carbonul_compusi organici
TRANSCRIPT
CARBONUL ŞI COMPUŞII ANORGANICI
AI ACESTUIA
UTILIZAŢI ÎN FARMACIE
CUPRINS
1. INTRODUCERE............................................................................................. 4
2. CARBONUL.................................................................................................. 6
3. CARBONAŢI ŞI BICARBONAŢI – caractere generale............................... 9
3.1. Carbonatul de litiu............................................................................. 11
3.2. Carbonaţi de sodiu............................................................................ 17
3.3. Carbonatul de potasiu....................................................................... 25
3.4. Carbonatul de magneziu................................................................... 27
3.5. Carbonatul de calciu......................................................................... 32
3.6. Carbonat bazic de aluminiu.............................................................. 39
3.7. Carbonatul de bismut........................................................................ 40
4. CONCLUZII................................................................................................. 42
BIBLIOGRAFIE............................................................................................... 44
1. INTRODUCERE
Înlăturarea suferinţelor şi menţinerea sănătăţii au constituit preocupări
fundamentale ale omenirii în toată evoluţia ei. De la remediile empirice ale
omului primitiv: apa, pământul, căldura, ierburile şi până la metodele cele mai
moderne de profilaxie şi tratament folosit astăzi, toate progresele realizate sunt
rezultatul eforturilor depuse de-a lungul timpurilor pentru găsirea unor mijloace
cât mai eficiente de prevenire, de uşurare sau de înlăturare a diverselor
afecţiuni. Acumularea treptată a cunoştinţelor şi transmiterea experienţei
căpătată din generaţie în generaţie, s-a produs în decursul veacurilor şi evoluţia
mijloacelor terapeutice trebuie privită în strânsă legătură cu dezvoltarea
societăţii şi a modului de producţie, cu progresul general al omenirii.
În comuna primitivă toţi oamenii, fără deosebire, puteau practica
vindecarea pentru ca această preocupare să treacă în mod treptat în mâinile
şefilor de familie, clan de trib, care tind o monopolizare. Arta de a vindeca
devine în societatea sclavagistă apanajul preoţilor.
La egipteni, ca şi la greci, încep să apară cu timpul primii „specialişti”
care în interiorul templelor se ocupau cu prepararea remediilor. În operele lui
Hipocrat (460-375 î.e.n.) considerat părintele medicinii sunt descrise şi
clasificate o serie de remedii, dintre care unele se folosesc şi astăzi.
La romani Claudius Galenus (131-201 î.e.n.) dezvoltă foarte mult
farmaceutica şi creează o doctrină a sa, întemeiată pe observaţii şi experienţă.
Alchimiştii pun bazele chimiei şi descoperirile lor sunt importante în
foarte multe domenii, dar din păcate majoritatea erau frânaţi în cercetări de
numeroase concepţii şi practici de natură mistică şi magică.
Paracelsius (1493-1541) pune bazele „iatrochimiei”, teorie care
consideră că boala este provocată de lipsa unor substanţe şi pentru înlăturarea
ei este în primul rând necesar ca acestea să fie redate organismului. El
introduce noţiunea de principiu activ. Această teorie a avut drept consecinţă
îmbogăţirea chimiei terapeutice cu numeroase substanţe chimice, stabilirea
unor legături strânse cu alchimia, deşi aceasta este încă puternic dominată de
abstracţii filosofice şi misticism. În epoca iatrochimiei, chimia farmaceutică a
dominat întreaga chimiei din acea vreme.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost
puse la îndemâna ştiinţelor mijloace de cercetare şi chimia farmaceutică ia
amploare.
Obiectivele chimiei farmaceutice:
Chimia farmaceutică este ştiinţa care se ocupă cu studiul substanţelor de
natură chimică întrebuinţate ca medicamente, precum şi al materiilor prime şi
auxiliare, care servesc la prepararea lor.
Chimia farmaceutică, chimia substanţelor medicamentoase este una
dintre disciplinele de bază ale învăţământului farmaceutic. Unul dintre
obiectivele de bază ale chimiei farmaceutice îl constituie stabilirea unor relaţii
cât mai strânse între structura chimică a compuşilor folosiţi ca medicamente şi
acţiunea lor farmacologică.
Clasificarea substanţelor medicamentoase, practic în ultimii 30 de ani se
face în primul rând după criteriul de acţiune farmacologică.
O grupă aparte a substanţelor medicamentoase o constituie grupa
substanţelor anorganice, dintre care în lucrare de faţă voi trata o temă
referitoare la carbon şi compuşii anorganici ai acestuia, utilizaţi în farmacie.
2. CARBONUL
Simbolul: C; Z = 6, Ac=12
Stare naturală
Carbonul constituie numai 0,2% din scoarţa terestră datorită absenţei
sale din rocile eruptive în care nu există decât în stare nativă (diamant şi grafit).
În rocile sedimentare există zăcăminte de cărbuni şi petrol şi depozite enorme
de carbonaţi (dolomitul, calcarul).
În apele naturale şi în atmosferă se găseşte ca dioxid de carbon provenit
din respiraţia vieţuitoarelor, din procesele de fermentaţie, din arderea
combustibililor.
Carbonul constituie elementul esenţial al materiei vii. În natură, carbonul
necombinat se găseşte sub formă de diamant şi grafit. Cele mai importante
combinaţii ale carbonului care se găsesc în regnul mineral sunt carbonaţii.
Carbonul este elementul esenţial al cărbunilor minerali, al uleiurilor
minerale, al bitumenului.
Pentru scopuri farmaceutice se întrebuinţează numai cărbunele artificial,
care se obţine din substanţe organice de origine vegetală sau animală prin
distilare uscată sau prin încălzire în absenţa aerului.
CARBO MEDICINALIS
Cărbune medicinal
Reprezintă un produs de prelucrare, reziduu uscat, atât de natură
vegetală (Carbo ligni), cât şi de natură animală (Carbo animalis).
Obţinerea produsului. Cărbunele medicinal de origine vegetală sau
cărbunele de lemn se obţine din esenţe foioase de lemn moale (tei, salcie, plop,
arţar). Lemnul mărunţit se încălzeşte într-o retortă de fier obţinându-se atât
cărbunele brut (masa carbonizată), cât şi produsele volatile (gudron, acetonă,
compuşi fenolici etc.); cărbunele brut se macină, se spală cu apă, se usucă şi
se pulverizează.
Cărbunele animal se obţine prin carbonizare în vase închise, a oaselor
degresate sau a sângelui de animale.
Din cărbunele medicinal se obţine cărbune activat (Carbo activatus), prin
tratare cu vapori de apă la o temperatură ridicată.
