Minima moralia

Andrei Pleşu s-a născut în 1948 la Bucureşti. A absolvit Facul tateade Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratulîn istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentulnaturii în cultura europeană. Lector universitar (1980–1982) la Aca -demia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a arteimoderne româ neşti). Profesor uni versitar de filozofie a religiilor, Fa -cul tatea de Filozofie, Univer sitatea din Bucureşti (1991–1997). Estefondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulte riorDilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă“şi rector al Col e giului „Noua Europă“ (1994), membru al WorldAcademy of Art and Science şi al Académie Interna tionale dePhilosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Univer sităţii „AlbertLudwig“ din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii „Humboldt“din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officierde la Légion d’Honneur.Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melan -colie. O analiză a sentimentului naturii în cultura euro peană, Univers,1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meri diane, 1981; Ochiulşi lucrurile, Meridiane, 1986; Mini ma moralia. Ele mente pentru o eticăa intervalului, Cartea Româ nească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.:franceză, ger mană, suedeză, ma ghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani,Humanitas, 1993 (trad.: ger mană, maghiară); Limba păsă rilor,Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996;Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001;Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană,engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdiila Porţile Orien tului, Huma nitas, 2005; Despre bucurie în Est şi înVest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas,2010; Despre fru museţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă cătrefaţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Huma -nitas, 2012; nume roase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Redactor: Horia GănescuCoperta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela MăxineanuCorector: Georgiana BecheruDTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru

Tipărit la Proeditură şi Tipografie

© HUMANITAS, 1994, 2013

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiPLEŞU, ANDREIMinima moralia: elemente pentru o etică a intervalului / Andrei Pleşu. –Bucureşti: Humanitas, 2013ISBN 978-973-50-3964-617

EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.roComenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194

Lui CONSTANTIN NOICA. Dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi

putut scrie această carte. Dacă l-aş fi ascultat, n-aş fi scris-o.

Câteva precauţii și lămuriri

1. Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, untratat, fie şi minimal, de etică. Ci doar o suită deobservaţii rapide, născute în marginile unui teritoriuîn care autorul a fost adus nu prin pricepere profe -sională sau printr-un neutru interes teoretic, ci prinîmprejurările, de tot soiul, ale vieţii zilnice: exas perărişi euforii, zel intelectual şi confuzie sufletească, întâl -niri cu prieteni şi cu neprieteni, furii, iubiri, per -ple xităţi şi speranţe. La un moment dat, am resimţitdrept indispensabilă identificarea unei minime coe -renţe în acest vârtej al pluralităţii care e specta colulfiecărei vieţi, dar pe care ne-am obişnuit, tocmai pen -tru că e atât de „comun“, să-l lăsăm la voia întâm -plării, ca pe o penumbră subînţeleasă. Ni s-a atrasatenţia, pe de o parte, că recuperarea ordinii eticee iluzorie sau prezumţioasă, şi, pe de altă parte, căimediateţea eticului şi didacticismul normelor saleîi anulează demnitatea speculativă. Am acceptat că,într-adevăr, nu suntem în situaţia de a formula ritos

o compactă criteriologie morală, dar am rămas laideea că, înainte de a fi într-o asemenea – utopică –situaţie, trebuie totuşi să găsim o ordine a căutăriiordinii, o tehnică a aştep tării răspunsului. Intervaluldintre obnubilare morală şi edificare nu poate fi stră -bătut în suspensia oricărei exigenţe. Trebuie să existeo conduită a drumului către, chiar dacă adevărataconduită nu se poate înte meia decât din perspectivadrumului încheiat. A înlocui arbitrarul intervaluluicu o pre-ordine, iată ce ni s-a părut că putem încerca.Rostită brutal, între barea care ne-a însoţit mereu afost aceasta: cum să nu te sminteşti, atunci când n-aigăsit încă reperul cuminţeniei? Cum se supravieţu -ieşte, decent, în inter val? În cele din urmă, am ajunssă credem că etica nici nu e altceva decât o disciplinăa intervalului, că ea nu e acasă decât în spaţiul dedinaintea opţiunii ultime. În spaţiul propriu-zis alunei asemenea opţi uni, preocuparea morală înce teazăa mai avea obiect: normele devin surâsuri, disciplinadevine graţie. Orice demers etic bine condus tinde,firesc, spre propria sa dizolvare.

