Dr. ŞTEFAN NEGREA Dr. ALEXANDRINA NEGREAlucrare apărută cu sprijinul S.C. HIDROELECTRICA S.A

AD AQUAS HERCULI SACRASO carte despre Băile Herculane şi bazinul Cernei însoţită de 35 itinerare

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Pitoreasca Vale a Cernei şi munţii înconjurători care o strâng din ambele laturi au suferit şi suferă încă multiple transformări sub presiunea activităţii umane neiertătoare. Totuşi acest unicat al naturii posedă încă destulă frumuseţe nealterată pentru a impresiona adânc şi pe cel mai pretenţios vizitator român sau străin care intră prin Poarta Orientală (pe la Caransebeş), trece prin Porţile de Fier (pe la Orşova) sau traversează Munţii Mehedinţi (pe la Baia de Aramă).

Faima staţiunii Băile Herculane - binecunoscuta perlă a Văii Cernei - a trecut de mult dincolo de hotare. Prin potenţialul său balnear, climatic şi turistic, ea se înscrie printre cele mai înzestrate staţiuni de acest tip din Europa şi chiar din lume. Dar, practic vorbind, în ce constă acest potenţial care îi conferă caracterul de unicat?

În primul rând este vorba de ambianţa naturală cu totul particulară. Staţiunea este aşezată pe aceeaşi paralelă cu Parma şi Bordeaux, la numai 165-170 m altitudine, dar într-un splendid decor montan pe Valea Cernei - care este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase văi din Carpaţii româneşti. Situată într-o depresiune foarte îngustă, localitatea este strâns delimitată de Culmea Vlaşcu (capătul sud-sud-vestic al Munţilor Cernei), pe dreapta văii, şi de abrupturile Culmei Domogled - Vârful lui Stan (parte din Munţii Mehedinţi, care se înalţă ca un falnic meterez din calcare mezozoice până la 800-1000 m deasupra Cernei), pe stânga văii. Spectaculosul meterez nu e crestat decât de câteva despicături înguste. Farmecul ţancurilor calcaroase sălbatice este sporit de podoaba siluetelor „În umbrelă" ale pinului negru bănăţean. La rândul ei, pădurea deasă de fag, cu vrejurile încâlcite ale iederei şi curpenului, care îmbracă poalele munţilor calcaroşi şi acoperă în întregime spinările mai domoale din rocă eruptivă sau metamorfică, te fac să uiţi cu desăvârşire altitudinea modestă la care te afli. Climatul cu puternice nuanţe meridionale explică în bună măsură fenomenul de concentrare în munţii din jur (şi mai ales în Domogled) a celui mai mare număr de specii de plante şi animale de origine sudică din tot ansamblul Munţilor Banatului şi Mehedinţilor. Să nu uităm că Herculanele se înscrie printre cele mai „calde" puncte din România! în al doilea rând este vorba determalismul Herculanelor, de fapt elementul natural esenţial care-i conferă originalitatea. După concluzia comună mai multor ipoteze, apa, în bună parte de origine meteorică, se infiltrează la joncţiunea dintre marea şi profunda falie longitudinală a Cernei şi o serie de fracturi transversale, ce caracterizează această zonă de o mare complexitate tectonică şi litologică. Ajungând la foarte mare adâncime, apa se încălzeşte până la 180°-190°C şi ţâşneşte apoi la suprafaţă pe un front de vreo 5 kilometri - mai precis între „Şapte izvoare Calde" (punctul „Po-rumbu"), în amonte, şi „Izvorul de Ochi", în aval. Aceste izvoare -mai puternice sau mai slabe - sunt calde, înregistrând temperaturi de 35°-45°C, dar în unele cazuri până la 62°C. Ele au un grad de mineralizare înalt - rezultat al acţiunii dizolvante a apelor fierbinţi asupra rocilor străbătute în lungul drum de întoarcere la suprafaţă -iar în unle cazuri sunt chiar radioactive, fenomen legat de prezenţa în zonă a graniţelor. Mirosul caracteristic al emanaţiilor sulfuroase trădează peste tot aceste izvoare termale, faimoase din antichitate până astăzi. Dar staţiunea Băile Herculane nu este doar o staţiune de tratament balnear, ci şi una de odihnă, de refacere a forţelor fizice şi intelectuale. Privită sub acest unghi, localitatea nu este cu nimic mai prejos faţă de cele situate la altitudine mai mare. Unicitatea ei constă şi în faptul că, deşi se află la numai 165-170 m, este înconjurată de munţi cu vârfuri ce trec de 1000 metri. În acelaşi timp, aerul prezintă un grad mare de ionizare negativă, specifică marilor înăţimi, dar fără a avea temperaturile scăzute ale acestora. Tocmai această puritate a aerului, această ionizare negativă puternică fac ca Herculanele să poată sta alături de oricare staţiune balneo-climaterică faimoasă din lume.

În al treilea rând, pe cartea de vizită a centrului Băilor Herculane se înscrie aspectul arhitectonic, fiindcă rareori în munţii noştri mâna omului a lucrat în deplină armonie cu cadrul natural, utilizând atât de economic spaţiul distribuit cu zgârcenie. Din nefericire, din epoca romană n-a mai rămas mare lucru. De ea amintesc câteva tabule votive, adăpostite de micul Muzeu de istorie al oraşului. Alte câteva piese pot fi văzute în muzeele din Lugoj sau Caransebeş. Dar tot ce a fost mai remarcabil se află în colecţiile din Viena sau zace pe fundul Dunării, în dreptul Budapestei. Din fericire însă miezul staţiunii - mai precis toată partea cuprinsă între bisericuţa catolică, la nord, şi biserica ortodoxă, la sud, pe amble maluri ale Cernei, incluzând podurile aruncate peste râu - reprezintă un

complex de arhitectură balneară demn de admirat. Acest mare complex central, deşi are statut de monument de arhitectură şi conferă Herculanelor un accentuat aer de Kurort central-european, de staţiune balneo-climaterică unicat, a intrat, după 1989, într-o stare de paragină tot mai accentuată. Cine îl va salva?!

În al patrulea rând, Băile Herculane se recomandă ca un important centru pentru turismul naţional şi internaţional. Pornind din staţiune, drumeţul are de ales unul dintre numeroasele trasee care duc pe Valea Cernei în sus, pe crestele semeţe de un alb strălucitor din stânga râului sau pe culmile împădurite din dreapta acestuia - toate înzestrate cu privelişti superbe, demne de admirat. Despre aceste trasee va fi vorba în ghidul nostru, inclusiv despre traseele mai scurte, cu caracter de „promendă" din imediata apropiere a oraşului - cum sunt, de exemplu, cărările care urcă spre Platoul Coronini, spre izvorul Munk sau spre Peştera Hoţilor-toate bine ştiute şi bătătorite de paşii celor veniţi la cură sau odihnă. Majoritatea traseelor fiind marcate, nu este pericol de rătăcire pentru drumeţi. Pereţii de un alb strălucitor ai Masivului Domogled oferă trasee spectaculare, de sute de metri înălţime, alpiniştilor încercaţi, iar peşterile obiect de explorare sau studiu speologilor profesionişti şi amatori. Iubitorii de arheologie au posibilitatea de a examina la faţa locului urmele omului datând încă din epipaleolitic. Pictorii pot prinde pe pânza lor imagini de nedescris în cuvinte, iar pescarii şi vânătorii pot avea satisfacţii nebănuite.

La rândul lor, amatorii de etnografie şi folclor vor descoperi în aşezările ţărăneşti din apropiere o zonă de interferenţă bănăţeano-olteană demnă de consemnat.

Dacă toţi aceştia vor avea în buzunare şi un ghid de felul celui de faţă, vor şti ce merită să vadă, îmbogăţindu-şi cunoştinţele culturale, ştiinţifice şi turistice despre Băile Herculane, minunata Vale a Cernei şi munţii înconjurători. Vor mai afla ce anume trebuie să ocrotească pentru ca frumuseţile naturale ale acestui colţ de ţară românească să bucure şi generaţiile ce vor urma.

Nu putem încheia fără să aducem mulţumirile cuvenite celor care ne-au întins o mână de ajutor pentru reuşita acestei cărţi: domnului Dr. Dan Munteanu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Societăţii Ornitologice Române, pentru bibliografia şi preţioasele informaţii despre starea actuală a avifaunei din bazinul Cernei; domnişoarei Victoria Boitan, tânăra noastră colegă de la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă", şi domnilor biochimişti Ciprian Ilie (Bucureşti) şi Cristian Bădoiu (Lugoj) - trei tineri îndrăgostiţi de natură şi buni cunoscători ai bazinului Cernei, pentru completarea descrierii unor trasee, verificarea în teren a stării unor marcaje, procurarea de diferite informaţii şi fotografii; domnilor ing. Laurenţiu Stoica, Ştefan Juberianu şi Dănuţ Mânea - toţi trei de la Ocolul Silvic Băile Herculane, pentru procurarea de pliante şi informaţii la zi privind actuala stare a Parcului Naţional Valea Cernei -Domogled; regretatului prof. Pavel Ciobanu, fost director al Casei de Cultură din Băile Herculane, doamnei Ecaterina Teodorovici, responsabila Bibliotecii Orăşeneşti „Nicolae Stoica de Haţeg", domnului Titu Panduru, responsabilul Muzeului de Istorie „General Nicolae Cena", şi poetului Sabin Opreanu, responsabilul librăriei din incinta Cazinoului, care ne-au oferit bogate informaţii şi bibliografie despre trecutul şi prezentul Staţiunii Băile Herculane şi a împrejurimilor acesteia, despre viaţa culturală a urbei etc; familiei ing. geofizician Maria şi Vladimir Niculin (Bucureşti) pentru bunăvoinţa de a ne furniza bibliografie greu de procurat; domnului ing. Cristian Soviani, pasionat de natură şi speologie, pentru sprijinul acordat la apariţia acestei cărţi.

La urmă, dar nu în ultimul rând, aducem mulţumirile noastre domnului Gheorghe Jurma, directorul reputatei Edituri „Timpul" din Reşiţa pentru fotografiile şi bibliografia pusă la dispoziţie şi pentru publicarea cărţii de faţă - a treia din seria Itinerare în Munţii Banatului -, mulţumiri pe care le însoţim de sincera noastră admiraţie pentru efortul constant al domniei sale de a promova valorile culturale autentice nu numai din Banat, ci şi din întreg spaţiul românesc, ridicând astfel Editura Timpul din Reşiţa la una de rang naţional.

13 iulie 2000 Autorii

PRIMA PARTECE ŞTIM DESPRE BĂILE HERCULANE ŞI BAZINUL CERNEI ?

Valea Cernei - în care este cuibărită Staţiunea Băile Herculane - ne apare ca un culoar longitudinal lung de 84 kilometri ce despică, de la nord-est la sud-vest, două şiruri de munţi: Godeanu - Cerna, în dreapta, şi Mehedinţi, în stânga (fig. 1 şi 2). Ea este una dintre puţinele văi longitudinale din Carpaţii Meridionali. Ţinând seama de valoarea peisagistică, botanică şi zoologică a acestei văi şi a munţilor înconjurători, naturaliştii au propus înfiinţarea Parcului Naţional Domogled -Valea Cernei (vezi capitolul „Ocrotirea naturii").

În acesta carte, ne vom ocupa cu precădere de spaţiul sudic şi mijlociu al parcului naţional, respecitv de împrejurimile imediate ale Staţiunii Băile Herculane şi de Valea Cernei în amonte până la lacul de acumulare Iovanu. Astfel, drumeţul, instalat la cort, într-o căsuţă dintr-un popas turistic sau în unul dintre hotelurile din Băile Herculane, va şti cum să-şi organizeze timpul mai bine pentru a cunoaşte cât mai mult din spledida natură ce-l înconjoară. El va afla că nu trebuie să se limiteze la obişnuita plimbare prin Parcul central Şi Piaţa Hercules, eventual în lungul râului până la Hotelul Roman şi Peşterea Hoţilor. Răsfoind această carte, va simţi nevoia să iasă din cadrul prea cunoscut şi să abordeze itinerarii care să-i permită contactul nemijlocit cu natura încă nealterată a Parcului Naţional Numai astfel i se va întipări în suflet freamătul pădurilor, semeţia stâncâriilor ce încătuşează râul Cerna şi numeroasele legende despre aceste meleaguri, cea mai rspândită fiind a lui Iovan Iorgovan.

PĂMÂNTUL ŞI APELE

LIMITE ŞI ALCĂTUIRE. După Gh. Niculescu şi colab. (1987), spaţiul de care ne ocupăm face parte din Munţii Godeanu: „Partea vestică a Carpaţilor Meridionali este cunoscută sub numele de Munţii Godeanu, prin extinderea numelui Masivului Godeanu, principalul nod orografic şi centru de dispersie geografică". Em. de Martonne (1907) le atribuise numele de Masivul Banatic iar V. Mihăilescu (1963) de Munţii Gugu, denumiri care nu au prins. După Niculescu şi colab. (1987), limitele Munţilor Godeanu „sunt marcate de denivelări cuprinse între cel puţin 200 şi 600 m, majoritatea cu caracter tectonic, separând unitatea morfostructurală a Carpaţilor Meridionali şi bazinele sedimentare înconjurătore: Depresiunea Getică, bazinele Haţeg, Timiş-Cerna şi Petroşani; numai între Motru şi Dunăre, Munţii Godeanu vin în contact cu Podişul Mehedinţi".

În concepţia lui Gh. Niculescu şi colab. (1987), Munţii Godeanu, sunt alcătuiţi dintru-un masiv central - Masivul Godeanu - , din care se desprind culmi principale cu direcţii predominante SV-NE şi V-E. Celelalte subunităţi ale Munţilor Godeanu sunt: Munţii Ţarcu, la NV, Munţii Retezat, la NE, Munţii Vâlcan, la E, Munţii Mehedinţi, la SE, şi Munţii Cernei, la SV (în parte apar în fig. 1 şi 2). Munţii Cernei sunt mărginiţi la sud-est de Valea Cernei, la vest de Depresiunea Caransebeş-Mehadia, la nord de văile Râul Rece (Hidegul şi Hidegelul) iar la nord-est de Valea Olanului (care-i desparte de Masivul Godeanu). Munţii Cernei se compun din două culmi principale: Culmea Vlaşcu (SSV-NNE), lungă de circa 40 km, şi Culmea Cornereva, mai scundă, lungă de circa 15 km. Între cele două culmi se află Depresiunea Cornereva.

Munţii Mehedinţi sunt situaţi, la rândul lor, între valea mijlocie şi inferioară a Cernei şi valea superioară a Motrului, pe circa 50 km lungime, având lăţimi între 5 şi 10 km.

PUŢINĂ GEOLOGIE. După Gh. Niculescu şi colab. (1987), majoritatea formaţiunilor Munţilor Cernei aparţin domeniului autohton şi în deosebi sedimentarului; soclul cristalin se iveşte doar ici colo în extremitatea sudică a acesor munţi. Autorii citaţi arată că „depozitele paleozoice (argilite, argilite ardeziene, diabaze, calcare, conglomerate şi gresii) alcătuiesc Culmea Cornereva, cu înălţimile ei de 1000-1300 m, al cărei punct culminant atinge 1364 m în vârful Poiana Mare (numit şi Cernavârf); sedimentele jurasice (con-.glomerate, gresii, şisturi argiloase, formaţiuni vulcanogene-sedimentare) au o extensie mai mare în centru şi pe latura vestică". Aceiaşi autori mai arată că „depresiunile Cornereva şi Rusca s-au format prin eroziune selectivă pe seama şisturilor argiloase puţin rezistente" şi că „gresiile şi conglomeratele cretacice şi jurasice prinse în duplicatura de Arjana apar pe versantul dispre Valea Cernei, între Băile Herculane şi Topenia.-precum şi vârful Arjana (1512 m)".

După Gh. Niculescu şi colab. (1987), limitele Munţilor Mehedinţi coincid, în mare măsură, cu contactele litologice, fiind formaţi, aproape în întregime, din autohtonul danubian, în timp ce cristalinul getic apare ca o fâşie îngustă în Valea Cernei şi ocupă mult din Podişul Mehedinţi. „Resturile suprafeţei de eroziune aflate la 1600-1200 m în Masivul Godeanu (Râu Şes) nivelează înălţimile din Culmea Cernei şi se racordează cu cele din Munţii Vâlcan şi din Podişul Mehedinţi". După aceiaşi

autori „învelişul sedimentar al soclului cristalin, alcătuit în special din calcare recifale masive, în bună parte constituind pânzele secundare de Cerna şi de Arjana, formează relieful stâncos şi proeminent din Piatra Cloşani şi Culmea Domogled - Vârful lui Stan; în Valea Cernei, planurile de falii afectează formaţiunile sedimentare, iar calcarele puternic redresate formează un aliniament de creste stâncose, fragmentate de torenţi, pe care localnicii le-au numit ciuceve şi geanţuri".

Rezultă că geologia Munţilor Cernei şi a Munţilor Mehedinţi este complexă şi ar necesita multe pagini pentru a le prezenta sructura cât de sumar. De aceea vă propunem doar o scurtă incursiune pe Valea Cernei, privind în jur cu ochi de geolog. Chiar în zona centrală a Băilor Herculane, între Izvorul Neptun pentru ochi şi Baia Diana, vom observa roci argilo-marnoase dure, clar stratificate, uneori chiar şistoase, secţionate de mici falii. Sunt aşa numitele „strate de Nadanova ale unităţii de Cerna" de vârstă cretacică mijlocie şi reprezintă mâluri negre străvechi depuse pe fund de mare slab aerisită (V. Papiu, 1963). Chiar în spatele" Băii Diana putem vedea cum astfel de strate stau peste calcare recifale mai vechi. Dacă ieşim din oraş şi mergem în amonte, dincolo de vechea uzină electrică, vom vedea răsărind din albia Cernei roca masivă a granitului de Cerna. Acest granit, care poate fi observat până la barajul Lacului Prisaca, conţine feldspat alb, cuarţit cenuşiu cu luciu gras şi mică neagră cu reflexe ruginii. Trebuie spus că granitul de Cerna formează aici fundamentul pe care stau recifele jurasice şi cretacice din mările calde de acum 60-100 de milioane de ani. Tot uitându-ne după spinările masive şi rotunde ale granitului care apar pe alocuri, după stâncile de calcar recifal şi după stratele negre de Nadanova ajungem la Şapte Izvoare Calde, unde apa ţâşneşte direct din granite chiar sub şosea, nu departe de o stâncă de calcar recifal. Dar despre apele termale şi originea lor vom vorbi în alt capitol.

PRINCIPALELE UNITĂŢI DE RELIEF. După L. Badea (1981), Valea Cernei „are aspectul unui culuar longitudinal ce separă două şiruri de munţi sau două culmi pricipale deosebite ca trăsături orografice: de o parte, cei incluşi şirului Retezat- Godeanu, de altă parte, cei care fac parte din şirul Vâlcan - Munţii Mehedinţi. Sunt munţi care aparţin la două trepte principale ale reliefului carpatic: munţilor înalţi, peste 1700-1800 m, şi munţilor mijlocii, între 1000 şi 1600 m, diferenţiaţi printr-o denivelare de 700-800 m" (fig.2).

O altă caracteristică a bazinului Cernei este asimetria. „Partea vestică a bazinului, subliniază autorul citat, este mult mai extinsă decât cea estică (de peste 3 ori) şi în acelaşi timp mult mai înaltă (fig. 2), fiind deci o asimetrie uniformă". Şi dâ ca exemplu versantul drept care are o extindere maximă de circa 12 km spre Masivul Godeanu în dreptul pârâului Craiova, în timp ce lăţimea maximă a versantului stâng măsoară numai 5-6 km în dreptul pârâului Râmnuţa Vânătă.

În ce priveşte orientarea culmilor şi văilor din bazinul Cernei se pot distinge două direcţii: una de la NE spre SV şi alta de la NV spre SE. Valea Cernei este paralelă atât cu culmile principale sau linia care uneşte înălţimile maxime, cât şi cu lanţul calcaros format din ciuceve şi geanţuri.

„Relieful din bazinul Cernei, subliniază L. Badea (1981), este caracterizat ca prezentând o varietate foarte accentuată, fără a fi un ansamblu de forme cu înfăţişre şi dispunere haotică. Este vorba de o structură orografică majoră, clar definită şi ordonată, dar foarte variată în detaliu".

A. Munţii din dreapta Cernei fac parte din Masivul Godeanu şi Munţii Cernei - ultima prezentându-se ca o culme ce scade treptat din înălţime, situată între râurile Cerna şi Belareca (fig. 2 şi 3). Majoritatea înălţimilor din partea nordică, dintre vârfurile Paltina şi Balmeşu trec de 2000 m, dar şeile dintre ele nu sunt prea adânci. După vârful Olanu (1990 m) înălţimile scad treptat, iar şeile, tot mai largi şi adânci, au sub 1600 m. De remarcat că, între vârfurile Paltina şi Oslea Românească (v. fig. 2), Masivul Godeanu are un aspect de perete din care se desfac spinări prelungi către râul Cerna: acest abrupt continuă şi la sud de Oslea Românească, dar la altitudini tot mai joase şi tot mai apropiate de axul Văii Cernei - fapt care contribuie la formarea unui topoclimat de adăpost, caracteristic pentru întreg bazinul Cernei (L.Badea, 1981).

Valea Olanului este considerată de geografi drept valea care delimitează Masivul Godeanu, la nord, de Munţii Cernei cu Masivul Vlaşcu, la sud (fig. 2 şi 3).

Masivul Godeanu, format din şisturi cristaline, are linia înălţimilor maximă orientată NE-SV şi se prezintă ca o culme întreruptă de şei, tot mai joase, spre sud. În cea mai mare parte, aceşti munţi se menţin la 2000-2250 m înălţime: de la vârful Paltina (2149 m), cel mai nordic, ia Godeanu (2229) m şi Cracu Drăguţului (1990 m) (fig. 2).

Culmile secundare care coboară spre Cerna - şi ele tot din şisturi cristaline-au altitudini între 1000 şi 1600 m. Aşa sunt culmile dispuse aproape paralele, separate de văi, de la nord la sud: Mănesii, Gârdomanului, Chicerii, Cărbunelui, Bulzului, Balmeşului, Naibii, Olanului, Craiovei şi Opleşatei (fig. 2 şi 3).

Munţii Cernei1 sunt de fapt o continuare a Masivului Godeanu în direcţia NE-SV, de la Valea Olanului până la confluenţa Belareca-Cerna, fiind desfăşurată pe 40 km lungime. Culmile secundare ale acestor munţi cad perpendicular pe Valea Cernei. Prima treaptă este reprezentată de Masivul Vlaşcu (1700-1600 m) iară doua de culmile care scad până la 500 m, constituind partea terminală a Munţilor Cernei, lată principalele vârfuri şi culmi, de la nord către sud: Olanu (1990 m), Dobrii (1928 m), Vlaşcu Mare (1608 m), Vlaşcu Mic (1733 m), Zglivăr(1708 m), Arjana (1512 m), Cicilovete(1105m), Culmea Mare şi Culmea Mohornicului (900-600 m) şi Culmea Seseminului (600-500 m) (fig. 3).

Caracteristica culmilor secundare ale Munţilor Cernei o constituie faptul că se termină cu abrupturi calcaroase, uneori prezentând pereţi accesibili doar alpiniştilor.

B. Munţii din stânga Cernei aparţin Munţilor Mehedinţi şi au înălţimi care abia trec de 1400 m. Spre deosebire de munţii din dreapta Cernei, aceştia nu prezintă trepte orografice clare ca rezultat al unor nivelări anterioare. Cu toate acestea, geografii disting trei sectoare, culmea propriu zisă a Cernei, masivul Vârfu lui Stan - Pietrele Albe şi masivele dintre Hurcu şi Domogled (L. Badea, 1981).

Culmea Cernei reprezintă sectorul nordic al Munţilor Mehedinţi şi măsoară circa 30 km lungime, între Şaua Turcinesii şi Valea Arşasca, având înălţimi ce depăşesc 1000 nr Milan (1064 m), Ştevaru (1213 m), Cioaca înaltă (1137 m), Cioaca Glămeii (1064 m) şi Poiana Mică (1179 m) (fig. 3). Aceşti munţi ne apărea o înşiruire de spinări netede, legate pe alocuri de şei înguste, sugerând că este vorba de o suprafaţă de nivelare veche (L. Badea, 1981). Panta abruptă a versanţilor face ca trecerea din Valea Cernei în bazinul Motrului să fie anevoioasă. Cel mai lesne se poate trece pornind din Cema-Sat, prin şaua de sub Cerna înaltă (situată la 500 m altitudine deasupra albiei Cernei) şi coborând apoi pe Valea Motrului Sec (vezi fig. 3, triunghiul roşu).

Masivul Vârful lui Stan - Pietrele Albe vine în continuarea Culmii Cernei spre sud şi reprezintă cel mai dezvoltat sector carstic din bazinul Cernei. Creasta acestui masiv coboară brusc spre Cerna printr-un abrupt de 400-600 m, străpuns doar de văile Tâmnei, Fueroaga Ploştinei, Ţăsna şi Balta Cerbului - toate cu aspect de chei înguste şi greu accesibile . Formele carstice de suprafaţă sunt foarte variate: doline, văi de doline, văi seci, văi oarbe, uvale, polii, ponoare, lapiezuri, abrupturi şi creste de calcar. Aceste formaţiuni imprimă reliefului carstic un caracter de unicat, situând întreaga zonă printre cele ce trebuie protejate (V.Sencu, 1975). Principalele vârfuri sunt: Cioaca Lacului (1150 m), Vârfu lui Stan (1466 m), Bruscan (1300 m), Poienile Porcului (1272 m), Pietrele Albe (1335 m), Ciolanu Mare (1135 m), Inălăţu Mare (1301 m) (fig. 3). Şeile de la nord de Vârfu Lui Stan, situate la 830-850 m alt., au permis realizarea legăturii rutiere dintre Băile Herculane şi localităţile Godeanu - Obârşia Cloşani - Baia de Aramă, asigurând o circulaţie directă între aşezările din bazinele Cerna şi Motru, respectiv dintre oraşele Băile Herculane şi Târgu-Jiu.

Masivele dintre Hurcu şi Domogled sunt situate la sud de depresiunea (polia) carstică Balta Cerbului. Culmea calcaroasă a acestui sector e tăiată de câteva văi adânci, formând o succesiune de masive legate prin şeile situate în lungul cumpenei de ape. Astfel putem distinge, de la nord'la sud: Masivul Cociu cu vârful Cociu (1115 m) şi vârful Mlăcile (1110 m); Masivul Hurcu (1088 m) - Colţu Pietrei (1229 m); Masivul Şuşcu (1192 m ) - Rudina Mare (1163 m); Masivul Domogled cu vârfurile Domogledu Mare (1105 m), Domogledu Mic(1099m)şiŞărban (1012 m), limitat de văile Jelărău şi Ferigari. Acesta din urmă are creasta cea mai impunătoare, perpendiculară pe abruptul dinspre Valea Cernei.

La sud de Masivul Domogled, înălţimile Munţilor Mehedinţi scad repede sub 900 m, iar formaţiunile calcaroase cedează locul conglomeratelor gresiilor şi şisturilor cristaline. Culmea dintre văile Ferigari şi Pecinişca (Săliştea) nu depăşeşte 720 m iar Culmea Padeşului 702 m - ultima fiind considerată drept extremitatea sudică a Munţilor Mehedinţi (fig. 3 şi 4 ). Şi în acest ultim sector, versantul dinspre Cerna este reprezentat de un abrupt impresionant.

C. Culoarul Cernei este săpat de râul Cerna într-o bară de calcar, ajungând astăzi la 400-500 m sub suprafaţa modelată, rămas la 950-1050 m altitudine. Relieful este reprezentat de două şiruri de masive de dimensiuni reduse dar puternic carstificate. Cele două şiruri de înălţimi, unul în bazinul superior al Văii Cernei, celălalt în bazinul mijlociu, sunt numite de localnici ciuceve şi respectiv geanţuri; ele flanchează apa Cernei când pe dreapta, când pe stânga.

Ciucevele încep, în amonte, pe stânga Cernişoarei, din capătul vestic al Munţilor Vâlcan şi scad treptat în înălţime, de la peste 1600 m la sub 1000 m. După confluenţa Cernişoarei cu Scurtu,fosile Herculane şi bazinul Cernei ciucevele trec pe dreapta, devin tot mai înguste (pe măsură ce şi bara de calcar în care sunt săpate se face tot mai îngustă) şi dispar la confluenţa pârâului Cărbunele cu Cerna.

1 A nu se confunda cu Culmea Cernei, de la est de Cerna, care aparţine Munţilor Mehedinţi (v.fig. 3). De aceea unii geografi au propus ca, în loc de Munţii Cernei, să se utilizeze numele de Munţii Vlaşcului, după vârful cel mai înalt.

Geanţurile sunt situate pe stânga Cernei, dar mult mai în aval, de la Cerna-Sat până mai jos de pârâul Arşasca. Şirul lor este mai fragmentat decât al ciucevelor, fiind tăiat de chei adânci, înguste şi practic inaccesibile drumeţului obişnuit. Ele ne apar ca un perete aproape continuu, înălţat la 400-500 m deasupra albiei Cernei.

Culoarul Cernei propriu zis are un sector „de obârşie" şi un sector „cu înfăţişare de adevărat defileu" (L. Badea, 1981).

Sectorul de obârşie este legat cu bazinul de obârşie al Jiului printr-o şa situată la 1400 m altitudine; el ţine până în Lunca Olanului, unde încep geanţurile. Porţiunea din amonte de Cheile Cernişoarei este îngustă şi dificil de parcurs. În aval de chei, valea se lărgeşte neobişnuit de mult pentru un sector de obârşie montană. Mai departe, până la confluenţa cu Olanu, valea prezintă lărgiri şi îngustări succesive datorită unor pinteni din roci cristaline care o obligă să ia aspect de chei. Este vorba de Lunca Cernişoarei, Lunca Iovanului. Lunca Balmeşului şi Depresiunea Cerna-Sat (v. fig. 3 şi traseul 8). Al doilea sector se desfăşoară între confluenţele cu Olanu, în amonte, şi cu Belareca, în aval. Aici valea are cu totul alt aspect decât în sectorul de obârşie. Versanţii stâng şi drept sunt abrupţi, iar lărgirile de lunca şi terasele sunt înguste. Versantul drept este dezvoltat în şisturi cristaline şi formaţiuni sedimentare vechi, iar versantul stâng în calcare, prezentând abrupturi, fisuri, hornuri şi creste. Calcarele sunt cele care au determinat formarea Cheilor Bobotului şi îngustarea de la Piatra Puşcată precum şi cea de la Ogaşul Ursului, tăiată în calcarele din Cociu-Şuşcu-Domogled. De la Băile Herculane în aval, versantul drept prezintă mai multe trepte, pe alocuri cu aspect de podiş (Platoul Coronini) iar valea se lărgeşte luând forma de depresiune alungită, amintind-o pe cea de la Cerna-Sat (v. fig. 3 şi 4 şi traseul 7).

FORMELE DE RELIEF. Formele de relief din bazinul Cernei aparţin la trei tipuri principale: culmi prelungi şi rotunjite sculptate în formaţiuni cristaline şi eruptive vechi, despărţite de văi adânci; culmi înguste săpate toc în roci cristaline, cu pante accentuate, rezultate din intersecţia versanţilor; masive calcaroase, formate prin fragmentarea barei de calcar din lungul Văii Cernei, cu versanţi abrupţi, creste zimţuite şi vârfuri ascuţite (L. Badea, 1981).

Cele mai spectaculoase sunt, desigur, masivele de calcar, într-adevăr, prin întindere şi varietate, relieful carstic reprezintă una din trăsăturile majore ale bazinului Cernei. Datele care urmează sunt luate din lucrarea lui V. Sencu (1981), fiind cea mai autorizată sursă de specialitate.

A. Carstul din bazinul superior al CerneiÎn amonte de izbucul Cernei (numit şi Obârşia Cernei), rocile carstificabile ocupă suprafeţe

mici în raport cu celelalte roci, dar se impun în relief şi au un mare rol în circulaţia apelor carstice. Aceste calcare de vârstă jurasic mediu şi jurasic superior-apţian apar începând de la obârşia Cernişoarei şi continuă sub formă de bandă îngustă (în lungul căreia Curge Cernişoara) până la confluenţa pârâului Cărbunele cu Cerna. În această bandă a fost sculptat şirul de ciuceve ca rezultat al decupării acesteia în mici masive de către reţeaua văilor secundare, toate având aspect de chei foarte înguste. De la nord la sud, se înşiră ciucevele: Şarbei (1650 m), Sturului (1302 m), Mare (1477 m), Neagră (1052 m), Popii (1010 m), Frasinului (1045 m), Chiceri (976 m) şi Ogaşului Cald (849 m). Creasta acestor ciuceve este zimţată şi foarte greu accesibilă din cauza hornurilor care o întretaie. Versanţii dinspre Cerna şi parţial dinspre Cernişoara sunt mai abrupţi şi lipsiţi de arbori şi arbuşti.

După întreruperea din Valea Cărbunelui, rocile carstificabile reapar în aval de confluenţa Balmeşului cu Cerna, mai întâi pe dreapta Cernei, apoi, de la Cheile Corcoaiei, pe stânga râului. În această bandă îngustă, care se termină la sud de Arşasca, a fost sculptat şirul de geanţuri ca rezultat al fragmentării acestuia de către afluenţi ce au săpat chei adânci, sălbatice şi scurte, cum sunt cheile Corcoaiei, Ogaşului Sec, Nicolii, Râmnuţei, Arşascăi şi altele. De la nord la sud, se înşiră geanţurile: Corcoaiei (671 m), Olanului (923 m), Ars (810 m), Ogaşului Sec (871 m), Schitului (759 m), Glodului (926 m), Hărmanului (978 m), Bobotului (869 m), Ţăranului (856 m) Şi Ţiganului (759 m).

Formele exo- şi endocarstice sunt inegal răspândite în bazinul superior al Cernei, aflându-se în diferite faze de evoluţie. Astfel lapiezurile sunt foarte răspândite dar fără a fi prea dezvoltate; ele pot fi tubulare, meandrate, trepanolite, sub formă de cupă sau caneluri şi sunt brăzdate de hieroglife de coroziune. Puţinele doline din Poiana Scocului (situată la obârşia Cernişoarei) sunt circulare sau ovale, unele cu ponoare active pe fundul lor sau chiar cu lacuri (Lacul Raţei). Dintre văile carstice seci, cea mai reprezentativă este Valea Scocului. Cheile au o răspândire mai mare. Nu există ape temporare sau permanente care să străbată calcarele şi să nu aibe chei impresionante cu pereţi ce trec de 50 m înălţime. Dacă primăvara cheile sunt străbătute de ape, vara majoritatea sunt seci şi pot fi parcurse cu piciorul. Cele mai sălbatice şi grandioase sunt Cheile Sturului, Stâmicului, Cernişoarei şi Râmnuţei. Dar cel mai mult impresionează Cheile Corcoaiei, lungi de până la 300 m, cu porţiuni înguste de numai 5 m şi au pereţi înalţi de peste o sută de metri. Dintre formele endocarstice, cele mai răspândite sunt

peşterile. Ele sunt mici (rar depăşesc 100 m lungime totală), cu o singură intrare (mai rar sub formă de tunel natural), fosile (cu excepţia Peşterii din Cheile Cernişoarei şi a Peşterii din Valea Turcinesii, care sunt active), slab concreţionate şi greu accesibile. În culmea ciucevelor au fost studiate peste 30 de peşteri totalizând 2000 m lungime, iar în geanţuri numai 5 cu 200 m lungime. Spre deosebire de chei, nici o peşteră nu prezintă interes turistic. B. Carstul din bazinul inferior al Cernei în Munţii Cernei se află doar câteva benzi de calcar, pe când în Munţii Mehedinţi calcarele sunt mult mai întinse, aici găsindu-se şi cele mai importante fenomene carstice.

a. Carstul din Munţii CerneiCalcarele sunt puternic tectonizate, ocupând suprafeţe restrânse şi discontinui. Din amonte în

aval, prima bandă este îngustă, situată între Iuta şi Piatra Galbenă (fig. 3). După ce dispare o porţiune, reapare mai la sud, în vecinătatea Culmii Mari, pentru a se apropia din nou de Cerna la Băile Herculane. O altă bandă, paralelă cu prima, se desfăşoară între Valea Prisăcina şi Poiana Cicilovete. Mai există şi alte benzi mai mici în zona Prisăcina-Drăstănic. Toate aceste benzi prezintă abrupturi spre Cerna şi sunt tăiate de chei sălbatice (Iuta, Prisâcina, Drăstănicul, Bedina). Pe alocuri, apele menţionate se pierd în albie, alimentând cursurile subterane.

Formele exocarstice sunt reprezentate prin lapiezuri brăzdate de hieroglife de coroziune şi caneluri, prin puţine doline.

Formele endocarstice sunt reprezentate prin numeroase peşteri, majoritatea de mici dimensiuni, dezvoltate pe fracturi. După Gh. Ponta (1989) numai între văile Iuta şi Bedina s-au inventariat 88 de peşteri, iar în întreg bazinul Cernei ar exista aproape 300. Dintre peşterile mai importante, prezentate la traseele respective, menţionăm Peştera Mare din Muntele Şălitrari, Peştera lui Adam şi Peştera Hoţilor, iar dintre cele frumoase, Peştera lui Ion Bârzoni.

b .Carstul din Munţii MehedinţiMasivele calcaroase din aceşti munţi formează două trepte inegal dezvoltate, despărţite de un

abrupt golaş ce se impune în peisaj, numit Marele Abrupt (V. Sencu, 1981).Treapta inferioară ocupă o suprafaţă restrânsă în lungul Cernei şi reprezintă resturi dintr-un

nivel vechi. Ea are înălţimi de 300-850 m şi lăţimi ce variază între 1500 şi 400 m şi este acoperită de depozite de versant groase şi fixate, înglobând şi blocuri mari de calcar desprinse din Marele Abrupt. Doar grohotişurile de la baza abruptului sunt semifixate sau mobile, dispuse sub formă de conuri.

Treapta superioară este mult mai dezvoltată, cu înălţimi până la 1466 m (Vârfu lui Stan). Partea cea mai mare din această treaptă e formată din calcare cenuşii-negre, masive, cu aspect recifal sau dispuse în plăci, aparţinând jurasicului superior.

Faţa Marelui Abrupt are 300-850 m înălţime şi prezintă numeroase ţancuri şi turnuri calcaroase dispuse în fel şi chip, creste, pinteni, abrupturi secundare, hornuri. Vegetaţia se poate instala cu greu numai pe poliţele înguste şi pe ţancuri, remarcabilă fiind prezenţa pinului negru bănăţean.

Formele exocarstice s-au dezvoltat pe calcarele cutate şi puternic tectonizate. Întreaga suprafaţă e acoperită de păduri, mai puţin cea de la nord la Ţăsna, unde pădurile sunt împuţinate. Răspândirea formelor exocastrice este inegală, în funcţie de structura rocilor şi gradul de fisuraţie (V. Sencu, 1981).

Lapiezurile, destul de răspândite, au uneori forme ciudate, cum ar fi urmele de pas (Urma lui Gruia din Poiana Bilitin sau Beletina). Ele sunt prezente şi în Poiana Mare, sub Vârfu lui Stan sau pe coasta dealului Tâlva. Majoritatea sunt rotunjite şi neîngropate în sol. Sub acţiunea gelifracţiei au dat naştere, în trecut, la grohotişurile dintre Vârfu lui Stan şi Inălăţu Mare.

Dolinele au dimensiuni reduse (10-15 m diametru şi 5-10 m adâncime), fiind prevăzute, uneori, cu ponoare. Nu păstrează apă. Sunt răspândite în Poiana Bilitin, Poiana Cerbului şi Poiana Muşuroaie (Muşuroane).

Depresiunile carstice sunt situate între Marele Abrupt şi înălţimile care formează cumpăna principală a Munţilor Mehedinţi. De la nord la sud se înşiră depresiunile: Poiana Ploştina. Ploştinioarele (sau Crovu Medvedului), Poienile Porcului, Crovu Mare, Poiana Mare şi fac parte din categoria dolinelor şi uvalelor (fig. 3).

Uvalele sunt forme intermediare între doline şi polii, rezultând din unirea mai multor doline: Poienile Porcului (1110 m alt., 200 x 300 m x 50 m) cu versanţi abrupţi, despăduriţi, cu hornuri şi grohotişuri; Poiana Mare (1170 m alt., 700 x 200 x 40 m) cu fundul acoperit în parte cu argilă de decalcifiere, lapiezuri şi două ponoare mari.

Poliile au diferite grade de evoluţie. Polia Cerbului e compusă din Balta Cerbului (partea de vest) şi Poiana Cerbului (partea de est), e suspendată la 950 m alt., este lungă de 2000 m şi lată de 500-1100 m, are versanţii împăduriţi şi fundul acoperit cu argilă de decalcifiere (în vest) şi uscat şi vălurit, plin de doline (în est). Polia Biltin, cunoscută ca Poiana Bilitin (sau Beletina), se află la 1200 m alt., e lungă de 2000 m şi lată de 750 m şi are fundul acoperit în principal cu argile de decalcifiere şi cu sfărămături de gresii şi conglomerate.

Văile carstice, cele mai răspândite în bazinul Cernei, sunt de tipul „văilor carstice seci". Ele se află într-o regiune împădurită şi sunt puternic adâncite în calcare (Ţăsna, Roşeţ, Jelărău). Versanţii lor sunt abrupţi, pe alocuri cu caracter de chei, au grohotişuri calcaroase şi puţine lapiezuri. Patul văilor prezintă rupturi (Tâmna) în unele cazuri, patul e larg, acoperit de depozite groase (Ferigari. Şaua Padina), şi nu prezintă urme de curgere fluviatilă datorită carstificării avansate (Ferigari, Jelărău, Şaua Padina, Tâmna).

Cheile din Munţii Mehedinţi care aparţin bazinului Cernei sunt sălbatice şi spectaculare, prezintă rupturi de pantă mari şi cele mai multe sunt greu accesibile fără tehnică alpinistică. Toate văile care taie Marele Abrupt au chei scurte, înguste, cu pereţi de peste 50 m înălţime. Astfel sunt cheile tăiate de Bilitin, Fueroaga Mare, Ţăsna, Jelărău, Ferigari (fig. 3 şi 4).

Formele endocarstice sunt puţin numeroase. Se cunosc 10 peşteri care măsoară circa 500 m lungime totală. Cea mai importantă este Peştera Mare de la Şoronişte (prezentată la traseul respectiv care urcă pe Masivul Domogled), dar sunt cunoscute şi Peştera de sub Şărban, Peşterile de la între Pietre, Gaura Ungurului. Cu excepţia primei peşteri toate celelalte sunt slab concreţionate şi nu prezintă interes turistic, iar cu excepţia Peşterii de la Ponorul Pecinişcăi toate sunt fosile.

APELE DE LA SUPRAFAŢĂ. Bazinul de recepţie al Cernei are o suprafaţă de 1433 km2 şi este asimetric din cauză că majoritatea afluenţilor sunt pe dreapta (V. Sencu şi I. Băcănaru, 1976). Cerna, cunoscută de romani ca Tierna, apoi ca Dierna, are o vale adâncă şi îngustă săpată în roci dure şi prezintă pe alocuri chei impresionante. Este un râu de munte de la izvoare până la vărsare şi străbate trei judeţe: Gorj, Mehedinţi şi Caraş-Severin. Din cei 84 kilometri ai săi, 49 aparţin ultimului judeţ. Dar ceea ce îi conferă un caracter de unicat sunt cei 40 de kilometri de curs rectiliniu, făcând din Cerna una din cele mai pitoreşti şi particulare văi longitudinale din Carpaţii româneşti.

La origine, râul îşi trage apele din două surse principale: din pârâul Cernişoara, ale cărei izvoare se află la peste 9 km în zbor de pasăre şi 2070 m altitudine, şi din Izbucu Cernei, situat sub Ciuceava Chicerii la 700 rn alt. (L. Badea, 1981). După ce se formează prin unirea pâraielor Măneasa şi Sturu, Cernişoara se îndreaptă spre SSV, primeşte pe stânga pârâul Turcineasa şi vine la întâlnirea cu Izbucu Cernei - o exurgenţă puternică cunoscută şi sub numele de Izvoarele Cernei sau Obârşia Cernei (debitul maxim ajunge până la 6-7 mc/sec). Odată formată astfel, Cerna zburdă la vale în direcţia NNE-SSV până la Pecinişca. unde face un cot brusc spre vest. Ajunsă la gara Băile Herculane, primeşte ca afluent râul Belareca, apoi îşi schimbă brusc direcţia spre sud, menţinând-o până la vărsarea în Lacul de acumulare Porţile de Fier I, în dreptul oraşului Orşova (fig.3 şi 4). Debitul, la Pecinişca, este de 15,8 mc/sec, iar după confluenţa cu Belareca este aproape dublu.

Afluenţii din dreapta Cernei au lungimi cuprinse între 1,5 şi 10 km. Din aval de Obârşia Cernei spre Băile Herculane aceştia sunt Scurtu (unit cu Gârdomanu), Cărbunele (unit cu Rădoteasa), Iovanu (şi nu „Ivanu" unit cu Godeanu), Balmeşu (pe unele hărţi apare ca Balmoşu, Balmezu etc), Naiba, Curmezişu (sau Curmezişa), Olanu, Craiova, Mihalca, launa, Topenia, Ţaţu, Iuta, Prisăcina, Drăstănic, Bedina, Scochină (Scocina sau Vânturătoarea), Raina, Turainic, Şipu, Slatina, Ogaşu Munk şi Valea Mare (ultimii doi, în dreptul Băilor Herculane) (fig. 3 şi 4).

Afluenţii din stânga Cernei sunt mai puţin numeroşi şi au lungimi cuprinse între 1,5 şi 4 km. Afluenţii din amonte sunt foarte scurţi, mai important este Ogaşu Vânătorului care se varsă în Cerna în aval de localitatea Cerna-Sat. Afluenţii mai sudici, din zona carstică a Munţilor Mehedinţi, nu ajung la Cerna. Apa lor se pierde în calcare şi reapare în izbucuri, mai cunoscute fiind Şapte Izvoare Reci (în prezent sub apele Lacului Prisaca), Bârzava şi Topleţ. Din aval de Cerna-Sat şi până la Pecinişca putem menţiona următorii afluenţi de stânga: Ogaşu Sec, Râmnuţa Vânătă, Râmnuţa Mare, Arşasca (unită cu Ogaşu Dracilor), Bilitin (pe unele hărţi Beletin), Tâmna, Ţăsna, Ogaşul lui Roşeţ (sau Cociu sau Coşiu), Şaua Padina, Jelărău, Padina Şoronişte. Ferigari (sau'Rucăr în amonte şi Prolaz în aval de chei), Bârzoni şi Săliştea (sau Seliştea, în amonte, şi Pecinişca sau Valea Satului, în aval de chei) (fig. 3 şi 4). În aval de Arşasca toate văile au cursuri temporare cu pierderi de apă în albie. Abundă văile seci şi oarbe; curs permanent au numai Roşeţu şi Săliştea.

Între confluenţa cu Craiova şi cea cu Ţăsna, râul Cerna formează hotarul dintre judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi. În continuare, hotarul respectiv urmează înălţimile Munţilor Mehedinţi. Datorită potenţialului hidroenergetic şi pantei de scurgere mari (24%) în medie - care este caracteristică râurilor montane), pe cursul Cernei s-au construit două baraje care au dat naştere la două lacuri de acumulare: Iovanu, în apropierea izvoarelor Cernei, şi Prisaca, în amonte de Băile Herculane (fig. 3). Mai există câteva lacuri de baraj pe unii dintre afluenţii Cernei: Balmeşu, Olanu (la confluenţa cu Stârminosu) şi Craiova (fig. 3). Toate aceste acumulări de apă fac parte din sistemul hidroenergetic Cerna - Motru - Tismana care are efecte pozitive dar şi negative. După cum vom vedea în capitolul următor, roca calcaroasă, prezentând falii şi goluri subterane, face ca apa râului Cerna să dispară în bună măsură, mai ales în timpul secetelor prelungite, pentru a reapare în regiunea Herculanelor ca izbucuri

termominerale. Dar, din momentul scăderii debitului râului Cerna prin devierea apei (hidrocentrala Motru foloseşte două treimi din debitul afluenţilor Cernei), echilibrul natural a fost distrus, având efect negativ asupra izvoarelor termominerale care, într-un viitor nu prea depărtat, ar putea seca. Altă consecinţă negativă este modificarea faunei acvatice, în special a celei piscicole, din întregul ecosistem al bazinului Cernei.

A treia şi poate cea mai gravă consecinţă, datorită reducerii debitului râului Cerna cu două treimi pe un sector de circa 40 km este modificarea ionizării aerului şi a climatului local. Se ştie că, deşi situată la 165-170 m altitudine, staţiunea Băile Herculane avea un aer ionizat ca la 3000 m altitudine, asemănător cu cel al staţiunii elveţiene Davos şi cu cel din zona cascadei Niagara. Ultimele investigaţii de specialitate indică însă o scădere a concentraţiei de ioni negativi din atmosferă.

Sistarea, din lipsă de fonduri, a investiţiei „Acumularea hidroenergetică Cerna-Belareca", aprobată încă din 1991, pune în pericol însăşi existenţa Herculanelor ca staţiune balneoclimaterică de talie europeană. Era vorba de aducerea apei râului Belareca printr-un tunel de 12,5 km lungime în râul Cerna, mai sus de Băile Herculane, unde s-ar fi construit un baraj pentru o acumulare de aproape 15 milioane mc. Amenajarea proiectată ar fi asigurat un debit de 15 mc/sec, capabil să spele albia Cernei de rezidurile sulfuroase şi să producă 76 milioane kwh/an energie electrică (N. Hillinger, 1999).

Apa Cernei şi a afluenţilor ei provine din precipitaţii, ape freatice şi ape subterane de adâncime. Aportul subteran este aproape egal cu cel de la suprafaţă. Gradul încă mare de acoperire cu păduri face ca scurgerile torenţiale şi aluvionare să fie atenuate. Ape mari se înregistrează primăvara (aprilie-mai), iar viituri mai importante în iulie, noiembrie şi ianuarie. Apele cele mai scăzute sunt de regulă în iunie, septembrie, octombrie şi februarie. Durata fenomenelor de îngheţ este redusă, variind între 18 zile la Cerna-Sat şi 22 zile la Băile Herculane. Podul de gheaţă se produce, de asemenea, destul de rar, fiind frecvent doar în 19-23% din ierni la Cerna-Sat, iar la Pecinişca a fost prezent numai între 17 şi 20 ianuarie 1972 într-un loc unde panta râului era de numai 11% (L. Badea, 1981).

APELE SUBTERANE. Un regim particular îl au apele subterane care pătrund şi circulă în calcarele din bazinul Cernei Acestea provin din apa meteorică şi din cea a pâraielor care se infiltrează prin reţeaua de fisuri pentru a curge la nivel inferior şi reveni la suprafaţă sub formă de izbucuri carstice cu debit mai mult sau mai puţin bogat.

Calcarele din bazinul superior al Cernei, deşi ocupă suprafeţe reduse, au un impact puternic în circulaţia apelor subterane. Toate apele care străbat calcarele suportă pierderi totale sau parţiale. Astfel, Sturu, după ce curge pe conglomerate şi marne argiloase, de îndată ce trece pe calcare, îşi pierde toată apa în patul albiei pârâului Turcineasa, apoi după ce străbate şisturi crtistaline la contactul dintre acestea şi calcare se pierde în peştera cu acelaşi nume, realizându-se astfel cea mai importantă captare carstică din bazinul superior al Cernei (V. Sencu, 1981). Însăşi Cernişoara îşi pierde aproape o treime din debit printr-un ponor situat la intrarea în cheile cu acelaşi nume, pentru a reapare printr-un izbuc la ieşirea din chei. Toate cursurile care străbat ciucevele din aval de chei se pierd difuz în patul albiei. La fel se întâmplă şi cu unele pâraie ce parcurg geanţurile, printre care Râmnuţa Vânătă şi Râmnuţa Mare (fig. 3). Apele din bazinul Cernişoarei pierdute astfel se îndreaptă pe direcţia ciucevelorşi apar în Izbucul Cernei, realizându-se astfel captări carstice importante. De aceea, avertizează regretatul geograf V. Sencu (1981), orice intervenţie hidrotehnică s-ar face în bazin ar avea repercursiuni grave asupra Izbucului Cernei.

Calcarele din bazinul inferior al Cernei ocupă suprafeţe mici în Munţii Cernei şi foarte întinse în Munţii Mehedinţi, având o influenţă considerabilă asupra circulaţiei apelor subterane.

Cerna însăşi, curgând prin formaţiuni geologice foarte variate printre care şi prin calcare, suportă pierderi importante de apă la Cerna-Sat şi în amonte de Şapte Izvoare Reci (V. Sencu, 1981).