Proprietăţi. Carbo medicinalis se prezintă ca o pulbere neagră, fină,
uşoară, aderentă, fără miros şi fără gust. Este insolubil în apă şi în solvenţi
organici. Reţine gazele, coloranţii şi alte substanţe. Are proprietăţi higroscopice,
fixând o cantitate de apă până la 20% din greutatea sa, de aceea se conservă
în vase închise etanş.
Încălzit la roşu, cărbunele medicinal arde lent fără flacără.
Controlul purităţii. Se cercetează aciditatea – alcalinitatea (indicator
roşu de metil), carbonizare incompletă, cianuri (după distilare în mediu acidulat,
prin formarea albastrului de Berlin, Fe4[Fe(CN)6]3), substanţe solubile în apă,
substanţe solubile în acid clorhidric, nitraţi, sulfuri etc.
Determinarea puterii de absorbţie. F.R.IX prevede determinarea puterii
de absorbţie folosind soluţia de 0,15% albastru de metilen (clorură de
metiltioniniu).
Întrebuinţări. Cărbunele medicinal este adsorbant, antiseptic şi
antidiareic.
Se utilizează ca adjuvant în tratamentul infecţiilor intestinale, colitelor de
fermentaţie, în diaree. De asemenea, mai este indicat în intoxicaţiile cu morfină,
stricnină, ciuperci otrăvitoare, heterozide cardiotonice de tip digitalic care au
tendinţa de acumulare, hipnotice, cianuri, fosfor, plumb, arsen, săruri de
mercur.
Se administrează sub formă de pulbere sau comprimate 0,5 - 5g o dată,
prafuri pentru igiena gurii.
PREPARATE FARMACEUTICE CARE CONŢIN
CARBO MEDICINALIS
CARBO MEDICINALIS
Producător: SICOMED S.A
Formă farmaceutică: comprimate
Compoziţie: un comprimat conţine 403 mg carbo medicinalis
Ambalaj: pungi cu 100 comprimate
NORIT
Producător: NORIT N.V.
Formă farmaceutică: capsule
Compoziţie: o capsulă conţine 200 mg carbo medicinalis
Ambalaj: cutie cu 30 capsule
NORIT CARBOMIX
Producător: NORIT N.V.
Formă farmaceutică: granule, suspensie
Compoziţie: un flacon conţine 50 mg carbo medicinalis
Ambalaj: flacoane a 50 g
Indicaţii terapeutice. În cazuri de gastroenterite, dispepsii, flatulenţă,
intoxicaţii cu fosfor, arsen, cu alcaloizi şi ciuperci, colite de fermentaţie.
Dozare şi mod de administrare: de 3-5 ori pe zi câte 1-2 comprimate
după mese.
Proprietăţi farmacodinamice: absorbant şi dezodorizant.
3. CARBONAŢI ŞI BICARBONAŢI
CARACTERE GENERALE
Se cunosc carbonaţi neutri M2CO3 şi carbonaţi sau hidrogenocarbonaţi
MHCO3.
Carbonaţii neutri conţin ionul CO . Prin raze X s-a arătat că ionul acesta
are o structură plană simetrică, analogă cu a ionului NO cu care este
izoelectronic.
Cele trei legături C–O din ionul de carbonat sunt egale între ele datorită
unei rezonanţe (d= 1,31 Å în calcită) şi unghiurile dintre legături sunt de 120°:
Formula
Carbonaţii sunt substanţe solide, albe sau colorate.
Cei alcalini, cu excepţia celui de litiu sunt foarte solubili în apă.
Carbonaţii acizi ai metalelor alcaline sunt puţin solubili.
Carbonaţii metalelor alcalino-pământoase disociază: MCO3↔CO2 + MO,
pe când cei de sodiu şi potasiu se topesc fără descompunere (Na2CO3 are
punct de topire 853°C şi K2CO3 are punct de topire 894°C), disociindu-se la o
temperatură mult mai înaltă.
Un adaos de cărbune sau silice scade temperatura de disociere. Se
formează oxid de carbon sau un silicat:
C + CO2 2CO
Carbonaţii hidrolizează uşor. Aerul, sticla, indicatorii perturbă procesul:
CO + H2O HCO + OH
Carbonaţii acizi suferă şi ei un proces de hidroliză:
HCO + H2O H2CO3 + OH
La adaosul unui acid tare la soluţia unui carbonat dispar ionii OH , care
cu ionii de hidrogen ai acidului formează apă. Echilibrele de mai sus se
deplasează spre dreapta. Acest carbonat neionizat la o anumită concentraţie se
descompune în dioxid de carbon şi apă. Pentru aceste motive carbonaţii acizi
se descompun.
CARBONAT DE LITIU
LITHII CARBONAS
Li2CO3
Preparare. Carbonatul de litiu fiind greu solubil în apă, se prepară din
soluţiile sărurilor de litiu, prin precipitare cu anionul CO .
Li2SO4 + K2CO3 → Li2CO3 + K2SO4
2LiCl + (NH4)2CO3 → Li2CO3 + 2NH4Cl
Proprietăţi. Este o pulbere albă, uşoară, fără miros, cu gust leşietic.
Este puţin solubil în apă, foarte greu solubil în alcool. Solubilitatea în apă este
mică şi scade cu creşterea temperaturii.
Temperatura (°C) 0 10 20 40 60 80
Solubilitate
Li2CO3g/100g H2O1,54 1,43 1,33 1,17 1,01 0,85
Identificare. Se dizolvă cu acid clorhidric, apoi se alcalinizează, se
tratează cu hidrogenofostat de disodiu soluţie şi se încălzeşte la fierbere;
formează un precipitat alb-cristalin.
Umectat cu acid clorhidric diluat produce efervescenţă şi colorează
flacăra în roşu-carmin.
Determinarea cantitativă. Se prevede o metodă acido-bazică: se
dizolvă într-un exces de acid clorhidric 1M la cald, după răcire se titrează cu
hidroxid de sodiu 1M (indicator metilorange).
Întrebuinţări. Este antidepresiv în psihoze maniaco-depresive, poate
preveni recăderile. Se administrează pe cale orală, sub formă de comprimate.
Tratamentul trebuie individualizat, în funcţie de concentraţia plasmatică (se
controlează litemia).
PREPARATE FARMACEUTICE CE CONŢIN
LITHII CARBONAS
CARBONAT DE LITIU
Producător: TERAPIA S.A.
