CuprinsINTRODUCERE...........................3Capitolul I.Înfiinţarea Alianţei.....11

1.1 Împărţirea Europei.Semnarea Tratatului de la Bruxelles.......................111.2. Semnarea Tratatului de la Washington....................................20

1.3. Reacția opiniei internaționale în urma semnării Tratatului Atlanticului de Nord......31

Capitolul II. Structuraorganizațională a Blocului

Atlanticului de Nord.................352.1.Structura politică între 1949- 1950.......................................35

2.2. Structura militară a Alianţei Nord-Atlantice................................392.3. Structura organizaţională valabilă din 1952................................41

Capitolul III. Strategia și PoliticaExternă a Blocului NATO..............43

3.1. Strategia și Politica Externă de la formare şi pînă în 1955......................443.2.Strategia și politica externă între anii 1955- 1960............................50

3.3. 1960- 1966. Retragerea Franței din Structura NATO. Crearea forțelor nucleare ale Alianței..............................................................54

Încheiere............................64Bibliografie.........................68Anexe................................71

2

INTRODUCEREActualitatea temei: Secolul al XX-lea reprezintă o etapă

memorabilă în istoria omenirii, deoarece anume în acest interval

de timp, în lume s-au produs evenimente, care au schimbat cursul

istoriei . O bună parte din actualitatea acelor vremuri, are un

ecou la ziua de azi. În multitudinea cazurilor, pentru a putea

trăi conştienţi în secolul al XXI-lea trebuie să percepem mult

mai amănunţit istoria secolului XX.

Blocul NATO reprezintă Alianţa militaro-politică formată în

secolul trecut, dar care are un rol primordial în societatea

contemporană. În acest sens suntem nevoiţi să apelăm la trecut

pentru a putea cunoaşte prezentul. Suntem motivaţi să studiem

acest subiect, deoarece, am fost şi suntem parte a istoriei care

a cuprins lupta politico-militară, ideologică, diplomatică

dintre ,,cele două lumi’’. Actualmente se prognozează o nouă

polarizare a centrelor de putere, care din anumite considerente,

urmăresc aceleaşi scopuri nocive. Rolul blocului NATO, într-o

eventuală confruntare este prioritară.

Nu putem trece cu vederea acest compartiment major al

istoriei Războiului Rece, atît timp cît destrămarea unui lagăr,

a generat avîntul celuilalt .În acest context, dominaţia

Statelor Unite ale Americii prin intermediul Alianţei Nord-

3

Atlantic prezintă un aspect deosebit de important, care necesită

o analiză mult mai minuţioasă. Tema abordată în această

cercetare reflectă un capitol remarcabil al perioadei

postbelice, care plasează structura militaro-politică (NATO)

într-un mediu tulburat de crize şi tensiuni politico-militare

internaţionale, dar care a stat la paza şi securitatea statelor

vestice, ca un zid în calea primejdiei.

La ziua de azi, cunoaştem destul de puţine despre Alianţa

Nord-Atlantică, despre obîrşia şi geneza acesteia, structura şi

configuraţia, precum şi cadrul internaţional în care s-au

iniţiat discuţiile privitoare la crearea acestui bloc

Occidental. Remarc faptul că lucrarea dată vizează perioada

primară de activitate a Alianţei (1949-1966), deci cea mai

semnficativă etapă. De precizat faptul că la ora actuală se

discută foarte mult despre NATO, în condiţiile unipolarismului

şi a unei stări de acalmie cît de cît acceptabilă, dar se trece

mult cu vederea perioada incipientă, timpurie, în care se

coagulau primele structuri şi mecanisme ale viitorului bloc

militar. Deci studiul nostru este mai mult decît actual, în

condiţiile în care, cu cît mai mult avansăm pe plan

integraţionist european, suntem impuşi nolens-volens să

cunoaştem cît mai multe despre Alianţa Nord-Atlantică.

Dinamizarea relaţiilor internaţionale a accelerat procesele

de integrare în diferite structuri regionale, internaţionale

care au devenit piloni ai securităţii, economice, energetic iar

în cazul nostru politico-militare. Bazîndu-ne de mai sus,

cercetarea de faţă este determinată de o serie de factori care

avansează cu paşi rapizi în direcţia statului nostru şi nu doar.4

Suntem predispuşi schimbărilor care au loc astăzi pe plan

extern, suntem conştienţi de prezent, dar nu cunoaştem în

deaproape ceea cea fost cu 60 de ani în urmă. Pentru a nu repeta

greşelile trecutului, suntem datori să înţelegem anumite

amănunte care actualmente sunt decisive în elucidarea anumitor

situaţii de problemă. În această ordine de idei sunt tentat să

actualizez anumite lucruri despre care se spune doar fragmentar

şi aparent.

Prin studiul respectiv, vin să readuc în prim-plan o nouă

imagine a subiectului ce ţine de formarea blocului NATO, precum

şi parcursul acestuia în decursul a 17 ani. Semnficaţia acestui

studiul este condiţionat de necesităţile care sunt astăzi în

societate şi anume dorinţa comunităţii ştiinţifice, de-a

cunoaşte în amănunte etapele formării blocului NATO, structura

iniţială, dar şi strategia şi activitatea pe plan extern a

acestuia. Extinderea ariei de cunoaştere a compartimentului dat,

va da posibilitate publicului larg să-şi îmbogăţească nivelul de

cunoştinţe, iar cunoaşterea va da posibilitate cititorului să se

poate expună liber asupra subiectului vizat.

Astfel, studiul dat reprezintă o tentativă de a

valorifica, în baza unei abordări, bazată pe o analiză complexă,

o temă mai mult decît actuală, cu o conotaţie geopolitică şi

militară, destul de controversată, dar care atrage zi de zi

atenţia jurnaliştilor, politicienilor, militarilor şi, desigur a

istoricilor.

Istoriografia problemei. De la data fondării şi pînă în

prezent, Alianţa Nord-Atlantică a fost supusă unei analize şi

5

cercetări per ansamblu. Savanţii în materie au expus diferite

puncte de vedere în problema dată. În prezentul studiu, am

încercat să îndeplinesc toate cerinţele stabilite, apelînd la

istoriografia vremii, şi anume perioada Războiului Rece. Am

constatat faptul că lumea ştinţifică din perioada postbelică

(1949-1991) a fost mult mai cointeresată în cercetarea acestui

compartiment, actualmente întîlnim tot mai rar studii complexe

care să cuprindă o analiză generală a blocului NATO, de la

formare pînă în prezent. În majoritatea cazurilor, savanţii dau

prioritate ultimelor 2 decenii şi evenimentelor ce au avut loc

îndată după căderea URSS-ului şi dispariţiei OTV. Se acordă o

mai mare importanţă schimbărilor de moment care au loc în

structura Nord-Atlantică, politica faţă de Rusia, Parteneriatul

de Pace şi provocărilor care pun în pericol securitatea

mondială. Cu toate acestea am avut ocazia să examinez zeci de

monografii de specialitatea ale autorilor sovietici, români,

occidentali, care au extins aria de investigaţie a subiectului

abordat.

În realizarea obiectivelor propuse, am consultat

istoriografia sovietică, care conţine un bogat material

ştiinţific. Mediul academic al Uniunii Sovietice a elaborate

zeci de studii care pun în discuţie problematica NATO. În

contextul unei rivalităţi sporite, sub un puternic stimul

doctrinar, cercetătorii sovietici au privit blocul militaro-

politic NATO, într-un mod depreciativ. În majoritatea studiilor

sovietice, NATO, este asociat cu o organizaţie multistatală

militară, îndreptată contra păcii şi siguranţei internaţionale.

Autorii sovietici descriu în detalii procesul de formare a

6

blocului NATO, starea internaţională şi activitatea diplomatică,

dar interpretarea este departe a fi una justă. În acest sens

menţionăm lucrările savanţilor: A.E.fremov1, I.F. Harlamov2,

А.Leontiev3. În studiile acestor autori sovietici sunt relatate,

cele mai semnificative faze în procesul de constituire a

Alianţe. Din titlurile monografiilor (Tentaculele blocului NATO,

Атлантический Пакт – Орудие поджигателей войны, НАТО: лицо и

маска,) de observat este faptul că lucrările au o conotaţie

specifică Războiului Rece. Înlăturînd aspectul doctrinar

(marxist-leninist), identificăm un însemnat suport ştiinţific

care ne plasează în cîmpul cronologic al perioadei care ne

interesează. În acelaşi context istoriografic, plasăm lucrarea

lui I Lider4, НАТО –Очерки истории и доктрины, care este studiu

consistent şi destul de amănunţit. Materialul expus de

cercetător, prezintă şi aspectul doctrinar al Alianţei, în anii

Războiului Rece. O relatare exhaustivă a blocului NATO, dar şi a

altor structuri militaro-politice, ne este prezentată de autorii

R.G. Сimonyan5 şi B.M.Haloşa6. În studiile acestora găsim

informaţii utile cu referire la organizarea Alianţei Nord-

Atlantice şi strategia militară. Merită de menţionat faptul că

savanţii sunt cointeresaţi să dezvolte problematica blocurilor

militare în lumea bipolară, iar în acest sens pe lîngă NATO,

sunt prezentate şi celelalte alianţe militare precum: OTV,

SEATO, CENTO, ANZUS. Importanţa şi rolul Statelor Unite ale1Efremov A.E. Tentaculele blocului NATO.Chișinău: Carte Moldovenească,1986.2 Ю.Ф.Харламовю Кишинев : Картя молдовеняскэ, 1983.3 Леонтьев A. Атлантический Пакт – Орудие поджигателей войны.. Москва: Государственое издательво политической литератуы, 1952.4 Лидер Ю. НАТО –Очерки историй и доктрины. Сокращенный перевод с польского А. Панфилова,Предисловие Б. Халоши. Варшавa: Политиздат, 19615 Симонян Р.Г.Реальная Опасность: военные блоки империализма, Москва: Воениздат 1985.6Haloșa M. Blocurile militare ale Imperialiștilor-primejdie pentru pace. Chișinău: Editura Militară, 1966.

7

Americii în cadrul NATO este substanţială. Pe durata Războiului

Rece, SUA au influienţat mult prin politica lor, evoluţia

strategiei NATO. În acest sens S. А. Каraganov, G. А.

Тrofimenko şi V. S. Shein7, prezintă SUA , drept statul-dictator

în cadrul Alianţei. Supremaţia Statelor Unite, asigurată prin

prisma blocului NATO, a fost un subiect care a cointeresat

mediul ştiinţific, în lista de autori îi enumerăm pe: V.V.

Stohl8, M.N.Volkov, А. Utkin9, О.G.Lekarenko10, care au criticat

prezenţa dominată a SUA în această alianţă şi au dezvoltat

ideia precum că NATO, a fost un mecanism în mîina

Washingtonului. Chiar dacă aceşti autori nu văd cu ochi buni

blocul militar şi prezenţa SUA, savanţii analizează şi relatează

în complexitatea lucrurilor fapte concludente şi semnificative

din istoria blocului NATO. Informaţii utile din perioada

confruntărilor geopolitce dintre Est şi Vest şi comportamentul

blocului NATO în acest duel, ne sunt expuse în studiile L.

Stepanova11 şi  A. Pilko12. Astfel este cunoscută poziţia

blocului NATO, pe fundalul crizei din Caraibe şi Berlin.

Dacă e să revenim la studiile exclusive care dezvoltă

subiectul legat de Alianţa Nord-Atlantică, enumerăm, Scurta

7 Караганов С. А.,  Трофименко Г. А.,  Шеин . США — диктатор НАТО, Москва: : Знание 1985.8Штоль. В.В. Роль и место НАТО в системе европейской и международной безопасности вусловиях глобализации Москва: Научная книга, 2005.

9Уткин A. Американская Империя, Москва: Эксмо, 2003.10Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепость Европа:Политика США по укреплению оборонного потенциала стран Западной Европы (1947-1955).Томск: : Издательство Томского Университета, 2009.11Степанова Л. Холодная Война: Историческая Ретроспектива, Москва: Международные отношения  1992.12Пилькo А. ,НАТО и Берлинский кризис 1958-1961 годов. Москва: Новая и новейшая история,2012.

8

Istorie a NATO, a doctorului Eugen Preda13, opera acestuia este

accesibilă publicului larg, datorită stilului comod şi pe

înţelesul tuturor, prin care este difuzată informaţia. Un bogat

suport ştiinţific, în care este descrisă în detaliu fiecare

stadiu de formare şi dezvoltare a Alianţei Nord-Atlantice, îl

regăsim în monografia autorului român Florian Gârz,,NATO-

globalizare sau dispariţie’’14, care expune o analiză integrată a

structurii militaro-politice, scheme, documente, din perioada

Războiului Rece, cît şi din actualitate. O comparaţie destul de

apreciabilă a blocului NATO şi Organizaţiei Tratatului de la

Varşovia este expusă în lucrarea Filip Corneliu ,,Tratatul de la

Vaşovia în relaţiile internaţionale ale epocii’’15, cei

doi ,,actori’ ai vremii (NATO şi OTV) sunt cercetaţi într-un

stil fluent, iar studiul reprezintă un important suport

ştiinţific în problematica blocurilor militaro-politice.

Informaţii generale, cu referinţă la tema abordată le-am

identificat şi în mongrafiile lui Serge Berstein, Piere Milza ,

precum şi materialul Corneliei Neaga din lucrarea,,Construcţia

Europeană’’16.

În actualul studiu am încercat în măsura posibilităţilor să

apelez şi la istoriografia occidentală. În acest sens cîteva

cercetări mi-au fost de mare folos. Istoriografia din vest

încearcă să evidenţieze cît mai mult meritele şi importanţa

blocului NATO. Astfel Robert Thomas Davis II, în studiul ,,The

13 Preda. E. NATO-scurtă istorie. Bucuresti : Fundatia Culturala Magazin Istoric, 1999. 14Gârz F. NATO: Globalizare sau Dispariție. București: Casa Editorială Odeon, 1995.

15 Filip C .Tratatul de la Vaşovia în relaţiile internaţionale ale epocii (1955-1991). Tîrgovişte: Cetatea de Scaun, 2007.16Neaga C. Istoria Construcției Europene.Iași: Institutul European, 2006.

9

Dilemma of NATO Strategy’’17, concepe NATO ca o Alianţă militară

într-o epocă nucleară. Autorul menţionează faptul că NATO a fost

născut dintr-o nevoie percepută de a apăra Europa de Vest de un

atac sovietic. Aceiaşi concepţie o împarte şi Gregory.

W.Pedlow18, care propune o lucrare compusă dintr-o multitudine de

documente istorice ale vremii cu referire la NATO. Nicholas

Douglas Stuart, Jeffrey D. McCausl în studiul ,,Nuclear Weapons

and NATO’’19, dezvoltă compartimentul militar al alianţei şi

transformarea Alianţei Nord-Atlantice într-o putere nucleară cu

ajutorul Statelor Unite ale Americii. Marc Trachtenberg,

profesor la Universitatea din Los Angeles, autor a mai mult

studii istorice, prezintă în ,, Journal of Transatlantic

Studies’’ rolul Franţei în structura NATO, disputele care au

cauzat, precum şi retragerea acesteia sub preşedenţia lui

Charles de Gaulle. În final, menţionez şi o ultimă lucrare, care

în viziunea mea corespunde tuturor rigorilor ştiinţifice. Este

vorba despre ,,Istoria NATO’’de Jiri Fidler, Petr Mares20.

Studiul acestora cuprinde o analiză multilaterală, a creării şi

evoluţiei Tratatului Nord-Atlantic, în atmosfera politico-

militară postbelică, ,,îngheţată’’.

Din punct de vedere geopolitic, NATO, fost cercetat şi

menţionat în studiile lui Alexandru Dughin21, un geopolitician

emerit al şcolii ruse, care la moment studiază şi publică17 Davis II R.T. The Dilemma of NATO Strategy, 1949-1968. Ohio University, 2008.18 Pedlow W.G. North Atlantic Treaty Organization, NATO- Strategy Documents 1949- 1969. Ohio University, 200819 Nichols T., Stuart D., McCausl J.D. Tactican Nuclear Weapons and NATO. Pensylvania, Carlisle: Carlisle Baracks 2012.20 J .Fidler J., Mares P. Istoria NATO.Traducere de Lidia Nasincova, prefață de Georgel Rusu. Iași: Institutul European, 2005.21 Dughin A. A patra teorie politică. Traducere și prefață de Iurie Roșca. Chișinău: Universitatea Populară, 2014.

10

numeroase monografii, în care se menţionează şi rolul NATO, în

actualul sistem de relaţii internaţionale. Din acelaşi cadru

geopolitic, ar fi incompletă această analiză dacă nu am

enumera ,,Dimplomaţia’’ lui Henry Kissinger22, o adevărată

capodoperă a unei personalităţi emerite. Diplomatul american,

fiind martor, şi participant direct la procesele care aveau loc

în acea perioadă, relatează date şi evenimente de o valoare

incontestabilă. Este de neconceput, existenţa blocului NATO,

fără aportul diplomaţie. Dialogul politic dintre reprezentanţii

celor 12 state au pus piatra de temelia a viitorului bloc

politico-militar. De rînd cu aceste două nume notorii, menţionăm

şi doi autori români care s-au expus în probleme geopolitice,

iar în acest context, ei au avut propriile opinii în ceea ce

priveşte rolul NATO în lumea bipolară. Iuliana-Simona Țuţuianu,

în monografia ,,Apusul Westphaliei’’23, relatează diferite etape

istorice şi sistemul relaţiilor internaţionale existent la acea

vreme. Desigur că perioadei contemporane i se acordă o atenţie

sporită, iar în lupta geopolitică dintre cele două poluri,

cercetătoarea română plasează NATO, în poziţia de protector al

democraţiilor occidentale, deci într-o poziţie strategică. Ca

şi mai sus savanta română este de părere că fundamentalizarea

doctrinară, ideologică şi politico-militară a blocului NATO a

fost asigurată de Statele Unite ale Americii. De rînd cu această

părere, menţionăm şi ,,Geopolitică’’ lui Gh. Văduvă24, o

copletare ştiinţifică a concepţiei şi politicii externe a

Statelor Occidentale şi a blocului NATO.

22 Киссинджер Г. Дипломатия,Москва: ЛАДОМИР, 1997.23 Ţuțuianu I. S . Apusul Westphaliei. Statul Național în sistemul relațiilor internaționale în anii Post Rece.București: 2011.24 Văduva G. Geopolitica. București:TOP FORM, 2013.

11

În elaborarea acestui studiu complex, am apelat desigur şi

la siturile de specialitate. Lumea internautică propune la ora

de astăzi un material destul de susbstanţial care este unul

inepuizabil, dar în acelaşi timp şi destul de divers. În acest

sens am analizat atent fiecare sursă în parte, pentru a mă

convinge de originalitatea ei, pentru ca mai apoi să pot să

utilizez materialul studiat în lucrare.

Alianţa Nord-Atlantică este în continuare discutată,

analizată, comentată şi cercetată. Istoria se scrie în

continuare, NATO, este Alianţa politico-militară care se află în

vizorul lumii ştiinţifice, deaceea suntem siguri de faptul că

noi studii ce vizează structura Nord-Atlantică nu vor întîrzia

să apară.

Scopul si obiectivele tezei. Din titlul tezei, relevante

sunt cîteva scopuri care urmează a fi îndeplinite la finele

cercetării noastre . Scopul principal este de-a descrie procesul

de formare a blocului militaro-politic NATO, precum şi de-a

examina stratega pe plan extern a Alianţei Nord-Atlantice în

intervalul dintre anii 1949-1966. În plan au fost stabilite

cîteva obiective generice:

- Cercetarea perioadei care a succedat, semnarea

Tratatului Atlanticului de Nord şi expunerea celor mai

semnificative momente care s-au produs în intervalul anilor

1945-1949.

- Stabilirea rolului Statelor Unite ale Americii în

crearea NATO .

12

- Examinarea structurii politico-militare a Alianţei.

Identificarea schimbărilor care s-au produs în structura

internă a Alianţei pe parcursul celor 17 ani.

- Expunerea pe etape, a principalelor acţiuni ale

Alianţei în anii post-semnare, dar şi stabilirea

comportamentul blocului militaro-politic pe fundalul

conflictului de interese dintre Est şi Vest.

- Aprecierea funcţiei şi rolului blocului NATO pe arena

internaţională în decursul perioadei cercetate.

Metodologia cercetarii stiitifice. În realizarea cercetării

am apelat la diferite procedee şi metodologii de cercetare.

Printre cele mai des aplicate, menţionez, metoda istorică – care

are presupune identificarea sensului evenimentelor trecutului,

în scopul relevării unor aspect nevalorificate, sau

valorificate într-o măsură mai mică . De rind cu acest procedeu

am folosit şi metoda logică, aplicată prin intermediul

deducţiei şi inducţiei. Nu trec cu vederea şi metoda cantitativă

cît şi cea comparativă, care au înviorat caracterul ştiinţific

al lucrării.

Noutatea stiintifica: Studiul actual conţine o analiză

cumulativă şi întregită. Fiind alimentată de condiţiile actuale,

lucrarea propune publicului larg un material ştiinţific abordat

de pe o poziţie neutră şi echilibrată. Cercetarea respectivă,

vine să deschidă un orizont ascuns şi să contribuie la formarea

unor competenţe de durată. Astfel simplificarea materialului

cercetat a dat posbilitatea expunerii unei informaţii mult mai

practicabile cu referire la Alianţa Nord-Atlantică.

13

Sistematizarea informaţiei ştinţifice a dat posibilitatea,

redactării unui studiu accesibil tuturor categoriilor de

cititori. Lucrarea, prezintă un punct de vedere separate în

problema formării blocului militaro-politic, precum şi o părere

individualizată în ceea ce priveşte evoluţia blocului pe plan

extern. Investigarea diferitor surse de specialitate, a

contribuit la segregarea conţinutului ideologic (existent în

perioada Războiului Rece) şi a creat premise pentru redactarea

unei lucrări care corespunde cerinţelor vremii.

Importanţa teoretică si valoarea aplicativă a tezei.

Cercetarea dată are o importanţă expresivă. În concordanţă cu

evenimentele care au avut loc cu 60-70 de ani în urmă, dar şi cu

cele care au loc astăzi în lume, suntem obligaţi să ne

documentăm cît mai mult. Perioada postbelică a fost şi rămîne

una dintre cele mai insemnate etape ale istoriei omenirii.

Confruntările care au existat la acel moment au pus în pericol

întreaga omenire. Lupta ideologică, tehnologică, militară a

atins cote nemărginite. Compartimentul militar a fost cel mai

mult dezvoltat şi inovat. Statele s-au coalizat şi au încercat

să-şi unească eforturile pentru a putea face faţă unui eventual

război. Astfel NATO, a fost creat dintr-o voinţă comună a

statelor occidentale. Anume acest fapt a fost şi determinant în

Războiul Rece - coaliţiile. Alianţa Nord-Atlantică a fost

structura politico-militară care a realizat acel echilibru de

forţe care de fapt a şi prevenit o eventuală escaladare a

conflictului. În acelaşi timp nu putem trece cu vedere şi faptul

că NATO, format prin decizia a 12 state, treptat a devenit un

mecanism, dominat de Statele Unite ale Americii. În politica

14

externă, după cum vom observa, mai jos, Alianţa, s-a bazat pe

aceleaşi principii şi politici. Strategia americană a

influienţat hotărîtor, politica externă a Alianţei Nord-

Atlantice.

Din acest considerent, sunt de părere că cercetarea acestui

subiect merită mai mult decît o simplă menţionare în cărţile de

istorie. De obicei, studiile în materie de istorie nu acordă o

importanţă deosebită acestui subiect, fiindcă la momentul de

faţă se contează mai mult pe actualitate, adică pe evenimentele

care au avut loc recent. Împărtăşesc ideea că studiere perioadei

incipiente, iniţiale, va îmbogăţi nivelul de cunoştinţe cu

referire la blocul NATO. Precum statul are un punct de

referinţă, un an sugestiv, de întemeiere, tot aşa şi Alianţa

Nord-Atlantică îşi începe istoria cu cîteva date cronologice de

reper. La ziua de azi, în Moldova, există puţine lucrări care ar

aborda acestă problemă, iar lucrările existente fie sunt

redactate în limbi străine, fie nu corespund limbajului şi

caracterului ştiinţific actual, din acest considerent sunt sigur

de faptul că lumea ştiinţifică şi studenţii vor fi cointeresaţi

şi entuziasmaţi de cercetarea respectivă.