În Munţii Mehedinţi, pierderile de apă sunt favorizate de structura geologică şi gradul înaintat de fisurare a calcarelor. Este cazul pâraielor Ţăsna, Roşeţu, Ferigari sau Pecinişca care, ajungând pe calcare, suferă piederi parţiale sau totale. Prin captări carstice, reţeaua de ape a acestor munţi a fost complet dezorganizată, suprafeţe întinse fiind lipsite de cursuri de suprafaţă. Astfel au luat naştere cele trei mari regiuni fără nici un pârâu, situate între Vârfu lui Stan şi văile Ţăsna, Roşeţu şi Pecinişca. Odată infiltrate în calcare, apele se strâng în cursuri subterane şi reapar la suprafaţă sub formă de izbucuri. Treapta superioară (înaltă) a Munţilor Mehedinţi are izbucuri puţin importante. În schimb, treapta inferioară (joasă) are mai multe izbucuri, cele mai puternice fiind Şapte Izvoare Reci şi Şapte Izvoare Calde. De menţionat însă şi izbucurile de sub Poiana Scundari de la sud de Valea Ţăsnei şi cele de la baza Marelui Abrupt, situate la gura văilor Jelărău, Ferigari şi Pecinişca (V. Sencu, 1981).

În Munţii Cernei există de asemenea pierderi de apă, cum sunt cele din pârâul Iuta, Poienele Ţăsnei sau din Valea cu Cascade. Ca şi în Munţii Mehedinţi, aceste ape, împreună cu cele meteorice, odată ajunse în subteran, circulă prin fisurile şi golurile existente în calcare pentru a ieşi la zi sub formă de izvoare carstice, ca de pildă izbucul Munk. Dar în aceşti munţi, un loc cu totul aparte îl ocupă apele

subterane calde mineralizate. Datorită unui sistem de fracturi perpendiculare pe Valea Cernei, aceste ape ies la suprafaţă în zona Băilor Herculane sub formă de izvoare termominerale, unele din granite, dar majoritatea din calcare (a se vedea capitolul următor).

Pentru a se afla originea apelor din izbucurile din bazinul inferior al Cernei, precum şi direcţia de curgere a apelor carstice subterane s-au făcut marcaje cu izotopi radioactivi. (I. Povară şi C. Lascu, 1978; L.Badea, 1981).

Patru dintre aceste marcaje s-au dovedit edificatoare pentru diagnosticarea originii apelor termominerale de la Băile Herculane. Astfel, apa râului Cerna marcată la Bobot a ieşit deopotrivă în Şapte Izvoare Reci, în izvorul cald din forajul de la Stânca Ghizelei, în Şapte Izvoare Calde, în izvorul termal artezian din forajul Scorilo şi în izvoarele termominerale Hercules I şi Neptun (fig. 3 şi 4). Apa ce se pierde în Cheile Iutei (pe dreapta Cernei) a reapărut la Piatra Puşcată (în amonte ce confluenţa Iutei cu Cerna !), apoi în aval la Şapte Izvoare Reci şi în izvorul termal de la Stânca Ghizelei (fig. 3). Apa ce dispare printr-un ponor în Poienele Ţăsnei (pe dreapta Cernei) a fost identificată la Şapte Izvoare Calde ( cele de pe dreapta râului !), apoi în izvoarele Hercules I, Apollo II şi Diana I (toate pe dreapta Cernei). Apa care se infiltrează în patul Văii cu Cascade (afluent pe dreapta Cernei), s-a reîntors la suprafaţă prin izvoarele Hercules I. Apollo I şi II, Diana I, Neptun I, III şi IV (foraj). Aceste patru marcaje cu izotopi au scos în evidenţă faptul că apele termominerale de la Băile Herculane sunt alimentate de pierderile de apă de la Suprafaţa care se încălzesc în subteran datorită unor mase magmatice şi care revin la zi sub formă de izvoare. De reţinut că aportul cel mai mare îl aduce Cerna prin pierderile substanţiale care au loc între confluenţele râului cu Iuta şi Ţăsna (0,710 mc/sec.) şi la Cerna -Sat (0,280 mc/sec.) (V. Sencu, 1981).

Alte câteva marcaje cu izotopi au pus în evidenţă originea apelor din izbucurile aflate pe stânga cursului inferior al Cernei, în Munţii Mehedinţi. Astfel s-a constatat că apele ce dispar difuz în Cheile Ţăsnei reapar prin trei mici izvoare în aval de confluentă Ţăsnei cu Cerna, la şoseaua de pe Valea Cernei. Apa care se pierde în Poiana Balta Cerbului printr-un ponor, iese la zi prin Izbucul Şapte Izvoare Reci. Apa pârâului Sâliştea dispare în Peştera de la Ponorul Pecinişcăi şi reapare printr-un izbuc situat la ieşirea din chei, în punctul La Carieră (fig. 4). Pârâul Muşuroaiele Mici se pierde printr-un ponor pentru a reveni, după 7 zile, în izbucul Barza din Valea Cernei, la nord de Topleţ; acest izbuc e captat în parte pentru oraşul Orşova (V. Sencu, 1981).

Analiza chimică a apei din izbucuri arată valori comparabile cu a celor caracteristice pentru climatul temperat. Numai râul Cerna are valori care diferă foarte mult pe parcurs în funcţie de rocile din cale şi de apele aduse de afluenţi. Astfel, valoarea mică de carbonat de calciu din Cernişoara (24,7 mg/l) arată că apa care se pierde în calcare aici nu reapare în bazinul ei. Valorile de carbonat de calciu din Cerna sunt mici în amonte (sub 30 mg/l) pentru a creşte substanţial până la intrarea în Băile Herculane (52 mg/l la podui uzinei vechi) - fapt datorat afluenţilor care irigă zonele carstice din cursul inferior al Cernei (V. Sencu, 1981).

APELE TERMOMINERALEDupă cum arătam în prefaţa cărţii, termalismul este elementul natural esenţial care conferă

staţiunii Băile Herculane şi împrejurimilor sale originalitate şi unicitate pe plan naţional, european şi chiar internaţional.

ORIGINEA APELOR TERMOMINERALE. În ciuda cercetărilor de până acum, originea apelor termominerale rămâne incomplet elucidată. Primele investigaţii s-au făcut acum mai bine de două secole. În acest sens merită menţionată lucrarea iui Pascalis Caryophilus publicată în anul 1743 (De usu etpraestantia thermarum Herculanarum quae nuperin Dacia Traiani detectae sunt) şi lucrarea lui Alessandru Popoviciu apărută în 1871 (Băile lui Ercule sau scaldele de la Meedia). Dar prima lucrare ştiinţifică demnă de a fi luată în seamă este cea a geologului I. Popescu-Voiteşti (1921) care atribuie izvoarele fierbinţi aportului de apă juvenilă. Mai încoace, un alt geolog, V. C. Papiu (1960), considera apa izvoarelor termale de origine meteorică, în timp ce A. Pricăjan (1972) sugera că la origine este un amestec de apă carstică şi apă termală. De acord cu cele mai recente teorii larg acceptate de specialişti, H. Mitrofan şi I. Povară (1998) presupun că apa din sistem este în bună măsură de origine meteorică, dar care a fost modificată de interacţiunea apă-rocă în timpul coborârii, încălzirii şi ascensiunii acesteia.

Practic vorbind, apa de la suprafaţă - meteorică şi curgătoare - se infiltrează la contactul dintre marea şi adânca falie longitudinală a Cernei şi trei fracturi transversale situate în dreptul celor Şapte Izvoare Calde, Hygieia-Hercules şi Hebe-Diana. Pătrunzând până la adâncimi între 1000 şi 2000 metri, apa se înfierbântă considerabil (până la 190°C), după care urcă la suprafaţă unde izbucneşte sub formă de izvoare între km 4 al DN 67 D, în amonte (Şapte Izvoare Calde din punctul Porumbu) şi Parcul Vicol din staţiune, în aval (Izvorul de Ochi şi forajele Traian şi Decebal). Aceste izvoare au debitul

relativ constant (excepţie Hercules I), un grad înalt de mineralizare (3-6 g/l) ca rezultat al contactului apei cu rocile în timpul coborîrii şi mai ales a apei fierbinţi în timpul ascensiunii, şi o temperatură până la 55°C (majoritatea având 35°-45°C); apa izvoarelor care străbate granite (cum e cazul celor Şapte Izvoare Calde) este chiar radioactivă (L. Botoşăneanu şi Şt. Negrea, 1976; H. Mitrofan şi I. Povară, 1998). Întregul proces chimic, care începe din momentul infiltrării apei în subteran şi se termină prin ieşirea la zi sub formă de izvoare termominerale, poate dura zeci de ani şi chiar mii de ani în vârstă absolută (I. Cristescu, 1996).

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A APELOR TERMOMINERALE. Dacă gradul de mineralizare a apelor termominerale creşte de la nord la sud, compoziţia chimică variază de la izvor la izvor.

Unul dintre elementele caracteristice apelor termale de la Herculane îl constituie hidrogenul sulfurat în concentraţii de până la 60 mg/l. De aceea, mirosul caracteristic al emanaţiilor sulfuroase ne însoţeşte pretutindeni. Observatorului atent nu-i scapă coloritul albastru-intens sau cel alb-lăptos al substratului pe care se scurge apa termominerală; îl vedem deopotrivă în jurul gurilor de canalizare din staţiune ce aruncă apa în Cerna şi în preajma izvoarelor necaptate şi al forajelor. Coloritul albastru se datoreşte algelor cianoficee iar cel alb-lăptos sulfobacteriilor din genul Beggiatoa.

După I. Cristescu (1996) analiza apelor termominerale a scos în evidenţa prezenţa predominantă a ionilor de Cl-, Na++ şi Ca++ alături de ionii Br-,I- ,K+ şi Mg++. La aceşti ioni se adaugă unele elemente ca litiul. stronţiul, titanul, cobaltul şi altele. Cât despre gazele libere şi dizolvate trebuie menţionate azotul (65-90% din total), oxigenul, bioxidul de carbon şi metanul, prezente în toate izvoarele, dar cu precădere în izvoarele Diana IV şi V şi Decebal.

În funcţie de compoziţia chimică a apei, I. Cristescu (1996) distinge patru grupe de izvoare termominerale:1. Izvoare clorosodice, bicarbonat^, slab sulfuroase (Şapte Izvoare Calde de pe malul drept şi cel de

pe malul stâng şi izvorul artezian din forajul Scorilo). Aceste izvoare au o mineralizare totală de 500-2600 mg/l, în compoziţie predominând clorură de sodiu, sulfaţii de calciu şi bicarbonaţii de calciu. Dacă conţinutul în hidrogen sulfurat este slab (4-5 mg/l), se numără, în schimb, printre cele mai radioactive izvoare din România.

2. Izvoare clorosodice, bicarbonate, calcice (Hercules I şi Hygieia). Sunt izvoare cu conţinut mai mare în cloruri, bicarbonciţi de calciu şi magneziu şi cu până la 80 mg/l sulfaţi de calciu şi magneziu. Prin mineralizarea totală de 600-3500 mg/l sunt asemuite izvoarelor de la Felix.

3. Izvoare clorosodice, bromoiodurate slab sulfuroase (Apollo | şi II şi Hebe). Aceste izvoare sunt caracterizate prin prezenţa de hidrogen sulfurat între 15 şi 44 mg/l şi prin conţinutul mare de cloruri de sodiu şi potasiu care pot atinge 1500 mg/l; ele mai conţin sulfaţi de calciu şi magneziu (până la 110 mg/l) şi brom şi iod (1-3 mg/l). Mineralizarea totală poate atinge 2800 mg/l.

4. Izvoare clorosodice, bromoiodurate, sulfuroase (Diana l-V, Neptun l-IV, Venera, Traian, Decebal şi forajele 4578-4579). Sunt izvoare caracterizate prin conţinut crescut de hidrogen sulfurat (de la 30 mg/l în izvorul Diana la 60 mg/l în izvorul Traian), de cloruri de sodiu şi potasiu (3500-4780 mg/l) şi de sulfat de calciu şi magneziu (114-214 mg/l).

„Prezenţa diferitelor săruri sub formă ionică în apa izvoarelor - subliniază I. Cristescu (1996) — conferă tratamentului balnear posibilităţi multiple, dat fiind proprietatea de schimb a ionilor electropozitivi sau electronegativi din apa izvoarelor cu cei din organismul uman. Tocmai această caracteristică, de resorbţie din apa termală a ionilor de Ca+\ Mg++, S- etc. de către organism şi reacţiile care se petrec la nivelul celular fac posibilă acţiunea apelor termominerale în tratamentul diferitelor boli reumatismale infecţioase, nevrotice etc. Atât prezenţa ionilor, cât şi conţinutul radioactiv, combinat cu concentraţia variabilă din apa izvoarelor fac posibil tratamentul unui larg evantai de boli".

CERCETAREA ŞI EXPLOATAREA APELOR TERMOMINERALE• Apele termominerale în trecut. Aceste resurse naturale constituie adevăratul tezaur al Văii

Cernei. Ele au fost folosite pentru întâia dată, fără amenajări speciale, de către locuitorii Daciei lui Burebista (70-44 î.e.n.) şi Decebal (87-106 e.n.). Dar primele exploatări de ape termominerale în scop balnear au fost făcute de legiunile romane care utilizau, se pare, numai Thermae Herculis (izvoarele Hercules şi Hygieia de astăzi). Fragmentele de conducte de băi romane şi numeroasele tabule votive (inscripţii săpate în piatră Prin care cei vindecaţi mulţumeau zeilor) - atestă existenţa staţiunii balneare de la Herculane după cucerirea Daciei (101-106 e.n.) s înflorirea sa în ultimii ani ai împăratului Traian (m.117 e.n., Descoperitorii izvoarelor termominerale de pe Valea Cernei au fost aşadar, ostaşii romani care au construit castrul Ad Mediam (Mehadia pe drumul Tierna (Orşova) - Tibiscum (Jupa -Caransebeş). Ei sun cei care le-au denumit AD AQUAS HERCULI SACRAS (apele sfinte ale lui Hercules) şi au pus bazele staţiunii balneare.

În secolele II-III, staţiunea a devenit locul de întâlnire a aristocraţiei romane şi a fost părăsită numai după retragerea legiunilor împăratului Aurelian (271 e.n.). Staţiunea s-a ruinat, vestigiile s-au îngropat şi totul a rămas aşa până în secolul al 18-lea, când, dupâ Pacea de la Passarovitz (1718), izvoarele au fost redescoperite de austrieci. În anul 1724 aceştia au trecut la restaurarea staţiunii construind câteva băi. Din păcate, în 1737 staţiunea a fost arsă de otomani, dar austriecii nu s-au lăsat. Au pornit imediat construcţia unor noi băi şi de aceea anul 1737 este considerat anul începerii istoriei moderne a Băilor Herculane în cadrul Imperiului austriac. Practic, grănicerii bănăţeni au fost cei care au construit majoritatea edificiilor din centrul istoric, edificii care poartă pecetea unui baroc austriac grandios. Dar faima de Kurori central-european, de „perlă a imperiului", avea s-o capete în veacul următor graţie personalităţilor politice şi culturale de primă mărime care au venit de pretutindeni sâ vadă sau să se-trateze la Băile Herculane (vezi istoricul staţiunii).

Interesante informaţii despre exploatarea izvoarelor termominerale şi calităţile lor tămăduitoare în perioada austriacă le avem în principal de la Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1821) care a scris o cronică medievală a Banatului, republicată în 1969, de la Johan Gaspar Steube care a tipărit la Berlin, în 1795, notele de călătorie consemnate de el în cei nouă ani petrecuţi în Banat (1772-1781), precum şi de la Francesco Griselini, în a sa „Istorie a Banatului Timişan", tradusă în româneşte de N. Bolocan în 1926, iar după alte cinci decenii de C. Feneşan. Pentru a ne face o idee despre cum erau puse în valoare apele termominerale în acei ani, vom spicui câte ceva din scrierile pomenite. După cum vom vedea, ca şi pe vremea romanilor, tot pe captarea unor izvoare s-a bazat dezvoltarea staţiunii, în paralel cu construirea unor importante instalaţii balneare. Este perioada în care, pe lângă izvoarele Hercules şi Hygieia folosite de romani, s-au captat, în subsolul unor clădire masive, izvoarele Apollo şi Hebe, precum şi grupul de izvoare Diana şi Neptun. Abia la sfârşitul veacului trecut (1894), nevoia crescândă de apă termominerală, pe de o parte, precum şi răcirea - în perioadele ploioase a izvoarelor Hercules, pe de altă parte, a determinat practicarea unui foraj în preajma izvoarelor Neptun, chiar în mijlocul drumului. Abia la 280 m adâncime, forajul a dat de apă termominerală cu un debit de 4 l/sec, care a fost dirijat pentru alimentarea aripei sudice a băilor (A. Pricăjan, 1972).

Şi acum, revenind la istoricii citaţi, să vedem mai întâi cu ochii lui Steube (1795) cum arătau izvoarele şi băile termale de pe Valea Cernei la sfârşitul veacului al 18-lea: „Acolo, scrie el, sunt 13 izvoare cu diverse reacţii şi puteri curative, care toate izvorăsc separat, pe un perimetru de jumătate de ocă. Prima baie pe care o întâlnim venind dinspre Mehadia este cunoscută ca Baia Francezilor sau Baia Venera. Ea poartă acest nume fiind folosită cu mare efect curativ de persoanele contaminate de bolile plăcerilor (venerice, n.a.). În faţa stabilimentului de băi, care constă din două încăperi pentru baie şi două pentru dezbrăcat şi îmbrăcat se află o piatră imensă, care odinioară s-a desprins din munte şi, prăbuşindu-se la vale, s-a oprit la câţiva paşi de clădire, căci altfel ar fi sfărâmat baia şi pe toţi care erau în baie".

În afară de Baia franţuzească, Steube aminteşte de multe altele: Baia principală (Baia Apollo, n.a.), Baia pentru umflături, Baia pentru febră, Băile de şindrilă, Baia de sudaţie a încheieturilor, Baia de calcar etc. În una din băile „de şindrilă" (numite aşa din cauza acoperişului de şindrilă) se puteau observa femei şi bărbaţi şezând sau înotând împreună: apa era fierbinte şi foarte limpede încât „se putea vedea şi un ac la adâncimea de doi coti". Baia de sudaţie a încheieturilor era de fapt o peşteră (probabil Peştera Diana, n.a.). „Apa acestei băi - spune Steube - este atât de fierbinte încât, dacă un strop pică pe o parte neacoperită a corpului, produce imediat o băşică. Aburul e în stare să provoace cea mai puternică transpiraţie. Pereţii peşterii sunt acoperiţi cu un strat gros de sulf (probabil montmilch, n.a.) din care se putea lua pumni întregi".

Steube mai menţionează Băile Hoţilor, adăpostite într-o clădire cu două etaje, frumos ornamentată. În spatele clădirii era o scară care urca la o vână de apă fierbinte ce izbucnea din măruntaiele Muntelui Hoţilor. Dar numai o parte din apa acestui izbuc era captată pentu Băile Hoţilor, restul pierzându-se prin fisurile din stâncă (probabil e vorba de Băile Romane, n.a.). Este interesant de reţinut că apa era aşa de fierbinte, încât, dacă cădeai în ea, ieşeai „ca un rac fiert". De aceea, Steube era uimit de „valahii" care erau în stare să înoate ore întregi într-o asemenea apă, să sară apoi în apa Cernei „rece ca gheaţa", aflată doar „la patru paşi de baie", şi să reintre în apa fierbinte !

La rândul său, Francesco Griselini, contemporan cu Steube, a cercetat izvoarele şi tratamentele aplicate aici încă de pe vremea când se chemau Băile Mehadiei. Descrierile sale erau exacte, exprimate concis, ştiinţific, lată, de pildă, cum descria el aceleaşi locuri văzute şi de Steube:

„Aproape în faţa acestei băi (Baia Francezilor, n.a.), izvorăşte Baia de ochi. De aici ajungem la un izvor rece cu apă curată iar pe cealaltă parte la un al doilea izvor mare pentru ochi. La o mică depărtare s-a descoperit Baia de var (de calcar, n.a.). Baia articulară de asudat e o mică peşteră, mai mult spre stânga, în care se vindeca durerile articulare. O altă baie articulară de asudat, cu acelaşi efect. se află la o depărtare de numai câţiva paşi. (...) Ceva mai departe ajungem la un pod de lemn, confortabil şi bine construit, care se reazimă de stâncile povârnişului de munte, şi trecând podul ne

aflăm pe malul stâng al râului. Imediat lângă stânca pe care este aşezat podul, se adună prin diferite despicături două braţe de apă, din care se compune Baia de friguri şi umflături, ambele numindu-se astfel din cauza puterii de vindecare a acestor băi. Urmează apoi doua mici cazărmi pentru soldaţii din localitate, un şopron acoperit pentru trăsuri şi alte vehicule, capela catolică, un han pentru străini care vin aici spre a se folosi de ape. În aceeaşi linie se găseşte o a treia cazarmă pentru adăpostul bolnavilor ce sunt trimişi aici din spitalele militare din Timişoara şi din alte localităţi ale provinciei. În sfârşit, imediat lângă această cazarmă se află baia comună, care are trei despărţituri şi după acoperişul ei de şindrilă se numeşte „Baia de şindrilă". O clădire de scânduri, rău construită, ridicată de episcopul sârbesc din Vârşeţ, împreună cu o grădină se află în faţa acestei băi, de unde, la o distanţă oarecare, ne coborâm la Baia Hoţilor. Aici se ridică Muntele Hoţilor".

Iată şi concluziile, toate corecte, la care a ajuns Griselini acum mai bine de două secole:- La topirea zăpezii, izvoarele şi apele Cernei se umflă foarte mult; iar în timp de secetă scad de asemenea foarte mult: totuşi unele izvoare au debit constant pe orice vreme.- Apa din Baia de friguri „se vede sărind în sus peste linia orizontală a găurii din care izbucneşte izvorul"; astfel de „ape săritoare" (arteziene, n.a.) se văd şi în albia Cernei.- Toate izvoarele sunt curate şi limpezi, cu excepţia Băii de var care este albicioasă.- Toate izvoarele „au un gust sărat-amar" (find minerale, n.a.); ele sunt purgative dacă „sunt băute peste măsură".- Izvoarele emană miros de sulf, unele mai puternic, altele mai slab, mai cu seamă în timpul îmbăierii; acest miros persistă în rufărie multă vreme după ce s-a uscat, mai cu seamă la Baia de şindrilă.- Anumite izvoare, ca Baia articulară şi Baia Hoţilor, depun „flori de sulf" în jurul găurii prin care ţâşneşte apa şi pe pereţii atinşi de aburii emanaţi; aurui şi argintul expus mai ales în calea aburului „se înnegreşte" (se oxidează, n.a.).

Tot Griselini este cel care a făcut primele măsurători de temperatură. La 16 august 1776, el măsura temperatura aerului şi a apei din zece băi (de şindrilă, a Hoţilor, articulară, articulară de asudat, de var, mare şi mică de ochi, de friguri, de umflături şi a francezilor). În timp ce aerul măsura 70 grade Fahrenheit (1 grad F = 0,55 grade C), apa avea între 96 grade (Baia francezilor) şi 119 grade (Baia articulară şi Baia articulară de asudat).

După 1918 - anul întregirii neamului - a început pentru Băile Herculane o nouă perioadă de dezvoltare, bazată pe cercetarea balneologică a izvoarelor termominerale şi punerea bazelor unei terapeutici moderne. În acei ani erau cunoscute 17 izvoare dintre care 8 erau exploatate (I. Cristescu, 1996):

- Izvorul Hercules, cu apă termală salină şi cu valori de termeratură variabile în funcţie de cantitatea de apă de ploaie infiltrată în apa termală.- Izvorul Tămăduirii (azi Hygieia), cu apa termală sulfo-salină de 48°C, pentru cură internă.- Izvorul Maria (azi Neptun), cu apă termală sulfo-salină de 54°C; este un izvor artezian care ţâşneşte de la 274 m adâncime alimentează băile sulfuroase.- Izvorul Elisabeta (azi Diana), cu apă termală sulfo-salină de 55°C care alimentează baia cu acelaşi nume.- Izvorul Dragalina (azi Hebe), cu apă termală sulfo-salină de 41 °C care alimentează baia cu acelaşi nume.- Izvorul Ileana (azi Apollo ?), cu apă termală sulfo-salină de 46°C care alimentează baia cu acelaşi nume.- Izvorul Iosif, cu apă termală sulfo-salină de 54°C.- Izvorul pentru ochi (azi Neptun III), cu apă termală sulfo-salină de 54°C.

În ce priveşte radioactivitatea izvoarelor termale poate fi comparată cu cea a surselor de la Vichy (Loisel şi Mihăilescu, 1921 cele mai radioactive fiind izvoarele de la Şapte Izvoare Calde (G Atanasiu. 1927).

După I. Popescu-Voiteşti (1921), apele termominerale de Băile Herculane sunt „manifestări fumaroliene", caracterizate pri prezenţa unei mari cantităţi de vapori de apă, de cloruri şi de acid sulfuric. Referindu-se la acţiunea fiziologică, acelaşi autor subliniază că băile suifuroase-sărate provoacă o stimulare a tuturor funcţiile organismului uman, cu precădere a funcţiilor excretorii, producând simultan şi o acţiune sedativă. Cât despre băile saline, practicate Io o temperatură mai scăzută, stimulează asimilaţia şi hematopoeza în plus, radioemanaţia exercită o acţiune fiziologică puternică, ci efect îndeosebi asupra stabilirii echilibrului fizico-chimic din organismul uman.

• Apele termominerale azi. După locul de apariţie la zi compoziţia chimică şi gradul de

radioactivitate, izvoarele termominerale de la Băile Herculane sunt împărţite în cinci grupe Şapte Izvoare, Hercules, Diana, Neptun şi Traian. Dintre izvoarele naturale, în zilele noastre sunt folosite în bazele de tratament 9, cu un debit cumulat de 25,75 l/sec., restul curgând liber în Cerna; mai există încă 9 izvoare arteziene obţinute prin foraj, cu un debit cumulat de 30 l/sec. (I. Gogâltan şi Doina Gogâltan). Studiul detaliat al acestor ape a fost efectuat mai ales după anul 1961 şi a explicat modul de acumulare şi manifestare a apei subterane, precum şi originea acesteia.

Formaţiunile geologice de care sunt legate apele termominerale de pe Valea Cernei între Stânca Ghizelei, la nord, şi Parcul Vicol. la sud, sunt după A. Pricăjan (1972), următoarele: granitul de Cerna, puternic tectonizat, care apare la zi în axa văii Cernei între Şapte Izvoare Calde şi Uzina electrică veche; pachetul de formaţiuni calcaroase şi grezoase datând din Liasic, Dogger şi Malm, aşezate peste granite: mamocalcarele impermiabile denumite „Strate de Nadanova", aşezate peste formaţiunile precedente. Întregul pachet sedimentar se afundă în trepte spre sud şi se îngroaşă treptat pe aceeaşi direcţie.

Tot A. Pricăjan (1972) arată că în zona staţiunii se pot observa cu uşurinţă granitul de culoare cenuşie, din care ies la zi apele termale de la Şapte Izvoare Calde; calcarele organogene gălbui-cenuşii din versantul abrupt de la Crucea Albă şi versantul estic al Masivului Ciorici (în care s-au format Peştera cu Aburi, Peştera lui Adam şi Peştera Hoţilor şi îşi fac apariţia izvoarele Hercules şi Hygieia); marnele şi mamocalcarele cenuşii-vinete cu aspect şistuos care formează talvegul stâncos al Văii Cerna între Podul Roşu şi Podul de Piatră (sau Podul acoperit). Această din urmă rocă formează „acoperişul" impermiabil al zăcământului hidromineral; prin fracturile tectonice perpendiculare pe axa râului îşi fac apariţia izvoarele şi manifestările de gaze inflamabile de la Neptun şi Diana.

Din sursa amintită (A. Pricăjan, 1972) mai aflăm că în perioda 1967-1970 s-au practicat câteva foraje hidrogeologice de adâncime mică şi medie. Astfel, la 10 metri de gura vechiului puţ Neptun I (săpat prin 1897, astăzi cu tubajul corodat), s-a săpat un nou puţ până la interceptarea graniţelor (350 m); noua sondă debitează artezian 4 l/sec, apă termominerală de acelaşi tip hidrochimic ca şi sonda veche, fără a influenţa substanţial debitul acesteia. Dat fiind acest rezultat, s-au mai forat încă 6 puţuri, cu adâncimi cupinse între 136 şi 1204 metri. Prin aceste noi sonde, debitul total din staţiune, care era de circa 60 l/sec., a sporit cu 30 l/sec, dintre care 15 l/sec, apă termală curativă şi 15 l/sec, pentru ştrandul termal din zona Şapte Izvoare Calde. Totuşi, subliniază Pricăjan, având în vedere că izvoarele Hercules, cu un debit de circa 20 l/sec, nu au apă bună pentru cură balneară decât prea puţine luni din an, se poate considera ca debit total iniţial al staţiunii circa 35 l/sec. Rezultă că, prin cele 6 foraje, debitul de apă termominerală utilizată pentru băi a fost dublată. Faţă de sursele vechi - mai arată Pricăjan - care au temperaturi de 47-56°C şi mineralizări de 1-7 g/l, sursele noi ci apă minerală clorosidică iodobromurată au temperaturi până la 62°C (sonda Traian) şi mineralizare totală de 7-8,5 g/l.

Forajele executate în anii 1967-1970 au infirmat ipoteza câ apele termominerale sunt colectate, în principal, din formaţiunile sedimentare. Ele au demonstrat că în granite există deopotrivă apă având temperaturi, mineralizaţii şi chiar debite superioare apei din rocile sedimentare - încheie Pricăjan concluziile sale.

• Cele cinci grupe de izvoare termominerale.În continuare prezentăm succint, din amonte în aval, cele cinci grupe de izvoare termominerale a căror apă este sau poate fi folosită în tratamentul balnear: Şapte Izvoare, Hercules, Diana, Neptun şi Traian. Aceste izvoare se caracterizează prin termalism (17-62°C), mineralizare (684-690 mg/l) şi radioactivitate (4,2-407 Rn - (pCu/l). Pentru informaţii suplimentare a se vedea: Al. Savu (1971), M. Bizerea (1971), T.Trâpcea (1976), I. Gogâltan şi Doina Gogâltan (1992), I. Cristescu(1996).

• Grupa I: Şapte Izvoare. Situarea: în amont de Băile Herculane, pe şoseaua DN 67D, km 3-4,1 (fig. 4). Componenţa: 2 grupuri de izvoare naturale şi 2 arteziene de foraj (nr. 1-4).

1. Izvorul Stânca Ghizelei. Situare: pe malul stâng al Cernei la km 4,1 al şoselei, în apropiere de Stânca Ghizelei. Tipul de izvor: artezian, creat printr-un foraj executat în 1970 până la 1201 m adâncime; apa provine de la nivelul 620-1200 m, din calcare. Debitul 7 l/sec. Temperatura: 34-38,5°C. Mineralizarea totală: 0,3-0,7 g/l; radioactivitate: 0,7-11,1 Rn (pCu/l). Compoziţia chimică: apă bicarbonată, calcică, clorurosodică. Folosinţa: pentru ştrandul termal în aer liber din imediata apropiere, construit în 1977.

2. Trei Izvoare Calde. Situarea: pe malul drept al Cernei, sub cota de inundaţie, la km 4 al şoselei DN 67 D. Tipul de izvor: trei surse naturale la contactul dintre granite şi calcare. Debit: 0,08-0,5 l/sec. - izvorul nr. 1, cel mai din amonte; 0,17-0,2 l/sec. – izvorul nr.2; 0,2-1 l/sec - izvorul nr. 3. Temperatura: 36,5°C - izvorul nr. 1; 43,5°C - izvorul nr. 2; 53,5°C - izvorul nr. 3. Mineralizarea totală: 4,4-6,9 g/l pentru toate izvoarele. Compoziţia chimică: apă bicarbonată, clorurosodică. Folosinţa: captate dar neexploatate în prezent.

3. Şapte Izvoare Calde (La Gropan). Situarea: pe malul stâng al Cernei, la km 3,6 al şoselei

DN 67D. Tipul de izvoare: patru ieşiri la zi naturale la contactul dintre granite şi calcare, captate sub şosea dintr-un bazin de beton. Debitul: 0,1-6,64 l/sec.; prezintă variaţii sezoniere mari: scade spre vară şi creşte spre toamnă. Temperatura: 35° - 40°C (în trecut erau mai fierbinţi: 40,5-55°C). Mineralizarea totală: 0,6-1,14 g/l, adică cea mai mare pentru această grupă de izvoare. Radioactivitatea: 0,3-65,6 Rn (pCu/l). Compoziţia chimică: apă clorurosodică, bicarbonată, sulfuroasă; hidrogenul sulfurat este de 14,05 mg/l. Folosinţa: localnicii le-au utilizat încă de pe vremea dacilor; ei se scăldau într-o groapă (de unde şi numele de „La Gropan"), în care se punea o ladă de lemn sau un butoi umplut cu apa termală adusă printr-un jgheab din coajă de tei. În anul 1962, cu prilejul construirii primului drum forestier pe Valea Cernei (devenit apoi drum naţional), s-a amenajat un bazin de beton, plin cu apă termală, în care se fac băi în aer liber, sub şosea (fig.4).

4. Izvorul Scorilo. Situarea: pe malul stâng al Cernei, unde râul face un mare cot, la km 3,0 al şoselei DN 67D. Tipul de izvor: artezian, creat printru-un foraj în 1969-1970; apa provine de la nivelul 60,4-549,5 m, din granite. Debitul: 1,23-2,91 l/sec. Temperatura: 50-54°C. Mineralizarea totală: 0,6-0,9 g/l. Radioactivitatea: 0,2-20,4 Rn (pCu/l). Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonă şi slab sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 6,14 mg/l). Folosinţa: neexploatat în prezent.

• Grupa II: Hercules. Situarea: în sectorul nordic al staţiunii, între hotelul Roman, la nord, şi Baia Apollo, la sud (fig. 5). Componenţa: 6 izvoare naturale captate care apar din calcare carstificate şi marnocalcare (nr. 5-10).

5. Izvorul Hercules I (Baia Romană). Situarea: pe malul drept al Cernei, în spatele hotelului Roman, într-o mică peşteră. Tipul de izvor: natural, ivit din calcarele jurasicului superior. Debitul: 18,8 .. 96,4 l/sec., având cel mai mare şi constant debit din staţiune Temperatura: 15-54°C; este foarte oscilantă din cauza amestecului apei termale din adânc cu apele reci de infiltraţie de la suprafaţă depinzând deci de regimul sezonier al precipitaţiilor. Mineralizarea totală: 0,9-3,5 g/l, variind în funcţie de debit. Radioactivitatea: sub 4,2 Rn(pCu/l). Compoziţia chimică: apă clorurosodică şi calcică; n-are hidrogen sulfurat. Folosinţa: apa a fost utilizată probabil de oamenii troglodiţi din Peştera Hoţilor (situată în imediata apropiere), apoi de romani (vestigiile băilor se mai pot vedea încorporate la parterul hotelului Roman: trei camere cu băi îngropate în planşeu; afară, pe zidul bimilenar din dreptul celor trei camere, se poate citi: THERMAE HERCULI). Azi apa e trasă şi pentru alimentarea băilor din secţia salină a hotelului Roman, a Băilor Neptun (în renovare) şi a ştrandului termal în aer liber de lângă hotelul Cerna, cunoscut ca „Şcoala de înot"; apa are efecte benefice în reumatismele inflamatorii, în afecţiuni ale vaselor periferice, ale căilor respiratorii şi ale sistemului nervos. 6. Izvorul Hygieia (incorect „Higeea" cum scrie chiar pe frontispiciul incintei zidite şi în unele publicaţii - a se vedea V. Kernbach (1983): Hygieia, zeiţa greacă a sănătăţii"). Situare: pe malul drept a! Cernei, la 30 m în aval de intrarea în hotelul Roman. Tipul de izvor natural, captat chiar la locul de ieşire a apei printr-o crăpătură în roca de calcar, şi inclus într-o fântână împreună cu izvorul învecinat (Hercules II). Debitul: 0,10-0,22 l/sec. Temperatura: 40-44°C. Mineralizarea totală: 1,4-3 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonică şi slab sulfuroasă (hidrogenul sulfurat în cantitate redusă: 3,6 mg/l. Radioactivitatea: 17,4 Rn (pCu/l). Folosinţa: cură internă în cazul bolilor digestive şi urinare. Apa era asemuită cu acea de la la Olăneşti, Slănicul Moldovei, Karlovy-Vary (Cehia) sau Vichy (Franţa). Azi izvorul e secat iar poarta închisă.

7. Izvorul Hercules II. Situarea: pe malul drept al Cernei lângă Izvorul Hygieia (vezi mai sus). Tipul de izvor: natural, captat la locul de ieşire a apei printr-o fisură în roca calcaroasă; se presupune că provine din Izvorul Despicătura. Debitul: 0,06-0,11 l/sec. Temperatura: 27,5-46°C. Mineralizarea totală: 2-2,7 mg/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică şi calcică; nu conţine hidrogen sulfurat. Radioactivitatea: 4,5 Rn (pCu/l). Folosinţa: pentru cură internă, în prezent complet secat (în trecut apa era trimisă prin pompare la Baia Neptun) Poarta fântânii este închisă.

8. Izvoarele Despicătura (alfa şi beta). Situarea: pe malul drept al Cernei, la 55 m în aval de intrarea în hotelul Roman. Tipul de izvor: natural, ivit din calcarele de vârstă tithonic-neocomiană în două locuri diferite ale Peşterii Despicătura: în fundul galeriei principale (izvorul Hercules II beta) şi în galeria secundară (izvorul Hercules II alfa); apa fiecărui din cele două izvoare este captată alimentând (când nu e pompată direct în conductă) câte un mic lac de baraj (detalii în Şt. Negrea, 1976). Debitul cumulat: 0,3-16.7 1/ sec. Temperatura măsurată de Şt. Negrea (1976): 49-51 °C în izvorul alfa şi 50-53°C în izvorul beta; după I. Gogâltan şi Doina Gogâltan (1992): 27-49°C. Mineralizarea totală: 1,8-3,4 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică şi calcică, cu predominarea clorurilor de Na şi Ca. Radioactivitatea: 4-114 Rn (pCu/l). Folosinţa: în trecutul preistoric apa ieşea din peşteră sub formă de emergenţă naturală, cu un debit mai mare ca în secolul nostru. Ea a fost captată mai întâi de romani pentru a-şi alimenta termele (şi astăzi se pot observa fragmente de apeduct roman care au rezistat peste veacuri graţie mortarului din care a fost făcut); cu timpul, debitul a scăzut tot mai mult, pentru ca după construirea hotelului Roman să sece definitiv. Astăzi, poarta metalică care interzicea intrarea în camera pompelor şi la instalaţiile din peşteră nu mai există iar barajele de beton nu mai formează cele două

lacuri cu apă fierbinte din interior; se mai pot observa conductele care ies din peşteră şi dispar sub stradă (în trecut apa era trimisă prin pompare la Baia Neptun).

9. Izvorul Apollo II. Situarea: pe malul drept al Cernei, în faţa restaurantului Grota Haiducilor. Tipul de izvor: artezian, ivit la zi în calcarele jurasice cu ocazia săpăturilor la fundaţia clădirii restaurantului efectuate în 1972. Debitul: 4,4 - 6,5 l/sec. Temperatura: 52 - 56CC. Mineralizarea totală: 2,4 - 3,9 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică şi slab sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 12 mg/l). Radioactivitatea: 9,8 Rn(pCu/l). Folosinţa: alimentează Baia Apollo.

10. Izvorul Apollo I. Situarea: pe malul drept al Cernei, la HO m în aval de izvorul Apollo II. Tipul de izvor: artezian, ivit la zi la contactul dintre calcarele jurasice şi marnocalcare; este captat în clădirea Băii Apollo din capătul nordic al Pieţei Hercules printr-un Puţ de 7 m adâncime şi o secţiune dreptunghiulară de 0,7-2,0 m; din momentul captării izvorului Apollo II (1972), acest izvor nu se m manifestă artezian, ca urmare a scăderii presiunii sub cota c: deversare liberă din puţ (I. Gogâltan şi Doina Gogâltan, 1992 Debitul: 3,35-6 l/sec. Temperatura: 42-55°C. Mineralizarea totai 2,73-4,40 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică ; sulfuroasă. Radioactivitatea: 1,38 Rn (pCu/l). Folosinţa: alimenteaz Baia Apollo împreună cu izvorul Apollo II pentru tratarea bolile aparatelor locomotor şi circulator şi pentru unele boli de piele.

• Grupa III: Diana. Situarea: în staţiunea Băile Herculane între Piaţa Hercules şi Baia Diana (fig. 5). Componenţa: 3 izvoarţ (dintre care 1 e foraj) situate la contactul dintre calcare ş marnocalcare (nr. 11-13):

11. Izvoarele Diana I şi II. Situarea: pe malul drept al Cerne. În aval de Piaţa Hercules. Tipul de izvor: 2 surse naturale adăpostite într-o mică peşteră săpată în marnocalcare; ambele au fost captate într-un puţ colector (bazin de răcire) şi trimise prin conductă spre pavilionul de cură Diana. Debitul: 0,10-1,67 l/sec. Temperatura: 46-55°C. Mineralizarea totală: 5,6-5,8 mg/l. Compoziţia chimică: ape clorurosodice, calcice, hipotone, bromurate şi sulfuroase (hidrogenul sulfurat: 0,043 mg/l). Radioactivitatea: 35,5-205,0 Rn (pCu/l) Folosinţa: alimentează baia Diana pentru tratarea bolilor reumatice 12. Izvorul Diana III. Situarea: pe malul drept al Cernei, în apropiere de Baia Diana. Tipul de izvor: artezian, ivit în urma unui foraj practicat în 1958; apa urcă de la 50-260 m adâncime la suprafaţă. În prezent iese din stâncă printr-o ţeava protejată de o nişă de beton. Debitul: 0,04-0,05 l/sec, (mic, cu tendinţa de scădere până ia secare). Temperatura: 53-62°C (la 18 mai 1999 noi am măsurat 54,5°C). Mineralizarea totală: 2,8-4,2 g/l. Compoziţia chimică: conform plăcuţei fixate pe stâncă, apa izvorului este „termosulfuroasă, clorurosodică, calcică, hipotonă". Radioactivitatea 0,20 Rn (pCu/l). Folosinţa: cură internă în afecţiuni ale aparatului digestiv şi respirator, urticarie şi alte stări alergice, sinuzite etc; cură externă pentru tratarea reumatismului cronic degenerativ.

13. Izvorul Hebe. Situarea: pe malul drept al Cernei, în capătul sudic al Pieţei Hercules, lângă Podul de Piatră cu Galeria de antichităţi (Podul acoperit). Tipul de izvor: natural, captat într-un puţ colector (bazin de răcire) chiar în incinta acestei băi. Debitul: 0,10-0,74 l/sec, (scăzut şi pulsatil). Temperatura: 22-33X (cea mai mică din grupa Diana). Mineralizarea totală: 3,16 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonă şi sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 3,18-21,15 mg/l). Folosinţa: se utilizează în Baia Hebe pentru tratarea reumatismelor inflamatorii şi a afecţiunilor nervilor periferici; în viitor va fi folosit pentru cura internă.

• Grupa IV: Neptun. Situarea: în staţiunea Băile Herculane, puţin în aval de hotelul Hercules (fig. 5). Componenţa: 4 izvoare (din care 2 sunt foraje) pe dreapta Cernei şi unul pe stânga râului -izvoare cu cel mai mare conţinut în hidrogen sulfurat (nr. 14-18):

14. Izvorul Neptun I. Situarea: pe malul drept al Cernei, puţin în aval de hotelul Hercules. Tipul de izvor: artezian, ivit în urma unui foraj practicat la sfârşitul veacului trecut (1894) la adâncimea de 276 m; apa era colectată într-un turn care se mai poate vedea lângă hotelul Hercules. Debitul: 3,6-6 l/sec. Temperatura: 45,5-55,5°C. Mineralizarea totală: 3,7-5,6 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonă şi sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 6,1-13,4 mg/l). Radioactivitatea: 4,2-36,4 Rn (pCu/l). Folosinţa: alimentează noua bază de tratament a hotelului Hercules din apropiere în loc de Baia Neptun (închisă în prezent) şi secţia de băi sulfuroase a hotelului Roman; este indicat cu precădere pentru bolile reumatice, anumite boli de piele, catarurile organelor respiratorii.

15. Izvorul Neptun II. (Izvorul de stomac, Anteu, Iosif). Situarea: pe malul drept al Cernei, învecinat cu izvorul Neptun I, ivit din marnocalcare. Tipul de izvor: natural, captat în interiorul unei fântâni situate chiar pe malul îndiguit al râului, cu acoperiş conic, roşu, susţinut de coloane de beton, şi cu două scări laterale semicirculare pe care se coboară 4 metri până la ţeava ce iese din gura unui leu de piatră şi prin care curge apa într-un bazinaş de marmură. Debitul: 0,1-0,2 l/sec, (variază de la un anotimp la altul). Temperatura: 40°-54°C (la 18 mai 1999 am măsurat 49,5°C). Mineralizarea totală: 5,7-6,4 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonă, sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 3,12-64,06 mg/l). Radioactivitatea: 35,9-207,4 Rn (pCu/l). Folosinţa: Pe placa fixată pe perete deasupra ţevii de curgere a apei sunt scrise indicaţiile terapeutice: „gastrite hiposecretorii (şi cele cu

hiperaciditate moderată), gastroduodenite cu stază duodenală, hipotonii gastrice hepatocolecistite cronice, diabet zaharat, urticarîe şi alte stj. alergice, sinuzite cronice, rinite atrofice, reumatism cron degenerativ (artroze)". Aşadar apa serveşte mai mult pentru cu internă decât pentru cea externă.

16. Izvorul Neptun III (Izvorul de ochi, Argus). Situarea: p malul drept al Cernei, peste drum de Izvorul Neptun II. Tipul de izvc natural, captat chiar în taluzul drumului într-o frumoasă fântână o beton în stil brâncovenesc. Debitul: 0,02-0,18 l/sec, (deci mic Temperatura: 49-55°C (la 18 mai 1999 am măsurat 50°C). Mineral zarea totală: 4,7-6,2 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodice calcică, hipotonă, sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 3,4-5,5 mg/l Radioactivitatea: 6-196 Rn (pCu/l). Folosinţa (după placa fixată pe perete): „catar conjunctival, blefarite alergice, prurit de pleoape".

17. Izvorul Neptun IV. Situarea, pe malul drept al Cernei, î; imediata vecinătate a izvorului Neptun I. Tipul de izvor: foraj executa în anul 1968 în scopul de a suplimenta izvorul Neptun I şi are aceleaş caracteristici hidrochimice cu acest izvor. Folosinţa: apa era colectata pe o conductă comună cu a izvorului Neptun I care ducea până la bazinul de răcire a Băii Neptun (nefuncţional în prezent).

18. Izvorul Venera. Situarea: pe malul stâng al Cernei, puţin în aval de pasarela pentru pietoni din apropierea hotelului Hercules (Podul Pieţei). Tipul de izvor: natural, captat în 1929 în subsolul clădiri din vecinătatea Băii Venera. Debitul: 0,09-0,54 l/sec, (deci redus) Temperatura: 32-40°C. Mineralizarea totală: 5,9-7 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică, hipotonă, sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 18,26 mg/l). Radioactivitatea: 407 Rn (pCu/l) - deci cea mai mare din grupa Neptun. Folosinţa: alimentarea Băii Venera pentru irigaţii vaginale şi pentru tratarea unor afecţiuni cronice ale aparatului locomotor; în prezent nu se mai utilizează, clădirea băii fiind ruinata părăsită, iar izvorul debuşează subteran direct în Cerna.

• Grupa V: Traian. Situarea: în staţiunea Băile Herculane, în aval de Podu Roşu (fig. 5). Componenţa: 2 izvoare de foraj pe stânga Cernei (nr. 19-20). Forajul Decebal împreună cu cele începute în 1976 la Abator şi Fabrica de Var constituie o rezervă pentru viitor.

19. Izvorul Traian. Situarea: pe malul stâng al Cernei, la picioarele Podului Roşu. Tipul de izvor: artezian, forat în 1969 la o adâncime de 575 metri. Debitul: 4,5-5,6 l/sec. Temperatura: 54-62°C. Mineralizarea totală: 6,14-7,54 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică şi sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 65,8 mg/l); acest izvor are cea mai constantă compoziţie chimică dintre toate izvoarele termominerale de la Băile Herculane. Radioactivitatea: 17,7-117 Rn (pCu/l). Folosinţa: alimentează hotelurile Domogled, Dacia şi Diana.

20. Izvorul Decebal. Situarea: pe malul stâng al Cernei, în Parcul Vicol. Tipul de izvor: artezian, forat în 1969 la o adâncime de 597,7 metri. Debitul: 1,67-2,20 l/sec. Temperatura: 32,5-39,5°C. Mineralizarea totală: 5,8-7,4 g/l. Compoziţia chimică: apă clorurosodică, calcică şi sulfuroasă (hidrogenul sulfurat: 72,1 mg/l). Radioactivitatea: 3,1-138,2 Rn (pCu/l). Folosinţa: neexploatat în prezent.

• Bazele de tratament cu ape termominerale. Staţiunea Băile Herculane dispunea, până acum vreo zece ani, de baze de tratament moderne, bine dotate. Pentru cura externă, pacienţii aveau la dispoziţie numeroase instalaţii de băi termale şi fizioterapie (electro- şi hidroterapie), instalaţii pentru aerosoli cu apă termominerală, săli cu aparate pentru cultura fizică medicală în vederea recuperării funcţionale. Pentru cura internă existau, de asemenea, buvete bine echipate. Instalaţiile pentru băi constau din căzi şi bazine speciale din marmură albă sau roşie, gresie antiacidă, materiale plastice.

Din nefericire, după 1989, pavilioanele balneare de valoare arhitectonică şi istorică inestimabilă, declarate monumente de arhitectură balneară, au început să se degradeze. Dacă unele mai funcţionează în condiţii precare, altele au fost închise, aşteptând, în stare de paragină tot mai accentuată, să fie restaurate şi redate spre folosinţă celor suferinzi.

Din fericire, bazele de tratament din interiorul marilor şi modernelor hoteluri construite în anii 1968-1982 sunt încă bine îngrijite şi înzestrate cu aparatură modernă şi complexă. În aceste baze, personalul medical cu experienţă bogată în balneologie asigură rezultate terapeutice de excepţie - cu condiţia ca pacienţii să respecte întocmai cura balneară prescrisă fiecăruia.

În continuare prezentăm bazele de tratament existente la sfârşit de veac şi mileniu în Băile Herculane, folosind notele luate de noi la faţa locului (1999 şi 2000), pliante recente existente la recepţia unor hoteluri şi unica publicaţie în care am găsit date despre aceste baze, scrisă de doi cetăţeni ai urbei, dr. Iancu Gogâltan şi prof. Doina Gogâltan (1992). Prezentarea e făcută, ca şi în cazul izvoarelor termominerale, din amonte în aval (cu excepţia ştrandurilor, la urmă). 1. Complexul balneo-turistic Roman. Situare: complexul este clădit chiar pe locul de origine al staţiunii Băile Herculane, pe malul drept al Cernei, în punctul cel mai nordic al staţiunii, înghesuit între munte şi râu, sprijinit pe un pinten de stâncă (fig. 5). În structura monumentală a edificiului sunt incorporate vechea Baie Romană cu un basorelief antic reprezentându-l pe semizeul Hercules, patronul tutelar al staţiunii. Adresa: Hotelul Roman, str. Romană nr. 1.

Istoric. Baia Romană a avut, de-a lungul secolelor, diferite nume: Baia lui Hercules,

Herculesbad, Latronum, Baia Hoţilor Capciag, Baia lui Iorgovan, Băile de putere. Este cea mai veche baie din staţiune, iniţial construită şi folosită de romani. Cu prilejul restaurării staţiunii Herculane în prima parte a secolului al 18-lea, s-au descoperit aici vestigii romane: o cadă scobită în piatră pentru băi parţiale la cot şi genunchi, escavaţii în stâncă pentru băi generale, monede etc. În timpul Imperiului austriac, în 1792 a fost ridicată o construcţie de lemn. În 1838, aceasta a fost înlocuită cu o altă clădire având un „orologiu bătător" pe frontispiciu, o sală de aşteptare cu fântână pentru cura internă, 2 bazine de acumulare şi răcire a apei, 16 cabine şi 4 bazine din marmură roşie pentru bolnavi. Din toate acestea s-au mai păstrat doar 3 cabine şi 4 bazine; în bazinul sudic se mai păstrează statuia lui Hercules sculptată în stânca muntelui de către romani. Simultan cu Baia Romană s-a construit în apropiere o fântână cunoscută pe atunci sub numele de Izvorul Tămăduirii sau Izvorul Carol. Este vorba de fântâna pe frontispiciul căreia scrie: „AD AQUAS HERCULI SACRAS" şi care adăposteşte izvoarele Hercules II şi Hygieia pentru cură internă. Clădirea actuală a complexului Roman a fost terminată şi dată în exploatare (inclusiv baza proprie de tratament balnear) în anul 1975.