Formă farmaceutică: comprimate
Compoziţie: 1 comprimat conţine 205-450 mg carbonat de litiu
Ambalaj: flacoane a 20 de comprimate
Păstrare: loc uscat şi răcoros, ferit de lumină
Valabilitate: 3 ani
Carbonatul de litiu (lithium carbonate, hypnorex retard, teralithe) este
sarea de litiu cea mai utilizată. O schemă de tratament, în accesul de manie,
recomandă în prima zi 500-750 mg (2-3 comprimate), administrate fracţionat –
dimineaţa, la prânz şi seara – la mese; a doua zi se creşte cu 250-500 mg, a
treia zi se recoltează dimineaţa sânge pentru litemie, administrând aceeaşi
doză; tratamentul se continuă cu doze care să menţină nivelul litiului în plasmă
la 0,7-1 mEq/l. În cazul stărilor maniacale subacute sau profilactic, se
administrează 250 mg în prima şi a doua zi (seara), 500 mg în a treia zi
(fracţionat dimineaţa şi seara); în dimineaţa celei de-a patra zi se recoltează
pentru litemie, menţinând aceeaşi doză, apoi dozele se potrivesc în funcţie de
concentraţia plasmatică a litiului. Există şi preparate retard, care se
administrează în 1-2 prize/zi.
Litiul produce frecvent efecte nedorite, uneori grave (mai ales dacă
bolnavul nu este supravegheat clinic şi controlat biologic). La începutul
tratamentului pot apărea fenomene toxice minore – greaţă, vomă, diaree,
tremor, slăbiciune – care sunt trecătoare şi pot fi atenuate prin fracţionarea
dozelor şi administrarea la mese. Când litemia se apropie de 2 mEq/l survin
vărsături şi diaree severe, hiper-reflexie, slăbiciune musculară marcată.
Intoxicaţia acută se manifestă prin confuzie mintală, incoordonare motorie,
tremor amplu, dizartrie, aritmii, hipotensiune, albuminurie; în cele din urmă
bolnavul intră în comă şi poate muri în colaps, cu anurie. Eliminarea litiului
poate fi crescută prin manitol şi perfuzii intravenoase cu bicarbonat de sodiu; la
nevoie se face dializă.
O serie de reacţii adverse apar în condiţiile menţinerii concentraţiei
plasmatice a litiului în limitele zonei terapeutice. Aceste fenomene, cu caracter
individual, sunt de regulă minore şi pot ceda spontan sau la administrarea
tratamentului adecvat. Uneori ele sunt supărătoare şi obligă la oprirea
medicaţiei.
În primele zile de tratament cu litiu se produce retenţie hidrosalină şi, la
unii bolnavi, apar edeme ale membrelor inferioare.
LITHIUM CARBONICUM
Producător: GLAXO WELLCOME POZNAN SA
Formă farmaceutică: comprimate
Compoziţie: 1 comprimat conţine 250 mg carbonat de litiu
Ambalaj: flacoane a 60 de comprimate
Păstrare: ferit de lumină, căldură şi umiditate
Valabilitate: 3 ani
Indicaţii terapeutice: stări de excitaţie în manie şi hipomanie, profilactic
în psihozele ciclice maniaco-depresive, în schizofrenie cu tulburări afective, în
psihozele delirante renale.
Dozare şi mod de administrare: în accesul de manie, în prima zi 2-3
comprimate sau 500-700 mg (fracţionat la mese), a doua şi a treia zi, 3-4
comprimate, apoi doza se menţine. Dozele trebuie atent individualizate, în
funcţie de răspunsul clinic şi concentraţia plasmatică.
Contraindicaţii: insuficienţă renală, hipertensiune arterială, insuficienţă
cardiacă, boala Addison, hipotiroidism netratat la copii sub 12 ani.
Atenţionări şi precizări speciale: litiul nu poate fi folosit la bolnavii obligaţi
la dietă hiposodată, eventualele pierderi de sodiu prin diaree sau sudoripaţie
excesivă impun suplimentarea sării în alimentaţie. Tratamentul cu litiu nu se
poate face decât dacă există posibilitatea monitorizării concentraţiei serice.
Interacţiuni medicamentoase. Toxicitatea litiului este accentuată de:
furosemid, indometacin, piroxicam, tetraciclină, spironolactonă.
Asocierea litiului cu diazepam poate produce hipotensiune.
Asocierea litiului cu haloperidol poate produce encefalopatie, febra.
Sarcină şi alăptare: litiul se distribuie rapid la făt şi în laptele matern. Nu
se administrează în timpul sarcinii şi alăptării.
Reacţii adverse. La începutul tratamentului pot apărea fenomene toxice
majore: greaţă, vomă, diaree, retenţie hidrosalină.
3.2. CARBONAT ACID DE SODIU
NATRII HIDROGENOCARBONAS (F.R.X.)
NATRIUM BICARBONICUM
HIDROGENOCARBONAT DE SODIU
BICARBONAT DE SODIU
NaHCO3
A fost extras de egipteni prin evaporarea apei unor lacuri şi a fost folosit
la fabricarea sticlei. Din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea s-a extras
din cenuşa unor plante marine şi a fost folosit la fabricarea săpunului şi a sticlei.
Preparare 1. bicarbonatul de sodiu se obţine ca produs intermediar la
fabricarea carbonatului de sodiu după procedeul Solvay.
Procedeul Solvay, numit şi procedeul amoniacal, foloseşte drept materii
prime: NaCl, NH3, CaCO3, vapori de apă.
CaCO3 = CaO + CO2
CO2 + NH4 + H2O = NH4HCO3
NH4HCO3 + NaCl = NaHCO3 + NH4Cl
Reacţia de formare a bicarbonatului de sodiu este un proces reversibil,
deoarece NaHCO3 nu este total insolubil în apă.
Preparare 2. În practica de laborator se obţine NaHCO3 la trecerea unui
curent de dioxid de carbon printr-o soluţie rece, saturată cu carbonat de sodiu:
Na2CO3 + H2O + CO2 2NaHCO3
Hidrogenocarbonatul de sodiu fiind mai greu solubil se depune. Dioxidul
de carbon se introduce în soluţia de carbonat, prin barbotare.
Hideogenocarbonatul se depune sub formă de pulbere cristalină fină,
corespunzătoare scopurilor farmaceutice.
Proprietăţi. Este o pulbere albă, cristalină, fără miros, cu gust sărat şi
leşietic. Este solubil în 12p. apă, practic insolubil în alcool.
Sub formă cristalină este relativ stabil. La aer uscat şi la temperatură
obişnuită nu se schimbă. La încălzirea soluţiei se descompune în Na2Co3, CO2
şi apă.
2NaHCO3 Na2CO3 + CO2 + H2O
La 60°C atât ca atare cât şi în soluţie pune în libertate CO2.
La 100°C se transformă în carbonatul de sodiu conform reacţiei de mai
sus.
Identificare. Cu acizii produce efervescenţă şi colorează flacăra în
galben. Soluţia apoasă are reacţie slab alcalină, albăstreşte hârtia de turnesol,
cu fenolftaleina însă, dă cel mult o coloraţie roz, foarte slabă. Prin agitare şi
încălzire la fierbere, coloraţia se intensifică.
