajului natural în măsurarea reacţiilor mass-mediei la evoluţiile de pe scena politică, coordonată de prof. univ. dr. Dan Cristea de la Facultatea de Informatică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Autoarea a primit sprijin financiar din partea POSDRU/89/1.5/S/63663 grant. Referinţe bibliografice 1. ANSART, Pierre, Les ideologies politiques, P.U.F., Paris, 1974 2. ARSITH, Mirela, Semiotica discursului politic, Ed. „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 2005 3. BALANDIER, Georges, Scena puterii, Ed. AION, Oradea, 2000, în Călin SINESCU, Comunicare

politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007 4. BARTHES, Roland, BAUDRY, Jean-Louis ş.a., Pentru o teorie a textului, Ed. Univers, Bucureşti,

1980 5. BELLAK, Leopold, The nature of slogans, Journal of abnormal and social Psychology, vol. 37,

1942 6. BIBERI, Ion, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972 7. BONHOMME, Marc, Les figures clés du discours, Éd. du Seuil, Paris, 1998 8. BOTEZATU, Petre, Dimensiunile adevărului, în vol. Adevăruri despre adevăr, Ed. Junimea, Iaşi,

1981 9. CARPINSCHI, Anton, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992 10. CARPOV, Maria, Introducere în semiologia literaturii, Ed. Univers, Bucureşti 11. CHASE, Stuart, The Tyranny of Words, Harcourt, Brace and Company, New York, 1938 12. CICERO, De Oratore, III, 52 13. CORTI, Maria, Principiile comunicării literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1981 14. DAHL, Robert A., LINDBLOM, Charles E., Politics, Economics and Welfare, New York, 1953 15. DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 2001 16. de SAUSSURE, Ferdinand, Scrieri de lingvistică generală, trad. de Luminiţa Botoşineanu, Ed.

Polirom, Iaşi, 2004 17. DOMENACH, Jean-Marie, Propaganda politică, trad. de Dan Lungu şi Dana Lungu, Institutul

European, Iaşi, 2004 18. DRAGOMIRESCU, Gheorghe N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, ESE, Bucureşti, 1975 19. Du MARSAIS, Despre tropi, traducere, studiu introductiv şi aparat critic de Maria Carpov,

Bucureşti, Ed. Univers, 1981 20. DUBOIS, Jacques et. Al., Retorica generală, Ed. Univers, Bucureşti, 1974 21. DUCROT, Oswald, La valeur argumentative de la phrase interogative, în Logique, argumentation,

conversation, P. Lang, Bern, 1983 22. DUCROT, Oswald, TODOROV, Tzvetan, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage.

Éd. du Seuil, Paris, 1972 23. EDELMAN, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, , Ed. Polirom, Iaşi, 1999 24. FONTANIER, Pierre, Figurile limbajului, trad. în lb. rom. de de Antonia Constantinescu, Ed.

77 Corneliu Vadim TUDOR, Conferinţă de Presă a PRM, 18 aprilie 2003

15

Univers, Bucureşti, 1977 25. FOWLER, Robert, Power, în Handbook of discourse analysis, vol. 4, Discourse in society, ed. T. A.

van Dijk, 61-82, New York / London, Academic Press, 1985 26. GIFU, Daniela, Violenţa simbolică în discursul electoral, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,

2011 27. GOFFMAN, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, în Daniela ROVENŢA-FRUMUŞANI, Semiotică.

Societate. Cultură, Institutul European, Iaşi, 1999 28. GÖTTERT, Karl-Heinz, Einführung in die Rhetorik, 2. Auflage, München, Wilhelm Fink Verlag,

1994 29. GUESPIN, Louis, Problématique des travaux sur le discours politique, 1971, în Langages, no. 23 30. GUSTI, Dimitrie, Retorică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984 31. Herbert MEAD, George, L’esprit, le soi et la société, PUF, Paris, 1963 (1934) 32. HERMET, Guy, BADIE, Bertrand, BIRNBAUM, Pierre, BRAUD, Philippe, Dictionnaire de la science

politique et des institutions politiques, 4e édition, Armand Colin, Paris, 2000 33. HJELMSLEV, Louis, Prolégomènes à une théorie du langage, Minuit, Paris, 1963 34. Le BART, Christian, Le discours politique, PUF, Paris, 1998 35. Le BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, trad. de Oana Klad şi Marina Ghiţoc, Ed. Anima,

Bucureşti, 1990 36. McLUHAN, Marshall, Myth and Mass Media, „Daedalus”, vol. 88, no. 2, Spring, 1959 37. MEYER, Michel, Questions de rhétorique: langage, raison, séduction, Librairie Générale Française,

Paris, 1993 38. MIHAI, Gheorghe, PAPAGHIUC, Ştefan, Încercări asupra argumentării, Ed. Junimea, Iaşi, 1985 39. MOLINIÉ, Georges, Dictionnaire de rhétorique, Librairie Générale Française, Paris, 1992 40. PÉCHEUX, Michel, L’analyse automatique du discours, Dunod, Paris, 1969, în C. SINESCU,

Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007 41. PERELMAN, Chaïm et OLBRECHTS-TYTECA, Lucie, Traité de l'argumentation, Éd. de l'Institut de

Sociologie de l'Université Libre de Bruxelles, 1970 42. PETCU, Marioara, Retorica juridică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007 43. PETRAŞ, Irina, Figuri de stil: mic dicţionar: antologie pentru elevi, Ed. Demiurg, Bucureşti, 1992 44. QUINTILIAN, Marcus Fabius, Arta oratorică, vol. II, cap. ,,Despre tropi”, Ed. Minerva, Bucureşti,

1974 45. REBOUL, Oliver, La Rhétorique, PUF, Paris, 1990 46. REBOUL, Oliver, L'allégorie est-elle pédagogique?, în Oliver REBOUL, J. F. GARCIA (sous la

direction), Rhétorique et Pédagogie, Cahiers du Seminaire de Philosophie, no. 10/1991, Presses Universitaires de Strasbourg, 1991

47. REBOUL, Oliver, Langage et idéologie, 17, PUF, Paris, 1980 48. REBOUL, Oliver, Le slogan, P.U.F., Paris, 1975 49. RICŒUR, Paul, Metafora vie, Ed. Univers, Bucureşti, 1984 50. ROMAN, Ileana, Figuri de stil, Ed. Brumar, Timişoara, 2006 51. ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed. Tritonic, Bucureşti,

2004 52. ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, Semiotică, Societate, Cultură, Institutul European, Iaşi, 1999 53. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999 54. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Logică şi limbaj educaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1995 55. STOICIU, Andrei, Comunicarea politică - cum se vând idei şi oameni, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2000 56. TEODORESCU, Bogdan, GUŢU, Dorina, ENACHE, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile.

Marketingul politic în România – 1990-2005, comunicare.ro, Bucureşti, 2005 57. THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică azi, trad. de Marius Conceatu, Ed. Antet, Bucureşti,

1996 58. WITTGENSTEIN, Ludwig, Caietul albastru, trad. M. Dumitru, M. Flonta, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1993