Dotări balneare: 8 cabine cu căzi din material plastic sau cu bazine placate cu gresie antiacidă, conţinând apă sărată sau sulfuroasă; unul dintre bazinele cu apă sulfuroasă e folosit pentru kinetoterapie. Tipurile de apă folosită: clorurosodică, calcică (tip Hercules I) precum şi clorurosodică, calcică sulfuroasă (tip Hercules | + IV). Alte dotări: piscină cu apă termală la etajul 2, cu pereţi de sticlă ce permit admirarea Văii Cernei şi cu o capacitate de 1000 persoane, saună finlandeză, instalaţii pentru fizioterapie, cabinet de acupunctura, 2 cabinete pentru cură geriatrică, terase pentru aero-şi helioterapie.Dotări hoteliere (categoria 3 stele): 63 camere cu un pat, 112 camere cu două paturi, 7 apartamente - toate având balcon, baie, tv-satelit în fiecare cameră, telefon, apă caldă şi căldură non stop, sală polivalentă, restaurant-bar de zi, bibliotecă, sală de lectură, terasă, salon de cosmetică, coafor, frizerie, punct de schimb valutar, birou de informaţii turistice, room-service, bowling, biliard, magazin, parcare.2. Baia Apollo. Situare: vizavi de Biserica romano-catolică, în capătul nordic al staţiunii, pe malul drept al Cernei (fig. 5). Pe faţadă stă scris: „AD AQUAS HERCuLIS SACRAS AD MEDIAM 1852". Adresa: Piaţa Hercules, nr. 6.

Istoric: Baia Apollo (de la Apollo, zeul soarelui, luminii, muzicii, poeziei şi artelor fiul lui Zeus şi al Letei) s-a mai chemat Baia comună, Baia cea mare, Baia principală, Baia de şindrilă, Ludovic, Ludwigsbad, Ileana, Crişan. Este una dintre băile cele mai vechi din staţiune. Aici s-au descoDerit terme romane şi un templu al lui Hercules. Romanii aduceau apă nu numai de la izvorul Apollo I, ci şi de la izvoarele din Peştera Despicătura, de lângă hotelul Roman (dovadă, fragmentele de apeduct încă vizibile). După romani, grănicerii austrieci au fost cei care, prin 1724, au ridicat lângă cazarma lor o construcţie balneară, căreia i-au zis Baia comună; cu acest prilej s-au găsit numeroase antichităţi romane. Arsă de turci în 1737, a fost reclădită între 1758 şi 1760 sub numele de Baia cea Mare. Refăcută prin 1792 şi-a schimbat numele în Baia de şindrilă, după materialul din acoperişul ei. Abia în anui 1852 a fost construită în forma actuală; de atunci a mai suportat o refacere în 1866 şi o modernizare în 1970. În prezent, clădirea este funcţională dar ar merita o restaurare temeinică, fiind într-o stare de degradare destul de avansată.

Dotări balneare. Din 1852, când s-a ridicat clădirea actuală a băii, au rămas 3 bazine pentru răcire, 32 cabine şi 3 bazine comune din marmură roşie şi albă, câte unul pentru militari, bărbaţi şi femei Apa folosită: de la izvoarele Apollo I şi II.

Dotări hoteliere. Baia Apollo n-are asemenea dotări, dar comunică printr-o galerie cu hotelul Dunărea (Pavilionul 4 din Piaţa Hercules, nr. 7), destinat cazării pacienţilor acestei băi; când este complet, bolnavii sunt dirijaţi spre hotelul Apollo, (Piaţa Hercules, nr 8) care comunică cu hotelul Dunărea de care este lipit; construit în 1824, este de categoria o stea, deşi are camere cu baie. Până la ultimul război mondial, Baia Apollo mai comunica, pe sub Piaţa Hercules, şi cu Spitalul militar instalat pe atunci în Pavilionul 5. Prin galeriile care unesc succesiv Baia Apollo cu hotelul Dunărea, hotelul Apollo, Baia Hebe şi hotelul Decebal se poate ajunge la Cazino.

3. Baia Hebe. Situare: în Piaţa Hercules, între hotelul Apollo (vezi mai sus) şi Galeria de antichităţi de pe Podul de Piatră (Podul acoperit) care leagă Baia Hebe de hotelul Decebal (fig. 5). Adresa: Piaţa Hercules nr. 9 (fig. 5).

Istoric. Baia Hebe (de la Hebe, zeiţa tinereţii, fiica lui Zeus şi a Herei, pahamica zeilor din Olimp) a avut de-a lungul anilor mai multe denumiri: Baia de friguri şi de umflătură, Baia pentru dureri de încheieturi, Carolina, Karolinenbad, Dragalina. Până în anul 1792, aici funcţiona o baie construită din scânduri. Clădirea actuală, ridicată în 1826, a fost refăcută în 1864, odată cu Podul de Piatră de lângă ea. prilej cu care s-a construit pe el o galerie (coridor) de legătură cu hotelul Decebal, aflat pe malul stâng al Cernei; e vorba de galeria în renovare care va adăposti din nou colecţia de antichităţi romane. Deasupra băii se află o terasă pentru helicoptere, dar privirea ne este reţinută de un splendid foişor în stil vienez. Acesta are un acoperiş octogonal roşu, este împodobit cu ornamente geometrice traforate sugerând o dantelă fină şi se sprijină pe opt stâlpi metalici subţiri.

Dotări balneare. Baia Hebe este înzestrată cu 8 cabine şi un bazin, toate din marmură albă şi roşie. În prezent baia, modernizată, funcţionează din nou. Deoarece izvorul Hebe este folosit pentru cura internă, pentru băi se aduce apa termală de la izvorul Apollo.

Dotări hoteliere. Baia Hebe nu are hotel propriu, dar comunică cu hotelurile Apollo (de care este lipit la nord) şi cu hotelul Decebal (de care este legat prin Galeria de antichităţi).

4. Baia Diana. Situată pe malul drept al Cernei, puţin în aval de Piaţa Hercules (fig. 5). Adresa: str. Izvorului nr. 1.

Istoric. Baia Diana (de la Diana, zeiţa vânătorii, a pădurilor şi a lunii) a fost cunoscută şi sub alte nume: Baia pentru dureri de oase, Ferdinand, Elisabeta, Cloşca. Inscripţia săpată în peretele de la intrare - pe care am copiat-o pentru cititor - arată că această baie a fost amenajată iniţial de către romani:

Dus magnis et bonis Aesculapio et Hygiae Marcus Aurelius praefectus legionis XIII geminae Antoninae votum libens merito solvit.

Sub această „tabulă votivă nr. 9" se află traducerea în limba română:Marcus Aurelius comandantul legiunii a XIII-a Antonina s-a achitat bucuros şi drept de

făgăduinţa sa faţă de zeii mari şi buni Aesculap şi Hygieia.Este vorba de Asklepios, zeul grec al medicinii, fiul lui Apollo, preluat de romani sub numele

de Aesculapius, şi de Hygieia, zeiţa greacă a sănătăţii, fiica lui Asklepios (vezi V. Kernbach, 1983).Înainte de anul 1792 exista aici o construcţie de lemn, care a fost înlocuită, în 1810, cu o

clădire din cărămidă, ridicată odată cu cazarma din apropiere. În 1859 s-a construit incinta actuală a băii şi a fost renovată în anul 1970. Vizitând Baia Diana în mai 1999 am constatat că este încă în funcţie, dar într-o stare de degradare avansată, necesitând de urgenţă restaurare şi modernizare.

Dotări balneare. Băieşiţa de serviciu ne-a informat că Baia Diana dispune de 10 cabine cu apă termală sulfuroasă de peste 50°C adusă de la izvoarele Diana I şi II şi stocată în două bazine de răcire. De aici e trimisă spre cabine, prevăzute cu băi îngropate la nivelul podelei, în care reumaticii coboară pe trepte cufundându-se în apă. Mai există un bazin comun din gresie antiacidă care nu mai funcţionează de vreo 25 de ani.

Dotări hoteliere. Baia Diana nu dispune de un hotel propriu, dar există în apropiere hotelurile balneare din Piaţa Hercules şi hotelul Hercules - toate pe malul drept al Cernei.

5. Baia Neptun. Situare: pe malul drept al Cernei, în faţa Cazinoului aflat dincolo de râu (fig. 5). O pasarelă (Podul de Fier) înlesneşte trecerea pietonilor dintr-o parte în alta a apei (în iunie 2000 era barată!). Pe frontispiciu se mai vede scris: „Băi sulfuroase". Adresa: str. Izvorului, nr. 3.

Istoric. Baia Neptun (de la Neptun, zeul mării, fratele lui Jupiter) s-a mai chemat în trecut Maria, Szapary, Horia. Rămâne una dintre cele mai importante monumente de arhitectură balneară din staţiune care impune prin grandoarea şi eleganţa edificiului, la exterior, şi prin finisajele în marmură şi culori pastelate, în interior. Aceasta, în ciuda stării de paragină totală în care se află. În mai 1999, pereţii musteau de igrasie,multe ferestre erau sparte, uşile vraişte, renumitul hol principal pustiu, miros greu de urină şi fecale şi nici urmă de paznic care să ne dea o explicaţie ! Dar iată, în iulie 2000 renovarea era începută, dându-ne speranţa că în viitor îşi va recăpăta strălucirea şi animaţia de odinioară.

Monumentala clădire a fost construită în anii 1883-1886 după planurile arhitectului Alpar. Pe atunci era considerată cea mai modernă instalaţie balneară din Europa. Era înzestrată cu ascensor hidraulic şi cu un sistem de ventilaţie acţionat de apa izvorului Munk situat în spatele clădirii. Intrarea principală conducea într-un hol somptuos, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană împodobită cu o statuie alegorică. Din acest hol se desprindeau două coridoare opuse către cele două pavilione: unul cu băi de sulf, celălalt cu băi de sare.

Dotări balneare. Aripa clădirii cu băi de sulf avea 32 cabine şi 2 bazine, construite din marmură roşie şi albă, pentru care se folosea apa termală de la izvoarele Neptun I şi IV. Aripa cu băi de sare avea tot 32 de cabine şi 2 bazine, dar apa necesară se aducea tocmai de la izvorul Hercules I. Întreaga instalaţie balneară ,era dotată cu 5 rezervoare de stocare şi răcire a apei termominerâle. Mai exista şi un turn artezian, construit în 1894, care furniza apă la cabine prin cădere liberă, ne mai fiind nevoie de pompare. Baia Neptun mai dispunea şi de o secţie de fizioterapie, bine utilată.

Dotări hoteliere. Baia Neptun n-a dispus de un hotel propriu, dar avea în imediata apropiere hotelul Hercules.

6. Hotelul balneo-turistic Hercules. Situarepe malul drept al Cernei, în aval de Piaţa Hercules (fig. 5). Adresa: str. Izvorului nr. 7.

Istoric. Hotelul Hercules a fost dat în exploatare turistică în 1968 - fiind prima dintre noile construcţii balneo-turistice moderne ridicate după al doilea război mondial. Pe lângă corpurile A şi B în formă de bloc-turn cu câte 9 etaje fiecare, legate între ele printr-un spaţios parter, în anul 1971 s-a construit puţin în aval un al treilea corp pentru restaurantul Hercules.

Dotări balneare. Cu prilejul unei renovări complete, hotelul a fost înzestrat cu o bază de tratament proprie alimentată de apa termală adusă de la izvoarele Neptun I şi IV. Alte dotări: cabinete medicale proprii, saună finlandeză, piscină acoperită, sală de gimnastică.

Dotări hoteliere (categoria 2 stele): 60 camere cu un pat, 218 camere cu două paturi, 2 apartamente - toate dotate cu baie, tv-satelit, apă caldă şi căldură de la centrala proprie, telefon. Alte dotări: restaurant cu aer condiţionat, bar de zi, biliard, birou de informaţii turistice, săli de lectură, terasă pentru plajă, parcare.

7. Vila balneo-turistică Belvedere. Situare: pe versantul drept al Văii Cernei, în dreptul restaurantului Hercules (fig. 5). Adresa: str. N. Stoica de Haţeg nr. 6.

Istoric. Data construirii acestei vile nu este menţionată în bibliografia avută la dispoziţie. În mai 1999 ni s-a spus la faţa locului că vila este în „locaţie de gestiune la dispoziţia Guvernului". Datele care urmează sunt extrase dintr-o reclcmă publicitară înserată la sfârşitul cărţii lui I. Gogâltan şi Doina Gogâltan (1992).

Dotări balneare: bazin cu apă termominerală, instalaţie de hidroterapie şi electroterapie, sală pentru gimnastică medicală, cabine pentru masaje, acupunctura, tratamente homeopatice şi geriatrice, cosmetică geriatrică.

Dotări hoteliere: 22 locuri în camere cu 2 paturi şi în apartamente, restaurant, bar, terasă de vară, salon de protocol, solariu în aer liber dotat cu duşuri, parc şi foişor pentru recreere, apă caldă permanentă de la centrala proprie, parcare păzită.

8. Baia Venera. Situare: pe malul stâng al Cernei, puţin în aval de pasarela pentru pietoni cunoscută sub numele de Podul Pieţii şi de hotelul Hercules de pe malul drept al râului (fig. 5).

Istoric. Baia Venera (de la Venus-eris, zeiţa primăverii, a dragostei şi frumuseţii) s-a mai numit: Baia Francezilor, Francisca, Franzenbad, de Pucioasă, de Râie, a Femeilor, Carmen Sylva, 7 Noiembrie. Este una dintre cele mai vechi băi construite la începutul perioadei austriace (1724-1737). Arsă de turci în timpul războiului din 1737-1739, a fost reconstruită din lemn în anii 1740-1755 şi refăcută, tot din lemn între 1.764-1768. Construcţia din cărămidă datează din 1838; după ce a fost reparată de câteva ori, în 1930 s-a amenajat în forma actuală, iar în 1969 s-a modernizat.

Dotări balneare. Baia Venera avea 3 cabine şi 2 bazine, alimentate de apa izvorului cu acelaşi nume, stocată într-un rezervor de răcire. În prezent clădirea băii este închisă, în paragină totală.

9. Complexul balneo-turistic SIND-ROM. Situare: în perimetrul parcului Vicol, pe malul stâng al Cernei, unde râul face un mare cot (fig. 5). Adresa: str. Complexelor Sanatoriale, nr. 2.

Istoric. Construcţia acestui mare complex modern, destinat odihnei şi tratamentului balnear al sindicaliştilor, a început în 1971 în 1973, Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R) dădea în folosinţă hotelul Domogled, iar în 1982 hotelul Dacia, ambele dotate cu baze de tratament proprii. În prezent complexul este administrat de S.C. SINDROM.

Dotări balneare. Complexul dispune de 8 cabine şi 2 bazine comune, alimentate de apa izvorului Traian, care este stocată în prealabil într-un mare rezervor de răcire. Alte dotări: instalaţii adecvate de hidroterapie şi electroterapie.

Dotări hoteliere (categoria 2 stele): 300 locuri în hotelul Domogled şi 1070 în hotelul Dacia în camere cu două paturi şi în câteva apartamente - toate dotate cu baie, apă caldă şi căldură. Alte dotări: restaurant, bar de zi, sală de congrese (în hotelul Dacia) parcare particulară în apropiere.

10. Complexul balneo-turistic Afrodita. Situare: pe terasa superioară a Cernei, deasupra parcului Vicol. Se ajunge urcând cu piciorul prin faţa hotelurilor Domogled şi Dacia pe versantul vestic al Masivului Domogled sau cu maşina urmând indicatorul rutier (fig 5). Adresa: str. Complexelor Sanatoriale.

Istoric. Complexul Afrodita (de la Afrodita, zeiţa dragostei şi frumuseţii, fiica lui Zeus), dat în folosinţă în 1979, reprezintă o construcţie modernă cu o arhitectură originală, care încorporează în silueta sa impresionantă o concepţie hotelieră şi balneară nouă

Dotări balneare. Complexul dispune de o bază de tratament proprie, înzestrată cu cabine având căzi inoxidabile. Alte dotări: instalaţii moderne de electroterapie, hidroterapie, cultură fizică medicală, aerosoli, saună finlandeză, piscină cu apă terrnosalină. Fiecare cameră dispune de terase şi balcoane pentru aero- şi helioterapie.

Dotări hoteliere (categoria 2 stele): 28 camere cu un pat, 188 camere cu două paturi şi 2 apartamente prezidenţiale - toate având baie, televizor, telefon. Alte dotări: restaurant, bar de zi, salon de coafură şi frizerie, biliard, minibowling, parcare.

11. Complexul balneo-turistic Minerva. Situare: la sud de complexul Afrodita, practic lipit de acesta (vezi nr. 9 mai sus şi fig. 5). Adresa: str. Complexelor Sanatoriale.

Istoric. Complexul Minerva (de la Minerva, zeiţa înţelepciunii, protectoare a artelor, ştiinţei şi meşteşugurilor) este şi mai original ca arhitectură decât precedentul, impresionând prin aspectul de turn cărămiziu al corpului central profilat pe abruptul alb sclipitor al Masivului Domogled. A fost dat în

folosinţă în anul 1985.Dotări balneare. Complexul este înzestrat cu o bază de tratament proprie cu multiple procedee

curative, executate sub supravegherea unei echipe medicale competente. În afară de cabine cu căzi inoxidabile, baza are piscină, saună, instalaţii moderne pentru electroterapie, hidroterapie, masaj uscat, cultură fizică medicală, acupunctura şi homeopatie. Băile şi procedurile sunt recomandate în prospectul complexului pentru afecţiuni reumatismale, neurologice, digestive, respiratorii, intoxicaţii cu metale grele, ginecologice cronice şi oftalmologice.

Dotări hoteliere (categoria 2 stele): 200 camere simple, duble şi apartamente dotate cu duş, baie, balcon, telefon, TV-cablu, frigider (la cerere). Alte dotări: restaurant cu 200 locuri (bucătărie tradiţională şi europeană), cofetărie, bar de zi, bar de noapte, parcare păzită, două săli polivalente, birouri cu fax şi telefon cu linie internaţională, precum şi personal cu experienţă în organizarea de conferinţe, simpozioane şi manifestări culturale.

12. Complexul balneo-turistic Diana. Situare: pe terasa superioară a Văii Cernei, la nord de complexul Afrodita şi Minerva (vezi nr. 9 şi 10 mai sus şi fig. 5). Adresa: str. Complexelor Sanatoriale nr. 1.

Istoric. Complexul Diana (de la Diana, zeiţa vânătorii, a pădurilor şi a lunii) a fost dat în folosinţă în 1977. În 1999 a fost reamenajat.

Dotări balneare. Complexul dispune de o bază de tratament proprie, înzestrat cu cabine având căzi inoxidabile, pentru care se foloseşte apa izvorului Traian.

Alte dotări: instalaţii moderne de electroterapie şi hidroterapie cultură fizică medicală, saună finlandeză, piscină interioară cu apă termosalină, solarii. Camerele dispun de terase şi balcoane pentru aero- şi helioterapie. Cabinet medical pe fiecare palier.

Dotări hoteliere (categoria 2 stele): 400 locuri în 20 camere cu un pat, 180 cu două paturi şi 10 apartamente - toate dotate cu balcon, baie, televizor, telefon. Alte dotări: restaurant, bar de zi, săli de lectură, de cinema şi de cocteil, sală polivalentă, birou de informaţii turistice, salon de coafură şi frizerie, parcare.

13. Ştrandul termal central în aer liber (Şcoala de înot). Situare: pe malul stâng al Cernei, la intersecţia str. Cernei cu str. M Eminescu, vizavi de hotelul Cerna (fig. 5). Adresa: str. Cernei nr. 2. Istoric. Ştrandul a fost construit în anul 1871 lângă o baie care se chema Maria şi care a funcţionat până după primul război mondial. În prezent, în pavilionul fostei Băi Maria funcţionează în permanenţă o secţie de hidrofizioterapie, în timp ce ştrandul, fiind în aer liber, este deschis numai în sezonul cald.Dotări balneare. Ştrandul termal are 27 cabine, un grup sanitar şi terase pentru helioterapie; având o parte mai puţin adâncă, poate fi folosit şi de neînotători. Apa termosalină este adusă de la izvorul Hercules I. În secţia de hidrofizioterapie se aplică proceduri de hidroterapie (duş şi masaj subacval, băi galvanice, cu plante, cu aburi, cu bule şi de şezut etc.) şi de electroterapie (ultraviolete, ultrascurte, ultrasunete, ionizări, galvanizări etc); de asemenea se fac tratamente cu aerosoli cu apă sulfuroasă, gimnastică medicală, elongaţii etc.

Dotări hoteliere: nu are, dar vechiul hotel Cerna (2 stele) de alături primeşte cu precădere pe cei ce folosesc ştrandul şi pavilionul de hidrofizioterapie.

14. Ştrandul termal Şapte Izvoare. Situare: pe malul stâng al Cernei, în apropiere de Stânca Ghizelei, la km 4 al şoselei ce urcă de la Băile Herculane pe Valea Cernei.

Istoric. S-a construit în anul 1977 la dimensiuni olimpice.Dotări balneare: numai ştrandul care este umplut cu apă termală de la izvorul Stânca Ghizelei.

Face parte din dotările de agrement, având în vedere peisajul magnific oferit de Valea Cernei.Dotări hoteliere: n-are, dar în apropiere există Campingul Şapte Izvoare iar mai în amonte

hotelul Tierna (km 5,5).• Tratamentele cu ape termominerale. Am trecut în revistă izvoarele termominerale şi bazele

de tratament care le utilizează. Să vedem acum care sunt principalele calităţi terapeutice ale apelor termominerale, afecţiunile care sunt indicate a fi tratate cu astfel de ape şi, dimpotrivă, care sunt contraindicate. Apoi să vedem în ce constau practic cura externă şi internă, procedurile terapeutice complimentare, alimentaţia şi regulile de comportament în timpul curei.

1. Calităţile terapeutice ale apelor termominerale. Experienţa de veacuri transmisă oral şi în scris - şi în principal rezultatele obţinute de medicii balneologi din Hercualane - au condus la mai multe concluzii privitor la calităţile terapeutice ale apelor termominerale. lată pe cele mai importante:• Termalitatea acţionează asupra circulaţiei sângelui, producând o modificare a schimburilor nutritive din organism.• Sulful este elementul cel mai important din conţinutul mineral al apelor termale sulfuroase din Valea Cernei. Este vorba de un sulf solubil de calitate superioară celui din ape similare din ţară şi străinătate. Fiind dizolvat în apele termale de mare adâncime, el are o mai mare putere decât cel din celelalte ape de a pătrunde şi difuza în organism în timpul efectuării băilor. Sulful este, de pildă, cel care în băile

Apollo, Hebe sau Diana acţionează cu precădere asupra aparatelor circulator şi locomotor, precum şi asupra tegumentelor. După o cură cu astfel de apă, cantitatea şi concentraţia sulfului în organism creşte proporţional cu concentraţia de sulf a apei termale, de gradul de intensitate, de durata îmbăierii, de temperatură şi volumul apei din cadă sau bazin. Toate acestea sunt stabilite de o metodologie specială şi particulară Herculanelor, care se cere adaptată, variată şi diversificată de la pacient la pacient (I. Cristescu, 1996). După Th. Trăpcea (1976), în băile reumatismale „apele sulfuroase normalizează metabolismul viciat al sulfului; produc hiperemie puternică a tegumentelor datorită acidului adenilic, histaminei şi acetilcolinei ce se formează în piele; au acţiune cheratolitică desensibilizantă, antialergică şi antiparazitară". Din aceste motive Marius Sturza, fondatorul balneologiei clinice româneşti, a denumit sulful termal de la Herculane „sulf viu". Dar atenţie, apele sulfuroase din staţiune sunt recomandate numai celor cu inima sănătoasă! Mai putem adăuga că apele sulfuroase, inhalate prin pulverizare, au efect benefic în procesele inflamatorii cronice ale căilor respiratorii şi că nu este de neglijat nici acţiunea antiseptică, hiperemizantă desensibilizantă şi antiinflamatorie în general.• Apele termale de la Herculane mai sărace în sulf dar radioactive, cum sunt cele folosite în Baia Apollo, produc o circulaţie mai bună, uşurând activitatea inimii prin vasodilataţie tegumentară şi coronariană, în paralel cu o uşoară scădere a pulsului şi tensiunii arteriale (Al. Savu, 1971). Astfel de ape sunt recomandate celor cu afecţiuni cardiace nestabilizate.• Apele termale bogate în calciu de la Herculane au un efect calmant, sedativ, de unde utilizarea lor în afecţiuni ale sistemului nervos (nevralgii, nevrite etc).

2. Indicaţii terapeutice. Se ştie că apele termominerale de la Herculane pot ameliora şi chiar vindeca numeroase afecţiuni, de unde rezultă că e bine să le cunoaştem indicaţiile terapeutice. În acest scop prezentăm mai jos, grupate pe categorii, principalele boli care beneficiază de tratament în staţiune (pentru informaţii suplimentare a se vedea I.Gogâltari şi Doina Gogâltan, 1992 şi I. Cristescu, 1996).• Afecţiuni reumatismale ale aparatului locomotor: reumatisme de tip inflamator (reumatism articular acut, reumatism secundar infecţios, poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă); reumatism degenerativ (bolile artrozice ale membrelor inferioare şi a centurii sacroiliace - inclusiv gonartroza şi coxartroza, bolile artrozice la nivelul membrelor superioare şi al centurii scapulohumerale - inclusiv artroza umărului şi cotului); reumatism abarticular cu caracter inflamator sau degenerativ la nivelul membrelor inferioare şi superioare (deformări dureroase ale piciorului, picior plat, deget în ciocan, umăr dureros, umăr blocat, tendinite etc).• Afecţiuni reumatismale ale coloanei vertebrale: spondiloza şi discopatiile cervicale (care se manifestă sub diferite sindroame); spondiloza şi discopatiile dorsale şi lombare (insuficienţă dorsală, lumbago cronic, lombosciatică prin hernie de disc sau nediscală, tulburări statice ale coloanei vertebrale etc); suferinţele abarticulare ale coloanei vertebrale (sciatică vertebrală, nevralgia intercostală etc).• Afecţiunile posttraumatice ale aparatului locomotor şi coloanei vertebrale: şold operat, căluşuri dureroase, fracturi consolidate tardiv, leziuni de tendoane şi de nervi periferici, artroze ale centurilor pelviene şi scapulare, tulburări circulatorii şi trofice după fracturi vindecate, sechele vertebrale fără leziuni medulare, dureri vertebrale din diverse cauze (discopatii de diferite tipuri), mobilitate limitată, insuficientă vertebrală prin deficit sau dezechilibru muscular.• Afecţiuni datorită poziţiei vicioase la copii şi adolescenţi: capul înclinat înainte; omoplaţi depărtaţi între ei de coloana vertebrală sau de cuşca toracică; spatele cocoşat; umerii aduşi; bazinul basculat înainte; abdomen proeminent; tendinţa de formare a piciorului plat. Gimnastica medicală asociată cu înot în ştrandurile şi piscinele cu apă clorurosodică trebuie efectuată înainte de definitivarea deformaţiilor respective - deci în copilărie; numai atunci tratamentul va duce la fortificarea ligamentelor şi la tonificarea muşchilor tonostatici (ai cefei, ai omoplaţilor, ai abdomenului, fesierii etc).• Articulaţiile afectate de tratamente lungi cu diferite medicamente, de corticoterapie locală, chimioterapie tuberculoasă etc.• Boli de piele: eczema cronică, acneea, pruritul, prurigo, cheloidele, urticaria şi alte stări alergice, foliculitele, seborea capului, etc.• Afecţiuni ale ochilor: catar conjunctival, blefarite alergice, pruritde pleoape.• Afecţiunile aparatului respirator: sinuzitele cronice, rinitele cronice alergice şi nealergice, hipertrofia amigdalelor, faringitele şi laringitele cronice, traheobronşitele cronice.• Afecţiunile aparatului cardiovascular: hipotensiunea arterială, tromboflebita la 6 luni de la debut cu V.S.H. şi temperatură normale.• Boli endocrine: hipofuncţii tiroidiene, paratiroidiene, hipofizare, suprarenale, testiculare, ovariene.• Afecţiuni ale aparatului genital feminin: vaginite cronice, metroanexite cronice, trichomoniază genitală, tulburări funcţionale menstruale (amenoree, cicluri prea lungi sau scurte, menstruaţii abundente, sărace sau dureroase), nevralgii pelviene, sindromul premenstrual, sterilitate etc.• Boli ale aparatului urinar: tulburări renale funcţionale (albuminurii funcţionale), cistopielite cronice,

litiază urinară cu căi permeabile, sechele postoperatorii pe căile urinare.• Boli ale sistemului nervos: afecţiuni neurologice periferice (paralizii posttraumatice ale membrelor, polinevrite după faza acută, poliradiculoneuropatii în faza sechelară, sindromul coadă de cal, sechele tardive după poliomielită); afecţiuni neurologice centrale funcţionale (nevroza astenică vindecată clinic în scopul evitării recidivelor).• Afecţiuni ale aparatului digestiv (inclusiv glandele anexe): gastrite hipoacide; hipotonii gastrice; gastroduodenite cu stază duodenală; hepatocolicistite cronice; diskinezii biliare; suferinţe ale căilor biliare după hepatită epidemică vindecată clinic şi biologic; hepatoze după intoxicaţii cu mercur, plumb etc; sechele după operaţii pe căile biliare etc.• Boli de nutriţie: obezitatea, diabetul simplu, constipaţii funcţionale, colite cronice, guta, ocronoza, reumatismul alcaptonuric etc.• Boli profesionale: cură în scop profilactic în cazul profesiilor cu noxe la locul de muncă (mine, fabrici etc.) care pot afecta aparatul locomotor sau respirator, sau în cazul profesiilor în aer liber (şantiere de construcţii, defrişatul pădurilor etc.) care pot afecta tegumentul (insolaţii vara, degeraturi iama etc.) şi alte părţi ale corpului; cură în scop terapeutic în cazul unor boli de plămâni ca silicoza, azbestoza. antracoza şi altele cu forme necomplicate, incipiente, sau în cazul intoxicaţiilor profesionale cu metale grele, sau în cazul bolilor cauzate de vibraţii, trepidaţii mecanice, microtraumatisme prin unele unelte etc.

3. Contraindicaţii terapeutice. Se ştie deasemenea că apele termominerale de la Herculane nu sunt benefice pentru unele boli şi chiar pot agrava alte boli - fapt pentru care e bine să le cunoaştem şi contraindicaţiile terapeutice. Să vedem mai întâi câteva contraindicaţii generale. Este interzis orice tratament pentru:- toate bolile contagioase şi venerice în faza de contaminare; toate afecţiunile aflate în puseu acut; toţi purtătorii de germeni patogeni; toţi cei care sunt în stare caşectică- tumorile maligne de orice fel şi în orice stadiu- hemoragiile de orice fel dacă se repetă (exclusiv cele hemoroidale)- boli de sânge, anemii puternice, leucemii etc.- boli cauzate de diferiţi paraziţi- tulburări psihice, epileptice, alcoolism cronic cu tulburări neuropsihice, narcomaniile etc.- sarcina normală din luna a treia sau sarcina patologică din orice lună, perioadă de lactaţie.

În continuare prezentăm contraindicaţiile pentru diferite categorii de boli:• Afecţiuni ale aparatului locomotor: poliartrită reumatoidă evolutivă, spondilită anchilopoietică cu evoluţie acută şi complicaţii; artrită şi poliartrită acută în evoluţie; tuberculoză osteoarticulară; osteomielită; anchiloze cu dificit motor; lumbago acut; fracturile neconsolidate; entorsele, luxaţiile care n-au 3 luni; fracturi vertebrale cu leziuni medulare; calus chirurgical vicios; bolnavi cu afecţiuni locomotorii dar necooperanţi psihic etc.• Boli de piele: afecţiuni dermatologice în stadiu acut; râie şi alţi paraziţi cutanaţi; micoze ale pielei şi unghiilor; tuberculoza cutanată; tumori maligne ale pielei; lepra; lupusul eritematos; penfigus; hematodermitele; dermatozele desfigurative; ulcerele varicoase ale gambei etc.• Afecţiunile aparatului respirator: tuberculoza pulmonară evolutivă; insuficientă respiratorie cronică avansată; astm bronşic avansat; supuraţiile pleuropulmonare; cord pulmonar cronic decompensat; micozele pulmonare; silicotuberculoza; bronşextaziile evolutive; tuberculoza şi afecţiunile inflamatoare ale căilor respiratorii superioare; sinuzitele supurative etc.• Afecţiunile aparatului cardiovascular: infarct miocardic, cardiopatie ischemică dureroasă cu crize; insuficienţă cardiacă; endocardită acută şi subacută; hipertensiunea arterială în stadiul III sau cu complicaţii; valvulopatii şi arteropatii avansate; arteroscleroza cerebrală cu tulburări psihice; tromboembolii cerebrale; afecţiuni cronice ale miocardului cu aritmie.• Boli ale aparatului urinar (inclusiv rinichii): glomerulonefrita acută şi cronică; pielonefrite cronice, insuficienţă renală cronică; hematurie de orice origine; tuberculoza renală, a căilor urinare şi a organelor genitale; litiaza căilor urinare; obstrucţia căilor urinare (prin calculi, prin hipertrofia prostatei, stricturi) etc.• Boli ale sistemului nervos: bolnavii necooperanţi psihic; leuconevraxita (scleroza în plăci); boala lui Parckinson; polineuropatii acute; neuropatii în boli de colagen; pareze şi paralizii posttraumatice; paralizii ale membrelor inferioare; paralizii generale progresive; tabesul; hemiparezele posttrombotice, posthemoragice şi posttraumatice cerebrale; sindroamele hemiplegice de etiologie infecţioasă, tumorală şi degenerativă; nevrozele şi psihopatiile grave; tumorile sistemului nervos• Afecţiuni ale aparatului digestiv (inclusiv glandele anexe): ulcer în faza acută; stomac operat de ulcer cu complicaţii postoperatorii; stenoze ale tubului digestiv însoţite de tulburări de tranzit; tuberculoză intestinală; enterocolite acute şi cronice; litiaza căilor biliare în faza acută sau însoţită de angiocolite; colecistitâ cronică în puseu acut; hepatita epidemică; ciroza hepatică; hepatita cronică avansată

• Boli endocrine: caşexia hipofizară şi adenomul bazofil al hipofizei; boala lui Addison; boala lui Basedow în stadiile avansate (până la guşa hipertiroidizantă)• Boli ale aparatului genital feminin: menometroragii; stări precanceroase, leucoplazii etc; procese tumorale benigne şi maligne; procese inflamatorii (T.B.C., lues, boli venerice etc); fibromioame de orice fel; procese pseudotumorale (salpinxuri, chisturi mari); procese acute cu semne clinice şi biologice (metroanexite, cervicite, colpite); diferite stări patologice (infestaţii, micoze, infecţii etc); perioada premenstruală, postpartum şi postavortum.• Boli profesionale: pneumoconioze cu insuficienţă cardio-pulmonară sau asociate cu tuberculoză; intoxicaţii cronice profesionale în faza de puseu acut.• Contraindicaţii speciale: este interzis tratamentul balnear cu ape sulfuroase radioactive la copii sub 16 ani.

4. Cura externă. Această formă principală de aplicare a tratamentului constă dintr-o serie de băi prescrise de medicul balneolog şi efectuate în căzi speciale, în bazine acoperite sau în ştranduri umplute cu apă termominerală. Temperatura indicată este de 30-38°C iar durata unei băi între 10 şi 20 minute. Există băi totale (în apă până la gât), băi parţiale (de jumătate sau trei sferturi de corp) pentru cei suferinzi de inimă şi de vârsta a treia şi băi pentru anumite părţi ale corpului (mâini, picioare, şezut etc), cu efect local. Dacă intervine setea, se bea apă potabilă sau sucuri - în nici un caz băuturi alcoolice. Dacă pacientul intră în criză balneară (stări de anxietate, hiperexcitabilitate, oboseală, erupţii cutanate, insomnie, dureri articulare etc), medicul recomandă întreruperea tratamentului pentru câteva zile, după care se continuă cura. Durata unei cure este de 18-21 zile şi se repetă trei ani la rând.

După I. Gogâltan şi Doina Gogâltan (1992), băile termomi-nerale exercită o triplă acţiune asupra organismului: mecanică, termică şi chimică.

Acţiunea mecanică constă în puterea de ridicare a apei care permite executarea unor mişcări imposibile de făcut în aer - lucru foarte important în cazul tratării afecţiunilor reumatismale. Presiunea hidrostatică înlesneşte circulaţia sângelui venos, creşte uşor activitatea inimii şi scade profunzimea respiraţiei. Ca urmare, dacă corpul e scufundat în apă până Ja gât, apare senzaţia de sufocare. Pentru a o evita, scoatem corpul până la nivelul inimii apoi, după ce senzaţia dispare, ne cufundăm iarăşi până la gât.

Acţiunea termică se face simţită dacă apa este mai caldă de 33-36°C, adică dacă depăşeşte zona de termoindiferenţâ. Atunci vasele periferice cutanate se dilată, circulaţia sângelui se intensifică iar pielea se înroşeşte (este aşa numita hiperemie locală care cuprinde tot corpul); la rândul ei, inima bate mai repede, fapt care poate fi constatat prin luarea pulsului.

Acţiunea chimică se realizează, la rândul ei, prin pătrunderea Prin piele a unor elemente minerale din apă, în principal sulful, calciul, magneziu, potasiul şi sodiul sub formă de anioni şi cationi. După cum am arătat deja, sulful este elementul cel mai important. Apa este considerată sulfuroasă dacă conţine minimum 1 mg/l de sulf în stare liberă sau sub formă de hidrogen sulfurat - ori apa termală de la Herculane conţine între 3,7 şi 88,26 mg/l. Ajungând în organism prin cura internă, hidrogenul sulfurat ia parte la metabolismul general al sulfului, cu rol deosebit în bolile cu carenţă de sulf, cum este cazul reumatismului cronic degenerativ. Ca element indispensabil al celulelor vii, sulful acţionează în fel şi chip: ca desensibilizant antialergic, antiparazitar, keratolitic, antiseptic, antimicotic, diminuant al secreţiilor bronhice uşurând expectoraţia, diuretic, diminuant al secreţiei clorhidrice gastrice, calmant şi analgetic, etc. Tot sulful este cel care scade pH-ul urinar, glicemia şi glicozuria; creşte metabolismul bazal, diureza şi secreţia biliară; favorizează procesele de oxidoreducere; normalizează lipemia; are afinitate pentru ţesutul cartilaginos, conferindu-i supleţe şi rezistenţă; resoarbe exudatele: potenţează refacerea organismului după efort; influenţează glandele cu secreţie internă; stimulează şi fortifică sistemul nervos. La rândul său calciul - şi el un component obişnuit al celulelor vii - intervine în reglarea ritmului inimii, inhibă excitabilitatea neuromusculară şi permeabilitatea celulară şi cea vasculară.

Graţie acţiunii complexe a apelor termominerale de la Herculane, numeroşi bolnavi şi-au recăpătat sănătatea, şi-au refăcut capacitatea de apărare a organismului, s-au fortificat fizic şi şi-au redobândit echilibrul psihic.

5. Cura internă. Această formă de cură este la fel de veche ca şi cea externă. Dovadă, semizeul Hercules sculptat direct în peretele stâncos al Băii Romane este reprezentat ţinând în mâna dreaptă o cupă cu apă din izvorul ce-i poartă numele până astăzi (Hercules I).

Cura internă se practică în paralel cu băile sulfuroase aplicate reumaticilor pentru a le ameliora, după caz, suferinţele cutanate, respiratorii, digestive, urinare, genitale sau de altă natură. Buvetele din staţiune dispun de ape clorurosodice-sulfuroase (izvoarele Diana III şi Neptun II) sau predominant clorurosodice (Hercules I şi II şi Hygieia), dar este contraindicat a se bea fără prescripţia unui medic balneolog, singurul în măsură să stabilească izvorul şi doza de la caz la caz. În principiu, o cură cu ape termominerale la Herculane se face în orice anotimp, timp de 18-21 zile pe an, timp de trei

ani la rând.Pentru a avea efect, trebuie păstrate câteva reguli. Apa se bea direct de la izvor (excepţional

acasă, la recomandarea medicului), cu 30-45 minute înainte de masă, rar, înghiţitură cu înghiţitură (repede doar în cazul constipaţiei) şi numai doza prescrisă (pentru doza maximă se înmulţeşte greutatea corporală cu 10 şi se împarte la 3). În principiu, cantitatea de apă creşte progresiv de la 50 ml la 200 ml, adăugându-se zilnic câte 50 ml. După fiecare doză se face fie o plimbare, fie odihnă la pat pe partea dreaptă, după cum recomandă medicul. Temperatura apei termale trebuie să fie în jur de 37°C (excepţie în cazul constipaţiei când se bea apa rece sau caldă cât suportă bolnavul). În cazul apariţiei unei crize se anunţă medicul care dispune întreruperea tratamentului câteva zile.

Cura internă se mai practică şi sub formă de apă de 36-37°C, pulverizată fin şi inhalată timp de 3-6 minute în cazul unor afecţiuni ale aparatului respirator, a unor boli ginecologice etc. În trecut apa termală s-a mai folosit pentru gargară şi chiar injectată sub piele.

6. Proceduri terapeutice complimentare. În afară de băile cu apă termominerală, medicii balneologi folosesc şi alte tratamente complimentare după cum urmează:• Hidroterapia constă din proceduri variate: duş subacval; duş masaj; duş scoţian; duş cu aburi; duş cu aer cald; saună; băi alternante; băi ascendente; băi galvanice; băi cu peria; băi cu plante medicinale; băi cu bule; băi complete cu aburi sau cu aer cald; băi kineto-simple la cadă; băi de jumătate; băi parţiale (şezut, mâini, picioare); afuziuni parţiale; împachetări uscate şi umede.• Electroterapia dispune, şi ea, de proceduri moderne şi variate: aerosoli şi aerosoli cu ultrasunete; băi de lumină parţiale şi generale; curenţi diadinamici, de joasă frecvenţă, de înaltă frecvenţă cu şi fără impulsuri, redresaţi, interferenţiali şi curenţi mediofrecvenţă; infraroşii; ultraviolete parţiale şi generale; unde scurte, magne-todiaflux, solux, vitalux, astralux, ultrasonoforeză, ultrasunete, galva-nizări-faradizări, ionizări şi decontracturări galvanice, băi galvanice generale sau celulare.• Cultura fizică medicală (C.F.M.) şi tratamentul prin gimnastică şi mişcare (kinetoterapia) constau din: gimnastică individuală şi în grup, în aer şi în bazine; elongaţii pe masă, masaj manual parţial şi general, masă vibratorie, bicicletă ergometrică, masaj cu duş, mecanoterapie, cură de teren, gimnastică aerobică.• Alte tratamente: pneumoterapie (aerosoloterapie individuala cu apă minerală şi de cameră, aerosolizare cu substanţe medicamentoase); acupunctura; apiterapie (cură apicolă revitalizată cu miere şi adaus de polen, propolis, lăptişor de matcă, venin de albine etc); instilaţii oculare (cu apă de la izvorul Argus); tratament geriatrie „Aslan" etc.

7. Alimentaţia în timpul curei. Medicul balneolog este singurul In măsură să alcătuiască regimul fiecărui bolnav venit la cură. De obicei nu sunt probleme de regim dietetic pentru cei cu boli reumatismale dacă nu au boli asociate. Masa se serveşte în restaurante şi pensiuni care pot oferi regimul alimentar prescris de medic.

8. Reguli de comportament în cei trei ani de cură. Pentru reuşita tratamentului balnear se impune respectarea unor reguli:

- -cooperarea deplină cu medicul pentru stabilirea diagnosticului pe baza antecedentelor şi a analizelor de laborator;- urmarea cu stricteţe a tratamentului individual stabilit de medicul specialist, după cele 1-2 zile de aclimatizare;- respectarea întocmai a programului balnear zilnic, dar şi pauza de o oră între două proceduri, somnul de după prânz sau repausul la pat pentru refacere fizică după tratament între orele 14-17, precum şi culcatul nu mai târziiudeora 10 seara;- efectuarea plimbărilor zilnice după mesele principale, începând cu cele scurte şi lejere;- evitarea consumului de băuturi alcoolice şi a fumatului;- urmarea strictă a indicaplor medicului acasă, după cură pentru ca efectele obţinute la Mile Herculane să se consolideze. În principal se recomandă evitarea umezelii, a frigului, echilibru între efort şi repaus, somn suficient, evitarea abuzului de alcool şi tutun:- revenirea la cură în următorii doi ani neapărat.

CLIMA

Vecinătatea cu Marea Mediterană face ca zona Banatului montan, inclusiv bazinul Cernei, să beneficieze de influenţa binefăcătoare a climei blânde din jurul acestei mări. Aşa se explică, de pildă, prezenţa unor arbori şi arbuşti mediteraneeni în zona Băilor Herculane. Aşa se explică de ce asprimea climei temperat-continentale, cu exces de căldură vara şi exces de frig iarna, este mult atenuată pe Valea Cernei şi în special la Băile Herculane.

Circulaţia aerului poate aduce mase de aer de origine tropicală, siberiană şi chiar arctică (L.Badea, 1981). Astfel, circulaţia vestică şi sud vestică care predomină în bazinul Cernei (165 zile pe an, în medie) determină, în sezonul cald, o alternanţă de perioade ploioase, umede, cu altele însorite şi calde de durată mai lungă; în sezonul rece, această circulaţie aduce mase de aer polar şi mai rar tropicale maritime, favorabile iernilor blânde cu ploi abundente la altitudini joase. Aşadar, sub influenţa circulaţiei tropicale, avem o vară instabilă şi călduroasă, cu averse şi descărcări electrice şi o iarnă instabilă şi relativ călduroasă, cu vreme închisă şi umedă (în cazul circulaţiei tropicale continentale).

Circulaţia nord-estică permite să fie simţită influenţa antici-clonului siberian din februarie şi până în iulie (115 zile pe an în medie). Când acesta atinge maximum de intensitate, de regulă în ianuarie-februarie, pe Valea Cernei se înregistrează cele mai joase temperaturi.

Circulaţia maselor de aer din bazinul arctic pe direcţia NE-SV este mult domolită de masivele muntoase de la nord; acest aer rece provoacă o vreme instabilă cu temperaturi scăzute, nebulozitate mare şi precipitaţii abundente.

După L. Badea (1981), din punct de vedere climatic „Valea Cernei trebuie privită, pe de o parte, ca arie depresionară ascunsă Şi protejată de masive muntoase înalte şi, pe de altă parte, ca un uluc între munţi, făcând parte din marele culoar ce desparte longitudinal munţii dintre Jiu şi Dunăre; aceasta îi conferă un regim climatic şi topoclimatic cu o nuanţă de adăpost (mai ales în bazinul superior), dar şi de canalizare a aerului în lungul culoarului". Dar cum bazinul Cernei reprezintă o mare diversitate a formelor de relief, există şi numeroase nuanţe topoclimatice cărora le corespund, influenţate pe alocurea de modificările antropice (localităţi, defrişări. lacuri de baraj etc). Merită să prezentăm, pe scurt, cele zece topoclimate definite de M. Buza în cartea editată de L. Badea (1981).

1. Topoclimatul de vale largă. În sectorul Băile Herculane-Pecinişca, Valea Cernei are 1 km lărgime, lunca cea mai largă. altitudinea cea mai mică (140-180 m), deschidere către S-SV şi este adăpostită, la est, de munţi calcaroşi înalţi. Caracteristici: temperatura medie anuală de 10,5°C (cea mai mare din întreg bazinul), precipitaţiile medii anuale de 760 mm (cea mai redusă), insolaţie crescută, circulaţia maselor de aer cald activă, desprimăvărări timpurii (uneori la sfârşit de februarie). Influenţa climatului mediteranean este vădită în caracterul solurilor şi în asociaţiile vegetale şi animale. Variante ale acestui topoclimat există în lărgirile din bazinul superior (Lunca Cernişoarei, Iovanu, Balmeşu şi Cerna-Sat) situate la peste 500 m altitudine, unde se înregistrează, de asemenea : umezeală scăzută, precipitaţii reduse, viscole rare iar zăpada se topeşte mai timpuriu.

2. Topoclimatul de vale îngustă. În amonte de Băile Herculane, Cerna şi afluenţii săi au profilul în formă de V iar altitudinea variază între 180 şi 1200 m. Caracteristici: topoclimatul mai rece şi umed datorită umbririi versanţilor şi inversiunilor de temperatură; temperatura medie anuală scade treptat cu altitudinea, ajungând la 6,6°C în Cerna-Sat; precipitaţiile medii anuale se ridică la peste 1000 mm; curenţii de aer sunt canalizaţi în lungul acestor văi, având intensificări locale.

3. Topoclimatul cheilor. În toate cheile se menţine permanent un climat rece şi umed din cauză că pereţii, foarte apropiaţi între ei, nu permit pătrunderea razelor solare decât pe suprafeţe restrânse; pe fundul cheilor stratul de aer este cel mai rece; între porţiunile însorite şi umbrite se formează microcurenţi de compensaţie; din cauza temperaturilor scăzute, a umidităţii crescute şi a calmului relativ, roua, bruma şi îngheţul au o maximă frecvenţă şi intensitate

4. Topoclimatul de culmi principale înalte. Acest topoclimat este prezent în N-V şi N, pe culmile care ating 1600-2230 m (vârful Godeanu), acoperite de păşuni alpine, subalpine şi montane şi doar la bază de păduri de foioase. Caracteristici: circulaţia aerului foarte activă, cu schimb permanent de aer cald şi rece zi şi noaptea; rezultă temperaturi extreme moderate şi amplitudini termice mici; temperatura medie anuală la peste 2000 m sub zero grade iar sub 2000 m doar puţin peste zero grade; cantitatea medie anuală a precipitaţiilor la peste 2000 m este de circa 1100 mm.

5. Topoclimatul de culmi principale joase. Aici pajiştele montane ocupă suprafeţe mici iar pădurile suprafeţe mari. Caracteristici: circulaţia aerului este redusă; temperaturile extreme sunt moderate iar amplitudinile termice mici; temperatura medie anuală depăşeşte 2°C; precipitaţiile medii anuale între 800 şi 1000 mm; climatul mai blând a favorizat formarea de făgete compacte, exceptând versantul stâng al Cernei, între Vârful lui Stan şi Pecinişca, unde, din cauza calcarelor, apar, alături de fag, pinete şi tufărişuri termofile.

6. Topoclimatul de culmi secundare. Datorită poziţiei perpendiculare pe râul Cerna şi a direcţiei vântului dominant, canalizat în lungul culoarului, aceste culmi sunt măturate permanent de vânturi în rafale. Fiind în acelaşi timp însorite permanent, pădurile de pe culmile secundare şi de pe versanţii sudici - cu precădere din sectorul mijlociu al bazinului Cernei - au fost defrişate şi înlocuite cu poieni.

7. Topoclimatul de versanţi însoriţi, acoperiţi cu pădure. Acest topoclimat ocupă cea mai mare suprafaţă din bazinul Cernei, mtre 150 şi 1500 m altitudine; el corespunde pădurilor de foioase de pe

versanţii cu expunere spre S, SE şi SV. care sunt predominanţi. Caracteristici: temperatura medie anuală între 2 şi 6°C; precipitaţiile medii anuale între 800 şi 1100 mm; vântul cu direcţii diferite, fiind orientat pe văi şi culoare depresionare diferite.

8. Topoclimatul de versanţi umbriţi, acoperiţi de pădure. Este vorba de versanţii împăduriţi cu expunere N, NE şi NV, care o bună parte de zi sunt umbriţi. Caracteristici: temperatura medie anuală cu 1-2°C mai mici decât a versanţilor cu expunere sudică; în schimb cantitatea de umezeală este mai mare iar fenomenele de ceaţă, brumă şi îngheţ au o frecvenţă, de asemenea, mai mare. În aceste condiţii se formează un strat de sol profund, acoperit de vegetaţie lemnoasă şi multe plante higiofile.

9. Topoclimatul de pajişti secundare pe versanţi însoriţi. Defrişând pădurile de foioase de pe unii versanţi cu pantă mică şi expunere S, SE şi SV, localnicii au determinat apariţia unor poieni, unele foarte mari, utilizate în special ca fâneaţă sau păşune. Caracteristici: insolaţie puternică datorită orientării spre sud; contrastele termice sunt permanente şi mai mari decât sub pădure; graţie pădurilor înconjurătoare, cele mai multe poieni au un climat blând, cu amplitudinea valorilor de temperatură mică; cantitatea de precipitaţii şi direcţia vântului variază în funcţie de circulaţia maselor de aer şi orientarea văilor principale.

10. Topoclimatul suprafeţelor calcaroase. Acest topoclimat este predominant în sectorul inferior al bazinului Cernei, unde roca calcaroasă apare la zi sub formă de lapiezuri, de stânci, vârfuri şt culmi nude, de pereţi şi versanţi foarte înclinaţi, sau este acoperit de un strat discontinuu de sol subţire pe care s-au instalat pajişti şi tufărişuri. Caracteristici: ziua, porţiunile de calcare denudate au cu 2-12°C mai puţin decât cele cu sol înerbat (calcarele nu reţin aerul încălzit prin radiaţie de la sol ca în cazul ierbii, acesta fiind împrăştiat imediat de curent); noaptea, în schimb, calcarele sunt mai calde decât iarba, dacă s-a aşternut roua. Gradul de alb-cenuşiu ai calcarelor provoacă o radiaţie mai mare decât iarba; există diferenţe termice şi între calcarele de diferite nuanţe de culoare.

