capitolul_10_piata internationala a creditului

ASPECTE FINANCIARE ALE RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE

" Dacă am cunoaşte toate tainele universului am cădea îndată într-un plictis enorm "

Anatole France

Capitolul 10

PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A CREDITULUI

n relaţiile financiar - valutare internaţionale, operaţiunile de creditare ocupă al doilea loc ca volum total după obligaţiuni. Creditul extern rămâne în continuare o opţiune demnă de luat în considerare de către entităţile publice sau private care au nevoie de resurse pentru derularea unor operaţiuni comerciale sau

pentru finanţarea unor proiecte de investiţii. Practica ultimilor ani a dezvoltat o serie de mecanisme de creditare externă specifice care implică un număr însemnat de consorţii bancare şi de alţi intermediari financiari (instituţii de garantare, societăţi de asigurare, companii de finanţare, bănci de investiţii etc.).

Î10.1. Tendinţele pe piaţa internaţională a creditului

Piaţa internaţională a creditului a cunoscut de-a lungul timpului o dezvoltare continuă, de la an la an resursele mobilizate fiind tot mai mari. În prezent volumul de fonduri atrase este de aproximativ 9.446 mld. USD / an (în creştere), faţă de peste 31.000 mld. USD / an atrase prin emisiune de obligaţiuni. Această diferenţă mare între piaţa internaţională a creditului şi piaţa internaţională a obligaţiunilor poate fi explicată de următoarele cauze: ritmul de creştere superior în favoare obligaţiunilor şi scadenţele mult mai mari în cazul obligaţiunilor (între 10 şi 30 de ani).

Ca şi în cazul obligaţiunilor, piaţa internaţională a creditului este dominată de ţările dezvoltate care deţin aproape 80 % din piaţă (tendinţa este de scădere). Se poate observa însă că situaţia ţărilor în curs de dezvoltare pe această piaţă este oarecum diferită de cea de pe piaţa obligaţiunilor, unde fondurile mobilizate de aceste ţări erau nesemnificative ca volum.

Situaţia generală pe piaţa internaţională a creditului (2002):Credit total 9.446 mld. USD Pondere

Tari dezvoltate 7302 mld. USD 77%

Credit offshore 1250 mld. USD 13,23%

TCD 894 mld. USD 9,46%

Analizând piaţa internaţională a creditului din perspectiva scadenţelor împrumuturilor, constatăm că domină net împrumuturile cu scadenţe sub an de zile, situaţia fiind uşor echilibrată în cazul ţărilor în curs de dezvoltare (aceste ţări se

247


confruntă cu deficite majore care din lipsă de resurse interne sunt finanţate de cele mai multe ori din surse externe).

Scadenţa împrumuturilor (2002):

Distribuţia zonală < 1an > 1 anCredit total 53,1 % 27,7 %

Tari dezvoltate 56 % 24,3 %Credit offshore 52 % 36,9 %

TCD 46,7 % 43 %World Bank: "Global Development Finance", 2000 - 2001

Din punct de vedere al distribuţiei sectoriale a creditelor, se poate observa că, pe ansamblu, sectorul bancar domină net piaţa internaţională a creditului, urmat de sectorul privat şi abia apoi de sectorul public (guverne, companii şi alte entităţi publice. Situaţia este şi aici oarecum diferită: în ţările dezvoltate (care deţin cea mai mare parte din piaţa creditului şi dau tendinţa pe această piaţă) domină sectorul bancar, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare sectorul privat este cel care domină piaţa creditului. Pentru pieţele "offshore" (care sunt pieţe "exotice" puternic dereglementate de genul Belize, Cipru, Malta), absenţa sectorului public este uşor explicabilă prin lipsa de intervenţie a statului din economie şi de dimensiunea redusă a sectorului public. Pe aceste pieţe, sectorul privat este dominant.

Distribuţia sectorială a împrumuturilor (% - 2002):

Distribuţia zonală Bănci Sector public Sector privatCredit total 46.9 % 11.9 % 38.7 %

Tari dezvoltate 50.6 % 12.2 % 34.5 %Credit offshore 38.7 % 0.9 % 59.8 %

TCD 30.1 % 17.1 % 52.1 %World Bank: "Global Development Finance", 2000 - 2001

După cum s-a putut constata deja, principalii actori pe piaţa internaţională a creditului sunt băncile comerciale care intermediază transferul internaţional de resurse financiare de la cei care le deţin la cei care au nevoie de acestea. Concurenţa în sistemul bancar este foarte puternică la nivel mondial, principalele bănci care se confruntă pe piaţă sunt originare din Europa Occidentală, SUA şi Japonia.

Cea mare parte din piaţa internaţională a creditului bancar este deţinută de băncile europene, care sunt mai mult implicate în creditarea internaţională decât pe piaţa împrumuturilor obligatare (dominată de departe de băncile americane). Pe locul al doilea între creditori se situează băncile japoneze, mai puţin în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, unde Statele Unite devansează Japonia, fiind intens implicată în finanţarea externă a ţărilor din America Latină.

248


Distribuţia pe creditori bancari (continente) (%):

Distribuţia zonală Bănci EU NA Jap AlteleCredit total 57.8 % 7.5 % 11.2 % 23.5 %Tari dezvoltate 57.5 % 6.5 % 10.7 % 25.5 %Credit offshore 54.9 % 8.1 % 27.2 % 9.8 %TCD 62.6 % 14.1 % 9.3 % 14 %

World Bank: "Global Development Finance", 2000 - 2001

Distribuţia pe ţări a creditului internaţional arată o dominaţie netă a ţărilor europene, chiar dacă individual nici una dintre aceste ţări nu depăşeşte Statele Unite. Din blocul ţărilor europene (care deţine mai mult de jumătate din creditul total) se evidenţiază ţări ca Marea Britanie (primul loc cu 13 %) devansând Germania (8,4%) care deţine primul loc pe piaţa obligatară, Italia, Franţa, Olanda etc. Japonia se află pe locul al treilea după o scădere semnificativă în ultimii ani ca urmare a crizei financiare puternice cu care s-a confruntat. Această situaţie statistică ia în considerare toate fluxurile financiare atrase prin credite externe, indiferent de creditori şi de destinaţia finală a acestor fonduri.

Distribuţia pe tari:

Ţări PondereSUA 16 %EU 54.6 %UK 13 %

GER 8.4 %ITA 5.4 %JAP 5.6 %


Printre tehnicile de creditare cele mai utilizate putem aminti: creditul sindicaliza (10 % din piaţă), creditele furnizor, creditele cumpărător, eurocreditele etc.

Din această analiză a stării de fapt pe piaţa internaţională a creditului şi a evoluţiei anterioare, se pot desprinde câteva concluzii şi tendinţe viitoare:

Creditarea internaţională este în creştere faţă de finanţarea prin emisiune de obligaţiuni;

În volumul total al creditului predomină ţările dezvoltate, tendinţa fiind în continuare de creştere;

Tendinţa de scădere a volumului creditelor către tarile in curs de dezvoltare;

249


Tendinţa de creştere a creditelor pe TS (in special in cazul ţărilor în curs de dezvoltare);

Tendinţa de scădere a ponderii sectorului bancar în creditarea internaţională în favoarea sectorului privat;

Creşterea importanţei creditelor sindicalizate.