15

Capitolul I.Înfiinţarea Alianţei.1.1 Împărţirea Europei.Semnarea Tratatului de la Bruxelles

Sistemul relaţiilor internaţionale postbelic, este

caracterizat de rivalitatea politică, militară, economică şi

ideologică dintre cele două mari puteri, dominînd coaliţia

Naţiunilor Unite învingătoare în cel de- Al Doilea Război

Mondial- Statele Unite şi Uniunea Sovetică25. Sistemul relaţiilor

internaţionale postbelic are cîteva trăsături caracteristice

rezultînd din modul particular de asigurare a echilibrului de

putere şi din logica acţională ce îl domina. Principala

trăsătură, care îi dă şi numele, este acea a polarizării în două

blocuri politico-militare opuse. Marile puteri, dominînd

sistemul, au capacitatea de–a susţine, uman, material şi

ştiinţific cursa înarmărilor, îndeosebi în domeniul nuclear. În

consecinţă, relaţiile internaţionale se reorganizează şi

rigidează în jurul celor două mari puteri care dezvoltă doctrine

25 Ţuțuianu I. S . Apusul Westphaliei. Statul Național în sistemul relațiilor internaționale în anii Post Rece. București: 2011, p.75-76.

16

specific pentru teoretizarea modului de funcţionare şi

structurare a relaţiilor dintre membrii blocurilor pe care le

domină.

O altă trăsătură definitorie a sistemului relaţiilor

internaţionale este şi aceea a vidării aparente de sens a

postulatului clasic clausewitzian care face din război o

continare a politicii externe a statelor cu alte mijloace,

deoarece o confruntare dintre puterile hegemonice din sistem ar

fi însemnat distrugerea civilizaţiei umane26. În opinia

profesorului universitar, fostului secretar de stat al SUA Henry

Kissinger: ,,adeseori SUA şi URSS s-au comportat ca doi oameni

puternici înarmaţi dar orbi, aflaţi în aceeaşi încăpere, fiecare

simţindu-se în pericol de moarte din cauza celuilalt, despre

care vedea că vede perfect. Fiecare îi atribuia celuilalt

consistenţa, viziunea şi coerenţa care lui îi lipseau’’27. Cu

mijloacele de care dispuneau ,,cei doi orbi’’, înarmaţi în

special cu mijloace nucleare, puteau provoca şi distrugerea lor

şi a ,,camerei’’. Din fericire pentru toţi ,,camera’’ a

supraveţuit iar cei doi protagonişti se văd cu cu alţi ochi28 .

În atmosfera Războiului Rece, orice măsură de securitate luată

de către o parte, fără nici o altă intenţie, era automat

interpretată de către cealaltă parte, ca o ameninţare şi urmau

măsuri de contracarare. În această ordine de idei constatăm

faptul că după încheierea conflagraţiei mondiale cele două

puteri învingătoare au purces la divizarea Europei şi nu doar a

acesteia. Ecoul Războiului era auzit deja cînd se semnau

26 Ibidem, p. 76.27 Gârz F, NATO: Globalizare sau Dispariție.București: Casa Editorială Odeon,1995, pag.32.

28 Ibidem..., p.32.

17

acordurile de la Yalta. Conform înţelegerilor dintre părţi era

vizibilă metoda prin care urma să se ,,construiască’’ noua hartă

a relaţiilor internaţionale. Suveranitatea nominală a statelor

naţionale urma să fie asigurată prin paritatea strategică a

forţelor armate ale celor două supraputeri- SUA şi URSS.

Ambiţiile imperiale ale unei părţi (lagărul socialist) erau

echilibrate de ambiţiile imperiale ale celeilalte părţi (tabăra

capitalistă)29. Conferinţa de la Yalta a fost un punct de

cotitură în stabilirea noilor priorităţi postbelice. Cînd ,,Cei

Trei Mari’’ urmau să se întîlnească, situaţia pe fronturi era în

favoarea Aliaţilor, URSS era în postura de lider, de aici şi

temerile cu care veneau Churchill şi Roosvelt. URSS nu şi-a

respectat angajamentele stabilite în urma înţelegerilor de la

Moscova dintre partea sovietică şi cea britanică (1944) care

vizau delimitarea sferelor de influienţă în Europa de sud-est

(Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Grecia).

Către începutul Conferinţei de la Yalta era deja evident

invalabilitatea înţelegerilor dintre Stalin şi Churchill. În

perioada conferinţei, armatele sovietice deja se poziţionase

confortabil în Europa iar URSS deja se implica în chestiunile

interne30 ale statelor europene. La conferinţa din februarie 1944

starea de sănătate a preşedintelui american şi-a pus amprenta

asupra deciziilor importante. SUA au pierdut cîteva poziţii

importante care le vor costa mult după încheierea războiului,

sub preşedenţia lui Truman, administraţia americană îşi va pune

drept scop să recapete vechile poziţii pierdute iar de aici şi29 Dughin A. A patra teorie politică. Traducere și prefață de Iurie Roșca. Chișinău: Universitatea Populară, 2014, p.222-223.30 Киссинджер. Г. Дипломатия. Москва :1997, с .303.

18

declanşarea unui război non-militar cu aliatul său de mai ieri,

Uniunea Sovietică. Încă în primele zile de ocupare a fotoliului

de preşedinte al SUA, Harry S. Truman, a primit un puternic

avertisment din partea senatorilor care tocmai se întorseseră

din Europa. Și-a notat în jurnal: ,, Cîntecul lor comun era că

Franţa devine comunistă, ca şi Germania, Italia şi Scandinavia;

există mari îndoieli în privinţa Angliei- dacă rămîne sănătoasă.

Se zice că Papa e, ca urmare a acestei situaţii, albastru ca

foaia de indigo31. Supremaţia crescîndă a Uniunii Sovietice

impunea măsuri protecţioniste din partea Occidentului.

Îngrijorarea elitelor politice ale vestului era firească. În

cadrul întrunirilor bilaterale şi multilaterale erau puse în

discuţie tot mai mult problema expansiunii ideologiei şi

practicii marxist-leniniste şi a mijloacelor defensive împotriva

acestui pericol. Primele avertismente serioase cu privire la

relaţiile dintre Uniunea Sovetică şi Occident sunt întîlnite în

corespondenţa dintre consilierul ambasadei de la Moscova, George

F.Kennan cu departamentul american.În corespondenţă, care avuse

loc încă la începutul anului 1945 se descoperă chiar în acea

perioadă, cerinţa separării blocului occidental. Conform acestei

delimitări, SUA urmau să să se concentreze la crearea aşa-zisei

societăţi atlantice, alcătuite pe lîngă SUA şi Canada din

statele europene de pe coasta atlantică şi pe baza lor

mediteraniană. Europa estică este deja pierdută pentru

democraţia vestică32. ,,Acolo unde conduc ruşii, acolo se termină

lumea noastră’’, scria Kennan în primele luni ale anului 1945,

31 J Fidler J., Mares P. Istoria NATO.Traducere de Lidia Nasincova, prefață de Georgel Rusu. Iași: Institutul European, 2005, p.18.32 Ibidem, p.20.

19

urmînd :,,recunosc că efortul de război al ruşilor a fost

deosebit şi eficient şi trebuie să fie răsplătit în contul

celorlalte popoare din estul şi centrul Europei. Cu toate

aceste, nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să aderăm la

acest program politic, atît de neprietenesc faţă de interesele

societăţii atlantice ca tot, atît de neprietenesc faţă de tot ce

trebuie menţinut în Europa. De ce n-am putea face cu el

(programul politic) un compromis rezonabil şi definitiv, să

împărţim clar Europa în sfere de influienţă, nu să intrăm noi

înşine în sfera rusească, neperminţîndu-le ruşilor să intre în

zona noastră. Ar fi cel mai bun lucru pe care l-am putea face

pentru noi şi prietenii noştri din Europa, dar şi cea mai

cinstită atitudine pe care am putea-o avea faţă de ruşi’’33.

Acelaşi consilier al ambasadei americane la Moscova va trimite

în februarie 1946 un raport către Departamentul de Stat al SUA

în care se face auzite priorităţile şi obiectivele politicii

externe ale Uniunii Sovietice. În scrisoarea adresată

Washingtonului, Kennan expune concis poziţia vrăjmaşă şi ostilă

a autorităţilor de la Moscova faţă de Occident .

În opinia diplomatului american sovieticii doresc să obţină

o securitate comună nu pe baza compromisului şi înţelegerilor

dintre părţi, ci prin aplicarea metodelor violente34. Uniunea

Sovetică a aplicat metoda violentă-armată, dorind să-şi

lărgească hotarele încă în anii Celui de-Al Doilea RăzboI

Mondial. Înainte de atacul Germaniei naziste (22 iunie 1941). În

1940 URSS anexează statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania,33 Ibidem, p.20.34 Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепость Европа:Политика США по укреплению оборонного потенциала стран Западной Европы (1947-1955).Томск : Издательство Томского Университета, 2009, с.16.

20

o parte din Finlanda şi Basarabia, împreuna cu nordul Bucovinei

şi Ținutul Herţa. Între 1944-1945 dominaţia sovietică s-a extins

asupra Poloniei, României şi unor părţi din Cehoslovacia şi

Germania de Est. Între 1946-1948 prin alegeri falsificate,

combinate cu lovituri de forţă, prin împingerea în fruntea

statelor victimizate a partidelor comuniste, de altfel foarte

slabe în perioada interbelică, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,

Germania de Est, Polonia, România şi Ungaria devin puternic

ancorate la sistemul sovietic35. După crearea Naţiunilor Unite,

Uniunea Sovietică se manifesta ca un partener iresponsabil şi

egoist, profitînd de mecanismele ONU pentru frînarea şi în multe

cazuri, chiar blocarea colaborării internaţionale, atît de greu

dobîndite. Mai mult decît atît temerile partenerilor occidentali

erau în creştere în condiţiile în care URSS punea presiune dură

asupra guvernului turc în scopul obţinerii unei baze militare în

strîmtorile cu importanţă strategică din Marea Neagră, precum şi

încercarea de anexare a provinciei din nordul Iranului.

De cealaltă parte în vest, Europa devastată de război, cu

structurile societăţii civile distruse, sau trecute prin

experienţa fascismului şi nazismului, cum era cazul Italiei,

Germaniei, ori a ocupaţiei naziste precum Franţa, Belgia,

Olanda, Danemarca, Norvegia, la care se adaugă influienţa

puternică a unor partide comuniste ce-şi cîştigaseră merite

incontestbile în lupta de rezistenţă în Italia şi Franţa, a

intrat sub hegemonia SUA. Statul nord-american prin triumful

obţinut la sfîrşitul conflagraţiei a purces la reorganizarea

lumii postbelice. La finele lunii decembrie, 1945, în adresarea

35 Gârz F. NATO: Globalizare sau Dispariție. București: Casa Editorială Odeon, 1995, pag.75.

21

sa cu privire la reorganizarea forţelor armate, H.Truman a

formulat o nouă teorie a dominaţiei Statelor Unite în anii de

după război. Deasemenea preşedintele american afirma la acea

perioadă:,,victoria SUA în război a creat condiţii favorabile

dominaţiei poporului american în lume36.

În primele luni ale anului 1946 tot mai accentuate şi

vizibile sunt acţiunile pe plan extern ale Casei Albei. Sunt

puse în aplicare aşa numita ,,doctrină Truman’’ care consta în

promovarea unor politici de restrîngere şi limitare a

comunismului prin crearea unor mecanisme eficiente sub

patronajul SUA. Spre deosebire de predecesorul său

(F.D.Roosevelt), H.Truman s-a dovedit a fi mult mai hotărîtor şi

mai decis în acţiunile sale, de aici şi răcirea bruscă a

relaţiilor sovieto-americane în ultima fază a războiului, pe

durata conferinţei de la Potsdam cît şi în anii postbelici. H.

Truman a fost un preşedinte expus alianţelor cu statele

apropiate geografic şi ideologic, de aceea pe durata mandatului

său vor fi încheiate multiple tratate, alianţe dintre statele

bocului Apusean şi nu numai, fiindcă politica americană se baza

pe o înglobare a tuturor statelor lumii în sistemul vestic al

relaţiilor internaţionale, de aici şi tratatele încheiate cu

statele latino-americane şi cele aflate în bazinul Pacificului

şi Asiei de Sud- Est. În stabilirea unor relaţii favorabile, de

încredere un rol predominant l-a avut şi diplomaţia engleză.

După cum ştim cele două state (SUA şi Marea Britanie) în bună

parte urmăreau aceleaşi scopuri şi obiective, deaceea pe

parcursul perioadei postbelice, în bună parte Londra va susţine36 Лидер Ю. НАТО –Очерки историй и доктрины. Сокращенный перевод с польского А. Панфилова,Предисловие Б. Халоши. Варшавa: Политиздат, 1961, с.28.

22

iniţiativele americane. În istoriografie se vehiculează faptul

că diplomaţia engleză a avut o influienţă semnificativă asupra

politicii americane, în scopul restabilirii depline a imperiul

colonial de cîndva. Deasemenea slăbită în urma războiului Marea

Britanie a contat mult pe sprijinul financiar american pentru a-

şi restabili potenţialul economic interbelic. Marea Britanie cu

atenţie sporită privea orice apropiere sovieto-americană37. Un

eveniment decisiv care de fapt a deschis calea spre o nouă

confruntare a fost renumitul discurs a lui W.Churchill de la

Fulton, în martie 1946. Marea majoritatea istoricilor consideră

declaraţiile fostului premier la acea perioadă drept început de

Război Rece38. În afirmaţiile acestuia s-a făcut făcut apel de

formare a uniunii popoarelor vorbitoare de limbă engleză şi

întărire a relaţiilor anglo-americane în scopul stăvilirii

pericolului democraţiei în statele aflate în spatele Cortinei de

Fier. Fostul prim-ministru mai adăugase:,, Eu nu cred că Rusia

doreşte războiul. Cee ce doreşte sînt roadele războiului, şi-o

expansiune a puterii şi doctrinei sale. Începînd cu 16 martie

1946, Europa şi lumea se va împărţi în două, cale înapoi deja nu

va exista. Important este faptul că Marea Britanie şi SUA precum

şi celelate state occidentale se vor regrupa într-un tot întreg

formînd puţin mai tîrziu blocul militar al Atlanticului de Nord

Apelul lui W. Churchil cu privire la formarea uniunilor ale

statelor vestice îşi va găsi răspuns prin crearea în intervalul

dintre 1945 şi 1947 a Uniunii Europene a Federaliştilor,

Mişcării socialiste pentru Statele Unite ale Europei39 şi altor

37 Волков М.Н., Лекаренкo О.Г. Американская крепость Европа..., c.17.38 Ibidem, pag.17.39 Berstein S., Milza P. Istoria Europei. Traducere de Monica Timu. Iași:Institutul European,1998, p.226.

23

uniuni de acest gen. Anul 1947 va fi unul imporant pentru

administraţia americană pe plan extern. Politica

de ,,îndiguire’’ (containment) angajează ţara într-un ajutor

financiar masiv acordat ţărilor care doresc să rămînă libere şi

care ,,rezistă tentativelor de aservire fie că acestea vin din

partea unor minorităţi armate, fie din partea unor presiuni

externe’’. Primele state vizate sunt Turcia şi Grecia. În Grecia

mai ales, unde partizanii comunişti au reluat lupta împotriva

guvernului monarhist susţinut de Marea Britanie, americanii i-au

locul britanicilor pentru a juca rolul de jandarm al ,, lumii

libere’’. În esenţă Grecia şi Turcia erau văzute ca şi în

viziunea sovieticilor drept potenţiale zone strategice de

importanţă viabilă pentru securitatea occidentală. Сomentînd

doctrina Thruman, ziaristul W. Lipmann afirma la acea

perioadă:,, Am ales Grecia şi Turcia nu pentru că aceste state

se au nevoie de ajutorul nostru şi nici pentru aceea că în

aceste state întîlnim un exemplu de democraţie pură, dar pentru

faptul că ele (Grecia şi Turcia), reprezintă porţi strategice

către Marea Neagră, care duc în inima Uniunii Sovietice40.

Finanţele acordate de către SUA acestor două ţări au fost

îndreptate în scop militar. Către 1948 SUA alocase circa 337 de

milioane de dolari, Grecia a folosit 59 % din resurse în scop

militar, iar Turcia întreaga sumă, 100 % exclusiv domeniului

militar. Înarmarea celor două state pe bani americani era un

avertisment puternic dat blocului sovietic cu privire la

demarcarea sferelor de influienţă. După ce URSS a înăbuşit orice

mişcare anti-sovietică prin instaurarea partidelor comuniste în

40 Степанова О. Л. Холодная Война: Историческая Ретроспектива. Москва :  Международные отношения, 1992, с. 34.

24

Europa de Est, SUA şi-au asigurat şi ele o poziţie confortabilă

pe table de şah europeană.

Ofensiva blocului vestic va fi unul mai accentuat şi mai

consistent datorită insistenţelor venite atît din parte

Washingtonului cît şi a unor state europene cu privire la

crearea unor alianţe politice, militare de durată în vederea

contrapunerii unei eventuale agresiuni estice. Pentru a putea

crea într-un viitor o alianţă militară viabilă, SUA au mers pe

cale fortificării economiilor statelor occidentale. În acest

sens pe 5 iunie 1947 într-un discurs ţinut la Harvard, George

Marshall propune un ,,ajutor frăţesc’’ destinat să învingă

sărăcia, foamea, disperarea şi haosul. Planul nu este

îndreptat, precizează el ,,,împotriva nici unei ţări, nici unei

doctrini’’41. Ele este oferit de pe picior de egalitate tuturor

naţiunilor de pe bătrînul continent, inclusiv ţărilor din Europa

de Est şi chiar URSS. Este adevărat că în contrapartidă, el

impune un control cel puţin indirect al economiei celor care

beneficiază de el. De aceea sovieticii vor refuza propunerea

americană, ca şi statele comuniste din estul Europei, de rînd cu

aceste state din motive politice şi geografice, Finlanda refuză

oferta americană. Finanţele acordate de americani au avut efecte

benefice asupra economiilor statelor vestice. Politica

financiară a grupat economiile europene într-un vacuum comun

care a acelerat procesul înfiinţării Comunităţii Economice

Europene. Nu trebuie de trecut cu vederea însă şi faptul că

dictatul financiar american a fost completat şi de imixtiuni în

treburile politice ale statelor beneficiare. Departamentul de

41 Berstein S., Milza P. Istoria Europei..., p.229.

25

Stat american sau preşedintele putînd după bunul său plac să

amîne deblocarea fondurilor, deci să exercite presiuni asupra

guvernelor respective. În Uniunea Sovietică reacţia a fost

ostilă cu referire la planul Marshall, în opinia Kremlinului

acest proiect este îndreptat împotriva limitării suveranităţii

statelor. ,,... ,,Planul Marshall’’- scria ziarul ,,Pravda’’-

punea în faţa ţărilor europene un fel de ultimatum: sau

acceptaţi crearea unui ,,bloc occidental’’ sau Statele Unite nu

vă vor acorda credite42’’ Doctrina Truman stopează înaintarea

sovieticilor în Europa de Sud–Est, care la rîndul lor în cursul

anului 1947 răspund prin ,,satelizarea’’economică şi politică a

ţărilor din această zonă, de rind cu aceasta are loc

consolidarea partidelor Comuniste din Ungaria, Bulgaria,

România, Polonia prin înlăturarea, arestarea şi chiar executarea

oponenţilor politici. În toamna aceluiaşi an are loc înfiinţarea

Cominformului43-analogic Cominternului (desfiinţat în 1943), dar

cu un caracter mai rigid. Cu ocazia creării acestui organ, A.

Jdanov ţine un discurs în care afirmă :,,lumea este împărţită

deacum în două ,,tabere’’ ireconcibiabile:

tabăra ,,democraţiei’’ şi a ,,păcii’’ a cărei şef este Uniunea

Sovietică şi tabăra ,,imperialistă’’a cărei principală forţă

conducătoare este reprezentată de Statele Unite. De aici

înainte, precizează el o sarcină importantă le revine

partidelor comuniste surori din Franţa, Anglia, Italia. Acestea

trebuie să ia în mîină stindardul apărării naţionale şi al

suveranităţii ţărilor lor. Altfel spus ele trebuie să pună mîina

pe putere peste tot unde condiţiile interne sînt favorabile.

42 Haloșa B.M. Blocul agresiv al Atlanticului de Nord. Moscova: Editura Militară, 1960, p.18.43 Berstein S., Milza P. Istoria Europei..., p.231.

26

În acelaşi timp, statele blocului apusean tot mai decis şi

hotărîtor privesc alianţele drept soluţie unică securizare a

frontierelor. Neîncredere şi frica unui eventual război

revanşist german duc la semnarea la 4 martie a Tratatului

Dunkerque. Tratatul prevedea o colaborare în scopul apărării

dintre Anglia şi Franţa pe o durată de 50 de ani. Actul

bilateral anglo-francez însă s-a dovedit a fi neactual în

condiţiile în care Germania slabă şi divizată nu prezenta nici

un pericol, ameninţarea la acel moment putea veni doar din

direcţia Moscovei, deaceea pentru a putea face potenţialului

militar imens al colosului răsăritean era necesară alierea mai

multor state şi în primul rînd a Statelor Unite ale Americii. În

aceeaşi direcţie la 22 ianuarie 1948, prezent în faţa Camerei

Comunei a Parlamentului britanic responsabilul pe afaceri

externe E.Bevin propune să se înceapă negocierile cu Franţa şi

statele Beneluxului în vederea creării Uniunii Vestice (Western

Union) - o grupare politică ai cărei membri îşi acordă ajutor

reciproc în caz de conflict. Englezii şi francezii fac aceeaşi

propunere guvernelor statelor Beneluxului. Cu o lună înainte de

aceasta acelaşi E.Bevin trimite o scrisoare secretarului de Stat

G. Marshall. În scrisoare este cerut sprijinul SUA în vederea

creării viitorului proiect politico-militar care prevede o

alianţă dintre statele europene şi SUA. În viziunea

Departamentului de securitate american acest plan este unul

favorabil şi va fi susţinut. În acelaşi timp partea americană a

atras atenţia asupra faptului că o eventuală alianţă nu poate fi

în formula Tratatului de la Dunkerque deoarece în conjuctura

actuală nu poate fi vorba de o ameninţare din partea vre-unui

27

stat occidental, ci dinspre Răsărit44. În opinia diplomaţiei

americane, cel mai eficient model de încheiere a unui tratat

multilateral în domeniul apărării comune este Tratatul de Ajutor

Reciproc, încheiat la 2 octombrie 1947 de la Rio de Janeiro

între Statele Unite ale Americii şi 20 de state ale Americii

Latine. J.Dulles, pe atunci secretar de stat american a apreciat

excepţional de mult rolul acestui acord militar în pocesul de

mai departe al formării blocurilor militare : ,,Pactul de la

Rio de Janeiro- recunoştea el,- a constituit un precedent şi,

profitînd de el, Statele Unite au început să pregătească unul şi

mai important- Pactul Atlanticului de Nord45’’ Factorii externi

tensionaţi (începutul blocadei Berlinului, raitingul ridicat al

comuniştilor din Italia,, lovitura de stat din Cehoslovacia,

noua iniţiativă a Moscovei faţă de Norvegia etc) au grăbit

substanţial tratativele privind Uniunea Vestică. După discursul

lui Bevin, discurs sprijinit de Departamentul de Stat al SUA,

guvernele vest-europene au început să forţeze pe toate căile

încheierea Uniunii. La 3 februarie 1948, comentatorul diplomatic

al ziarului ,,Daily Herald’’ anunţă că în Anglia se ,,elaborează

în mod concret46’’ planul de creare a Uniunii Occidentale.

Ministerul englez al Afacerilor Externe, după cum anunţa

corespondentul, a înaintat un proiect preliminar de tratat cu

ţările Beneluxului. Planul lui Bevin cu privire la încheierea

Uniunii Occidentale formal, prevedea lărgirea acordului de la

Dunkerque, încheiat încheiat în martie 1947, între Anglia şi

Franţa şi care prevedea acţiuni comune în cazul repetării

44 Волков М.Н., Лекаренкo О.Г. Американская крепость Европа... , с.28.45 Efremov A.E.Tentaculele blocului NATO.Chișinău: Carte Moldovenească, 1986, p.14.46 Haloșa B.M. Blocul agresiv ..., p.41.