Climatic vorbind, Băile Herculane se află la interferenţa dintre topoclimatul de vale largă şi cel de vale îngustă. Deşi se situează în plină regiune montană, temperatura medie multianuală este în jur de 10,5°C - deci aceeaşi din Câmpia Română sau Dobrogea. Temperaturile medii anuale cele mai scăzute se înregistrează în ianuarie (-0,3°C) iar cele mai ridicate în august (+20,5°C). Valorile extreme absolute ale temperaturii aerului prezintă o amplitudine cu mult mai mare; ele s-au înregistrat în ianuarie 1947 (-23°C) şi respectiv în august 1953 (+38,1°C). Dacă iernile sunt de regulă blânde (media multianuală este deasupra lui zero grade), verile sunt relativ puţin călduroase (media multianuală este de aproape 20°C) Toamnele sunt lungi iar prima brumă cade spre sfârşitul ei (am văzut magnolii înflorite la începutul lunii decembrie).

Precipitaţiile mai abundente sunt aduse de curenţii de aer care pătrund dinspre Defileul Dunării şi culuarul Timiş-Cerna. Mediile anuale se încadrează între 400 şi 900 mm/cm3, iar media multianuală este în jur de 750 mm/cm3. Maximile pluviometrice sunt realizate în perioada mai-noiembrie, iar minimile în martie şi august. Umiditatea relativă a aerului în intervalul martie-noiembrie este constantă (58-65 %), cu minima în iulie şi maxima în decembrie.

Valoarea medie multianuală a presiunii aerului este în jur de 750 m - caracteristică pentru zonele joase ale României; maximul se înregistrează iarna iar minimul vara.

Nebulozitatea este mică. Pe parcursul unui an sunt circa 155 zile senine, 100 zile noroase cu cerul acoperit între 4 şi 7 % iar 110 cu acoperire de 10 %. Vara sunt 20 - 25 zile senine pe lună, iar primăvara şi toamna 10-15 zile; chiar şi în timpul iernii există 7-11 zile senine pe lună, învăluite de soarele blând al sudului.

Vânturile dominante sunt cele de S şi SV, viteza lor fiind de numai 1,8-2 m/sec. Ziua se simte briza dinspre Valea Cernei, iar noaptea cea dinspre munte. Frecvenţa furtunilor este foarte mică.

O importanţă deosebită o are gradul de încărcare a aerului cu electricitate. Este vorba de ionii atmosferici care rezultă în urma unor procese naturale, cum sunt radiaţiile cosmice şi cele radioactive; reacţiile chimice ce se produc la suprafaţa pământului; pulverizarea apelor curgătoare atunci când se lovesc de stânci sau cad în cascade de pe rupturi de pantă etc. În cazul particular al Băilor Herculane, din cercetările întreprinse în 1973 de Institutul de meteorologie şi hidrologie a rezultat că gradul de ionizare a aerului de pe Valea Cernei în amonte de staţiune este ridicat, cu maxime în zona hotelului Roman - Uzina electrică veche şi în zona Stânca Ghizelei - Şapte Izvoare Calde, şi cu minime în perimetrul oraşului, ca efect al urbanizării. Ionizarea puternică a aerului din această zonă a fost explicată prin prezenţa apelor termale radioactive şi a substanţelor radioactive din rocile stâncoase de pe versanţii Văii Cernei - inclusiv din albia râului - , prin apa curgătoare care cade în cascade, prin prezenţa pădurilor seculare de fag şi pin bănăţean, precum şi prin vegetaţia bogată în ferigi din zonă.

Rezultatele la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici în domeniu susţin concluzia că, prin excesul de ioni negativi din atmosferă, Hercu-lanele ocupă primul ioc printre staţiunile cu climat similar din ţară şi străinătate; de asemenea afirmaţia că aerul respectiv aici poate fi comparat cu cel din Alpii elveţieni la Davos. La rândul lor, rezultatele medicilor balneologi atestă rolul binefăcător pe care îl au

ionii negativi din aerul staţiunii asupra normalizării şi stimulării activităţii diferitelor organe. Pătrunzând în plămân prin inspiraţie şi acţionând direct asupra pielii, aerul ionizat restabileşte rapid parametrii circulatori şi respiratori modificaţi în urma eforturilor; echilibrează sistemul neuropsihic, fiind benefic în tratarea unor boli psihice; creşte rezistenţa organismului uman faţă de efort, de factori de stress şi faţă de boli infecţioase: aşterne o stare de confort biologic şi psihic.

Pentru a atrage atenţia bolnavilor şi vizitatorilor asupra calităţilor deosebite a apelor termale şi a aerului ionizat unic pe care-l respiră, administraţia băilor a implantat lângă statuia lui Hercules din piaţa cu acelaşi nume un panou cu două inscripţii, una pe faţă alta pe dos. Merită să le transcriem pentru concentrarea ideilor şi plasticitatea exprimării:

„Aeroionizarea negativă crescută, specifică staţiunii, are un efect net sedativ şi biotrofic asupra organismului, de la înălţimea de 168 m putându-se respira un aer ca la 3000 m. Aeroionizarea negativă determină bioenergizarea organismului Dv., acţionând ca un redresor de încărcare a bateriilor umane".

„Apa vie din locul unde capetele munţilor se întâlnesc nu este numai o legendă ! Sunt moleculele active din laboratoarele fierbinţi ale pământului din Valea Cernei de la 2000 m adâncime".

Topoclimatul Herculanelor ca factor de tratament este bine evidenţiat de I. Gogâltan şi Doina Gogâltan (1992). După aceşti autori, topoclimatul local, sub influenţa climatului mediteranean, generează un „bioclimat sedativ- indiferent de cruţare". Valorile medii lunare ale factorilor climaterici fiind moderate în tot timpul anului, solicitarea mecanismelor de adaptare ale organismului uman este foarte mică. Ca urmare, o zi sau maxim două sunt suficiente pentru aclimatizare. Totuşi, la unele persoane cu excitabilitate crescută pot apărea, la început stări de anxietate (nelinişte), indispoziţie, insomnie somnolenţă, oboseală, nevralgii, inapetenţă şi tulburări digestive etc: acestora li se recomandă, în primele zile, mai multă odihnă şi somn în cameră.

Climatoterapia la Băile Herculane constă din cură de aer. oe aer de lumină, de soare, de repaus şi de teren.

1. Cură de aer începe cu statul în cameră cu ferestrele deschise, îmbrăcat, întins pe pat. După o vreme se stă pe balcon, apoi pe terasă, în parc sau în pădure. Durata: 1/2 oră până la 3 ore de 2-3 ori pe zi şi se practică în orice anotimp. Cura de aer se poate asocia cu plimbări scurte care nu necesită efort. Efectul: îmbunătăţirea stării generale, calmarea sistemului nervos, dispare senzaţia de oboseală, apare apetitul.

2. Cura de aer şi lumină se face expunând corpul la aer (total sau parţial) pe balcon, pe terasă sau în pădure (unde se poate plimba la umbră); îmbrăcămintea să fie lejeră.

3. Cura de soare constă în expunerea corpului la soare în ştrandurile termale sau la loc deschis (cum este Platoul Coronini). Durata: 1/4 ore în prima zi apoi tot mai mult.

4. Cura de repaus coristă din odihnă prelungită la pat, apoi şezând în fotoliu. Efectul: relaxarea musculară şi îmbunătăţirea stării generale a organismului.

5. Cura de teren se face mergând cu pas de plimbare, uniform, pe poteci amenajate, având pante cu unghiul de înclinare, de 5-200 şi lungimi de 2-3 km. Se vor urma marcajele (pentru a se evita rătăcirea) şi se vor folosi băncile instalate pentru odihnă şi chioşcurile făcute pentru umbră şi adăpost în caz de nevoie. Se recomandă patru zone pentru această cură, după gradul de solicitare a organismului:

- gradul I: poteci sau drumuri orizontale sau cu pantă slab înclinată (până la 6°); viteza de mers: 15 minute/Km; itinerarii corespunzătoare acestor condiţii: Piaţa Hercules-Stânca Ghizelei; Piaţa Hercules - cartierul Zăvoi; Piaţa Hercules - Parcul Vicol pe drumul carosabil- gradul II: poteci sau drumuri cu pantă accentuată înclinată (până la 10°); viteza de mers: 20 minute/km ; itinerare corespunzătoare: Piaţa Hercules - Platoul Coronini pe drumul carosabil; Piaţa Hercules - Baia Diana - Peştera Hoţilor - Hotel Roman.- gradul III: poteci cu panta mai accentuată înclinată (până la 15°); viteza de mers: 30 minute/km; itinerare corespunzătoare : Piaţa Hercules - Baia Diana-lzvorul Munk; Piaţa Hercules - Piscul Jubiliar.- gradul IV: poteci cu pantă repede (până la 20°) şi viteza de mers: 45 minute/km; itinerare corespunzătoare : Piaţa Hercules -Biserica Catolică-Vârful Ciorici - Grota cu Aburi; Piaţa Hercules -Crucea Albă.

Tratamentul prin climatoterapie este folosit cu precădere în afecţiunile sistemului nervos perifeiric şi reumatismale, în surmenai şi convalescenţe şi nu în ultimul rând pentru recuperarea fizică şi deconectare psihică.

VIEŢUITOARELE

PLANTELE. S-a scris mult despre flora şi vegetaţia bazinului Cerna, dar niciodată îndeajuns pentru a scoate în relief pitorescul şi bogăţia vegetală a acestor meleaguri de vis. Drumeţul trebuie neapărat să vadă munţii „în direct", deoarece cărţile şi chiar casetele video nu-i pot oferi decât imagini palide, incomplete. El trebuie să-i simtă sub tălpi, călcându-le potecile, să urce pe firul văilor secundare până sus, pe crestele semeţe sau pe spinările rotunjite cu poieni ademenitoare. Ca şi în ceilalţi munţi bănăţeni dispre apus, numai la faţa locului le va putea gusta farmecul şi ineditul, numai mergând pe sub coroanele foşnitoare ale fagilor falnici, numai trăgând în piept aerul tare cu miros de răşină de pin sau încărcat de parfumul florilor multicolore din poieni, numai simţind savoarea fructelor de pădure şi a celor din rarişti - cireşe sălbatice, mere pădureţe, scoruşe, coacăze, fagi, zmeură sau mure. Drumeţul va fi copleşit de luxuriantul veşmânt verde al pădurilor de foioase conţinând numeroase esenţe de origine sudică. Astfel, primăvara va fi fermecat de pădurile de liliac sălbatic înflorit sau de tei înlănţuiţi de liane şi viţă sălbatică din jurul Băilor Herculane. Până şi în parcurile staţiunii, ziua va putea admira specii rare ca arborele mamut, magnolia sau tisa, din coroanele cărora răzbat larma făcută de cicade, iar noaptea va contempla cerul înstelat străfulgerat de licurici ...

Diversitatea extraordinară a plantelor şi bogăţia în elemente endemice de origine mediteraneană pe un substrat în bună parte calcaros a atras atenţia cercetărilor încă din secolul al 18-lea. După istoricul cercetărilor biologice publicat de M. Olaru (1978), primele denumiri populare sunt cele trecute într-un manuscirs de prin 1693-1700, intitulat Dicţionarul Valachico-Latinums atribuit lui Mihai Halici. Primul cercetător al florei balcanice care a publicat într-o revistă apuseană a fost botanistul Constantin Manolescu, originar din Mehadia. Spre sfârşitul secolului al 18-lea, trei călători italieni au consemnat în scrierile lor unele date, în parte eronate, despre flora şi fauna bănăţeană. Astfel, Francesco Griselini aminteşte câteva plante medicinale şi dă o hartă a pădurilor din Banat. Luigi Ferdinando Marsigli se referă la munţii din preajma Dunării acoperiţi de pini. Domenico Sestini enumeră 46 de specii vegetale din Banat, inclusiv numele lor românesc. Dar primul cercetător adevărat al florei bănăţene rămâne Kitaibel Pal. care, în 1800, a adunat plante din bazinul Cernei şi a publicat trei volume cu 280 planşe. Ulterior au mai apărut lucrări importante, semnate de Johanes Heuffel din Lugoj şi de slovacul Borbas Vincze, pentru ca la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1898, Dimitrie Grecescu să publice prima sinteză pe plan naţional - Conspectul Florei României- care include şi rezultatele sale privind bazinul Cernei. În secolul al 20-lea, cercetările botanice în Banat, inclusiv în bazinul Cernei, s-au intensificat datorită, în special, lui Alexandru Borza. Mai aproape de vremea noastră, un elev al marelui botanist, Nicolae Boşcaiu, a elaborat un valoros studiu publicat sub titlul Flora şi vegetaţia munţilor Ţarcu, Godeanu şi Cernei (1971). Pentru valoarea floristică şi faunistică, o parte din Masivul Domogled - Suşcu a fost declarată rezervaţie naturală încă din 1932, fiind cea mai veche din România (vezi capitolul „Ocrotirea naturii").

Varietatea reliefului şi a climatului (deja prezentată), precum şi a solurilor sunt factorii primordiali, responsabili de actuala biodiversitate floristică din bazinul Cernei, de numărul impresionant de specii din Parcul Naţional Valea Cernei - Domogled. După M. Buza (în L. Badea, 1981) „principalele soluri întâlnite sunt cele brune podzolite şi brune acide, precum şi solurile seriei podzolirii humico-feriiluviale. Suprafeţe importante, mai ales în sectorul inferior al Cernei ocupă solurile litomorfe (diferite rendzine şi soluri brune în alternanţă cu roca la zi), iar în etajul alpin apar solurile specifice pajiştilor alpine. Areale relativ mari revin solurilor de înţelenire secundară, atât în treapta montană inferioară, cât şi în etajele molidişului şi jnepenişului".

Din punct de vedere fitogeografic, C. Drugescu (în L.Badea, 1981) admite apartenenţa Văii Cernei la două unităţi central -europene: provincia dacică (pentru partea superioară a văii) şi sectorul banato-oltean al districtului moesic al provinciei submediteranen balcanice (pentru partea inferioară a văii). Evident, cea mai bogată şi variată vegetaţie o vom găsi în partea inferioară a bazinului Cernei, în pădurile şi poienile de pe calcare, unde vom întâlni un adevărat mozaic floristic, un amestec de elemente central-europene cu cele de origine caucazian-asiatică şi mai ales cu cele de origine meridională. Este vorba, în primul rând, de următoarele specii xerotermofile sudice (submediteraniene): : teiul argintiu (Tilia tomentosa), mojdreanul (Fraxinusornus), cărpiniţa (Carpinus orientalis) alunul turcesc (Coryius cOlurna), scumpia (Cotinus coggygria), liliacul sălbatic numit de localnici iorgovan (Syringa vulgaris), vişinul turcesc (Prunusmahaleb), nucul sălbatic (Juglans regia ), castanul (Castnea sat/Va), stejarul (Quercuspubescens), gârniţa (Q. frainetto), cerul (Q.cerris), ghimpele (Ruscus aculeatus) şi altele. Unele dintre aceste specii formează asociaţii submediteraneene (moesice) bine constituite, cum sunt făgetele de surducuri din cadrul pădurii de fag sau asociaţia de cărpiniţă şi liliac de pe grohotişuri. Deşi bogăţia de specii şi indivizi este mult mai mare în partea inferioară a bazinului Cernei, există elemente de origine sudică şi în partea sa superioară, unele ajungând până nu departe de obârşia Cernei - dar numai pe calcare cu expoziţie sudică (exemplare izolate de mojdrean, tei argintiu, liliac sălbatic, scumpie etc).

În funcţie de altitudine se pot deosebi două etaje de vegetaţie: alpin şi nemoral (forestier),

fiecare cu câte două subetaje (vezi M. Buza, în L. Badea, 1981).Etajul alpin al vegetaţiei cuprinde culmile munţilor de pe la 1500 m până pe crestele cele mai

înalte.Subetajul alpin (de la 18000 m în sus) este caracterizat prin pajişti de ierburi pitice, în

principal de specii de păiuş (Festucapicta şi F. versicolor) şi ţăpoşică (Nardus stricta). La altitudini mai mici domină o specie de iarba câmpului (Agrostis rupestris) iar pe grohotişuri şi abrupturi creşte rugina (Juncus trifidus). La acestea se adaugă subarbuşti târâtori (Loiseleuria procumbens).

Subetajul superior (1500-1800 m) este caracterizat prin alternanţa de tufărişuri şi pajişti. Tufărişurile sunt alcătuite din cetină de negi (Juniperus sabina), ienupăr (Juniperus communis nana), jneapăn (Pinus montana) şi afin (Vaccinium myrtillus). Pajiştele au în componenţă multe graminee ca păiuşul roşu (Festuca rubra), altă specie de păiuş (Festuca supina) şi o specie de iarba câmpului (Agrostis tenuis). Ţăpoşica (Nardus stricta) se mai menţine pe terenuri degradate.

Etajul nemoral cuprinde vegetaţia forestieră care ocupă încă 58% din suprafaţa munţilor. Coborând de la limita de 1800 m întâlnim mai întâi pâlcuri de molid, brad şi fag (cu predominanţa primului), apoi intrăm în pădurile de fag, succedate, în partea inferioară a bazinului Cernei, de pădurile de stejar.

Subetajul pădurilor de fag este cel mai extins. Aceste păduri sunt formate din mai multe esenţe, cu predominanţa fagului: fagul (Fagus sylvaticaşi F taurida = F. moesiaca), ulmul (UImus montana), paltinul (Acerpseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinusbetu/a), plopul de munte (Populus tremula), alunul (Coryius avellana) o specie de scoruş (Sorbus aucuparia), voniceriul (Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa) şi altele. În locul pădurilor tăiate s-au instalat pajişti, dominate de ţăpoşică (Nardus stricta) în partea superioară a subetajului şi de iarba câmpului (Agrostis tenuis) în partea inferioară. În asociaţiile acestor pajişti secundare mai intră: păiuşul roşu (Festuca rubra), un alt păiuş (Deschampsia flexuosa), viţelarul (Anthoxanthum odoratum), trifoiul alb (Trifolium repens), trifoiul roşu (Trifoliumpratense), pieptănăriţa (Cynosurus cristatus), ghizdeiul (Lotus corniculatus) şi alte specii.

Subetajul pădurilor de stejar este prezent în partea inferioară a bazinului Cernei. În aceste păduri predomină gorunul (Quercus petraea) - de unde numele de gorunete - în asociaţie cu numeroase specii de arbori şi arbuşti, mai frecvente fiind: gârniţa (Q. frainetto), cerul (Q.cerris), stejarul pufos (Q. pubescens) alţi stejari (Q.dale-champii, Q. polycarpa), teiul (Tiliaplatyphylos), arţarul (Acerplata-noides), jugastrul (Acercampestre), ulmul (U/mus foliacea), carpenul (Carpinus betu/a) alunul (Coryius avellana), porumbarul (Prunus spinosa), păducelul (Crataegus monogyna), sângerul (cornus sanguinea), măceşul (Roşa canina), socul (Sambucusnigra), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi o specie de scoruş (Sorbus torminalis) Cât despre pajiştele din subetajul stejarului, datorită climatului mai cald şi mai uscat, sunt alcătuite în parte de alte specii decât cele din etajul fagului. Alături de iarba câmpului (Agrostis tenuis), asociaţiile au în componenţă păiuşuiri (Festuca su/cata, F. vallesiaca, F. pseudovina), o specie de obsigă (Bromus arvensis), golomăţul (Dactylis glomerata), tremurătoarea (Briza media) sadina (Chrysopogon gryllus), timoftica (Phleumpratense) pieptănăriţa (Cynosurus cris-tatus) şi altele. Pajiştele de pe suprafeţele defrişate au asociaţii alcătuite din colilie (Stipa pulcherrina), o specie de păiuş (Festuca vallesiaca), bărboasa (Andropogon ischameum) etc. În sfârşit, păşunile din subetajul stejarului, fiind degradate, au asociaţii vegetale sărace în specii, mai bine reprezentate find ghizdeiul (Lotus corni-culatus), pirul gors (Cynodon dactylon), zizania (Lolium perenne), trifoiul alb (Trifolium repens), pătlagina îngustă (Plantagolanceolata), lucerna (Medicago lupulina), ghimpele (Centaurea calcitrapă) şi scaiul dracului (Eryngium campestre).

Ambele subetaje ale vegetaţiei forestiere, dar mai ales pe Domogled şi Ineleţ, pe stânci, pe versanţii calcaroşi abrupţi şi pe grohotişurile de la baza lor trăieşte pinul negru bănăţean (Pinus nigra banatica); el este o formă intermediară între Pinus nigra şi Pinus pallasiana din Crimeea. Este uşor de recunoscut prin coroana sa retezată.orizontal, cu aspect de umbrelă, şi prin poziţia sa singulară, profilată pe stâncile de calcar alb-cenuşiu sau pe cer.

Pe solurile aluvionare din lunca Cernei vegetaţia e reprezentată prin asociaţii în care domină salcia (Salix) sau arinul (Alnus). În structura sălcetelor, în afară de sălcii (Salix alba, S. purpurea, S. fragilis), intră plopul negru (Populus nigra), arinul negru (Alnus glutinosa), sângerul (Cornus sanguinea), o specie de mur (Rubus procerus) etc. La rândul lor, arinişurile din partea inferioară a Văii Cernei sunt alcătuite din arinul negru (Alnusglutinosa) împreună cu cele trei specii de salcie (deja menţionate), sânger, mur, arţar tătărăsc (Acer tataricum) etc. Arinişurile din partea superioară a văii, de la peste 300 m altitudine, au în compoziţie arinul alb (Aluns incana) care poate avea peste 20 m înălţime (cum erau arborii de la confluenţa Cernei cu Iovanu - tăiaţi în timpul construirii barajului).

În continuare propunem o excursie botanică pe Masivul Domogled, pornind din Băile Herculane - nu înainte însă de a semnala câteva rarităţi vegetale de origine meridională ce împodobesc staţiunea. Char în splendidul Parc central, în faţa Cazinoului, atenţia ne este captată de două conifere

falnice: de arborele mamut (Sequoia gigantea), monument al naturii, şi de un molid - ambii plantaţi aici în 1864 când a fost amenajat parcul. O altă vedetă a acestui minunat parc este vigurosul arbore de tisă (Taxusbaceata), şi el declarat monument al naturii. Dar veşmântul vegetal al Băilor Herculane arată cel mai frumos primăvara, când înfloresc magnoliile (Magnolia kobus), migdalii (Amygdalus communis) şi merii roşii ornamentali (Ma/uspurpurea), când cornii (Cornusmas) se împodobesc cu flori galbene înainte de a le apărea frunzele, iar smochinii (Ficus carica) îşi etalează prin grădini florile închise într-un receptacol cărnos, globulos, în formă de pară şi când alunii (Corylusavellanus) îşi răsfaţă în soare mâţâşoarele pufoase. În grădina Ocolului silvic vegetează castanii comestibili (Castanea sativa) şi nuci americani (Juglans nigra). La poalele versantului abrupt din amonte de hotelul Roman, ghimpele (Ruscus aculeatus) ocupă suprafeţe întinse pe sub coroanele fagilor; declarat monument al naturii, el trebuie potejat.

Angajându-ne pe poteca marcată ce duce la Crucea Albă nu după mult urcuş, zărim printre arbori „umbrelele„ mereu verzi ale pinilor bănăţeni (Pinus banatica) tivind crestele de calcar, încununând stâncile sau atârnând deasupra abisului, înfipţi cu rădăcinile în te miri ce fisură din perete unde s-a acumulat puţin sol. Ştiind că lemnul de pin nu putrezeşte graţie răşinilor care-l îmbibă, romanii îl foloseau cu mult succes în construcţia apeductelor pentru apa termominerală. In trecutul nu prea îndepărtat, prin arderea lemnului de pin bine uscat într-un cuptor anume făcut se obţinea o substanţă de consistenţa şi culoarea păcurii, numită în Banat boazăşl în Olter ia catrană, cu ea se ungeau osiile carelor şi se călăfătuiau bărcile, ba, în amestec cu untură de porc şi sulf, se folosea împotriva râiei şi la vindecarea rănilor vitelor. În urcuşul nostru parcurgem o pădure de amestec, cu stejărete şi făgete care se întrepătrund, cu nuci, cireşi şi peri sălbatici uriaşi - mulţi copaci fiind „invadaţi" de plante căţărătoare ca iedera zânelor (Hedera nelix), viţa sălbatică (Vitis silvestris) sau curpenul (Clematis vitalba).

Ajunşi în preajma Crucii Albe, să observăm îndeaproape Plantele fixate în solul sărăcăcios dintre stânci sau în cel din crăpăturile pereţilor, crescând şi înflorind în bătaia vânturilor sau sub soarele arzător, lată urechea ursului (Primula auricula serratifolia care trăieşte numai pe stâncăriile calcaroase din Banat şi Oltenia unde poate fi recunoscută prin frunzele rotunde, acoperite de perişor glandulari şi florile galbene-aurii, mirositoare. Printre arbuştii de scumpie (Cotinus coggygria) cu inflorescenţele lor diafane roşii-violacee răsar cele de măceş (Roşa spinosissima) cu fructe negru purpurii. Alte plante adaptate la aceste condiţii vitrege se cer admirate. Dintre ele menţionăm: candeluţa (Campanula crassipes) cu fio albastre gingaşe, prezente numai în Banat; bine înfiptă în crăpături le stâncilor, turtureaua (Saxifraga rocheliana) îşi soreşte florile albe imaculate; tot albe şi parfumate sunt florile garofiţei albe de stâncă (Dianthuspetraeus) şi ale unei garofiţe hibride (Dianthusdomogledi), albul delicat al guşei porumbelului (Silene saxifraga) şi violetul speciilor de clopoţei (Campanula carpatica, C. polimorpfia, C. napuligera, C. persicifolia etc. ) dau un plus de culoare peisajului floral de stâncărie; în fine, să mai amintim o specie de vulturică (Hieracium herculis) care trăieşte numai aici şi o specie de scoruş (Sorbus borbasii) cu frunze crestate adânc şi argintate pe dos.

Ajungând pe platou, să pornim pe Cărarea Pisicii, îndreptându-ne spre vârfurile Domogledul Mic şi Domogledul Mare (vezi fig. 4). În drumul nostru e imposibil să nu remarcăm zeci de alun turceşti (Corylus colurna), la fel de falnici ca fagii din jur; originari din Anatolia, ei se află aici la limita nordică a arealului. Nu departe de pâlcurile cu aluni, platoul este năpădit de numeroase tufe de liliac sălbatic (Syringa vulgaris). În lunile mai - iunie, când liliacul înfloreşte pădurea de pe faţa şi platoul Domogledului capătă nuanţe de alb şi mov iar aerul e îmbălsămat de parfumul puternic al florilor. Toamna însă când înfloreşte scumpia (Cotinus coggigria), pantele masivului se colorează în roşu violaceu. Aici, pe creştetul Masivului Domogled mai putem întâlni numeroase plante, unele rare. lată câteva: o specie de micsadră sălbatică (Erysimum banaticum) răspândită în Banat, cu flori galbene; ciucuşoară de stâncă (Alyssum petraeum), de culoarea muştarului; clopoţei (Campanulagrossekii, C. lingulataetc) cu flori violete; comuleţul bănăţean (Cerastium banaticum) cu smoc de flori albe în vârful tulpinii, măzărichea balcanică (Vicia truncata) cu flori galben-roşcate; barba caprei (Tragopogon balcanicus) cunoscută din Banat, inclusiv de pe Domogled, cu flori violet-purpurii

Pentru a încheia excursia în circuit, să coborâm de pe platoul Domogledului pe lângă Vârful Şoimului şi de aici, prin Cheile Ferigari, să revenim la Băile Herculane (fig. 4). În pădurea de amestec prin care trecem domină liliacul, scumpia şi scoruşul, dar întâlnim şi pâlcuri compacte de alun turcesc cu trunchiurile drepte şi pini bănăţeni izolaţi. La parter, sub coroanele arborilor şi arbuştilor trăiesc destule specii meridionale, ca: muşcatul dracului (Scabiosa banatica); inul bănăţean (Linum umnerve), cu flori galbene sau portocalii; o leguminoasă cu petale galbene (Cytisanthusradiatus); drăgaica (Galium baliloni); o lalea rară cu frunze ondulate şi flori parfumate (Tulipa hungarica undulatifolia) cunoscuta numai din Cazane şi de pe Domogled; o specie de pesmă (Centaurea atropurpurea) şi altele. Prin rarişti şi poieni înfloreşte brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale). Coborând pe Valea Ferigarilor atenţia ne este reţinută de mulţimea nucilor, după care ieşim în Valea Cernei în apropiere de

fosta Fabrică de var (fig. 4).ANIMALELE. Prin diversitatea speciilor şi prin prezenţa a numeroase elemente endemice,

fauna din bazinul Cernei este la fel de interesantă ca şi flora. După M. Olaru (1978), primul care a publicat observaţii privind păsările şi peştii din sudul Banatului a fost Luigi Fernando Marsigli. În lucrarea sa, el a descris zecile şi chiar sutele de moruni prinşi zilnic de pescarii de pe insula Ada-Kaleh. În 1873 a luat fiinţă secţia de ştiinţe naturale în cadrul Muzeului Banatului din Timişoara iar în 1874 prima societate de ştiinţe naturale din Banat. Membrii societăţii au început să cutreiere toţi Munţii Banatului, colectând minerale, plante şi insecte şi publicând rezultatele în anuarul societăţii. După 1908, când la conducerea secţiei de ştiinţe naturale a venit Dionisie Linţia, patrimoniul muzeului a început să se îmbogăţească prin donaţii sau colectări pe teren. Păsările Banatului au fost studiate de D. Linţia, S. Paşcovschi şi E. Nadră. Fluturii, îndeosebi cei de pe Domogled, au fost cercetaţi toată viaţa de F. Konig (o colecţie de 13000 exemplare se păstrează la muzeu). Peştii au fost studiaţi de Gr. Antipa şi Th. Buşniţă, dar în mod special de P. Bănărescu. Cercetarea faunei relicte de crustacee de pe fundul Dunării în Cazane a fost iniţiată de M. Băcescu în colaborare cu C. Motaş şi R. Codreanu şi extinsă ulterior la întreg bazinul dunărean de colectivul de hidrobiologie al Institutului de Biologie din Bucureşt Cercetarea faunei peşterilor a fost începută de E. Racoviţă şi R Jeannel, apoi aprofundată, timp de 40 ani (1956 - 1996), de u colectiv al Institutului de speologie „Emil Racoviţă" alcătuit din L Botoşăneanu, Alexandrina Negrea şi Ştefan Negrea; ultimii de cercetători au extins studiul la fauna din solul şi litiera pădurilor du Banat, inclusiv la cea din exo- şi endocarstul din partea inferioară, -bazinului Cernei. Fauna subterană din partea superioară a aceşti, bazin a beneficiat, şi ea, câţiva ani de inventarierea faune cavernicole, de către un colectiv de la acelaşi institut, condus de E Şerban. Cât despre fauna fosilă din peşterile şi abriurile Banatului a fost cercetată cu precădere de Elena Terzea.

Mamiferele sălbatice mari trăiesc retrase în inima pădurilor situate cu precădere în jumătatea superioară a bazinului Cernei, în locuri ştiute numai de ele şi, uneori, de vânători. Urcând pe poteci tainice în Munţii Godeanu, Cernei şi Mehedinţi, drumeţul norocos poate întâlni cerbul comun (Cervus elaphus), fala Munţilor Carpaţi, şi poate vedea ciopoare de capre negre (Rup/capra rup/capra). cocoţate pe stâncile munţilor înalţi. În afundul codrilor, drumeţul poate da piept cu temutul urs brun (Ursus arctos) în căutare de smeurişun sau de scorburi cu faguri de albine sălbatice; efectivul lui în zonă fiind de numai câteva zeci de indivizi, este păzit cu străşnicie de silvici şi vânători. În aceleaşi locuri trăiesc turme de mistreţi (Sus scrofa attila) care pot fi văzute coborând pe înserate spre a se adăpa cu apa limpede a izvoarelor şi pâraielor de munte; ciopoare de sprintene căprioare (Capreoluscapreolus); lupi cenuşii (Canislupus) care iama umblă în haite în căutare de pradă; vulpi roşii (Vulpes vulpes) furişându-se atente să nu fie văzute. Drumeţul poate tresări la întâlnirea cu râsul (Lynx lynx) sau cu pisica sălbatică europeana (Felis silvestris), care evită omul dar, dacă se crede atacată, poate scuipa şi lovi cu labele. Emoţie poate provoca şi întâlnirea cu alte mamifere carnivore mai mici, cum sunt jderii de copac (Martes martes), jderii de piatră (Martes foina), bursucii comuni (Meles me/es), dihorii comuni (Mustela putorius), dihorii pătaţi (Vormela pregusna) care au limita vestică a arealului în Dobrogea şi Banat şi vidrele (Lutra lutra), mari amatoare de peşte. În schimb, drumeţul va fi bucuros de întâlnirea cu unele mamifere rozătoare fricoase ca veveriţa (Sciurus vulgaris fuscoatei), iepurele comun (Lepus capensis europaeus), pârşul mare (Glis glis) şi chiar cu şoarecele de câmp (Microtus arvalis).

Fauna de păsări este destul de variată şi bogată în indivizi. Unele dintre ele prezintă interes cinegetic: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca comună (Tetra sesbonasia), potârnichea cenuşie (Perdix perdix), potârnichea de stâncă (Alectoris graeca), ciocănitoarea balcanică (Dendrocopus syriacus balcanicus), turtureaua (Streptopelia turtur), porumbelul de scorbură (Columba oenas), porumbelul gulerat (C. palumbus) etc. Repartiţia speciilor de păsări în bazinul Cernei este legată de preferinţele lor pentru anumite condiţii în mediu. Astfel, în etajul alpin cuibăreşte fâsa alpină (Anthus spinoletta), care populează strict tufărişurile şi pajiştile montane din Europa şi Asia. În etajul nemoral (forestier), în afară de cocoşul de munte deja amintit, trăieşte ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), şi alunarul (Nucifraga caryocatactes). În subetajul fagului cuibăresc în special ciuhurezul de pădure (Strix aluco), ţoiul comun (Sitta europaea), piţigoiul mare (Parus major), cucul (Cuculus canorus) şi o ciocănitoare (Dentrocopus leucotes). Pentru subetajul stejarului sunt caracteristice alte păsări: dum-brăveanca (Coracias garrulus), şoimul călător (Falco peregrinus), vânturelul (Falco tinnunculus), cap întors (Jynx torquilla) şi presura galbenă (Emberza citrinella). În păşunile, fâneţile şi pajiştele din cadrul zonei forestiere, potârnichea cenuşie (Perdixperdix) se simte la ea acasă. Prin zăvoaiele din lunca Cernei formate din sălcii şi arini (anini) întâlnim codobatura cenuşie (Motacilla cinerea), mierla de pârâu (Cinclus cinclus), frânciocul roşu (Lanius minor), lăstunul mare sudic (Apus melba) şi încă o specie de sfrâncioc (L. collurio). În fine, pe lângă locuinţele oamenilor trăiesc două specii care nu mai sunt băgate în seamă de nimeni: vrabia de casă (Passer domesticus domesticus) şi guguştiucul (Streptopelia decaocto).

Reptilele din etajul alpin sunt reprezentate prin şopârla de munte (Lacerta vivipara) care a fost găsită în Retezat dar şi la Băile Herculane. Etajul nemoral (al pădurilor) este mai populat cu reptile, dintre care amintim: două specii de şopârle, ambele găsite la Băile Herculane (Lacerta muralismuralisşi L. praticolapontica); broasca ţestoasă de uscat (Testudohermanni), frecventă pe Valea Cernei în amonte până la Herculane; şarpele de apă (Natrix tessellata tessellata) identificată la Băile Herculane, şarpele lui Esculap (Elaphe longissima), prezent pe Domogled măsoară 1,5 - 2 m şi nu este veninos; în schimb cele două specii de viperă sunt veninoase: vipera comună ( Vipera berus berus), uşor de identificat prin capul mai lat decât corpul având un desen mai închis la culoare în formă de V şi prin banda neagră în zigzag de pe spinare; vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodites) posedă pe bot o escrescenţă solzoasă în formă de corn. Ambele vipere atacă omul numai dacă sunt călcate sau deranjate; noi le-am întâlnit sorindu-se pe stâncile calcaroase, la gura unor peşteri între gara Herculane şi Podu Ţăsnei, pe ambii versanţi ai Văii Cernei.

Amfibienii din sectorul superior al bazinului Cernei sunt reprezentaţi prin sălămâzdra de munte (Triturus alpestris alpestris) şi prin buhaiul de baltă cu burtă galbenă (Bombina variegata variegata), ambele găsite şi la Băile Herculane iar cei din sectorul inferior prin sălămâzdra de uscat (Salamandra salamandra salamandra) care preferă văile carstice umede, buhaiul de baltă cu burtă roşie (Bombina bombina) şi broasca roşie de pădure (Rana dalmatina).

Peştii din amonte de Băile Herculane aparţin zonelor păstrăvului şi lipanului şi sunt reprezentaţi prin păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), lipanul (Thymallus thymallus) şi mreana (Barbusbarbus). Sectorul inferior aparţine zonei scobarului (Chondrostoma nasus). În aval de Băile Herculane se poate pescui şi clean (Leuciscus cephalus). Afost semnalată şi prezenţa anghilei (Anguilla anguilla). acest peşte teleostean migrator cu corpul în formă de şarpe pătrunde prin Marea Neagră în Dunăre şi de aici ajunge la confluenţa cu Cerna în prezent păstrăvăria de la Topleţ repopulează apele de munte din raza Ocolului Băile Herculane cu păstrăv curcubeu (varietatea kamloop) adus din America.

Fauna de nevertebrate terestre conţine, pe fondul elementelor central-europene, numeroase specii meridionale. Dintre acestea menţionăm doar câteva mai interesante care merită atenţia drumeţului.

Scorpionul carpatin (Euscorpius carpathicus) este prezent în cea mai mare parte a Munţilor Banatului, în Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi. Drumeţul este sfătuit să nu răstoarne neatent pietrele din cale, dacă nu vrea să fie înţepat de ghimpele cu venin paralizant din vârful cozii acestora. Dar dacă le întoarce cu prudenţă, poate avea norocul să vadă, cum am avut noi pe poteca spre Jelărău, femele purtând pe spate numeroşi pui depigmentaţi.

Cărcăiacul (Scolopendra cingulata) este un miriapod de talie mare (adulţii măsoară 10-15 cm lungime, cu trunchiul din 21 segmente, fiecare purtând câte o pereche de picioare). Muşcătura cu cleştii ascuţiţi ai mandibulelor inoculează venin cu efect paralizant şi este foarte dureroasă. Cei care au suportat mai multe muşcături odată trebuie să se prezinte cât mai repede la medic. Noi am găsit scolopendre în Defileul Dunării, dar pe Valea Cernei numai o singură dată la Topleţ.

Dintre insectele meridionale menţinăm, în primul rând, licuriciul bănăţean (Luciola mingrelica mehadiensis), de obicei extrem de frecventă şi abundentă la Băile Herculane. El ne atrage imediat atenţia prin pulsaţiile abdomenului care produc o lumină verzuie -lăptoasă, intermitentă. Zborul a sute de licurici străfulgerând cerul după ce s-a întunecat ne lasă impresia unei ploi de stele căzătoare, mărind astfel farmecul nopţilor de vară.

Înainte de crearea barajului de la Porţile de Fier I, în Defileul Dunării, inclusiv în zona confluenţei cu Cerna, bântuia musca columbacă (Simulium columbaczense). După o legendă teribila muscă s-ar fi născut din unul din cele şapte capete ale balaurului răpus, undeva sus pe Cerna, de Iovan Iorgovan „braţ de buzdugan". Acel cap retezat de eroul mitic bănăţean ar fi luat-o pe apă în jos până la Dunăre şi de aici în sus până la Gaura cu Muscă, unde a slobozit valuri de muscă columbacă. De atunci, prin gura peşterii ar răbufni an de an puhoaie de muscă, năpădind vitele şi sugându-le sângele până mor. Luându-se după legendă, unii publicişti au scris că această insectă s-ar înmulţi în numita peşteră şi în altele din Defileul Dunării. Continuând cercetările unor specialişti în diptere, noi am constatat că musca-vampir nu are nimic comun cu golurile subterane naturale. N-am găsit aici măcar o singură muscă columbacă. În schimb, am confirmat datele specialiştilor că dezvoltarea ouălelor şi larvelor avea loc în apele fluviului, pe diferite resturi vegetale ce pluteau la mal, precum şi în vălăul situat sub peştera cu pricina. Odată cu formarea marelui lac de baraj, mediul în care se dezvoltau larvele muştei au dispărut iar efectivul acestei insecte s-a împuţinat până la dispariţie Tot dintre insectele meridionale mai merită menţionate cel puţir trei specii: o cicadă, o termită şi un gândac. Cicada orniare corpul scurt şi gros, capul mare şi un cioc ascuţit; masculul acestei specii posedă un aparat de stridulaţie cu care scoate un ţârâit caracteristic asurzitor. Termita Reticulitermeslucifugus poate fi întâlnită în Defileul Dunării până la Mehada şi Băile Herculane; această insectă dăunătoare este relativ mică (5-7 mm), necolorată şi oarbă, trăind în muşuroaie construite pe pământ sau pe trunchiuri

de arbori uscaţi, dar încă în picioare. Coleopterul Rosalia alpinăre limita nordică a arealului în Europa centrală, iar în Banat, inclusiv în bazinul Cernei preferă etajul fagului; acest gândac cerambicid este recunoscut ca unul dintre cei mai frumoşi din România iar pe plan european este ocrotit, figurând pe „lista roşie" a Consiliului Europei. Dintre coleopterele ce pot fi întâlnite la Băile Herculane merită să mai amintim pe Procustesgigas(un gândac de origine pontică, neobişnuit de mare, care ziua stă ascuns pe sub frunze iar noapea vânează de preferinţă melci) şi pe Leptura toracica (un gândac din familia croitorilor, de culoare verzuie-argintie, cu irizaţii de mare efect).

Am lăsat intenţionat la urmă cea mai interesantă şi renumită faună de insecte: fauna de lepidoptere din zona Herculanelor, mai exact din sectorui Domogled-Ţăsna, care conţine numeroase specii meridionale şi endemice. Primii fluturi de aici au fost descoperiţi în 1793- 1794 de J. C. Hofmannsegg, naturalist pasionat din Dresda. Este vorba de Erebia melas şi Pararge (azi Kirinia), roxelana, descrise ca specii noi pentru ştiinţă. După mai bine de un secol, în 1911, H. Rebel publica la Viena o listă de 1250 specii de lepidoptere din zona Băilor Herculane, considerată şi azi drept cea mai completă listă. Începând din 1928 şi până în prezent, alt reputat specialist în fluturi, F. Konig de la Muzeul Banatului din Timişoara a adus importante contribuţii la cunoaşterea lepidopterelor din rezervaţia Domogled, ca de altfel din întregul Banat. El a constatat, printre altele, că fluturii de pe Domogled sunt în general mai mari şi mai intens coloraţi decât cei din zonele limitrofe. Din marea diversitate de „petale zburătoare multicolore” care populează acest adevărat paradis lepidopterologic, am ales câteva specii de origine sudică sau endemice: Xylena lunifera - specie circummediteraneană; Lemonia balcanica şi Peridea korbi herculana - specii est-mediteraneene balcanice; Kirinia roxelana şi Panohrysia deaurata -specii est-mediteraneene pontice; Erebia melas melas, Bucculatrix mehadiensis, Pier/s ergane, Coenonympha leanderşi Libythea celtis -specii endemice, unele limitate la Domogled, altele cuprinzând şi munţii învecinaţi. Aceşti fluturi ne atrag atenţia prin varietatea culorilor. Astfel, Lemonia balcanica are culoarea lămâii şi poate fi văzută zburând repede în cerc în jurul becurilor aprinse noaptea. Erebia melas melas are aripile negre şi poate fi admirată pe stâncile Domogledului sclipind în soare. Coenonympha leander, cu aripile de culoarea sidefului îngălbenit, este totdeauna atrasă de cimbrişor (Thymus vulgaris), plantă erbacee cu frunze aromate, de pe care poate fi uşor prinsă deoarece nu se îndură s-o părăsească. Uneori la poalele Domogledului, în Băile Herculane, putem întâlni un număr impresionant de ochiul păunului (Saturnia pyri), fluture nocturn cu anvergura ce circa 14 cm, de culoare roşu-închis, având pe fiecare aripă câte o pată de nuanţă albastră, albă sau gălbuie, în formă de ochi; sunt dăunători, deoarece larvele acestui fluture atacă pomii fructiferi, îndeosebi părul.

Fauna de nevertebrate acvatice este, de asemenea, variată şi interesantă. Cea mai mare specie se numeşte Astacus torrentium şi este un rac de culoare închisă care populează pâraiele ce străbat pădurile de pe versanţii Cernei pentru a se vărsa în râu. Este de ajuns să urcăm, de pildă, din Herculane pe pârâul alimentat de izvorul Munk pentru a da de el. Alături de acest crustaceu montan, în sectorul inferior al Cernei trăiesc oligochete (viermi inelaţi),. larve de diptere (Simulium banaticus, Prosimulium hirtipes, Wilhelmia balcanica şi alte specii din neamul muştelor), gasteropode (melcul acvatic, etc. În sectorul superior al Cernei, compoziţia biocenozelor acvatice este diferită. Aici domină larvele de trichoptere (specii de Rhyacophila şi Thremma), de diptere (specii de Simulium- altele decât cele din sectorul inferior-, de Odagmiaşi de Frisia), precum şi larve de plecoptere şi efemeroptere (ordine de insecte cu specii caracteristice apelor curgătoare montane). Dacă urcăm pe lângă Cernişoara şi ridicăm pietre de pe fundul apei - acolo unde acesta nu e acoperit de covor de muşchi - vom avea plăcuta surpriză să vedem planarii fragile (viermi plaţi din neamul turbelariatelor) şi gamari (crustacei mărişori, numiţi de pescari lătăuşi, care se deplasează rapid culcaţi pe o parte, refugiindu-se în galerii săpaţi-de ei în substratul mâlos sau nisipos). Atât planariile cât şi gamar indică o apă curată, bine oxigenată.

Fauna subterană. După raionarea biospeologică a Românie făcută de V. Decu şi Şt. Negrea (1969) pe baza speciilor troglobionti (care trăiesc şi se reproduc numai în peşteri) şi în acelaşi timi endemice ( cu aria de răspîndere mică, restrânsă la una sau mai multe peşteri dintr-un anume bazin sau anumiţi munţi), fauna cavernicolă terestră aparţine provinciei a II-a (Carpaţii Meridional; dintre râul Olt şi culoarul Timiş-Cema), zona a 13-a (bazinul Cernei) După lucrarea citată, completată de Şt. Negrea şi A. Negrea (1977). această zonă este caracterizată prin prezenţa următoarelor elemente troglobionte endemice: pseudoscorpionii Neobisium brevipessi N. minutum(ambele specii în Peştera Mare de la Soroninşte); araneidul Nesticuscernesis(P. nr. 3 de la Prisaca de la Şchiopu şi P. Hoţilor): acarianul Neotrombicula adamensis (specie nouă descrisă din P. lui Adam, probabil troglobiontă); izopodul Trichoniscus inferus (P Hoţilor); miriapodul Polydesmus subscabratus spelaeorum(descris pe material din P. Hoţilor, probabil troglobiont); coleopterele: Sophrochaeta insignis(P. Mare de la Şoronişte, P. de sub Şărban. P. de sub Şoim, P. din Plaiul Baniţei), 5. Racovitzai (P. nr. 2 de la Şălitrari), 5. Reitterireitteri (P. de la Bobot), Duvaliusherculis (P. Mare de la Şoronişte) şi D.

stillericernisorensis (P. nr. 1, 8, 9, 10 şi 19 din Valea Cernişoarei). În peşterile din bazinul Cernei trăiesc şi alte specii troglobionte, numai că aria lor de răspândire depăşeşte limitele acestui bazin. Ne referim la araneidul Troglohyphantes herculanus (P. Mare de la Şoronişte); izopodul Trichoniscus cf. Lnferus (P. nr. 1 şi 2 de la Şălitrari, P. lui Adam, P. Mare de la Şoronişte, Gaura Ungurului); miriapodele Trachisphaera orghidaniorghidani(P. nr. 1 şi 2 de la Şâlitrari P. nr. 2 de la Prisaca de la Şchiopu), T.jonescui jonescui(P. Mare de la Şoronişte), Anthroleucosoma banaticum(P Mare de la Şoronişte, P. din Plaiul Baniţei), Trichopolydesmus eremitis (P. Hoţilor. P. lui Ion Bârzoni), Orobainosoma hungaricum orientale (P. nr. 1 şi 26 din Valea Cernişoarei, probabil specie troglobiontă). Typhloiulus mehedintzensis (Gaura Ungurului) şi Lithobius decapolitus(prezent în 36 de peşteri din Valea Cernei, cele mai din aval fiind P. nr. 2 şi 5 de la Şălitrari - deşi atât de frecvent în peşteri, nu a fost găsit la exterior); coleopterul Duvalius stilleri stilleri (P. din Plaiul Baniţei).

Fauna guanoului de liliac este bine reprezentată numai în Peştera lui Adam care conţine unul dintre cele mai mari depozite de guano din peşterile româneşti. Gros de aproape trei metri, acest depozit s-a acumulat în timp de la mai multe specii de lilieci (în deosebi de la Rhinlophus euryale) care fac colonii mari prin aprilie-mai şi, după ce şi-au crescut puii, pleacă prin octombrie-noiembrie. În toiul activităţii acestor colonii, la suprafaţă şi în primii centimetri ai depozitului mişună un număr impresionant de vietăţi minuscule. Ele aparţin la puţine specii, în special de acarieni din genurile Uroactinia şi Trichouropoda, care s-au adaptat la condiţiile particulare din această peşteră (29CC iarna şi 31 °C vara) care amintesc de peşterile tropicale. Ca şi în peşterile cu pungă de aer cald şi mult guano de la tropice, fauna cavernicolă propru zisă (izopode, miriapode, colembole, diptere, coleoptere) evită sălile cu guano, preferând zona dinspre intrare, unde condiţiile de mediu aduc cu cele din peşterile obişnuite de la noi.

Fauna acvatică a peşterilor din bazinul Cernei a fost puţin cercetată. Deocamdată s-a dovedit interesantă doar fauna din Peştera Hoţilor. Aici, în fundul unei galerii înguste, există nişte gururi care uneori sunt pline cu apă de infiltraţie. Strecurându-se această apă printr-un ciorpac cu ochiuri fine s-au capturat nişte crustacei microscopici necunoscuţi. Ei au fost clasaţi printre speciile de copepode stigobionte (care trăiesc şi se reproduc numai în apele subterane) şi botezaţi cu numele de Speocylcops lindbergi şi Parastenocaris banaticus.

OCROTIREA NATURII

ORGANIZARE ŞI LEGISLAŢIE. Primele preocupări pentru ocrotirea naturii româneşti datează de la sfârşitul secolului al 19-lea, când botanistul D. Grecescu, balneologul I. Bernath şi pictorul N. Grigorescu, călătorind prin ţară, şi-au dat seama de necesitatea conservării unor locuri pitoreşti şi în acelaşi timp valoroase ştiinţific.

Dar prima asociaţie pentru ocrotirea naturii - Hanul Drumeţilor- a fost înfiinţată abia în 1920 de scriitoarea Bucura Dumbravă. Doi ani mai târziu, Emil Racoviţă punea bazele asociaţiei Frăţia Munteană care se ocupa, printre altele, de rezervaţiile naturale. Tot marele savant a iniţiat o lege specială pentru protecţia naturii, promulgată în 1930. Pe baza acestei legi s-a organizat, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, o Comisie a Monumentelor Naturii (C.M.N.) având ca preşedinte pe biologul A. Popovici-Bâznoşeanu. În perioada 1930-1943, graţie activităţii acestei comisii, au fost declarate 36 de rezervaţii naturale totalizând 15000 ha şi s-a interzis distrugerea unor plante şi animale rare. Două dintre aceste rezervaţii, propuse de reputatul botanist clujean Al. Borza, erau din Banat: este vorba de Muntele Domogled (1932) şi Cascadele Beuşniţei (1943). După trecerea Comisiei Monumentelor Naturii în subordinea Academiei Române (1950), numărul de rezervaţii a crescut la 130 totalizând 75000 ha, în afara numeroaselor rezervaţii forestiere locale. Dispunând de persoane de specialitate (biologi, ingineri silvici etc.) şi adiministrativ (paznici), C.M.N.-ui a desfăşurat o activitate prodigioasă, mai întâi sub conducerea acad. N. Sălăgeanu şi Valeriu Puşcariu (fost asistent al lui E. Racoviţă), apoi sub cea a acad. N. Botnariuc şi N. Toniuc. În prezent, C.M.N.-ui are în evidenţă peste 450 de rezervaţii (unele în proiect), cu o suprafaţă de circa 95000 ha, dar după cum vom vedea mai departe, protecţia nu mai este asigurată de personalul propriu.