Controlul purităţii. Se cercetează carbonaţi (soluţia să nu aibă un pH
mai mare de 8,6), aluminiu, calciu şi substanţe insolubile (precipitare cu
amoniac, filtrare, calcinare).
Determinarea cantitativă. Se face prin titrare cu acid clorhidric 1M
(indicator metilorange).
Întrebuinţări. Produsul utilizat în farmacie nu trebuie să conţină
carbonaţi în exces (cel mult ⅓ Na2CO3), arsen, săruri de amoniu, calciu etc.
În organism are un rol deosebit. Amortizând variaţiile de aciditate şi
alcalinitate, reglează pH-ul sanguin. În cazuri grave de acidoză se poate
administra i.v. (intravenos), în perfuzie lentă, soluţie 20-30‰ în ser fiziologic.
Soluţiile injectabile pot fi sterilizate numai în flacoane ermetic închise pentru a
evita reacţia de descompunere care este reversibilă sau prin sterilizare, când
trebuie să conţină un exces de dioxid de carbon.
Hidrogenocarbonatul de sodiu este antiacidul cel mai frecvent utilizat.
Se administrează 1-2 g după masă. Are acţiune imediată la nivelul
stomacului ameliorând simptomele legate de hiperclorhidrie:
NaHCO3 + HCl = NaCl + H2O + CO2
Durata acţiunii este însă scurtă şi nu lipsită de efecte secundare. Dioxidul
de carbon care se degajă prin reacţie, produce distensia stomacului cu
neplăceri şi dureri epigastrice şi constituie un mare pericol în cazul unui ulcer
aproape de perforare.
Neutralizarea conţinutului gastric inactivează pepsina şi digestia este
întârziată. De asemenea, se produce eliberarea de gastrină şi hipersecreţie de
acid clorhidric. Vâscozitatea sucului gastric scade şi rezistenţa mucoasei este
diminuată. Excesul de substanţă fiind absorbit în tractul intestinal, contribuie la
apariţia unei alcaloze generalizate.
Administrarea îndelungată poate favoriza formarea calculilor în căile
urinare. Din cauza efectelor secundare utilizarea hidrogenocarbonatului de
sodiu ca neutralizant al sucului gastric este limitată. În cazurile de ulcer dureros,
administrarea sa în primele zile este recomandată, dar tratamentul trebuie
continuat cu alte medicamente.
Cu rol de antiacid se asociază deseori cu sulfamidele, unele
antireumatice etc. este un bun antidot al intoxicaţiilor cu acizi.
Extern se utilizează pentru schimbarea pH-ului local: pulberi sau soluţii
5-10% pentru gargară, comprese, spălături vaginale.
Frecvent se asociază cu diverse substanţe, dar trebuie să se ţină seama
de incompatibilităţile acestuia (săruri acide, săruri alcalino-pământoase, săruri
ale alcaloizilor).
Bicarbonatul de sodiu este o sare alcalină solubilă. Are acţiune antiacidă
rapidă şi foarte relevantă clinic. Doza de 1 g neutralizează 12 mEq acid
clorhidric. Administrat postprandial, creşte pH-ul gastric la 7-8, realizând, la
mulţi bolnavi, un beneficiu terapeutic imediat. Efectul este de scurtă durată,
deoarece antiacidul este repede epuizat.
Se produce un rebound moderat al secreţiei. Bioxidul de carbon, care se
eliberează brusc în reacţia cu acidul clorhidric, provoacă distensie, uneori
neplăcere epigastrică, dar eructaţia care urmează poate da o senzaţie de
uşurare.
Bicarbonatul de sodiu este un antiacid sistemic tipic, aducând în
organism un exces de bază. Corespunzător produce alcalinizarea urinei, iar
riscul alcalozei este semnificativ, când medicamentul se administrează frecvent,
timp îndelungat; uneori se dezvoltă sindromul „calciu-alcalii”. De aceea
bicarbonatul de sodiu nu este potrivit pentru folosirea cronică. Datorită
conţinutului mare de sodiu este contraindicat la bolnavii cu insuficienţă
cardiacă, hipertensiune arterială sau insuficienţă renală.
Dozele obişnuite pentru efectul antiacid gastric sunt de 0,5-4 g o dată.
Este recomandabil să nu se depăşească 16 g/zi (pentru vârstele înaintate 8
g/zi).
Medicamentaţia alcalinizantă. Bicarbonatul de sodiu sau
hidrogencarbonatul de sodiu este o sare alcalinizantă. Fiecare gram conţine
aproximativ 11,9 mmoli sau mEq de sodiu şi bicarbonat.
În stările de acidoză severă se introduce în perfuzie intravenoasă,
obişnuit sub formă de soluţie izotonă 1,3% (conţine 154,5 mmoli sau mEq la
1000 ml). Când este necesară restricţia apei se pot folosi soluţii hipertone – de
exemplu soluţia 5% (conţine 600 mmoli la 1000 ml).
Doza se stabileşte, cu aproximaţie, în funcţie de deficitul de HCO , care
poate fi calculată după formula:
Deficitul de HCO = greutatea corporală (kg) x 0,4 x (HCO fiziologic –
HCO la bolnav), în care HCO se măsoară în mEq/l; se consideră numai 40%
din greutatea corporală (ceea ce corespunde distribuţiei HCO ). Se recomandă
ca jumătate din deficitul calculat să fie introdus în 3-4 ore, restul mai lent, sub
controlul echilibrului acido-bazic şi al electroliţilor.
În stările de acidoză metabolică cronică (de exemplu în insuficienţa
renală) se administrează bicarbonatul de sodiu oral, 2-4 g/zi (24-48 mEq).
Tratamentul este recomandabil încă de când începe să scadă HCO plasmatic
şi este obligatoriu când se ajunge la valori mai mici de 15 mEq/l.
Administrarea soluţiilor de bicarbonat poate determina o supraîncărcare
hidrosalină. Introducerea rapidă poate declanşa edemul pulmonar acut, mai
ales în condiţii de oligurie. Uneori se produce creşterea presiunii arteriale.
Scăderea concentraţiei calciului ionic, în cazul supradozării sau administrării
rapide a alcaliilor, poate declanşa crize de tetanie – se administrează săruri de
calciu (dar nu în aceeaşi perfuzie cu bicarbonatul, pentru a evita precipitarea).
Deoarece încărcarea cu alcalii determină trecerea ionilor de potasiu în celule,
este posibilă apariţia hipokaliemiei, însoţită uneori de simptome grave. De
aceea, la bolnavii cu acidoză acută, la care potasemia scade o dată cu
corectarea parţială a acidozei, se recomandă administrarea de clorură de
potasiu. În acidoza metabolică cronică este uneori necesară suplimentarea de
fosfaţi.