28

agresiunii germane. Cu toate acestea în perioada pregătirilor în

scopul încheierii Uniunii Occidentale s-a conturat cît se poate

de clar tendinţa iniţiatorilor ei de a include în această Uniune

şi Germania Occidentală. Problema funcţiei Germaniei Apusene în

sistemul Uniunii Occidentale în curs de pregătire, a fost

soluţionată la conferinţa separată de la Londra a celor 6

puteri- SUA, Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg - care

s-a deschis la 23 februarie 1948, adică în perioada cînd

tratativele cu privire la încheierea acestei Uniuni erau în

plină desfăşurare.47 În comunicatul conferinţei de la Londra s-a

recomandat guvernelor celor trei puteri de ocupaţie din

Germania Apuseană ca zona unificată anglo-americană, precum şi

zona franceză de ocupaţie din Germania ,,să colaboreze’’fără

rezerve la programul european de refacere şi să fie în mod

corespunzător reprezentate în orice organizaţie permanentă. Prin

aceasta a fost soluţionată problema includerii Germaniei

Occidentale în ,,planul Marshall’’şi indirect în Uniunea

Occientală. În comunicat se arată deasemenea, că cele trei

puteri de ocupaţie au căzut de acord cu privire la crearea unui

Guvern al Germaniei Occidentale ,,cu o formă de conducere

federală’’ şi la ,,coordonarea maximă a politicii economice în

cele trei zone’’. Cu alte cuvinte, la conferinţa separată de la

Londra reprezentanţii SUA, Angliei şi Franţei au făcut un nou

pas hotărîtor în direcţia scindării Germaniei, cu scopul

includerii părţii ei occidentale în sistemul blocurilor

militare-politice. La insistenţele evidente ale Statelor Unite

ale Americii, creatori Uniunii Occidentale au căutat să includă

în noul tratat o condiţie care să prevadă acţiuni militare47 Ibidem. p.41.

29

comune împotriva oricărei ,,agresiuni’’, parvenite din partea

Uniunii Sovietice s-au statelor socialiste. La 4 martie 1948 s-a

deschis la Bruxelles conferinţa celor cinci ţări- Anglia,

Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg- menită să de-a formă

definitivă alianţei militare-politice dintre aceste state. La

17 martie 1948 aceleaşi state semnau un tratatul de la Bruxelles

( vezi anexa 1), angajîndu-se să întărească legăturile economice

şi culturale48. În nota sa din 6 martie 1948, guvernul sovietic a

dezvăluit intenţiile agresive ale puterilor occidentale care au

pregătit pe ascunse încheierea unei alianţe militare-politice

antisovietice. În prezent- se arăta în notă – guvernul Marii

Britanii a propus planul de creare a aşa numite-i ,,Uniuni

Occidentale’’.În acest bloc politic sunt atrase Franţa, Belgia,

Luxemburg, Olanda, precum şi Italia şi partea occidentală a

Germaniei. Se prevede totodată participarea Statelor Unite ale

Americii, precum şi includerea altor state vest-europene.49

Planurile statelor europene erau în vizorul Uniunii Sovietice,

iar reacţiile potrivnice nu întîrziau să apară din cauza

tensiunilor crescînd dintre ţări. În unul dintre discursurile

sale, Stalina afirma la acea perioadă: ,, Politica actualilor

conducători ai SUA şi Angliei se axează pe agresivitate, o

politică îndreptată spre declanşarea unui nou război’’50. În

declaraţia Ministerului Afacerilor Externe a URSS cu privire

semnarea Tratatul de la Bruxelles se sublinia: ,,fondatorii

Uniunii Occidentale au exclus de la bun început posibilitatea

participării ca această alianţă a ţărilor de ,,democraţie

48 Preda E. NATO-scurtă istorie.Bucureşti Fundatia Culturala Magazin Istoric, 1999, p.67.49 Ibidem..., p.41.50 Леонтьев A. Атлантический Пакт – Орудие поджигателей войны. Москва: Государственое издательсво политической литературы, 1952, c.4.

30

populară’’ şi a Uniunii Sovietice, dezvăluind prin aceasta că

Uniunea Occidentală n-a fost creată în scopul unificării ţărilor

europene iubitoare de pace şi, în general, în interesul

asigurării unei păci trainice în Europa, ci în cu totul alte

scopuri, care nu au nimic comun cu interesele consolidării păcii

şi securităţii internaţionale’’51 .

Tratatul semnat de cele cinci ţări sporea gradul de

protecţie în caz de atac armat. În articolul 4 al aceluiaşi

tratat se prevedea faptul, că dacă vre-una din părţile

contractante era obiectul unei ,,agresiuni armate în Europa’’,

celelalte părţi semnatare se angajau să ofere celui

atacat ,,întreaga asistenţă şi sprijin militar de care erau

capabile’’52. Caracterul integrator al Uniunii era subliniat de

crearea organelor ei politice:

- Comisia Permanentă

- Comitetul Consultativ al miniştrilor de externe (sediul

la Londra)

- Comitetul militar (compus din miniştrii apărării

statelor membre)

Ulterior, ultimul organa fost numit, la sesiunea de la

Paris, din 27-28 septembrie 1948,la tratativele privind

structura militară a Uniunii Vestice. Au fost numiţi principalii

comandanţi ai forţelor terestre (generalul francez J. De Lattre

de Tassigny), aeriene (mareşalul englez James Robb) şi marine

(viceamiralul francez Robert Jaujard) iar în fruntea lor a fost

51 B.M.Haloșa. Blocul agresiv..., p.47.52 Preda E. NATO-: scurta istorie.  Bucuresti : Fundatia Culturala Magazin Istoric, 1999, p.67.

31

numit feldmareşalul Bernanrd L. Montgomery 53. Cartierul general

al forţelor armate îşi avea sediul la Fontainebleu, Franţa.

1.2. Semnarea Tratatului de la Washington.Pe 30 aprilie 1948, miniştrii apărării şi şefii de stat

major ai celor cinci puteri semnatare ale Tratatului, s-au

întîlnit la Londra pentru discutarea necesarului de echipament

militar, în vederea evaluării potenţialului propriu, precum şi a

necesarului de ajutor din partea Statelor Unite. Din iulie 1948,

experţii americani şi canadieni au participat la aceste

întruniri în calitate de observatori. Interesul Statelor Unite

ale Americii în vederea creării unui bloc militar, incluzînd şi

statele transatlantice era considerabil. SUA şi-a îndreptat

privirea către Europa îndată după finisarea războiului, prin

doctrina Truman cît şi prin planul Marshall. Cercurile

conducătoare de la Washington au sprijinit conştient statele

semnatare a Tratatului de la Bruxelles. În ziua încheierii

acestui pact, într-un mesaj adresat Congresului, preşedintele

SUA, Thruman declara:,, Această iniţiativă merită tot sprijinul

nostru. Sunt convins că SUA vor acorda în mod corespunzător

popoarelor libere ajutorul pe care îl va cere situaţia’’54.

Pentru a pregăti cît mai bine negocierile cu statele est-

europene, administraţia americană a iniţiat o serie de

consultări cu liderii Congresului. Thruman ţinu-se

minte ,,lecţia eşecului lui Wilson din 1920 privind ratificarea

Tratatelor de Pace de la Versailles şi a Pactului Societăţii

Naţiunilor, conţinut în preambulul acestora. Adică – scrie în

53 Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p.37.54 Ibidem..., p.37.

32

memoriile sale- ,,să beneficiez de cooperarea legislativului. Și

prietenii noştri europeni îşi amintesc de Liga Naţiunilor , ei

doreau foarte mult să beneficieze nu doar de o declaraţie

prezidenţială, ci şi de o confirmare din partea Congresului55. În

problemele de politică externă, conducerea republicană suferea

încă de efectele izolaţionismului. Învăţase cîte ceva, dar încă

prea puţin din eşecul Ligii Naţiunilor..... – îşi amintea

Thruman’’.

Participarea SUA la construcţia unei structuri militare

euro-atlantice s-a actualizat îndată după sfîrşitul

Conflagraţiei Mondiale. După cel de-Al Doilea Război Mondial s-

au profilat la orizonturi o nouă ameninţare – în postura Uniunii

Sovietice. Aceasta a impus cercurile guvernamentale pe de o

parte să elaboreze o nouă doctrină, cu funcţii de securitate

naţională şi de protecţie împotriva noului pericol şi pe de altă

parte, consolidarea suveranităţii statelor democratice, dar nu

în sens izolaţionist, ci în sens cooperativ. Doctrinele

americane au avut drept idee generală – cooperarea

transatlantică dintre SUA şi statele vest-europene. Prin

intermediul doctrinei Truman se conta pe o strînsă legătură

dintre democraţiile occidentale pentru consolidarea unei alianţe

durabile în vederea asigurării securităţii comune.

Problema securităţii SUA era în primul rînd şi o problema

internă. În acest sens se pun în aplicare cîteva reforme

inovative în domeniul dat. În 1947 este adoptat National

Security Act56 (Actul Securităţii Naţionale) un document care

55 Preda E. Nato…, p.68.56 Ţuțuianu I. S. Apusul Westphaliei..., p.245.

33

avea să schimbe considerabil imaginea securităţii naţionale

SUA. Acest act a constituit la acea vreme o nouă abordare a

problematicii securităţii, dîndu-i acestui concept primul contur

modern. Acest concept a dat startul unei reorganizări de

substanţă a domeniului securităţii naţionale, îndeosebi prin

prisma: politicii externe, politicii de apărare, politicii în

domeniul securităţii interne, politicii în domeniul

informaţiilor, conducerii politice, administrative şi strategice

ale domeniului. Actul Securităţii Naţionale americane a pus

bazele instituţiilor moderne specifice acestui domeniu (NSC-

National Security Council/Consiliul Securităţii Naţionale, CIA-

Central Intelligence Agency/Agenţia Centrală de Informaţii) şi a

generat un proces de reconstrucţie a Departamentului Apărării.

În plan extern, expresia economică a acestor eforturi a

fost lansarea planului Marshall şi constituirea, ulterioară a

Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare.

Conjugarea eforturilor statelor democratice în vederea

contractării pericolului sovietic s-a realizat prin metode şi

mijloace multiple, printre cele mai importante au fost cele ce

au vizat constituirea în serie a unui important număr de

organizaţii avînd ca scop principal sau complementar securitatea

şi apărarea Europei. Drept urmare cum am şi menţionat mai sus se

pun bazele Uniunii Ocicdentale (17 martie 1948), structură

succesoare a Alianţei Nord-Atlantice create peste un an, despre

care se va relata în continuare.

Înainte de-a trece la faza consultărilor prealabile de

creare a alianţei militare, administraţia lui Thruman urma să

înlăture opoziţia internă care opta contra alianţelor pe timp de34

pace, principiu care persista deja de 150 de ani, expus încă de

preşedintele G.Washington57 În rîndul senatorilor americani

deasemenea exista un non-consens cu privire la soarta viitorului

proiect. Aceştia se întrebau: ,, de ce să creăm blocuri militare

regionale cînd există ONU iar prin prezenţa sa, SUA domină

practic această organizaţie, bucurîndu-se de un sprijin absolut

în Adunarea Generală’’58. În vederea depăşirii acestei crize, un

rol hotărîtor la avut senatorul republicanilor Arthur

Vandenburg, iscusit orator şi expert în probleme externe,

senatorul elaborează proiectul aşa numitei ,,noii orientări’’59 a

politicii externe a SUA. Esenţa priectului ,, noii orientări’’ a

politicii externe a SUA consta în a da mîină liberă guvernului

american pentru a duce tratative în vederea edificării unui

vast bloc militar şi politic cu ţările capitaliste, îndreptat

împotriva Uniunii Sovietice, creînd pentru

aceasta ,,baza’’juridică corespunzătoare. Rezoluţia lui

Vandenberg viza creare unui lanţ de alianţe militare care

întărea ,,de facto’’ puterea şi dominaţia SUA în lume, totodată

aceste alianţe oferea posibilitate SUA să-şi lărgească aria de

răspîndire a forţelor armate. Rezoluţia Vandenberg ( vezi anexa

2) a fost adoptată de Senat la 11 iunie 1948 cu votul a 64

dintre senatori, şi 41 contra60. Punctul 2 al rezoluţiei

conţinea un apel direct, adresat guvernului SUA, de-a lua aşa-

zisele măsuri regionale şi alte măsuri colective’’, care în

esenţă deschideau cale liberă spre formare a alianţelor militare

. La punctul 3 al rezoluţiei se sublinia că Statele Unite

57 Уткин A. Американская Империя. Москва : Эксмо : Алгоритм-книга, 2003, с.79.58 Ibidem, c.79.59 Haloșa B.M.Blocul agresiv..., c.59.60 Уткин A. Американская ..., c.79.

35

trebuie să ,,participe direct, la asemenea măsuri regionale şi

alte măsuri colective, bazate pe ajutor şi ajutor reciproc

permanent şi efectiv’’. În punctul 4 al rezoluţiei se arăta că

Statele Unite trebuie să acorde ajutor armat ţărilor

participante la aceste blocuri militare şi politice. Semnarea de

acorduri pentru punerea la dispoziţia SUA a forţelor armate, cum

se prevede în Cartă, semnarea unui acord între naţiunile membre

privind controlul universal şi reducerea armamentelor, cu

garanţii că va fi respectat61. În ciuda asigurărilor de

fidelitate faţă de Carta ONU, conţinute în preambulul ei,

Rezoluţia Vandenberg încălcă anumite prevederi internaţionale şi

anume subminarea colaborării internaţionale, punct strategic al

Cartei ONU. De asemena rezoluţia preconiza direct lichidarea

dreptului de veto în toate problemele care se referă la

reglementarea paşnică a litigiilor internaţionale şi în problema

primirii de noi membri. În acest scop Rezoluţia cerea revizuirea

Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

La scurt timp după adoptarea Rezoluţiei Vandenberg,

preşedintele Statelor Unite, Thruman, l-a însărcinat pe

subsecretarul de Stat, R. Lovett să înceapă tratative

diplomatice secrete în vederea încheierii unei largi alianţe

militare şi politice, care să se afle sub conducerea şi

controlul direct al Statelor Unite. Partea americană declara

faptul că ,,coexistenţa paşnică’’ pe termen lung cu URSS a

devenit imposibilă, este necesară crearea unei Uniuni comune de

apărare a Occidentului62. Ca bază a noului bloc în curs de

61 Văduva G. Geopolitica. București: TOP FORM, 2013, p. 227.62 Filip C .Tratatul de la Vaşovia în relaţiile internaţionale ale epocii (1955-1991). Tîrgovişte: Cetatea de Scaun, 2007, p. 44.

36

pregătire s-a hotărît să fie luate ţările Uniunii Occidentale,

la care să fie atrase Canada (la 13 octombrie 1948 Canada va

notificat Departamentul de Stat american că era gata să

participe la proiectul initiat de SUA) precum şi o serie de

alte state. Reprezentanţii Tratatului de la Bruxelles, Canadei

şi SUA, s-au aşezat la masa de negocieri pe 6 iulie 1948 la

Washington. Problemele însă nu au întîrziat să apară. La nici 2

săptămîni înaintea începerii primului tur al negocierilor de la

Washington, pe 25 iunie, Uniune Sovietică a iniţiat blocada

tuturor comunicaţiilor dintre zonele de ocupaţie din Germania şi

Berlin. Cu toate acestea negocierile dintre părţi au continuat

iar soluţionarea urgentă a problemelor legate de asocierea

Uniunii vestice cu SUA impunea un consens rapid şi univoc al

părţilor. Pe fundalul instabilităţii şi a presiunii tratativele

se desfăşurau destul de încet63. O problemă complicată s-a

dovedit a fi chiar caracterul viitoarei Alianţe. Țările Europei

ar fi preferat o intrare simplă a Statelor Unite şi Canadei în

Uniune. Partea americană însă a refuzat această posibilitate. În

ideea reprezentanţilor SUA, în fruntea cărora se afla în

momentele hotărîtoare R.Lovett, negocierile aveau ca ţel

fondarea unei noi organizaţii, al cărui statut ar fi accentuat

şi mai tare, conform Rezoluţiei Vandenberg, relaţia cu Carta

ONU. Divergenţele de idei existau şi în chestiunea limitării

teritoriale a Alianţei. Deşi Uniunea Vestică era dedusă conform

Înţelegerii de la Bruxelles şi altor candidaţi, concepţia

americană, care includea state începînd cu Suedia şi

tranversînd Italia, le părea prea generoasă ţărilor fondatoare.

Partea americană considera că prea largă şi liber formulată63 Fidler J., Mares P. Istoria..., p.42.

37

prevederea Înţelegerii de la Bruxelles privind oferirea

reciproca de ajutor militar în caz de conflict64. Gradul de

aplicabilitate automată a tratatului, precum şi aria lui

geografică provoacă dezbateri tensionate65. În cursul

tratativelor în vederea încheierii Alianţei Atlanticului de

Nord, presa reacţionară din SUA, arăta anticipat că încheierea

acestei alianţe va oferi Statelor Unite largi posibilităţi

pentru construirea de baze militare, aeriene, maritime pe

teritoriul oricărei ţări participante la acest bloc,

subliniindu-se cu acest prilej necesitatea atragerii în Alianţa

Atlantică a ţărilor scandinave care ocupau o poziţie strategică

avantajoasă. Zona de influienţă a Alianţei Atlantice nu convenea

însă Franţei care se declara incomodată de faptul că centrul

de greutate al ansamblului s-ar deplasa prea la nord66,

francezii propun soluţia aderării Italiei în această Alianţă,

dar mai ales vin cu iniţiativă de includere a departamentelor

sale din Algeria în zona garantată. Pînă la urmă se va conta mai

mult pe direcţia nordică.

O mare importanţă s-a acordat, de asemenea, atragerii în

Blocul Atlanticului de Nord a Islandei, Irlandei, Portugaliei,

drept cap de pod pentru forţele aeriene militare şi maritime

militare ale SUA67. Chiar în stadiul iniţial al pregătirii

blocului Atlanticului, Statele Unite insistau asupra includerii

Spaniei franchiste în acest bloc, precum şi a unor asemenea ţări

,,atlantice’’ ca Grecia, Turcia şi chiar Iranul. Negocierile din

vara anului 1948 dintre reprezentanţi SUA şi statele Tratatului64 Ibidem, p.42.65 Roman M. Dicționar de Relații Internaționale, Iași: Polirom, 2008, p.17.66 Ibidem, p.17.67 Haloșa B.M. Blocul agresiv .., p.62.

38

de la Bruxelles în prima fază au avut un caracter mai incins,

datorită spaţiului vast ce urma să fie inclus sub un comandament

comun. Datorită factorilor externi, s-a ajuns la destindere şi

chiar la o deschidere, ceea ce într-un final a dus la

desăvîrşirea unui proiect cunoscut sub numele de Pactul

Atlanticului de Nord.

Succesul negocierilor s-au datorat în primul rînd voinţei

bilaterale, la aceasta se adauga şi iniţiativa preşedintelui

american, care la acea perioada urma să treacă un nou scrutin

electoral. O parte din negocieri avuse loc stric secret, pentru

a preveni scurgerile de informaţii către sovietici. Atmosfera în

care s-au purtat negocierile era astfel descrisă de preşedintele

Truman: ,,Rareori a stat în jurul unei mese un grup de

diplomaţi- reprezentînd şase naţiuni diferite - şi au vorbit cu

asemenea sinceritate deplină’’. Unul dintre diplomaţii americani

care au participat la tratative, Theodor C.Achilles, îşi

amintea:,, pe toată durata lor, negocierile au avut un caracter

cît se poate de informal. Erau purtate de un grup mic, la nivel

de lucru, aşezat în jurul unei mese mici, înfruntînd vara din

Washington. Era o ,,diplomaţie doar în cămaşă’’, la propriu şi

la figurat68. Exista o dorinţă foarte puternică de a ajunge la un

acord şi de a găsi cele mai bune răspunsuri mutual acceptabile.

Derick Hoyar Millar, pe atunci ministru la Ambasada Marii

Britanii, ulterior Lord Inchyra, a iniţiat ceea ce va fi

cunoscut drept ,,spiritul NATO’’. Într-o zi, a făcut o propunere

pe care noi, ceilalţi, am criticat-o cu severitate, în mod

constructiv. Derick a replicat: ,,Foarte bine’’. Acestea au fost

68 Preda E. NATO.., p.69.

39

instrucţiunile mele. Am să spun Forreign Office-ului că mi-am

încercat serviciul şi am pierdut şi voi cere instrucţiuni

potrivit cu cele pe care le-am convenit’’. Hickerson

( directorul Biroului pentru afaceri europene din Departamentul

de Stat) a mai adus o contribuţie. El a susţinut că Tratatul

trebuia scris într-o limbă atît de simplă, încît ,,chiar şi un

lăptarul din Omaha să îl înţeleagă’’. În mod

incoştient ,,lăptarul din Omaha’’ a devenit naşul stilistic al

Tratatului’’69. Asupra duratei Tratatului, s-a convenit ca acesta

să fie nelimitat, cu posibilitatea revizuirii după 10 ani şi cea

a retragerii după 20 ani.Finalizarea negocierilor (pe 9

septembrie) adus la coordonarea comună a politicii externe, în

vederea lărgiri spectrului Alianţei. În acest sens se prognozau

negocieri cu statele europene din spţiul vest european .

Iniţiatiatori însă de data aceasta vor fi americanii, care vor

fi predispuşi unei politici de extindere cît mai grabnice, în

acest sens se va face uz de toate mijloacele şi posibilităţile

pentru a convinge statele să adere la noua alianţă politco-

militară.

SUA insistau mult pe faptul ca statele scandinave să fie

atrase în această structură care aparent era una strict

defensivă însă era vizibilă tendinţa americanilor de-a încadra

teritoriul strategic scandinav sub o autoritate şi comandament

militar supranaţional. Statele scandinave ar fi prezentat

un ,,punct sensibil’’pentru sovietici deaceea partea americană

va susţine direcţia nordică. Statele nordice însă nu s-au văzut

cointeresate în proiectul atlantic iniţiat de către cele 5

69 Ibidem, p.70-71.

40

state, plus SUA şi Canada. Ținînd seama de această situaţie,

precum şi de neutralitatea tradiţională a ţărilor scandinave,

guvernele acestora au propus crearea unei ,,alianţe defensive

nordice’’. În acest bloc să intre numai Suedia, Norvegia,

Danemarca şi eventual, Islanda 70. Tratativele cu privire la

crearea unei alianţe compuse exclusiv din statele nordice au

început între Norvegia, Suedia şi Danemarca în a doua jumătate a

anului 1948. Prim-miniştrii afacerilor externe, precum şi

miniştrii apărării ai acestor state s-au întrunit la Stockholm,

Oslo şi în oraşul suedez Karlstad, la Copenhaga şi apoi din nou

la Oslo. SUA s-au expus negativ faţă de crearea unei asemenea

alianţe şi au insistat ca ţările nordice să participe direct şi

nemijlocit la blocul Atlanticului, ameninţînd că, în caz contrar

vor înceta livrările de armament acestor ţări. Corespondentul

ziarului ,,New York Times’’, James Reston, scria că : ,,atunci

cînd propunerile privitoare la alianţa defensivă nordică au fost

prezentate Departamentului de Stat, reprezentanţii oficiali ai

SUA au lăsat să se înţeleagă în mod clar că în livrările de

armament se vor bucura de prioritate, în primul rînd ţările care

vor fi gata să-ţi asume atît riscul cît şi foloasele şi

avantajele Pactului Atlanticului de Nord’’71. La 19 ianuarie

1949, cele trei ţări scandinave au primit o notă oficială

americană, în care, într-o formă categorică, se declara că SUA

nu vor acorda nici un fel de ajutor proiectului alianţei

defensive nordice. În cele din urmă statele scandinave au fost

nevoite să renunţe la proiectul unei alianţe strict nordice.

70B.M.Haloșa, Blocul agresiv..., p.62.71 Ibidem, p.62-63.

41

Reorientîndu-se către Washington, Norvegia s-a declarat

deschisă aderării la proiectul Atlantic, datorită faptului că

acest stat se afla în apropiată vecinătate de URSS. În acest

sens în Parlamentul norvegian a pornit o campanie masivă de

convingere a deputaţilor cît şi a opiniei publice în vederea

aderării la blocul militar vestic. Uniunea Sovetică prin

declaraţia guvernului din 29 ianuarie 1949 a considerat

necesar să arate guvernului Norvegiei caracterul periculos al

poziţiei pe care a adoptat-o în problema intrării în gruparea

Atlantică. În răspunsul său la declaraţia guvernului sovietic,

guvernul norvegian a căutat să explice aderarea la NATO afirmînd

că Organizaţia Naţiunilor Unite nu ar fi încă suficient de

puternică pentru a asigura pacea şi securitatea şi de aceea ,

dorinţa de a-şi asigura securitatea a îndemnat guvernul

norvegian să ia măsuri în vederea aderării sale la Pactul

Atlanticului care se află în curs de formare. La începutul

lunii februarie 1949, ministrul de externe al Norvegiei, Large,

a plecat la Washington şi Londra pentru a duce tratative în

legătură cu aderarea Norvegiei la Pactul Atlanticului de Nord.