În anul 1973 C.M.N.-ul a propus gruparea celor mai importante rezervaţii naturale din ţară în 11 parcuri naturale - unul dintre ele fiind Domogled - Valea Cernei. Din păcate această iniţiativă a rămas în fază de proiect până după revoluţia din 1989, când a fost preluată de Departamentul Silviculturii al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului. Prin Ordinul nr. 7 din 27 ianuarie 1990 al acestui departament se constituiau cele 11 parcuri naţionale în cadrul fondului forestier, cu relementări de ocrotire corespunzătoare. Un pas înainte s-a făcut în 1995 prin promulgarea Legii protecţiei mediului, care delimita deopotrivă rolul Academiei Române şi al Departamentului Silviculturii din ministerul de resort. Este vorba de Legea nr. 137 din 29 decembrie 1995, în vigoare şi azi. În secţiunea a 4-a, articolul 55. se prevede că Academia Română rămâne autoritatea care propune noi zone pentru

extinderea reţelei naţionale de arii protejate (parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei etc.) şi noi monumente ale naturii (specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic)-dar că Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului este autoritatea centrală care „organizează reţeaua de supraveghere, de pază a ariilor protejate şi a monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor de administrare şi de abordare turistică; controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează ariile protejate şi monumentele naturii; elaborează, editează, ţine la zi şi difuzează Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, precum şi Cartea roşie a speciilor de plante şi animale din România. Articolul 57 preved că şi „autorităţile Administraţiei publice locale, la solicitarea Agenţiilor pentru protecţia mediului, a altor organizaţii interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către Academia Română, pot să pună sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, arii protejate sau monumente ale naturii sau anumite obiecte care justifică aceasta". Prin articolul 59 se interzice cu desăvârşire „culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii". Această ultimă lege a mediului (cea anterioară, nr. 9 din 1973, fiind abrogată) prevede sancţiuni precise pentru toţi cei care o încalcă. Astfel, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenzi persoanele fizice şi juridice care încalcă articolul 56; acest articol prevede obligativitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a asigura „informarea agenţilor economici, a populaţiei şi a turiştilor cu privire la existenţa în zonă a ariilor protejate şi a monumentelor naturii, la semnificaţia lor, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora. Tot contravenţii se consideră cei care încalcă articolul 59 (vezi mai sus). Constituie însă infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă corespunzătoare următoarele fapte prevăzute în articolul 84, dacă acestea au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală: arderea tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice; defrişarea vegetaţiei lemnoase din afara fondului forestier, situată pe terenuri cu pante foarte mari sau la limita superioară a vegetaţiei forestiere; folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice şi a peştilor în scopul consumului sau comercializării; spălarea în apele naturale a ambalajelor de pesticide şi alte substanţe periculoase, precum şi a utilajelor cu care s-au transportat acestea; producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol sănătatea umană: nerespectarea restricţiilor la vânat şi pescuit în zonele cu regim de protecţie integrală, precum şi în cazul speciilor protejate sau oprite temporar prin lege etc. Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenţei legale (art. 85). Organizaţiile neguvernamentale au drept la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul (art. 86).

PARCUL NAŢIONAL DOMOGLED - VALEA CERNEI. La început a fost Rezervaţia floristică şi peisagistică Muntele Domogled - una dintre cele mai vechi din România - constituită în 1932 pe o suprafaţă de 900 ha. În urma propunerii Academiei Române, în 1973, de a se înfiinţa un sistem de parcuri naţionale, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice a efectuat, în anii 1977-1978, un studiu de constituire a Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei, lată, pe scurt, principalele argumente aduse de autorii studiului în sprijinul înfiinţării acestui parc naţional:

- Valea Cernei cuprinde un important fenomen geologic, falia Cernei care este asociat unei conformaţii geografice originale;- prezenţa masivă a calcarelor a favorizat constituirea unor ecosisteme cu caracter de unicat, care trebuie neapărat conservate şi protejate;- climatul blând datorită circulaţiei atmosferice dinspre Marea Mediterană a permis o mare diversitate floristică şi faunistică, cu numeroase elemente sudice şi endemice;- fiind o zonă cu optim de vegetaţie pentru fag, s-au realizat aici cele mai frumoase arborete din Carpaţi şi chiar din Europa, de la cele mai joase altitudini până la limita pădurii cu golurile alpine, în bună parte instalate pe calcare acoperite de sol, conferindu-ne peisaje de mare frumuseţe şi armonie naturală;- aici se află miezul ariei de răspândire a pinului negru bănăţean, specie endemică renumită pentru rezistenţa şi adaptarea sa la condiţii ecologice vitrige;- toate aspectele menţionate mai sus sunt extinse continuu pe o mare suprafaţă;- valoarea peisagistică este cu totul remarcabilă datorită a trei factori: roca calcaroasă cu forme exocarstice spectaculoase; vegetaţia bogată; apele încă curate, curgând pline de dinamism;- cadrul natural este puţin modificat de om în cea mai mare parte a parcului.

După N. Toniuc şi colab. (1992), actul de fondare al Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei este Decizia nr. 499 din 15.11.1982 a Consiliului Popular al judeţului Caraş-Severin, care prevede 20364 ha din suprafaţa acestui judeţ pentru „ocrotirea ecosistemelor şi biotopurilor cu bioceneze submediteraneene". Adăugând teritoriile aparţinând judeţelor Mehedinţi şi Gorj, autorii mai sus citaţi avansau cifra totală de 60100 hectare.

Înfiinţat practic în 1990 prin Ordinul nr. 7 al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului în cadrul fondului forestier, acest parc este al doilea ca mărime din ţară şi unicul care înglobează un întreg bazin hidrografic şi nu un singur masiv montan. După cum rezultă dintr-un pliant editat în 1992 de Parc Silva Timişoara sub îndrumarea Ocolului Silvic Herculane, parcul avea încă cele 60100 ha, din care rezervaţiile naturale ocupau peste 24000 ha. Doi ani mai târziu, prin Hotărârea nr. 8/20.11.1994 a Consiliului Judeţean Caraş-Severin, suprafaţa rezervaţiilor din parc aparţinând acestui judeţ a fost uşor mărită de la 20364 ha ia 21922 ha, din care cele şase rezervaţii declarate ocupă 9960 ha, restul reprezentând zone tampon.

Din punct de vedere administrativ, cea mai mare parte a parcului, de la Băile Herculane şi până în apropierea localităţii Cerna - Sat, aparţine Ocolului Silvic Băile Herculane al filialei Romsilva Caraş-Severin, iar restul până la izvoarele Cernei şi Cernişoarei, ocoalelor silvice Baia de Aramă al filialei Romsilva Mehedinţi şi Padeş al filialei Romsilva Gorj. În absenţa unei administraţii proprii a parcului, Ocolul Silvic Băile Herculane asigură protecţia rezervaţiilor ştiinţifice şi promovează turismul ecologic în bazinul Cernei. Accesul principal în parc se face prin staţiunea Herculane, aflată în „zona prepare" şi unde se găseşte sediul Ocolului Silvic cu acelaşi nume. Personalul acestui ocol stă la dispoziţia celor interesaţi cu informaţii utile, precum şi cu pliante frumos ilustrate.

În pliantul deja citat se arată că Parcul Naţional Domogled -Valea Cernei este alcătuit din două zone: zona rezervaţiilor naturale, în care obiectivul principal este conservarea cu protecţie totală iar activitatea economică exclusă, şizona tampon de protecţie a rezervaţiilor naturale, în care activităţile economice şi turistice sunt admise dar strict reglementate.

Turiştii sunt avertizaţi că circulaţia în parc este admisă numai pe drumuri şi poteci marcate. Accesul maşinilor este admis numai pe drumuri silvice iar parcarea numai în locuri special amenajate Copiii sub 14 ani trebuie să fie neapărat însoţiţi de părinţi, iar grupurile de elevi şi tineri între 14 şi 20 ani să aibă un conducător. Pe întreg teritoriul parcului sunt strict interzise următoarele fapte care, conform Legii protecţiei mediului, sunt considerate, după caz, contravenţii sau infracţiuni:

- camparea, fumatul şi aprinderea focului în afara locurilor special rezervate; spălarea maşinilor pe malul apelor curgătoare: organizarea de petreceri cu sau fără tonete şi chioşcuri;- colectarea plantelor, ruperea florilor şi crengilor din arbori şi recoltarea fructelor;- vânătoarea sau accesul cu arme, câini sau alte animale, chiar dacă sunt purtate în lesă;- pescuitul în Cerna şi afluenţii săi pe teritoriul rezervaţiei naturale;- uciderea animalelor de orice fel, prinderea acestora, colectarea ouălelor de păsări sau stricarea cuiburilor, hrănirea cu resturi de mâncare etc;- lăsarea oricăror urme de vizitare: hârtii, ambalaje şi orice fel de deşeuri neputrescibile;- scrierea sau desenarea prin orice procedeu pe arbori, stânci, pereţii peşterilor etc;- poluarea cu substanţe chimice sau organice şi poluarea fonică (strigăte, aparate radio date la maximum etc);- deteriorarea sau dereglarea panourilor indicatoare şi a a marcajelor, stricarea construcţiilor de orice fel, efectuarea de săpături pentru a extrage materiale de construcţii etc.- la semnul agentului silvic (pădurarului), oprirea şi urmarea îndrumărilor acestuia sunt obligatorii.

Cu alte cuvinte, nu ni se cere decât să respectăm natura de câte ori venim în contact cu ea Când batem potecile din jurul Herculanelor înfundându-ne în pădurile ce acoperă versanţii, să nu încălcăm prevederile Legii protecţiei mediului şi acele reguli nescrise ale drumeţiei montane. Să nu rupem din codrii nici o rămurea şi din poieni nici o floricea pentru a le arunca mai încolo veştejite. Să îngropăm resturile după orice popas. Să nu aprindem nu numai focul dar nici măcar o ţigară dacă suntem în mijlocul pădurii. Nu numai să nu pescuim, dar să luăm atitudine faţă de braconieri când îi surprindem asupra faptei. Numai astfel vom contribui la rrienţinerea aspectului aproape nealterat al acestei văi unice, la păstrarea diversităţii floristice şi faunistice, la păstrarea pitorescului reliefului carstic atât de atrăgător graţie versanţilor abrubţi şi crestelor semeţe sclipind în soare sau încununate de nori. De câte ori paşii ne ver purta prin văile şi munţii bazinului Cernei, să nu uităm nici o clipă că apele sunt încă printre cele mai curate din ţară, că pădurile sunt încă în bună parte neatinse de topor şi

fierăstrău şi că merftă cu prisosinţă să le lăsăm intacte generaţiilor ce vor urma. Să facem în aşa fel, ca urmaşii noştri să se poată extazia la rândul lor, ca marele geograf George Vâlsan (1885 - 1935) în faţa naturii viguroase, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. „Munţilor, măreţilor/Cu veşminte de brazi şi fagi / Spuneţi voi ce taină ascundeţi / De-mi sunteţi aşa de dragi?"

REZERVAŢIILE NATURALE din perimetrul Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei a fost delimitate odată cu constituirea oficială a acestui parc prin Ordinul 7/1990 al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului. Din punct de vedere ştiinţific şi peisagistic, aceste rezervaţii reprezintă adevărate comori ale naturii, unice şi inestimabile, care fac din Parcul Domogled - Valea Cernei unul din cele mai valoroase din lume, necesitând o protecţie permanentă. Le prezentăm în continuare, din aval în amonte, folosind în principal datele din List of protected areas in Romania (1932-1991) publicată de N. Toniuc et al. (1992) şi din Hotărârea nr. 8/20.XI.1994 a Consiliului Judeţean Caraş-Severin, (pentru localizare a se vedea fig. 11).

1. Rezervaţia Belareca. Este o rezervaţie forestieră; situare: în bazinul râului Belareca, la cumpăna cu bazinul Cernei, accesibilă din satul Bogâltin (comuna Comereva), urcând spre vârful Arjana; suprafaţa: 1665,7 ha; administrator: Romsilva, Ocolul silvic Băile Herculane. Actul de fondare: Ordinul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului nr. 7/1990, actul de confirmare ca parte a Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei: Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr. 8/1994.

2. Rezervaţia lardaştiţa. Este o rezervaţie forestieră; situare pe dreapta Cernei, din amonte de gara Herculane până în dreptul localităţii Topleţ; suprafaţa: 501,6 ha; administrator: Romsilva, Ocolul Silvic Băile Herculane; cantoanele silvice: lardaştiţa, Răchiţi, Pietroasa şi Sarcastiţa. Actele de fondare şi confirmare: acelaşi de la rezervaţia precedentă.

3. Rezervaţia Domogled. Este o rezervaţie ştiinţifică mixtă (N. Toniuc şi colab.,1992), geologică, geografică, forme carstice, cascade etc), botanică (floră şi vegetaţie unică), forestieră (făgete bine constituite etc), zoologică (fauna de lepidoptere etc), speologică (în special Peştera Mare de la Şoronişte care ar merita statutul de monument al naturii pentru hidrologie şi fauna cavernicolă) şi peisagistică (abrupturile străjuite de pinul negru bănăţean etc) situare: pe stânga Cernei, între afluenţii Ferigari (Rucăr) şi Bilitin. suprafaţa: 2382,8 ha; administrator: Romsilva, Ocolul silvic Băile Herculane; cantoane silvice: Muşuroaie (Muşuroane), Şapte Izvoare şi Balta Cerbului; există şi un camping: Şapte Izvoare.

Este cea mai veche rezervaţie, constituită cu mult înainte de înfiinţarea Parcului Naţional. Actul de fondare: Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1149/1932 (ca rezervaţia Muntele Domogled, 900 ha): actele de confirmare: Decizia Consiliului Popular Caraş-Severin nr. 499/1982 (ca „Rezervaţia integrală mixtă, geologică, botanică zoologică şi peisagistică Domogled-Ţăsna", 2743 ha) şi Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr.8/1994 (ca „Rezervaţia mixtă Domogled", parte a Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei, 2382,8 ha.).

În lista întocmită de N. Toniuc şi colab. (1992) mai figurează două rezervaţii care nu apar pe harta din broşura publicată de Ocolul silvic Băile Herculane (1998). Presupunem că acestea au fost înglobate ulterior în perimetrul rezervaţiei Domogled:

- Rezervaţia naturală Ţăsna, mixtă (Decizia nr. 18/1980 dată de Consiliul Popular Mehedinţi, deoarece teritoriul respectiv aparţine oraşului Băile Herculane, care pe atunci făcea parte din judeţul Mehedinţi.- Rezervaţia naturală Vârful lui Stan, botanică (Decizia nr. 18/1980 dată de Consiliul Popular Mehedinţi, pentru că în 1980 teritoriul respectiv aparţinea localităţii Obârşia Cloşani, judeţul Mehedinţi).

4. Rezervaţia Coronini-Bedina. Este o rezervaţie ştiinţifică mixtă (N. Toniuc şi colab., 1992), geologică (falia Cernei cu izvoarele termominerale), geografică (forme carstice, cascade), botanică, forestieră, speologică (în special Peştera lui Adam care ar merita statutul de rezervaţie ştiinţifică pentru conservarea şi studierea în continuare a condiţiilor de oază tropicală unică în Româna, cu punga ei de aer cald, coloniile de lilieci şi fauna de guano, precum şi cu crusta şi stalactitele gelatinoase nemaîntâlnite în alte peşteri), arheologică (Peşteră Hoţilor, deja declarată rezervaţie arheologică) şi peisagistică; situare: pe dreapta Cernei, între afluenţii Valea Mare (care o separă de zona de prepare Băile Herculane) şi Bedina; suprafaţa: 3864,8 ha; administrator: Ocolul silvic Băile Herculane; cantoane silvice: nu există.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Caraş-Severin nr. 499/1982 (ca „Rezervaţia integrală mixtă botanică, forestieră şi peisagistică Coronini-Bedina", 2839 ha); actul de confirmare:

Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr. 8/1994 (ca „Rezervaţia mixtă Coronini - Bedina, parte a Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei", 3864,8 ha).

5. Rezervaţia Peştera Bârzoni. În lista lui N. Toniuc şi colab. (1992), Peştera Bârzoni (corect: Peştera lui Ion Bârzoni -vezi Goran, 1982) apare clasificată în baza categoriilor internaţionale stabilite de UCIN, ca „natural speological monument". Noi o considerăm rezervaţie naturală deoarece figurează pe harta din broşura publicată de Ocolul silvic Băile Herculane (1998) ca rezervaţie cu un teritoriu de suprafaţă pe dreapta Cernei, cuprins între afluenţii Prisăcina şi Iuta. Situarea peşterii: în versantul estic al masivului Geanţul Ineleţ. În aval de pârâul Iuta (fig. 3); deoarece conţine cele mai frumoase speleoteme din bazinul Cernei, a fost închisă cu poartă metalica încă din 1971. Administratorul peşterii: Consiliul local Comereva. Până în 1988 a fost protejată de Asociaţia Speologică Exploratorii din Reşiţa, filiala Băile Herculane. Cantoane silvice: nu există.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Caraş-Severin nr. 499/1982 (ca „Rezervaţia naturală speologică Peştera Bârzoni cu formaţiuni calcaroase specifice, 0,5 ha.); actul de confirmare: Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr. 8/1994 (ca „Rezervaţia speologică Peştera Bârzoni", parte a Parcului Naţional Domo-gled-Valea Cernei; nu se indică suprafaţa).

6. Rezervaţia launa - Craiova. Este o rezervaţie ştiinţifică mixtă (N. Toniuc şi colab., 1992), geografică (forme carstice, cascade), botanică şi peisagistică; situare: pe dreapta Cernei, între afluenţii launa şi Craiova (mai exact între Dosu launei şi Cracu Stânii); suprafaţa: 1545,1 ha; administrator Romsilva, Ocolul Silvic Băile Herculane: există un canton silvic, Valea Craiovei, şi o cabană de vânătoare, Schitul.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Caraş-Severin nr. 499/1982 (ca „Rezervaţia integrală mixtă botanică, forestieră şi peisagistică launa - Craiova", 707 ha); act de confirmare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (pentru partea de teritoriu care aparţine localităţii Cerna-Sat) şi Hotărârea Consiliului Judeţean Caraş-Severin nr. 8/1994 (ca „Rezervaţia mixtă launa - Craiova", parte a Parcului naţional Domogled-Valea Cernei, 1545,1 ha).

7. Rezervaţia Cheile Corcoaiei. Este o rezervaţia naturală mixtă (N. Toniuc şi colab., 1992), geografică (forme carstice), botanică, forestieră şi peisagistică (spectaculoasele Chei ale Corcoaiei etc); situare: pe stânga Cernei între chei şi Lacul Iovanu, vizavi de localităţile Balmeşu şi Lunca Largă; suprafaţa: 34 ha; administrator: Ocolul Silvic Padeş (jud. Gorj); cantoane silvice în apropierea rezervaţiei: Cerna-Sat şi Iovanu.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca „Rezervaţia Cheile Corcoaiei", 34 ha). Rezervaţia este conturată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura publicată de Ocolul Silvic Băile Herculane (1998).

8. Rezervaţia Ciucevele Cernei. Este o rezervaţie ştiinţifică mixtă (N. Toniuc şi colab.,1992), geografică (forme carstice), botanică, forestieră şi peisagistică (Cheile Cernişoarei, Izbucu Cernei etc); situare: mai întâi pe dreapta, apoi pe stânga Cernişoarei, între capătul vestic al Munţilor Vâlcan şi coada Lacului Iovanu; suprafaţa: 1166 ha; administrator: Ocolul Silvic Padeş, rezervaţia fiind pe teritoriul localităţii Cerna - Sat (jud. Gorj); un canton silvic: Izvoarele Cernei.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca „Rezervaţia Ciucevele Cernei", 1166 ha). Rezervaţia nu este conturată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura publicată de Ocolul Silvic Băile Herculane (1998) deşi se află pe teritoriul acestui parc.

9. Rezervaţia Piatra Cloşanilor. Este o rezervaţie ştiinţifică mixtă (N. Toniuc şi colab., 1992), geografică, botanică, forestieră şi peisagistică; situare: pe dreapta râului Motru, în amonte de localitatea Cloşani (fig. 3); administrator: Ocolul Silvic Padeş (jud. Gorj); cantoane silvice: nu există.

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca „Rezervaţia Piatra Cloşanilor", 1730 ha.). Rezervaţia nu este conturată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura publicată de Ocolul Silvic Băile Herculane (1998), deşi se află pe teritoriul acestui parc.

10. Rezervaţia Peştera Cloşani. Este o rezervaţie ştiinţifică speologică (N. Toniuc şi colab.,1992) care cuprinde Peştera Cloşani, monument al naturii, interzis turismului, şi un teritoriu pe care se alfa Staţiunea de cercetări a Institutului de Speologie „Emil Racoviţă" din Bucureşti; situare: pe dreapta râulurMotru, în perimetrul localităţii Cloşani (fig. 3); suprafaţa: 15 ha; administrator: Institutul de Speologie .Emil Racoviţă" al Academiei Române.

Actul de fondare: Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1625/ 1955 (ca „Rezervaţia ştiinţifică

Peştera Cloşani", 15 ha); actul de confirmare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca “Rezervaţia Peştera Cloşani", 15 ha). Peştera este figurată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura Ocolului Silvic Băile Herculane (1998).

11. Peştera Cioaca cu Brebenei. Este un „natural speological monument" (N. Toniuc şi colab., 1992), pe numele său corect Peştera - aven din Cioaca Brebeneilor; situare: în versantul stâng al Văii Izvorăle (afluent al Motrului Sec), pe teritoriul localităţii Cloşani deci în bazinul Motrului Mare; administrator: Ocolul Silvic Padeş (jud. Gorj)

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca „Rezervaţia speologică Peştera Cioaca cu Brebenei" 20 ha). Peştera nu este figurată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura Ocolului silvic Băile Herculane (1998), deşi se află pe teritoriul acestui parc.

12. Peştera Martel. Este un „natural speological monument" (N. Toniuc şi colab, 1992), pe numele său corect: Peştera E.A.Martel; situare: în versantul stâng al Văii Motru Sec (fig.3); administrator: Ocolul Silvic Padeş (jud. Gorj).

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj nr. 174/1982 (ca „Rezervaţia speologică Peştera Martel", 2 ha). Peştera nu este figurată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura Ocolului Silvic Băile Herculane (1998), deşi se află pe teritoriul acestui parc.

13. Peştera Lazului. Este un „natural speological monument" (N. Toniuc şi colab., 1992); situare: în versantul drept al Văii Motrului Sec (fig. 3); administrator: Ocolul Silvic Padeş (jud. Gorj).

Actul de fondare: Decizia Consiliului Popular Gorj 174/1982 (ca „Rezervaţia speologică Peştera Lazului", 2 ha.). Peştera nu este figurată pe harta Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei din broşura Ocolului Silvic Băile Herculane (1998) - probabil pentru că limita acestui parc este formată aici chiar de Motru Sec, înglobându-i doar versantul stâng.

PLANTE OCROTITE. Pe teritoriul Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei există două categorii de plante ocrotite: arbori izolaţi, declaraţi monumente ale naturii, şi specii de plante sub protecţie strictă oriunde s-ar afla pe teritoriul parcului, distrugerea lor prin tăiere. rupere sau în alt mod fiind pedepsită de lege.

Arbori monumente ale naturii. La Băile Herculane există patru asemenea exemplare, toate aparţinând unor specii de conifere.• Arborele mamut (Sequoia gigantea = Sequoiadendron giganteus- Wellingtoniagigantea) din Parcul central al staţiunii are 29,5 m înălţime, 1,5 m diametru, 4,75 m circumferinţă la bază şi este cel mai frumos din ţară. A fost plantat aici în 1864, când s-a amenajat parcul. Pe plăcuţa albă prinsă de trunchiul falnicului conifer stă scris cu litere roşii: „Specie rară reprezentată doar prin câteva exemplare pe teritoriul patriei noastre, fiind declarat monument al naturii. Ocrotiţi acest arbore. Primăria oraşului". Cel mai înalt arbore mamut de la noi, de asemenea ocrotit, se află lângă cantonul silvic Navesu Mare din Munţii Aninei, situat între Reşiţa şi Anina: el are 38 metri. Alte exemplare există la Orşova, Ardusat (Maramureş) şi în Bucureşti (Parcul Carol I). Acest conifer gigant este originar din America (California Centrală şi Munţii Sierra Nevada), unde atinge mai bine de 100 metri înălţime şi un diametru de până la 15 metri.• Coniferul Libocedrus decurrensdm faţa complexului balneo-turistic Hercules are 18 m înălţime, 0,54 m diametru şi 1,30 m circumferinţă la baza trunchiului. Nu mai poartă plăcuţa de arbore monument al naturii. Acest arbore monumental cu frunzişul fin şi aspect columnar este originar tot din America. Alte exemplare ocrotite există în Bucureşti (Grădina Botanică, parcul Cişmigiu şi pe Calea Şerban Vodă nr. 215).• Coniferul Cryptomeria japonica (din aceeaşi familie cu arborele mamut) se află la sera de flori din Herculane. El are 13 m înălţime, 0,31 m diametru şi 0,98 circumferinţă la baza trunchiului. Este unicul exemplar ocrotit în ţara noastră aparţinând acestei specii rare, cultivată pentru ornament.• Tisa ( Taxus baccata) din Parcul central al staţiunii are 12,5 m înălţime, 0:63 m diametru şi 1,99 m circumferinţă la baza trunchiului. Din păcate, acest spledind exemplar de conifer multisecular nu mai poartă plăcuţa de arbore monumental naturii. Câteva exemplare mai tinere pot fi observate în faţa complexului Hercules: Şi ele sunt ocrotite ca specie. Frumosul arbore, mai rar copac, apare sporadic în etajul montan al arcului carpatic şi în Munţii Apuseni. În afară de exemplarul din Herculane, mai sunt ocrotite în mod special °el de la Capul Câmpului (jud. Suceava), care are o circumferinţă a trunchiului de peste 1,20 metri şi o vârstă de circa 250 de ani, cel de la Târgu Neamţ şi cel de la Bătrâni (jud. Prahova). Deşi răspândită în toată Europa, vestul Asiei şi nordul Africii, tisa este tot mai rară, pe cale de dispariţie. De vină este omul care, apreciindu-i lemnul tare dar foarte fin şi uşor de cioplit, l-a folosit la confecţionarea unor mobile, piese pentru instrumente agricole tradiţionale şi admirabile obiecte de

artă populară şi meşteşugărească.Plante ocrotite ca specie oriunde s-ar afla pe suprafaţa parcului:

• Sângele voinicului (Nigritella nigra), o frumoasă orhidee exclusiv europeană cu flori purpurii care răspândesc în aerul fâneţelor montane, din mai până în august, un miros plăcut de vanilie;• Bulbucul de munte (Trollius europaeus), plantă perenă care împodobeşte pajiştile din munţi cu flori galbene mari din mai până în iulie;• Ghimpele (Ruscus aculeatus), un arbust mediteraneano-pontic cu frunze rudimentare, dar cu ramuri transformate în organe de tipul frunzelor ascuţite, pururea verzi, pe faţa cărora apar flori iar mai târziu boabe roşii; acestea persistă ca formă şi culoare chiar dacă tufa a fost tăiată şi s-a uscat - fapt pentru care era utilizată la facerea coroanelor şi buchetelor funerare;• Smirdarul (Rhododendron kotschyf), un arbust care preferă locurile stâncoase din etajul alpin, unde îşi etalează florile superbe ce amintesc trandafirul, începând din mai şi până în august; aceluiaşi gen, Rhododendron, aparţin şi speciile de azalee cultivate în câmp sau în locuinţe;• Stânjenelul (Iris gram/nea), o plantă perenă sudică cu flori liliachii delicat parfumate, pe care le putem admira din aprilie până în iulie prin tufişuri şi dumbrăvi;• Narcisa (Narcissum stellaris), o plantă perenă înflorită din aprilie până în iunie, împodobind livezile şi poienile;• Brânduşa galbenă (Crocus moesiacus), o plantă perenă sudică înflorită în lunile martie-aprilie, abundentă prin poienile pădurilor de câmpie din sudul Carpaţilor dar şi în pădurile din jurul Bucureştilor:• Lăcrămioara (Convallaria majalis), o plantă liliacee perena cu flori albe în formă de clopoţei care îmbălsămează aerul poienilor în lunile aprilie şi mai;• Alunul turcesc (Corylus colurna), un arbore termofil robust care înfloreşte timpuriu, prin februarie-martie, în pădurile de amestec din sudul banatului şi din nord-vestul Olteniei; el este ocrotit în mod special în rezervaţiile Domogled şi Beuşniţa.Pentru Masivul Domogled mai pot fi menţionate câteva specii puse sub ocrotire la nivel de rezervaţie:• Cerastium banaticum, cornuţelul bănăţean, cunoscut numai din acest masiv;• Hypericum rochelis, specie de pojarniţa;• Sorbus borbassi, specie endemică de scoruş (semnalată de la Herculane, Domogled, Şuşcu, Hurcu şi Inălăţ);• Astragalus depressus, specie de coşaci (ocrotită şi pe Bucegi);• Tragopogon balcanicus, specie de barba caprei;• Colchicum haynaldi, specie de brânduşă (ocrotită şi în Cazanele Dunării);• Secatemontanum, specie de secală (ocrotită şi pe Bucegi). După noi, ar trebui să primească statut de plantă ocrotită legal toate speciile endemice (cu areal restrâns) din parcul Domogled -Valea Cernei, lată de ce prezentăm în continuare speciile endemice încă neocrotite, oriunde s-ar afla, indicând la fiecare siturile din bazinul Cernei recunoscute de botanişti:• Pinul negru bănăţean (Pinus nigra banatica); Valea Cernei de la Herculane la Corcoaia, Domogled, Şuşcu, Hurcu, Cociu, Inălăţul Mare şi Mic, Piatra Baniţei, Arjana; în afara bazinului Cernei se găseşte numai pe stâncile calcaroase din defileul Dunării la Tri Cule, în Munţii Mehedinţi pe Valea Topolniţei şi Valea Coşuştei, precum şi în Munţii Vâlcan, pe Valea Sohodolului;• Scaunul cucului (Dianthusgiganteusbanaticus): Herculane, Domogied, Valea Ţâsnei;• Săpunariţa (Saponaria bellidifolia): numai pe Şuşcu;• Alsina (Minuartia frutescens cataractarum): numai la Herculane;• Minutariagraminifolia hungarica. Herculane, Bobot şi Arjana;• Specie de mixandră sălbatică (Erysimus banaticum). numai pe Domogled;• Specie de scoruş (Sorbus dacica): Herculane, Piatra Baniţei, Domogled;• Grozama (Genista radiata): numai pe Valea Ţăsnei;• Inul bănăţean (L/num uninerve): Domogled, de la Prolaz la Crucea Albă, văile Jelărău şi Ţăsna;• Urechea ursului (Primula auricula serratifolia): Domogled. Şuşcu, Valea Cernei şi Valea Ţăsnei;• Specie de drăgaică (Galium bai/Ioni): Valea Cernei;• Specie de clopoţei (Edraianthus kitaibelli): Herculane. Domogled. la Crucea Albă şi la Prolaz, Şuşcu, văile Jelărău şi Ţăsna:• Specie de pesmă (Centaureag/oburensis): Muntele Arjana;• Specie de vulturică (Hieracium herculis): Domogled (Crucea Albă);• Specie de lalea (Tulipa hungarica undulatifolia): numai pe Domogled şi în Cazanele Dunării;• Stânjenelul bănăţean (Iris reichenbachii): numai pe Domogled şi la Vârciorova.

ANIMALE OCROTITE. În perimetrul Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei pot fi întâlnite animale aparţinând unor specii ocrotite de lege. Le vom prezenta pe scurt.

Mamifere :• Capra neagră (Rupicapra rupicapra carpatica). Această antilopă de munte, una din podoabele vii ale Carpaţilor noştri poate fi întâlnită numai pe crestele cele mai înalte din Carpaţii Meridionali, inclusiv în Munţii Ţarcu - Godeanu. Prin septembrie caprele coboară spre limita pădurilor, unde ling sarea de la stânele părăsite, iar iarna se înfundă în păduri pentru a mânca mugurii vegetaţiei lemnoase. Primăvara ele fată iezi care, după câteva zile numai, aleargă împreună cu turma. În prezent efectivul caprelor negre este în creştere, numărul estimat fiind de circa 7000 de capete. De regulă sunt organizate în turme de 6-30 indivizi conduse de o capră bătrână, atentă la orice pericol s-ar ivi. Deşi este un animal cu regim de protecţie totală, în broşura editată de Ocolul silvic Băile Herculane (1998) apare printre „cele mai importante specii de vânat" din cadrul acestui ocol, alături de căprior, cerb, urs, mistreţ şi iepure (toate ocrotite la nivel european, cu excepţia mistreţului).• Râsul (Lynx lynx). Acest animal feroce de mărimea unui câine, cu auzul extrem de ascuţit, este unul dintre cele mai frumoase feline din lume. Vânează numai noaptea când parcurge zeci de kilometri, atacând pe la spate tot ce-i iese în cale: şoareci, păsări, căprioare şi chiar cerbi; la animalele mari consumă doar viscerele, creierul şi sângele. Ca şi pisica, toarce de plăcere, miaună la împerechere, urlă şi scuipă la furie, se poate căţăra în copaci şi înota bine. Răspândit odinioară în toţi Carpaţii, astăzi este tot mai rar întâlnit în regiuni greu accesibile din munţii Banatului şi Olteniei. Deşi se bucură de un regim de ocrotire totală, în broşura Ocolului silvic Băile Herculane (1998) apare printre speciile de vânat „carnivore răpitoare" alături de lup, vulpe şi pisica sălbatică (toate ocrotite la nivel european, cu excepţia vulpii).• Ursul brun (Ursus arctos) poate fi întâlnit în locuri ferite, greu accesibile, cum sunt fundurile văilor adânci cu desişuri de molid sau la baza pereţilor stâncoşi cu abriuri. Primăvara, după hibernare, caută mâţâşori de salcie, urzici, ciuperci, dar consumă şi animale mărunte, peşte, hoituri, iar dacă e flămând atacă şi vite la păscut. Vara are la îndemână zmeură, mure, afine, mere şi pere pădureţe. Toamna se îndestulează cu scoruşe, alune, jir, ghindă şi miere de albine. Spre bătrâneţe devine tot mai carnivor. Ursoaica se împerechează în mai - iunie şi, în timpul hibernării, fată doi pui golaşi de mărimea unui şobolan. Câtă vreme umblă cu puii, ursoaicele sunt foarte agresive şi drumeţii trebuie să le evite neapărat.• Liliecii (Chiroptera) sunt mamifere zburătoare folositoare omului deoarece în timpul nopţii consumă exclusiv insecte - multe dintre ele dăunătoare culturilor de cereale, zarzavaturi şi plante industriale, precum şi plantaţiilor forestiere. Ei trăiesc în scorburi, poduri de casă, crăpături în ziduri, mine părăsite, clopotniţe şi în peşteri. Cele mai mari colonii din bazinul Cernei şi-au găsit adăpost în Peştera lui Adam de lângă Băile Herculane. Toate speciile de lilieci din Europa, inclusiv din România (deci şi din parc) sunt ocrotite de lege - şi nu numai Rhynolophus blasii, R. euriale, şi Miotis bechsteni cum apare în lucrarea lui B. Bădescu (1998).• Mamiferele din Lista roşie a Consiliului Europei. Este vorba de „Anexa II" (lista speciilor de faună strict protejate) şi „Anexa III" (lista speciilor de faună protejate) ale „Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural din Europa" a Consiliului Europei (Strasbourg, 1992) la care a aderat şi România - anexe cunoscute de biologi sub numele de „Lista roşie". Dintre mamiferele sălbatice din bazinul Cernei, în această listă figurează următoarele „specii strict protejate" la nivel european: Ursus arctos, Canis lupus, Felis sylvestris, Lutra lutrasli liliecii, cu excepţia speciei Pipistrellus pipiestrellus, precum şi următoarele „specii protejate": Cervus elaphus, Capreolus capreolus, Rupicapra rupicapra, Lynx lynx, Meles meles, Mustela putorius, Martes martes, M, foina, Vormela peregusna, Sciurus vulgaris, Lepus capensis europaeuss, Pipistrellus pipistrellus.

Păsări:• Vânturelul roşu (Falco tinnunculus tinnunculus). Este un şoim sedentar, protejat în România, prezent în bazinul Cernei de la 250 m până la 2400 m altitudine. Consumă şoareci, insecte dăunătoare, şopârle, fiind deci folositor. Îşi face un cuib primitiv în scobiturile stâncilor, pe ziduri părăsite etc.• Acvila de munte (Aquila chrysaetos chrysaetos) sau pajura este o specie strict protejată în România. Ea figurează în lista de specii ocrotite a Consiliului Judeţean Caraş-Severin dar nu e sigur că mai e prezentă în bazinul Cernei. Este cea mai mare şi mai maiestoasa pasăre din România, podoabă a Munţilor Carpaţi unde este încă relativ frecventă. Consumă hoituri, dar atacă şi căprioare, capre negre, iepuri, rozătoare şi păsări. Îşi face un cuib foarte solid - cea mai puternică construcţie păsărească din Europa - clădit în scobiturile stâncilor înalte, cel mai adesea de calcar, mai rar pe copaci înalţi.• Şorecarul comun (Buteo buteo buteo) este o pasăre sedentară, protejată în România, putând fi observată în bazinul Cernei rotindu-se în aer sau stând imobilă pe arborii uscaţi. Îşi face cuibul în copaci la 8 - 20 m înălţime de sol şi îl împodobeşte mereu cu crenguţe şi frunze verzi. Consumă iepuri şi alte mamifere mici, şopârle, insecte mari.• Zăganul (Gypaetusbarbatusaureus) sau vulturul cu barbă este o pasăre hoitară, sedentară, cu

anvergura aripilor de până la 3 m. Datorită ţinutei impunătoare, mândră şi a privirii pătrunzătoare, neînfricate, a fost supranumit „regele păsărilor". După ce ajunsese o raritate în Carpaţi, în 1927 a fost împuşcat lângă Turnu Roşu ultimul exemplar din perechea ce cuibărea în Retezat. Comisia Monumentelor Naturii a declarat zăganul monument al naturii dar prea târziu: de atunci, superba pasăre n-a mai reapărut în Carpaţii româneşti.• Vulturul egiptean (Neophron percnopterus percnopterus) sau vulturul hoitar este o pasăre migratoare care vine şi cloceşte la noi din martie până în septembrie. Îşi face cuibul în crăpăturile stâncilor şi niciodată în copaci. Se hrăneşte cu hoituri, excremente, dar şi cu rozătoare mici şi insecte. Omitologul D. Lintea l-a observat ultima oară în 1938 planând deasupra Cernei în apropierea de gara Băile Herculane, iar în 1940 lângă gara Orşova veche în zbor spre Cazanele Dunării. Astăzi se pare că mai cloceşte doar în Delta Dunării şi prin Dobrogea.• Vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus fulvus) are doar puf alb pe cap şi gât în loc de pene. În trecut cuibărea frecvent în Carpaţi printre stânci sau în arbori înalţi, hrănindu-se de preferinţă cu hoituri. Cel mai mare cârd de vreo 800 de vulturi a fost observat în 1927 în Retezat- Godeanu, după o molimă care a ucis multe vite în munţi, împuţinându-se hoiturile, azi poate fi întâlnit rareori la munte - în schimb e mai frecvent în horstul dobrogean. În bazinul Cernei n-a mai fost văzut de prin 1935.• Vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus) este o pasăre sedentară, ceva mai mare decât vulturul pleşuv sur, iar puful de pe cap şi gât e aproape negru. Cuibăreşte în coroana copacilor la numai câţiva metri de pământ. Se hrăneşte exclusiv cu hoituri de mamifere. Odinioară se putea întâlni clocind în Carpaţi, inclusiv în bazinul Cernei, de unde a dispărut prin 1950. Azi cloceşte doar în munţii împăduriţi ai Dobrogei.• Cocoşul de munte (Tetrao urogallus) sau goţcanul este o adevărată podoabă a Carpaţilor româneşti, inclusiv a bazinului Cernei, renumit prin penajul irizant şi "rotitul" nupţial al masculului, de unde i se trage şi numele de curcan de munte. Cuibăreşte la baza unui trunchi de arbore. Se hrăneşte cu muguri, cetină, seminţe, fructe de pădure, insecte, râme. În România este protejată numai femela.• Huhurezul de pădure (Strix aluco aluco) este un răpitor nocturn protejat care trăieşte în pădurile colinare şi montane, inclusiv în bazinul Cernei. Vânează rozătoare, lilieci, păsări mici, cârtiţe, nevăstuici şi chiar insecte mai mari. Cuibăreşte în scorburi şi în scobiturilor stâncilor.• Huhurezul mare (Strix uralensis uralensis) este o pasăre nocturnă protejată, puţin frecventă în pădurile din Carpaţi, inclusiv în bazinul Cernei. Se hrăneşte cu rozătoare şi păsări mici. Cuibăreşte în scorburi, în găurile din pereţii stâncoşi sau în cuiburi părăsite.• Corbul (Corvus corax), figurează în lista de specii ocrotite a Consiliului judeţean Caraş-Severin, prezent în bazinul Cernei. Este o pasăre sedentară strict ocrotită în România. Penajul este negru, cu luciu metalic. Poate plana, înainta cu viteză sau cădea în picaj cu multă măiestrie, dând adevărate spectacole în timpul zborurilor de nuntă. Se hrăneşte cu hoituri, seminţe, insecte, mamifere şi păsări mici. Cuibăreşte în vârful copacilor din pădurile carpatine seculare şi numai rareori pe stânci. Trebuie ocrotiţi din cauza efectivului tot mai mic în Europa, inclusiv în România.• După Dan Munteanu, preşedintele Societăţii Ornitologice Române (inf. pers.), în bazinul Cernei mai trăiesc şi alte specii protejate, mai reprezentative fiind: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), ierunca (Tetrastes bonasia), drepnea mare (Apus melba), pietrarul mediteranean (Oenanthe hispanica), presura bărboasă (Emberiza cirius) şi lăstunul de stâncă (Ptyonopiogne rupestris).• Tot după Dan Munteanu (1983), deşi nu sunt toate ocrotite, merită menţionată următoarele specii de origine meridională care arată că, din punct de vedere ornitogeografic, Valea Cernei se află la un punct de răscruce între Carpaţi şi Balcani: Apus melba (semnalată prima dată la Băile Herculane în 1967); Hirundo rupestris (observată întâia dată pe Domogled în 1978); Oenanthe hispanica (cuibăreşte pe Valea Cernei în aval de Herculane); Emberiza cirius (pasăre clocitoare pe Valea Cernei la Topleţ şi Herculane); Dendrocopus syriacus (identificat în ultimele decenii şi la Băile Herculane); Serinus serinus (cuibăreşte în Valea Cernei la altitudini mijlocii); Strepîopelia decaocto (specie de tip indo-african, guguştiucul a trecut Dunărea după anul 1940; deşi s-a răspândit repede în toată ţara, în 1983, Dan Munteanu nu l-a putut observa la Băile Herculane, deşi cuibărea deja la Orşova; noi l-am văzut în mai 1999 în zona centrală a staţiunii, unde cuibăreşte desigur în copacii mai înalţi).• Păsări din Lista roşie a Consiliului Europei. Dintre păsările sălbatice din bazinul Cernei, în această listă figurează următoarele „specii strict protejate" la nivel european: Apusmelba, Coracias garrulus, Cinclus cinclus, Oenanthe hispanica, Emberiza citrinella, E. cirius, Nuc/fraga caryocatactes, precum şi toate speciile de Falconiformes, Strigiformes, Piciformes, Hirundinidae, Motacillidae, Laniidae, Paridae şi Sittidae. Lista „speciilor protejate" este alcătuită din restul speciilor care nu sunt „strict protejate", cu excepţia unor păsări sinantrope, legate mai mult sau mai puţin de aşezările umane (vrăbiile, guguştiucii, ciorile, porumbeii etc).

Reptile:• Vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes) poate fi întâlnită în România doar în Carpaţii dintre

Olt şi Dunăre. Se hrăneşte cu şoareci, cârtiţe, şopârle şi-uneori cu păsări. Uneori se soreşte în copaci (vezi şi capitolul precedent).• Şarpele lui Esculap (Elaphe longissima) are capul mic, coada lungă şi subţire şi măsoară până la 2 metri. Nu este veninos. Preferă versanţii Domogledului împăduriţi, uscaţi şi însoriţi, rarişti de foioase, stâncărie cu arbori, ruine. Se caţără uşor în copaci şi vânează şopârle, rozătoare, ba chiar şi păsărele. Se împerechează în mai-iunie şi depune 5-8 ouă din care ies, în septembrie, pui lungi de 20-25 cm.• Broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni hermanni) sau broasca ţestoasă de Oltenia figurează în lista de specii ocrotite a Consiliului Judeţean Caraş-Severin. Este o subspecie endemică cunoscută de pe un teritoriu situat la nord de Dunăre cu diametrul de numai 50 km şi care cuprinde o parte din Defileul Dunării şi Valea Cernei. Este sensibilă deopotrivă la frig şi căldură mare. Trăieşte în locuri deschise la altitudini de până la 700 metri.• Reptile din Lista roşie a Consiliului Europei. În „Anexa II" cu „specii de faună strict protejate" la nivel european sunt trecute toate cele trei specii de reptile de mai sus. În „Anexa III" sunt declarate -specii de faună protejate" toate speciile de reptile neîncluse în ..Anexa II" existente în Europa, deci şi în bazinul Cernei, cum ar fi: Lacerta vivipara, L. muralis, L, praticola, Natrix tessellata, Vipera berusetc (vezi capitolul precedent). Aşadar, atenţie: nu deranjaţi şi nu prindeţi ţestoase, şopârle şi şerpi!

Amfibieni:• Nici o specie de amfibian nu figurează în lista de specii ocrotite a Consiliului Judeţean Caraş-Severin.• în schimb, în Lista roşie a Consiliului Europei figurează trei „specii strict protejate" la nivel european care trăiesc şi în bazinul Cernei: Bombina variegata, B. bombina şi Rana dalmatina. Cât despre „speciile protejate" sunt declaraţi toţi amfibienii existenţi în Europa neincluşi în „Anexa I", deci şi cei din bazinul Cernei, cum ar fi Triturus alpestris, Salamandra salamandra etc (vezi capitolul precedent). Aşadar, atenţie: nu deranjaţi şi nu prindeţi broaşte, tritoni sau salamandre !

Peşti:• Lipanul (Thymallus thymallus) face parte din aceeaşi familie cu păstrăvul şi lostriţa. Ajunge până la 50 cm lungime şi 1 kg greutate. El populează apele de munte din zona ce-i poartă numele, preferând locurile cu adâncime mai mare. Prin martie, la topirea zăpezii începe drumeţia lui de nuntă, migrând în zonele din amonte. Ajuns aici îşi sapă în prundişul fin un mic cuibar în care îşi depune icrele. Se hrăneşte cu viermi, crustacei şi larve de insecte din râu, dar şi cu adulţi de insecte pe care le prinde când zboară deasupra apei.• Lostriţa (Huchohucho) este cel mai mare salmonid din apele României (1-1,5 m lungime şi 10-20 kg greutate), odinioară prezent şi în Cerna. Presiunea antropică (modificările condiţiilor de mediu şi pescuitul nelimitat) a determinat dispariţia sa încă din 1912. Se impune cu mare necesitate ocrotirea lostriţei în bazinul dunărean, inclusiv în România, unde mai poate fi văzut rareori în Bistriţa moldovenească, Dorna, Vişeu, Vaser, Ruscova şi Novăţ. După reputatul ihtiolog P. Bănărescu (inf. pers.) încercările de repopularea Cernei nu au şanse din cauza debitului mic al râului în prezent.• Lista roşie a Consiliului Europei nu conţine specii de peşti „strict protejate" care trăiesc în bazinul Cernei. În schimb, lista cu „specii protejate" include două specii, dintre care una este ocrotită şi la noi (Thymallus thymallus- lipanul) şi una nu (Chondrostoma nasus- scobarul).

Nevertebrate:• Deşi printre speciile de nevertebrate terestre şi acvatice există destule specii endemice cu areal foarte restrâns (redus la un masiv, la o vale sau la o peşteră), specii relicte de tot felul, precum şi specii pe cale de dispariţie (greu de regăsit sau de neregăsit), nu cunoaştem să fi fost declarată vreuna „strict protejată" sau măcar „protejată" la nivel judeţean sau naţional.• Nici Lista roşie a Consiliului Europei din 1992 nu cuprinde prea multe specii de nevertebrate faţă de numeroasele specii aflate în dificultate şi care ar necesita protecţie. Această listă conţine 71 specii (24 de lepidoptere, 18 de gasteropode, 16 de odonate, 8 de coleoptere şi câte 1-2 specii de mantoide, Ortoptere, araneide şi bivalve). Dintre aceste specii „strict protejate" doar una se află şi în bazinul Cernei: Rosalia alpina (vezi capitolul precedent). Cât despre speciile „protejate", Lista roşie conţine doar 10 specii (câte 1-3 specii de coleoptere, lepidoptere, decapode, gasteropode, bivalve şi hirudinee). Este evident că Lista roşie nu reflectă realitatea din Europa, ci răspunsurile specialiştilor în grupele menţionate (majoritatea entomologi) şi lipsa de colaborare cu Consiliul Europei a celorlalţi specialişti.

La solicitarea Ministerului Mediului adresată, la 6 iulie 1992, Institutului de Speologie „Emil Racoviţă", noi am întocmit, cu ajutorul specialiştilor din acest institut, o listă cu specii de nevertebrate propuse pentru a fi incluse în Lista roşie a Consiliului Europei. Din păcate, această listă (pe care o mai păstrăm) a rămas nefolosită. Ea cuprinde 103 specii aparţinând la următoarele grupe: arhianelide, gasteropode, bivalve, pseudoscorpioni, palpigrade, araneide, acarieni, cladoceri, ostracode, copepode, isopode, amfipode, diplopode, chilopode, colembole şi coleoptere. Unele dintre speciile propuse erau din bazinul Cernei dar, nefiind declarate protejate, nu are rost să le menţionăm.

LOCUITORII ŞI AŞEZĂRILE

ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE. Cele mai vechi dovezi materiale despre prezenţa umană pe Valea Cernei provin din epoca paleolitică (a pietrei cioplite) şi au fost descoperite în săpăturile arheologice practicate în depozitul de umplutură din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane. Fiind fosilă, practic uscată şi având o temperatură relativ constantă, această peşteră a permis o locuire continuă încă din zorii vieţii omeneşti. Săpăturile arheologice din Peştera Hoţilor au fost începute în 1872 de un grup de medici şi naturalişti maghiari. continuate ocazional şi terminate în perioada 1954-1971 de un colectiv al Institutului de Arheologie al Academiei Române. Iată, foarte pe scurt, rezultatele acestor investigaţii. Depozitul de umplutură ai peşterii a început să se formeze în interglaciaţia Riss-Wurm. Dacă primul strat, Wurm I, s-a dovedit steril din punct de vedere faunistic şi arheologic, în stratul Wurm II s-au găsit oase de urs de peşteră şi piese de cuarţit aparţinând musterianului târziu, datate la 30000 de ani vechime cu ajutorul analizelor palinologice şi al determinărilor de micromamifere. Este vorba de arme şi unelte de piatră cioplită care au aparţinut unor populaţii cu predilecţie pentru prelucrarea cuarţitului şi care numai rareori au folosit cremenea (materie de bază pentru confecţionarea uneltelor paleolitice). Din punct de vedere cultural, aceste piese aparţin aşa numitului paleolitic alpin sau al vânătorilor de urşi de peşteră. Se cuvine să subliniem faptul că locuirea paleolitică din Peştera Hoţilor descoperită în anii 1954-1957 de colectivul de arheologi condus de C.S. Nicolăescu-Plopşor a fost prima atestare a prezenţei paleoliticului în judeţul Caraş-Severin şi este considerată drept cea mai veche aşezare omenească cunoscută în acest judeţ (Banatica II, 1973).

Deasupra stratului Wurm III au fost identificate mai multe vetre de foc în jurul cărora s-au găsit foarte multe oase de mamifere mici şi de păsări, împreună cu arme şi unelte de silex aparţinând epipaleoliticului (faza intermediară între paleolitic şi neolitic) Acestea sunt dovezi că în urmă cu circa 12000 de ani î.e.n., Peştera Hoţilor a adăpostit vânători veniţi probabil din sudul Europei.

Faza târzie a epocii neolitice (a pietrei şlefuite) este reprezentată în Peştera Hoţilor prin culturile Sălcuţa III (2 nivele) şi Sălcuţa IV (8 nivele). Faza de trecere de la neolitic la epoca bronzului a fost identificată în patru nivele de cultură Coţofeni, atestând că peştera a fost locuită neântrerupt. Epoca bronzului este reprezentată mai slab, numai prin cultura Verbicioara III. Dar parcă anume pentru a demonstra continuitatea locuirii Peşterii Hoţilor (şi implicit a Văii Cernei), cercetătorii au descoperit ceramică din toate epocile care s-au succedat: a fierului (hallstattianul târziu), dacică, romană şi a feudalismului timpuriu.

La închiderea şantierului, în 1971, arheologii au lăsat în peşteră o secţiune stratigrafică perfect amenajată şi inscripţionată pentru vizitatori - un fel de carte de preistorie şi istorie deschisă la faţa locului, special pentru eL în scopul cunoaşterii trecutului acestui minunat colţ de ţară. Mulţi ani de atunci, de câte ori veneam la Herculane, urcam la peşteră pentru a admira acest „exponat" natural. Din păcate, profitând de faptul că peştera nu e închisă şi nici păzită, după 1990, unii dintre vizitatori au distrus aceste mărturii unice despre primii locuitori ai Văii Cernei.