10.2. Finanţarea internaţională a dezvoltării

Analiza pieţei internaţionale a creditului şi a împrumuturilor obligatare scoate în evidenţă problemele majore cu care se confruntă ţările în dezvoltare în finanţarea deficitelor lor interne (bugetare, fiscale sau din balanţa de plăţi externe). Aceste probleme s-au agravat în ultima perioadă punând şi mai mult sub semnul întrebării succesul reformelor şi direcţia către care se îndreaptă aceste grupuri de ţări. Nu putem spune practic că există o ţară sau un grup de ţări din această categorie care au reuşit să facă paşi importanţi în direcţia dezvoltării (cu excepţia poate a unor "tigrii asiatici" mult prea mici pentru a avea un rol important în economia mondială sau a unor ţări "model" din America Latină care supravieţuiesc la limita dintre criză şi stagnare economică). Datoria externă acumulată în timp de ţările în curs de dezvoltare în scopul accelerării reformelor structurale a devenit în prezent o problemă globală care preocupă deopotrivă ţările debitoare dar mai ales pe creditorii internaţionali.

Volumul total al datoriei externe al ţărilor în dezvoltare a crescut într-un ritm ameţitor - de aproape 35 de ori în ultimii treizeci de ani - dublându-se practic de la an la an. Nu puţine sunt cazurile în care ţări confruntate cu crize puternice au intrat în imposibilitatea rambursării datoriei externe solicitând adesea renegocieri sau reeşalonări repetate (criza anilor '80 pentru ţări ca Mexic, Argentina sau Brazilia).

Situaţia pe ultimii 30 de ani a raportului dintre datoria publică şi cea privată negarantată arată că, deşi volumul total al datoriei externe a crescut de la an la an, această expansiune a avut loc cu precădere pe seama sectorului public (în 2000, din totalul de 2000 mld. USD1 destinaţi ţărilor în curs de dezvoltare circa 1500 mld. USD sunt datorie publică sau privată garantată public şi circa 500 mld. USD sunt datorie privată negarantată). Din totalul datoriei externe publice circa 25 % este obţinută pe cale bilaterală, 17 % pe cale multilaterală (de la FMI, BIRD, IDA, CFI, BERD sau BEI), restul de 58 % fiind obţinut din surse private. Din totalul datoriei externe cea mai mare parte este datorie pe termen lung (80 %), dobânda medie fiind în scădere în ultimii ani (de la 9.2 % în anii 80 la 6,1 % în 2000). Această tendinţă de scădere a dobânzilor fiind generată în special de creşterea încrederii creditorilor privaţi în ţările în dezvoltare (creditorii instituţionali - Banca Mondială de exemplu -

1 În această sumă sunt incluse şi obligaţiunile emise de aceste ţări pe pieţele financiare internaţionale.

250


au menţinut relativ constante dobânzile de-a lungul ultimilor treizeci de ani în jurul valorii medii de 5 %).

Figura 10.1.: Evoluţia structurii datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare

O categorie aparte a ţărilor în dezvoltare sunt pieţele emergente (printre care se numără şi ţările în tranziţie şi implicit şi România) care ocupă un loc aparte în fluxurile financiare internaţionale. Creditul extern către aceste ţări a crescut de la an la an, pieţele emergente reuşind ca pe baza reformelor aplicate şi a experienţei acumulate să atragă tot mai mult capital din partea creditorilor internaţionali (publici sau privaţi).

Analiza pe ansamblu a creditului extern destinat ţărilor emergente arată o scădere bruscă în 1998 ca urmare a crizelor profunde cu care s-au confruntat aceste pieţe (Coreea de Sud, Rusia, Indonezia, Filipine, Argentina). Ulterior acestui an, situaţia a început să se redreseze uşor, în 2000 ajungându-se la situaţia de dinainte de criză. Criza care a cuprins pieţele emergente a demonstrat practic gradul ridicat de integrare a acestor pieţe în piaţa financiară internaţională precum şi conexiunile puternice create între aceste pieţe.

Creditul extern destinat ţărilor emergente (mld. USD)

Zona 1997 1998 1999 2000Asia 128.6 35 63 81Europa 37.7 36 26 27O. M. / Africa 30.9 13.1 20 21Emisfera Vestică 95.3 66.1 64 54Total 293 150 173 182


251


Din totalul creditelor externe orientate către aceste pieţe emergente, ţările de pe continentul asiatic au reuşit să atragă mai mult de jumătate din resurse, urmate apoi de ţările din America Latină şi abia pe locul trai ţările europene (în tranziţie). Privind în dinamică aceste fluxuri se poate observa că scăderea bruscă din 1998 s-a datorat în principal ţărilor asiatice şi cele din America Latină (Braziliei şi Argentinei).

În ceea ce priveşte modalităţile de finanţare a ţărilor emergente se poate observa că obligaţiunile reprezintă principala sursă de capital extern pentru aceste pieţe (chiar dacă pe piaţa internaţională pondere ţărilor în dezvoltare este practic nesemnificativă). Pe următorul loc se situează creditele externe, cu precădere folosite pentru finanţări pe termen scurt şi mediu, şi abia pe ultimul loc emisiunea de acţiuni pe pieţele internaţionale. Tendinţa generală este de creştere.

Tehnici de finanţare TCD:

Modalitate Pondere TendinţaObligaţiuni 50.5 CreştereAlte instr. cu venit fix 0.5 ScădereCredite 37 CreştereEmisiune de acţiuni 13.5 Creştere


Criza datoriei externe. Căi de soluţionare a acesteia.

Foarte multe ţări în dezvoltare au apelat de-a lungul timpului la finanţarea deficitelor lor din surse externe. În majoritatea cazurilor însă, lipsa de reglementări, lipsa de autoritate, lipsa de experienţă sau intervenţia discreţionară a statului în economie a făcut ca fondurile atrase să capete o altă destinaţie decât cea pentru care au fost mobilizate. Imposibilitatea controlului utilizării acestor fonduri din partea creditorilor externi precum şi absenţa unor constrângeri sau condiţionări pentru ţările debitoare a generat probleme grave la nivelul ţărilor în dezvoltare, compromiţând practic ideea de dezvoltare durabilă pe baza creditului sau împrumutului obligatar extern. Există foarte multe curente de opinie care susţin că investiţiile străine, prin implicarea controlul investitorilor asupra utilizării capitalurilor reprezintă o soluţie mult mai bună pentru o dezvoltare durabilă a acestor ţări decât creditul extern.

Analiza calitativă a datoriei externe este mult mai concludentă decât simpla analiză cantitativă şi ea presupune utilizarea unor indicatori specifici dintre care cei mai importanţi sunt ponderea datoriei externe din PIB, ponderea datoriei externe pe exporturi totale, datoria externă pe locuitor, ponderea serviciului datoriei externe din PIB etc. Privind situaţia pe ansamblu a ţărilor în curs de dezvoltare prin prisma acestor indicatori (datorie externă / PIB şi datorie externă / exporturi totale) se poate observa o redresare continuă până în 1998, după care tendinţa de redresare s-a reluat.