În cursul tratativelor secrete care au avut loc între Large şi

secretarul de Stat al SUA, Acheson, s-a reieşit că poziţia SUA

faţă de Norvegia putea fi rezumată cîteva condiţii de bază. În

primul rînd,Norvegia trebuia să adere nemijlocit la aliaţa

militară a Atlanticului de Nord.Comandamentul norvegian trebuia

să-şi adapteze planurile sale militare la linia generală a

strategiei alianţei Atlantice, ceea ce însemna, să acorde

Statelor Unite drepturi largi de-a construi baze aeriene şi

maritime militare pe teritoriul norvegian. Iar SUA vor livra

42

Norvegiei armament numai în cazul acceptării necondiţionate a

condiţiilor sus menţionate.

La 4 martie 1949, guvernul norvegian, în urma dezbaterilor

ce avuse între partidele parlamentare a declarat în mod oficial

invitaţia americană de a începe tratative în vederea pregătirii

alianţei militare a Atlanticului de Nord.

La 4 martie 1949 s-a anunţat în mod oficial că guvernul

danez va începe tratativele cu privire la aderarea Danemarcii la

Pactul Atlanticului de Nord. Aceasta s-a făcut în momentul cînd

Statele Unite au cerut direct să li se acorde dreptul de a

construi baze militare aeriene în Groenlanda, ca ,,preţ’’ pentru

primirea Danemarcei în alianţa Atlantică. În afară de statele

nordice, diplomaţia americană a atras în blocul militar al

Atlanticului de Nord şi o serie de alte state. La 17 martie 1949

s-a anunţat că Italia, Portugalia şi Islanda vor adera la Pactul

Atlanticului de Nord. Interesul geostrategic şi poziţionarea

acestora pe harta Europei au sporit procesul de aderare.

Către sfîrşitul lunii decembrie 1949 erau formulate

prealabil articolele Tratatului. Articolele vizau în primul

rînd:

- dezvoltarea relaţiilor economice, culturale, sociale

dintre statele semnatere a Alianţei Atlanticului de Nord;

- acordare reciprocă şi activă a ajutorului în interesul

securităţii colective;

43

- consultarea membrilor Alianţei în caz apariţiei unu

pericol care atentează la suveranitatea statelor semnatare ale

Alianţei72.

Articolul cinci al viitoarei Alianţe Nord-Atlantice s-a

dovedit a fi unul problematic. Acesta viza acţiunile statelor în

caz de atac asupra unui stat mebru al Alianţei Atlanticului de

Nord. Articolul vizat a fost delimitata în două paragrafe.

Primul paragraf includea principiul securităţii colective în

zona geografică exclusivă ce includea teritoriul terestru,

maritim şi aerian al statelor membre ale Alianţei. A doua parte

a articolul presupunea protecţia zonelor Europei Occidentale şi

a Americii de Nord, precum şi zona maritimă şi aeriană a

Oceanului Atlantic, aflată mai la nord de Tropicul Racului. Ca

completare la al doilea paragraf a fost inclusă şi zona

mediteraniană şi o parte din Nordul Africii (Algeria ).

Formularea prevederilor tratatului a fost un examen serios

pentru întreg sistemul comun de apărare. Secretarul de stat

american Dean Acheson73, devenise personajul principal al

întregului proces, avea dialoguri pe de o parte cu ambasadorii

ţărilor Uniunii Vestice la Washington, pe de altă parte

reprezentanţii Senatului, secretarul de stat în acelaşi timp

avea discuţii şi cu reprezentanţii statelor care optau pentru

aderare la această strucură. Pe durata negocierilor au existat

diferite opinii cu referire la formularea articolelor în

varianta finală. Theodore C.Achilles enumera si o serie de

puncte la care s-a renunaţat în cursul negocierilor:

posibilitatea de a exclude un stat în care ar fi ajuns la putere72 Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепость Европа..., c.57.73 Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p.41.

44

un guvern de extremă stîngă sau dreaptă, orice prevedere privind

regulile de procedură, vre-o procedură, vre-o prevedere privind

organizarea unui staff internţional.74 La 15 martie semnatarii

Tratatului de la Bruxelles (Anglia, Franţa, Belgia, Oland,

Luxemburg) împreună cu Canada şi SUA, adresează oficial

Danemarcei, Islandei, Italiei, Norvegiei şi Portugaliei

invitaţia de a adera. La 18 martie 1949, textul Tratatului

Atlanticului de Nord a fost publicat. La 4 aprilie 1949 la

Washington miniştrii de externe a 12 ţări (Anglia, Franţa,

Belgia, Olanda, Luxemburg, SUA, Canada, Danemarca, Islanda,

Italia, Norvegia şi Portugalia) semnau în ordine alfabetică

Tratatul Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty

Organization). Preşedintele Thruman cu ocazia acestui eveniment,

scurt şi curpinzător şi-a exprimat părerea afirmînd cu referire

la documentul semnat de state : ,, E un document simplu, dar

dacă ar fi existat în 1914 sau 1939 sau dacă atunci l-ar fi

sprijinit statele care sunt reprezentate aici, sunt sigur că ar

fi prevenit actele de agresiune care au dus la cele două

războaie mondiale’’75. ,,La 4 aprilie 1949 stăteam lîngă

secretarul de stat Dean Acheson, care şi-a pus semnătura, din

partea SUA, pe un tratat care reprezenta prima alianţă militară,

în vreme de pace, încheiată de SUA de la adoptarea Constituţiei,

nota preşedintele Truman în memoriile sale’’76. După semnarea

Tratatului Nord-Atlantic a urmat un proces de ratificare a lui

de către organele legislative ale fiecărei ţări membre. Primul

care a făcut acest pas, încă de la 3 mai 1949, a fost

74 Preda E. NATO ..., p.73.75 Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p.44.76 Ibidem, p.73.

45

Parlamentul Canadian. Momentul cheie a acestui proces,

ratificarea în Senatul SUA, a avut loc pe data de 21 iulie, iar

votarea a fost categorică: 82 la 13 pentru ratificare.

Unsprezece dintre cei care, la întrebarea preşedintelui

comisiei, au răspuns cu tradiţionalul ,,may’’ au fost

republicanii, cu toate acestea, aprobarea tratatului s-a putut

considera nepartinică. Promisiunea pentru viitor era desigur

realitateacă pentru ea nu numai c-a votat, dar a şi argumentat

chiar senatorul republican proaspăt ales de statul New York,

John F. Dulles. Cel mai mare duel privind tratatul s-a dus în

Parlamentul italian, unde era supus criticiii războinice a

numeroşi deputaţi comunişti. Negocierile de pe teritoriul

acestei ţări s-au prelungit pînă pe 24 august 1949, cînd

legislativul italian, ultimul, a aprobat documentul. În acea zi

a intrat în vigoare Tratatul Nord-Atlantic (Vezi anexa 3)

1.3. Reacția opiniei internaționale în urma semnării Tratatului Atlanticului de Nord.

Apariţia blocului militar al Atlanticului de Nord a dus la

înăsprirea şi mai mare a relaţiilor internaţionale. Uniunea

Sovietică a încercat să determine statele blocului vestic prin

diferite metode de presiune, să nu se alieze în structurile

Alianţei, dar nesiguranţa care plana în aer au determinat

statele să semneze actul din 4 aprilie. Ministerul Afacerilor

Externe al Uniunea Sovietică încă la 29 ianuarie 1949 şi-a

exprimat dezacordul faţă de scopurile Alianţei Nord-Atlantice.

Un memorandum în acest sens a fost transmis tuturor statelor

care urmau să semneze acest Pact. În acest document se enunţă

faptul că:,, Alianţa Atlantică este arma de răspîndire a

46

influienţei Statelor Unite ale Americii în toată lumea şi de

pregătire a unui nou război, această Înţelegere este îndreptată

contra Uniunii Sovietice şi statelor democraţiei populare’’77.

Prin încheierea Pactului Atlanticulului de Nord, se sublinia în

Declaraţie: ,,cercurile conducătoare din SUA şi Marea Britanie

urmăreau să pună mîina pe conducerea unui număr cît mai mare de

state, să le ,,răpească’’ posibilitate de a promova o politică

externă şi internă independentă şi să le folosească drept

mijloace auxiliare pentru înfăptuirea planurilor lor agresive

îndreptate spre instaurarea dominaţiei mondiale anglo-

americane78’’. În acelaşi timp în declaraţia oficială de la

aceeaşi dată se arăta faptul că prin acest Pact s-a adus un

prejudiciu Organizaţiei Naţiunilor Unite, deoarece Alianţa

Atlantice este un instrument de propagare a agresiunii în lume.

Uniunea Sovietică era frustrată de faptul că statele vestice

deschis şi oficial au încheiat o înţelegere împotriva statului

cu care a luptat cot la cot împotriva Germaniei. Astfel într-un

comunicat din acelaşi an ,1949, cu privire la Pactul Nord-

Atlantic, Guvernul Uniunii Sovietice declara faptul că: ,,Pactul

Nord-Atlantic este un acord nu bipartit, ci multilateral, creînd

o grupare închisă de state. şi, ceea ce-i deosebit de important,

ignorează absolut posibilitatea repetării agresiunii germane,

neavînd, prin urmare, drept scop prevenirea unei noi agresiuni

germane. Și intrucît dintre toate statele mari ce fac parte din

coaliţia antihitleristă nu participă la acest pact doar URSS,

Pactul Nord-Atlantic trebuie considerat drept acord îndreptat

împotriva unuia din aliaţii principali ai Statelor Unite, Marii

77Лидер Ю. НАТО …, с.42.78 Haloșa B.M. Blocul agresiv..., pag. 75.

47

Britanii şi Franţei în ultimul război – împotriva Uniunii

Sovietice’’79. Guvernul sovietic a atras atenţia asupra faptului

că Tratatul Atlanticului de Nord se afla în vădită contradicţie

cu Tratatul anglo-sovietic din mai 1942 şi cu Tratatul franco-

sovietic din 10 decembrie 1944, de alianţă şi ajutor reciproc.

Aceste tratate conţineau printre alte prevederi, dispoziţii care

interziceau părţilor să încheie şi să participe la diverse

coaliţii îndreptate împotriva celeilalte părţi contractante.

Tratatul Atlanticului de Nord, în opinia părţii sovietice se

afla deasemenea în contradicţie cu acordurile adoptate la

conferinţele de la Ialta şi Potsdam, precum şi alte conferinţe

care au avut loc între reprezentanţii Marilor Puteri atît în

timpul, cît şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, acorduri în

virtutea cărora Marile Puteri se obligau să colaboreze în opera

de consolidare a păcii şi securităţii internaţionale şi să

contribuie la întărirea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Semnarea Tratatului militar între SUA şi statele vestice a

stîrnit şi reacţii ostile în presa americană.Astfel publicaţia

americană ,,Gazett and Daily’’ la 18 martie 1949, în ziua

publicării textului Tratatului scria : ,,Daca noi tindem spre

pace şi dacă Rusia tinde spre pace, atunci noi niciodată nu vom

atinge acest scop comun, prin intermediul încherii unei

înţelegeri militare, îndreptat împotriva Uniunii Sovietice,.

Scopurile paşnice se obţin prin metode paşnice. Noi suntem

responsabili de această coaliţie contra ruşilor. Dacă aceasta va

servi drept motiv de război, atunci toată lumea va şti, cine

este vinovatul’’80. Faptul că acest bloc militar vizează în79 Харланов Ю.Ф.  НАТО: лицо и маска. Кишинев : Картя молдовеняскэ: 1983, p.23.80 Леонтьев A. Атлантический ..., с .8.

48

primul rînd Uniunea Sovietică, a recunoscut-o şi secretarul de

Stat D. Acheson la 18 martie într-o cuvîntare rostită la radio.

În aceeaşi perioadă ziarul Chicago Daily News recunoscuse

caracterul ofensiv şi nu defensiv al acestei Alianţe scriind

bunoară:,, Alianţa militară de tipul Pactului Nord-Atlantic,

contrar afirmaţiilor optimiste, nu constituie un pas spre pace.

Ea constituie o pregătire pentru război’’81. Semne de întrebare

cu referire la Pactul Nord-Atlantic, în scurt timp au început să

apară şi în rîndul senatorilor americani. Astfel senatorul

republican Langer a fost nevoit să recunoască că:,, Pactul

Atlantic- este o uniune militară organizată, îndreptat

nemijlocit împotriva statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor

Unite’’. Senatorul Taft deasemenea a recunoscut faptul că

Pactul: ,,este contrar angajamentelor asumate de Statele Unite

în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite82 .

Poziţiile cu referire la blocul Nord-Atlantic au fost

împărţite. Blocul militar format la 4 aprilie 1949 a fost

iniţiat într-o conjuctură destul de confuză, într-un moment cînd

pericolul declanşării unui război creştea de la o zi la alta.

Structura dată şi-a stabilit clar obiectivele şi strategiile iar

acestea se desprindeau din convingerile comune asumate şi anume:

- Apărarea libertăţii popoarelor, principiilor

democraţiei, libertăţi individuale şi supremaţia dreptului

- Favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea

Atlanticului de Nord

81 Haloșa B.M. Blocurile militare ale Imperialiștilor-primejdie pentru pace. Chișinău: Carte Moldovenească, 1966, p.7.82 Ibidem…, p.7.

49

- Unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru

apărarea şi păcii şi securităţii internaţionale

Acestea, dar, şi alte principii, au dus la formarea

Alianţei Atlantice. Trebuie de menţionat însă faptul că

securitatea comună a statelor blocului a dus uneori la

neconcordanţe cu statele aflate în afara blocului militar. În

acest sens în majoritate cazurilor prioritate se acordau

statelor membre, chiar dacă în urma deciziilor asumate, era

prejudiciat interesul unui stat terţ, neutru.

Blocul militar NATO nu ar fi fost atît de serios

reprezentabil în lume, dacă începînd cu primele luni ale anului

1948, SUA nu ar fi intervenit în procesul crării unei alianţe

largi. SUA a văzut prin prisma Tratatului de la Bruxelles o cale

de stăvilire a ofensvei sovietice în vest, totodată SUA, prin

acelaşi tratat, care ulterior avea să devină un bloc militar

puternic, îşi putea uşor extinde dominţia politică în lume. După

terminarea războiului, SUA îşi păstrau unităţile militare în

Occident, în zonele ocupate cîndva de fascişti, pentru a

legaliza prezenţa militară în Europa, dar şi a putea face faţă

unui eventual război, SUA a profitat enorm de oferta unei

Alianţe militare. După cum am şi observat mai sus după ce în

toamna anului 1948 negocierile dintre statele semnatare a

Uniunii Occidentale şi SUA au fost finalizate cu succes, practic

iniţiativele şi consultările în vederea extinderii Tratatulului

au venit din partea reprezentanţilor americani. Guvernul

american conta mult pe această structură care urma să apară la

orizont. SUA a fost cu certitudine statul care a decis soarta

ulterioară a Pactului. Însăşi ultima semnătură care dădea o50

valoare juridică Alianţei a fost semnat în capitala americană –

Washington, chiar dacă iniţial se preconizase ca ceremonia

oficială saă aibă loc în Bermude sau pe insulele Azore. După

aceasta SUA vor prelua şi principalele funcţii de control în

organizaţie, vor începe reînarmarea partenerilor de coaliţie,

vor acorda credite enorme în sectorul militare ale statelor

blocului militar. Cuvîntul Statelor Unite ale Americii de acum

şi mai mult va fi auzit în lume iar Războiul Rece va întra

într-o nouă perioadă de confruntări.

Capitolul II. Structuraorganizațională a Blocului

51

Atlanticului de Nord2.1.Structura politică între 1949- 1950.

La scurt timp după crearea blocului Atlanticului de

Nord, inspiratorii lui au trecut la organizarea militară şi

politică a acestuia. Acestei probleme i-a fost consacrată prima

sesiune a Consiliului NATO, care a avut loc la 17 septembrie

194983 la Washington. Principalul scop al Consiliului, se arăta

în comunicatul dat publicităţii, la constituit crearea

Comitetului Apărării precum, şi a altor organe auxiliare,

considerate ncecesare pentru a da concurs Consiliului în

examinarea problemelor referitoare la aplicarea Tratului

Atlanticului de Nord. Consiliul NATO a fost creat în

corespundere cu articolul 9 al Tratatului de la Washington, ai

cărui membri au devenit miniştrii de externe ai statelor membre

ale Alianţei84. Instituţia respectivă a devenit autoritatea

supremă a blocului, fiind investit cu autoritate decizională şi

puteri decizionale reale. Acest organ primordial, a jucat un

rol important în raport cu opinia publică difuzînd declaraţii şi

comunicate, explicînd marelui public şi guvernelor ţărilor care

nu sunt membre ale Alianţei, orientările şi deciziile sale.

Consiliul (cu sediul la Bruxelles) a fost organul care a creat

la prima şedinţă, alte organe, care au pus fundamentul Alianţei:

Comitetul de Apărare (DC-Defence Committe) şi subalternul lui,

Comitetul Militar85 (Military Committee), cu o grupare stabilă,

apoi grupările de planificare regională:83Haloșa. B.M . Blocul agresiv..., p. 87.84Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p.50.85Pedlow W.G. North Atlantic Treaty Organization, NATO- Strategy Documents 1949- 1969. Ohio University, 2008, p.12.

52

- Nord-Atlantic (North Atlantic Ocean)

- Occidental- europeană (Canada- United- States)

- Nord-European (Northern Europe)

- Sud-Europeană şi occidental mediteraniană (Southern

Europe and Western Mediterranean)

Comitetul de Apărare a fost alcătuit din miniştrii apărării

ai tuturor statelor membre, avînd drept obiective prioritare

rezolvarea problemelor de apărare şi subiectelor legate de

planificarea apărării colective. Comitetul Apărării oferă

principii călăuzitoare pentru autorităţile militare ale NATO şi,

în limitele responsabilităţii sale, are aceleaşi funcţii şi

atribuţii, precum şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul, în

problemele ţinînd de competenţa sa86. Comitetul Militar, la rîndu

lui, era compus din conducătorii corpului din generali ai

armatelor lor87. Astfel s-a ajuns la o înţelegere privind

ocuparea funcţiilor de conducere, cele mai importante revenind

Statelor Unite. În fruntea Consiliului Alianţei Atlanticului de

Nord, din care făceau parte miniştrii de externe ai ţărilor

membre ale NATO şi care a devenit organul suprem al blocului, a

fost numit secretarul de Stat al SUA – D.Acheson. În fruntea

Comitetului Apărării, alcătuit din miniştrii apărării ai

statelor membre ale NATO, a fost numit ministrul apărării al

Statelor Unite, L. Johnson. Sub controlul SUA s-a aflat

deasemenea şi un alt organism militar al Alianţei Nord-

Atlantice- Comitetul Militar, care este cea mai înaltă

autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi activitatea sub

86 Biroul NATO de Informare și Presă. NATO, Manualul. Buxelles: 1998, p. 38.87 Симонян Р.Г. Реальная Опасность: военные блоки империализма. Москва:  Воениздат, 1985, с. 87.

53

autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea

organismelor politice decizionale, Comitetul Militar se întâlnea

regulat la nivel înalt şi anume, al şefilor de Stat Major.

Comitetul Militar este abilitat să recomande autorităţilor

politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru

apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său

rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere

asupra doctrinei şi strategiei militare. Comitetul ajută la

elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi

realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi

capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa

intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de

criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi

Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la

situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea

forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi

elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament. În

componenţa Comitetului Militar, au intrat Șefii Statelor Majore

ale ţărilor NATO, dar activitatea lui era şi este condusă de

fapt de aşa-numitul Grup permanent cu sediul la Washington,

alcătuit numai din reprezentanţii Statelor Majore ale NATO: SUA,

Anglia, Franţa. În fruntea grupului permanent de fapt afla

generalul American O.Bradley. Grupului permanent îi erau

nemijlocit subordinate comandamentele grupurilor de planificare

regionale: nord-european, vest-european, sud-european şi vest –

mediteranian, Canada-SUA şi nord- atlantic. Reprezentanţii SUA

au intrat încomponenţa tuturor celor cinci grupuri menţionate,

54

prin aceasta întărind şi mai mult control lor asupra politicii

militare a ţărilor NATO.

Două luni mai tîrziu, a avut loc din nou, la Washington, a

doua întrunire a Comisiei Nord-Atlantice, care a adîncit şi mai

mult structura organizaţională a Alianţei. Aici a luat naştere

Comitetul Financiar şi Economic de Apărare (Defence Financial

and Economic Committee), creat de miniştrii de finanţe ai

ţărilor membre, iar în cadrul Comitetului de Apărare, o altă

instituţie, Comitetul pentru Industria Militară (Military

Production and Supply Board). În plus, în toate aceste comitete

şi subcomitete au început să acţioneze grupări permanente de

lucru (Permanent Working Staff). La începutul lui decembrie

1949, şi-au început activitatea părţilor component ale primelor

structuri organizatorice ale Alianţei, a căror schemă era

următoarea:

Structura Organizatorică a Alianței valabilă din decembrie 1949

Consiliul Nord-

Atlantic

Comitetul Financiar şi

Comitetul de Apărare

Economic de Apărare

55

Comitetul pentru Industria militară

Comitetul Militar

Grup permanent de lucru

grup permanent de lucru

Grupuri regionale

de lucru

Nord-

Atlantic

Canadiano-

American

Vest- European

Nord-

European

Sud-European

Grupele regionale erau compuse formate criteriului

geografic88:

Nord-Atlantic: Belgia, Olanda,Canada, Norvegia, Danemarca,

Portugalia, Franţa, Anglia, Islanda, SUA.

Canadiano-American: Canada, SUA

88Pedlow W.G. North Atlantic Treaty..., p. 12.

56

Vest-European: Belgia, Anglia, Canada, SUA, Franţa,

Luxemburg, Olanda.

Nord-European: Danemarca,Norvegia, Anglia, SUA.

Sud-European: Franţa, Italia, Anglia, SUA.

O altă evoluţie a structurii organizatorice a adus-o

şedinţa Consiliului Atlanticului de Nord din mai 195089. La

această şedinţă a fost înfiinţat Consiliul Permanent al

Supleanţilor (Council of Deputies), cu sediul la Londra, care se

întrunea săptămînal şi conducea activitatea Alianţei în

perioadele dintre şedinţele regulate ale Consiliului Nord

Altantic. Într-un fel, s-a modificat şi structura conducerii

Alianţei: Comitetul de Apărare a fost desfiinţat, locul lui

fiind luat de fostul Comitet Militar ce depindea de el.

Comitetul Finananciar şi Economic (Economic and Financial Board)

iniţial a fost numit Biroul Economic şi Financiar, pe lîngă

acesta înfiinţîndu-se alte două instituţii: Biroul Industriei de

Apărare (Defense Production Board) şi Biroul de Planificare a

Transportului Oceanic ( Planning Board for Ocean Shipping)90.

Astfel la mai puţin de jumătate de an, Alianţa Nord-Atlantică

este supusă unei reorganizări, iar după luna mai 1950, ea era

următoarea:

Structura Organizatorică a Alianței valabilă din mai 1950

Consiliul Nord- Atlantic

89Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p. 52.90 Ibidem, p.53.

57

Comitetul militar Biroul economic Biroul

Industriei Biroul Planificării

Grup permanent de şi Financiar de Apărare

Transportului

Oceanic

2.2. Structura militară a Alianţei Nord-Atlantice.Către sfîrşitul anului 1950 structura politică a Alianţei

era practice stabilită, însă în ceea ce priveşte organizarea

militară, aceasta se crea mai greu. Izbucnirea războiului din

Coreea a obligat statele să accelereze tempoul de formare a

structurii militare. Hotărîtoare pentru evoluţia viitoare a

Alianţei a devenit şedinţa Comisiei Nord-Atlantice de la New

York din septembrie 1950, atît în privinţa planificării

strategice, cît şi deciziile privind alcătuirea conducerii

militare. După concluziile acestei şedinţe, Alianţa urma să

construiască aşa-zisele forţe armate integrate sub conducere

unitară. A durat un an şi jumătate pînă cînd Alianţa, încă de

atunci numită de ideologii şi propagandiştii

comunişti,,adversarul păcii mondiale’’, a avut curajul să creeze

forţe armate comune cu o conducere unitară91, care trebuiau să

apere principiile declarate. La 20 decembrie într-o nouă

şedinţă deasemena extreme de importantă s-a ajuns la decizia de-

a desfiinţa Organizaţia Militară a Uniunii Occidentale

(Înfiinţată în 1948, cunoscută sub denumirea Tratatul de la

Bruxelles) şi a trece toate jurisdicţiile din acest domeniu

91Симонян Р.Г. Реальная Опасность..., с.91.

58

NATO. Prin această măsură se urmărea scopul creării primei

funcţii militare a Alianţei, funcţia de Conducător Suprem al

Forţelor Aliate din Europa (SACEUR-Supreme Allied Comander

Europe), care fusese prevăzută la întrunirea Consiliului Nord-

Atlanatic, la 19 decembrie 1950. Consiliul solicita ca această

funcţie să revină generalului D. Eisenhower92. După un sfert de

an, la 2 aprilie 1951, generalul Eisenhower şi-a început

activitatea la Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din

Europa (SHAPE-Super Headquarters Allied Powers Europe), care a

fost amplasată la Requencourt, în apropiere de Paris.