Si alte peşteri au păstrat dovezi materiale despre locuirea zonei, dar nu atât de vechi. Astfel, în Peştera din Piatra Baniţei s-au descoperit fragmente ceramice neolitice (Banatica II, 1973) iar în Gaura Ungurului ceramică aparţinând culturii Coţofeni şi epocii bronzului (Banatica IV, 1977).

Revenind la epoca neolitică, trebuie să subliniem faptul câ această fază a cunoscut pe teritoriul bănăţean trei perioade: neoliticul vechi (cultura Starcevo-Criş), mijlociu (cultură Vinca) şi târziu (culturile Sălcuţa şi Tisa-Polgăr). Săpăturile au dat la iveală aşezări formate din bordeie, locuinţe de suprafaţă, gropi menajere, platforme şi instalaţii de foc. Materialul arheologic recoltat din săpături constă în ceramică, unelte de piatră şi os, greutăţi pentru plase de pescuit şi pentru războiul de ţesut, idoli şi altare de cult din lut. Rezultă că locuitorii neolitici ai munţilor bănăţeni practicau agricultura, creşterea vitelor, pescuitul şi olăritul.

Faza de trecere de la neolitic la epoca metalelor (circa 2500-170 î.e.n.) aparţine epocii de aramă şi este reprezentată prin cultura Coţofeni. După cum am amintit deja, urmele acestei locuiri sunt reprezentate în Peştera Hoţilor prin patru nivele. Semnificative pentru această cultură sunt cârligele de undiţă, acele, dăltiţele şi lamele de cuţit lucrate în cupru nativ pe care turistul le poate vedea în muzeul din Reşiţa.

Epoca bronzului a lăsat urme mai puţine pe Valea Cernei (inclusiv în Peştera Hoţilor) comparativ cu cele descoperite în alte zone ale Banatului (Gornea, Sicheviţa, Pescari, Moldova Veche, Moldoviţa, Dognecea, Ocna de Fier şi Bocşa). Toate aceste descoperiri arată larga răspândire a metalurgiei bronzului pe teritoriul bănăţean, cu precădere în zonele cu zăcăminte cuprifere.

În epoca fierului, începută prin secolul al XII-lea î.e.n., s-a produs o intensificare a proceselor de populare în Banat. Urme şi aşezări din prima perioadă a epocii fierului s-au descoperit în numeroase situri bănăţene, dintre care amintim aici Ocna de Fier, Bocşa, Reşiţa, Berzovia, Oraviţa, Gornea, Pescari, Vărădia, Ilidia, Prigor şi Peştera Hoţilor de la Băile Herculane. Obiectele găsite în săpături

arată o largă răspândire a culturilor aparţinând acestei prime perioade, când s-au pus bazele şi au început să se contureze trăsăturile caracteristice civilizaţiei daco-getice.

Sedentarismul dacilor şi continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor pe meleagurile bănăţene sunt atestate, printre altele, de numeroase vestigii ale exploatării şi reducerii minereului de fier, datând din mileniul I e.n. Astfel sunt cuptoarele de redus minereul, zgura de fier, lupele metalice şi alte urme descoperite în aşezările din secolele II-VII de la Berzovia, de lângă Bocşa, de la Pojejena sau de la Orşova. Prezenţa populaţiei daco-getice care a stat la baza formării poporului român a fost dovedită prin săpăturile arheologice practicate în spaţiul dintre Dunăre, Valea Bârzavei şi culoarul Timiş-Cerna. La Dunăre, săpăturile au scos la iveală aşezările fortificate de la Pescari-Culă şi de la Stenca Liubcovei -ambele avanposturi pe vremea statului dac condus de Burebista şi apoi de Decebal. Pe Valea Bârzavei au fost descoperite aşezări dacice care au precedat cucerirea romană în raza localităţilor Măureni, Şoşdea, Berzovia, Fizeş şi Ramna. Pe Valea Cernei, săpăturile din Peştera Hoţilor au dat peste ceramică dacică şi romană (Banatica II, 1973). După ceramica şi uneltele găsite în Banat s-a dedus că triburile dacice practicau vânătoarea, pescuitul, creşterea vitelor şi agricultura. Ei foloseau, de asemenea, roata olarului, prelucrau cuprul, bronzul, fierul, aurul şi argintul. Prezenţa monedelor romane la Herculane cu multă vreme înainte de cucerirea statului dac, arată că întreţineau legături comerciale cu puternicii lor vecini. Descoperirea unor instrumente medicale la Sarmizegetusa şi sursele bibliografice antice mai arată că dacii cunoşteau plantele medicinale şi anatomia umană, fiind în stare să facă operaţii complicate. Ultimile cercetări atestă că dacii foloseau deja scrierea greacă şi latină în primul secol al erei creştine şi că procesul de romanizare a început tot atunci şi nu după cucerirea romană. Diferitele documente mai atestă faptul că strămoşii noştri daci au folosit izvoarele termale de pe Valea Cernei, amenajate primitiv, cu mult înaintea cuceritorilor romani şi că, după cucerire, au contribuit la construirea termelor lui Hercules.

Sfârşitul războaielor pentru cucerirea Daciei de către romani (101-102 e.n. şi 106 e.n.) a marcat începutul unei noi epoci în istoria acestui spaţiu geografic care poate fi numită epoca daco-romană. Provincia romană Dacia Felix a înglobat între limitele sale spaţiul bănăţean, capitala acesteia, Sarmizegetusa, aflându-se nu departe, la poalele Munţilor Poiana Ruscă. Inginerii romani au ridicat construcţii militare şi civile ale căror vestigii au dăinuit până astăzi. Astfel sunt castrele de la Moldova Veche, Orşova, Mehadia, Teregova, Vărădia şi Berzovia. Tot astfel sunt şi drumurile romane: Le'derata-Tibiscum; Diema-Tibiscum; Tibiscum-Ulpia Traiana; Slatina Nera-Prigor; Micia-Pratiscum, cunoscute pe baza izvoarelor scrise antice (Banatica iV, 1977). În apropierea vechilor aşezări dacice de la Gornea, Pojejena, Vărădia, Berzovia şi Jupa, romanii au întemeiat altele noi de tip rural sau urban. Au fost înălţate clădiri impunătoare din piatră şi cărămidă, s-au aşezat monumente de marmură cu inscripţii.

Tot după cucerirea Daciei, s-au clădit termele lui Hercules -una dintre puţinele terme romane care şi-a păstrat funcţia'iniţială până astăzi. Dar de către cine şi când ? Judecând după cantitatea mare de monede cu chipul lui Traian pe verso şi cel al lui Hercules pe revers, precum şi după cele 12 altare din 16 cunoscute şi numeroasele statui închinate lui Hercules, patronul împăratului, descoperite pe teritoriul staţiunii, unii istorici presupun că fondatorul a fost însuşi Traian, în perioada 102-117 e.n. Până când arheologii Şi istoricii vor elucida misterul, anul celui mai vechi document va fi considerat anul fondării staţiunii. Această atestare documentară se bazează pe o inscripţie votivă gravată pe un altar de calcar alb, descoperit la Băile Herculane şi păstrat în prezent în Muzeul de istorie „General Nicolae Cena" din localitate. Textul întregit al inscripţiei este următorul:

DUS ET NUMINIBUS AQUARUM. ULPIUS SECUNDINUS. MARIUS VALENS. POMPONIUS HAEMUS. IULIUS CARUS. VALERIUS VALENS. LEGAŢI ROMANI AD CONSULATUM SEVERIANI VIRI CLARISSMI INCOLUMES REVERSI EX VOTO

Traducerea este următoarea: „Zeilor şi divinităţilor apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lulius Carus, Valerius Valens, trimişi ca delegaţi romani la alegerea de consul ai lui Severianus, întorcându-se nevătămaţi, au ridicat acest prinos de recunoştinţă". Este vorba de M. Sedatius Severianus, ales în funcţia de consul în anul 153 e.n. la Roma. Rezultă că în curând, mai precis în anul 2003, se vor împlini 1850 de ani de existenţă continuă a staţiunii Băile Herculane.

În cei peste 160 de ani de stăpânire romană, termele lui Hercules au devenit cunoscute în tot imperiul. Din inscripţiile dăltuite în piatră şi marmură (unele păstrate în muzeul local), rezultă că veneau aici tot felul de oameni, dar mai ales aristocraţi care au introdus cultul balnear, mult apreciat la Roma. Este vorba de cultul preluat de romani de la grecii antici, dezvoltat la maximum pe vremea imperiului. La început, apa termală era folosită la spălatul pe mâini, faţă şi picioare. A urmat faza de spălare pe tot corpul într-o încăpere situată lângă bucătăria casei, numită lavatrină. Astfel, putem spune s-a inventat camera de baie. Cu vremea s-a trecut de la băile private simple, la băile publice înzestrate cu instalaţii tot mai complexe, care impresionează şi azi prin numărul enorm de bazine şi prin multitudinea încăperilor specializate. Astfel, în termele împăratului Caracalla (211-217) puteau încăpea

simultan până la 3000 de oameni, iar în cele ale lui Diocleţian (284-305) - cele mai mari construite vreodată - puteau cuprinde 18000 de oameni odată în cele 3000 de bazine. Aceste grandioase complexe balneare erau înzestrate cu biblioteci, săli pentru jocuri, terenuri de sport. Aici era locul de întâlnire şi de distracţie al aristocraţiei, aici se făceau afaceri. Iată de ce descoperirea unor noi izvoare termominerale pe Valea Cernei a fost primită cu mult interes la Roma. Ca absolut toate izvoarele minerale calde din Imperiul roman, au fost închinate lui Hercules, fiul lui Jupiterşi al unei muritoare, deoarece acest personaj mitic, în viaţă erou şi după moarte zeu, însurat în Olimp cu Hebe, zeiţa tinereţii, era deopotrivă simbol al puterii, patron al gimnaziilor, sporturilor, gladiatorilor şi protectorul apelor termale (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, 1983). Cultul lui Hercules era adânc înrădăcinat în conştiinţa romanilor. El reprezenta echilibrul perfect dintre forţa fizică şi energia spirituală creatoare. Pentru ei era Hercules sanctus, Hercules salutiferus, Hercules invictus, cel mai popular dintre eroii mitologiei antice. Cât despre numele purtat de Băile Herculane în vremea stăpânirii romane, ştim doar ce ne spun piesele găsite în săpături, în special tabulele votive.

Din aceste tabule rezultă că romanii numeau termele de pe Valea Cernei Ad aquas Herculi sacras (de unde titlul cărţii de faţă), Thermae Herculi ad Mediam sau numai Aquae Herculi. Primele vestigii ale termelor romane au fost descoperite în anul 1724 cu ocazia săpăturilor pentru construirea unor cazărmi ordonate de guvernatorul austriac, generalul CF. Mercy, după alungarea otomanilor din Banat. În anul 1736, generalul Andreas Hamilton, succesor al guvernatorului Mercy, a dispus înlăturarea zidurilor şi ruinelor romane descoperite prin săpături, ca să facă loc unor construcţii. Din păcate, folosindu-se praful de puşcă, au fost distruse multe din materialele arheologice, care n-au mai putut fi utilizate decât la ridicarea noilor construcţii. Dar, se zice, în orice rău e şi un bine. Astfel, au fost date la iveală câteva piese arheologice de excepţie, printre care un impresionant sarcofag al unei matroane romane, încadrat de două statui ale lui Hercules, basoreliefuri şi statui de o mare valoare istorică şi în parte şi artistică. De îndată ce i s-a raportat, generalul a venit la Herculane şi a hotărât trimiterea celor mai importante piese la Viena, în scopul precis de a se împodobi cu ele sălile bibliotecii imperiale. Printre altele, s-au trimis şase statui de marmură înfăţişându-l pe Hercules în diferite ipostaze. Din păcate, numai trei dintre ele au ajuns la destinaţie, în 1755. Celelalte s-au scufundat cu vasul care le transporta pe Dunăre în dreptul dealului Gelert din Buda. Numai cea de a şaptea statuie a lui Hercules - de fapt un basorelief sculptat în stânca de lângă Baia Romană - a rămas la locui ei. Ea poate fi admirată şi azi în incinta hotelului Roman, unde a fost inclusă împreună cu izvorul Tămăduirii şi Baia Romană Eroul antic este reprezentat cu măciuca pe umărul stâng şi cu o cupă de apă termominerală în mâna dreaptă, îmbiind pe trecători Dar de ce conturul corpului este şters iar pe alocuri practic dipărut ? Din pricina bolnavilor de odinioară care râdeau puţin din corpul statuii în dreptul unde aveau ei dureri, amestecau praful obţinut cu apa din izvor şi-l beau convinşi că vor grăbi vindecarea. Cei ce voiau putere, mai numeroşi, preferau măciuca şi de aceea ea este cea mai deteriorată.

După cum am arătat, staţiunea a fost văduvită de cele şase statui ale lui Hercules în diferite ipostaze, sculptate în marmură. Trei dintre ele, care au ajuns la Viena, au fost descrise minuţios de juristul Paschale Garopholo în lucrarea sa „Disertatio epistolaris de thermis Herculanis nuper in Dacia detectis", tipărită în 1737 la Viena şi republicată în 1739 la Milano sub numele latinizat de Pascalis Cariophilus. Prima statuie, cea mai cunoscută, s-a reîntors la Herculane în copie mult mărită, turnată în fier pentru ţeava de tun (a se vedea mai departe). Instalată în plin centru, ea a devenit simbolul staţiunii şi este reprodusă peste tot unde e vorba de Herculane. A doua statuie îl înfăţişează pe Hercules cu o măciucă în mâna dreaptă, sprijinită pe un cap de animal ce pare a fi de taur, şi cu copilul Tessalos (după alte surse Hylas) ţinut pe braţul stâng; la picioare se află un câine care întinde botul spre copil. A treia statuie îl reprezintă pe Hercules odihnindu-se după una dintre cele 12 isprăvi celebre; el stă în picioare, cu subţioara stângă sprijinită pe coada straşnicei măciuci, peste care e pusă pielea leului din Nemeia. Copii în marmură după ambele statui se află în Muzeul General N. Cena din Herculane.

După mai bine de un secol şi jumătate de prosperitate, odată cu părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian (271 e.n.), aşezarea Herculane, care impresiona prin măreţia băilor publice şi a templelor a cunoscut un proces de regres treptat, ireversibil. Cauza principală . a fost cunoscutul fenomen al migraţiei unor popoare asiatice în drumul lor neabătut spre apus, proces care a început la sfârşitul secolului al III-lea şi a durat până în secolul al XIII-lea. Distrugerea termelor a fost înlesnită de drumul roman care intra pe la Dierna (Orşova), trecea pe la Ad Mediam (Mehadia) - deci prin apropiere de Herculane - de acolo se îndrepta spre Tibiscum (Jupa -Caransebeş), apoi, urmând Valea Bistrei, ajungea la Ulpia Traiana (Grădiştea Muncelului), capitala Daciei Romane. Astfel au trecut pe aici goţii, vandalii şi iazigii (275-390), apoi hunii, avarii şi gepizii (400-800), maghiarii (889), pecinegii şi cumanii (1070), tătarii (1241) şi alte populaţii migratoare. Din acele timpuri datează Novella XI a împăratului lustinian (535) în care se aminteşte de o episcopie Ad Aquas din Dacia Ripensis (numele roman al Banatului). Este posibil ca amplasarea acestei episcopii la Mehadia să fi fost în legătură cu existenţa în apropiere a „apelor sacre" ale lui Hercules.

Cu toate acestea, procesul de romanizare a Daciei a continuat, cel puţin până la începutul secolului al VII-lea datorită relaţiilor neîntrerupte cu Imperiul Roman, apoi cu Bizanţul şi cu populaţia romanizată de la sud de Dunăre. Este tocmai perioada în care a avut loc formarea poporului român.

În epoca feudală perenitatea românilor are multe dovezi arheologice. Pentru feudalismul timpuriu (sec. VII-X), stau mărturie săpăturile de la Gornea, Pescari, Moldova Veche, Ilidia, Cuptoare şi Caransebeş, precum şi cele practicate în Peştera Hoţilor din Valea Cernei. Aceste dovezi îi atestă pe locuitorii acestor meleaguri ca pe nişte agricultori, crescători de vite, fierari şi olari statornici. În timpul năvălirilor barbare ei au constituit fondul etnic de bază. În secolele X-XI, teritoriul sudic al Banatului a făcut parte din formaţiunea politică condusă de Glad, apoi de voevodatul lui Athum. Aceştia au opus rezistenţă dârză expansiunii maghiarilor şi au menţinut legăturile tradiţionale cu romanitatea sud-dunăreană. Tot în secolele X-XII s-a constatat o revenire a dominaţiei bizantine la Dunăre prin incursiuni militare la nord de fluviu. Noua expansiune a Bizanţului s-a produs mai întâi în timpul basileilor dinastiei macedonene, apoi în timpul domniei Comnenilor, fapt care a determinat relansarea legăturilor tradiţionale între populaţiile din nordul şi sudul Dunării, la reactivarea fondului romanic din spaţiul carpato-balcanic. Mărturie stau necropolele descoperite în apropierea aşezărilor şi datate din secolele XI-XV, în monedele bizantine din timpul împăraţilor Alexios I Comneanul (1081-1118) şi Manuil I Comneanul (1143-1180) precum şi în unele aşezări şi fortificaţii din Clisura Dunării (v. detalii în T. Jurjica, 1981, şi I. Cristescu, 1996).

În secolele XII-XV, aşezările românilor s-au înmulţit. Au fost atestate documentar importante oraşe-târguri din Banat, precum Caransebeşul, cetăţi feudale ca Mehadia, Orşova şi Pescari, fortificaţiile de la Bocşa, Ilidia, Pojejena, Liborajdea şi Drencova. Aşezările rurale erau de asemenea numeroase, situate în depresiunile Almăjului şi Liubcovei, dar mai ales în culoarele Timiş-Cerna şi Reşiţa-Ezeriş. La începutul secolului al XIII-lea s-a înfiinţat Banatul Severinului, iar în interiorul acestuia districtul Mehadiei de care aparţineau Băile Herculane. Domnitorii Ţării Româneşti au stăpânit intermitent Banatul de Severin. Astfel, istoria pomeneşte de Mircea cel Bătrân care a intrat în 1387 în stăpânirea ţinutului Mehadiei, pentru a se intitula în 1406 domn asupra întregului Banat al Severinului; de Vlad al II-lea Dracul care i-a alungat pe cavalerii teutoni de pe aceste meleaguri; de Mihai Viteazul care în 1595 a nimicit aici pe tătarii întorşi cu pradă din Transilvania.

După înfrângerea suferită de armata feudală ungară la Mohacs (1526), otomanii s-au extins la nord de Dunăre, ocupând Buda (1541) şi Timişoara (1552), astfel că o parte a Banatului a ajuns sub suzeranitatea Porţii, iar alta, sub denumirea de Banat de Lugoj-Caransebeş, sub suzeranitatea princepelui Transilvaniei. În anul 1658, Mehadia şi Lugojul au căzut, de asemenea, în stăpânirea otomanilor iar districtele româneşti şi-au pierdut autonomia. Timp de 60 de ani - cât Banatul de Severin a stat sub ocupaţia otomană (1658-1718) - la Herculane nu s-au făcut construcţii durabile. Izvoarele termominerale au fost folosite, întocmai ca localnicii, numai „la gropan".

După războiul din 1716-1718, învingându-i pe otomani, austriecii au încheiat, la 21 iulie 1718, Pacea de la Passarovitz (azi Pozarevac, Serbia). Banatul a fost declarat domeniul coroanei sub numele de „Banatul Timişan" şi administrat direct de Curtea de la Viena. Primul guvernator austriac al Banatului, cu reşedinţa în Timişoara a fost generalul CF. Mercy. Printre altele, el a dus în Banat, inclusiv în Herculane, colonişti germani, italieni, cehi şi de alte naţii, dar aceştia au fost alungaţi de localnici în timpul războiului din 1738-1739. Urmele bordeielor se mai pot distinge şi azi în pădurea de pin de deasupra Ocolului Silvic.

Tot în acei arii, din dispoziţia lui Mercy, inginerul maior Adam )oxat a condus lucrările de fortificaţii şi de construire de cazărmi la Orşova, Ada-Kaleh şi Mehadia. Cu acest prilej au fost descoperite ruinele termelor romane de la Herculane după care din ordinul lui Mercy, s-a trecut la refacerea băilor sub comanda aceluiaşi inginer. Evenimentul a fost consemnat de cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg (1750-1832), protopop al Mehadiei, pe un liturghier: „la anul 1724 a început împăratul Carol a drege băile Mehadiei". Oamenii satelor au defrişat pădurea, scrie cronicarul, şi din lemnul copacilor s-au construit primele băi: Baia Francezilor (azi Venera), Baia Mare (azi Apollo) şi Baia de putere (azi Baia Romană). S-au mai ridicat cazărmi, un birt, o biserică, s-a săpat o fântână „cu apă rece", s-a deschis drumul de pe malul drept al Cernei până la băi cu ajutorul prafului de puşcă şi s-a construit un pod de lemn.

Avântul constructorilor de la Herculane a fost însă întrerupt de un război otomano-ruso-austriac care a durat 2 ani (1737-1739). Staţiunea a suferit chiar de la începutul luptelor, fiind complet pârjolită de otomani. O epidemie de ciumă şi o invazie de lăcuste au făcut războiul încă şi mai greu de suportat. Prin pacea de la Belgrad (1739), râul Cerna devenea graniţa dintre Austria şi Ţara Românească (pe atunci sub otomani), iar Mehadia şi Băile Herculane reveneau austriecilor. Tratatul de pace mai prevedea ca austriecii, pierzând războiul, să distrugă fortificaţiile de la Mehadia, iar otomanii să intre în stăpânirea Orşovei dacă izbuteau, în decurs de un an, să devieze râul Cerna printr-un canal pe la vest de această localitate, iar la capăt să facă o moară care să funcţioneze.

Otomanii au adus doi ingineri din Franţa şi mînă de lucru din Oltenia. Cheltuind enorm, ei au reuşit să construiască acel canal care traversa văile prin apeducte zidite, inclusiv moara. Primindu-se ştirea izbânzii la Istambul, s-au tras salve de tun şi s-au organizat serbări. Dar bucuria otomanilor n-a durat mult. La prima viitură, apele râului au distrus construcţia hidrotehnică atât de costisitoare, râul a revenit la albia sa, iar Orşova a rămas a austriecilor. Urmele canalului se mai văd şi azi sub formă de tăieturi în stâncă între Toplet şi Orşova şi de două fragmente de apeduct: unul la km 371 al şoselei, pe dreapta liniei ferate, lângă halta Valea Cernei, cunoscut sub numele de „Podul turcilor", iar al doilea, la km 376,5, în punctul numit „Piatra lui Iorgovan" de lângă Topleţ.

După război au urmat 50 de ani de pace, timp în care staţiunea a început să se refacă, ba chiar să atragă personalităţi înalte, în frunte cu capul încoronat de la Viena. Astfel, în 1764, Herculanele aveau deja „birt, casă de oaspeţi, caserne, capelă mică, grajde, două băiţe mici, cabinete no 1 şi 2, una de militari şi alta camerlanică". În anul 1768, staţiunea a avut ca oaspete pe însuşi împăratul Iosif al II-lea. După ce a inspectat fortificaţiile de la graniţă s-a interesat de stadiul refacerii băilor şi, revenind la Viena, a făcut următoarea remarcă în raportul către mama sa, împărăteasa Maria Tereza: „Românii sunt incontestabil cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei". Împăratul avea să revină cu plăcere în 1773.

Tot în anul 1773, medicul vienez Crantz a efectuat şi publicat prima analiză chimică a apei din nouă izvoare termominerale de la Herculane. În felul acesta el a făcut cunoscute pentru prima dată calităţile acestor izvoare pe plan european. Trei ani mai târziu, in 1776, poposea la Herculane pentru 20 de zile cunoscutul călător şi om de ştiinţă italianul Francesco Griselini, aflat pe atunci în slujba curţii imperiale din Viena. În scrierea sa „Istoria Banatului Timişan", apărută simultan la Veneţia şi Viena în 1780, el menţionează că valahii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Banatului. În cartea sa sunt amplu descrise Băile Herculane, cu izvoarele şi calităţile lor, cu antichităţile şi construcţiile existente în vremea aceea şi se dă o hartă a staţiunii (vezi capitolul „Apele termominerale").

În anii 1788-1789, urgia unui război între austrieci şi otomani s-a abătut din nou peste aceste locuri mult încercate. Luptele care s-au dat în jurul Mehadiei au fost mai crâncene ca niciodată. Ocupând localitatea, otomanii au făcut din biserica „românească" hambar, iar din cea „nemţească" grajd şi au trecut „Băile" prin foc şi sabie. Până la urmă, Regimentul de graniţă nr. 13, alcătuit din românii satelor din zonă, luptând cu vitejie neasemuită şi mult spirit de sacrificiu, i-a învins pe otomani, alungându-i din Banat pentru totdeauna. Acest regiment a fost înfiinţat de împăratul Iosif II în 1768 ca batalion românesc cu reşedinţa la Jupalnic (Orşova). În 1775, batalionul a fost unit cu Regimentul iliric bănăţean cu reşedinţa în primii doi ani la Mehadia, apoi la Caransebeş; el era alcătuit din 12 companii, a 5-a având sediul la Mehadia. În urma luptelor, Băile Herculane, Pecinişca, Topleţ, Mehadia, lablaniţa, Petnic şi alte localităţi din zonă au fost distruse. Iată cum descria protopopul cronicar N. Stoica de Haţeg starea jalnică a comunelor distruse de otomani în acei ani de război: Oamenii „de foamete cu poame şi cu pădureţe se hrănea. De să întâmpla vr-un mort, n-afla sape de a-l îngropa. Pomeane, praznice şi nunţile de tot încetaseră. Boi de a ara nu era". În locul caselor arse, „bordee mici în pământ îşi săpa, cu lobodă, ştiru şi cu bozu le acoperea ... Nu e câne, nu mâţă, nu e porc, nici vacă, nici viţel... !n loc de cocoş cântând, auzea lupii urlând... Bănile (băile n.a.) cu calea către iale de tot pustii". La cinci ani după terminarea războiului, în 1794, maiorul Petru Duca, comandantul companiei din Mehadia, a reluat lucrările de construcţie a băilor. În vara anului 1799, protopopul Stoica de Haţeg din Mehadia a folosit vizita episcopilor Iosif loanovici Sacabent al Vârşeţului şi Petru Petrovici al Timişoarei pentru a-şi împlini vechea dorinţă de a ridica o biserică ortodoxă. El nota: „Eu vorbii către toţi, că ar fi bine să zidim aici o bisericuţă şi în 24 iulie făcurăm înaintea birtului mare umbrar sub carele Sfânta liturghie am slujit. Pentru biserică, ziseră să fie aici cam pe deal. Şi în 12 august 1799 cu molitve, fiind crucea roşie gata o am ridicat şi veseli am fost". Această cruce înocuia o altă cruce care figura pe schiţa staţiunii întocmită de F. Griselini în 1780. În intenţia protopopului Stoica, aşezământul trebuia să contribuie la răspândirea adevărului istoric despre continuitatea şi unitatea românilor din ambele părţi ale Carpaţilor. În timpul săpării gropii pentru fundaţie, lucrătorii de sub supravegherea sa au dat peste piese arheologice de valoare: monede romane, râşniţe, cărămizi cu inscripţii, pietre de moară şi multe altele. La 30 august 1803, în prezenţa episcopului Sacabent, s-a pus piatra de temelie împreună cu un hrisov din care redăm un fragment: „Fiind de faţă mulţime de cinul preoţesc cel pravoslavnic, domni ofiţeri milităreşti provinţialnici, cinstiţi negusori şi de alţi pravoslavnici creştini. Şi precum această scrisoare pe hârtie însemnată cu sticlă întru această piatră s-au pus, aşişderea şi altă piatră cu titulus latinesc întru acest fundament s-au pus" (textul complet este redat de I. Cristescu, 1996). Cinci ani mai târziu, la 15 august 1808, biserica ortodoxă era sfinţită, tot în prezenţa episcopului Sacabent de Vârşeţ.

În anul 1801, administraţia staţiunii a fost încredinţată oficial Regimentului de graniţă nr. 13, alcătuit din români. Acest an poate fi considerat începutul unei noi etape în dezvoltarea staţiunii, pentru că de atunci au început să se ridice numai construcţii solide majoritatea durând până astăzi, în prag de

nou secol şi mileniu Este vorba de clădirile monumentale din jurul pieţei Hercules.În 1808 a început construcţia şcolii româneşti prin strădania protopopului Nicolae Stoica şi s-a

dat în folosinţă drumul de pe malul stâng al Cernei, dintre podul peste râu şi staţiune, înlesnind accesul spre centrul Herculanelor.

În toamna anului 1810, ne spune cronicarul Stoica de Haţeg, au fost la băi împăratul Austriei Francisc I (fiul Mariei Tereza) cu soţia sa Charlote. Pregătirile pentru înalta vizită le-a făcut, cu două luni înainte, Petru Duca, acum „Comandirender gheneral feldmareşal laitnant baron". Serbările ocazionate de această vizită au culminat în seara zilei de 1 octombrie când, după cinci lovituri de tun, pe munţi s-au aprins 200 de focuri timp de jumătate de oră, iar la Băi s-au luminat ferestrele. Fanfara regimentului a cântat în faţa reşedinţei imperiale iar poporul a strigat de trei ori „Vivat împăratul" - la care el a răspuns din balcon: „Bravo, e vesel, aceasta-i cu adevărat iluminare". A doua zi, maiestăţile lor au vizitat staţiunea „cu 12 băi", Peştera Hoţilor luminată cu o sută de lumânări de ceara şi Parcul lui Duca „nou înzestrat cu mese din piatră şi bănci pentru odihnă, iar, ca urmare, înaltele domnii au căpătat poftă mare să bea răchie şi să mănânce" Tot de la Stoica de Haţeg mai aflăm că în acei ani Tudor Vladimirescu a fost de câteva ori oaspetele lui şi al staţiunii. Îşi aminteşte, de pildă, de un septembrie 1816, când a venit călare, din Ardeal, la Mehadia. După ce au prânzit, Tudor i-a cerut „Istoria Românească, calendare, c-o să şadă la băi, să cetească, să petreacă. Şi pân în noiembrie, 9 săptămâni, la băi şezu. Venea, ne întâlneam aici şi la băi".

În anul 1810 s-a construit Cazarma pentru administraţia militară (azi Pavilionul 5); ceea ce vedem însă astăzi nu este cea mai veche clădire din Herculane, ci aspectul exterior de la refacerea din 1859. Tot în 1810, Baia Elisabeta (azi Diana) a fost înlocuită cu o construcţie din cărămidă; actuală incintă a băii a fost ridicată în 1859. Pentru alte informaţii despre această baie şi următoarele a se vedea subcapitolul „Bazele de tratament cu ape termominerale". În anul următor (1811) a intrat în funcţie clădirea „diregătorilor de la administraţiunea băilor". Această construcţie, care şi-a păstrat forma şi destinaţia iniţială până astăzi, este considerată cea mai veche clădire din Băile Herculane. În prezent adăposteşte Societatea Comercială „Hercules" S.A., moştenirea Administraţiei staţiunii după Revoluţia română din 1989. Tot în 1811 s-a construit drumul şi zidul situat astăzi între Biserica catolică şi hotelul Roman.

În 1817, staţiunea şi-a schimbat numele din Băile Mehadiei în Băile Herculane (Herculesbad). În felul acesta s-a eliminat confuzia care se făcea adesea între staţiunea balneară de pe Valea Cernei şi localitatea Mehadia, situată la peste 10 km distanţă, pe Valea Belarecăi.

Este interesant de arătat că în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în ciuda capacităţii încă destul de modeste a bazelor de tratament şi de cazare, veneau destui de mulţi turişti şi bolnavi -fapt care atestă faima Băilor Herculane în Europa acelor ani. Astfel, în 1811 au venit la băi 944 persoane; în 1812 - 975; în 1813 - 585; în 1814-569; în 1815-857; în 1816-610; în 1817-1082; în 1818 -1354; în 1819-937; iar în 1820-921. Din scripte mai rezultă că din cei 1354 de vizitatori înregistraţi în anul de vârf 1818, numai 392 au venit ca vizitatori. De asemenea că din cei 417 bolnavi trataţi în 1822, un număr de 177 s-au vindecat, 154 şi-au ameliorat starea şi numai 86 nu au constatat nici o îmbunătăţire.La fel de interesant de arătat este şi tradiţia unor recomandări transmise oral încă din vremea romanilor: baia să se facă în zori sau la asfinţit; să se golească băşica udului înainte de a intra în baie; să se iasă din baie înainte de încreţirea pielii; la sfârşitul curei să se aducă ofrande divinităţilor acestor locuri (dacă romanii ridicau tabule votive, românii aruncau monezi — aşa cum i-a observat F. Griselini). Cât despre cura internă, se recomandă să se bea până la saturaţie, direct din izvor şi nu cu cupa, deoarece dacă apa era văzută de soare îşi pierdea puterea de vindecare.

În deceniile următoare, Herculanele s-au dezvoltat neîntrerupt. Astfel, în 1824, s-a inaugurat hotelul Francisci (azi Pavilionul 4) iar în 1826 s-a deschis Baia Carolina (azi Hebe) care îşi mai păstrează aspectul arhitectonic de atunci; mai târziu, în 1864, s-a făcut legătura cu hotelul Franz Joseph I (azi Decebal) prin lărgirea vechiului pod de peste Cerna. Dezvoltarea staţiunii nu s-a oprit aici. În 1837 s-a realizat podul metalic în arc din faţa actualei Băi Neptun probabil în premieră absolută. În 1838 s-a ridicat hotelul Ferdinand (fost hotelul Venus, azi Pavilionul 7) şi s-a reconstruit din cărămidă Baia Francisci (azi Venera) şi Băile lui Hercules (azi Baia Romană). În anii 1836-1838 s-a înălţat Biserica romano-catolică, flancând la nord Piaţa Hercules. În anul 1846, în locul „băilor de şindrilă" (Baia Mare) s-a construit Baia Ludovic (azi Apollo).

Anul 1847 a fost bogat în evenimente edilitare. Printre altele. s-a pus piatra fundamentală a hotelului Teresiana sau Theresienhof (azi Pavilionul 3), construcţie terminată în 1853. De asemenea, în acel an s-a aşezat statuia lui Hercules în mijlocul pieţei ce-i poartă numele, în locul unei fântâni construită în 1826 din marmură roşie şi alimentată cu apă din izvorul Munk. Această statuie îl reprezintă pe erou cu pielea leului din Nemeia şi cu măciuca pe umărul stâng. Ea a fost turnată din fier pentru ţeava de tun de către maeştrii Ramelmayer şi Glantz din Viena şi dăruită de arhiducele moştenitor Carol staţiunii Herculane în amintirea ofiţerilor şi soldaţilor care s-au vindecat aici. Azi o

putem admira în locul unde a fost ridicată iniţial. montată pe o placă groasă de metal care, la rândul ei, este aplicată pe un soclu-cişmea prevăzut cu patru guri de leu prin care curge apa într-un bazin ce înconjoară soclul. Ultima oară când am văzut statuia (iulie 2000), inscripţia în limba latină de pe placa metalică nu mai era lizibilă; am putut descifra totuşi anul inaugurării acestei statui, devenită încă de la început simbolul staţiunii: MDCCCXLVII.

Tot în 1847 a fost la băi Vasile Alecsandri, nu ca poet ci pentru a-şi îngriji sănătatea. Evident, n-a putut rămâne nepăsător la frumuseţile Văii Cernei şi legendele ei şi a scris poemul „Erculean". Îndrăgostit de Herculane, el a revenit în 1876 pentru tratament iar în 1884 pe urmele „palidelor amintiri". Cu acest ultim prilej, el a scris poeziile „Pe un album" şi „Romanţă". De altfel, V. Alecsandri n-a fost singurul om de cultură şi litere care a fost fermecat de natura de excepţie a Văii Cernei. Încă din 1825, cărturarul Dinicu Golescu descria apele termale şi acţiunea lor în tratarea reumatismului: “Aici sunt felurimi de ape metaliceşti, fireşte fierbinte, din care una este atât de fierbinte, încât e peste putinţă omului de a-şi ţinea trupul supt cursul apii, măcar până a număra cât de curând de la unu până la cinci. De aceia şi au un maţ de piele, pe care ţinându-l neputinciosul în mână, îl trece foarte repede peste acea parte de trup ce pătimeşte". Au mai fost la băi ori s-au inspirat din frumuseţea neasemuită a locuitorilor, lăsându-ne pagini memorabile: Hans Christian Andersen, Şandor Petofi, Alexandru Xenopol, Ioan Slavici, George Coşbuc, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti şi alţii. Ilie Cristescu (1996) a dedicat un întreg capitol unora dintre personalităţile amintite mai sus, întitulat „Scriitori la Herculane". Trimiţând cititorul la acel capitol, noi vom adăuga poezia „Capodopera de pe Cerna" scrisă de cunoscutul poet contemporan Adrian Păunescu la 21 septembrie 1995 şi publicată în „Foaia Băilor", nr. 9, din aprilie 1999 - îndemn inspirat de a merge la Băile Herculane:

„Din miezul verii până-n miezul iernii,Din spic de ger şi până-n spic de grâu E-o capodoperă pe malul Cernei, E ambasada cerului pe-un râu.Mai puneţi frână permanentei goane,Opriţi-vă din tot ce dărâmaţi, Şi mai veniţi aici la HerculaneSă fiţi o săptămână împăraţi."

O poezie tonică, dedicată Rîului şi pietrei, Bradului şi muntelui Domogled, o veritabilă mitologie a acestui spaţiu găsim la Sabin Opreanu, poetul librar din Băile Herculane:

„Scriu despre rîu şi despre puterea de-a curge încă la vale. Cu şuvoaie ce iau totul în cale. Cu limpedea undă din coada păstrăvului. Cu frunza ce bate în dungă. Doar versul n-are voie să plîngă."În volumele sale se reflectă, statornic şi firesc, dragostea de natură şi de locurile natale:

„În faţa naturii cu pieptul gol nimeni nu e pierdut ?pe unde creşte iarba vom găsi drumul cel bunÎn faţa naturii veşnicia nu e decît un vis frumos"

Anul 1848 a fost marcat de prezenţa lui N. Bălcescu care a venit să-l întâlnească la Herculane pe generalul polonez Iosif Bem, unul dintre conducătorii armatei revoluţionare ungare din timpul revoluţiei din 1848-1849; este cel care, învins de armata rusă la Albeşti, s-a refugiat în Turcia unde a ajuns paşă. Doi ani mai târziu a fost la cură mitropolitul Andrei Şaguna care a donat cărţi bisericeşti.

Vizitând băile în 1852, împăratul Franz Joseph I a declarat că „acum în Valea Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent". După această vizită, conceperea construcţiilor edilitare a fost încredinţată arhitectului Doderer. Astfel, după cum stă scris şi pe frontispiciu, în 1860 s-a construit hotelul Franz loseph I (azi Decebal sau Pavilionul 2). Patru ani mai târziu acesta a fost înzestrat cu săli pentru cură, ruletă, bacara etc, iar după încă un an, cu cafenea, ospătărie, bazar şi alte magazine de terasă. În 1862 s-a amenajat Parcul central iar în 1864 Casa de cură (azi Cazinoul). Tot în 1864, Baia Hebe a fost refăcută în forma actuală şi s-a realizat primul foraj destinat captării unor izvoare, iar în 1866 s-a terminat Podul de piatră de peste Cerna cu coridor acoperit, legând Baia Hebe de hotelul Decebal. În 1869 a început, puţin mai în aval de hotelul Decebal, construcţia unui nou hotel, numit Rudolf sau Rudolfshof (azi Traian sau Pavilionul 1), iar alături Baia Maria sau Marienbad (azi Pavilionul de hidrofizioterapie) şi un ştrand termal în aer liber, cunoscut sub numele de „Şcoala de înot". Întregul complex a fost terminat în anul 1871.

Un eveniment important (dat fiind profilul staţiunii) s-a petrecut în septembrie 1872. E vorba de al XVI-lea Congres al medicilor şi naturaliştilor din Imperiul Austro-Ungar, în cadrul căruia, în

afara întrunirilor de specialitate s-au făcut şi drumeţii.În anul 1873, după ridicarea graniţei militare, Mehadia, inclusiv Băile, au trecut în subordinea

administraţiei ungureşti din districtul Orşova. În acel an, staţiunea număra 43 de clădiri şi 369 locuitori români, germani şi maghiari şi avea poştă şi telegraf. În 1875. Băile Herculane au fost luate în arendă de antreprenorul de origine macedoromână Carol Tataraczi (după alţi autori A. Tatartczy), care a realizat o serie de lucrări de artă edilitară, executate după planurile arhitectului Doderer la nivelul celor din ţările apusene. Printre altele, el a reuşit să canalizeze Cerna şi a construit hotelul Victoria (Pavilionul 12), Casa funcţionarilor şi vila Elisabeta (Casa de cultură), terminată în 1875. Numele vilei este legat de cel al împărătesei Imperiului Austor-Ungar, Elrsabeta (Sissi), soţia lui Franz Joseph I care a locuit în această vilă în timpul unei cure efectuate în primăvara anului 1887. Ea fusese deja la Herculane în 1884 şi avea să revină în 1890, 1892 şi 1896.

În legătură cu sejururile împărătesei Elisabeta merită să menţionăm două evenimente legate de staţiune. Primul: întâlnirea cu regele Carol I al României care a tras la hotelul Franz Joseph (azi Decebal) după cum rezultă din textul gravat pe o placă: „Aici a locuit Carol I Regele României la 4 aprilie 1887". Al doilea eveniment: întâlnirea de la Herculane, în 1896, dintre cuplul imperial Franz Joseph I şi Elisabeta, Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României cu prilejul inaugurării canalului navigabil Porţile de Fier. Şi acest eveniment a fost consemnat pe o placă de marmură neagră fixată la poalele muntelui, lângă şosea, în dreptul Uzinei electrice. Este vorba de uzina construită în anul 1893 în imediata vecinătate a podului de peste Cerna, cunoscut sub numele de Podul uzinei. În anul următor s-a introdus lumina electrică în toată staţiunea.

împărăteasa Elisabeta, obişnuită să călătorească incognito prin toată Europa, făcea acelaşi lucru şi la Herculane. Astfel, punea vizitiul să înhame caii la caleaşcă şi pleca să vadă localităţile din împrejurimi: Topleţ, Plugova, Valea Bolvaşniţa şi mai ales Mehadia. Există un tablou în ulei care atestă că Elisabeta însăşi, şi nu vizitiul, mâna caii prin Mehadia prin dreptul ruinelor castrului roman. În timpul curei de tratament din 1887 făcea zilnic plimbări în preajma staţiunii.

În excursiile mai dificile era însoţită de contesa Majlath şi pădurarul Petru Zarva din Pecinişca. În una dintre aceste excursii, cei trei au urcat pe serpentinele amenajate până la Vârful Ciorici (413 m) iar de acolo, pe poteca străbătută numai de localnici, până la un loc unde priveliştea se deschidea larg deasupra Văii Cernei şi spre Masivul Domogled de vizavi, Elisabeta s-a oprit, a rămas mută de admiraţie câteva minute, după care a spus: „Ce frumos! Ce plăcere aş avea să iau prânzul aici". Peste noapte, 80 de pădurari au amenajat drumul de la Vârful Ciorici până la acea belvedere unde au construit un chioşc. Astfel, la următorul urcuş pe „înălţimea Elisabeta", împărăteasa şi-a putut satisface dorinţa exprimată anterior.

Între 1878 (când s-a pus piatra fundamentală conform plăcii de la intrarea pe peron) şi 1886 s-a construit gara Herculane una dintre cele mai frumoase din ţară, operă a arhitectului A. D. Serres. Este aceeaşi clădire în stil baroc pe care o admirăm şi astăzi, situată puţin în amonte de confluenţa Cernei cu Belareca. Corpul central este prelungit pe flancuri de colonade paralele cu peronul de care atârnă ghivece suspendate cu flori ornamentale şi pe care urcă liane formând o boltă de verdeaţă. Dar caracteristică este cupola ca de catedrală, înaltă, decagonală, împodobită în interior cu fresce reprezentând figuri mitologice romane (inclusiv Hercules) şi acoperită la exterior cu ţiglă de mai multe culori alcătuind figuri geometrice.

În perioada 1883-1886 s-a construit, după planurile arhitectului Alpar, Baia Neptun, considerată drept cea mai modernă instalaţie balneară din Europa acelor ani (vezi subcapitolul „Bazele de tratament cu apele termominerale"). Lucrarea a costat 750.000 de galbeni.

În 1884, staţiunea Herculane a devenit comună; până atunci era afiliată comunei Mehadia. Dacă în 1870 Băile aveau doar 217 locuitori, în 1900 ajunsese la 487 locuitori, pentru ca în 1918, în ajunul întregirii României, să scadă la 437 locuitori; dintre aceştia 341 erau germani, 89 români, 23 maghiari şi 2 evrei.

Anul 1888 a fost marcat de îmbogăţirea patrimoniului edilitar al staţiunii cu o elegantă construcţie, Vila Livia (Vila Băncii) ridicată în cartierul Zăvoi de un ofiţer român grănicer.

În 1889 Băile au fost arendate Casei de economii din Timişoara al cărei director era baronul Feodor de Nicoliks. Noua administraţie s-a dovedit benefică pentru staţiune, pentru că de la 6095 vizitatori în 1889 s-a ajuns la 10440 în 1895. Numărul aproape că s-a dublat datorita gradului de confort şi serviciilor la nivel vest-european: camere elegante, băi luxoase şi bine înzestrate, posibilităţi de distracţie şi promenadă etc.

În anul 1890, în turneul prin spaţiul românesc, Gavril Muzi-cescu s-a oprit la Herculane cu al său vestit cor mitropolitan din laşi.

În anii 1893-1894 s-a construit un turn artezian cu două bazine pentru a uşura alimentarea Băii Neptun cu apa termominerală captată de la sonda Neptun.

La începutul veacului următor, în 1906, s-a construit hotelul Dacia (azi Pavilionul 6) pe locul

unde era „Ospătăria cea mare" clădită în anii 1812-1824 şi arsă într-un incendiu în 1900. Este clădirea situată lângă cea a Administraţiei staţiunii, în dreptul statuii lui Hercules. Apoi, până după primul război mondial, nu s-a mai construit nimic la Herculane.

La 1 iunie 1919, staţiunea a intrat sub administraţia românească, mai exact, în proprietatea statului român şi reorganizată prin Consiliul Dirigent. În 1921 a trecut sub administraţia Ministerului industriei iar în 1925 sub cea a Ministerului sănătăţii şi ocrotirilor sociale. Da la început, edilii români şi-au propus să modernizeze staţiunea pentru a-i putea păstra faima şi a o menţine printre staţiunile similare de prim rang din Europa. După Ilie Cristescu (1996), primul director al staţiunii şi totodată primar al localităţii a fost generalul Nicolae Cena (1844-1922), cel care a avut un rol principal în pregătirea înfiinţării muzeului local care-i poartă azi numele. Din broşura publicată în 1999 de directorul Casei de cultură, profesorul Pavel Ciobanu, rezultă că un merit deosebit în organizarea muzeului l-a avut şi medicul Alexandru Crăciunescu, care a fost primul director al Staţiunii. Presupunem că el a deschis muzeul în anul 1924, deoarece generalul N. Cena era mort de doi ani. Rămâne de dovedit, pe bază de documente, care dintre cei doi demnitari locali a fost, într-adevăr, primul director român al Băilor Herculane. Iancu şi Doina Gogâltan (1992) subliniază, la rândul lor, meritul medicului Crăciunescu, care, sprijinit de generalul doctor N. Vicol (părintele balneologiei româneşti), a reuşit să facă din Băile Herculane - până atunci o staţiune sezonieră deschisă între 1 mai şi 15 octombrie – o staţiune permanentă. În acest scop, hotelurile au fost dotate cu sobe de teracotă şi cu apă curentă la robinet. Tot în acei ani s-au refăcut unele izvoare şi s-au modernizat unele băi. Astfel, izvorul Diana dispărut în 1926 după un cutremur, a reapărut în urma unei plombe de beton aplicată în albia Cernei; s-au modernizat băile Apollo şi Hebe, iar în 1930 s-a redeschis Baia Venera. S-au introdus, de asemenea, noi proceduri de tratament (duş-masaj), băi cu acid carbonic etc.

În 1935 s-a înfiinţat Institutul de fizioterapie dotat cu aparatură de ultimă oră (aparat Rontgen, ultrasunete, diatermie, cuarţ etc.) şi un Laborator de balneologie. Odată cu introducerea curei de teren s-au amenajat şi marcat potecile din jurul staţiunii şi s-au pus indicatoare după gradul afecţiunilor.

În 1936 s-a construit hotelul Cerna după planurile arhitectului Ioan Precup. Balcoanele şi coloanele sunt inspirate după casele ţărăneşti de la munte. Cu vremea a devenit, ca şi statuia lui Hercules un simbol al staţiunii. Aceasta a fost ultima construcţie executată de grănicerii bănăţeni.

În 1939 s-a asfaltat drumul ce leagă staţiunea de gara Herculane. Datorită trandafirilor plantaţi în lungul său a primit numele de „strada Trandafirilor". Numele s-a păstrat până azi, deşi noile blocuri au scurtat drumul până în apropierea gării şi nu mai există nici urmă de trandafiri în porţiunea care a mai rămas până la gară.

Iancu şi Doina Gogâltan (1980,1992), localnici şi buni cunoscători ai trecutului şi prezentului staţiunii Băile Herculane, ne amintesc că până în anul 1940 au funcţionat două instituţii ale vechii graniţe care trecea prin Valea Cernei: Casa grănicerilor şi Casa săracilor Prima casă era la dispoziţia urmaşilor grănicerilor de pe fosta graniţă ei primeau aici cazare, asistenţă medicală şi băi gratuite, ba chiar h se prepara masa la cerere. A doua casă, situată lângă Baia Venera era la dispoziţia săracilor cu act de pauperitate trimişi de primări sau de oficiile de asigurări sociale; ei beneficiau de 50 % reducere pe tren iar în staţiune, de cazare, masă, asistenţă medicală ş tratament - toate gratuit. Autorii citaţi mai precizează că tot ce admirăm azi ca monumente de arhitectură balneară, construite atâ: sub administraţia austriacă şi ungurească cât şi sub cea românească este opera grănicerilor români. Nu este vârstnic din localităţile din jurul Herculanelor care să nu spună că tatăl sau bunicul lui a făcut „muncă de robotă" la Herculane. Din rândul acestor grăniceri s-au ridicat numeroşi generali, printre care mai cunoscuţi sunt Nicolae Cena (1844-1922), care şi-a legat numele de muzeul din Herculane, şi Ion Dragalina (1860-1916), comandantul Armatei I din timpul primului război mondial; rănit grav în luptele pentru apărarea Patriei de la Târgu Jiu a decedat îndată după aceea.

În timpul celui de al doilea război mondial, staţiunea n-a avut prea mult de suferit, dar nici nu s-a dezvoltat. După război a urmat o perioadă de relativă stagnare. În anul 1951, comuna Băile Herculane a fost ridicată la rangul de oraş iar edilii au trecut la urbanizarea localităţii după un plan bine întocmit. În prima etapă s-a dezvoltat sectorul de servicii pentru populaţie şi vizitatori, s-au modernizat unele străzi, inclusiv drumul până la gară. În continuare s-a trecut la construirea unei şosele de legătură cu Baia de Aramă şi s-a studiat posibilitatea să se facă o derivaţie pentru legătura cu depresiunea Petroşani. În paralel s-au luat măsuri pentru protejarea mediului, conservarea peisajului natural şi a patrimoniului balnear existent în acei ani. A început execuţia unor lucrări pentru mărirea debitului unor izvoare, s-au căutat noi surse termominerale prin forare, s-a mărit numărul de paturi în pavilioane, dar nu s-a construit nici o nouă bază de tratament sau noi spaţii de cazare. Abia în anul 1968 s-a terminat şi dat în folosinţă prima construcţie postbelică, hotelul Hercules.

După 1970 s-a trecut la realizarea unui plan de investiţii de mare amploare, de neimaginat până atunci, pentru construirea unor baze materiale, tehnice, hoteliere şi terapeutice moderne, dotate cu personal de înaltă calificare în toate branşele. Astfel, în anul 1973, Uniunea Generală a Sindicatelor din

România (U.G.S.R.) a construit în actualul parc Vicol, primul complex sanatorial dotat cu bază de tratament proprie, Domogled, iar în anul 1982, alăturat, marele complex Dacia, de asemenea cu bază de tratament proprie. În 1975 s-a dat în folosinţă, în apropiere de Peştera Hoţilor, elegantul complex balneo-turistic Roman, iar în parcul Vicol, pe o înălţime, şi-au deschis porţile încă trei complexe, fiecare dotat cu bază de tratament proprie: Diana (1977), Afrodita (1979) şi Minerva (1985). Alte două construcţii, restaurantele Hercules (1971) şi Grota Haiducilor (1973) au completat splendida zestre modernă a staţiunii Băile Herculane.