252


Figura 10.2.: Evoluţia datoriei externe în TCD

În pofida acestei evoluţii pozitive din ultimul deceniu, există în continuare ţări ce se confruntă cu mari probleme în plata dobânzilor şi rambursare împrumuturilor externe din lipsă de resurse interne: Sierra Leone (116.2 % din PIB), Madagascar (119.8 % din PIB), Liban (102 % din PIB), Coasta de Fildeş (168 % din PIB), Congo (258 % din PIB), Camerun (139 % din PIB) şi lista poate continua. Practic în cazul acestor ţări criza datoriei externe este evidentă.

Situaţia datoriei externe pe pieţele emergente (% din PIB):

Ţara 1994 2000Argentina 33 % 52 %Indonezia 57 % 93 %Filipine 61 % 79 %Tailanda 45 % 51 %Malaezia 39 % 49 %Mexic 34 % 30 %Venezuela 71 % 31 %Total TCD 31% 37 %


Se poate observa că şi dintre ţările emergente cu probleme ale datoriei externe foarte puţine au reuşit să se redreseze. Este elocvent în acest caz situaţia unor ţări ca Indonezia sau Filipine care au depăşit de mult limita maximă admisă de FMI de 60 % pondere a datoriei externe în PIB sau a ţărilor ca Argentina, Malaezia sau Tailanda care se află aproape de această limită. Puţine au fost ţările care au reuşit să se menţină sau să se redreseze (Mexic sau Venezuela).

253


Soluţii de rezolvare a crizei datoriei externe

O primă soluţie de rezolvare a crizei datoriei externe constă în reamenajarea datoriei externe. Aceasta presupune negocieri între părţile implicate: comitetul băncilor private sau un comitet care reprezintă guvernele ţărilor creditoare, FMI şi guvernul ţării debitoare. Negocierile în acest caz vizează reeşalonarea amortizării împrumutului, neluându-se în calcul dobânzile datorate care trebuie plătite la termenele prevăzute prin contractele de credit. În majoritatea cazurilor, în special când creditorul este un sindicat sau consorţiu bancar privat, ţara debitoare are nevoie, pentru a putea începe discuţiile de reeşalonare a datoriei, de garanţii prealabile oferite de existenţa unui acord cu FMI. Prin acest acord, FMI oferă un împrumut ţării debitoare cu condiţia adoptării unui program de ajustare care să conducă la depăşirea crizei cu care se confruntă ţara respectivă şi să-i permită să facă faţă, serviciului scadent al datoriei. Practic, se restabileşte pe termen scurt capacitatea de plată a ţării debitoare, îmbunătăţind lichiditatea acesteia, dar problema solvabilităţii (capacitatea de plată pe termen lung) nu este soluţionată. În plus, orice ţară care solicită reamenajarea datoriei externe faţă de creditorii externi va fi obligată să accepte o reactualizare a valorii împrumuturilor acordate în funcţie de rata inflaţiei (aferentă valutei în care este denominat creditul) şi majorarea dobânzilor în raport cu rata curentă a dobânzii pe piaţa financiară internaţională (dobânda LIBOR) plus o primă de risc (mai mare).

O a doua alternativă este renegocierea datoriei externe. Spre deosebire de reamenajarea datoriei externe, această soluţie presupune modificarea, prin negocieri, a condiţiilor iniţiale în care a fost acordat un împrumut (în sensul reducerii ratei dobânzii, micşorării primelor de risc) pentru a da posibilitatea debitorului să ramburseze la timp serviciul datoriei externe. Condiţia esenţiala este ca solvabilitatea debitorului să fie apreciată ca satisfăcătoare. Creditorii pot fi convinşi să accepte această variantă deoarece vor recupera de la statul debitor o parte din dobânda iniţială (rata dobânzii a fost redusă prin renegociere) şi principalul, evitând situaţia de a nu-şi recupera fondurile sau de a participa la acorduri de reeşalonare.

Soluţia extremă - mai puţin agreată de creditorii externi - constă în încetarea oricăror plăţi în contul datoriei externe. Această încetare se poate datora incapacităţii efective de plată (rezerva şi intrările de valută nu permit rambursarea datoriei contractate sau garantate de stat) sau refuzului autorităţilor de a recunoaşte şi de a-şi onora obligaţiile financiare internaţionale (repudierea datoriei externe).

Pe lângă aceste măsuri clasice, statul debitor are la dispoziţie un panel de inovaţii financiare oferite de piaţa secundară a datoriei externe. Această piaţa s-a dezvoltat după 1982, an care a coincis cu o criză internaţională declanşată de Mexic prin încetarea oricăror plăţi în contul datoriei externe. Participanţi activi pe această piaţă sunt investitorii nebancari, băncile creditoare, reprezentanţi ai statului debitor,

254


brokerii şi speculatorii. Băncile comerciale creditoare, urmăresc reducerea riscurilor în cazul împrumuturilor acordate şi a expunerii lor la acest riscuri, precum şi atragerea investiţiilor străine şi uşurarea serviciului datoriei externe pentru TCD. Obiectul tranzacţiilor îl constituie titluri de creanţă asupra ţărilor în dezvoltare cele mai îndatorate. Vânzarea creanţelor se face pe baza unei “decotări prealabile”, în sensul că aceste titluri pot fi achiziţionate la 90% - 50% (sau chiar mai puţin) din valoarea lor nominală în relaţie cu riscul de ţară. În calcului ratei de “decotare” se ţine cont de rata contractată a împrumutului, dobânda curentă LIBOR şi prima de risc aferentă ţării debitoare. Cu cât un debitor este perceput ca fiind mai riscant, cu atât rata de decotare este mai mare.

După 1983 se constată o diversificare a operaţiilor. Iniţial principalele tranzacţii practicate erau operaţiile "debt for debt swap" (creanţa asupra unei ţări contra creanţei asupra altei ţări) realizate între bănci. Purtători ai cererii şi ofertei în aceste operaţii de swap "debt for debt" erau băncile comerciale, care urmăreau reechilibrarea şi diversificarea portofoliului propriu de împrumuturi acordate diferitelor entităţi statale. Practic, singurul efect resimţit la nivelul statului debitor este schimbarea creditorului. O variantă simplificată a acestor tranzacţii, mai puţin utilizată însă, constă în achiziţionarea de către entităţi financiare private a titlurilor de creanţă la valoarea de piaţă, plata făcându-se în numerar (“debt for cash swap”).