În acelaşi timp s-a ajuns la înfiinţarea Corpului de

Conducere Suprem, iar în funcţiile supleanţilor lui Eisenhower

au fost numiţi feldmareşalul Montgomery (primul supleant),

mareşalul pentru aviaţie britanic Saunders (supleant pentru

aviaţie) şi amiralul francez Lemmonier (supleant pentru marină).

Începînd cu primăvara anului 1951 statele membre NATO au

început a transmite forţele lor sub comandamentul supreme al

forţelor aliate93. SUA au fost prima ţară care şi-a pus la

dispoziţie toate unităţile sub comandamentul generalului

Eisenhower. Franţa a trecut sub SHAPE trei divizii în Germania

şi două în Franţa, iar Marea Britanie şi Belgia au predate şi

ele unităţile în Germania, sub comandă comună. În total existau

15 divizii- numărul acestora însă era insuficient. Uniunea

Sovietică pe teritoriul Cehoslovaciei, RDG-ului şi Poloniei

dispunea de 50 de divizii. Odată cu predarea trupelor fiecărei

ţări membre în parte, se dezvolta structura de conducere a92Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепость Европа..., c.166.93 Штоль В.В. Роль и место НАТО в системе европейской и международной безопасности в условиях глобализации Москва: Научная книга, 2005, c.24.

59

forţelor armate ale Alianţei pe teritoriul european. Acesta era

împărţit în patru zone conduse de comandamentele regionale:

- Comandamentul Armatelor Aliate din Europa de Nord

(AFNORTH- Allied Forces North Europe) cu sediul la Oslo şi în

frunte cu un general britanic.

- Comandamentul Armatelor Aliate din Europa Centrală

(AFCENT- Allied Forces Central Europe) cu sediul la

Fontainebleu, lîngă Paris, şi în frunte cu un general francez

- Comandamentul Armatelor Aliate din Europa de Sud

(AFSOUTH- Allied Forces South Europe) cu sediul la Neapole şi în

frunte cu un general american

- Comandamentul Armatelor Aliate din Zona Mediteraneenă

(AFM –Allied Forces Mediterranean) cu sediul La Valetta şi în

frunte cu un general britanic.

Structura Comandamentelor militare ale Alianței în Europa

Comandamentul Suprem în Europa

Roquencourt

Comandamentul Comandamentul din Comandamentul

Comandamentul din Zona

Din Europa de Nord Europa Centrală din Europa de

sud Mediteraniană

Sectorul Danemarca Fontainbleau Neapole

Sectorul Gibraltar

60

Sectorul Norvegia

Sectorul sud-est

Sectorul central

Sectorul de est

Sectorul de vest

Asemănător zonei Europene a apărut şi Comandamentul Suprem

al Armatelor Aliate din Zona Atlantică, în funcţia de Comandant

Suprem al Armatelor Aliate din Zona Atlantică (SACLANT- Supreme

Allied Commander Atlantic) fiind numit la începutul lui ianuarie

1952, amiralul American Lynde McCormick. Acesta şi-a alcătuit

corpul său, care a fost plasat în Norfolk, SUA, şi comandamente

subaltern regionale şi de operaţie:

- Comandamentul Zonei Vest-Atlantice (Westtern Atlantic

Command) cu sediul la Norfolk şi în frunte cu un amiral

american

- Comandamentul Zonei Est- Europene (Eastern Atlantic

Command) cu sediul la Northwood şi în frunte cu un amiral

britanic

- Comandamentul Flotei de Intervenţie din Zona Atlantică

(Striking Fleet Atlantic) în frunte cu un amiral american,

din care o parte era pe mare în stare de urgenţă

Ultimele înfiinţări au fost, în februarie 1952,

Comandamentul şi Comitetul Canalului Mînecii ( The Channel

Command and the Channel Committee), care includea unităţi de

mărină şi aviaţie din Belgia, Franţa, Olanda şi Marea Britanie

în zona La Manche. Comandamentul era amplasat la Poretsmouth,61

iar primul commandant a devenit amiralul britanic Arhtur J.

Power. Pe lîngă comandamentele menţionate mai sus, rămîinea

zona continentului nord-american, a cărui includere în

structurile NATO o asigura Grupa de Planificare Strategică

Canada-SUA (CUSPG – Canada – USA Regional Planning Group) cu

sediul la Washington. Sarcina ei de bază a devenit realizarea

planurilor generale ale forţelor aliate pe teritoriul ambelor

state nord-americane. Structura militară care a fost propusă, în

linii mari, la întrunirea de la Bruxelles94 a Consiliului Nord-

Atlantic în decembrie 1950, a fost realizată concret în timp de

15 luni şi s-a oficializat în primăvara anului 1952.

2.3. Structura organizaţională valabilă din 1952.Din iniţiativa primului SACEUR, generalul Eisenhower,

Alianţa a obţinut şi o instituţie de pregătire a corpului

superior de conducere, necesar forţelor armate integrate ale

Alianţei. Această instituţie a fost Academia NATO, fondată la

Paris în noiembrie 1951. Eisenhower a înţeles-o ca bază pentru

educarea ofiţerilor aliaţi în spiritual atlantismului şi pentru

atingerea unificării comandamentelor şi corpurilor de conducere

şi a luării deciziilor. Un alt element de unificare a unor

armate atît de diferite îl constituiau exerciţiile militare

regulate, al căror început însă nu l-a prins în funcţia de

SACEUR. Fiind propus de Partidul Republican, în primăvara lui

1952, drept candidat prezidenţial, Eisenhower, a renunţat la

funcţie la sfîrşitul lui aprilie 1952, în locul lui fiind numit

generalul M Ridgway, care tocmai se întorcea din Coreea, unde

avuse funcţia de comandant supreme al armatelor ONU. Astfel la

94Fidler J., MaresP. Istoria NATO..., p.59.

62

momentul predării funcţiei de Comandant Suprem al Forţelor

Aliate ale Alianţei Nord-Atlantice structura acesteia era

următoarea:

Consiliul Nord-Atlantic

Comitetul Militar Secretarul GeneralAlte Comitete

Grupul permanent Secretariatul internaţional

de lucru

Comandamentul Suprem în Europa

Comandamentul Suprem în Zona Atlantică

Comandamentul şi Comitetul Mînecii

Grupa regional Canada- SUA

În perioada cînd generalul Eisenhower se despărţea de

colaboratorii lui, Alianţa şi-a încheiat construcţia

organizatorică şi în domeniul politic. În februarie 1952, a avut

loc la Lisabona95 a nouă întrunire a Consiliului Nord-Atlantic,

care a hotărît, pe lîngă altele, să se perfecţioneaze structura

95 Preda E. NATO..., p.84.

63

organelor de conducere ale Alianţei. S-a decis înfiinţarea unui

sediu stabil la Paris. Datorită sediului stabil , Consiliul se

putea întruni oricînd, astfel că fiecare guvern alegea un

delegat permanent, care reprezenta ţara la toate acţiunile la

care nu participau miniştrii. Prin aceasta s-a ajuns la crearea

unei noi Instituţii a Alianţei, Consiliul Reprezentanţi

Permanenţi (Permanent Representative Council). Acest organ a

preluat atît funcţia Comitetului permanent al Supleanţilor

Miniştrilor de Externe, cît şi a Biroului Financiar şi Economic

şi a Biroului Industriei de Apărare. Sa înfiinţat plus

Secretariatul Internaţional96(International Staff). În plus s-a

decis crearea cătorva comitete, subordonate Comisiei NATO, acest

proces, fiind permanent şi neterminîndu-se nici astăzi. În

fruntea părţii militarea Alianţei a rămas Comitetul Militar, al

cărui grup permanent se întrunea în continuare la Washington.

Primul secretar general al NATO a fost numit la 12 martie 1952,

era vorba de lordul Hasting L. Ismay. Pe umerii lui cădeau

sarcina introducerii în practică a noii structuri organizatorice

şi îmbinarea tuturor activităţilor în administraţia funcţională

supranaţională. Faptul că structura organizatorică a NATO creată

în primăvara anului 1952 nu a cunoscut, în decursul a 45 de ani,

modificări substanţiale demonstrează că munca lui s-a bucurat de

succes.

Forma de organizare a Alianţei Nord Atlantice s-a

modificat în conformitate cu cerinţele vremii şi datorită

conjuncturii destul de instabile. NATO nu ar fi devenit o

alianţă atît de bine pusă la punct din punct de vedere politic

96 http://www.publicevents.ru/pages/65.htm

64

iar mai apoi militar , dacă în faţa statelor vestice nu exista

acea frică care determina liderii politici să găbească procesele

de construcţie a unui bloc militaro-politic capabil să opună

rezistenţă eventualelor provocări. Structura organizaţională va

fi una compactă şi bazată pe capacitatea forţelor de reacţie

rapid şi promt. Comandamentele create în diferite zone ale

Europei şi zonei Atlantice s-au dovedit a fi destul de efective

şi bine organizate. În fruntea Comandamentelor Aliate erau puşi

oameni cu experienţă, generali care au avut merite deosebite şi

care au întărit capacităţile defensive ale blocului.

Alianţa Nord-Atlantică, alcătuită din cele 12

state iniţial, după oformarea şi stabilire a centrelor de

conducere şi coordonare, a devenit de fapt o strucură dominată

în mare parte de americani şi englezi. SUA a ocupat pîrghiile de

gestionare a Alianţei, iar fruntea celor mai înalte funcţii

politice, dar şi militare deasemnea erau funcţionari americani,

primul comandant suprem al armatelor aliate, după cum am şi

observat a fost numit generalul Eisenhower, această funcţie,

ulterior va fi aparţine exclusive americanilor, datorită

faptului că prin acest atribut de bază a Alianţei, SUA, putea

controla cu opinia celorlalţi iar în unele cazuri chiar punînd

mai presus de orice interesele proprii în defavoarea celor

comune. SUA vor adopta o serie de acte normative în domeniul

militar, care va da startul unor procese de înarmare a blocului

militar. În acelaşi timp Alianţa îşi va trasa noile obiective

şi priorităţi în sfera politicii externe, va fi elaborată o

strategie de planificare şi activitate îndreptată spre

65

asigurarea securităţii, dar şi de extindere ariei de influienţă

a organizaţiei.

Capitolul III. Strategia și PoliticaExternă a Blocului NATO.

3.1. Strategia și Politica Externă de la formare şi pînă în 1955.

Înfiinţat la 4 aprilie 1949, blocul Atlanticului de Nord,

în scurt tip avea să se confrunte cu noi probleme majore.

Victoria comuniştilor în China şi efectuarea cu success a

testului nuclear sovietic, se înscriu în tabloul destul de

sumbru cu care îşi începea activitatea noua structură. Fiind

pusă în situaţie delicată, NATO a reacţionat. Răspunsul

Occidentului la evenimentele menţionate a fost puternică şi a

condus la crearea forţelor armate integrate şi a structurilor

adecvate acestora. Aceasta va fi cea mai importantă măsură care

putea fi luată la acel moment, etapa a doua consta în

conceptualizarea strategiei în domeniul militaro-politic.

Fundamentalizarea doctrinară, ideologică şi politico-

militară a conceptului strategic a fost asigurată de SUA97,

reflectînd astfel aspiraţiile ei interne, prin intermediul

Alianţei, SUA însă mai întîi a avut grijă ca senatorii să-şi de-

a acordul în privinţa planurilor de viitor a Americii în

structura nord-atlantică. Astfel una din primele măsuri luate de97Ţuțuianu I.S. Apusul Westphaliei..., p.246.

66

Congresul SUA a fost adoptarea aşa numitei legi cu privire la

acordare de ajutor militar statelor străine şi, în primul rind,

ţărilor din Alianţă98. Această iniţiativă a venit însăşi de la

preşedintele, Truman. Acesta a propus ca Statele Unite să acorde

ţărilor vest-europene, membre ale NATO, suport militar în trei

forme:

- Prin livrarea de diferite tipuri de armament modern (în afară

de cel nuclear).

- Prin acordarea de credite de dolari, pentru lărgirea continuuă

a producţiei de război în aceste ţări.

- Prin trimiterea în aceste ţări a experţilor americani care să

de-a ajutor la folosirea armamentului, precum şi la pregătirea

efectivelor.

Truman a insistat, de asemenea, să se acorde o cantitate

suplimentară de armament Greciei şi Turciei, Iranului, Coreei de

Sud şi Filipinelor. Preşedintele American a cerut să se aloce în

acest sens 14,5 bilioane de dolari99. La 28 septembrie 1949,

programul de finanţare militară a statelor membre NATO, precum

şi a celor menţionate mai sus a fost aprobat de Senat şi Camera

Reprezentanţilor, iar în octombrie, proiectul de lege a fost

semnat de Truman. Prevederile legii referitoare la acordare de

ajutor a fost elaborate destul de ingenios, în aşa fel încît

toate măsurile care urmau să fie înfăptuite de statele membre,

erau dirijate de Washington. În lege se spunea expres faptul că

guvernul SUA, are dreptul să înceteze în orice moment acordarea

de ajutor militar, dacă o ţara respectivă nu îndeplineşte

98 Haloșa B.M. Blocul agresiv..., p.90.99 Davis II R.T. The Dilemma of NATO Strategy, 1949-1968. Ohio University, 2008, p.44.

67

planurile strategice elaborate sub conducerea Statelor Unite ale

Americii de către organele militare supreme ale NATO. SUA prin

aceasta şi-au asigurat un mecanism dirijabil care putea fi

aplicat în sitaţia cînd politica statului membru NATO nu

convenea guvernului American. Către sfîrşitul lunii noiembrie

1949 la Paris s-a desfăşurat conferinţa şefilor de state majore

şi a miniştrilor de apărare a celor 12 state membre NATO.

Conferinţa a fost consacrată disucutării planului strategic al

alianţei Atlantice. La această întrunire SUA, venea în faţa

delegaţilor cu îndemnul, de-a fortifica structura Nord-Atlantică

prin aprobarea planului strategic, ca condiţie prealabilă

obligatorie a livrărilor masive de armament american. După cum

s-a comunicat ulterior, miniştrii delegaţi au ajuns la un acord

comun şi unanim în ceea ce priveşte ,,concepţia strategică’’ a

apărării comune în regiunea Atlanticului de Nord. Conţinutul

planului strategic a fost expuse pe larg de generalul Omar N.

Bradley. În discursul său generalul menţiona trei puncte

strategice principale ale NATO:-

- SUA execută principal lovitură strategică

- SUA asigură majoritatea operaţiilor pe mare, inclusive

protecţia transportului marin.

- Statele europene ale Alianţei asigură nucleul principal al

armatei terestre100

- SUA executa în acelaşi rind şi bombardamentele nucleare

strategice.

Ideile formulate mai sus, dar şi altele au fost aprobate,

la întrunire de la Washington, în ianuarie 1950, întroducîndu-se100 Jiri Fidler., Mares P. Istoria NATO..., p. 65.

68

astfel bazele sistemului de apărare numit ,,scut şi sabie’’.

Această strategie, punea într-o situaţie periculoasă armatele

aliate, fiindcă anume riscul unui atac terestru prevala în faţa

celorlalte. Cu toate acestea succesul armatelor pe uscat ar fi

fost asigurat prin angajarea în luptă a aviaţiei strategice

americane. Următoarea înîlnire a reprezentanţilor NATO, care a

fost una crucială pentru evoluţia concepţiei strategice, a fost

întrunirea de la Londra. Punctul principal al programului

şedinţei l-a constituit aprobarea a trei planuri strategice de

apărare:

- Planul pe termen scurt (Short-Term Defence)

- Planul pe termen mijlociu (Mediul-Term Defence)101

- Planul pe termen lung (Long-Term Defence)

Una dintre aceste trei strategii urmasă fie aplicată în

cazul unui atac din partea blocului estic. Prima era cea mai

dificilă, deoarece prevedea rezistenţa în condiţiile inegale în

faţa inamicului, ceea ce presupunea o retragere pînă la un

anumit punct, pentru a pregăti ulterior pregătirea retragerii. A

doua strategie se axa pe întărirea forţelor armate în decursul a

4 ani, dar ca şi în primul rind bazată pe retragere, de data

această însă pînă la o barieră natural (Rin). Ultima strategie

era planificată pe 10 ani, perioadă în care Europa trebuia să

devină o fortăreaţă întărită de 80 de divizii.

Valul de critici şi nemulţumiri, dar şi proasta tactică de

retragere a dus într-un final în acelaşi an la renunţarea

planului pe termen scurt şi mijlociu şi sa mers pe calea

101 Davis II R.T. The Dilemma ..., p. 46.

69

planului de durată, pe termen lung, cu gindul şi speranţa că

bomba atomică va limita posibilitatea unei confruntări. Însă nu

a fost să fie pace, iar şocul avea să vină pe 25 iunie 1950 cînd

toate calculele europenilor, dar în primul rind a americanilor

s-au dovedit a fi greşite, fiindcă evitînd pînă la acel moment

războiul în Europa, SUA şi noua Alianţă militară au fost luate

prin surprindere de atacul nord-coreenilor asupra populaţiei din

sud. Aceste acţiuni din partea nordului au fost interpretate de

autorităţile americane drept o implicare a Uniunii Sovietice în

chestiunile interne ale unui stat. În acest sens la 27 iunie

1950, preşedintele Thruman a dat un ordin forţelor armate

americane să acorde tot suportul necesar Coreei de Sud. În ordin

se indica faptul că acest atac asupra Coreei, dovedeşte faptul

că comunismul a trecut la ocuparea statelor independente prin

intermediul agresiunii armate şi războiului102..Conflicul din

peninsula coreeană a dus la escaladarea în continuare a

Războiului Rece şi a impulsionat adoptarea de către statele

vestice a unor hotărîri importante, îndreptate spre consolidarea

unităţii şi eficacităţii puterii Alianţei vestice.

SUA şi-a asumat rolul de-a mări contingentul militar atît

pe continental European cît şi alte puncte geografice de pe

glob. La întrevederea dintre preşedintele American cu secretarul

de stat L. Jonhnson şi consilierul preşedintelui pe probleme de

politică externă, H. Harriman, s-a luat decizia de-a mări

numărul personalului militar în statele occidentale. Deasemenea

o problema destul de actuală la acea vreme a fost situaţia

Germaniei vestice şi rolul acesteia ca barieră în calea unui

102Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепость Европа..., c.150.

70

posibil conflict cu blocul răsăritean. Reprezentanţii au pus în

discuţie necesitatea restabilirii industriei militare. În acest

sens comandanţii statelor majore a blocului NATO au elaborat o

strategie de restabilire în termeni cît mai rezonabili a

forţelor armate germane şi plasarea acestora sub comandamentul

unic al forţelor aliate ale NATO. După discuţii îndelungate,

provocate de amintirea precedentului război, în care Germania a

fost duşmanul şi inamicul nr.1, statele vestice au decis în

noiembrie 1950, la New York, ca Germania de vest să fie treptat

incadrată în structura nord-atlantică, pînă atunci urmau să se

desfăşoare ample măsuri de pregătire a planului de includere a

unui nou membru. Cancelarul Germaniei Federative, Konrad

Adenauer se opunea ideii de restabilire a capacităţii militare a

statului său, dar în acelaşi rind el a reacţionat destul de

pozitiv la opţiunea implicării unităţile germane în vederea

securizării frontierelor vestice, adică vedea cu ochi buni

posibilitatea incadrării diviziilor germane sub comandamentul

NATO. Reînarmarea Germaniei a trezit nemulţumirea Franţei, care

se declara împotriva acestui plan şi pregătise în acest sens un

alt proiect, cunoscut sub numele ,,Planul Shumann”, care

prevedea crearea unui organ comun, care ar controla producţia de

oţel şi exploatarea cărbunelui în Franţa şi Germania. Iniţiativa

ministrului de externe francez Robert Shumann a fost apreciată

de comunitatea statelor vestice, deoarece această măsură în

primul rînd îmbunătăţea relaţiile franco-germane, iar în al

doilea rînd rezolva o problemă cheie a Alianţei Nord-Atlantice,

utilizarea industriei grele pentru necesităţile NATO. Reacţia

Uniunii Sovietice în privinţa chestiunii germane, nu s-a lăsat

71

mult timp aşteptată, sovieticii învinuiau astfel americanaii de

faptul că folosesc sistemul NATO, pentru renaşterea

militarismului şi revanşismului din Germania Occidentală103, ceea

ce desigur nu putea fi admis, din cauza faptului că în rîndul

membrilor NATO, existau încă state care se împotriveau politicii

de restabilire a capacităţilor economico-militare ale nemţilor,

în acest sens s-a dus o politică împăcăciuitoare, care urma să

restabilească încrederea dintre părţi. Soluţia care urma să fie

un compromis al tuturor statelor avea să vină din partea

Franţei. La 24 octombrie a fost publicat un plan realizat de

marele arhitect al integrării europene, Jean Monnet şi numit

după prim-ministrul francez, Rene Pleven, adresat ulterior

Adunării Naţionale Franceze. Planul Pleven104 presupunea

înfiinţarea unei armate europene cu un efectiv de 100 000 de

oameni, cu structură proprie de Stat Major şi sub conducerea

comandamentului suprem, subordonată ministerului european al

Apărării şi comandamentului suprem al trupelor NATO. În cadrul

armatei europene, urmau să se integreze şi unităţi germane. Pe

lîngă unităţile detaşate pentru armata europeană, fiecare ţară

în parte ar avea şi în continuare unităţi sub conducere proprie,

care ar depinde de comandamentul suprem NATO numai în caz de

război. Planul Pleven, nu a stîrnit mare entuziasm în rîndul

aliaţilor, care considerau că este prea complicat şi greu de

realizat. Cu toatea acestea, francezii erau hotărîţi pe

poziţiile lor şi au mers mai departe. La 26 ianuarie 1951, au

început tratativele la Paris, la care au participat Franţa,

103 Haloșa B.M. Blocurile Militare ..., p. 8.104Trachtenberg M., France and NATO, 1949–1991. În : Journal of Transatoantic Studies, Department of Political Science, University of California at Los Angeles, 2011, p.184-194.

72

Italia, ţările Beneluxului şi RFG (Statele Comunităţii Europene

a Cărbunelui şi Oţelului). Proiectul treptat a fost sprijinit şi

de americani.Tratativele franco-germane au ajuns la puncte

comune, iar în iunie 1951, Franţa, şi-a exprimat acordul privind

ridicarea statutului unităţilor germane în cadrul armatei

europene la eşalonul de divizie, eliminînd principalele

obiecţii. Dialog în paralele s-a dus şi cu celelalte state

partenere NATO, la întrunirea de la Londra, RFG şi-a luat

angajamentul de a nu produce rachete şi nave grele de război,

precum şi a nu contribui la producerea armelor de distrugere în

masă. La începtul anului următor, Consiliul NATO, şi-a dat

acordul oficial privind înfiinţarea armatei europene. La 27

martie 1952, Franţa, Italia, Beneluxul şi RFG semnau contractul

privind înfiinţarea Comunităţii Europene de Apărare, în tratat

existau similitudini cu articolele din Tratatul Alianţei Nord-

Atlantice care stipula faptul că :,, un atac armat pe teritoriul

oricărui stat al Comunităţii Europene de Apărare în Europa, va

fi considerat atac împotriva tuturor membrilor ţărilor

Tratatului Nord-Atlantic’’. Prin noua Organizaţie, înfiinţată la

iniţiativa Franţei, s-a mai pus o piatră la consolidarea

securităţii statelor vestice, în acelaşi rînd, statele

Comunităţii Europene de Apărare vor fi fondatoare a Comunităţii

Economice Europene, precursoare a Uniunii Europene. Accederea

Republicii Federative Germane în structura respectivă, a deschis

perspectiva integrării ulterioare a acesteia în rîndurile

statelor membre NATO. În acelaşi context integraţionist german,

în octombrie, a avut loc la Paris, conferinţa reprezentanţilor

SUA, Marii Britanii, Franţei, RFG care au hotărît definitiv

73

normalizarea relaţiilor dintre aliaţii vestici şi Germania. La

23 octombrie, s-au semnat Înţelegerile de la Paris105, pe baza

cărora:

- Statele Unite , Marea Britanie şi Franţa încheiau regimul

de ocupaţie pe teritoriul Germaniei Federale şi-l recunoşteau ca

stat suveran, care se angaja să permită şederea forţelor armate

străine pe teritoriul său.

- RFG împreună cu Italia se alăturau Alianţei de la

Bruxelles, Uniunea Vestică, numită de acum Uniunea Vest-

Europeană.

- RFG era invitată să adere la NATO, cu condiţia ca forţele

ei armate să intre în structurile Alianţei.