Toate aceste dotări sunt prezentate în subcapitolul „Bazele de tratament cu ape termominerale". Efectul benefic al modernizării staţiunii s-a resimţit după darea în exploatare a primelor obiective balneoturistice. După cum constata Ilie Cristescu în 1978, în locul celor câţiva medici, în staţiune îşi desfăşurau activitatea 30 de medici specialişti şi 150 de cadre medii, care acordau asistenţă şi tratament la aproximativ 90.000 bolnavi anual.

După anul 1985, constructorii au părăsit Băile Herculane şi s-a aşternut liniştea. În prezent tare arfi nevoie să se întoarcă măcar o parte din acei meşteri făurari ca să salveze de la prăbuşire monumentele de arhitectură din centrul istoric al staţiunii, de ani buni lăsate în paragină în văzul turiştilor români şi străini tot mai numeroşi, cu buruieni care cresc în ferestrele sparte şi pe acoperişurile prin care pătrunde ploaia şi cu pereţi igrasiosi gata să se dărâme la o furtună sau un cutremur. Noi însă tragem nădejde că edilii oraşului vor învinge greutăţile actuale iar staţiunea va înflori din nou ca în perioada romană, apoi în cea austriacă şi mai încoace în cea românească (1919- 1989).

AŞEZĂRILE. În comparaţie cu alte bazine din vestul Carpaţilor Meridionali, bazinul Cernei a suferit mai puţin de pe urma impactului cu activitatea umană. După L. Badea (1981) se poate vorbi de două etape principale: o primă etapă din timpuri străvechi până la începerea primelor „exploatări forestiere planificate" (1951) şi a doua după pornirea acestor exploatări până în prezent.

În prima etapă s-au produs schimbări de mediu, dar nu de o amploare capabilă să determine degradări importante. Este etapa în care au apărut primele poieni şi pajişti pentru păşune şi fâneţe. Presiunea umană asupra pădurilor, fiind continuă dar lentă, nu a provocat dezechilibre ecologice. Practic, numai porţiunea în care omul s-a stabilit permanent, adică de la confluenţa cu Belareca (gara Herculane) şi până la Băile Herculane, s-a produs o schimbare în folosirea terenurilor. Accesul dificil pe Valea Cernei de la Herculane în amonte datorită versanţilor calcaroşi abrubţi şi codrilor seculari virgini, a salvat natura sălbatică, timp de mai multe secole, de impactul brutal cu omul.

În sectorul superior aveau acces doar păstorii din Cornereva care păşunau culmile de pe versantul drept al Cernei, precum şi cei din Cloşani care păşunau pe versantul stâng. Treptat, ei au defrişat tufărişurile subalpine şi pădurile de la limita golului montan, mărind astfel suprafeţele de păşunat. În paralel, ciobanii au defrişat versanţii mai domoli şi lărgirile Văii Cernei, iar în poienile astfel formate şi-au ridicat mai întâi sălaşe, apoi case de locuit în timpul verii. Cu vremea, ca să poată cultiva legume, porumb şi pomi şi să crească vite, ei şi-au construit gospodării permanente şi mori de apă. (Şi azi mai funcţionează mori pe Râmnuţa Mare, Topenia, Prisăcina, Topleţ şi alţi afluenţi ai Cernei). Astfel, ciobanii veniţi din Cornereva şi Bogâltin s-au instalat în poienile largi de la Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara şi Ţaţu, cei din Izverna şi Obârşia Cloşanilor s-au stabilit pe văile Arşasca, Râmnuţa Mare şi Râmnuţa Vânătă, iar pe Valea Cernei, în unica depresiune din aval de Corcoaia, s-a înfiripat o aşezare definitivă: Cerna-Sat. În lipsa unui drum, legătura dintre aceste gospodării şi aşezări izolate cu Băile Herculane era posibilă doar pe poteca ce îngâna firul văii pe unul din versanţi, accesibilă doar cu cai sau măgari purtând samare. Pe anumite porţiuni însă, unde valea era mai largă, versanţii slab înclinaţi şi gospodării mai multe, poteca se lărgea, putând fi folosite şi de căruţe. Abia de la Şapte Izvoare, locuitorii din amonte puteau apuca un drum nemodernizat care să-i ducă la Herculane. Noi am prins această fază din istoria Văii Cernei cu prilejul unei deplasări speologice făcută în iulie 1958, când exploatarea forestieră nu modificase peisajul - abia începuse de câţiva ani în bazinul Şaua Padina din imediata apropiere a Băilor Herculane. Pentru a ne imagina cum se circula pe atunci pe Valea Cernei, redăm un fragment din notele noastre de teren.

„După ce am ieşit din Herculane mergând în urma carului încărcat cu bagajele expediţiei, am trecut pe al doilea pod peste Cerna şi am apucat unicul drum, destul de îngust, plin de gropi şi bolovani de toate mărimile, care ba urca, ba cobora prin pădurea sălbatică, întreruptă de luminişuri de pe versantul stâng al văii. Din când în când răzbea până la noi vuietul râului vijelios. Dincolo de Crucea Ghizelei (în 1958 mai exista), carul a început să se i înţepenească între bolovanii mai mari sau să se proptească în colţii , de stâncă de pe drum. Descărcăm carul, îl împingeam, îl încărcăm la loc. Şi tot aşa, până când am ajuns lângă gospodăria lui Anoica Gorun, unde ne-am instalat corturile. După ce am cercetat câteva zile în premieră speologică peşterile de la Prisaca lui Şchiopu şi de la Balta Cerbului, am pornit mai departe. De data aceasta, cu un car hodorogit tras de boi voinici. Dar n-am apucat să ne

distanţăm prea mult de Şapte Izvoare Reci când carul s-a răsturnat sub ochii noştri, înţepenind cu roţile în sus! Asta s-a întâmplat din pricina stăpânului unui petic de pământ care a furat din drum, lăsând oamenilor atât cât să calce cu piciorul. Până am descărcat carul, l-am repus pe roţi şi l-am încărcat, s-a făcut noapte. După o poiană mai mare, ne-am afundat din nou în pădure. La pantele mari, unii dintre noi mergeau înainte, rostogolind bolovanii din calea carului, în timp ce alţii se aţineau la spate, gata să pună pietre la roţi dacă boii, vlăguiţi de atâta opinteală la deal, se opreau din mers. Grijă mare aveam în porţiunile de drum îngust pe margine de abrupt sau cu stâncani mari care, săltând carul pe două roţi, puteau să-l prăvălească în prăpastie. În sfârşit, după miezul nopţii, am zărit Podul Ţăsnei luminat feeric de luna plină. Podul părea solid, dar, la capătul opus, o burtă de stâncă îngusta drumul, ameninţând integritatea carului, deja prea încercat. Neavând încotro am dus bagajele în spinare vreo 700 de metri, folosind drumul cu aspect de potecă de pe dreapta râului. până la singuratica şi modesta casă a lui Vrăbete, situată într-o poieniţă pe coasta muntelui. Aici ne-am întins corturile şi tot de aici. În fiecare dimineaţă, calul lui Vrăbete ne căra bagajul de lucru până la intrarea în Cheile Prisăcinei. Noi îl urmam cu ochii la viperele cu corn care ieşeau la potecă când ne aşteptam mai puţin. Mai departe înaintam în chei sărind din bolovan în bolovan pe lângă apă, până sub peretele în care erau suspendate peşterile de la Şălitrari. Ajunşi acolo, urcam anevoie pe panta de grohotiş foarte mobil, apoi ne căţăram pe peretele de calcar, asiguraţi în coardă de alpinism".

Din expunerea noastră rezultă că în prima etapă, în lipsa unui drum carosabil continuu pe Valea Cernei în amonte de Herculane, pădurile au rămas practic neexploatate. Tăierile s-au mărginit la procurarea lemnului necesar pentru construcţia sălaşelor şi caselor şi pentru foc. Prea puţine suprafeţe au fost defrişate pentru cultivarea porumbului, pentru iarba de păscut sau de cosit pentru a face fân.

În etapa a doua, după anul 1951, a început „exploatarea planificată" a pădurilor în câteva parchete amplasate în bazinul Văii Şaua Padina din imediata vecinătate a Băior Herculane. La început, în lipsa unui drum forestier, s-a folosit un jgheab instalat în lungul văii prin care alunecau buştenii. În 1957 jgheabul a fost înlocuit cu un funicular dar, având panta prea înclinată, s-a dovedit nerentabil şi a fost abandonat. Din nefericire, pădurea de fag pe calcare, odată tăiată, nu s-a mai refăcut nici până astăzi iar unele izvoare au secat. După această experienţă nereuşită, bazinul Cernei a fost exploatat ca în trecut, numai în regim pastoral, atât în golurile alpine cât şi în poienile de la baza versanţilor.

Tot în acea etapă, cătunul Cerna s-a mărit prin migraţia unor familii din Cloşani care s-au stabilit aici definitiv încât, în 1968, a fost declarat sat al comunei Padeş din Valea Motrului (judeţul Gorj).

Modificări de peisaj însemnate s-au produs şi în aval de Herculane. Fabrica de var de sub Domogled, dotată cu noi cuptoare de mare capacitate, a deschis foarte mult frontul carierei din Cheile Ferigari provocând o rană mare şi urâtă în munte, vizibilă de la bună distanţă. Deşi a trebuit în cele din urmă să fie închisă, procesele de degradare au continuat, iar rana mai este vizibilă şi astăzi.

Construirea drumului forestier din lungul Văii Cernei în anii 1964-1965 a avut un efect benefic: asigurarea legăturii între aşezările de pe Valea Cernei. Continuarea şi modernizarea drumului până la Baia de Aramă, în anii următori, a avut ca ţintă realizarea legăturii directe între două regiuni populate: sud-estul Banatului şi nord-vestul Olteniei. Într-adevăr, noua cale a permis valorificarea potenţialului natural al zonei prin forme noi, cu mijloace tehnice moderne. Ca urmare au avut loc modificări importante în structura peisajului şi reţelei hidrografice, pe alocuri creîndu-se condiţii de apariţie a unor ecosisteme antropizate şi chiar a degradării mediului ambiant (L. Badea, 1981).

Exploatarea pastoral-agricolă, tradiţională, a vechilor păşuni şi fâneţe din bazinul superior s-a redus treptat, pe măsură ce locuitorii din numeroasele case risipite pe versanţi preferau noile aşezări permanente ca Lunca Largă. Balmeşul sau Cerna-Sat.

Odată cu construirea noului drum longitudinal, exploatarea forestieră a fost reluată şi intensificată. Rând pe rând au căzut victimă pădurile seculare din bazinele unor pâraie de pe dreapta Cernei (lovanu, Balmeşu, Olanu, Craiova, launa, Topenia) sau de pe stânga râului (Ogaşu Sec, Râmnuţa, Arşasca). Aplicând cu stricteţe „planurile decadale" de exploatare, pădurile de fag curate sau în amestec cu alte esenţe au fost defrişate prin tăieri rase şi combinate, urmate de replantări cu răşinoase. Ca urmare a acestei exploatări nemiloase, feţele văilor şi spinările de munte rămase golaşe au început să se înierbeze sau să se acopere cu lăstăriş de fag şi de alte esenţe. Solul de pe fundul văilor, pe care s-au coborât buşteni; cu funiculare, pe jgheaburi sau pe drumuri forestiere cu pantă prea mare, a fost spălat şi erodat până la roca vie peste tot unde nu s-a replantat imediat cu esenţe care cresc repede.

Una din consecinţele defrişării arborilor de răşinoase şi a jnepenişurilor dinspre golul montan a fost coborârea limitei actuale a pădurilor. Astfel, în Munţii Godeanu, această limită nu trece de 1650 m, în timp ce pe versanţii nordici ai aceloraşi munţi limita se menţine la 1800 m. O altă consecinţă a distrugerii jnepenişurilor prin tăiere sau ardere a fost degradarea versanţilor de către torenţi care au format la baza acestora enorme conuri de grohotiş.

Construirea drumurilor forestiere, atât pe Valea Cernei până la obârşia Lacului Iovanu cât şi pe afluenţii săi din dreapta (lovanu, Balmeşu, Olanu, Stârminosu, Craiova, launa, Topenia) şi de stânga (Arşasca), au provocat, şi ele, modificări ale peisajului. Aceste drumuri fiind tăiate de regulă în văi strâmte cu pantă mare, s-au produs dislocări de rocă şi prăbuşiri de bolovani.

La rândul lor, carierele din bazinul Cernei au produs modificări însemnate în relieful calcaros, adică în dauna pitorescului fără egal al Văii Cernei. L. Badea (1981) menţionează în acest sens, în afara de cariera din Cheile Ferigari deja amintită de noi, cariere din amonte de Cheile Corcoaiei, deschisă pentru calcarul necesar construcţiei barajului de la Iovanu care a distrus în bună parte martorul de calcar din capătul Culmii Naiba. Extragerea pietrişului din albia şi de pe traseele aluviale de la ieşirea Cernei din Cheile Corcoaiei a cauzat coborârea nivelului apei în chei, periclitând însăşi existenţa acestei rezervaţii naturale. Toată lunca Cernei din aval de chei, care era o pajişte minunată, a devenit o suprafaţă plină de gropi şi bolovani Aceasta, remarca L. Badea (1981), „denotă o indiferenţă pentru protejarea monumentelor naturii şi a mediului în general". Acelaşi autor mai prezintă cazul carierei de calcar de la Pecinişca care a accentuat procesele naturale caracteristice abrupturilor calcaroase; deşi această carieră a fost închisă, procesele au continuat, ce-i drept mai lent, cu tendinţe de a se stabiliza în viitor.

Lucrările hidrotehnice pentru formarea unor lacuri de acumulare au dus la modificarea şi chiar apariţia unor ecosisteme acvatice noi, implicit la modificări în peisaj. Este vorba de construirea barajelor pentru lacurile Iovanu, Balmeşu, Olanu, Craiova şi Prisaca (fig. 3), când s-au aruncat în apa Cernei şi a afluenţilor respectivi cantităţi mari de rocă, sol, resturi vegetale, detergenţi, deşeuri metalice şi petroliere care au dus inevitabil la modificarea structurii biotopilor şi biocenozelor reofile, iar prin formarea lacurilor respective la apariţia unor biotopi şi biocenoze lacustre montane. Cât despre modificarea peisajului prin apariţia noilor lacuri, acestea au adus un plus de inedit şi frumuseţe antropică care completează farmecul natural de ansamblu al Văii Cernei.

OCUPAŢIILE LOCUITORILOR ŞI CULTURA POPULARĂ.

Ocupaţiile locuitorilor au influenţat în mod pregnant şi definitiv cultura populară a aşezărilor din bazinul Cernei, exprimată prin arhitectură, etnografie şi folclor. Această cultură are o origine dublă, bănăţeană şi oltenească, după cum şi locuitorii sunt originari din Banat sau Oltenia. Influenţa culturii bănăţene a fost mai puternică datorită legăturilor mai numeroase, facile şi permanente dinspre culoarul Timiş-Cerna (Mehadia, Cornea, Domaşnea etc) şi dinspre bazinul Belarecăi (Cornereva). Influenţa culturii olteneşti a fost mai slabă din cauza accesului dificil, peste Munţii Mehedinţi, numai prin lunci şi accidentate poteci, atât dinspre satele din sud, peste Masivul Domogled (Podeni, Mălărişca, Gornenţi, Costeşti, Prejna), cât şi dinspre satele din nord, peste Culmea Cernei (Cloşani, Motru Sec etc). În prezent aceste dificultăţi au fost învinse prin facerea şoselelor asfaltate Herculane-Târgu-Jiu şi Herculane- Petroşani, iar cultura oltenească pătrunde activ în special prin familiile care s-au mutat în Cerna Sat şi alte aşezări din bazinul Cernei.

Creşterea oilor şi vitelor a fost şi este încă principala ocupaţie tradiţională a ţăranilor din bazinul Cernei, fapt reflectat deopotrivă în arhitectura populară, etnografie şi folclor, precum şi în toponimie. În zonele înalte cu gol alpin există numeroase stâne de oi, locuite numai vara, în timpul păşunatului. Acestea sunt legate între ele şi cu aşezările de la poale prin numeroase poteci ciobăneşti. În zonele mai puţin înalte cu păşuni restrânse dar cu numeroase poieni către margini, locuitorii se ocupă deopotrivă cu creşterea oilor (în special rasa ţurcană care e mai rezistentă la climatul rece montan) şi cu creşterea vitelor (mai ales rasele bălţată românească şi pinzgau).

Creşterea păstrăvilor a devenit o ocupaţie importantă după ce a luat fiinţă, în anul 1985, păstrăvăria de pe pârâul Barza, nu departe de Topleţ. Situată la 130 m altitudine, ea este în prezent una dintre cele mai moderne şi productive păstrăvării din România. Atât bazinele pentru creşterea puietului, adulţilor şi reproducătorilor, cât şi bazinele pentru selecţie, pescuit şi carantină totalizează 3250 metri pătraţi de luciu de apă. Această păstrăvărie a Ocolului Silvic Băile Herculane poate produce anual circa 200.000 de puieţi pentru repopularea apelor curgătoare din zona montană a bazinului Cernei şi circa 20 de tone adulţi pentru consumul populaţiei. S-a preferat păstrăvul curcubeu, varietatea americană „kamloop" care este mai puţin pretenţioasă şi creşte repede.

Exploatarea lemnului - care oferă o ocupaţie permanentă locuitorilor - îmbinată cu protecţia pădurilor şi apelor constituie preocupările de bază pentru silvicii din bazinul Cernei. Legat de aceste preocupări, ei organizează la Herculane manifestări având ca temă exploatarea raţională, ştiinţifică, a resurselor forestiere, piscicole, cinegetice şi turistice, precum şi ocrotirea potenţialului ecologic din bazinul Cernei. Exemplificăm cu două dintre aceste manifestări: simpozionul „Nevoia de ecologie" - desfăşurat sub deviza „o societate sănătoasă într-un mediu sănătos" şi prima ediţie a „Târgului naţional Romforest- produsele pădurii" în cadrul căruia şi-au etalat exponatele numeroase societăţi de profil.

Cultura populară exprimată prin arhitectură şi obiecte făurite de meşterii satelor, prin portul strămoşesc şi toate celelalte elemente etnografice şi folclorice trădează viaţa spirituală bogată a locuitorilor din bazinul Cernei. În cele ce urmează prezentăm, în puţine cuvinte, tezaurul popular care ne-a fost transmis din generaţie în generaţie până astăzi.

Arhitectura populară prezintă aspecte particulare de mare atracţie pentru drumeţii care iubesc muntele. Peste tot unde sunt păşuni şi fâneţe ei pot vedea nenumărate adăposturi numite sălaşe, odăi sau conace, locuite numai în timpul cositului. Sălaşele din Valea Cernei şi, în parte, din Mehedinţi sunt construite din lemn, au o singură încăpere şi o tindă, iar alăturat pot avea un grajd, un ţarc pentru vite şi o grădină cu pomi şi cu straturi de legume. Unele aşezări din bazinul Cernei au case cu temelie de piatră, pereţi din bârne şi lemn cioplit, acoperiş din şindrilă şi prispă la faţadă. Asemenea case pot fi admirate mai ales în localităţile mehedinţene ca Podeni, Gornenţi, Prejna, Izverna, Nadanova sau Obârşia Cloşani.

Arhitectura urbană din Băile Herculane este singura din bazinul Cernei care are o valoare istorică şi artistică deosebită, întreaga porţiune dintre Biserica romano-catolică, la nord, şi Biserica ortodoxă română, la sud, incluzând clădirile de pe ambele maluri ale Cernei a fost declarata rezervaţie de arhitectură. În acest perimetru se află toate monumentele care alcătuiesc complexul balnear din secolele XIX-XX. Ele aparţin la mai multe stiluri: neoclasic (monumentele din jurul pieţii Hercules), empire (Pavilionul 4) şi baroc vienez (între hotelul Cerna şi Podul acoperit peste râul Cerna). Cazinoului aparţine stilului baroc vienez din secolul al XIX-lea. Sala de argint a Cazinoului adăposteşte Muzeul de istorie „Nicolae Cena".

Instalaţiile de tehnică populară. Au dispărut din bazinul Cernei şi împrejurimi gaterul acţionat de apă, vălaiele pentru prelucrat postavul, presa de ulei şi targa pentru uscat prune. Mai persistă doar Cazanele de fiert răchie. Înainte vreme, morile de apă caracterizau zona de care ne ocupăm, ca de altfel tot Banatul de munte. Acum, dacă au mai rămas câteva la sud de Baia de Aramă, în localitatea Ponoarele, şi un ansamblu de 15 astfel de mori pe Valea Topleţului. Aceste instalaţii de tehnică populară vor dispare cu desăvârşire dacă nu vor fi îngrijite şi puse sub ocrotire.

Creaţia artistică populară. Nu există, ca în alte părţi, centre vestite de meşteri populari. Nu lipsesc totuşi piesele remarcabile din piele şi nici obiectele de lemn, sculptate măiestrit. Muntencele însă pot fi văzute tot mai rar cu leagăne de lemn, frumos sculptate şi vopsite, purtându-şi pruncii pe potecile dinspre gospodării sau dintre aşezări. Meşteşugul olăritului îşi are încă locul bine meritat în unele sate mehedinţene. Astfel, ceramica de Şişeşti ne impresionează prin expresivitatea ornamentelor care emană un plus de frumuseţe.

Uneltele de fier din Nadanova ne atrag atenţia prin motivele cu care sunt împodobite, fiind veritabile obiecte de artă populară.

Mobilierul popular este simplu, rareori prevăzut cu motive ornamentale. În schimb, ţesăturile de interior împodobesc toate locuinţele. Dintre ele putem menţiona covoarele din camera de oaspeţi, „învelitoarele" de pat, de laviţă şi de leagăn precum şi ştergarele de tot felul, inclusiv de nuntă. În ultima vreme, tehnica, structura ornamentală şi aspectul cromatic specific scoarţelor bănăţene tradiţionale s-au alterat din pricina ţesătoarelor venite din alte zone ale ţârii care au introdus alte motive florale şi coloristice, care se practică în Oltenia, Transilvania sau Moldova.

Portul popular tradiţional este păstrat cu grijă de femei, care îl etalează duminica la biserică şi la horă sau în zilele de sărbătoare. Astăzi mai poate fi întâlnit în satele mehedinţene ca Isverna, Balta, Nadanova şi Cireşu. Portul femeiesc este destul de variat, dezvoltând tipologii şi variante străvechi de o mare bogăţie a motivelor şi culorilor. Îmbrăcămintea femeilor este alcătuită din catrinţă şi ie. Catrinţa este brodată cu motive florale felurite, la (cămaşa) cu altiţă este încreţită la gât, unde există şi un guleraş brodat, iar pe mânecă sunt cusute râuri. Marama, deosebit de lungă, este ţesută din borangic foarte fin. În timpul iernii se poartă în mod obişnuit o haină de lână albă. lungă, cu sau fără mâneci.

Obiceiurile populare din ciclul vieţii nu au un repertoriu foarte variat ca în alte zone aie României. Aceasta nu înseamnă că nu sunt specifice, că n-au un farmec deosebit. Din acest ciclu putem aminti obiceiurile legate de nuntă şi înmormântare. La alaiurile de nuntă, la horele în aer liber şi la ospeţele de prin case cu diferite ocazii familiale, nu participă numai localnicii ci şi rudele sau cunoscuţii de prin satele vecine iar drumeţii sunt întâmpinaţi ca nişte vechi cunoştinţe.

Drumeţul mai poate asista, ca pretutindeni în ţară, la obiceiurile de Anul Nou (pluguşorul, jocurile de păpuşi, capra) şi la cele de peste an, majoritatea legate deopotrivă de primăvară-vară şi de ocupaţii (strigăturile peste sat, ieşirea cu vitele la munte, măsuratul oilor, sărbătoarea liliacului, areţul etc).

Organizat în februarie-martie, pe o înălţime din preajma satului respectiv, de către flăcăi stând în jurul focului, strigăturile peste sat constituie o cronică vie a evenimentelor petrecute peste ani şi o satirizare publică a năravurilor unor consăteni.

În afara manifestărilor tradiţionale cu rădăcini în trecutul îndepărtat, în zilele noastre se

desfăşoară sărbători cu caracter complex - minunate prilejuri pentru drumeţi de a lua contact nemijlocit cu obiceiurile locului. Astfel este sărbătoarea liliacului, desfăşurată anual în luna mai la Ponoarele în peisajul carstic cu faimosul pod natural - Podul lui Dumnezeu - , la Nadanova şi în alte sate din zonă. Această sărbătoare este o impresionantă paradă în aer liber a cântecului, dansului şi portului popular. După această sărbătoare urmează sărbătorile florilor de salcâm şi de tei, sărbătoarea grâului, serbările câmpeneşti de la Topolniţa şi încă altele.

În Valea Cernei se mai păstrează încă obiceiul de muncă numit areţul (berbecele). El are loc la sfârşitul verii, când se slobod berbecii în turmele de oi - obicei ce aminteşte de celebrarea vechiului cult ai fecundităţii.

În paralel cu sărbătorile săteşti tradiţionale, Casa de cultură din Băile Herculane organizează, în colaborare cu Centrul de creaţie populară al judeţului Caraş-Severin, o serie de manifestări cultural-artistice care se desfăşoară în amfiteatrul Teatrului de vară din parcul Vicol. Dintre manifestările anuale de amploare menţionăm:• Serbările Crainei bănăţene - în luna martie (şapte ediţii până în 1999);• Festivalul folcloric internaţional „Hercules" - în luna august (peste 20 ediţii); acest festival poate cuprinde: spectacole ale ansamblurilor folclorice de cântece şi dansuri din judeţele ţării şi din ţările învecinate, expoziţii de artă populară, gale de filme şi diapozitive pe teme etnografice şi de turism, salon de fotografii şi altele;• Festivalul de muzică populară „Mariana Drăghicescu" - în octombrie (3 ediţii până în 1999);• Colocvii bănăţene - în octombrie (5 ediţii până în 1999).• Festivalul ţuicii (când se întâlnesc producătorii de ţuică). Vorbirea populară, prin intermediul căreia s-a transmis tezaurul culturii populare în Caraş-Severin, este reprezentată prin graiurile subdialectului bănăţean. Deşi prezintă interferenţe cu graiurile olteneşti din Podişul Mehedinţi, graiurile din bazinul Cernei au fonetismul caracteristic subdialectului bănăţean. Astfel, se zice frace (frate), cinară (tânără), jinere (ginere), sânje (sânge), dulşe (dulce), unge (unde), gin (vin), pră (pe), dzi (zi). Unele vocale se pronunţă ca în Moldova: peşcili (peştele), lapcili (laptele). Lexicul din zonă este cel neaoş bănăţean. În el există multe cuvinte moştenite din limba latină, comune cu dialectele româneşti sud-dunărene ca: golâmb (porumbel), a cure (a alerga), a custa (a trăi). Există însă şi cuvinte care trădează o influenţă germană (crumpi = cartofi, paor = ţăran), sârbocroată (goşti = musafiri, zăcon = obicei) sau maghiară (marvă = vite, sobă = casă cu o încăpere). Din atâtea influenţe a rezultat un fond de cuvinte specific bănăţene ca: ogaş (pârâu), coşie (căruţă), cântă (găleată), uică (unchi), foale (burtă), piparcă (ardei), morţărie (cimitir), băşel (încet), a cotârci (a înveli) etc. În sfârşit, dintre particularităţile morfologice amintim doar câteva: mi-s (eu sunt), ni-s (noi suntem), dogata (gata de tot), a proface (a face din nou), a zăuita (a uita de tot).

Literatura populară în versuri cuprinde cântecul liric (de dragoste, de dor şi jale, de înstrăinare) şi cântecul satiric. Din genul baladesc legat de Valea Cernei amintim motivul eroului legendar Iovan Iorgovan. După unele surse bibliografice, Iorgovan ar veni de la Iorgu (apelativ corespunzător grecescului Georgios = plugar, cum este reprezentat Hercules pe unele efigii) plus Iovan ( derivaţie de la Iovisproles, unul din apelativele date lui Hercules).

Există mai multe balade-iegende bănăţene închinate acestui erou popular asemuit lui Hercules. În una dintre ele, Iovan Iorgovan ne apare ca un Făt Frumos din basme în luptă cu zmeul - un voinic neînfricat care a luptat în Cheile Corcoaiei cu un balaur până l-a răpus. Martor al acestei lupte ar fi urma lăsată de balaur în piatră -în realitate un fragment din vechea albie prin care a curs Cerna odinioară, acum rămasă suspendată pe unul din pereţii de calcar ai cheilor, la mare înălţime.

O altă baladă, publicată în cartea lui Al. Popoviciu (1872) sub titlul „Balada Iovanu Iorgovanu şi sierpele", are la bază o veche poveste populară păstrată din străbuni. Se spune că pe vremea războaelor daco-romane s-a aciuat pe Valea Cernei un şarpe care, având obiceiul să se scalde în apele termale s-a făcut uriaş, un adevărat balaur, înspăimântaţi.oamenii încercau să-l îmbuneze aducându-i zilnic câteva oi şi un bou. Într-o bună zi, rătăcindu-se prin codru, feciorul împăratului a dat peste şarpele-balaur care tocmai se scălda într-un izvor fierbinte. Ce i-a trecut prin cap ? Să se îmbăieze zilnic în acel izvor, poate s-o face şi el uriaş. Şi, într-adevăr, uriaş se făcu. Într-o dimineaţă „viteazul roman / Iorgu Iorgovan / Braţ de buzdugan" mergând pe Cerna în sus, numai ce auzi un glas femeiesc care „tare ţipa / Codrul răsuna". Dând pinteni calului şi răcnind ca un leu, Iovan ajunse la faţa locului şi ce văzu ? Şarpele-balaur cu coada încolăcită în jurul trupului fraged al celei mai mici dintre surorile sale, gata s-o înghită. Şarpele-balaur, cum îl zări pe viteaz, slobozi fata din strânsoare şi o tuli la vale pe Cerna. Dar Iorgu Iorgovan „Cerna mi-o sărea / Şi îl ajungea". Încolţit, şarpele-balaur îl rugă să-i lase viaţa, altminteri „de mi-i omorî/ Capu s-o-mpuţi / Viermii s-or spori / Muşte-or slobozi / Calul ţi-o muşca / Şi-ndată o crăpa / Boul va trânti/ Plugul va opri. / Jur pe capul meu / Mort vor fi mai rău". Feciorul de împărat însă „sabie învârtea / Pe şarpe îl lovea / Trupul îi zdrobea / Tot îl mărunţea / Capul căuta / Şi-n bucăţi crăpa. /Capul tot fugea /Cerna sângera, /Dunărea-I vedea / Pân se ascundea /În

peştera rea. /Aici se-mpuţea/ Viermii se-nmulţea/ Musca slobozea / Şi-n veci nu pierea. /Musca ce ieşea/ Caii îi muşca/ Boii otrăvea/Plugurile oprea". Evident, este vorba de legenda muştei columbace şi de Gaura de Muscă din Defileul Dunării despre care am vorbit când am prezentat fauna de nevertebrate din bazinul Cernei (vezi capitolul respectiv).

Într-o variantă a acestei balade-legendă, eroul este însuşi Hercules, numit pe parcursul povestirii şi Iorgovan. Cică în călătoria sa spre Caucaz - unde se ducea ca să ucidă vulturul care mânca zilnic ficatul lui Prometheu legat în lanţuri de o stâncă - s-a hotărât să facă un ocol ca să scape omenirea de balaurul despre care auzise că bântuia pe Valea Cernei. Luând-o pe „drumul lui Iorgovan" care duce de la Tismana prin Baia de Aramă spre Valea Cernei, el făcu un prim popas ca să-şi încerce tăiuşul săbiei. Rezultatul a fost Podul natural de la Ponoare, amintit deja. Dibuind balaurul în apropierea Muntelui Oslea, Hercules (Iorgovan) lovi din nou stânca cu sabia. De data asta, rezultatul a fost stânca în formă de columnă, care atrage şi azi admiraţia drumeţilor. Ajungându-I undeva în lunca Cernei, între cei doi protagonişti se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Presimţindu-şi sfârşitul, balaurul cu şapte capete încearcă să scape înşurubându-se în munte. Dar sabia lui Hercules despică muntele dintr-o lovitură, dând naştere Cheilor Corcoaiei şi retezând în acelaşi timp unul din capetele monstrului. Scăpând cu fuga, balaurul se opri la izvorul termal în care se scălda de obicei, apoi, cu puterile refăcute, porni mai departe pe vale în jos. Hercules făcu, la rândul său, o baie în izvorul cu pricina şi, ajungându-l din urmă la Topleţ, îi mai reteză un cap. Lângă podul de piatră din Topleţ există o stâncă de calcar lapiezat cu numeroase adâncituri şi şanţuri sculptate de apă. Legenda spune că sunt urmele ghearelor balaurului, a paşilor lui Iorgovan (Hercules) şi a copitelor calului său. Sângerând din cele două capete tăiate, balaurul, odată ajuns la Dunăre, o luă în sus până la o peşteră în care se ascunse. Dar eroul nostru îl dibui şi aici. Ca şi în varianta precedentă, înainte de a fi răpus, balaurul îl rugă să-l cruţe dacă nu voia ca viaţa oamenilor şi a vitelor să fie în mare pericol. Hercules nu l-a ascultat şi de atunci prin gura peşterii iese, din când în când, puhoi de muscă columbacă. Muzica populară, ca pretutindeni în Banat, este transmisă prin intermediul cântăreţilor. Reprezentativ este cântecul de joc şi mai ales doina, a cărei linie melodică presupune multă măestrie în înterpretare. Folclorul muzical este vehiculat prin instrumente ca fluierul, taragotul şi vioara. O singură dată noi am întâlnit la Herculane un lăutar cântând din vioară cu goarnă (lăuta cu tolşeri), încă prezentă în Clisura Dunării la Sicheviţa, Moldova-Nouă şi alte localităţi. Acum câteva decenii am avut şansa să ascultăm, la Cornereva, cântece Interpretate la cimpoi. În prezent, instrumentele tradiţionale sunt concurate de cele modeme. Astfel, taragotul e concurat de instrumente de suflat ca saxofonul, trombonul, pistonul etc.

Dansul popular este exprimat în principal prin horă, doiul şi brâul. Se joacă de mâini, cu braţele pe umeri, în perechi, în cerc şi în semicerc. Cel mai obişnuit dans este hora care se dezvoltă în şerpuiri, în spirale, în cercuri simple sau concentrice, cu sau fără perechi la mijloc.

TOPONIMIA. Un aspect deloc neglijabil pentru drumeţ îl reprezintă toponimia. El este dornic să afle cât mai multe informaţii despre locurile pe care le calcă purtând sacul în spate. Printre altele, el doreşte să cunoască numele topice din itinerariul său şi, pe cât posibil, înţelesul şi chiar originea acestor nume. Ţinând seama de spaţiul limitat de care dispunem, prezentăm mai jos şi în glosarul de la sfârşit câteva toponimii legate mai mult sau mai puţin de bazinul Cernei. Împătimiţii de toponimie pot recurge la voluminosul studiu semnat de O. Răuţşi V. Ioniţă (1976) privind judeţul Caraş-Severin, precum şi la alte surse bibliografice.

Ad Mediam. După O. Răuţ, O. Bozu şi R. Petrovszky (Banatica IV, 1977, pag. 145-146), Ad Mediam este un toponim care evocă mai multe nume de hanuri antice din staţiunile de poştă de tipul „Ad Mediaş", „Ad Novas" sau „Ad Stabulum". După autorii citaţi, staţia Ad Mediam era amplasată la confluenţa râurilor Belareca cu Cerna, de unde un „deverticulum" se desprind din drumul Diema (Orşova) - Tibiscum (Jupa) pentru a conduce la termele lui Hercules. Următoarea staţie spre Tibiscum era Praetorium (nume dat de romani staţiilor nefortificate, antrepozitelor şi haltelor întreţinute de oraşe), situată între Mehadia şi lablaniţa, în locul numit „La Zidine". În acest loc generalul N. Cena a descoperit un castru şi alte numeroase vestigii romane. De aici pleca o ramificaţie a drumului principal spre Lăpuşnicel pentru a se lega de drumul roman care străbătea Depresiunea Almăjului de la vest la est.

După l.l. Russu (Banatica II, 1973, pag. 105-106), situl arheologic „La Zidine" este situat la 3 km nord de Mehadia şi conţine, printre altele, ruinele castrului roman al cohortei III Delmatarum, construit în secolele II-IV. Acest castru a fost numit în epoca modernă de unii „Praetorium", dar de cei mai mulţi „Ad Mediam" pentru că era amplasat cam la jumătatea drumului dintre castrele de răscruce principală Drobeta (Turnu Severin) şi Tibiscum (Jupa). Presupusa legătură etimologică între toponimul roman „Ad Mediam" şi cel medieval „Mehadia" este o falsă ipoteză, susţine l.l. Russu, deoarece ultimul derivă din tema „Mehed" (ca Mehedinţi şi altele) sau din „Mihald" (având la bază un toponim

unguresc). Acest important sit arheologic roman, în acelaşi timp militar şi civil, a fost confundat de autorii care nu prea cunoşteau topografia şi toponimia din zonă, cu Băile Herculane. Evident, ei ignorau distanţa de peste 10 km care desparte Mehadia de Herculane. Confuzia venea de la faptul că în secolul al XVIII-lea, când au fost descoperite vestigiile termelor romane, Băile Herculane nu existau ca unitate administrativă. Aparţinând de Mehadia, băile au început să fie menţionate în scrieri ca „Băile Mehadiei". Ba, mai mult, ignorând realitatea, unii autori au considerat întregul material epigrafic descoperit la Herculane ca provenind din acelaşi sit arheologic cu inscripţiile scoase din preajma castrului Praetorium, adică de lângă Mehadia (Ad Mediam). Confuzia s-a terminat abia în 1817, când staţiunea şi-a schimbat numele neoficial de „Băile Mehadiei" în numele oficial, de unitate administrativă, „Băile Herculane" (Herculesbad).

Belareca (râul alb) este un hidronim dat de slavi, care s-a menţinut până azi.Cerna este un hidronim care ar proveni din apelativul daco-roman „Diema-Tierna",

transformat ulterior de slavi în numele actual.Corcoaia este un toponim de origine controversată. După unii ar fi de origine romană,

derivând din „corcolum" (inimioară, drăguţă). După alţii însă vine de la „corcoi" sau „porcoi" - apelative pentru căpriţe, folosite de oltenii din bazinul superior al Motrului stabiliţi în Valea Cernei - de unde Cheile Corcoaiei.

Pecinişca este un toponim moştenit de la pecinegi, păstrat până azi de localitatea, pârâul şi cheile cu acest nume.

Prolaz este un apelativ de origine slavă care înseamnă „loc de trecere", folosit de craşoveni şi în general de bănăţeni pentru chei - de unde: Prolazul (Cheile) Pecinişcăi, Prolazul (Cheile) Ferigari. Rezultă că denumirea „Cheile Prolazului" care apare pe unele hărţi este pleonastică şi greşită.

Stânca (Crucea) Ghizelei este un antroponim care se trage de la numele baronesei Ghizela Malcomes. Stând o vreme la Băile Herculane, baronesa a ridicat la 19 iulie 1892 o cruce de lemn pe o stâncă situată în amonte de Şapte Izvoare Calde, la kilometrul 4,1 între şosea şi râu. Pe cruce erau săpate câteva versuri ale marelui poet romantic englez, lordul George Gordon Byron (1788 - 1824) în 1960, o furtună a doborât crucea de lemn şi nu se cunoaşte soarta ei. Recent s-a pus o nouă cruce (v. traseul 7). lată de ce este nepotrivit să se mai spună „Crucea Ghizelei".

Deşi antroponimul este abia mai vechi de un secol, îşi are legenda sa: mult prea cunoscuta poveste de dragoste a unei fete care, părăsită de iubitul ei, s-ar fi aruncat în Cerna de la înălţimea acestei stânci.

Topenia este un hidronim care vine de la verbul „a topi" - a lăsa plante textile un timp sub apă pentru a li se desface fibrele

Numele topic acordat pârâului Topenia atestă faptul că în acest afluent al Cernei se punea în trecut cânepă la topit.

TURISMUL

PUŢINĂ ISTORIE. Păstorii din Banat, inclusiv din bazinul Cernei, au fost, fără îndoială, cei mai vechi drumeţi de pe aceste meleaguri. Mânând turmele de oi la munte, ciobanii au practicat în fond ceea ce numim astăzi drumeţie. Bă'.ând neîncetat văile şi coastele munţilor până sus, pe golul alpin, în căutare de păşune suculentă, ei au creat o reţea inexistricabilă de cărări ştiute numai de ei şi de vânători. Din acele vremuri şi până azi, plaiurile carpatine cunosc o intensă viaţă pastorală. Stănile, răspândite peste tot în munţi, sunt pentru ciobani - a căror ocupaţie se îmbină cu plăcerea de a trăi nemijlocit în sânul naturii - ceea ce sunt cabanele pentru turiştii moderni. Cândva, pe plaiurile munţilor se adunau locuitorii aşezărilor din preajmă şi ţineau nedeile. Că aşa a fost odinioară, ne-o dovedesc toponime ca Piatra Nedeii din Munţii Semenicului sau Plaiul Nedeilor din Munţii Ţarcului.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Munţii Banatului au început să fie cutreieraţi de călători străini, în particular italieni. Doi dintre ei au contribuit mult la cunoaşterea acestei provincii prin scrierile lor obiective, aproape ştiinţifice, lăsate posterităţii. Este vorba, în primul rând, de Francesco Griselini (1717-1783) care a călătorit prin Banat timp de trei ani (1774-1777), notând tot ce credea că este importat despre munţi şi văi, mine şi localităţi, oameni şi obiceiuri. Lui îi datorăm prezentarea unor obiective ca Băile Herculane şi Peştera Hoţilor. Naturalistul Lazaro Spalanzani a fost al doilea călător ca importanţă care ne-a lăsat, printre altele, însemnări despre munţii cuprinşi între Mehadia şi Caransebeş şi despre „ băile termale de lângă Mehadia".

Doi francezi se înscriu, şi ei, printre călătorii care au străbătut Munţii Banatului. Astfel, în 1836, Saint Marc Girardin, membru al Institutului Franţei, a străbătut Defileul Dunării cu vaporul, apoi, de la Orşova a urcat pe Valea Cernei. Ajungând la „aşezământul din Mehadia" (citeşte Băile Herculane), el a notat că aici vin, în fiecare vară, oameni din Valahia şi Ungaria „ca să ia băi de apă sulfuroasă". Alt călător francez, savantul Emmanuel de Martonne (1873-1955), care a contribuit mult la

formarea tinerei generaţii de geografi români a explorat în 1921 Munţii Banatului iar rezultatele le-a fructificat într-un studiu valoros.

Evident, toate călătoriile menţionate mai sus nu pot fi considerate turistice. Majoritatea n-au fost făcute pentru plăcerea şi curiozitatea de a cunoaşte locuri şi oameni, ci pentru a culege informaţii în teren pe care să le facă cunoscute prin publicaţii în ţările de origine. În schimb, promenadele făcute de bolnavi în timpul şi după cura balneară în împrejurimile staţiunii, precum şi excursiile vizitatorilor Băilor Herculane pe Valea Cernei şi în munţii limitrofi, pot fi considerate turistice. După cum am văzut în capitolul anterior, au fost scriitori care şi-au notat amintirile şi au scris poezii despre Herculane şi Valea Cernei, încă din secolul trecut. Dar turismul organizat, făcut de drumeţi care au simţit nevoia să se asocieze, să formeze cluburi şi societăţi turistice, să construiască adăposturi şi cabane turistice în Munţii Banatului, s-a manifestat în ultimile decenii ale secolului al XIX-lea.

După Martin Olaru (1983), primele asociaţii turistice bănăţene au fost Clubul alpin al Banatului din Caransebeş (1876) şi filiala din Timişoara a Societăţii carpatine ardelene cu sediul la Sibiu (1880), iar primele staţiuni climaterice şi de „vilegiatură" au fost Marila de lângă Oraviţa (1870) şi Aurora Banatului de la Steierdorf (1895). În 1892 s:a înfiinţat Societatea carpatină bănăţeană independentă de cea ardeleană, cu sediul la Timişoara, cu scopul declarat de a încuraja turismul montan. În anul 1895, această societate s-a afiliat la Societatea alpină austriacă. Ea avea 250 de membri români. germani, maghiari care au fost folosiţi la executarea primelor marcaje turistice în Munţii Aninei, inclusiv în jurul Oraviţei; la construirea unui pavilion închis la Marila şi un altul pe muntele Simion; la un loc de belvedere pe Muntele Rol; la amenajarea unui drum de acces pe Domogled şi la „curăţarea" (!) unei peşteri de lângă Crucea Albă După 1900 au luat fiinţă noi asociaţii şi filiale, printre care „Asociaţiunea turistică Reşiţa" (1911).

În perioada iterbelicâ, printre cele mai active asociaţii turistice s-au dovedit a fi Clubul Turistic Bănânţean (C.T.B.), fondat la 16 martie 1935 la Caransebeş, şi secţia „Banat" a Turing Clubului României (T.C.R.), înfiinţată la 19 ianuarie 1935 la Timişoara şi mutată în 1946 la Lugoj. Membrii C.T.B. au ridicat, în 1936, la poalele Munţilor Poiana Ruscă, în punctul „Şapte Izvoare" de lângă Ruşchiţa, la 800 m altitudine, acel singular Monument al Turismului. Este vorba de un obelisc înalt de 3 metri, placat cu marmură. Acum vreo 15 ani, monumentul a fost mutat la intrarea în Rusca Montană deoarece, fiind izolat, începuse să fie distrus de trecători inconştienţi de valoarea de unicat a acestuia. Membrii secţiei „Banat" a T.C.R., axată pe „turism pentru protecţia naturii", s-au străduit, punând tot sufletul, să justifice deviza clubului: „Prin turism la cunoaşterea şi iubirea României". Ei au organizat serbări şi au ţinut conferinţe şi comunicări pe teme turistice. Au vorbit, printre alţii, geograful şi botanistul Mihai Haret, întemeietorul mişcării turistice moderne din ţara noastră şi preşedinte al T.C.R. Între 1926-1937, biologi ca Valeriu Puşcariu, vicepreşedinte al T.C.R., şi Emil Pop, ilustrul botanist de la Cluj. lată şi câteva subiecte abordate: Banatul turistic, turismul în Ardeal şi Banat, protecţia naturii, rezervaţiile şi monumentele naturii, turismul şi importanţa lui. Membrii T.C.R. au scris numeroase articole despre Munţii Banatului în publicaţiile centrale şi locale, în „Calendarul" şi „Enciclopedia turistică românească", editate anual de T.C.R.. Au publicat totodată lucrări însemnate ca: „Turismul şi importanţa lui" (A. Piţu, 1935); „Ghidul Banatului" (E. Grădinaru şi I. S. Udrea, 1936); „Banatul pitoresc" (A.E. Peteanu, 1940); „Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climaterice-balneare şi cataractele Dunării" (I. Păsărică, 1936). Au tipărit hărţi turistice, printre care harta Banatului la scara 1 : 200.000 şi a regiunii Băile Herculane - Ţăsna la scara 1 : 50.000, ambele semnate de I. Protopopescu. Au realizat, în perioada 1935-1940 o reţea de marcaje turistice în munţii de la est de culoarul Timiş-Cerna: Munţii Poiana Ruscă, Munţii Ţarcu, Munţii Godeanu şi Munţii Cernei. Au construit primele cabane pe Semenic şi Muntele Mic.

Gândindu-se la siguranţa deplasării turiştilor, secţia „Banat" a T.C.R. a pregătit călăuze de încredere. Pentru Munţii Cernei au devenit călăuze cunoscute şi admirate de turişti: Nicolae Golopenţa zis „Gongarul" din Pecinişca, renumit prin prinderea viperilor pentru a le ..mulge" veninul; Paul Pârvulescu din Teşna: Ion Pârvulescu zis „Gloazăr" din Prisăcina. Dar cea mai renumită călăuză s-a dovedit Maria Magdalena Hamzu din Câmpul lui Neag - o femeie voinică, dârză şi curajoasă, cu puşca pe umăr, care cunoştea foarte bine Munţii Godeanu, Ţarcu şi Retezat, conducând fără greş grupurile de turişti. Noi n-am avut şansa de a o întâlni, iar în una din deplasările făcute în Retezat în 1954, am reuşit să ajungem cu bine de la Gura Zlatna la Lacul Bucura urmărind „semnele Mariei Magdalena": trei-patru pietre puse una peste alta lângă potecă.

Tot secţia „Banat" a T.C.R., în dorinţa de a face educaţia ecologică a turiştilor, a-i învăţa să protejeze natura, a colaborat cu Comisia Monumentelor Naturii pentru Ardeal şi Banat, al cărei preşedinte era Alexandru Borza, vicepreşedinte Emil Racoviţă, iar printre membri erau Ionel Pop, Emil Pop, Eugen Ghişa şi Emilian Ţopa - toţi naturalişti de renume în branşele lor. Au fost declarate rezervaţii naturale Muntele Domogled (1932), Beuşniţa (1943) şi Peştera Comarnic (1946). În acelaşi timp, rezervaţiile create au fost popularizate atât prin publicaţii şi prin conferinţe organizate în

colaborare cu Asociaţia culturală „Astra" şi Societatea naturaliştilor, cât şi prin învăţătorii din satele din preajmă. Treptat, până în 1947, secţia „Banat" a T.C.R. şi-a organizat birouri turistice în tot Banatul: la Timişoara, Lugoj, Deta, Făget, Caransebeş, Reşiţa, Oraviţa, Bozovici, Băile Herculane şi Orşova, totalizând 700 de membri.

La 11 iunie 1948 toate asociaţiile de turism din ţară au fost desfiinţate iar bunurile acestora atribuite Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi". La scurt timp după înfiinţarea acestui oficiu şi gruparea institutelor de cercetare în cadrul Academiei R.P.R., specialiştii în turism şi cercetătorii ştiinţifici au început să acorde o atenţie deosebită Munţilor Banatului. Ca urmare a studiilor efectuate, geologii au descoperit în subsolul acestor munţi elemente de primă necesitate pentru economie; speologii au depus, la rândul lor, eforturi susţinute pentru cunoaşterea zonelor carstice din Banat, inclusiv din bazinul Cernei, practic nestudiate până atunci, punând sub ocrotire mai multe peşteri, chei şi alte fenomene carstice; geografii au investigat intens relieful, clima, apele, solurile, populaţia, aşezările şi economia: silvicultorii, botaniştii şi zoologii, atraşi de flora şi fauna excepţional de interesantă, le-au cercetat cu cea mai mare atenţie propunând noi rezervaţii naturale; arheologii au descoperit numeroase urme materiale lăsate de strămoşii noştri iar etnografii au studiat cultura populară.

Concomitent, folosind datele cercetărilor ştiinţifice, organi-|zatorii locali ai turismului bănăţean au pus bazele tehno-materiale pentru practirea unui turism modern în Munţii Banatului, munţi care rămăseseră „o mare necunoscută pentru restul ţării", un fel de „cenuşăreasă a turismului românesc" (L. Botoşăneanu şi Şt. Negrea, 11968). Printre altele, s-a ameliorat reţeaua de drumuri, s-au făcut ori refăcut marcaje turistice, au crescut capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, s-a publicat literatură turistică şi hărţi. În felul I acesta, zone de o considerabilă valoare peisagistică, cu obiective li?de prim ordin, au putut fi cunoscute şi accesibile turiştilor din afara Banatului.

Practicarea drumeţiei - care se făcea până atunci aproape numai de către bănăţeni - a ajuns la îndemâna tuturor pasionaţilor de peisaje inedite, specifice acestor munţi, cu precădere Munţilor Aninei şi celor limitrofi Văii Cernei: albeaţa imaculată a versanţilor calcaroşi abrupţi, ciuruiţi de nenumărate peşteri sau împodobiţi de o floră specifică; pitorescul sălbatic al defileelor şi cheilor, indiferent dacă autorii lor sunt fluvii ca Dunărea, râuri ca Nera, Caraşul sau Cerna, râuleţe ca Minişul sau Gârliştea, pâraie ca Şuşara, Rudăria, Globu, Pecinişca, Ferigari, Jelărăul, Şaua Padina, Ţăsna, Prisăcina, Tâmna, Arşasca sau cele două Râmnuţe; vraja unor întinse poieni pe creştet de munte; lumea pe care încă o mai descoperim poposind în aşezările uneori modeste dar totdeauna primitoare ale ţăranului bănăţean de la munte - sălaşe sau stâne pierdute pe întinsul platourilor, tâlvelor şi cioacelor, sate răsfirate în depresiunile intramontane sau pe văi - în care ceea ce numim folclor face încă parte din viaţa oamenilor.

Din succintul istoric al turismului bănăţean rezultă că vocaţia majoră rămâne drumeţia. Desigur, apropierea de zonele de interes turistic se face astăzi pe drumuri, majoritatea modernizate, dar, cel puţin în preajma rezervaţiilor naturale, ele ar trebui să se oprească sau să le ocolească, aşa cum se întâmplă în Cazanele Mari ale Dunării, în Cheile Nerei sau Cheile Caraşului. Ameliorarea stării potecilor existente şi marcarea lor este, în cazul rezervaţiilor deschise turismului, realmente necesară, însă ele n-ar trebui practicate în acele rezervaţii care, în viitor, sperăm să devină integrale.