Cât despre lipsa de „puritate“ speculativă a eticu -lui, ne-o asumăm cu relativă dezinvoltură. Am puteaculpabiliza, la rândul nostru, textele speculative pen -tru lipsa lor de „impuritate“ etică, adică pentru felullor de a plana – stâncos – deasupra abisurilor în care

8 MINIMA MORALIA

întârzie dezbaterea morală a fiecăruia. Repetăm,n-am pornit la drum împinşi de o interogativitateabstractă, constituită în spaţii rarefiate. Am pornitde jos, de la autobiografie, de la cotidianul cel maineîndurător, de la o nevoie acută de consoli dare men -tală, de justificare interioară şi de orientare. N-amcăutat deci soluţii teoretice, ci sprijin concret, lămu -riri imediat eficiente. Alt tip de discurs – pur sauimpur – nu ne-a stat în vedere.

Câteva preciziuni suplimentare privind titlul aces -tei cărţi se vor găsi în al nouălea ei capitol („Mini -ma lism etic“).

2. Cititorul va constata, frecvent, o anumită dis -pro porţie între anvergura problemelor atacate şitratarea lor laconică, dacă nu, adesea, expeditivă. Scriscu un constant sentiment al urgenţei, textul se com -place, tot timpul, în sugestie şi eboşă, rămânând, nuo dată, la stadiul de degrosaj, la consemnarea mase - lor mari, nefinisate, ale temei. Ansamblul e maicurând o indicare de axe şi delimitări elementaredecât o expunere sistematică şi adâncită. La limită,ne-am fi putut mulţumi cu publicarea sumarului,înţeles ca un inventar de probleme nuanţabile lainfinit. Totul e efort de primă instanţă, ton al diapazo -nului, dinaintea unei orchestre (deocamdată) absente.

CÂTEVA PRECAUŢII ŞI LĂMURIRI 9

Refuzăm, prin urmare, cu toată energia, postura ştiu -torului care deţine reţete de viaţă şi le poate livra,la cerere.

3. Mulţumim oamenilor şi circumstanţelor care –în ultimii ani – au putut fi prilejuri ale acestor pagini.Eternului feminin, în primul rând, prin ale căruiîntruchipări eticul intră şi iese din lume, ca o res -pirare fără sfârşit. De asemenea, câtorva prieteni şicititori mărinimoşi, dispuşi să ne redeschidă oricând,impenitenţi, credit în alb. În sfârşit, celor potrivnicicare, prin îndârjirile lor agresive sau ascunse, au între -ţinut, în adâncul nostru, acea iritare fertilă, de careavem întotdeauna nevoie pentru a ne mobiliza.

Nu în ultimul rând, mulţumim revistei ViaţaRomânească pentru publicarea multora din texteleacestei cărţi şi Ilenei Mălăncioiu, în special, fără alecărei solicitări imperative ne-am fi oprit, probabil,după obiceiul locului, la jumătate de drum.

Valea Vinului, august 1987

10 MINIMA MORALIA

ICompetenţa morală

Competenţa morală – singura pe care nimeni nu şi-o con -testă • Falsa autoritate morală: judecata şi sfatul • Competenţamorală a „specialistului“ • Aşezarea paradoxală a eticii ca„ştiinţă“ • Simţul etic şi simţul comun • Irelevanţa morală aomului ireproşabil • Insuficienţa morală ca fenomen originaral eticii

Oamenii sunt, adesea, mai modeşti decât par. Orgo -liul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să-şi de -clare, fără sfială, incompetenţa, până şi în teritoriiîn care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent.A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară,un semn de onestitate intelectuală să poţi admitecă în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, cănu pricepi matematică, artă modernă, lingvisticăstructurală sau orice altă disciplină, mai mult saumai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literaricare par aproape mulţumiţi să proclame că filozofianu e treaba lor, după cum există metafizicieni carese mândresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptămde altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele

lucruri ne rămân inaccesibile. La limită, suntem chiardispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uităriide sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inte -ligenţi decât noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decâtnoi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din când în când,să admirăm, să privim către un altul de jos în sus,proiectându-l pe cerul exaltant al propriilor noastre,neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare,să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destulde iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici.Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cuseamă, să ni se spună că suntem moralmente precari,că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghietic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîn -cetat să-şi atribuie toate defectele, cu condiţia să ise recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinutamorală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toateepisoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cu -noaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară.Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut,substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă,inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii uneitolerabile greşeli omeneşti, distinctă de natura noas -tră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.

Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa indi -viduală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodatăla îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a

12 MINIMA MORALIA

distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, drep -tate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. Înmaterie de etică, funcţionăm constant printr-o nede -molabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţiebarocă a competenţei morale, într-o lume a căreiprincipală dezordine riscă să fie faptul că toţi mem -brii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimtdezordinea proprie drept neglijabilă. L’enfer c’est lesautres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, leparadis c’est nous-mêmes.