Operaţiile "debt-equity swaps" sau swapul datoriei externe în active /acţiuni şi alte programe de conversie a datoriei ţărilor în curs de dezvoltare au început să fie aplicate după 1984, concentrându-se cu precădere asupra a patru state: Argentina, Chile, Mexic, Brazilia. Mecanismul de derulare era relativ simplu. Investitorii (rezidenţi sau nerezidenţi), societăţi bancare sau nebancare, puteau “achiziţiona”, de pe această piaţă, o parte din creanţa asupra unui stat. Aceste instrumente financiare sunt răscumpărate de autorităţile monetare competente ale ţării debitoare la o valoare mai mare, plătindu-se în monedă locală. Fonduri astfel obţinute puteau fi utilizate, exclusiv, pentru achiziţionarea unor acţiuni (purtătoare de dividende) sau a altor instrumente financiare de pe piaţa secundară a ţării debitoare. Aceste tranzacţii ofereau investitorului posibilitatea de a pătrunde pe piaţa secundară a ţării debitoare, obţinând o remunerare mai sigură şi pe termen mai lung (în speţă dividende); băncile comerciale beneficiau de oportunitatea de a reduce expunerea lor la riscul de nerambursare deoarece îşi recuperau o mare parte din creanţe prin vânzarea lor pe piaţă. Pentru ţara debitoare conversia datoriei în alte instrumente financiare evaluate în moneda proprie îi dă posibilitatea de a-şi "stinge" datoria faţă de băncile comerciale străine, concomitent cu dezvoltarea propriei burse de valori şi creşterea volumului investiţiilor străine. Remunerarea anuală a acestor investiţii se situează la un nivel mai redus decât serviciul datoriei externe şi într-un orizont mai larg de timp.

O altă formă inovativă de conversie a datoriei externe, o constituie operaţiile "debt for nature swap" (datorie contra mediu). Aceste tranzacţii sunt asemănătoare cu

255


conversia datoriei în acţiuni, cu deosebirea că suma de bani în monedă locală obţinută din tranzacţia respectivă este cheltuită de "investitor" (o fundaţie internaţională, un organism neguvernamental) pentru gestionarea şi realizarea unor programe de conservare a mediului, studii ştiinţifice, educaţie ecologică şi nu pentru achiziţionarea unor instrumente financiare.

Conversia datoriei poate lua forma unor operaţii de tipul "debt-commodity swap" (datorie contra marfă). Mecanismul acestor tranzacţii consta în acceptarea de către banca creditoare de a primi în schimbul creanţei în valută a unor partizi de mărfuri (fizice) de valoare egală cu valoarea creanţei asupra ţării în curs de dezvoltare debitoare. Mărfurile ce fac obiectul conversiei trebuiau să fie mărfuri uşor vandabile pe piaţa internaţională. Dată fiind competitivitatea relativ scăzută a mărfurilor româneşti este puţin probabil că acest mecanism ar fi o soluţie acceptată de creditorii noştri. Această formă de conversie ar putea fi utilizată şi în cazul în care statul debitor şi cel creditor sunt membre ale unor acorduri de clearing (prin legarea conversiei datoriei de operaţiunile de switch).

Operaţiile răscumpărare a datoriei externe de către ţara debitoare "debt buybacks" este o soluţie pentru guvernele care dispun de rezerve valutare semnificative. Avantajul pentru debitor constă în faptul că îşi poate “stinge” datoria externă la o valoare mai mică (valoare de piaţă care include şi decotarea). Dacă se ţine cont de exemplu de faptul că obligaţiunile româneşti sunt cotate pe pieţele internaţionale la 80%-90% din valoarea lor nominală (o rată de decotare de 10%-20%) şi dacă se extrapolează această situaţie pe piaţa secundară a datoriei externe, se desprinde concluzia că România, pentru a-şi răscumpăra datoria publică externă, are nevoie de o rezervă valutară mult prea mare faţă de posibilităţile sale reale. Totodată trebuie menţionate şi presiunile manifestate asupra rezervei de apropierea scadenţelor pentru obligaţiunile emise de stat, ceea ce limitează drastic posibilitatea răscumpărării datoriei.

O altă opţiune ar fi emisiunea de obligaţiuni în contul datoriei externe, sumele mobilizate prin această emisiune fiind destinate onorării plăţilor în contul datoriei externe. Deoarece orice creditor nou analizează cu mare atenţie emitentul înainte de a se decide dacă să plaseze sau nu fonduri în obligaţiunile emise de acesta, este puţin probabil ca operaţiunea să aibă succes pentru ţări cu un grad de îndatorare mare (pentru care de exemplu indicatorii datorie externă / PIB sau datorie externă / exporturi arată incapacitatea rambursării acestor obligaţiuni la scadenţă). În plus, pentru astfel de ţări, chiar dacă s-ar realiza cu succes o asemenea emisiune, cuponul ce trebuie plătit investitorilor va fi foarte mare, amânându-se practic criza pentru o dată ulterioară.

Toate aceste instrumente şi practici financiare s-au dezvoltat de-a lungul timpului în scopul soluţionării crizelor datoriei externe cu care s-au confruntat adesea ţările în

256


curs de dezvoltare (în absenţa unui împrumutător de ultimă instanţă), creându-se practic posibilitatea tehnică de evitare a intrării în incapacitate de plată - fapt ce ar fi dus la anularea tuturor eforturilor de dezvoltare de până atunci.

10.3. Tehnici de creditare pe pieţele financiare internaţionale

Practica internaţională a dezvoltat în timp o serie de mecanisme de creditare mai mult sau mai puţin complexe, destinate mobilizării de fonduri necesare derulării operaţiunilor comerciale internaţionale sau finanţării unor proiecte de investiţii. Există în prezent o multitudine de variante de creditare pe orizonturi diferite de timp care vizează importurile sau exporturile sau operaţiuni mai complexe, unele fiind utilizate în faza de iniţiere, altele intervenind în faza derulatorie.

În funcţie de orizontul de timp creditele externe pot fi sistematizate astfel:

A. Tehnici de creditare pe termen scurt;

B. Tehnici de creditare pe termen mediu şi lung;

C. Tehnici speciale de creditare.

A. Creditarea pe termen scurt

Are în vedere obţinerea de sume pe termen scurt destinate demarării producţiei destinate exportului sau promovării acestuia pe noi pieţe. Principalele tipuri de credite incluse în această categorie sunt:

Creditele de prefinanţare;

Creditele de export.

A.1. Prefinanţarea exporturilor se realizează prin:

- Avansul in cont curent reprezintă o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuaţii periodice a soldului conturilor personale. In acest caz, se stabileşte o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului lor, indiferent daca nu au disponibilităţi, banca onorându-le la plată. Asemenea acorduri sunt făcute de bănci cu clienţi solvabili, cu o situaţie cunoscuta si cu o anumita ritmicitate a încasărilor.

- Creditele in cont curent reprezintă o înţelegere intre o banca si un client, prin care convin ca, in limita unui plafon stabilit, de regula, anual, clientul sa poată utiliza din contul curent personal sume de bani, chir daca in cont nu mai exista disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite . Aceasta tehnica se poate derula şi între două bănci: banca finanţatoare acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent daca in contul băncii importatorului exista sau nu disponibilităţi. Banca finanţatoare se bazează integral atât pe

257


credibilitatea financiara a clientului, cit si pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de aşteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experienţa comuna legata si de o încredere reciprocă. In ciuda riscurilor implicate, tranzacţiile în cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate.