Bicarbonatul de sodiu, administrat pe cale orală, 8-12 g/zi, este folosit
pentru alcalinizarea urinei, în vederea menţinerii în soluţie a unor molecule slab
acide (mai solubile sub formă de sare) – acid uric, cistină, unele sulfamide. De
asemenea, este util în intoxicaţiile cu anumite medicamente – acizi organici,
salicilaţi, fenobarbital – deoarece în urina alcalină predomină forma disociată,
care nu se reabsoarbe, eliminându-se.
PREPARATE FARMACEUTICE CE CONŢIN BICARBONAT DE SODIU
PULVIS ALCALINUM/PULBERE ALCALINĂ
PULBERE PENTRU SOLUŢIA BOURGET
Compoziţie:
Natrii sulfas anhidricus.................................... 2g
Natrii mono hidrogenophosphas.......................4g
Natrii hidrogenocarbonas.................................6g
Pentru un pachet.
Acţiune terapeutică. Coleretică şi colagogă.
Indicaţii. Hepatite, dischinezie biliară.
Mod de administrare. Se dizolvă un pachet la un litru de apă fiartă şi
răcită şi se administrează 125 ml (încălzit la 45°C) dimineaţa şi cu o oră
înaintea meselor principale.
PULVIS EFERVESCENCENS LAXANS
PULBERE LAXATIVĂ
LIMONADĂ GAZOASĂ
POŢIUNE RIVIÉRE
Compoziţie:
I. Natrii hidrogenocarbonas............................................4g
Siropus simplex............................................................15g
Aqua distillata q.s.ad..................................................100g
II. Acidum citricum.......................................................3,5g
Siropus citri..................................................................15g
Aqua distillata q.s.ad..................................................100g
Se prepară soluţiile separat, în două sticle etichetate: I, II.
Acţiune terapeutică: antiemetic.
Indicaţii: greţuri, vărsături, constipaţii, având acţiune laxativă.
Mod de administrare: succesiv câte o lingură sau linguriţă din cele două
soluţii, începând cu soluţia alcalină.
ULCEROTRAT
Mod de prezentare:
Comprimatele conţin:
Nitrat bazic de bismut............................... 350mg
Carbonat bazic de magneziu........................300g
Bicarbonat de sodiu......................................200g
Rizom de acorus calamis............................25mg
Acţiune terapeutică şi indicaţii.
- antiacid;
- ulcer gastro-duodenal, gastrită, cronica hiperacidă.
Dozaj şi precauţii speciale.
Adulţi: 2 cp. De 3-4 ori/zi, imediat după mese. Tratamentul poate dura 3-
12 luni.
Copii 7-15 ani: ½ - 1 cp. De 3 ori/zi. Se recomandă prudenţă în
administrarea produsului în doze mari la copii (risc de intoxicaţie cu magneziu şi
bismut subnitric) sau în caz de obstrucţie/ocluzie intestinală.
Contraindicaţii. Abdomen acut, gastrită hipoacidă, ulcer gastro-
duodenal perforat, hemoragie digestivă superioară, insuficienţă renală severă.
3.3. CALII CARBONAS
KALIUM CARBONICUM
CARBONAT DE POTASIU
K2CO3
Preparare: nu poate fi preparat prin procedeul Solvay întrucât
bicarbonatul de potasiu este solubil în apă.
Preparare 1. După o metodă mai veche, se obţine din cenuşa de lemn,
care conţine cca. 20-34% carbonat de potasiu. Cenuşa se extrage cu apă, se
evaporă şi se calcinează.
Preparare 2. Procedeul electrolitic foloseşte ca materie primă hidroxidul
de potasiu, obţinut prin hidroliza clorurii de potasiu. Soluţia de hidroxid de
potasiu este carbonatată cu cantitatea calculată de dioxid de carbon şi apoi
este supusă evaporării:
2KOH + CO2 K2CO3 + H2O
Proprietăţi. Este o pulbere albă, granuloasă, fără miros, cu gust leşietic.
Este higroscopică, la aer absoarbe apă şi dioxid de carbon, transformându-se
parţial în hidrogenocarbonat. Trebuie păstrat în recipiente bine închise.
Identificare. Soluţia apoasă este puternic alcalină. Soluţia apoasă este
tratată cu acid tartric – soluţie, formează efervescenţă şi un precipitat alb-
cristalin. Cu acizii diluaţi, produce efervescenţă şi colorează flacăra în violet.
Controlul purităţii. Se cercetează: cianuri, nitraţi, sulfaţi.
Determinarea cantitativă. Se face prin titrare cu acid clorhidric 1M,
indicator metilorange.
Întrebuinţări. La prepararea sărurilor de potasiu precum şi a altor
compuşi ai potasiului, ca alcalinizant, în ORL şi dermatologie.
Carbonatul de potasiu nu poate fi utilizat la combaterea acidozei
generalizate, deoarece ionul de potasiu este toxic, nefiind capabil să
înlocuiască sodiul în calitate de cation al lichidului extracelular.
Carbonatul de potasiu este de 3 ori mai scump decât bicarbonatul de
sodiu şi nu prezintă nici un avantaj.
3.4. MAGNESII SUBCARBONAS
MAGNESIUM CARBONICUM BASICUM
CARBONAT BAZIC DE MAGNEZIU
Corespunde aproximativ formulei Mg(OH)2•5H2O cu un conţinut de 40-
44% MgO.
Preparare. Se obţine prin reacţia de dublă descompunere dintre sulfatul
de magneziu şi carbonatul de sodiu:
5MgSO4 + 5Na2CO3 +H2O = 4MgCO3 + Mg(OH)2 + CO2 + 5Na2SO4
În funcţie de condiţiile de lucru (concentraţia soluţiei cu care se
amestecă, temperatura) se obţine varietatea uşoară (Levis) utilizată în scopuri
farmaceutice şi varietatea grea (ponderosa).
Proprietăţi. Produsul folosit în farmacie este alb, amorf, afânat, uneori
conglomerat, fără miros, fără gust, practic insolubil în apă şi în alcool, solubil în
acizi diluaţi cu efervescenţă.
Identificare. Produce efervescenţă cu acizii. Soluţia clorhidrică, tratată
cu clorură de amoniu, cu hidrogenofosfat de sodiu şi cu amoniac până la reacţia
alcalină, dă un precipitat alb, cristalin (fosfat de magneziu şi de amoniu).
Controlul purităţii. Se cercetează săruri solubile, respectiv substanţe
insolubile în acid acetic.
Determinarea cantitativă. Se face complexonometric cu complexon III,
în prezenţă de negru – eriocrom T ca indicator, până la coloraţie albastră.