Încrederea fiecăruia în propria autoritate moralănu exprimă nici măcar încrederea într-o incorup -tibilă sămânţă de bine existentă – dincolo de acci -den tele destinului individual – în adâncul oricăruiexemplar uman. În acest caz, ea ar fi acceptabilă înnumele unei antropologii optimiste, pentru care„păca tul originar“ a putut compromite armonia func - ţională a firii omeneşti, fără a infecta totuşi noble -ţea ei esenţială. Dar abuzul de autoritate care aredrept rezultat abuzul competenţei morale e mult maipuţin decât atât: e sentimentul difuz al propriei în -drep tăţiri, al infinitelor justificări pe care chiar actelenoastre vinovate le pot căpăta, printr-o rafinată şioarbă cazuistică. Asumarea competenţei etice e ungest tipic al obtuzităţii spirituale: e începutul deri -vei etice. În imediatul cotidian, ea are două forme

COMPETENŢA MORALĂ 13

spe cifice de manifestare: tendinţa de a judeca tran -şant lumea şi oamenii şi aplecarea irepresibilă de ada sfaturi, invocând, drept argument, propria calitatemorală, laolaltă cu o prezumţioasă „experienţă deviaţă“. Nu e încă momentul să discutăm termeniiîn care se pun, în mod corect, problema judecăţiimorale şi aceea a sfătuirii. Deocamdată, reţinem peri -colul ca ele să cadă în pură vanitate etică. Oricum,şi judecata, şi sfatul sunt, prin natura lor, inferioareactului etic. Ele sunt practicate, de regulă, tocmaica substitut al actului, ca eludare a lui, ca modali -tăţi de a refuza să-ţi ajuţi semenii, mimând – prindiscurs – ajutorul însuşi. Judecata etică e o specie adezimplicării, după cum sfatul – fireşte întotdeauna„bun“ – e o specie a suficienţei. Amândouă pendu -lează între rigorism fad şi ipocrizie infatuată şi insti -tuie – în plan etic – o mortală sterilitate.

Există totuşi competenţă etică reală? Şi, dacă da,cine o întruchipează? Este, de pildă, specialistul înprobleme de istorie şi teorie a eticii o competenţăîn materie? Răspunsul e elementar şi prompt: nudevii o autoritate morală întrucât i-ai citit pe Aristo -tel, pe Spinoza sau pe Kant. Erudiţia etică – nedu -blată de vocaţie etică – e una dintre cele mai ridicoleforme de erudiţie: căci în nici un domeniu simplaştiinţă de carte nu e mai inoperantă, mai inconsis -

14 MINIMA MORALIA

tentă, mai vinovată. Ajunşi aici, să amintim, în trea -căt, minimala distincţie între etică şi morală, odistincţie de care noi înşine, în rândurile de mai sus,n-am ţinut, riguros, seama: etica are conotaţia uneirubrici academice şi, ca atare, poate face obiectulunei profesionalizări savante. Morala e aspectul cir -cumstanţial al eticii, etică particulară, prelucraresubiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de carese ocupă etica. Pe temeiul acestei distincţii, vomsfârşi prin a spune că specialistul în etică poate aveacompetenţă etică, dar nu are, în chip necesar, auto -ritate şi competenţă morală. Or, pe noi nu ne intere -sează decât aceasta din urmă. Competenţa moralănu se dobândeşte prin lectură şi prin hermeneuticăistorică. Ea nu se pretează la sistematica severă aştiinţei. Lăsând deschisă disputa socratică din jurulposibilităţii de „a învăţa virtutea“, ne vom refugia,deocamdată, în pacea disciplinată a conceptelor aris -to telice pentru a spune că fapta morală nu poate fiobiectul unei cunoaşteri exacte, întrucât ea nu enecesară, nu are loc mereu în acelaşi fel. Pe de altăparte, fapta morală nu e nici accidentală, în aseme -nea măsură încât să nu dea nici o şansă raţiuniiinvestigatoare. Ea face parte din categoria fapte -lor generale, adică a faptelor care au loc de cele maimulte ori în acelaşi fel. De cele mai multe ori, dar