- Creditele de prefinanţare specializate au în vedere susţinerea financiară a exporturilor complexe (de valoare mare) prin acordarea unor credite producătorilor / exportatorilor de bunuri cu grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje). În cazul în care procesul de fabricaţie presupune şi participarea mai multor sub-furnizori, aceştia din urmă pot solicita, la rândul lor, credite de prefinanţare în sume proporţionale cu ponderea activităţii ce le revine. Creditele de prefinanţare specializate au rolul de a acoperi necesarul de lichidităţi la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricaţie. Mărimea creditului este fixată în baza unui plan general de finanţare în care apar toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului şi în timpul perioadei de fabricaţie, cât şi cheltuielile de producţie.

1 - Contract de export cu o firmă;2 - Contract de credit cu o bancă specializată;3 - Refinanţare de pe piaţa monetară locală sau de la o instituţie financiară specializată4 - Rambursarea creditului.

Creditul de prefinanţare poate atinge 100% din suma descoperită determinată pe baza planului, iar durata acestuia corespunde cu cea a creditului descoperit. Băncile care se implică într-un astfel de proces se refinanţează ulterior de la o instituţie guvernamentală sau direct de pe piaţa monetară. Avantajele utilizării creditelor de prefinaţare sunt următoarele: permit obţinerea rapidă de lichidităţi pentru producător, fluidizarea fluxurilor financiare, acoperă integral valoarea exportului, susţine exportul unor partizii mari de mărfuri.

- Creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor de instituţii financiare specializate (guvernamentale), în vederea

258

Producător

Banca

Exportator1

2

3Institutie specializată

4


pătrunderii pe pieţe noi şi consolidării poziţiei pe aceste pieţe. Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanţare, această tehnică de finanţare putând fi considerată o formă agresivă şi eficientă de promovare a exporturilor.

A.2. Creditele de export

În această categorie intră toate categoriile de avansuri în valută acordate de diverse instituţii financiare (avansul pe bază de documente, avansul în valută, avansul pe baza de cesiune de creanţe) dar şi creditele de scont sau creditele de accept. Spre deosebire de prefinanţarea exporturilor când exportatorul poate să-şi recupereze integral contravaloarea exporturilor, creditele de export presupun recuperarea parţială a sumelor de către companiile exportatoare.

- Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator şi banca sa privind acordarea unui credit pe termen scurt în anumite conditii referitoare la termen şi rata dobânzii. Creditul este remis direct de către bancă în contul curent al exportatorului.

- Creditele in cont deschis reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client (exportatorul), prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula şi între doua bănci: banca exportatorului acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în contul băncii importatorului există sau nu disponibilităţi. În acest caz, banca exportatorului se bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât şi pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de aşteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experienţa comună legată şi de o încredere reciproca. In ciuda riscurilor implicate, tranzacţiile in cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate.

- Avansul pe baza documentelor de mărfuri se acordă exportatorului pe baza setului de documente care atestă livrarea mărfurilor către importator. Acordarea avansului se poate face pe baza unui set de documente stabilit precis de către banca finanţatoare sau se poate face doar în baza unui document care să ateste gajul mărfurilor ce fac obiectul exportului, în speţă recipisa - warant, obţinută de la cărăuş sau de la depozitarul mărfurilor destinate exportului.

Suma acordată de bancă acoperă numai în parte (maxim 80 %) din contravaloarea exporturilor. O astfel de formă de finanţare se adresează exportatorilor ce livrează partizii mari de mărfuri pe pieţele externe.

259


1 - Contract de export import / livrarea mărfurilor la export;2 - Contract de credit cu o banca specializata / prezentarea setului de documente;3 - Refinanţare de pe piaţa monetara locala sau de la o instituţie financiara specializata4 - Rambursarea creditului.

- Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în valută, echivalentă cu valoarea creanţelor de încasat de la importator, mai puţin dobânda aferentă. Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în moneda naţională, suma fiind schimbată la vedere pe piaţa valutară. Odată obţinută suma, aceasta poate fi reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de finanţare, un rol fundamental il are dobânda aferentă creditelor în valută în care este denominat exportul.

1 - Contract de export import / livrarea mărfurilor la export;2 - Credit cu o bancă specializată în valuta în care este denominat exportul;3 - Rambursarea creditului în valută la scadenţă, din suma încasată din export.

La scadenţă, creditul va fi rambursat integral din ceea ce se încasează din operaţiunea de export, rambursarea făcându-se în valută sau în monedă naţională după caz.

- Avansul prin cesiunea de creanţă presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă pe baza cesiunii creanţelor în valuta deţinută de aceştia asupra unor

Exportator

Banca

Importator

2

3

Instituţie specializată

4

260

1

Exportator

Banca

Importator1

2 3


parteneri externi. Cesionarea creanţelor se realizează la o valoare mai mică, suma încasată de exportatori fiind diminuată cu marja instituţiei creditoare. Cesiunea de creanţă este mecanismul care stă la baza factoringului.

- Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înţelege vânzarea acestui titlu de creanţă înainte de scadenţă unei bănci. Valoarea încasată înainte de scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă şi de nivelul taxei scontului.

1 - Contract de export / import şi acceptarea unei cambii trasă de exportator;2 - Depunerea cambiei la banca exportatorului;3 - Scontarea efectului de comerţ pe piaţa monetară locală (la o altă bancă);4 - Plata exportatorului.

Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă naţională de pe piaţa monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca centrală. Pentru a evita dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu plata la livrare, de cele mai multe ori exportatorii includ în preţ şi o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării.

- Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie, urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar să

261

Exportator

Banca exportatorului

Importator

1

2

3

Banca comerciala

4


solicite o cambie băncii sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-şi încaseze în avans parţial contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la o altă bancă comercială.

Aceste credite sunt strâns legate de operaţiunile de comerţ exterior cu plată diferată, exigibilitatea creanţei faţă de importator nedepăşind termenul de 3 – 6 luni. Pentru a creşte siguranţa unei operaţiuni de export cu plată diferată, exportatorii preferă utilizarea acestor mecanisme de finanţare pe baza acceptării unei cambii din partea băncii importatorului sau exportatorului. Acceptul din partea băncii exportatorului este o formă activă de promovare a exporturilor unei ţări.

1 - Contract de export / import;2 - Solicitarea unei cambii de către exportator băncii sale;3 - Acceptarea cambiei de către banca exportatorului;4 - Scontarea efectului de comerţ pe piaţa monetara locala (la o alta banca);

Costul acestui credit încorporează taxa scontului şi un comision de acceptare. Pe de altă parte, există şi situaţia în care banca acceptantă - conform condiţiilor stipulate în convenţia de credit - acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului. Aceste cambii sunt destinate să achite exportatorului (prin plata la vedere) sumele datorate aferente importurilor efectuate, importatorul rămânând debitor faţă de bancă, asumându-şi costul creditului de accept. Prin utilizarea acestui credit, exportatorul transferă riscul de neplată către banca acceptantă, sumele încasate înainte de scadenţă putând fi utilizate pentru derularea de noi exporturi. Avantajul importatorului în cazul creditului de accept este acela că el poate avea un acces sporit pe pieţele externe iar datorită faptului că documentele sunt dublate de acceptul băncii, importatorul poate fi asigurat asupra expedierii mărfurilor.