Carbonatul de magneziu are efect antiacid mai slab, mai lent şi mai
durabil (decât hidroxidul de magneziu). Deşi relativ solubil, datorită structurii
sale cristaline, reacţionează încet cu acidul clorhidric. Eliberează în stomac
dioxid de carbon, care poate da senzaţie de greutate epigastrică.
Ca şi ceilalţi compuşi de magneziu, poate fi cauză de intoxicaţie cu
magneziu în insuficienţa renală.
Întrebuinţare. Dozele utile sunt de 250mg – 1g ca antiacid şi 2-5g ca
laxativ.
PREPARATE FARMACEUTICE CE CONŢIN
CARBONAT BAZIC DE MAGNEZIU
SOLUŢIO MAGNESII CITRATIS
SOLUŢIE DE CITRAT DE MAGNEZIU
LIMONADA ROGÉ
Compoziţie:
Acidum citricum.........................................................25,5g
Magnesii subcarbonas.................................................15g
Siropus simplex............................................................50g
Citri aetheroleum.........................................................0,1g
Talcum...........................................................................5g
Aqua distillata q.s.ad..................................................350g
(echivalent cu 40g citrat de magneziu)
Când se prescriu alte cantităţi de citrat de magneziu, proporţiile
componentelor se calculează multiplicând cantitatea prescrisă cu 0,375 pentru
carbonatul bazic de magneziu şi cu 0,625 pentru acidul citric; concentraţia
soluţiilor în citrat de magneziu trebuie să fie aproximativ 10%; pentru a evita
cristalizarea, soluţia se prepară la nevoie.
Acţiune terapeutică: purgativ cu gust agreabil
Indicaţii: constipaţii
Mod de administrare: adulţi – se prescriu 40g citrat de magneziu; copii
– se prescrie limonadă Rogé cu 2g citrat de magneziu/an vârstă variind
cantităţile de vehicul (apă) şi corectiv (siropus Auranţii sau Citri).
SIROPUS BALSAMI TOLUTANI
SIROP DE BALSAM DE TOLU
Compoziţie:
Tinctura Balsami tolutani.............................................4,5g
Magnesii subcarbonas...................................................1g
Saccharum...................................................................64g
Aqua distillata q.s.ad..................................................100g
Acţiune terapeutică. Acţiune dezinfectantă la nivelul căilor respiratorii,
acţiune antiseptică la nivelul musculaturii netede bronşice.
Indicaţii. Traheobronşite acute şi cronice, astm bronşic.
Mod de administrare: sub formă de infuzii, decocturi, asociat cu alte
ingrediente.
DICARBOCALM
Mod de prezentare:
Comprimate masticabile. Fiecare comprimat conţine:
CaCO3...................................................... 489mg
MgCO3.........................................................11mg
Acţiune terapeutică şi indicaţii:
- antiacid;
- pirozis, balonare postprandială, senzaţie de jenă în epigastru.
Dozaj şi precauţii speciale.
1-4 cp./zi în două prize (la 1 oră după masa de prânz şi seara la culcare).
Nu se administrează la persoanele cu funcţie renală alterată.
ULCEROTRAT
Mod de prezentare:
Comprimatele conţin:
Nitrat bazic de bismut............................... 350mg
Carbonat bazic de magneziu........................300g
Bicarbonat de sodiu......................................200g
Rizom de acorus calamis............................25mg
Acţiune terapeutică şi indicaţii.
- antiacid;
- ulcer gastro-duodenal, gastrită, cronica hiperacidă.
Dozaj şi precauţii speciale.
Adulţi: 2 cp. De 3-4 ori/zi, imediat după mese. Tratamentul poate dura 3-
12 luni.
Copii 7-15 ani: ½ - 1 cp. De 3 ori/zi. Se recomandă prudenţă în
administrarea produsului în doze mari la copii (risc de intoxicaţie cu magneziu şi
bismut subnitric) sau în caz de obstrucţie/ocluzie intestinală.
Contraindicaţii. Abdomen acut, gastrită hipoacidă, ulcer gastro-
duodenal perforat, hemoragie digestivă superioară, insuficienţă renală severă.
ULCEROTRAT
Conservare. Având proprietăţi absorbante se conservă ferit de
substanţe odorante, pentru a nu reţine miros.
3.5. CALCII CARBONAS
CALCIUM CARBONICUM
CARBONAT DE CALCIU PRECIPITAT
CaCO3
Carbonatul de calciu este răspândit în natură sub forme variate (spat de
calciu, marmură, aragonită, cretă etc.), pentru scopuri terapeutice însă, se
întrebuinţează numai carbonatul de calciu precipitat, preparat pe cale artificială.
Preparare. Se obţine prin precipitarea unei soluţii de clorura de calciu cu
carbonat de sodiu:
CaCl2 + Na2CO3 = 2NaCl + CaCO3↓
Calitatea precipitatului depinde de concentraţia soluţiei, de temperatură
şi de durata precipitării. Dacă precipitarea se face la rece în soluţia concentrată
se obţine un produs gelatinos, voluminos, care după filtrare şi uscare devine o
pulbere voluminoasă, uşoară. Din soluţiile diluate, fierbinţi se obţine un produs
cristalin, mai puţin voluminos, mult mai corespunzător pentru întrebuinţări
farmaceutice.
Identificare. Soluţia sa acetică dă reacţia ionului de calciu cu oxalat de
amoniu. Tratat cu acid clorhidric diluat se degajă dioxid de carbon, care
barbotat în hidroxid de bariu, formează un precipitat alb.
Controlul purităţii. Soluţia clorhidrică după precipitarea ionilor de calciu,
cu oxalat de amoniu, nu trebuie să dea reacţia pentru ionul de magneziu (cu
NH4Cl şi NH3 conc.).
Determinarea cantitativă. Se face complexonometric, se dizolvă în acid
clorhidric, apoi se alcalinizează cu tampon amoniacal (pH=10) şi se titrează cu
EDTA disodic 0,5M (indicator negru eriocrom T).
Carbonatul de calciu sau creta preparată este o sare foarte puţin
solubilă, cu acţiune antiacidă intensă, rapidă şi relativ durabilă: 1g neutralizează
13 mEq (mili echivalenţi-gram) de acid în 30 minute. Intensitatea efectului
antiacid poate diferi în funcţie de dimensiunea particulelor şi structura cristalină
a preparatului.
Reacţia cu acidul clorhidric duce la formarea de clorură de calciu solubilă
şi eliberează bioxidul de carbon.
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + H2O + CO2↑
Ionii de calciu stimulează secreţia de gastrină şi mecanismele vagale,
respectiv provoacă un rebound al secreţiei acide; acest efect, nedorit, poate fi
contracarat prin administrarea frecventă a antiacidului. Ionii de calciu
stimulează, de asemenea, secreţia pancreatică enzimatică şi provoacă
contracţia veziculei biliare.