- SUA şi Marea Britanie se angajau să-şi menţină pe

continent forţele armate ,,atîta timp cît va fi necesar’’.

Aderarea Republicii Federale Germane la NATO a avut loc

oficial la 5 mai 1955. Prin aceasta NATO a căpătat formă

definitivă, care se putea considera un scut eficient, demn de

încredere contra oricărui fel de agresiuni. Din păcate

solidificarea securităţii nu avea să fie unilaterală, deoarece,

peste 9 zile, la 15 mai 1955, URSS şi ţările europene din est

(Bulgaria,Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, RDG) au creat

Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ca răspuns la Acordurile

de la Paris.

Pînă la aderarea în 1955 a RFG, nu trebuie de trecut

cu vederea importanţa anului 1952 pentru NATO. În acest an

Grecia şi Turcia sunt admise în NATO, protocolul de admitere

105 Fidler J., Mares P Istoria NATO..., p. 83.

74

acestor două ţări a fost semnat la 22 decembrie 1951106. Fără

Grecia şi Turcia- care participau deja dinainte la activitatea

de planificare a apărării Mediteranei- protecţia flancului sudic

al Alianţei ar fi fost incompletă, chiar imposibilă. Dacă la

început au existat anumite rezerve faţă de aderarea noilor

parteneri, ele au dispărut în faţa sentimentului că toate

părţile împărtăşeau un destin comun - oprirea expansiunii

comunismului.

Strategia NATO, în primii ani de existenţă s-a bazat

pe prevederile referitoare la posibilitatea (necesitatea )

folosirii armei nucleare de către SUA pentru a contracara

superioritatea sovietică zdrobitoare în forţe şi mijloace

militare convenţionale, în termenii epocii, formularea se

circumscria conceptului numit Doctrina Represaliilor Masive care

a dominat strategiile militare ale anilor 50107. Însăşi

preşedintele Eisenhower considera că bomba atomică, oferă

posibilitate în primul rind Statelor Unite să se afirme ca stat

dominant în NATO, cît şi pe arena internaţională, preşedintele

american, fiind sigur de faptul că dacă va exista un pericol

eminent, acest tip de armament cu siguranţă va fi aplicat.

Primii 6 ani de existenţă a Alianţei au fost de-a

dreptul provocatori, fiindcă în faţa blocului existau numeroase

obligaţiuni. Extinderea politicii NATO a dus un efect destul de

benefic, lărgind aria de dislocare a trupelor prin aderarea

Greciei şi Turciei, iar mai apoi a RFG, aliaţii vestici şi-au

consolidate şi mai mult siguranţa hotarelor. Războiul din

106 Preda E. NATO..., p. 83.107 Ţuțuianu I.S. Apusul..., p.246.

75

Peninsula Coreea a fost primul mare examen, care a fost susţinut

cu succes. În acest război SUA, nu a putut conta pe NATO- ca

structură militară, dar SUA s-a bucurat de sprijinul aliaţilor

în parte, care i-au pus la dispoziţie resursele necesare. Tot

odată merită de menţionat faptul că Războiul din Peninsula

Coreeană a înăsprit contradicţiile dintre părţi, fiindcă ambele

supraputeri s-au implicat în război, prin aceasta încercînd să-

şi lărgească aria de influienţă. Într-un final armistiţiul de la

Pam Mun Jon nu avea să schimbe starea lucrurilor existente în

1950, paralela 38, fiind hotarul care delimita un singur popor.

3.2.Strategia și politica externă între anii 1955- 1960. Anul 1955 după cum am menţionat mai sus a inteţit şi mai

mult duşmania dintre statele celor două blocuri.Simţindu-se

incomodată de aderarea Germaniei Federale în structurile NATO,

dar şi de înarmare sporită care era efectuată prin intermediul

SUA, URSS formează la rîndul ei o structură militară organizată,

Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Organizaţia a avut ca

zonă de responsabilitate juridică spaţiul European al Europei

centrale şi de est, incluzînd şi hotarele Uniunii Sovietice.

Apariţia Tratatului de la Varşovia, a pus în mîina Moscovei un

puternic instrument politic şi militar ce a condus la

accentuarea dominaţiei sovietice asupra acestei părţi a

continentului europenan şi la creşterea ameninţărilor militare

împotriva Occidentului. Pe lîngă faptul că a fost o alianţă

militară forţată, Tratatul de la Varşovia a fost folosit mai

mult timp pentru intimidarea propriilor ,,aliaţi’, de către

76

puterea dominantă - URSS- decît pentru apărarea acestora

împotriva unor pericole militare externe reale108.

După moartea lui Stalin, noul lider Nichita

Hruşciov, s-a făcut repede remarcat cu adresările duşmănoase la

adresa SUA şi sateliţilor ei, chiar dacă la prima vedere el se

declara pentru o ,,convenţuire paşnică’’. În opinia lui Hruşciov

,,conveţuirea paşnică’’ înseamnă , respingerea războiului ca

instrument de soluţionare a problemelor litigioase şi presupune

obligaţia tuturor statelor de-a se dezice de violarea

integrităţii şi suveranităţii teritoriale sub orice formă şi sub

orice pretex. Cu gîndul la respectarea acestor principii, se

întruneau în vara 1955 la Geneva, la cel mai înalt nivel Estul

cu Vestul. La sfîrşitul acestei întruniri, optimismul şi

speranţa predominau în atmosferă. Totul avea să se destrame

cîteva luni mai tîrziu, cînd spiritul de la Geneva avea să fie

dat peste cap de noi ciocniri de interese, de data aceasta

Orientul Mijlociu. Preluînd puterea în Egipt, generalul

A.G.Nasser, hotărăşte să naţionalizeze Canalul Suez, ai cărui

acţioneri majoritari erau englezii şi francezii109. Fiind

cointeresate în păstrarea acestei zone de interes strategic,

anglo-francezii decid să acţioneze în comun110 împotriva acestei

acţiuni a generalului egiptean. Uniunea Sovietică a sprijinit

iniţiativa Egiptului, furnizîndu-i armamentul necesar. SUA, nu

avea altă opţiune, decît de a sprijini Anglia şi Franţa, chiar

dacă în conştiinţa Washingtonului prevala o oarecare nehotărîre

şi nedorinţă, deoarece Franţa şi Anglia prin această mişcarea

108 Gârz F. NATO.., p. 110.109 Berstein S., Milza P. Istoria ..., p.260.110Pedlow W.P .NATO ..., p.19.

77

îşi consolidau statutul pe arena internaţinală, ceea ce nu

convenea în mare măsură, aspiraţiilor spre care tindea America.

Implicaţiile militare anglo-franceze în Orient aveau să se

desfăşoare într-o ambianţă destul de acerbă şi în Europa. În

Polonia şi Ungaria se declanşase ample proteste, soldate cu

victime, schimbări de lideri de partid şi chiar invazie a

trupelor tratatului de la Varşovia. Evenimentele ce se derulau

în paralel, au dat cîştig de cauză într-un final SUA şi URSS-

ului fiindcă ambele state puteau să obţină profit din aceste

eveniment. Rezultatul a fost unul surprinzător, pentru prima şi

ultima dată SUA şi URSS vor vota în Consiliul de Securitate

împotriva aliaţilor americani cei mai apropiaţi. În acelaşi timp

SUA pentru moment nu va reacţiona în privinţa acţiunilor

ilegale şi culpabile ale URSS-ului din Ungaria şi Polonia. La 1

noiembrie, sa decis să se convoace Adunarea Generală

Excepţionalăa ONU, care soma toate părţile implicate în

conflict, din Orient să înceteze focul. S-a hotărît înfiinţarea

contingentului militar sub egida ONU, care urmă a fi amplasate

în zona canalului. Dacă la momentul intervenţiei sovietice în

Ungaria, opinia internaţională era îndreptată înspre Orient,

atunci peste cîteva zile a fost convocată Adunarea Generală

Excepţională de urgenţă ONU, care urma să aprobe o rezoluţie în

privinţa intervenţiei militare sovietice. Dar spre deosebire de

rezoluţia privind Orientul Mijlociu, problema maghiară a rămas

nesoluţionată, partea sovietică, dar şi sateliţii acesteia

ignorînd prevederile aprobate de ONU.

Începînd cu anul 1956, se trece la o nouă etapă a

relaţiilor internaţionale. Uniunea Sovietică a început o

78

ofensivă ideologică nu doar în Europa, dar şi în Lumea a Treia,

iar prevenirea conflictelor de interese dintre blocurile

militare creştea simţitor. Era nevoi de o nouă strategie a

blocului NATO. SUA şi-au luat răspunderea, de-a garanta

libertatea şi independenţa statelor, deasemnea într-un discurs

preşedintele SUA reitera faptul că interesele vitale ale

Americii sînt pretutindeni, în ambele emisfere şi-n toate

colţurile lumii.Pe fundalul acestor evenimente, centralizarea

forţelor politice şi militare NATO, era poate singura

posibilitate de-a păstra unitatea vestului în faţa ofensivei

sovietice. În acest sens pentru a evita precedentul conflict din

jurul Canalului Suez, în decembie, 1956 a fost convocat

Consiliul Alianţei Nord-Atlantice.La această întrunire a fost

prezentat proiectul de lărgire a colaborării în domeniile

economiei, ştiinţei, tehnicii şi a schimbului de informaţii.

Cheia pentru noua formă a Alianţei urma să fie însă mai ales

întărirea accentuată a colaborării politice. Aceasta urma în

viitor să se conducă, după cîteva princpii generice.

Parte integrantă a creării politicii de stat a membrilor

Alianţei urmau să fie o serie de consultaţii politice în cadrul

NATO, ai cărei membri vor informa NAC despre toate aspectele

politicii sale, care pot influienţa Alianţa, Orice membru şi

secretar generala va avea dreptul de-a aduce în discuţie orice

problema de acest tip.

Atît cît va fi practic posibil, statele membre nu trebuie

să ia nici un fel de decizii politice importante fără o

consultare anterioară în cadrul Alianţei. La formularea

politicii lor, fiecare partid în parte trebuie să ţină cont de

79

interesele şi opiniile celorlalţi membri, în special de cei

indirect cointeresaţi de problema respectivă, chiar dacă în

cadrul Consiliului nu se ajunge la un consens. Dacă se ajunge la

un consens, acesta ar trebui să stea la baza politicii

guvernelor ţărilor membre. Însă dacă aceasta nu se poate,

guvernul respectiv ar trebui să-i explice clar Consiliului

motivul.

În noua strategie de luptă contra comunismului, SUA a

început a acorda un sprijin tot mai vădit statelor din Lumea a

Treia, în care pericolul instaurării unor conduceri comuniste.

Astfel la 5 mai 1957, preşedintele american, a solicitat

aprobarea programului care urma să le ofere ajutor economic şi

militar ţărilor din Orientul Mijlociu. Statele Unite ale

Americii, în acelaşi rînd şi-au dinamizat acţiunile în domeniul

armelor nucleare. S-a luat hotărîrea de-a acorda armament

nucleare statelor membre NATO111. Statele şi-au dat acordul, ca pe

teritoriul lor să fie amplasate arme de distrugere în masă. În

decembrie 1957 la Paris, la întrunirea Consiliului NATO s-a

făcut o declaraţie publică în care se afirmau următoarele: NATO,

a hotărît să creeze rezerve de armament nuclear, care pot fi

utilizate în orice moment. Consiliul deasemnena a hotărît să

acorde în folosinţă Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate,

rachete balistice cu rază medie de acţiune’’112. Amplasarea

rachetelor cu propulsie nucleară a venit ca un răspuns la

acţiunile sovietice şi anume cea de lansare pe orbită în

octombrie 1957 a satelitului,, Sputnik’’113,dar şi testarea cu

111Штоль B.B. Роль и место..., p.32.112 Ibidem, p. 86.113 Pedlow W.G. NATO..., p.21.

80

success a rachetei intercontinental dirijate.Uniunea Sovietică

prin lansarea cu succes pe orbită a satelitului îşi ridica

considerabil prestigiul şi făcea un salt considerabil în

domeniul tehnologiior inovaţionale. Referindu-se la acest

remarcabil success, Nikita Hruşciov afirma în 1958, într-un

interviu acordat unui ziar suedez: ,,lansarea satelitului

sovietic dovedeşte faptul că au avut loc schimbări considerabile

în raportul de forţe dintre capitalism şi socialism, în favoarea

socialismului’’114.

Astfel s-a trecut la nuclearizarea Europei prin amplasarea

în RFG în martie a depozitelor de arme nucleare şi livrare a

rachetelor tactice Honest John şi Matador. În decursul anului

1958, SUA va amplasa pe teritoriul Marii Britanii 60 de rachete

de tipul ,,TOR’’ , şi cîte 30 rachete ,,Jupiter’’,vor fi

dislocate pe teritoriul Turciei şi Italiei . Asftel la sfîrşitul

anilor 60, în Europa mergea active o luptă a înărmărilor care

îndrepta omenirea la un dezastru. SUA avea să fie şi ea cuprinsă

de eforia inovaţiilor militare, la 9 iunie 1959 este lansat

primul submarine construit ca purtător de rachete dirijate UGM-

27 Polaris. Statele Unite au creat, în acel moment, o nouă

noţiune pentru teoria militară, aşa –zisa Triadă Strategică.

Submarinele purtătoare de rachete au devenit cele mai mobile

părţi ale armelor atomice strategice, influienţînd decisiv

raportul de forţe dintre cele două puteri. Tocmai submarinenele

atomice cu rachete dirijate Polaris au stat la baza noului

proiect de întărire a structurii militare a Alianţei Nord-

Atlantice. La jumătatea lunii octombrie 1959 la întrunirea de la

114 Киссинджер Г. Дипломатия..., c. 427.

81

Paris a Consiliului Alianţei, generalul Norstad (Comandantul

Suprem al Armatelor Aliate), propune prin această cale,

transformarea NATO în ,,a patra putere atomică’’ (pe lîngă SUA,

URSS şi Anglia).Ideea principală a acestui plan era înfiinţarea

aşa –zisei flote de submarine atlantice cu o forţă de şoc de

circa 12-14 submarine purtătoare de rachete, din care fiecare

urma să fie dotată cu 16 rachete dirijate Polaris. Echipajul

submarinelor urma să fie mixt, iar submarinele urmau să depindă

direct de comandamentul suprem al Alianţei în Europa. În plus se

presupunea dotarea trupelor terestre cu rachete ale Alianţei cu

acelaşi armament. Planul de transformare a Alianţei în mare

putere atomică nu a fost aprobat de la bun început, Franţa

ridicînd obiecţii. Ministrul de extrne francez M. Couve de

Murville arăta că orice decizie în acest sens trebuie să

corespundă mai întîi la :

- Aspectul finanţării utilizării lor

- Aspectul planificării utilizării lor

- Aspectul depozitării capetelor atomice

- Aspectul dreptului de decizie privind utilizare armelor

nucleare

Prin discursul ministrului francez, se declanşase un val

imens de discuţii în privinţa proiectului destul de riscant, dar

necesar Alianţei, care într-un final aşa şi nu a avut sorţi de

izbîndă datorită opozabilităţii excesive. Chesiunea

nuclearizării însă nu va fi dată uitării, ea va fi repusă în

discuţie mai tîrziu, odată cu retragerea Franţei din Alianţă.

82

Între timp sovieticii, prin figura liderului Hruşciov şi

a politicii de coexistenţă paşnică, redeschid dosarul

Berlinului, propujnînd transformarea celor trei sectoare

occidentale într-un oraş liber, neutru care să aibă propriul său

guvern şi să-şi autogestioneze economica115. În acelaşi rînd se

precizează că oraşul trebuie să fie demilitarizat şi să-şi i-a

angajamentul de-a împiedica orice activitate subversivă

îndreptată împotriva Republicii Democrate Germane. Folosind

Berlinul ca mijloc de şantaj, URSS dorea de fapt să aducă

puterile occidentale la masa de tratative în vederea semnării

unei înţelegeri de pace cu Germania, blocată de 15 ani. De la

criza din 1948, partea Berlinului de Vest era considerată ca

avangardă a Europei democratice, dovadă a hotărîrii Occidentului

de a împiedica răspîndirea comunismului. Plus la aceasta

sovieticii doreau să soluţioneze clauza berlineză din

considerentul că Berlinul de Vest, reprezenta o poartă deschisă

prin care se strecurau anual zeci de mii de germani din est.

Astfel URSS era obligată să rezolve această chestiune, folosind

în acest sens toate mijloacele şi pîrghiile existente la acel

moment. Statele membre NATO, au refuzat să accepte măsurile

unilaterale ale Moscovei, iar la 9 februarie 1959, secretarul de

stat american Dulles declara: ,,SUA, Marea Britanie şi Franţa au

dreptul legal să rămînă la Berlin. Acest drept se bazează pe

capitularea Germaniei ca urmare a luptei împotriva Germaniei

naziste’’116. La întrunirea Consiliului NATO, din decembrie 1959,

miniştrii de externe ale statelor membre a Alianţei au declarat

că sunt pregătiţi să apere libertatea locuitorilor Berlinului.

115 Berstein S., Milza P. Istoria..., p.265.116Fidler J., Mares P. Istoria NATO, p.120.

83

La întîlnirea de la Camp David de la începutul anului 1960

dintre Hruşciov şi Eisenhower, totul avea să rămîină intact,

compromisul nu avea să fie găsit, cu toate că cei doi şefi de

stat, au dat dovadă de un dialog prietenesc. Înrăutăţirea

relaţiilor dintre puteri avea să fie resimţită peste o zi, cănd

un avion American, U-2, fusese doborît deasupra URSS-ului. Acest

incident avea să provoace cea mai mare criză dintre cele două

blocuri.

3.3. 1960- 1966. Retragerea Franței din Structura NATO. Crearea forțelor nucleare ale Alianței.

Începutul anilor 60 avea să fie unul bogat în evenimente.

Succesele obţinute de URSS, trezeau şi mai mult neliniştea şi

nesiguranţa blocului vestic. În aer, din nou ,,mirosea a

război’’, mai ales după ultima acţiune necontrolată a

americanilor, cea de spionare prin intermediul avionului U-2, a

spaţiului sovietic. Anul 1960, pentru SUA, avea să fie un an

electoral, la alegerile prezidenţiale, Eisenhower, cedează

postura de şef de stat, republicanului, J.F.Kennedy, cel care în

perioada campaniei electorale declara faptul că: ,, pentru a a

ieşi învingători în confruntarea cu URSS, trebuie mai întîi să

facem regulă la noi în ţară’’117sau o altă lozincă ,,haideţi să

punem din nou această ţară în mişcare’’118 Noul preşedinte a

adoptat în termeni scurţi noi politici, în lupta cu URSS. Primii

paşi ai a administraţiei Kennedy, a fost încercarea de înăbuşire

a guvernului cubanez a lui Fidel Castro, în aprilie 1961, eşecul

operaţiei a trezit însă în grabă îndoieli privind competenţa

117 Степанова Л. Холодная Война.., с. 84.118 Уткин A. Американская Империя..., c.308.

84

noii echipe. J.F.Kennedy a adoptat o politică de sprijinire în

continuare a înarmărilor, atît a Americii cît şi a membrilor de

Alianţă. Preşedintele american mărise substanţial bugetul

militar. Încă din primele săptămîini ale şefiei, Kennedy avea să

se confrunte cu o situaţie fără precedent în istoria lumii,

relaţiile sovieto-americane erau cele mai tensionate de la

sfîrşitul războiului. În vizor se afla în continuare problema

Berlinului, negocierile de la Viena din iunie 1961, au fost

însemnate doar prin faptul că URSS, a ameninţat Occidentul cu

mărirea cheltuielilor militare cu o treime. Hruşciov şi

administraţia sovietică era nemulţumit de faptul că Berlinul de

Vest era o punte de trecere pentru berlinezi din estul oraşului,

zilnic, zeci şi sute de oameni treceau nestingheriţi de cealaltă

parte a baricadei. În noaptea de 12-13 organele de interne ale

RDG, ajutate de militarii sovietici, au închis ,,poarta,, de

trecere, prin plasarea de baricade şi sîrmă ghimpată, ulterior

în urma unor negocieri strînse s-a luat decizia de a construi un

zid de beton, care separa oraşul în două părţi. Preşedintele

american avea să afirme în acest context faptul că zidul e cu

mult mai bun decît războiul. Criza din Berlin, soluţionată în

sfîrşit, se părea că avea să aducă în sfîrşit limpezirea

situaţie. Din păcate nu a fost să fie aşa. La 22 octombrie

1962 , preşedintele american declara faptul că serviciile

secrete dispun de informaţii incontestabile care dovedesc faptul

că în Cuba se construiesc rampe de lansare pentru rachete de

atac, capabile să atingă Washingtonul, Canalul Panama, Lima etc.

Uniunea Sovietică, alcătuise aşa numitul plan de acţiuni ANADYR-

grupare de trupe sovietice din Cuba, dotată cu mijloace nucleare

85

de rază medie. Sovieticii, prin această manevră, declanşau Criza

din Caraibe, care pus lumea faţă-n faţă cu pericolul izbucnirii

unui nou război.

Aliaţii NATO, erau conştienţi de pericolul pe care–l aducea

zona Caraibelor, deaceea pe toată durata perioadei au sprijinit

loial atitudinea americană. Astfel în scopul evitării cu orice

preţ a ciocnirii armate, după întrevederile sovieto-americane,

s-a ajuns la o soluţie de compromis. Astfel au fost retrase

rachetele cu rază medie Jupiter, amplasate acolo pe baza

hotărîrii Consiliului Nord-Atlantic din decembrie 1957. Drept

răspuns, Hruşciov a fost dispus să demonteze instalaţiile

sovetice de rachete din Cuba. La întrunirea Consiliului Nord-

Atlantic din decembrie 1962, miniştrii de externe au aprobat

măsura guvernului Statelor Unite din perioada crizei, iar la

următoarea întrunire, la Ottawa, delegaţii au acceptat hotărîrea

de a demonta sistemele Jupiter atîit din Turcia cît şi din

Italia, înlocuindu-le cu submarinele, care dispuneau de sistemul

Polaris, care au fost trimise în zona mediteraneeană şi puse la

dispoziţia conducerii NATO.

Criza din Marea Caraibilor, a fost următorul test la

rezistenţă şi raţiunea a blocului NATO şi a Americii. Politica

americană a influienţat mult blocul începînd din primii ani de

formare, cît şi pe parcursul evoluţiei sale. În mare măsură

membrii de Alianţă depindeau,dar şi erau fideli poziţiei

americane, iar criza din 1962 este un exemplu elocvent. Blocul

NATO şi-a asumat rolul de stablizator al conflictului, fiindcă

nu a mers pe calea războiului, ci a căutat calea compromisului,

fiidcă, alegînd calea agresiunii atît NATO şi SUA pe de o parte86

cît şi URSS, de cealaltă parte aveau să aibă de suferit, fiidcă

un război nuclear avea să se termine cu o cenuşie remiză. Astfel

putem spune că anul 1962 este unul de cotitură în evoluţia atît

a blocului NATO, cît şi a întregului spectru strategic

internaţional. Se va începe aşa numita doctrină a Ripostei

Flexibile119 lansată de secretarul de stat John McNamara120, bazată

pe ideea unei abordări mai raţionale a confruntării dintre cele

două blocuri, ca măsură de construcţie a păcii şi securităţii.

Noua strategie atlantică dominantă în anii 60-70 prevedea faptul

că o agresiunea cu arme convenţionale a sovieticilor urma să fie

contracarată cu arme similare, apoi cu lovituri tactice,

evitîndu-se escalandarea către distrugerea mutuală reciprocă.

Lecţia crizei cubaneze din 1962, gestionată atît de prudent de

către J.F. Kennedy şi N.Hruşciov, deci fuseseră, bine asimilate.

În ultimii 4 ani, pînă la 1966, se va reveni la

chestiunea privind nuclearizarea Alianţei, aceasta va fi

preocuparea nr.1 a politicii NATO. Alianţa, deci va fi

preocupată mai mult pe organizarea internă, pentru a-şi întări

eficacitatea pe plan extern. Liniştea care va exista, de după

1962, va da posibilitatea structurii Nord-Atlantice să se

concentreze la negocierile privind forţele multilaterale NATO.

În a doua jumătatea a nului 1962, Consiliul Nord-Atlantic,

întrunit la Atena121a încercat să rezolve problema creării

forţelor nucleare ale Alianţei. În urma negocierilor s-a ajuns

la următoarele rezultate:

119Ţuțuianu I.S. Apusul Westphaliei..., p.246.120 Gavin F. J. The Mith of Flexible Response:American Strategy in Europe During The 1960's. Institute for Historical Review,2001, p.5.121 Davis II. R.T . The Dilemma ..., p.223.