B. Creditarea pe termen mediu şi lung

În cazul exporturilor de mare valoare, a exporturilor complexe, ca si a unor forme de cooperare industrială, se apelează la tehnicile de creditare pe termen mediu si lung. Aceste tehnici de creditare permit mobilizarea de pe pieţele financiare internaţionale prin intermediul unor mecanisme specifice a unui volum important de fonduri cu implicarea unui număr mare de intermediari financiare (bănci comerciale,

Exportator


Importator1

23

Banca comercială

4

262


instituţii financiare specializate publice sau private). Creditarea pe termen mediu şi lung în comerţul exterior se realizează în principal prin operaţiuni de creditare complexe: credite externe de pe euro-pieţe (eurocredite), credite sindicalizate, credite paralele, credite back - to - back, creditul furnizor, creditul cumpărător etc.

- Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în

dolari şi acordate de un consorţiu de bănci europene). Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex, eurocreditarea fiind iniţiată de beneficiar care se va adresa şi va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va coordona şi va purta responsabilitatea întregii operaţiuni - banca "lead - manager". Un rol important în stabilirea condiţiilor de acordare a creditului îl au grupul de coordonare şi consorţiu de bănci comerciale.

1 - Încheierea unui contract de credit cu o banca de prestigiu - lead manager;2 - Constituirea consorţiului bancar;3 - Constituirea grupului de coordonare;4 - Stabilirea condiţiilor creditului;5 - Stabilirea sumelor subscrise de băncile din consorţiu bancar;6 - Atragerea de fonduri de pe piaţa monetara, depozite, investitori privaţi sau bănci comerciale.

După constituirea consorţiului bancar şi a grupului de coordonare şi după stabilirea condiţiilor de creditare (termene, dobânzi, modalităţi de rambursare), băncile comerciale implicate vor trece la mobilizarea de fonduri de pe pieţele financiare locale pe care le vor remite prin intermediul băncii lider beneficiarului. Consorţiu

263

Beneficiar Banca lead - manager

3

Banca A

Banca C

Banca B

1

2

Grupul de coordonare

5

4

Piaţa monetară locală;Depozite;

Bănci comerciale locale;

6


bancar este o grupare temporară de bănci fără personalitate juridică cu rol în mobilizarea de fonduri pe termen scurt ce sunt transformate prin intermediul acestui mecanism într-u credit pe termen mediu sau lung (creditele revolving). O formă particulară a eurocreditelor este creditul "roll - over" ce presupune creditarea cu o rată variabilă de dobândă calculată pe baza unei dobânzi de referinţă (LIBOR) la care se adaugă un procent calculat pe baza riscului (rating) pe care-l prezintă compania beneficiară.

- Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi lung, frecvent utilizată în comerciale internaţionale. Şi această tehnică presupune contactarea unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de bănci de renume, Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea pentru întreaga operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca lider şi grupul de management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60 %).

1 - Contract de credit cu o banca lead manager sau un consorţiu bancar de co-manageri; 2 - Stabilirea grupului de management (din bănci);3 - Stabilirea listei de bănci participante;4 - Stabilirea condiţiilor creditului;5 - Publicarea memorandumului de plasament;6 - Obţinerea de fonduri de la alte bănci.

Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va constitui un grup de bănci participate care va întocmi un memorandum de plasament (un fel de cerere de ofertă) adresat băncilor comerciale ce acţionează pe piaţa financiară internaţională. Dacă vor fi de acord cu condiţiile stipulate în memorandumul de acord, aceste bănci

264

Beneficiar

Grupul de bănci participante

Grupul de management

Banca lead - manager

Memorandum de plasament

Banca A Banca B


vor intra în creditul sindicalizat obligându-se să procure şi să remită fondurile pentru care au subscris. În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral. Deoarece riscurile şi responsabilităţile sunt distribuite între mai multe bănci şi pentru că o mare parte din masa creditului este acordată direct de băncile din consorţiu bancar, creditul sindicalizat este uneori mai puţin riscant şi mai ieftin decât eurocreditele.

- Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor comerciale şi internaţionale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să presupunem cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie şi o companie britanică B cu o filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziţionat un echipament de pe piaţa americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane are de plătit o sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se va încheia un contract de credit paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala firmei britanice şi firma britanică va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleaşi condiţii şi pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două credite se vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi modificarea în timp a cursului de schimb dolar / liră.

Limite ale finanţării prin împrumuturi paralele:

- operaţiunea se înregistrează în bilanţul ambelor companii având impact asupra situaţiei financiare (ex. gradul de îndatorare va creşte)

- dobânzile se negociază direct între părţi (este fundamentală în acest caz puterea de negociere între cei doi parteneri precum şi capacitatea acestora de a aprecia corect evoluţia viitoare a cursului de schimb şi a ratelor de dobândă pe piaţa financiară internaţională).

- Creditele „back to back” au la bază un principiu asemănător creditelor paralele. Firma americană A se poate împrumuta mai bine în dolari de pe piaţa financiară locală decât o poate face firma britanică în timp ce aceasta se poate împrumuta mai bine în lire sterline. Pentru a finanţa în condiţii mai avantajoase filialele lor, firmele în cauză se adresează băncilor locale, obţinând credite de valoare echivalentă şi în aceleaşi condiţii de creditare (aceleaşi termene şi acelaşi tip de rambursare).

265

Firma A Firma B

Filiala B Filiala A

Contract de împrumut

Împrumut în USD

Împrumut în lire


După ce încheie un contract de credit "back to back", companiile mamă vor transfera cele două credite filialelor, adică compania americană va acorda un credit în dolari filialei companiei britanice şi compania britanică va acorda un credit în lire filialei companiei americane. Dobânzile aferente celor două credite sunt de regulă identice cu dobânda percepută de băncile locale, însă pot să şi difere.

Diferenţa dintre dobânzi este destinată să acopere pierderile din modificarea nefavorabilă a cursului de schimb. Spre deosebire de creditele paralele, creditele "back to back" nu mai presupun negocierea ratelor de dobândă, mecanismul de creditare fiind racordat la piaţa financiară. Chiar dacă efectul bilanţier este nul pentru că pasivele create de împrumuturile contractate local sunt compensate în totalitate de activele generate de creanţele faţă de filiale, unii indicatori bilanţieri pot cunoaşte o modificare nefavorabilă (de exemplu capacitatea de îndatorare globală sau capacitatea de îndatorare la termen).

- Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului) de către o bancă sau de o instituţie financiară specializată. Practic, după încheierea contractului de import / export, exportatorul va livra marfa şi va amâna plata acesteia pe o perioadă determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă importatorului.