În intestin, calciul precipită în cea mai mare parte, prin formarea de
carbonat, fosfat şi săpunuri. Aceasta poate avea consecinţe constipante; uneori
se formează concreţiuni fecale. O mică parte din calciu – 15% (mai mult la cei ci
hiperclorhidrie, mai puţin la cei cu hipoclorhidrie) – se absoarbe, crescând
calcemia. În caz de tratament prelungit, dozele mai mari de 8g pe zi provoacă
hipercalcemie cronică, ce poate fi periculoasă la bolnavii cu insuficienţă renală.
Hipercalcemia favorizează formarea calculilor renali. Uneori, urina devine
alcalină, rareori se dezvoltă o alcaloză sistemică. Folosirea abuzivă a
antiacidului, în condiţiile unei diete lactate îndelungate, poate fi cauză de
hipercalcemie cu alcaloză şi calcinoză.
Carbonatul de calciu se administrează în doză de 1-2 g/zi. Se asociază,
de regulă, cu alte antiacide, pentru a evita dozele prea mari.
Carbonatul de calciu (calcium carbonate) conţine o proporţie mare de
calciu (40%), de aceea dozele utile sunt mai mici - 1-2g oral de 2-3 ori/zi (la
mese). Aceasta favorizează complianţa bolnavilor. Are şi proprietăţi antiacide
gastrice. Produce uneori flatulenţă şi constipaţie.
În afara tetaniei hipocalcemice, preparatele de calciu sunt indicate pentru
tratamentul osteoporozei. Deoarece administrarea se face timp îndelungat,
există un risc crescut de nefro- sau urolitiază. Este necesară urmărirea calciului
şi fosfatului în urină.
Hipercalcemia poate avea drept cauză hiperparatiroidismul, boli
neoplazice (tumori osoase care mobilizează calciul, tumori care secretă
paratirină sau o substanţă asemănătoare), administrare abuzivă de vitamină D,
dihidrotahisterol, vitamină A, preparate de calciu sau diuretice tiazidice,
hipertiroidismul, boala Addison. Simptomele constau în oboseală, iritabilitate,
stare depresivă, anorexie, greaţă, vomă, dureri abdominale, conspiraţie,
hipotensiune, tahicardie, tulburări de ritm, modificări electrocardiografice
(micşorarea intervalului QT); în stadiu avansat, bolnavul prezintă stare
confuzivă şi poate intra în comă. În condiţii cronice se produce nefrocalcinoză
(ca şi calcificări în diferite alte organe), insuficienţă renală, nefrolitiază; ulcerele
gastroduodenale recidivante, pancreatita, colelitiaza prezintă o frecvenţă
crescută.
În afara tratamentului cauzal (de exemplu, excizia adenomului
paratiroidian), în hipercalcemia cronică, se recomandă o dietă săracă în calciu
(400 mg/zi).
Întrebuinţări. Intern în hiperaciditate, ca neutralizant al acidităţii gastrice.
Ave avantajul că nu alcalinizează conţinutul gastric. Poate să producă
constipaţie. Se utilizează şi ca antidiareic în doze mai mari. Extern se
întrebuinţează în pudre şi paste de dinţi.
PREPARATE FARMACEUTICE CE CONŢIN CARBONAT DE CALCIU
CALCII CARBONAS
Acţiune terapeutică: antiacid, supliment de calciu.
Denumiri comerciale:
ANTIACID
CALDIU 250
CALCIU MASTICABIL
Mod de acţiune: neutralizează aciditatea gastrică.
Farmacocinetică:
Debut Vârf T½ Durată
20 min N/A 1-3 h 20-180 min
Indicaţii: hipocalcemie moderată antiacid, antihiperfosfatemic.
Contraindicaţii: hipersensibilitate, hipercalcemie, hiperparatiroidism,
tumori osoase.
Mod de prezentare: comprimate masticabile: 250mg, 500mg.
Dozaj – mod de administrare:
Hipocalcemie, supliment nutritiv: adulţi – 1,25-1,5g de 1-3 ori/zi în timpul
sau după mese.
Antihiperfosfatemic: adulţi – 5-13g în doze divizate în timpul meselor.
Efecte adverse:
Gastro-intestinal: constipaţie, anorexie, diaree, hiperaciditate, eructaţii.
Precauţii: sarcina şi lactaţia, vârstnici, restricţie de fluide, scăderea
motilităţii gastro-intestinale, obstrucţie gastro-intestinală, deshidratare, afecţiuni
renale.
Interacţiuni medicamentoase:
- creşte nivelele plasmatice ale chinidinei, amfetaminelor
- scade nivelele salicilaţilor, blocantelor de canale de calciu,
ketoconazol, tetraciclină, săruri de aur, chinolonă, antibiotice
Evaluarea şi controlul terapiei:
- se evaluează nivelele calciului seric şi urinar
- se investighează apariţia sindromului lapte-alcalii: dezorientare,
cefalee.
Teste de laborator: teste fals pozitive pentru cloruri, benzodiazepine;
falsă scădere a magneziului, oxalatului sau lipazei.
Observaţii pentru pacient:
- se administrează conform prescripţiei;
- se recomandă creşterea aportului de fluide şi diversitatea dietei
pentru a preveni constipaţia;
- utilizat ca supliment nutritiv, se recomandă administrarea la 1-1½ ore
după masă;
- ca antiacid, se administrează la 1 oră după masă şi înainte de
culcare.
CALCIUM 500 HEXAL
Cp.r. eferv. Conţin 1250 mg
Carbonat de calciu
Indicaţii. Antiacid. Tratament în gastroduodenite sau reflux
gastroesofaringian. Supliment oral de calciu. Prevenirea deficienţelor de calciu.
Dozaj: antiacid: oral, 500-1000 mg la nevoie, maximum 8g în 24 ore.
Supliment oral de calciu: oral, 500-100 mg calciu de 1-2 ore/zi.
Contraindicaţii: hipercalcemie
Atenţionare: atenţie în caz de funcţie renală afectată, nefrocalcinoză,
hipercalcemie, hipofosfatemie. A se administra cantităţi crescute de lichide în
cazul tratamentelor îndelungate. Atenţie în cazul asocierii cu vitamina D,
anumiţi agenţi diuretici, glicozide cardiace, săruri de aluminiu şi bismut,
antibiotice (tetracicline, ciprofloxacina, norfloxacina, cefpodoxin, axetil,
cefuroxim axetil). Atenţie în caz de insuficienţă renală.
Reacţii adverse: constipaţie, hipercalcemie şi alcaloză metabolică
(greţuri, vărsături, oboseală), sindrom Burnett.