COMPETENŢA MORALĂ 15

nu în totdeauna. Faptele morale circumscriu un dome -niu al nuanţei, al varietăţii, al relativităţii, a cărui bogă -ţie nu poate fi cadastrată inginereşte. Etica însăşi e o„ştiinţă“ oarecum paradoxală, un amestec neobişnuitde contingenţă şi universalitate, vizând mai curândînţelepciunea (phrónesis) decât ştiinţa propriu-zisă.În etică nu se poate geometriza. Discursul ei ezităameţitor între febra aspră a vieţii şi efortul ordo natoral conştiinţei, între imprevizibil şi ordine, între nemij -locirea imperativă a actului şi medierea răbdătoarea reflectării sale. Etica ne confruntă neîncetat cu uncomplicat amestec al legii cu nelegiferabilul. Miş -carea ei uneşte într-o singură traiectorie spiritul criticcu iertarea, sentinţa rece a absolutului cu o univer -sală adiere de toleranţă. Mai mult decât orice altdomeniu, etica stă sub misterul destinului: în peri -metrul ei, surpriza, răsturnările de situaţie, surpareaneaşteptată a evidenţelor şi victoria perpetuă a im -probabilului sunt fenomene constante. Nimic nu emai străin de simţul comun decât etica. Etica începeacolo unde simţul comun intră în criză, constatândcă nici una dintre regulile pe care le îngână mecanicîn numele iluzoriei sale competenţe morale nu maieste valabilă. Drama etică apare, de aceea, din punc -tul de vedere al simţului comun, drept o formă denevroză, drept o ne-regulă care îi tulbură habitu dinile.

16 MINIMA MORALIA

Cuprins

Câteva precauţii şi lămuriri . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

I. Competenţa morală. Competenţa morală – singurape care nimeni nu şi-o contestă. Falsa autoritatemorală: judecata şi sfatul. Competenţa morală a „spe -cialis tului“. Aşezarea paradoxală a eticii ca „ştiinţă“.Simţul etic şi simţul comun. Irelevanţa morală aomului ireproşabil. Insuficienţa morală ca fenomenoriginar al eticii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

Adaos: Competenţă morală, iertare şi „progres“moral . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20

II. Legea morală. Spaţiul moral. Conduita ca formăsuperioară a locuirii. Individualul ca obiect al legiimorale. Adăpostire şi locuire. Legea morală nupoate fi obţinută inductiv. J.-M. Guyau şi ipotezamorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

Adaos: Legile ca făpturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

III. Ordine, libertate, timp. Lege şi model. Dimensiuneaspeculativă a eticii. Un concept al ordinii totale.

Conotaţia temporală a ordinii. Răul ca hipostazierea episodicului. Obsesia şi limitele libertăţii. Judecatamorală şi problema timpului . . . . . . . . . . . . . . 40

Excurs: Falstaff şi timpul sublunar . . . . . . . . . . 50

IV. Dinamica principiilor neutre. Utopia maniheistăa virtuţii şi viciului. Surpriza morală. Precarita teavirtuţii ca medie între excese. O teorie a princi -piilor neutre. Virtutea ca bună administrare a unuiprinci piu neutru. Exemplul blândeţii şi al genero -zităţii. Codul etichetei şi codul moral. Patologiavirtuţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67

V. Inteligenţă şi talent moral. Pentru o etică circum stan -ţială. Critica „performanţei“ etice. Adevărul trăitca substanţă a eticii. Virtuţile între voinţă şi intelect.Reabilitarea virtuţilor intelectuale. Talentul moralîmpotriva datoriei morale. Conduita paradoxală aadevăratului sfătuitor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

Excurs 1: Talent şi înţelepciune . . . . . . . . . . . . . 87

Excurs 2: Sensul culturii în lumea contemporană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98

VI. Judecata morală şi problema destinului. Etica – oteorie generală a destinului. Destinul ca expresie aordinii individuale. Structuri destinale specifice. Im -po sibilitatea de principiu a judecăţii morale. Proble -ma atenţiei etice. Destinul şi componenta nocturnăa vieţii. Clipa şi locul destinului . . . . . . . . . . . . . 115

162 MINIMA MORALIA

VII. Etica lui Robinson (1). Singurătatea ca tărâm con -s titutiv al eticii. Conştiinţă şi ursită. Instinctulmoral. Căinţă şi recunoştinţă. Locuire şi con-lo -cuire. Insula, omul singur şi moartea. Re-cunoaş -terea ca sursă a recunoştinţei. Vineri şi recuperareaalterităţii. Lecţia lui Robinson: discernământulşi sentimentul dependenţei . . . . . . . . . . . . . . . 125

VIII. Darul lacrimilor (Etica lui Robinson – 2). Robinsonşi treptele plânsului. Regret şi căinţă. Lacrimileminţii. Titus Andronicus şi lacrimile ca solvent almineralităţii. Plânsul fierbinte şi plânsul răco -ros. Solve et coagula. Râsul copilăriei şi lacrimilematurităţii. Joi şi Vineri . . . . . . . . . . . . . . . . . 139

IX. Minimalism etic. „Minima moralia“ – o pre-etică.Problema mediocrităţii morale. Două exemple:ipocrizia morală şi carenţa spontaneităţii morale.Act etic şi reacţie etică. Despre naivitate. Dreptulde a vorbi despre ce nu ştii încă . . . . . . . . . . . 149

CUPRINS 163