266

Firma A Firma B

Filiala B Filiala A

Contract de împrumut

Împrumut în USD

Împrumut în lire

Banca A Banca B

Institutie guvernamentala

Institutie de garantare şi asigurare a creditelor

Banca exportatoruluiGARANTAREA

CREDITULUI

REFINANŢARE

CREDIT FURNIZOR

Exportator ImportatorLIVRARE


Pentru a-şi recupera contravaloarea exportului, exportatorul se va adresa băncii sale care în baza unui set de documente va acorda un credit acestuia. Banca exportatorului se va adresa ulterior unei instituţii specializate ce va acorda un credit în condiţii preferenţiale băncii finanţatoare a creditului furnizor. Această tehnică este o formă indirectă de promovare a exporturilor bazată pe acordarea unui credit cu dobândă subvenţionată importatorului printr-un mecanism complex.

Deoarece creditul de bază este acordat exportatorului de o bancă din ţara sa, acest credit necesită doar o asigurare a creditului la o instituţie de asigurări specializată (de exemplu COFACE di Franţa). Creditul furnizor are astfel avantajul că este mai ieftin, decât creditul cumpărător. În absenţa unei instituţii publice cu rol în promovarea exporturilor, exportatorul va include în preţul de ofertare costul propriei finanţări (dobânzi şi comisioane bancare).

- Creditul cumpărător se acordă de către o bacă din ţara exportatorului direct importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat contractul de import - export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din ţara sa şi va solicita pe cheltuiala sa o scrisoare de garanţie bancară. Odată obţinută aceasta, importatorul poate plăti un avans de până la 15 % din contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului. Pentru restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din ţara exportatorului, care acordă creditul cumpărător şi îl plăteşte pe loc pe exportator pentru suma rămasă.

267

Exportator

Societate de asigurari

Institutie guvernamentala

Institutie de garantare şi asigurare a creditelor


Importator

Banca importatorului

AVANS

PLATA

CREDIT

REFINANŢARE

ASIGURAREA CREDITULUI

GARANTAREA CREDITULUI


Creditul cumpărător nu va fi acordat înainte de asigurarea acestuia la o instituţie specializată de asigurare a creditelor. Deoarece creditul cumpărător se asigură şi se şi garantează (de o bancă garant din ţara importatorului) costul total al acestuia este mai mare decât în cazul creditului furnizor. Ambele tipuri de credite sunt folosite pentru finanţarea unor tranzacţii comerciale de valoare mare (de exemplu importul de echipament şi tehnologie), durata de acordare a acestor credite explicând încadrarea lor în categoria tehnicilor de finanţare pe termen mediu şi lung. Trebuie remarcată şi în cazul creditului cumpărător implicarea unei instituţii guvernamentale de promovarea exporturilor prin acordarea unor dobânzi subvenţionate la creditele de refinanţare solicitate de banca ce acordă creditul.

Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export / import, a contractului de credit şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător fiind nevoie în plus şi de o scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul are o mai mare liberate de mişcare în cazul creditului furnizor în timp ce importatorul este mai liber în cazul finanţării printr-un credit cumpărător. Exportatorul îşi asumă o parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la creditul furnizor. În tabelul de mai jos este prezentată o analiză comparativă între cele două forme de creditare internaţională:

Criterii Creditul furnizor Creditul cumpărătorValoarea creditului Mai mare Mai micăPerioada de montare a creditului Mai mare Mai redusăCostul creditului Mai mic Mai mareLibertatea de acţiune Mai mare pentru

exportatorMai mare pentru

importator

C. Tehnici speciale de creditare (finanţare)

- Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care presupune închirierea realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora. Operaţiunile de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract între firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea funcţiei de creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari.

În practica internaţională se cunosc o mare varietate tipuri de contracte de leasing: leasing direct (când închirierea se realizează direct de producător) şi leasing indirect (cu implicarea unei societăţi de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing net (când compania de leasing nu include în taxă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită încât la sfârşitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului închiriat), leasing experimental (bunurile sunt

268


închiriate în condiţii avantajoase pentru a experimenta produsul pe piaţă nouă), lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la aceasta) etc.

Două trăsături esenţiale caracterizează leasingul: existenţa a două contracte pentru aceeaşi operaţiune şi posibilitatea triplei opţiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de vânzare - cumpărare între producător şi societatea de leasing, contract

însoţit de un altul, de locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi beneficiar. Cea de-a doua trăsătură se materializează prin cele trei opţiuni pe care le are beneficiarul la sfârşitul perioadei de închiriere: prelungirea contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.

1. Încheierea contractului de leasing;2. Alegerea bunului de echipament;3. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing;4. Emiterea facturii;5. Asigurarea bunului de echipament;6. Livrarea / montarea bunului de echipament7. Plata ratelor aferente contractului de leasing.

Avantajele celor implicaţi în această operaţiune sunt evidente:

beneficiarul poate exploata un bun de echipament la un cost mai mic decât achiziţionarea acestuia sau decât cumpărarea acestuia pe credit, beneficiază de consultanţă, service şi reparaţii, are la dispoziţie trei opţiuni la încheierea contractului, are posibilitate să achiziţioneze tehnologie de ultimă oră, deschide posibilitatea de acces la anumite utilaje sau echipamente care fie că nu le sunt necesare decât sporadic, fie sunt supuse restricţiilor de licenţă, nu este supus riscurilor provocate de uzura morala a utilajelor folosite ;

269

Beneficiar

Producător

Societate de leasing

Societate de asigurări

1

3

2

456

7


societatea de leasing câştigă din chiria percepută beneficiarului (aceasta poate fi mai mare decât rata dobânzii oferită de bănci), nu necesită un personal numeros si nici o baza materiala importanta (clădiri, depozite);

producătorul are posibilitatea vânzării unui bun de echipament de valoare mare cu încasarea imediată a contravalorii acestuia, să intre pe noi pieţe, sa facă faţă concurenţei, să obţină câştiguri suplimentare peste preţul de export.

- Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.

Creanţele sunt deţinute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în favoarea căruia ele au fost destinate iniţial. Absenţa acestui apel este cea care face distincţia între forfetarea de creanţe şi scontare, în cazul căreia exportatorul este deschis pentru a fi apelat în caz de neplată. Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul nu poate acţiona în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea importatorului. Văzută iniţial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanţă, forfetarea a cunoscut o popularitate din ce în ce mai mare, răspândindu-se din Elveţia şi Germania, unde a apărut, până la Londra, iar mai târziu în Scandinavia şi restul Europei, iar în cele din urmă în SUA. Cea mai mare piaţă de forfetare este în prezent piaţa londoneză.

1. Încheierea contractului de export. Livrarea2. Forfetarea documentelor financiare;3. Plata mai puţin comisionul şi dobânda;4. Plata la scadenţă a importului.

270

EXPORTATOR

INSTITUTIE DE FORFETARE

IMPORTATOR1

2

5

BANCA IMPORTATORULUI

3 4


Forfetarea continuă să aibă o importanţă redusă dacă este comparată cu alte tehnici de finanţare, dar în ultima vreme ponderea ei este în creştere, mai ales în cadrul tehnicilor de finanţare pe termen mediu. Doua sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de către o creanţă pentru a putea face obiectul forfetării: ea trebuie sa fie necondiţionată (disociată şi complet independentă de tranzacţia comercială de bază) şi liber tranferabilă (să poată fi plasat integral sau parţial în altă parte şi oricând până la scadenţă). Titlurile de credit cel mai des forfetate in practica sunt, in principal, cambiile trase de către exportator şi acceptate de importator şi biletele la ordin emise de importator la ordinul exportatorului, dar şi acreditivele cu plata diferată sau garanţiile bancare.

Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă în: în cazul forfetării banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca de scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se realizează de către instituţii specializate (scontarea se face de către băncile comerciale), costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai mari), scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont).

- Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările anglo-saxone, utilizată pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul factoringului este relativ simplu. Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea creanţelor sale de pe urma exportului, unui factor ( o bancă sau, mai general, o instituţie financiară specializată). Factorul acoperă aceste creanţe, preia asupra sa riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele privesc vânzări ale căror termen de plată nu depăşeşte 180 de zile.

Mecanismul factoringului cu plata în avans este următorul:

1. Încheierea unui contract comercial (de export);2. Livrarea mărfurilor;3. Cedarea facturilor către factor;4. Plata contravalorii creanţelor cedate mai puţin dobânda si comisionul;5. Plata la scadenta a datoriei debitorului.

271

Aderent (beneficiar)

Factor

Debitor

Banca debitorului

6

3 4 52


Factoringul există în prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plată la scadenţă. În primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele acestuia în timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora. Pe Pe lângă cele două forme deja consacrate mai există şi “undisclosed factoring” sau “money without borrowing”, constând în încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare şi unul de comision, ambele încheiate între factor şi furnizor, în temeiul cărora factorul cumpără marfa furnizorului pe care îl numeşte în acelaşi timp reprezentant al sau şi îl însărcinează s-o vândă cumpărătorului efectiv şi să încaseze preţul aferent exportului realizat.

Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat între exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin acceptare tacită. Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de larg consum sau echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi.

Felul operaţiunii de factoring este influenţat de data la care se realizează efectiv cesiunea de creanţă; în cazul factoring-ului clasic, data cesiunii este însăşi data naşterii creanţei respective sau la câteva zile după aceasta, in timp ce in cazul factoring-ului la scadenta, data cesiunii este data exigibilităţii creanţelor respective.

Prin recurgerea la această tehnică de finanţare, exportatorul beneficiază patru avantaje: se simplifică gestiunea trezoreriei a aderentului (beneficiar), aderentul nu mai este expus riscului de neplată, factoringul suprimă problemele create de gestiunea administrativă şi contabilă a creanţelor şi factoringul îi ameliorează bilanţul contabil prin reducerea creanţelor. Aceste avantaje sunt însă însoţite şi de unele dezavantaje. Costul factoringului este relativ ridicat şi conţine două elemente: un comision de factoring, ad valorem, calculat pe totalul creanţelor transferate, reprezentând între 0.5 şi 2.5%, şi un comision de finanţare calculat prorata temporis, în funcţie de ratele dobânzii.

În cazul factoringului cu plată la scadenţă se percepe doar comision de factoring, în cazul factoringului cu plată în avans se percep ambele tipuri de comisioane. Comisionul de factoring variază în funcţie de cifra de afaceri, de numărul şi de calitatea clienţilor, de volumul facturilor şi de riscul politic al ţării importatorului. Acesta reprezintă remunerarea serviciilor de gestiune contabilă, de garanţie şi de recuperare a creanţelor. Comisionul de finanţare aferent creditului acordat de factor aderentului până la scadenţa creanţelor sale corespunde dobânzilor debitorilor pe plăţile anticipate. Acestor costuri monetare li se adaugă un risc indirect, de natură comercială. Pe parcursul procesului de recuperare a creanţelor, şi în cazul întârizierii de plată din partea importatorului, factorul este uneori mai brutal sau mai puţin

272


diplomat decât aderentul însuşi. Aceasta poate avea drept consecinţă pierderea unor clienţi.

Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate pe cesiune de creanţă) constă în faptul că în cazul factoringului sunt cesionate documente comerciale (facturi, contracte) în timp ce în cazul forfetării sunt cedate mai mult documente financiare (cambii, acreditive, incasoo documentare). În plus, factoringul presupune o relaţie pe o periodă mai îndalungată între factor şi beneficiar decât forfetarea şi instituţia de facrtoring oferă mai multe servicii financiare decât oferă instituţia de forfetare (consultanţă, gestionarea contului clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar - contabilă).

Contractul de factoring se caracterizează şi prin faptul ca, alături de operaţia de credit, factorul furnizează aderenţilor săi o gamă largă de servicii ca, de pildă, o selecţionare a clienţilor (cumpărători sau beneficiari ai serviciilor furnizate), punerea la dispoziţia aderenţilor a unor metode moderne de gestiune şi contabilitate, efectuarea unor studii de piaţă, procurarea de informaţii comerciale, servicii juridice, etc. În acelaşi timp, specialiştii societăţii de factoring pot participa efectiv în procesul de negociere a contractelor de export astfel încât aderentul poate prezenta partenerilor externi o ofertă de export mai competitivă, ceea ce se traduce prin asigurarea finanţării imediate a tranzacţiei de export.

Ca şi în cazul finanţării prin emisiune de obligaţiuni sau acţiuni pe pieţele financiare internaţionale, creditarea internaţională este expusă la o serie de riscuri financiare (riscul de ţară, riscul de dobândă sau riscul valutar). Evaluarea acestora se face la fel ca şi în cazul obligaţiunilor pe baza unor indicatori specifici (maturitatea, durata, sensibilitatea). Şi costul creditării se analizează prin perspectiva aceloraşi indicatori (valoarea actualizată netă). Beneficiind de o mare varietate de forme, creditarea internaţională rămâne una dintre principalele modalităţi de mobilizare a resurselor financiare de pe pieţele internaţionale, la concurenţă cu emisiunea de titluri primare (obligaţiuni şi acţiuni).

273


q Întrebări de sinteză

1. Care sunt ultimele tendinţe pe piaţa internaţională a creditului ?

2. Prezentaţi principalele căi de soluţionare a crizei datoriei externe.

3. Care sunt principalele forme de creditare pe termen utilizate pe pieţele financiare internaţionale ?

4. Analizaţi comparativ creditul sindicalizat şi euro - creditul.

5. Prezentaţi comparativ mecanismul de derulare a creditului furnizor şi a creditului cumpărător.

6. Care este diferenţa dintre factoring şi forfetare ?

7. Care este mecanismul de derulare a unui contract de leasing şi ce avantaje prezintă acesta pentru fiecare dintre părţi ?

8. Analizaţi comparativ tehnicile speciale de creditare studiate.

De studiat

q274


1. Studiaţi pe baza poziţiei investiţionale a României, situaţia datoriei externe. Care ar fi în opinia dumneavoastră cele mai adecvate măsuri de soluţionare a unei posibile crize a datoriei externe în cazul României ?

2. Studiaţi care sunt reglementările legale în materie de leasing, forfetare şi factoring în România.

3. Studiaţi diferenţele între instituţiile financiare implicate în operaţiuni de leasing şi cele implicate în forfetare..

275

capitolul_10_piata internationala a creditului

Documents