DICARBOCALM
Producător: EUROPHARM
Formă farmaceutică: comprimate
Compoziţie: 1 comprimat conţine 500mg carbonat de calciu şi arome.
(Ar trebui sa sterg ce este subliniat cu rosu, dar nu mai pricep sensul a ceea ce
ramane)
Ambalaj: flacoane cu 20 comprimate
3.6. Carbonatul bazic de aluminiu
are proprietăţi asemănătoare cu hidroxidul de aluminiu care este un
antiacid nesistemic cu acţiune slabă şi lentă şi se foloseşte sub formă de gel în
suspensie apoasă şi gel uscat.
Preparatele utilizate medical cuprind oxid de aluminiu hidratat şi cantităţi
variate de carbonat bazic de aluminiu. Conţinutul în Al2O3 este de circa 4% în
suspensii şi cel puţin de 47% în gel uscat.
Dozele recomandate pentru o dată sunt de 5-30 ml gel în suspensie şi
0,5-1g gel uscat.
Păstrarea îndelungată a preparatelor de hidroxid de aluminiu – mai ales
a gelului uscat – determină pierderea capacităţii antiacide.
3.7. BISMUTHI SUBCARBONAS
BISMUTHUM SUBCARBONICUM
CARBONAT BAZIC DE BISMUT
Folosit în farmacie sub aceste denumiri, produsul nu este unitar din
punct de vedere chimic, compoziţia sa variind în funcţie de condiţiile de
obţinere. Corespunde aproximativ formulei dată de Farmacopeea Română:
(BiO)2CO3 • ½ H2O, cu un conţinut de 80,2-83% Bi.
Preparare: se obţine prin precipitarea unei soluţii de azotat neutru de
bismut cu o soluţie caldă de carbonat de amoniu:
2Bi(NO3)3 + 3(NH4)2CO3 = (BiO)2CO3 + 6NH4NO3 + 2CO3
La calcinare (peste 400°C) se descompune cantitativ lăsând un reziduu
de oxid de bismut (Bi2O3), colorat în roşu brun la cald şi în galben la rece.
Proprietăţi: este alb sau slab gălbui, pulverulent, fără miros, fără gust,
practic insolubil în apă şi în alcool.
Identificare: se dizolvă în acizi cu efervescenţă. Încălzit la 400°C se
descompune lăsând un reziduu de oxid de bismut roşiatic la cald şi galben la
răcire.
Controlul purităţii: să se dizolve în acid nitric diluat fără efervescenţă
(carbonaţi). Prin tratare cu hidroxid de sodiu şi încălzire, să nu se degaje vapori
care albăstresc hârtia de turnesol roşie (amoniu).
Determinarea cantitativă: se face prin titrare complexonometrică, după
dizolvare cu acid nitric prin titrare cu EDTA 0,05M (indicator violet de
pirocatechină).
Întrebuinţări: se foloseşte în doze de 10-20 g/zi ca antiacid, absorbant
şi pansament gastric, în boala ulceroasă, gastrite. Are şi acţiune antidiareică şi
antiseptică în infecţii intestinale. Este, de asemenea, indicat în sindromul
Raynaud. Tratamentul cu câte 5 ml/zi durează 20-40 zile şi se poate repeta
după o pauză de 2-3 luni.
Dintre preparatele farmaceutice care conţin carbonat bazic de bismut fac
parte: GASTROSIDIN, FAMOTIDIN, FAMODAR, ULCERAN-40
CONCLUZII
Carbonul, bicarbonaţii şi carbonaţii fac parte din clasa medicamentelor
antiacide, adică a agenţilor care reduc sau neutraliezează aciditatea sucului
gastric sau a altor secreţii.
La rândul lor medicamentele antiacide se împart în alcalinizante şi
neutralizante.
Bicarbonatul de sodiu este un alcalinizant foarte activ. Este solubil în
apă, neutralizează rapid şi, când este administrat în exces, alcalinizează sucul
gastric, determinând o hipersecreţie reflexă compensatoare de acid clorhidric.
De asemenea, în cure prelungite şi doze mari poate produce
alcalinizarea urinei cu favorizarea infecţiilor şi a formării de calculi.
Intră în compoziţia diferitelor preparate comerciale sau magistrale,
asigurând efectul imediat.
Antiacidele neutralizante sunt săruri insolubile de Mg, Ca sau Al care
cresc pH-ul gastric până la valori de 4,5-5, suficient pentru a inactiva pepsina.
Sunt utilizate preferenţial neavând efectele secundare dezavantajoase ale
bicarbonatului de sodiu.
Compuşii de magneziu au şi acţiune laxativă, de aceea se asociază
obişnuit cu antiacide constipante, cum ar fi carbonatul de calciu (creta
preparată).
Compuşii de aluminiu pot reduce absorbţia intestinală a multor
medicamente: tetraciclina, unele sulfamide, digoxina, propranololul şi altele şi
scad absorbţia fosfaţilor în suspensie apoasă; au şi acţiune de protecţie a
mucoasei.
Antiacidele se folosesc asociate între ele sub formă de comprimate
(orale sau pentru supt), suspensii sau pulberi. Ele sunt active doar atât timp cât
rămân în stomac, de aceea multe formulări asociază şi preparate de beladonă
sau alte substanţe cu acţiune anticolinergică, ce prin efectul antispastic întârzie
golirea stomacului, prelungind efectul antiacidelor. Administrarea antiacidelor se
face ţinând seama de prezenţa şi influenţa alimentelor asupra secreţiei şi
motilităţii gastrice.
În general se recomandă o primă doză la 1 oră după masă, când
acţiunea de tamponare a alimentelor scade şi o a doua doză după alte 2 ore,
urmând ca după o oră să se reia ciclul alimente-antiacide. De asemenea, este
indicată o doză seara la culcare.
Antiacidele sunt larg folosite şi în tratamentul ulcerului. Ele se
administrează obişnuit asociate cu medicamente antisecretoare, deoarece, ca
medicaţie unică, dozele mari necesare pentru a produce efect terapeutic sunt
greu de tolerat.
BIBLIOGRAFIE
1 Spacu P., Gheorghiu C-
ta, Stan M., Brezeanu M.
Tratat de chimie anorganică, ed. Tehnică,
1980
2 Zota V. Chimie farmaceutică, ed. Medicală, 1985
3 Goodman L, Gilman A. Bazele farmacologice ale terapeuticii, ed.
Medicală, 1966
4 Negoiu D. Tratat de chimie anorganică, ed. Tehnică,
1970
5 *** Agendă medicală, 2005
6 *** Farmacopeea Română, ed. X, 1993
7 MEDEX, 2007
8 Dobrescu D. Farmacoterapie practică, ed. Medicală, 1989
9 Stoenescu V. Bazele farmacologice ale practicii
medicale, ed. Medicală, 1995