87

- SUA supune conducerii NATO în Europa 5 submarine

purtătoare de rachete atomice cu rachete dirijate Polaris,

lăsînd aici şi toate celelalte forţe atomice.

- Ceilalţi membri ai Alianţei vor contribui la luarea

de decizii privind aceste arme atomice prin intemediul unei

comisii speciale, care stabileşte toate condiţiile eventualei

utilizări a armelor atomice, dar ordinul direct de folosire a

lor rămîine în competenţa preşedintelui SUA.

Rezultate au fost salutate de toate statele, în afară de

Franţa care se concentrase asupra propriei forţe nucleare. Din

acest moment principiile gaulliste zdruncină structura

Atlanticului de Nord122, dar nu ruinează ideia de făurire a

forţelor nucleare comune. Următorul comandant suprem al forţelor

aliate, generalul Lemnitzer, care l-a înlocuit pe Lauris

Norstadt, s-a orientat, prin urmare, la impunerea creării unor

forţe convenţionale NATO, suficient de puternice în

zona ,,centrului’’ (Europa Centrală) ,,aripilor’’ (Europa de

Nord şi zona Mediteranei)123. În decembrie 1962 analizînd

rezultatele crizei din Caraibe, ministrul apărării al SUA, R.

McNamara a reiterat importanţa strategică a armelor nucleare. În

opinia acestuia, armele nucleare au devenit de fapt ,,scutul’’,

deoarece existenţa lor şi forţa nimicitoare reprezintă o

asemenea ameninţare încît n-are nimeni curajul s-o folosească.

De aceea drept ,,spadă’’ a numit forţele convenţionale ale

Alianţei, completate cu arme nucleare tactice şi de nivel

operativ. Înarmarea nucleară a NATO se aplifica la sfîrşitul

122 Neaga C. Istoria Construcției Europene. Iași: Institutul European, 2006, p.57.123 Fidler J., Mares P. Istoria NATO..., p.134.

88

anului 1962, cînd în urma întîlnirii de la Bahamas din 18-20

decembrie124, dintre preşedintele SUA, J.Kennedy şi primul

ministru britanic McMillan, cele două state se înţelegeau să

transfere blocului militar, o parte din arsenalul lor nuclear,

cu destinaţie strategică. La următoarea întrunire a Consiliului,

la Ottawa în mai 1963, s-a decis înfiinţarea aşa-ziselor forţe

armate interaliate, alcătuite din trei submarine purtătoare de

rachet, aviaţie strategică britanică, aviaţie strategică

franceză şi eventual din unităţile ale celorlalte ţări, cărora

SUA le-ar livra arme nucleare. Toate aceste forţe urmau să se

suboroneze comandantului suprem al trupelor Alianţei în Europa.

Înţelegerea şi compromisurile privind înarmarea nucleară însă nu

aveau să dureze mult, cauză a acestei tulburări avea să fie

schimbarea de relaţie dintre Franţa şi NATO.

Sub conducerea generalului Charles de Gaulle, Franţa va

încerca să impună partenerilor occidentali propria concepţie

despre Alianţa şi construcţia europeană. Iniţiativele

preşedintelui francez, mai ales între 1962-1968 fac ca tot ce se

întîmplă în Europa Occidentală, de la relaţiile acestuia cu cele

două supraputeri şi pînă la evoluţia construcţiei europene să

aibă drept punct de plecare Franţa sau să depindă de atitudinea

diplomaţiei franceze. Într-o primă etapă, intenţia declarată de

generalul de Gaulle priveşte raporturile cu SUA. Declaraţia sa

de investitură din 1 iunie 1958 denunţa de fapt poziţia

internaţională Franţei în cadrul Alianţei. Memorandumul adresat

de generalul de Gaulle, preşedintelui SUA, Eisenhower şi prim-

ministrului englez Mac Millan în 17 septembrie 1958 ,,

124 Gârz F. NATO..., p.95.

89

constttuia o luare de poziţie’’ faţă de situaţia existentă în

organizaţia atlantică. Memorandumul dezvăluia năzuinţele

Franţei, să ajungă la o deplină egalitate în rang cu Marea

Britanie şi chiar cu SUA. Memorandumul conţinea o propunere

fundamentală, aceea de a crea o organizaţie tripartită,

abilitată să ia decizii de acord comun în problemele de interes

global. Cererea franceză urmărea constituirea unui Directorat în

trei al Occidentului căruia să i se încredinţeze redactarea şi

executare a planurilor strategice ale Alianţei, mai ales a

acelora privind folosirea armelor atomice pretutindeni în lume.125

SUA nu a răspuns propunerilor franceze, iar de aici şi

rezultatul politicii anti-NATO promovate de general. În martie

1959, generalul de Gaulle a refuzat să integreze apărarea

franceză a spaţiului aerian în sistemul NATO, a retras flota

mediteraneană franceză de sub controlul NATO şi a interzis

staţionarea în Franţa a armelor nucleare americane şi a

lansatoarelor acestora. În 1960, el a încercat să determine o

revedere a Tratatului, potrivit Articolului 12, dar nu a fost

sprijinit de nicio altă ţară membră NATO. Pentru a nu depinde de

nimeni, Franţa a concentrat toate eforturile în vederea

producerii propriei bombe atomice, iar rezultatul avea să fie

văzut în scurt timp, în februarie 1960 şi 1961, Franţa

efectuează cîteva experimente nucleare, drept urmare, statul

francez intră în grupul ţărilor ce deţin arme nucleare. Din

acest moment, Franţa putea concura de la egal la egal cu SUA şi

Marea Britanie, avînd dreptul să se opună, dar şi să propună noi

strategii în vederea înarmării celorlalte state membre NATO,

ceea ce însă nu va face. Reacţia americanilor la testele125 Neaga C. Istoria..., p.56.

90

nucleare franceze nu aveau să fie cele mai plăcute. Experţii

americani nu vedeau în forţele nucleare independente ale

aliaţilor săi nici o contribuţie semnficiativă la apărarea

atlantică. Opinia lor a exprimat-o Robert McNamara, declarînd că

,,micile forţe nucleare ale fiecărui stat în parte sînt

periculoase,scumpe, uşor perimabile şi nu pot fi demne de

încredere în ceea ce priveşte funcţia lor de intimidare’’126.

Preşedintele de Gaulle interpreta atitudinea americană

doar ca o încercare de menţinere a hegemoniei în interiorul NATO

şi a folosit-o ca argument în efortul său de emancipare militară

franceză. Astfel la începutul anilor 60, preşedintele francez a

devenit un fel de dezident tolerant în cadrul NATO. Franţa se

îndepărta însă tot mai mult de structura NATO, în iulie 1963,

Franţa refuză să semneze Acordul de interzicere a încercărilor

atomice în atmosferă, cosmos şi sub apă, asupra căruia se

înţeleseră cu puţin timp înainte Marea Britanie, URSS şi SUA.

În 1965, Franţa declară faptul că refuză participarea de rînd cu

forţele americane în conflictul din Vietnam127. Charles de Gaulle

s-a pronunţat pentru neutralizarea Vietnamului şi a întregii

Peninsule Indochina128. În discursurile sale de Gaulle, tot mai

des menţiona că dacă nu se va ajunge la reformarea radicală a

Alianţei, Franţa va revizui participarea ulterioară la

structurile ei.

La 7 martie 1966, preşedintele francez i-a trimis

omologului său american, preşedintelui Lyndon Johnson, o

scrisoare în care-l anunţă că Franţa se retrage din structurile126 Fidler J., MaresP. Istoria NATO..., p.135.

127 http://www.diphis.ru/vihod_francii_iz_voennoy_organizacii_nato-a797.html128 B.Haloșa, Blocurile…., p.32.

91

militare ale Alianţei. La 10 martie 1966129, într-un memorandum

adresat celorlalte 14 ţări membre NATO, guvernul francez şi-a

anunţat intenţia de a retrage personalul francez din

comandamentele militare integrate ale NATO, de a încheia

activitatea forţelor franceze în cadrul comandamentelor

internaţionale şi de a solicita Cartierului General al NATO,

unităţilor aliate şi altor baze care nu se aflau sub autoritatea

franceză să părăsească teritoriul Franţei. Dar Parisul nu punea

sub semnul întrebării Tratatul de la Washington şi dorea ca

Alianţa Atlantică să existe în continuare. Anunţul francez a

căzut ca un fulger asupra relaţiilor internaţionale.Acţiunile

Franţei nu erau îndreptate atît contra Organizaţiei Nord-

Atlantice, ci mai degrabă era po lovitură aplicată

Washingtonului. Franţa, avînd aspiraţii de putere mondială se

simţea incomodată şi limitată în posibilităţi de poziţia

dominant a SUA. În declaraţiile oficialilor francezi erau

formulate clar, se declara faptul că acest pas este o încercarea

de a ,,deamericaniza’’130 strategia militară a Franţei. În Statele

Unite hotărîrea franceză a fost privită separat, unii o vedeau

ca un eşec, alţii ca o uşurare. În timp ce unii erau încrezuţi

în eficacizarea Alianţei prin despărţirea de un aliat

problematic, alţii nu priveau cu ochi buni o eventual apropiere

a Franţei de URSS. Conducerea sovietică însă a sprijinit decizia

Franţei de a-şi retrage contingentele militare din aceasta

organizaţie, la 20 iunie 1966, Charles de Gaulle v-a avea parte

de o primire grandioasă la Moscova.

129 Revista de istorie militară .60 de la înființarea NATO. București :nr. 1-2 (111-112), 2009, p. 6.130 Караганов С. А., Трофименко Г. А., Шеиным  В. С. США — диктатор НАТО. Москва: Знание, 1985, с.61.

92

Retragerea Franţei din NATO, nu a afectat evoluţia în

continuare a acesteia. Dimpotrivă, acesta a servit,drept stimul

pentru dezvoltarea ulterioară şi crearea unor mecanisme

imunitare. În iunie 1966 , la o nouă întrunirea Consiliului

Nord-Atlantic s-a decis dislocarea Comandamentului Suprem al

trupelor Alianţei în Europa într-una dintre ţările Beneluxului.

Noul sediu va fi amplasat în Belgia la Casteau, mai la nord de

oraşul Mons. Termenul limită pentru construirea comandamentului

era foarte scurt şi aproape nimeni nu credea că putea fi

respectat. Totuşi companiile constructoare, majoritatea lor

belgiene, au reuşit în mod miraculos să termine construcţia la

timp, iar inaugurarea SHAPE a avut loc la 31 martie 1967. Odată

cu retragere Franţei din Alianţă, urma să se transfere şi

Comandamentul Central pentru Europa, cu sediul la acel moment la

Fointenbleau, s-a hotărît ca, noua locaţie responsabilă de

comandamentul central să fie stabilită în Olanda, la Brunssum.

Sediul Cartierului General al Alianţei era singura

problemă în continuare nerezolvată. Pe parcursul câtorva luni de

incertitudine s-au auzit numeroase zvonuri. Capitala Italiei,

Roma a fost propusă pentru scurt timp, dar oraşul Italian nu

oferea destule spaţii datorită neajunsurilor sale cronice în

privinţa clădirilor. Olanda a fost de asemenea menţionată, dar

şi în acest caz, spaţiile limitate la dispoziţie nu corespundeau

cerinţelor personalului Cartierului General. Pentru o perioadă

scurtă, s-a sugerat ca Londra, unde se aflase primul Cartier

General al Organizaţiei, să devină noul centru al Alianţei, dar

propunerea a fost rapid retrasă atunci când aliaţii au arătat

93

prea puţin entuziasm faţă de aceasta. 

După lungi discuţii contradictorii între ţările care doreau

menţinerea Cartierului General al Alianţei la Paris şi cele care

susţineau reamplasarea acestuia în alt loc, la 26 octombrie

1966, a fost luată decizia de a construi o clădire la Bruxelles,

capitala Belgiei va fi din acel moment, noul centru politic al

Alianţei Nord-Atlantice

Ieşirea Franţei din Alianţă a fost o cauză a non-

consensului în poblema armamentului nuclear. În februarie 1966 a

avut loc aşa numita întrunire a Grupului de lucru pentru

planificare nuclear, la care a fost stabilit un nou program de

planificare a înarmării cu arme atomice, controlul stării

armelor şi consultarea în cadrul alcătuirii planurilor de

introducere şi amplasare. În şedinţa NAC , ţinută la Paris 1966

au fost adoptate noi decizie importante care modificau structura

militaro-politică a Alianţei. Elementul de bază al noii

structuri depinzînd direct de Consiliul Nord-Atlantic a devenit

noul Comitet pentru Planficare a Apărare (Defence Planning

Committee)131. Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este

compus în mod normal din Reprezentanţi permanenţi, dar se

întâlnea şi la nivel de miniştri ai apărării cel puţin de două

ori pe an şi trata majoritatea problemelor şi subiectelor legate

de planificarea apărării colective. Cu excepţia Islandei, toate

ţările membre urmau să fie reprezentate în acest forum.

Comitetul pentru Planificarea Apărării oferea consiliere

autorităţilor militare ale NATO şi, în aria responsabilităţii

sale, avea aceleaşi funcţii şi atribuţii, precum şi aceeaşi

131 Office of Information and Press.Manualul NATO, Bruxelles: 2001, p.155.

94

autoritate ca şi Consiliul asupra problemelor aflate în

competenţa sa. Lucrările Comitetului pentru planificarea

apărării sunt pregătite de o serie de comitete subordonate cu

responsabilităţi specifice, în special de Comitetul de revizuire

a apărării, care supraveghează procesul de planificare a

forţelor în cadrul NATO şi examinează alte chestiuni legate de

structura militară integrată. Asemenea Consiliului, Comitetul

pentru Planificarea a Apărării se adresează comitetului superior

competent, pentru pregătirea lucrărilor sale şi aplicarea

deciziilor luate. Ca organe subordinate Comitetului de

Planificare a Apărării132, s-a stabilit în 1966, Comitetul

Militar, deja existent, Comitetul Apărării Nucleare (Nuclear

Defence Committee), nou creat împreună împreună cu Grupa de

Planificare Nucleară (Nuclear Planning Group) care a luat

naştere din fostul Comitet McNamara, şi alte comitet şi grupări

permanente sau temporare. Miniştrii apărării din ţările membre

care fac parte din Comitetul NATO de Planificare a Apărării se

întruneau la intervale regulate în cadrul Grupului asociate

forţelor nucleare. Aceste discuţii acoperă o gamă largă de

subiecte de politică nucleară, care includ siguranţa,

securitatea şi viabilitatea armelor nucleare, sistemele de

informaţii şi comunicaţii, chestiuni asupra desfăşurării de

forţe şi alte probleme generale de interes comun, ca de exemplu

controlul armelor nucleare şi proliferarea nucleară. Politica

nucleară a Alianţei este ţinută sub revizuire, iar deciziile de

modificare sau adaptare a acesteia în lumina noilor evoluţii,

precum şi cele de actualizare şi de modificare a procedurilor de

consultare şi planificare, sunt adoptate în comun. Lucrările132 Симонян Р.Г. Реальная Опасность...., c.88.

95

Grupului de planificare nucleară sunt pregătite de un Comitet

executiv al NPG compus din membri ai delegaţiilor naţionale ale

ţărilor care fac parte din NPG. Comitetul executiv efectuează

lucrări detaliate în numele reprezentanţilor permanenţi ai NPG.

Acesta se întâlneşte cu regularitate săptămânal şi mai des,

dacă este cazul. Comitetul Militar, din acelaşi an, a suferit

careva modificări, şi anume grupul permanent, existent la acel

moment a fost înlocuit cu Statul-Major Internaţional

(International Military Staff). Astfel către sfîrşitul anului

1966 structura organizatorică a Alianţei arăta astfel:

Comitetul de Planificare a Apărării

Consiliul Nord-Atlantic

Comitetu lMilitar Comitetul de

Secretarul general Alte comitete şi grupe

Planificare Nuc.

Statul- Major Grupa pentru Planificare

Secretariatul

militar internaţional Nucleară

Internaţional

Această nouă structură va rămîine neschimbată pînă la

sfîrşitul Războiului Rece. Operarea acestor schimbări a fost o

necesitate în condiţiile în care s-a ajuns la un consens

echitabil în privinţa armamentului nuclear. Fără Franţa, aliaţii

96

a purces rapid la aplicarea noilor politici în domeniul nuclear.

La începutul anului viitor se va convoca prima sensiune ordinară

a Grupului pentru Planificare Nucleară, la care s-a ajuns la un

numitor comun în privinţa amplasării muniţiilor nucleare

americane în Europa. Pe plan extern NATO împărtăşea principiile

strategice ale doctrinei americane şi anume strategia reacţiei

flexibile133(flexible response). În conformitate cu aceasta, nu

doar Alianţa, dar şi statele în parte trebuiau să fie pregătite

să facă faţă cu flexibilitate oricărui tip de atac din partea

Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. SUA, RFG şi Marea

Britanie au fost principalii adepţi ai acestui concept. În acest

context Grupul de Planificare Nucleară, nou format, a propus să

creeze cîmpuri avansate de mine nucleare, ceea ce ar redus

substanţial posibilitatea unui atac convenţional neaşteptat al

ţărilor comuniste, mai ales în Europa Centrală. Spre deosebire

de precedenta concepţie a represaliilor masive, concepţia

reacţiei flexibile presupunea pentru NATO capacitatea de a duce

diverse forme de conflicte, de la cel limitat, convenţional, la

cel global, nuclear, aplicarea armelor de distrugere în masă

fiind o ultimă opţiune ,în situaţia în care alte soluţii nu ar

fi existat134. Forţele convenţionale ale NATO urmau sa fie

modernizate după necesităţi, iar în caz de criză urmau imediat

să fie întărite cu alte unităţi din Marea Britanie şi în

special din SUA.

În decursul a 2 ani vor fie create Forţele Aliate de

Reacţie Rapidă în Europa. Astfel anul 1966 este unul de

133 Revista de istorie militară..., p.7.134 Nichols T., Stuart D., McCausl J.D. Tactican Nuclear Weapons and NATO. Pensylvania, Carlisle: Carlisle Baracks 2012, p.43.

97

cotitură, retragerea Franţei din Alianţă şi realizarea unei noi

reforme structurale, au fost evenimentele cele mai semnificative

ale acestei perioade. NATO devenea o structură militaro-politică

unitară, centralizată, eficient pregătită să facă faţă unei

situaţii de conflict. Răspîndirea armei nucleare pe continentul

european a fost un pas important şi o strategie defensivă iar în

caz de război, ofensivă, menită să stabilească un status qwo în

Europa, dar şi în lume. Politica externă blocului NATO, a fost

dictată de necesitatea asigurări securităţii colective,135

prevenirea escaladării unui conflict, dar şi de posibilitatea

acţionării în cazuri speciale. În această perioadă Alianţa

militară a căutat toate soluţii şi mijloace de-a evita un

conflict militar. Manevrele blocului răsăritean însă adesea au

pus la încercare durabilitate structurii militare. NATO, la

mijlocul anilor 60’, dar şi pe parcursul Războiului Rece, pe

plan extern a ţinut cont de părerea Statelor Unite ale Americii.

În cele mai încinse momente, adesea NATO, reacţiona, doar după

ce SUA adoptase o poziţie clară şi concisă. Este important

faptul că, în crizele apărute, NATO, nu a acţionat pe cont

propriu, ci a ţinut cont de conjuctura existentă la acel moment.

Pericolul care putea declanşa un război total, era mare, în aces

sens NATO, nu a mers pe ideea unui atac fulger, NATO şi-a

construit un sistem de apărare, asigurînd securitatea

frontierelor şi a zonelor care intră sub influienţa statelor

membre . Pe parcursul celor 17 ani (1949-1966), în rîndul

statelor vestice a persistat o permanentă frică a unui nou

război. După 1966, s-a ajuns la o anumită destindere, iar de

aici şi speranţa într-o armonizare a relaţiilor internaţionale.135 http://www.voina-i-mir.ru/article/864

98

Nuclearizarea Blocului Atlanticului de Nord, a fost un pas

important, URSS deja avea temeri şi nu putea fi sigură în

asigurarea propriei securităţi în caz de un război nuclear. Pe

lîngă SUA, deja şi pe teritoriul european existau focoase

nucleare, capabile să facă faţă unei situaţii de război. Drept

urmare, în perioada ulterioară, SUA şi URSS vor trece la etapa

de limitare a arsenalului nuclear, ceea ce va fi un succes

remarcabil pe plan extern şi va deschide o nouă filă în istoria

confruntării dintre cele două blocuri.

99

Încheiere În urma cercetării efectuate, formulării punctelor de

vedere în problema cercetată, suntem dispuşi să tragem cîteva

concluzii de rigoare. Studiul efectuat, reprezintă o

retrospectivă a blocului Atlanticului de Nord şi a strategiei

externe promovate de acesta. Prin prezenta analiză am completat,

dar şi reformulat anumite concepţii din trecut care ne vizează

în prezent. Suntem predispuşi să afirmăm faptul că formarea

blocului NATO, a fost un proces care a cuprins mai multe

perioade şi a incadrat în sine eforturile a mii de oameni. De

remarcat este faptul că, în acest proces de formare a Alianţei

au fost concentrati zeci de diplomaţi şi militari cu o

experienţă şi o pricepere desăvîrşită. Printre cei mai

desăvîrşiţi diplomaţi, îl enumerăm pe Ernest Bevin, care a fost

promotorul unei colaborări strînse anglo-americane. El a fost

cel care a iniţiat înţelegerea aliaţilor cu Franţa şi încheierea

acordului de la Bruxelles. Bevin, face parte din rîndul celor

mai semnificativi coautori ai Tratatului de la Washington

privind NATO. O altă personalitate remarcantă a fost şi D.

Acheson, subsecretarul de stat american se numără printre numele

notorii legate indispensabil de blocul NATO. Acesta a contribuit100

la punerea bazei NATO, şi a influinţat substanţial evoluţia

Alianţei în primii ani ai existenţei ei. Nu trecem cu vederea şi

aportul senatorului Vandenberg, promotorul unei politicii de

parteneriat dintre Alianţa Vestică şi SUA, prin rezoluţia care

îi poartă numele, acest senator poartă un rol deosebit în

istoria SUA. În urma iniţiativei, propuse de acesta, SUA, au

trecut la o nouă fază în politica externă, prin semnarea

Tratatului de la Washington. Un alt ,,inginer’’ al Alianţei a

fost şi generalul Eisenhower, care a fost primul comandant

suprem al trupelor NATO în Europa. Acesta a avut merite la

construirea structurii de conducere şi impunerea principiilor

atlantismului şi a instituţiilor militare mutinaţionale ale

Alianţei. Cum am şi observat pe durata cercetării, NATO, a fost

mai mult decît o înţelegere dintre naţiuni. Blocul militaro-

politic a fost un rezultat al efortului, dorinţei şi

colaborării.

Ceea ce s-a realizat prin actul din 4 aprilie 1949

a fost mai mult decît o simplă coaliţie. Prin acest eveniment,

s-a trecut la o nouă fază în lumea postbelică şi în sistemul de

relaţii internaţionale. Alianţe de acest gen, se vor încheia şi

nu numai una , în decursul perioadei ulterioare. Acest fapt a

rezultat iarăşi din dorinţa unor cercuri de interese de a-şi

asigura stabilitatea şi securitatea, dar şi a-şi lărgi sferele

de influienţă şi hegemonie în lume. Nu trebuie de trecut cu

vederea faptul că omenirea se afla la doar 4 ani de la

încheierea celei mai sîngeroase conflagraţii din istorie,

pericolul unui nou război, persista în conştiinţa oamenilor

politici, contradicţiile dintre marilor puteri, dar şi

101

aspiraţiile de control asupra spaţiilor geografice iarăşi au pus

stăpînire pe grupurile conducătoare. Prin crearea blocului NATO,

sa încercat de echilibrat în măsura posibilităţilor la acea

vreme potenţialul militar crescînd al Uniunii Sovietice. Sutele

de mii de de soldaţi sovietici care se aflau la doar cîtiva km

de zona berlineză, creau o situaţie de panică în rîndul statelor

europene, care erau sigure de faptul că de unul singur nu

puteai opune rezistenţă armatei sovietice. Astfel în urma

dialogului anglo-francez, a luat naştere Tratatul de la

Dunquerque, o alianţă a celor state care se obigau să se ajute

în caz de un atac militar extern. A fost primul pas concret în

direcţia stabilirii unui sistem de alianţe occidentale. A urmat

o discuţie deschisă cu statele Beneluxului care erau predispuse

unei alianţe dintre statele vestice. Discuţiile au reiterat

poziţia unanimă şi pozitivă în direcţia redactării unui act care

ar însuma obligaţii în caz de un conflict militar. Astfel în

urma eforturilor depuse i-a naştere Tratul de la Bruxelles din

27 martie 1948. Cointeresată şi în acelaşi timp motivată în

posibilitatea încheirii unui acord militar cu statele din

Europa, SUA, a demarat un amplu proces de dezbatere în

chestiunea formării unui bloc militar. Calea a fost deschisă de

semnarea Tratului de la Rio de Janeiro dintre SUA şi statele

Americii Latine, a fost un pas mic dar, sigur, următorul avea să

fie unul decisiv. Prin implicarea activă în discuţiile cu

privire la Uniunea Occidentală, SUA, îşi arătau disponibilitatea

de-a se implica în problema formării unei structuri militaro-

politice transatlantice.Statele europene, conştientizau cu

certitudine faptul că potenţialul Statelor Unite ale Americii

102

este nelimitat, iar prin calitatea de membru a acestui stat,

siguranţa şi securitatea europeana, creştea considerabil.

Statele europene însă nu au luat în calcul faptul că SUA, era

principalul adversal al Uniunii Sovietice, iar prin acceptarea

SUA în aceasta uniunea, ţările vestice cădeau direct sub

incidenţa unui posibil atac sovietic. Mai mult decît atît, SUA,

puternic economic şi militar, devenea din start, capul de vîrf

şi liderul viitorului bloc, ceea ce nu avea să convină Angliei,

dar cel mai mult Franţei. Cu toate acestea, într-un context

primejdios şi tensionat, statele europene, nu au avut altă

soluţie, iar semnarea Tratatului de Alianţă, era o necesitate

stringentă. Astfel la 4 aprilie 1949, este formată Alianţa Nord

Atlantică, în care au intrat 12 state din Europa. Aprecierile

ostile din partea sovieticilor nu au întîrziat să apară, prin

semnarea tratatului, statele Alianţei, de fapt se distanţau tot

mai mult de politica compromisului faţă de URSS, fiindcă era de

înţeles faptul că blocul militar, este îndreptat contra ei.

Drept răspuns la aceasta va fi creat OTV, care era o replică

dură adresat statelor occidentale.

În urma organizării politice şi militare, NATO, a

devenit un sistem unic de conducere şi funcţionare .NATO

includea un mecanism eficient de reacţionare în caz de război.

Au fost create comandamente supreme şi secundare care erau

dislocate în diferite zone din Europa şi America de Nord. NATO,

se concentra tot mai mult pe adoptarea unor strategii de

reacţionare în caz de pericol. Rol decisiv şi hotărîtor în aces

sens l-au purtat strategii şi comandanţii militari americani

care erau cei mai numeroşi în cadrul Alianţei. SUA şi-a asigurat

103

rolul de suveran în cadrul Alianţei, iar în aces sens în

decursul celor 17 ani (1949-1966) NATO , se va conforma şi

ajusta, strategiei americane în politica externă. În primii ani,

se va conta pe ideea colaborării intense pe plan politic dintre

NATO şi statele membre. Se stabileau obiective clare în ceea ce

priveşte riposta în caz de conflict. Pînă la începutul anilor

60, se va conta mult pe conceptul Represaliilor Masive, adică

prin aplicarea armamentului nuclear american. SUA, îşi asuma

obligaţia de a acţiona pe mare şi în spaţiul aerian, statele

europene, urma să fie pregătite să reziste unui eventual atac

terestru. În pofida tuturor strategiilor adoptate, NATO, rămîine

o alianţă care urma să intervină doar dacă era realizată o

agresiune contra unui stat membru. Alianţa nu era concepută în

scop ofensiv, ci mai degraba defensiv, iar pe parcursul

perioadei postbelice acest concept a fost respectat.

Instituţiile NATO, activau pe plan extern, prin prisma

dialogului diplomatic cu delegaţii diferitor state, în scopul

de-a convinge ţările să se alieze structurii nord-atlantice.

Astfel pînă în 1955 încă 3 state vor completa Alianţa. După

incidentul din jurul Canalului Suez, NATO, îşi va concentra

eforturile pentru a convinge statele în promovarea unei politici

comune unice, pe baza consultărilor în cadrul NAC. Această

politică va eşua îndată după Criza din Caraibe cînd, Charles de

Gaulle, va concepe NATO, drept o Alianţă în mîina Statelor Unite

ale Americii, care dezbina Europa, acea Europă de la Lisabona la

Urali. Respingînd oferta franceză de-a crea, Directoriumul-un

organ suprem al Alianţei, format doar din reprezentanţii

Franţei, SUA şi Angliei, Ch. De Gaulle, dă o lovitură blocului

104

NATO. Ieşirea Franţei din Alianţă, a fost concepută de sovietici

drept o slăbire consistentă a structurii, în realitate însă,

statele au trecut la o fază mult mai rapidă de adoptate a

deciziile în problemele interne şi externe a Alianţei.

După depăşirea Crizei din Caraibe, NATO, s-a axat pe

plan extern pe o politică mult mai îngăduitoare şi

mai ,,paşnică’’. Strategia Ripostei Flexibile, presupunea,

acordarea privilegiilor armelor convenţionale în detrimentul

celor nucleare. Asta însă nu anula posibilitatea aplicării

potenţialului nuclear, aflat deja în posesia NATO, după

reorganizarea din 1966, prin care a luat naştere Comitetul de

Planificare şi Grupul pentru Planificare Nucleară.

Perioada celor 17 ani,în care NATO, a evoluat în

permanenţă a fost o etapă decisivă atît pentru statele membre,

cît şi pentru omenire. Coalizarea statelor vestice în jurul unui

pivot, a securizat frontierele şi a stabilit clar sferele de

influienţă în lume. Prin crearea Alianţei Nord-Atlantice, a fost

creată o barieră politică şi ideologică contra comunismului.

Statele au putut să se dezvolte economic, social, tehnologic,

într-o stabilitate, asigurată de articolul 5 al Tratatului, care

limita posbilitatea unui atac din parte blocului estic. Este

semnificativ faptul că NATO, în decursul celor 17 ani a devenit

de la o simplă concetrare de trupe militare, într-o forţă

incomparabilă după structură, oformare şi strategie. Capacitatea

de a opune faţă unui evenutual atac, crescuse considerabil. Mai

mult decît atît, după ce SUA şi Anglia şi-au pus la dispoziţia

armamentul nuclear, iar pe continent au fost amplasate peste

5000 de focoase nucleare, Uniunea Sovietică a început să aleagă105

calea de compromis, iar în decursul perioadei ulterioare vor fi

luate căteva decizii istorice, care limitau înarmările nucleare.

A fost o victoria a NATO, o victorie a omenirii,

Concluzionînd cele afirmate mai sus, rămîinem pe ideea

precum că, formarea blocului NATO, a fost un eveniment de

cotitură în istoria postbelică. Prin formarea acestui organism

militaro-politic s-a creat un echilibru în lume care a existat

pînă la destrămarea lumii bipolare. Pe durata celor 17 ani NATO

a promovat o politica non-conflictuală, stabilă, îndreptată spre

evitarea contradicţiilor dintre state, dar în acelaşi timp NATO

fost un mecanism care a fost în permanenţă pregătit şi instruit

pentru a se opune şi rezista prin toate mijloacele posibile în

faţa unei agresiuni. Eficacitatea strategiei adoptate şi a

măsurilor iniţiate în perioada Războiului Rece, sunt valabile şi

astăzi, blocul militaro-politic al Atlanticului de Nord este în

prezent activ şi viabil pe arena internaţională.

106

BibliografieMonografii

1. Berstein S., Milza P. Istoria Europei. Iaşi: Institutul

European, 1998.

Dughin A. A patra teorie politică. Traducere şi prefaţă de Iurie

Roşca. Chişinău: Universitatea Populară, 2014.

2. Dughin A. A patra teorie politică. Traducere şi prefaţă de

Iurie Roşca. Chişinău: Universitatea Populară, 2014.

3. Efremov A.E. Tentaculele blocului NATO.Chişinău: CarteMoldovenească,1986.

4.Filip C .Tratatul de la Vaşovia în relaţiile internaţionale

ale epocii (1955-1991). Tîrgovişte: Cetatea de Scaun, 2007.

5. Gârz F. NATO: Globalizare sau Dispariţie. Bucureşti: Casa

Editorială Odeon, 1995.

6. Haloşa M.Blocurile militare ale Imperialiştilor-primejdiepentru pace. Chişinău: Editura Militară, 1966.

7. Neaga C. Istoria Construcţiei Europene.Iaşi: InstitutulEuropean, 2006.

8. Office of Information and Press.Manualul NATO, Bruxelles:2001.

107

9. Preda E. NATO-scurtă istorie. Bucuresti : Fundatia CulturalaMagazin Istoric, 1999.

10. Roman M. Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Iaşi: Polirom,

2008.

11.Văduva G. Geopolitica. Bucureşti:TOP FORM, 2013.

12.Țuţuianu I. S . Apusul Westphaliei. Statul Naţional însistemul relaţiilor internaţionale în anii Post Rece.Bucureşti: 2011.13.Волков М.Н., Лекаренко О.Г. Американская крепостьЕвропа:Политика США по укреплению оборонного потенциала странЗападной Европы (1947-1955).Томск: : Издательство ТомскогоУниверситета, 2009.

14. Караганов С. А.,  Трофименко Г. А.,  Шеин . США — диктаторНАТО, Москва: : Знание 1985.

15. Киссинджер Г. Дипломатия,Москва: ЛАДОМИР, 1997.

16.Леонтьев A. Атлантический Пакт – Орудие поджигателей войны..Москва: Государственое издательво политической литератуы, 1952.

17.Лидер Ю. НАТО –Очерки историй и доктрины. Сокращенный переводс польского А. Панфилова ,Предисловие Б. Халоши. Варшавa:Политиздат, 1961,

18. Пилько А. НАТО и Берлинский кризис 1958-1961 годов. Москва:Новая и новейшая история, 2012.

119. Симонян Р.Г.Реальная Опасность: военные блоки империализма,Москва: Воениздат 1985.20.Степанова Л. Холодная Война: Историческая Ретроспектива,Москва: Международные отношения  1992.

221.Уткин A. Американская Империя, Москва: Эксмо, 2003.

22. Ю.Ф. Харланов. Кишинев : Картя молдовеняскэ, 1983.

108

23. Штоль. В.В. Роль и место НАТО в системе европейской имеждународной безопасности в условиях глобализации Москва:Научная книга, 2005.

24. Davis II R.T. The Dilemma of NATO Strategy, 1949-1968. OhioUniversity, 2008,

25.Gavin F. J. The Mith of Flexible Response:American Strategyin Europe During The 960's. Institute for HistoricalReview,2001.

26.Fidler J., Mares P. Istoria NATO.Traducere de LidiaNasincova, prefaţă de Georgel Rusu. Iaşi: Institutul European,2005.

27. Nichols T., Stuart D., McCausl J.D. Tactican Nuclear Weaponsand NATO. Pensylvania, Carlisle: Carlisle Baracks 2012.

28.Pedlow W.G. North Atlantic Treaty Organization, NATO-Strategy Documents 1949- 1969. Ohio University, 2008.

Reviste

29. Trachtenberg M., France and NATO, 1949–1991. În : Journal ofTransatoantic Studies, Department of Political Science,University of California at Los Angeles, 2011

30. Revista de istorie militară, nr. 1-2 (111-112), Bucureşti,

2009.

Resurse internet

31. http://www.publicevents.ru/pages/65.htm

32. http://www.db.niss.gov.ua/docs/natoD/UANATO-FAQ.htm

33. http://uchebnik-online.com/131/494.html

34.http://books.google.ru/books?id=fDoa8xSYLf8C&pg=PA433&lpg=PA433&dq=North+Atlantic+Treaty+Organization+(NATO)++1949-1966&source=bl&ots=MIKi8oHe8K&sig=QayXmN98-

109

Rfz_vnIg2MQ6S31vAQ&hl=ru&sa=X&ei=rVDgUuXqJKjoywOfyYG4BA&ved=0CEMQ6AEwAzgK#v=onepage&q=North%20Atlantic%20Treaty%20Organization%20(NATO)%20%201949-1966&f=false

35. http://militera.lib.ru/tw/index.html

36. http://www.lander.odessa.ua/lib.php

37. http://www.nato.int/docu/stratdoc/eng/a491128a.pdf

38. http://coollib.com/b/234492/read

39.http://www.nato.int/docu/review/2007/issue2/romanian/history.html

40. http://www.gazeta.ru/science/2014/04/04_a_5976933.shtml

41.http://www.diphis.ru/vihod_francii_iz_voennoy_organizacii_nato-a797.html

42. http://www.voina-i-mir.ru/article/864

43.http://www.inoforum.ru/forum/index.php?s=e7a0ff17ac538691c3394419ad0201ac&showtopic=7038&pid=569899&mode=threaded&start=#entry569899

110

AnexeAnexa 1.

His Royal Highness the Prince Regent of Belgium, the Presidentof the French Republic, President of the French Union, Her RoyalHighness the Grand Duchess of Luxembourg, Her Majesty the Queenof the Netherlands and His Majesty The King of Great Britain,Ireland and the British Dominions beyond the Seas,Resolved:

To reaffirm their faith in fundamental human rights, in thedignity and worth of the human person and in the other idealsproclaimed in the Charter of the United Nations;

To fortify and preserve the principles of democracy, personalfreedom and political liberty, the constitutional traditions andthe rule of law, which are their common heritage;

To strengthen, with these aims in view, the economic, social andcultural ties by which they are already united;

To cooperate loyally and to coordinate their efforts to createin Western Europe a firm basis for European economic recovery;

To afford assistance to each other, in accordance with theCharter of the United Nations, in maintaining internationalpeace and security and in resisting any policy of aggression;

To take such steps as may be held to be necessary in the eventof a renewal by Germany of a policy of aggression;

111

To associate progressively in the pursuance of these aims otherStates inspired by the same ideals and animated by the likedetermination;

Desiring for these purposes to conclude a treaty forcollaboration in economic, social and cultural matters and forcollective self-defence;

Have appointed as their Plenipotentiaries: His Royal Highnessthe Prince Regent of Belgium: His Excellency Mr. Paul-HenriSpaak, Prime Minister, Minister of Foreign Affairs, and HisExcellency Mr. Gaston Eyskens, Minister of Finance; ThePresident of the French Republic, President of the French Union:His Excellency Mr. Georges Bidault, Minister of Foreign Affairs,and His Excellency Mr. Jean De Hauteclocque, AmbassadorExtraordinary and Plenipotentiary of the French Republic inBrussels; Her Royal Highness the Grand Duchess of Luxembourg:His Excellency Mr. Joseph Bech, Minister of Foreign Affairs, andHis Excellency Mr. Robert Als, Envoy Extraordinary and MinisterPlenipotentiary of Luxembourg in Brussels; Her Majesty the Queenof the Netherlands: His Excellency Baron C.G.W.H. Van BoetzelaerVan Oosterhout, Minister of Foreign Affairs, and His ExcellencyBaron Binnert Philip Van Harinxma Thoe Slooten, AmbassadorExtraordinary and Plenipotentiary of the Netherlands inBrussels; His Majesty the King of Great Britain, Ireland and theBritish Dominions beyond the Seas for the United Kingdom ofGreat Britain and Northern Ireland: The Right Honourable ErnestBevin, Member of Parliament, Principal Secretary of State forForeign Affairs, and His Excellency Sir George William Rendel,K.C.M.G., Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary of HisBritannic Majesty in Brussels; who, having exhibited their fullpowers found in good and due form, have agreed as follows:

Article I

Convinced of the close community of their interests and of thenecessity of uniting in order to promote the economic recoveryof Europe, the High Contracting Parties will so organise andcordinate their economic activities as to produce the best

112

possible results, by the elimination of conflict in theireconomic policies, the coordination of production and thedevelopment of commercial exchanges.

The cooperation provided for in the preceding paragraph, whichwill be effected through the Consultative Council referred to inArticle VII as well as through other bodies, shall not involveany duplication of, or prejudice to, the work of other economicorganisations in which the High Contracting Parties are or maybe represented but shall on the contrary assist the work ofthose organisations.

Article II

The High Contracting Parties will make every effort in common,both by direct consultation and in specialised agencies, topromote the attainment of a higher standard of living by theirpeoples and to develop on corresponding lines the social andother related services of their countries.

The High Contracting Parties will consult with the object ofachieving the earliest possible application of recommendationsof immediate practical interest, relating to social matters,adopted with their approval in the specialised agencies.

They will endeavour to conclude as soon as possible conventionswith each other in the sphere of social security.

Article III

The High Contracting Parties will make every effort in common tolead their peoples towards a better understanding of theprinciples which form the basis of their common civilisation andto promote cultural exchanges by conventions between themelvesor by other means.

Article IV

If any of the High Contracting Parties should be the object ofan armed attack in Europe, the other High Contracting Partieswill, in accordance with the provisions of Article 51 of the

113

Charter of the United Nations, afford the Party so attacked allthe military and other aid and assistance in their power.

Article V

All measures taken as a result of the preceding Article shall beimmediately reported to the Security Council. They shall beterminated as soon as the Security Council has taken themeasures necessary to maintain or restore international peaceand security.

The present Treaty does not prejudice in any way the obligationsof the High Contracting Parties under the provisions of theCharter of the United Nations. It shall not be interpreted asaffecting in any way the authority and responsibility of theSecurity Council under the Charter to take at any time suchaction as it deems necessary in order to maintain or restoreinternational peace and security.

Article VI

The High Contracting Parties declare, each so far as he isconcerned, that none of the international engagements now inforce between him and any other of the High Contracting Partiesor any third State is in conflict with the provisions of thepresent Treaty.

None of the High Contracting Parties will conclude any allianceor participate in any coalition directed against any other ofthe High Contracting Parties.

Article VII

For the purpose of consulting together on all the questionsdealt with in the present Treaty, the High Contracting Partieswill create a Consultative Council, which shall be so organisedas to be able to exercise its functions continuously. TheCouncil shall meet at such times as it shall deem fit.

At the request of any of the High Contracting Parties, theCouncil shall be immediately convened in order to permit the

114

High Contracting Parties to consult with regard to any situationwhich may constitute a threat to peace, in whatever area thisthreat should arise; with regard to the attitude to be adoptedand the steps to be taken in case of a renewal by Germany of anaggressive policy; or with regard to any situation constitutinga danger to economic stability.

Article VIII

In pursuance of their determination to settle disputes only bypeaceful means, the High Contracting Parties will apply todisputes between themselves the following provisions.

The High Contracting Parties will, while the present Treatyremains in force, settle all disputes falling within the scopeof Article 36, paragraph 2, of the Statute of the InternationalCourt of Justice by referring them to the Court, subject only,in the case of each of them, to any reservation already made bythat party when accepting this clause for compulsoryjurisdiction to the extent that that Party may maintain thereservation.

In addition, the High Contracting Parties will submit toconciliation all disputes outside the scope of Article 36,paragraph 2, of the Statute of the International Court ofJustice. In the case of a mixed dispute involving both questionsfor which conciliation is appropriate and other questions forwhich judicial settlement is appropriate, any Party to thedispute shall have the right to insist that the judicialsettlement of the legal questions shall precede conciliation.

The preceding provisions of this Article in no way affect theapplication of relevant provisions or agreements prescribingsome other method of pacific settlement.

Article IX

The High Contracting Parties may, by agreement, invite any otherState to accede to the present Treaty on conditions to be agreedbetween them and the State so invited.

115

Any State so invited may become a Party to the Treaty bydepositing an instrument of accession with the BelgianGovernment.

The Belgian Government will inform each of the High ContractingParties of the deposit of each instrument of accession.

Article X

The present Treaty shall be ratified and the instruments ofratification shall be deposited as soon as possible with theBelgian Government.

It shall enter into force on the date of the deposit of the lastinstrument of ratification and shall thereafter remain in forcefor fifty years.

After the expiry of the period of fifty years, each of the HighContracting Parties shall have the right to cease to be a partythereto provided that he shall have previously given one year'snotice of denunciation to the Belgian Government.

The Belgian Government shall inform the Governments of the otherHigh Contracting Parties of the deposit of each instrument ofratification and of each notice of denunciation.

In witness whereof, the above-mentioned Plenipotentiaries havesigned the present Treaty and have affixed thereto their seals.

Done at Brussels, this seventeenth day of March 1948, in Englishand French, each text being equally authentic, in a single copywhich shall remain deposited in the archives of the BelgianGovernment and of which certified copies shall be transmitted bythat Government to each of the other signatories.

Anexa 2.

U.S. Senate Resolution 239

80th Congress, 2nd Session - ('The Vandenberg Resolution')

116

Whereas peace with justice and the defence of human rights and fundamental freedoms require international co-operation through more effective use of the United Nations: Therefore be it Resolved, That the Senate reaffirm the policy of the United States to achieve international peace and security through the United Nations so that armed force shall not be used except in the common interest, and that the President be advised of the sense of The Senate that this Government, by constitutional process, should particularly pursue the following objectives within the United Nations Charter:

1. Voluntary agreement to remove the veto from all questions involving pacific settlements of international disputes and situations, and from the admission of new members.

2. Progressive development of regional and other collective arrangements for individual and collective self-defence in accordance with the purposes, principles, and provisions of the Charter.

3. Association of the United States, by constitutional process, with such regional and other collective arrangements asare based on continuous and effective self-help and mutual aid, and as affect its national security.

4. Contributing to the maintenance of peace by making clear its determination to exercise the right of individual or collective self-defence under Article 51 should any armed attackoccur affecting its national security.

5. Maximum efforts to obtain agreements to provide the United Nations with armed forces as provided by the Charter, andto obtain agreement among member nations upon universal regulation and reduction of armaments under adequate and dependable guaranty against violation.

6. If necessary, after adequate effort towards strengtheningthe United Nations, review of the Charter at an appropriate timeby a General Conference called under Article 109 or by the General Assembly.

117

Anexa 3.

Washington DC, 4 aprilie 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi

principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate

popoarele şi guvernele.

Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a

civilizaţiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii

individuale şi a literei legii.

Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt

hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi

securităţii.

Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:

ARTICOLUL 1. Părţile se angajează, conform prevederilor din

Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace paşnice orice

dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel

încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului

internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile

internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei,

în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite.

ARTICOLUL 2. Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă

a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin

consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai

bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate

aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a

118

stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele

din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja

colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.

ARTICOLUL 3. Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele

acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul

auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor

menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea

colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat.

ARTICOLUL 4. Părţile vor avea consultări comune ori de câte

ori vre-una dintre ele va considera că este ameninţată

integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea

vreuneia dintre Părţi.

ARTICOLUL 5 . Părţile convin că un atac armat împotriva

uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de

Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în

consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat,

fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare

individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta

Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin

efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte

Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv

folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea

securităţii zonei nord-atlantice.

Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca

rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de

Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de

119

Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 6136. În scopul aplicării Articolului 5, un atac

armat asupra uneia sau mai multora dintre Părţi se consideră că

include un atac armat:

• pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de

Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei137, pe teritoriul

Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia pe teritoriul

oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele

algeriene ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau peinsulele

aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică,

la nord de Tropicul Cancerului;

• asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei

Părţi, care se află pe sau deasupra acestor teritorii, sau în

oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia

dintre Părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a

acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona nord-

atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului.

ARTICOLUL 7. Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat

ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile care decurg

din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau

responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de

menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.

136 Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului laTratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 1951

137 La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte fosteledepartamente algeriene ale Franţei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începândcu data de 3 iulie 1962.

120

ARTICOLUL 8. Fiecare Parte declară că nici una din

obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat

între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat,

nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se

angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată

în conflict cu acest Tratat.

ARTICOLUL 9. Prin prezentul, Părţile înfiinţează un

Consiliu în cadrul căruia fiecare va fi reprezentată în procesul

de analiză a problemelor referitoare la implementarea acestui

Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât să fie capabil să

se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va

constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în

primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al apărării care

va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5.

ARTICOLUL 10. Prin acord unanim, părţile pot să invite să

adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în poziţia

de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la

securitatea zonei nord-atlantice, să adere la acest Tratat.

Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, în urma

depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului

de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica

fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de

document de aderare.

ARTICOLUL 11. Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile

sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu

regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare

vor fi depuse cât mai curând la guvernul Statelor Unite ale

121

Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în

legătură cu fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între

statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea

de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările

Belgiei, Canadei, Franţei,Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii

şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte

State, la data depunerii ratificărilor lor.

ARTICOLUL 12. După zece ani de la intrarea în vigoare a

Tratatului, sau la orice dată ulterioară, Părţile, la cererea

oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii

Tratatului, luând în considerare factorii care la vremea

respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-

atlantică, inclusiv dezvoltareade acorduri universale sau

regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale.

ARTICOLUL 13. După douăzeci de ani de la intrarea în

vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din

cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de

denunţare la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va

informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea

fiecărei astfel de notificări de denunţare.

ARTICOLUL 14. Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.

122