POTENŢIALUL TURISTIC ŞI FORMELE DE TURISM. Valorificarea intensivă a potenţialului turistic şi balnear din bazinul Cernei a devenit realizabilă abia după ce s-a construit şoseaua modernizată Herculane-Baia de Aramă în anii 1962-1970. Legătura directă între bazinul Cernei şi bazinul Motrului, de la Bobot, peste barierele de calcar ale Munţilor Mehedinţi, la Godeanu - Obârşia Cloşani, a înlesnit considerabil circulaţia comercială şi turistică permanentă pe relaţia Orşova - Băile Herculane - Baia de Aramă - Târgu Jiu.

Înainte de construirea şoselei modernizate de-a lungul Cernei, activitatea turistică din bazinul acestui râu se limita în principal la turismul balneoclimateric, la drumeţia montană, la pescuit cu undiţa în apele curgătoare şi la vânătoare. Speoturismul şi alpinismul pe abrupturile Domogledului era apanajul celor puţini iniţiaţi. Mai concret, baineoterapia şi turismul climateric (de odihnă şi recreere) se practica în sectorul de vale dintre Şapte Izvoare Calde şi Pecinişca. La rândul ei, drumeţia era practicată pe Valea Cernei (de la Herculane la Izbucul Cernei şi Lunca Cernişoarei), în rezervaţia naturală Domogled, în complexul carstic Hurcu-Vârfu lui Stan, în complexul Geanţurilor, în complexul Ciucevelor şi în treapta alpină Godeanu-Vlaşcu.

După terminarea şoselei din lungul Cernei şi apariţia unor aşezări pe traseu (Cerna-Sat, Balmeşu, Lunca Largă) a început să se practice turismul automobilistic şi turismul de sfârşit de săptămână, iar după formarea lacurilor de acumulare Iovanu şi Prisaca s-au adăugat sporturile nautice şi pescuitul sportiv lacustru.

Construirea ulterioară a drumului modernizat care trece peste înşeuarea de sub Oslea, legând

şoseaua asfaltată de pe Valea Cernei, ajunsă pe atunci la barajul Iovanu, de Câmpu lui Neag din Valea Jiului de vest, a făcut posibilă legătura directă între Băile Herculane şi Petroşani. O derivaţie din acest drum pleacă de la Izvoarele Cernei şi, trecând peste munţi, coboară la lacul de acumulare Valea Mare de pe Motru şi de acolo la Cloşani - Apa Neagră, unde face legătura cu şoseaua Baia de Aramă-Târgu Jiu.

În proiect se află o şosea modernizată care, trecând peste Masivul Godeanu, va lega bazinul superior al Cernei de cel al Râului Mare, pentru a se putea ajunge la Haţeg.

În ciuda acestor legături multiple prin drumuri automobilistice şi a numeroaselor obiective de vizitat, turismul în bazinul Cernei este incredibil de redus. Explicaţia constă în starea proastă şi îngustimea drumurilor asfaltate sau nu, dar mai ales lipsa unor dotări turistice moderne (hanuri, moteluri şi hoteluri) pe Valea Cernei. Această stare de lucruri determină un contrast izbitor între zona Herculanelor, cu multiple posibilităţi de cazare, şi zona din amonte de staţiune, lipsită (cu o excepţie) de asemenea dotări cu confort la nivel european.

Formele de turism care se pot practica astăzi în bazinul Cernei sunt destul de variate, după cum urmează:• Turismul de tranzit. Artera rutieră E 94 care leagă ţările din vestul Europei cu cele din sud-estul continentului este una din premisele dezvoltării turismului de tranzit în zonă, deoarece parcurge culoarul Timiş-Cerna, aflat în imediata apropiere a Băilor Herculane. Calea ferată care însoţeşte drumul E 94 prin culoarul amintit este încă o formă de tranzit pentru turiştii străini. La rândul ei, Dunărea constituie o arteră de circulaţie folosită de turiştii din ţările riverane (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Ucraina). Aceştia îşi pot întrerupe călătoria la Orşova şi ajunge la Herculane în scurt timp cu trenul sau mijloace auto pe şosea.• Turismul de circuit. Se ştie că zona turistică „Porţile de Fier" include Valea Cernei datorită pitorescului ei particular şi a numeroaselor obiective turistice de prim ordin. În cadrul circuitului „Porţile de Fier" pot fi vizitate în principal: Drobeta-Turnu Severin (muzeul „Porţile de Fier", piciorul Podului lui Traian, castrul roman); insula Simian cu cetatea adusă de pe insula Ada Kaleh înainte de a dispărea în lacul de acumulare (derivaţie); cula lui Tudor Vladimirescu de la Cernaţi, monument de arhitectură şi artă cu specific românesc (derivaţie); schitul Topolniţa (derivaţie); Peştera Topolniţa; complexul carstic Ponoarele cu Podul natural; staţiunea speologică de la Cloşani (derivaţie); biserica din Brebina; Cheile Corcoaiei şi Lacul Iovanu (derivaţie); cascada şi Cheile Bobotului; Piatra Puşcată şi Peştera lui Ion Bârzoni; Lacul Prisaca; Şapte Izvoare Calde şi Stânca Ghizelei; Peştera Hoţilor şi Grota cu Aburi (derivaţie); rezervaţia de arhitectură balneară din Băile Herculane; rezervaţia naturală Masivul Domogled cu Cheile Ferigari şi Peştera Şoronişte (derivaţie); Cheile Peicinişcâi cu Gaura Ungurului (derivaţie); Sfinxul bănăţean de lângă Topleţ (derivaţie). Orşova cu Staţiunea geografică şi mănăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moşului (derivaţie); Cazanele Dunării cu rezervaţia naturală „Ciucaru Mare" în care se află peşterile Veterani şi Gura Ponicovei (derivaţie); barajul, ecluzele şi lacul de acumulare al Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier I". După cum se vede, acest circuit turistic are o mare densitate de obiective naturale şi antropice pe o suprafaţă relativ restrânsă şi o mare pondere culturală şi de propagandă pentru valorile create de poporul român.• Turismul balnear. Fără îndoială, pentru Băile Herculane este cea mai importantă formă de turism datorită factorilor terapeutici foarte eficienţi concentraţi într-un cadru natural spectaculos, bogat în atracţii turistice de primă mărime (vezi subcapitolul „Baze de tratament"). Staţiunea balneară are un vechi şi bun renume atât pe plan intern cât şi european, motiv pentru care a fost foarte solicitată până în 1990. Să sperăm că dificultăţile „epocii de tranziţie" cu care ne confruntăm de un deceniu vor fi învinse, iar staţiunea va străluci din nou şi va fi apreciată la adevărata ei valoare pe piaţa internă şi internaţională.• Turismul climateric (de odihnă şi recreiere)este practicat în week-end sau în concediu, când se preferă munţi nu prea înalţi acoperiţi de păduri şi cu poieni, văi largi cu râuri ce curg prin lunci, lacuri naturale sau de baraj în decor montan etc. Turistul modern mai are pretenţia ca în locul ales, aerul şi apa să nu fie poluate şi să existe posibilităţi de cazare în apropiere (cabane, campinguri, moteluri, hoteluri etc) dotate cu mijloace de agrement (jocuri, cluburi, piscine, plaje, promenade etc) şi cu programe de excursie de o zi (maxim două) la obiective naturale sau istorico-culturale despre care a tot auzit.

Din nefericire, în bazinul Cernei nu sunt deocamdată cabane, moteluri şi hoteluri turistice cu excepţia hotelului Tierna de lângă barajul Prisaca. Drumeţul nostru poate găsi adăpost la o stână, un sălaş sau la o casă izolată, iar dacă are puţin noroc, la un canton silvic sau la o cabană de vânătoare. Fericit este cel pe care îl prinde noaptea în apropiere de una din puţinele aşezări ţărăneşti de pe vale sau de Băile Herculane. După cum vom vedea în subcapitolul următor, singurul motel „de la km 14" a ars (în anul 2000 se reconstruia), iar popasuri turistice (campinguri) există doar lângă Cerna-Sat, în punctul Şapte Izvoare Calde, în Băile Herculane şi lângă gara Herculane. Aceasta fiind situaţia, cei aflaţi în concediu preferă să locuiască în Băile Herculane şi să facă mici excursii în împrejurimi, iar cei care

preferă decor rustic, caută o gazdă în unul din cătunele de pe vale (vezi fig. 3). Drumeţii de sfârşit de săptămână şi tinerii în vacanţă îşi instalează cortul pe vale unde le pofteşte inima, fără să întrebe pe nimeni. Mai sunt şi tineri care, neavând decât sacul de dormit, şi-l întind unde te aştepţi mai puţin. Noi i-am întâlnit la sfârşit de mai 1999 dormind sub cerul liber pe malul Cernei, într-o excavaţie în baza peretelui de piatră, ba chiar şi în Peştera Hoţilor!• Drumeţie de munte. Această formă de turism se pretează minunat la bazinul Cernei. De pe firul Văii Cernei, uşor accesibil graţie şoselei asfaltate, drumeţul are nenumărate posibilităţi de a urma poteci ce se pierd în codru, atât în Munţii Cernei şi Munţii Godeanu de pe dreapta văii. cât şi în Munţii Mehedinţi de pe stânga acesteia. Traseele posibile, aproape toate marcate, sunt prezentate în partea a doua a cârtii noastre. Ele pot fi parcurse cu piciorul în excursii de 1-2 zile, în afară de traseele de creastă şi cel de pe firul văii care durează mai mult. De aceea, în lipsa unor cabane turistice, este bine ca drumeţii să aibe asupra lor şi un cort.• Speoturismul şi alpinismul sunt două forme înrudite de drumeţie montană specializată (există chiar aşa numitul „alpinism subteran" în care speologul coboară în peşteri verticale şi urcă pe pereţii sălilor şi galeriilor folosind tehnică alpină). Pentru a face speoturism sau alpinism trebuie cunoştinţe în domeniu, echipament specific, spirit de echipă şi mult antrenament. Ambele forme pot fi practicate cu succes în bazinul Cernei pentru că există destule peşteri şi trasee alpine, mai ales în Masivul Domogled. Îi sfătuim însă pe amatorii de goluri subterane dificile sau de versanţi abrupţi să nu abordeze astfel de obiective decât însoţiţi de un speolog, respectiv de un alpinist cu experienţă. Aceasta pentru că nu există peşteri amenajate sau trasee alpine pitonate în întreg bazinul Cernei.

Dintre toate peşterile ar merita să fie amenajată Peştera Hoţilor, pentru că în ea nu mai există stalactite şi stalagmite care ar putea fi distruse în timpul lucrărilor de amenajare şi nici după aceea de către vizitatori. În schimb, fiind situată la capătul nordic al staţiunii, în spatele hotelului Roman, ar atrage, pe de o parte, numeroşi vizitatori care ar aduce bani grei celui ce s-ar încumeta s-o amenajeze turistic, iar pe de altă parte, cei care n-au mai vizitat o peşteră ar afla lucruri interesante despre acest fenomen carstic major (din care în ţară avem peste 12000), despre speologie şi explorările speologice direct din gura unui ghid calificat.

Turiştii care participă la excursii organizate cu plecarea din Băile Herculane spre obiective turistice din afara bazinului Cernei, pot vizita o serie de peşteri renumite, cum sunt cele din Cazanele Dunării (Peştera de la Gura Ponicovei şi Peştera Veterani); din Munţii Aninei (unde sunt cele mai mari şi mai frumoase peşteri din Banat, printre care peşterile Comarnic, Buhui şi Popovăţ - prezentate în volumul nr. 2 al seriei „Itinerare în Munţii Banatului", aflat în curs de apariţie) sau din Munţii Poiana Ruscă (Peştera de la Româneşti -unica peşteră românească în care, începând din 1984, într-o sală aleasă de speologii Marcian Bleahu, Constantin Lupu şi Ştefan Negrea, se ţin anual concerte simfonice organizate de Asociaţia Speologică „Speotimiş" în colaborare cu Filarmonica din Timişoara; instrumentişti valoroşi din România, Canada, Japonia şi alte ţări s-au produs aici în faţa unui public numeros.

Ţinem să subliniem că nici una dintre peşterile menţionate mai sus, inclusiv Peştera de la Româneşti, nu sunt amenajate cu alei, podeţe metalice şi cabluri cu reflectoare electrice. Şi e foarte bine că este aşa, pentru că orice amenajare distruge numeroase formaţiuni de calcit, iar lumina artificială este un factor destructiv pentru lumea întunericului veşnic. Noi am vizitat celebrităţi speologice ca Peştera Postojna (Postumia) din Slovenia, înzestrată, printre altele, cu sală de bal şi bufet şi în care am intrat cu trenuleţul; ca Peştera Soreq din Israel, scăldată în lumină vie şi prevăzută cu sală de conferinţe la intrare; ca Peştera Baumann din Germania, dotată cu becuri colorate la lumina şi căldura cărora se dezvoltă muşchi şi ferigi care macină roca de calcar şi care dispune de o sală tranformată în teatru, luminată de proiectoare puternice; ca Peştera Katerinska de la Macocha (Cehia) în care lumina becurilor colorate favorizează creşterea muşchilor -fenomen nefiresc pentru lumea subterană; ca Peştera Bellamar din Cuba, în care becurile aruncă o lumină albă şi roşie asupra interiorului tapisat cu helictite şi alte formaţiuni de calcit, din care o mulţime zac sparte pe planşeu. Toate acestea ne-au pus pe gânduri. În fond, turistul care se respectă, dornic de inedit, doreşte să vadă o peşteră nemodificată de mâna omului, nedegradată, nepoluată, lată de ce noi pledăm pentru un speoturism practicat în peşteri neamenajate, de grupuri formate din cel mult zece vizitatori, fiecare dotat cu câte o lanternă şi neapărat însoţit de un ghid bine instruit ştiinţific şi înarmat cu o sursă de lumină mai puternică. Astfel, mediul subteran nu va suferi degradări ireversibile din pricina amenajărilor iar turiştii vor putea trăi o autentică experienţă subterană, ca şi speologii.• Sporturile nautice pot fi practicate pe oglinda lacurilor de acumulare Iovanu şi Prisaca, sau pe râul Cerna de către amatorii de navigaţie pe ape repezi de munte care posedă ambarcaţii adecvate.

O coborâre cu barca pe Cerna înseamnă a trăi senzaţii unice, de neuitat. Îi sfătuim pe cei care se încumetă s-o facă să folosească ambarcaţii foarte uşoare, cum sunt caiacurile ori canoea din fibre de sticlă sau gomflabilă, iar ca timp să profite de zilele însorite din lunile aprilie sau mai, când râul are de

obicei apă suficientă pentru navigaţie. Şi încă un sfat: să nu se plece niciodată de unul singur.Bărcile pot fi puse pe apă la Cerna-Sat de unde navigatorii au peste 40 de kilometri plini de

satisfacţie până la Herculane. Prin faţa ochilor vor defila versanţi mai mult sau mai puţin înclinaţi, împăduriţi sau golaşi, chei spectaculoase săpate în calcarul dur. Pe alocuri, temerarii vor fi puşi la încercare de porţiuni cu repezişuri şi cascade şi vor răsufla uşuraţi în sectoarele cu apă liniştită - cel mai lung sector fiind Lacul Prisaca. Pentru satisfacţia turistică maximă, e mai bine ca navigatorii să împartă excursia în trei etape de câte o zi. Astfel, ei vor putea avea timp suficient de odihnă, de dat cu undiţa la păstrăv sau pentru drumeţii scurte în Cheile Bobotului, Tâmnei, Prisăcinei şi Ţăsnei (vezi fig. 3) - eventual şi pentru niţel speoturism (Peştera lui Ion Bârzoni, Peşterile de la Şălitrari). Prima etapă, cea mai lungă şi dificilă, se poate încheia la campingul din punctul Şapte Izvoare, a doua în preajma Sfinxului bănăţean (înainte de Topleţ), iar a treia la Orşova, în debarcaderul din golful Cerna, aflat în apropierea „insulei" din dreptul hotelului Dierna. Acest traseu nautic va lăsa amintiri de neşters, fiind, după noi, întrecut prin frumseţe şi sălbăticie doar de coborârea cu barca prin Cheile Nerei (vezi volumul nr. 1 al seriei „Itinerare în Munţii Banatului" întitulat: Din Defileul Dunării în Cheile Nerei).• Vânătoarea şi pescuitul sportiv. După pliantul publicat de Ocolul silvic din Băile Herculane în 1998, bazinul Cernei are „o faună cinegetică deosebită, a cărei protecţie este foarte importantă din punct de vedere ecologic, vânatul fiind un element esenţial în biocenoză".

Fondul cinegetic este alcătuit în principal din capră neagră, cerb carpatin, căprior, urs, mistreţ, lup, vulpe, râs, pisică sălbatică şi iepure. De remarcat că în această listă figurează şi câteva specii ocrotite de lege; presupunem că sunt încluse nu pentru a fi vânate, ci pentru a fi protejate ! Acest fond cinegetic este împărţit în patru terenuri de vânătoare: Fundul Cernei, Bedina, Pecinişca şi Sarcastiţa - toate având un grad de bonitate superior. Fiecare fond este dotat cu poteci de vânătoare, hrănitori pentru cervidee, sărării şi observatoare. Există un calendar vânătoresc în cadrul căruia se realizează activităţi de vânătoare sportivă, în limita fondului excedentar al speciilor de vânat. Avertizăm pe turiştii posesori de permis de vânătoare că, deşi există mult vânat, deplasarea în teren necesită efort şi mare atenţie din cauza reliefului calcaros cu versanţi abrupţi şi poteci cu pantă mare sau sub formă de brână. Ocolul silvic din Herculane - se mai spune în pliantul citat - , organizează acţiuni de vânătoare cu participarea turiştilor străini, garantând calitatea trofeelor şi a serviciilor.

În ce priveşte pescuitul sportiv, Ocolul silvic Herculane dispune de două fonduri cu o bonitate superioară pentru salmonide. Aceste fonduri îi pot interesa în mod deosebit pe pescarii amatori cu permis în regulă. Primul fond se numeşte „Cerna mijlocie şi superioară" şi se întinde pe o distanţă de 80 kilometri. Al doilea fond are doar 14 km lungime şi poartă numele a două pâraie din zonă; „lardaştiţa -Sarcastiţa". Ambele fonduri sunt populate în principal cu păstrăv şi lipan. Pentru buna circulaţie a peştilor sunt construite în teren numeroase cascade artificiale, pinteni pentru devierea apelor şi trecători pentru păstrăvi.• Turismul etnografic şi folcloric. Gama largă a formelor de turism cuprinde şi turismul cultural - în special cel etnografic şi folcloric. În acest scop se pot face deplasări individuale sau în grup în aşezările de pe Valea Cernei pentru a vedea la faţa locului arhitectura populară, instalaţiile de tehnică populară şi creaţia de obiecte de artă populară. Se mai pot organiza grupuri de turişti care să participe la diferite sărbători populare (cum este sărbătoarea liliacului), la festivaluri de cântece, dansuri şi port popular (ca festivalul „Hercules" de la Băile Herculane) sau festivalul răchiei (a se vedea capitolul precedent).• Turism ecologic. Pentru că aproape întreg bazinul Cernei este inclus în Parcul naţional Domogled - Valea Cernei, toate formele de turism prezentate până aici trebuie să îndeplinească şi condiţia de turism ecologic. Practic, aceasta înseamnă că orice amenajare, orice construcţie şi orice acţiune turistică trebuie să îndeplinească condiţiile de protecţia mediului impuse de regulamentul parcului. Silvicultorii de la Ocolul Băile Herculane, conştienţi de importanţa turismului ecologic, au amenajat în punctul Şapte Izvoare un spaţiu de campare pentru instalarea corturilor, înzestrat cu duşuri cu apă încălzită cu ajutorul panourilor solare, precum şi primul camping modern cu căsuţe din Valea Cernei. Acest camping s-a dovedit foarte solicitat în tot timpul sezonului cald. Încurajaţi de faptul că în acest mod turiştii nu mai campează la întâmplare, distrugând şi urâţind peisajul prin tăierea de crengi şi cetină, prin frecarea unor vetre de foc, prin aruncarea resturilor menajere neputrescibile etc. Ocolul va amenaja încă două campinguri cu căsuţe la km 14 (unde a fost unicul motel de pe Valea Cernei) şi la km 36 (în apropierea cantonului Schitu).

LOCURI DE POPAS ŞI AGREMENT. Munţii Banatului dispun în prezent de baze şi dotări tehnice care permit să se promoveze un turism modern, variat şi multifuncţional. În bazinul Cernei, această apreciere generală se poate aplica doar Băilor Herculane. Staţiunea-oraş dispune de aproximativ 2000 locuri în marile şi modernele hoteluri sanatorial-balneare ale SC. „Hercules" S.A. (Roman, Hercules, Diana şi Afrodita) şi S.C. Gerocent S.R.L. (Minerva). Alte aproximativ 1400 de locuri sunt oferite de Sind-Rom în două hoteluri nu mai puţin moderne, dotate cu baze de tratament

proprii (Domogled şi Dacia). Toate aceste hoteluri sunt prezentate deja în subcapitolul „Baze de tratament cu ape termominerale".

Trei hoteluri („pavilioane") renovate din centrul istoric al staţiunii dispun de circa 800 de locuri pentru pacienţii unor băi vechi, care la vizita noastră din mai 1999 mai funcţionau; este vorba despre hotelul Venus (Pavilionul 7), hotelul Dunărea (Pavilionul 4) şi hotelul Apollo (detalii în capitolul menţionat mai înainte şi la traseul 1). Celelalte hoteluri-pavilioane din centrul istoric erau închise pentru renovare, aveau destinaţia schimbată parţial ori total sau erau lăsate în paragină; acestea sunt: hotelul Dacia (Pavilionul 6), hotelul Domogled (Pavilionul 5), hotelul Decebal (Pavilionul 2), hotelul Traian (Pavilionul 1) şi hotelul Victoria (Pavilionul 12); amănunte despre ele la traseul 1.

Tot în perimetrul centrului istoric se află şi hotelul Cerna, dar este de dată mai recentă (1936), mai modern, de obicei folosit de pacienţii ştrandului termal de vizavi.

Ar mai fi de adăugat nişte vile cu bază de tratament proprie (Vila Belvedere) sau fără asemenea bază (Vila Livia, cunoscută şi ca „Vila Băncii") în care publicul nu avea acces în mai 1999 (amănunte în subcapitolul deja menţionat şi la traseul 1).

În amonte de oraşul Băile Herculane, călătorul nu are prea multe posibilităţi de cazare şi agrement. În afară de hotelul Tierna nu există cabane, moteluri şi hoteluri turistice în tot bazinul Cernei, ci doar 3 campinguri (un al patrulea se află în Herculane!), 11 cantoane silvice cu sau fără posibilităţi de cazare, o cabană de vânătoare şi un canton cu păstrăvărie - pe care le prezentăm în continuare, din amonte în aval, după datele din pliantul publicat de Ocolul silvic Herculane în 1998 şi, pentru unele dintre ele, după notele autorilor luate la faţa locului în mai 1999.• Cantonul silvic Izvoarele Cernei. Situare: în amonte de Lacul Iovanu, în zona Izvoarelor Cernei. Fără posibilităţi de cazare.• Cantonul silvic Iovanu. Situare. În zona Lacului de acumulare Iovanu, pe stânga Cernei (fig. 3). Fără posibilităţi de cazare.• Cantonul silvic Cerna-Sat. Situare: în amonte de Cerna-Sat, pe dreapta Cernei (fig. 3). Fără posibilităţi de cazare.• Campingul Cerna-Sat. Situare: în mijlocul localităţii Cerna-Sat (fig. 3). Căsuţe şi loc pentru instalarea de corturi şi rulote.• Cabana de vânătoare Schitu. Situare: la km 36 al DN 67 D, pe dreapta Cernei (fig. 3). Locuri: 12. Cabana aparţine Ocolului silvic Băile Herculane. Este amenajată pentru cei ce au pasiunea vânătoarei, dar sunt primiţi şi turiştii în limita locurilor disponibile.• Cantonul silvic Valea Craiovei. Situare: de la km 36 al DN 67 D pe Vales Craiovei până în zona lacului de acumulare de pe acest pârâu (fig. 3). Fără posibilităţi de cazare.• Hotelul turistic Tierna. Situare: la km 6,5 al DN 67 D, între şosea şi barajul Lacului Prisaca. Aparţine RENEL-ului.• Cantonul silvic Balta Cerbului. Situare: de la km 4 al DN67 D se urcă la Fântâna Moşului şi de aici în Poiana Balta Cerbului (fig. 3). Locuri: 6.• Cantonul silvic Şapte Izvoare. Situare: în zona km 4 al DN 67 D, înainte de confluenţa Ogaşului lui Roşeţ cu Cerna (fig. 3 şi 4). Locuri: 5.• Campingul Şapte Izvoare. Situare: la km 3,3 al DN 67 D (fig. 3). Locuri în căsuţe: 40. Spaţiu pentru instalarea corturilor şi rulotelor, prevăzut cu duşuri de apă caldă care funcţionează cu energie solară. Aparţine Ocolului Silvic Băile Herculane.• Cantonul silvic Muşuroane (Muşuroaie). Situare: în poiana cu acelaşi nume de pe Domogled, accesibilă din Băile Herculane urcând pe Valea Jelărăului (pe la Crucea Albă) sau pe Vale Ferigari, urmărind, în ambele cazuri, marcajul bandă albastră. Locuri : 6.• Popasul turistic „Flora". Situare: Băile Herculane, str. Castanilor, nr. 29 (fig.5). Căsuţe: 14, din care 9 cu 2 locuri, 2 cu 3 locuri şi 3 cu 10 locuri compartimentate. Loc pentru instalarea de corturi şi rulote. Bufet cu terasă acoperită. Funcţionează non stop, deşi nu are sistem de încălzire. Pare curioasă prezenţa unui camping în mijlocul unui oraş cu atâtea posibilităţi de cazare, dar trebuie precizat că, atunci când a fost deschis, era amplasat la marginea staţiunii: nu exista încă cartierul din jurul parcului Vicol şi nici cartierul de blocuri noi din lungul străzii Trandafirilor care continuă mult spre gara Herculane.• Popasul turistic „La Plopii Fără Soţ". Situare: la desprinderea drumului DN 67 D (care urmează Valea Cernei) din şoseaua DN 6 (Orşova-Caransebeş), puţin în aval de gara Herculane, în amonte de vărsarea râului Belareca în Cerna (fig. 4). Căsuţe: 16 cu 2 locuri. Spaţiu de parcare pentru auto, inclusiv rulote.• Cantonul şi păstrăvăria Topleţ. Situare: la 2 km pe drumul auto care se desprinde din şoseaua DN 6 (Orşova-Caransebeş) la Topleţ şi urmează Valea Barza în amonte. Locuri: 8. Amănunte despre păstrăvărie în subcapitolul despre ocupaţiile locuitorilor.• în rezervaţia lardaştiţa, situată pe dreapta râului Cerna, aproximativ între gara Herculane şi Topleţ, mai există patru cantoane silvice, toate fără posibilităţi de cazare: lardaştiţa, Răchiţi, Pietroasa, şi Sarcastiţa.

CĂI ŞI LOCALITĂŢI DE ACCES. Bazinul Cernei este accesibil atât cu piciorul pe poteci de munte cât şi cu alte mijloace de transport. Unicul oraş din bazin, Băile Herculane, este amplasat în sudul acestuia, pe paralela 44°52, comună cu Belgradul, Parma, Bordeaux şi Ottawa. Gara oraşului se află pe culoarul Timiş-Cerna. Acest culoar e parcurs de importante artere feroviare şi rutiere continentale, iar capătul său sudic este deschis la Dunăre - adică la cea mai importantă cale fluvială a Europei.

Localităţile cele mai apropiate de Herculane (exclusiv Pecinişca, sat care a devenit o componentă a oraşului) sunt Mehadia (14 km socotiţi din Piaţa Hercules, considerată de noi în descrierea traseelor drept km zero), Barza (11 km) şi Topleţ (13 km). Pe versantul drept al Văii Cernei, în amonte de staţiune, sunt cătunele Prisacina, Ineleţ, Scărişoara, Ţaţu şi Cerna-Sat, precum şi fostele colonii Balmeşu şi Lunca Largă, întemeiate pentru muncitorii de la barajul Iovanu (fig. 3). Tot pe dreapta Cernei, dar peste culme, sunt satele bănăţene Valea Bolvaşniţa, Dobraia, Costiş, Bogâltin, Borugi, Cornereva - ca să nu amintim decât pe cele legate prin drumuri şi poteci de cătunele amintite mai înainte. Pe stânga Cernei, dincolo de culmea Munţilor Mehedinţi se află satele olteneşti: Podeni, Mălărişca, Gornenţi, Costeşti, Prejna, Izverna, Godeanu şi Obârşia Cloşani.

În Băile Herculane se poate ajunge cu trenul, maşina, vaporul, avionul sau cu piciorul.• Cu trenul ne interesează gara Herculane, situată pe linia de cale ferată 900, la 364 km depărtare de Bucureşti şi 176 km de Timişoara. Autobuzele şi taximetrele stau non stop la dispoziţia călătorilor pentru a-i transporta, cale de 6 km, până la capătul liniei, în Piaţa Hercules.• Cu mijloace auto se poate rula pe şoseaua modernizată DN 6 (Sânnicolau Mare - Bucureşti) - care este totodată şi un tronson al şoselei E 94 (între Timişoara şi Craiova) - până în dreptul gării Herculane, la km 380. De aici, se urmează drumul modernizat DN 67 D care străbate oraşul Băile Herculane, continuă pe Valea Cernei în amonte până la Bobot iar de acolo, prin Valea Arşasca, la Baia de Aramă şi se termină la Târgu Jiu (Herculane - Baia de Aramă: 61 km). Evident, acest drum înlesneşte, în acelaşi timp, accesul direct al turiştilor din Oltenia la Herculane. O derivaţie a şoselei asfaltate DN 67 D continuă în amonte pe Valea Cernei, trece de Cerna-Sat, urmăreşte conturul întortocheat al Lacului Iovanu, depăşeşte înşeuarea de sub Muntele Oslea şi se racordează la şoseaua modernizată DN 66 A care leagă Câmpu iui Neagu de Petroşani. Această legătură între Herculane şi Petroşani înlesneşte accesul direct al turiştilor din Valea Jiului de vest prin Valea Cernei în culoarul Timiş-Cerna. În proiect este o şosea care, derivând tot din şoseaua DN 67 D, va trece peste Masivul Godeanu în bazinul Râu Mare, unde se va lega de DN 68 care uneşte Haţegul de Caransebeş. Astfel se va înlesni accesul turiştilor din Transilvania şi prin partea |nordică a bazinului Cernei spre Herculane.

Iată câteva distanţe pe şosea faţă de alte localităţi din ţară şi străinătate, calculate din centrul istoric al Băilor Herculane (mai exact, din Piaţa Hercules, ştiind că între această piaţă şi gară sunt 6 km):

Orşova 22 kmDrobeta-Turnu Severin : 48 kmBucureşti : 386 kmCaransebeş : 79 km ,;Timişoara : 182 kmBaia de Aramă : 61 kmBelgrad : 362 kmBudapesta : 535 km ;

Viena: 742 km• Pe Dunăre se poate naviga până în portul Orşova, de unde se ia trenul până la gara Herculane sau se merge pe şosea cu un mijloc auto până în Piaţa Hercules. Turiştii români şi străini pot lua vaporul sau alte tipuri de ambarcaţii din Viena pe ruta: Budapesta -Belgrad - Moldova Veche - Orşova, sau din Sulina pe ruta: Tulcea - Galaţi - Brăila - Hârşova - Cernavodă - Călăraşi - Olteniţa -Giurgiu - Zimnicea - Corabia - Calafat - Drobeta-Turnu Severin -Orşova.• Aeroporturile cele mai apropiate sunt la Caransebeş, Timişoara şi Craiova - de unde se poate lua un mijloc auto sau trenul.• Cu piciorul, orice drumeţ echipat adecvat poate ajunge în Valea Cernei folosind anumite cărări cu marcaj turistic. Principalele poteci de munte marcate care duc la Herculane sunt următoarele:

- Valea Bolvaşniţa - Piatra Baniţei - Băile Herculane (bandă galbenă, vezi traseul 14);- Podeni - Valea Ferigari - Băile Herculane (cruce roşie, traseul 23);- Podeni - La Şuşoare - Izvorul Jelărău - Crucea Albă - Băile Herculane (punct albastru, traseul 24);- Podeni - Şaua Padina - Băile Herculane (bandă galbenă, traseul 25);- Gomenţi - Fântâna Moşului - Ogaşu lui Roşeţ - Băile Herculane (triunghi albastru,

traseul 31).

Sfârşitul primei părţi

PARTEA A DOUA.TRASEE TURISTICE

TRASEELE TURISTICE sunt numerotate de la 1 la 35 şi prezentate în patru grupe, după cum urmează.

Traseul 1 are ca subiect staţiunea Băile Herculane văzută cu ochi de turist. Pornind de la hotelul Roman din extremitatea din amonte a staţiunii, se prezintă, pe rând, obiectivele turistice şi balneare din centrul istoric - rezervaţie de arhitectură -, din cartierul Zăvoi şi din centrul modern, construit în jurul parcului Vicol. Se recomandă mersul pe jos, fiind singura modalitate de a aprecia, admira şi fotografia în voie clădirile monumentale şi peisajul montan superb pe care ele se profilează.

Traseele 2-8. Acest grup cuprinde itinerarele „lungi": traseele de pe culoarul Timiş-Cerna (Herculane-Orşova şi Herculane-Caransebeş) - care sunt în acelaşi timp, principalele căi de acces şi de plecare din staţiune; traseele „de creastă" pe dreapta şi stânga Văii Cernei; traseele pe firul Văii Cernei, de la Herculane până la obârşia acesteia şi mai departe.

Traseele 9-18. Din acest grup fac parte toate traseele de pe versantul drept al Văii Cernei care urcă în Munţii Cernei şi Munţii Godeanu, începând de la Băile Herculane în amonte.Traseele 19-35. Acest ultim grup înmănunchează traseele de pe versantul stâng al Văii Cernei care urcă în Munţii Mehedinţi, pornind de la Băile Herculane în amonte.

■ SEMNE CONVENŢIONALE. În partea a doua a cărţii s-au folosit următoarele semne pentru obiectivele turistice:*** important** merită văzut* interesant (+) descris total sau parţial în prima parte a cărţii■ MARCAJE TURISTICE. Se ştie că stâlpii, arborii şi stâncile cu marcaje turistice pot avea o viaţă mai lungă sau mai scurtă în funcţie de cei care le au în grijă. În cazul bazinului Cernei, majoritatea marcajelor sunt mai mult sau mai puţin vizibile. Există şi trasee cu stâlpi descompletaţi sau cu vopseaua ştearsă de tot. Marcajul traseelor de creastă (nr. 5 şi 6, bandă roşie) se mai păstrează doar în dreptul staţiunii, şi acela învechit şi fără săgeţi de orientare. Cât despre fostul marcaj de pe firul Văii Cernei (punct roşu), la data ultimei noastre vizite în teren (iulie 2000) era complet dispărut. Având în vedere că nici un semn de marcaj nu poate fi schimbat cu altul, că oricând stâlpii pot dispărea sau replanta şi că vopselele se pot şterge sau împrospăta, noi am trecut toate traseele marcate atât în text cât şi pe hartă (fig. 3 şi 4), indiferent de situaţia din anul 2000.■ CÂTEVA SFATURI PENTRU DRUMEŢI. Chiar şi în cazul marcajelor bune, traseele descrise în această parte a cărţii trebuie evitate vara pe vreme nefavorabilă şi totdeauna pe timpul iernii. Iar când vremea este bună, nu plecaţi niciodată fără echipamentul necesar unui drumeţ de munte. Ţinând seama de raritatea izvoarelor cu apă potabilă şi a campingurilor, de lipsa de cabane turistice în amonte de Herculane, de starea proastă a marcajelor pe alocuri, nu uitaţi să luaţi cu voi un bidon cu apă şi hrană rece, haine de ploaie şi de schimb, cort şi sac de dormit, hartă şi busolă. Dar cel mai bine este să vă alăturaţi unui grup organizat, condus de o călăuză. În cazul că doriţi să vizitaţi peşteri neamenajate sau să încercaţi a vă căţăra pe pereţii Domogledului intraţi neapărat în legătură cu Filiala „Băile Herculane" a Asociaţiei Speologice „Exploratorii" din Reşiţa. În caz de accident, e bine să vă amintiţi că în staţiune funcţionează o echipă de Salvamont (informaţii la Primăria oraşului).

BĂILE HERCULANE

1. TURUL STAŢIUNII BĂILE HERCULANE***

Traseul are drept scop prezentarea principalelor obiective turistice şi balneare din staţiunea Băile Herculane, cuprinse între hotelul Roman, în amonte, şi parcul Vicol, în aval (fig. 5). Recomandăm mersul pe jos, distanţele nefiind prea mari, iar posibilităţi pentru refugiu în caz de furtună sau alte intemperii existând la tot pasul. Menţionăm că este pentru prima dată când se încearcă prezentarea obiectivelor din Băile Herculane sub formă de circuit (tur) turistic; sperăm că va fi de folos tuturor vizitatorilor care vor să descopere frumuseţile oraşului fără ajutorul unui ghid local sau al unei agenţii de profil.

Hotelul Roman (+)*** (fig. 5, nr. 24) este amplasat chiar pe locul de origine al staţiunii Herculane, într-un decor superb, între versantul stâncos, parţial împădurit, al Văii Cernei şi malul râului. Monumentala construcţie modernă cu zece nivele ocupă îngustul spaţiu dintre munte şi apă,

obligând şoseaua să treacă pe sub clădire, printre şirurile de stâlpi groşi de beton care o susţine. Pe zidul de cărămidă romană inclus în aripa dreaptă a hotelului citim: „TERMAE HERCULI". Merită să intrăm şi să vedem. Culoarul care se desface din holul central la stânga ne conduce la Baia Romană (+)***, cea mai veche din staţiune, construită şi folosită de strămoşii noştri. Astăzi este încorporată în clădire împreună cu izvorul Hercules I (+)*** (fig. 5, nr. 27), devenit celebru prin acel basorelief de lângă el, reprezentându-l pe eroul mitic cu o cupă de apă termominerală în mână, îmbiindu-ne să bem din ea.

Ieşind din hotelul Roman, iubitorii de drumeţie se pot îndrepta spre obiectivele de pe firul Văii Cernei în amonte (Cascadă, Şapte Izvoare, Stânca Ghizelei, Lacul Prisaca etc) sau urca la Peştera Hoţilor (aflată în imediata apropiere) şi de acolo mai sus, la Peştera cu Aburi (v. traseele 7, 8, 12, 13).fiăile Herculane şi bazinul Cernei

Drumul nostru însă continuă în sens opus, pe strada Romană spre inima staţiunii - citeşte Piaţa Hercules. În stânga ne însoţeşte „fiica zglobie a Godeanului" - cum este alintată metaforic Cerna. Ea alunecă ba tumultos în porţiunile cu stânci şi bolovani, ba liniştită în cele adânci şi întunecate, reflectând versantul abrupt al Masivului Domogled care se ridică maiestos dincolo de râu.

La numai 30 m depărtare de hotelul Roman, observăm lângă stradă, în dreapta noastră, o fântână pe frontispiciul căreia scrie: „AD AQUAS HERCULI SACRAS". Coborând treptele, aflăm în dreapta izvorul Hygieia (+)***, folosit în cura internă, iar în stânga izvorul Hercules II (+)***, complet secat (fig. 5, m. 25 şi 26). Puţin mai în aval, tot pe dreapta şi tot la nivelul străzii, ne apare în faţă o crăpătură verticală în stâncă. Este intrarea în Peştera Despicătura (+). În ea existau două izvoare termominerale captate iar gura era închisă cu o uşă metalică. După construirea hotelului Roman, izvoarele au secat iar uşa a dispărut. Demne de atenţie au mai rămas doar resturile unui apeduct roman.Mai departe, strada Romană şerpuieşte strânsă între malul Cernei şi zidul de piatră construit pentru consolidarea versantului. După vreo 400 m de la hotelul Roman ajungem în dreptul unei construcţii singulare, ridicată între şosea şi râu după un plan cu totul original. Este clădirea modernului restaurant „Grota Haiducilor" (fig. 5, nr. 23). Un afiş ne îmbie: „Program non-stop cu trupe de balet şi alte programe artistice din ţară şi străinătate". Lăsând tentaţia în urmă, după încă vreo sută de metri, intrăm în Piaţa Hercules***.

Această piaţă fără pereche ne încântă ochiului din orice unghi am privi-o. Noi i-am acordat trei stele pentru că toate clădirile care o flanchează sunt ele însele monumente de arhitectură din secolele XIX-XX care merită trei stele - indiferent de starea de degradare -sperăm temporară - în care se află în prezent.

Prima clădire, pe stânga cum intrăm în piaţă este Baia Apollo (+)*** (fjg. 5, nr. 15). Urmează, pe aceeaşi parte, hotelul Dunărea (Pavilionul 4) (+)***, hotelul Apollo (+)*** şi Baia Hebe (+)*** (fig. 5, nr. 14,16 şi 17). Toate aceste clădiri sunt înghesuite una în alta şi comunică între ele prin galerii scurte. De la Baia Hebe, prin galeria de pe Podul de Piatră, se poate ajunge la hotelul Decebal de pe malul stâng al Cernei iar de aici, prin altă galerie, la Cazino (fig. 5, nr. 46, 8 şi 7). Noi însă, din dreptul Băii Hebe, trecem vizavi pentru a continua turul Pieţei Hercules.

Prima clădire poartă nr.1 şi este a hotelului Venus (Pavilionul 7)*** (fig. 5, nr. 10). Construit în 1838, el mai funcţionează doar în sezonul cald. La parter se găsesc Biroul de turism, Agenţia C.F.R. şi CEC-ul.

La numărul 2 se află edificiul „diregătorilor de la administraţia băilor"*** (fig. 5, nr. 11) - multă vreme sediul Societăţii Comerciale „Hercules". Deşi este cea mai veche clădire din staţiune (1811), datorită zidurilor groase şi solide a rezistat peste vremuri până astăzi. Splendida construcţie ne impresionează prin eleganţa şi sobrietatea motivelor ornamentale. Ea are faţada în stil neoclasic, cu ancadramentele uşilor şi ferestrelor albe, cu basoreliefuri de asemenea albe pe fondul cărămiziu al clădirii şi cu un şir de balcoane între nivelele 2 şi 3 proeminând deasupra trotuarului pieţei.

La numărul 3, în dreptul statuii lui Hercules din mijlocul pieţei, lipit de clădirea „diregătorilor", se află hotelul Dacia (Pavilionul 6) (+)*** (fig. 5, nr. 12),dotat cu restaurant la parter. Construit în 1906, astăzi este închis pentru renovare.

În continuarea hotelului Dacia, la numărul 4, vine hotelul Domogled (Pavilionul 5) (+)*** (fig. 5, nr. 13), ridicat în 1859 în locul fostei construcţii pentru administraţia militară. Pe dinafară clădirea este încă arătoasă, dar are interiorul în paragină.

Numărul 5 este ocupat de o clădire care închide perspectiva pieţii spre amonte. Este Biserica (capela) romano-catolică*** (fig. 5, nr. 47) la care se poate ajunge urcând 19 trepte. Ea are uşa larg deschisă la orice oră din zi şi în toate zilele anului. Pe frontispiciu, sub frontonul sprijinit de patru coloane cu capiteluri ionice, putem citi: „DOM. FERDINANDUS I.D.Cr. AUST. IMP.1838". În interiorul caracterizat prin simplicitate nu există nici un istoric afişat. În spatele capelei se înalţă turnul clopotniţei unit cu casa parohială - unde se poate ajunge urcând scările întortocheate din stânga noastră care fac legătura cu strada Liliacului de sub poala pădurii.

Înainte de a părăsi Piaţa Hercules, să aruncăm o ultimă privire spre statuia lui Hercules (+)*** (fig. 5, nr. 45) - simbolul staţiunii -apoi să ne angajăm în aval, pe strada Izvorului, care îngână malul drept al Cernei. La numărul 1 al străzii, puţin după ce ieşim din piaţă, remarcăm pe dreapta Baia Diana (+)*** (fig. 5, nr. 2) - construcţie din cărămidă, ridicată în 1859. De pe frontispiciul acestui vechi stabiliment balnear ne priveşte protector însuşi Hercules, sprijinit în celebra-i măciucă, simbol al puterii fizice.

Depăşind izvorul Diana (+) (fig. 5) - de unde începe marcajul punct albastru (v.traseul 10) - vedem, tot pe dreapta străzii, Baia Neptun (+)*** (fig. 5, nr. 1), considerată de specialişti cel mai important monument de arhitectură balneară din staţiune. Aici, sub cupola centrală a monumentalului edificiu, putea fi admirată o frumoasă fântână de majolică. În prezent, având exteriorul şi interiorul într-un stadiu avansat de degradare, se lucrează la restaurarea clădirii.

O frumoasă pasarelă peste râul Cerna, cunoscută sub numele de Podul de Fier** (fig. 5), face legătura directă între peronul intrării principale a Băii Neptun şi Parcul central (în 1999 accesul era oprit din cauza scândurilor putrezite).

Mai departe, la numărul 7 al străzii Izvorului se înalţă silueta masivă, cu două corpuri, a hotelului Hercules (+)** (fig. 5, nr. 20). Între Baia Neptun şi acest hotel se desprinde strada Nicolae Stoica de Haţeg, care urcă şi se înfundă în coasta muntelui. Chiar la capătul străzii, la nr. 1, se află Pavilionul balnear 8 (fig. 5, nr. 28), azi locuinţe particulare pentru salariaţii băilor. Urmează Pavilionul 9 (fig. 5, nr. 29), astăzi înapoiat fostului proprietar, Torvay. În capătul din amonte al străzii, la nr. 6, ne încântă privirea silueta elegantei Vile Belvedere (+)** (fig. 5, nr. 30), care posedă dotări hoteliere şi balneare proprii. Revenind la hotelul Hercules, să ne continuăm drumul în aval. Îndată ce depăşim Podul Pieţei - o pasarelă ce leagă ambele maluri ale Cernei în dreptul pieţei ţărăneşti (fig. 5, nr. 33) - remarcăm două fântâni renumite care adăpostesc Izvorul de Ochi (+)*** în dreapta noastră, şi Izvorul de stomac (+)*** în stânga, pe malul Cernei (fig. 5,nr. 31 şi 32). Lângă ultimul izvor ne reţine atenţia admirabila statuie de marmură albă a graţioasei zeiţe Diana.

Continuându-ne drumul în aval, după o buclă largă a râului, intrăm în cartierul Zăvoi - punct de plecare pentru mai multe trasee care urcă spre Platoul Coronini (fig. 5). Singurul obiectiv demn de admirat în acest cartier este Vila Livia (+)** cunoscută şi sub numele de Vila Băncii (fig. 5, nr. 52) - o clădire elegantă ridicată în 1888 de un ofiţer român grănicer.

Mai departe, traseul nostru continuă pe malul stâng al Cernei. În acest scop folosim Podu Roşu - o pasarelă cu balustrade metalice vopsite în roşu care înlesneşte accesul direct în modernul cartier construit în jurul Parcului Vicol (fig. 5). Dincolo de acest pod destinat pietonilor ne angajăm pe strada Castanilor. La numărul 18 remarcăm, în stânga noastră, clădirea Ocolului silvic (fig. 5, nr. 51) protejată de arbori falnici, unde drumeţii pot găsi, la nevoie, sfaturi competente. Puţin mai în aval, pe stânga, la nr. 29, întâlnim încă un obiectiv de interes deosebit pentru drumeţi: Popasul turistic Flora (+) (fig. 5, nr. 34). Urmează, pe aceeaşi parte, clădirea pe care scrie: „Poştă, telegraf, telefon, radio" (în mai 1999 era în renovare) şi ajungem la intrarea în Parcul General Vicol*** (fig. 5,nr. 36). Aici, la poalele Masivului Domogled sunt amplasate într-un decor natural de excepţie marile complexe balneo-turistice Domogled (+)**, Dacia (+)**, Diana (+)**, Afrodita (+)** şi Minerva (+)** (fig. 5, nr. 38, 39,41, 42 şi 43). Accesul este înlesnit de drumuri asfaltate pentru maşini şi prin alei şi scări pentru pietoni. În mijlocul parcului se află Teatrul în aer liber**, dotat cu un încăpător amfiteatru, şi Terasa Dacia. Aici se desfăşoară festivalul folcloric internaţional „Hercules", festivalul de muzică populară „Maria Drăghicescu" şi alte manifestări cultural-artistice.

După ce terminăm turul modernului cartier revenim la Podu Roşu, de unde ne angajăm pe partea stângă a Cernei, în direcţia centrului istoric. Îndată după pod, strada, tivită de un trotuar cu balustradă, şerpuieşte prin pădure între munte şi râu. După vreo 500 de metri dăm de un grup de clădiri înghesuite între stradă şi Cerna. Aici se află Baia Venera (+)***, Piaţa ţărănească şi o pasarelă peste Cerna, numită Podul Pieţei (fig. 4, nr. 54 şi 33).

După Podu Pieţei, numai vreo 200 m de mers în continuare între munte şi râu ne mai despart de bifurcaţia străzilor Cernei şi M. Eminescu - limita din aval a sectorului rezervaţiei de arhitectură din stânga râului. Primul obiectiv care ne apare în cale, chiar în bifurcaţie, pe strada M. Eminescu la nr. 1, este hotelul Cerna (+)** cu faţada sa caracteristică. Din faţa hotelului, o alee scurtă ne conduce la Biserica ortodoxă (+)*** (fig. 5, nr. 48). Înainte de a intra în sfântul locaş, să ne reculegem un moment în faţa troiţei pe care scrie laconic: „În cinstea eroilor din decembrie 1989". Biserica a fost „târnosita" cu hramul „Schimbarea la faţă" la 15 august 1808 (v. istoricul staţiunii). Au trebuit însă 12 ani până când Xavier Staff şi Moisi Bercovici din Caransebeş au terminat de pictat interiorul. După istoricul afişat la intrare, biserica veche a fost demolată în 1863 ca urmare a intoleranţei habsburgilor care nu puteau accepta existenţa unei biserici ortodoxe româneşti în mijlocul staţiunii. Un an mai târziu, în 1864, s-a construit o nouă biserică, cea pe care o vedem astăzi. Ea este din piatră şi cărămidă, în stil bizantin, în formă de cruce grecească, cu cupolă centrală şi pardoseală din plăci de ciment şi

iconostasul pictat de vienezul Alexander Guth. Pictura murală în tempera a fost executată mult mai târziu (1936-1937), în stil neobizantin, de către pictorul Ioan Băleanu din Caransebeş. În 1969, biserica a fost dotată cu încălzire centrală şi acoperiş de tablă, în 1989 repictată de Traian Horia Petrescu, iar în 1994 resfinţită.

De la hotelul Cerna, putem urca puţin pe strada M. Eminescu (fosta 1 Mai) şi facem un popas la Izvorul de apă plată Domogled** (fig. 5, nr. 50). După cum stă scris pe o placă, este un izvor artezian de apă naturală rece, captat acum vreo 4 ani de „Societatea Naţională a Apelor Naturale S.A." şi protejat în interiorul unui chioşc special construit. Oricine poate lua oricâtă apă de băut doreşte, fără bani. Mai departe, pe strada M. Eminescu nu mai sunt decât obiective de uz citadin: un complex comercial, un cinematograf cu 450 locuri şi primăria oraşului (fig. 5, nr. 9,18 şi 22). De aceea revenim în strada Cernei care îngână râul în amonte spre Piaţa Hercules.

Pe partea stângă a străzii Cernei, la nr.1, se află hotelul Victoria (Pavilionul 12) (+)*** (fig. 5, nr. 3). În prezent în acest edificiu centenar îşi au sediul birouri notariale, consignaţii, cabinete medicale etc. Nefiind nimic de vizitat, să mergem mai departe. La numărul 7, tot pe partea stângă, se află Vila Elisabeta (+)*** (fig. 5, nr. 5). Astăzi, fosta reşedinţă de cură a împărătesei Elisabeta (Sissi), ridicată după planurile arhitectului Dodererîn 1875, adăposteşte Casa de cultură şi Biblioteca orăşenească „Nicolae Stoica de Haţeg". Merită să intrăm şi să vizităm interioarele şi zestrea culturală a celor două instituţii cu activitate neîntreruptă de mai multe decenii. Biblioteca are peste 100.000 de volume. La rândul ei, Casa de cultură dispune de un club înzestrat cu jocuri de şah, biliard, tenis de masă, jocuri mecanice etc şi organizează manifestările cultural-artistice anuale de care am amintit în subcapitolul „Ocupaţiile locuitorilor şi cultura populară". Tot Casa de cultură are în subordine Muzeul de istorie „General Nicolae Cena" (v. mai departe).

Vizavi de hotelul Victoria, pe partea dreaptă a străzii Cernei, la nr. 2, se află Ştrandul în aer liber (Şcoala de înot) şi Pavilionul de hidrofizioterapie, instalat în fosta Baia Maria (+)*** (fig. 5,nr. 4).Urmează Parcul Central (+)*** (fig. 5, nr. 49), încadrat pe trei laturi de un ansamblu de clădiri istorice, monument de arhitectură. Obiectiv de mare atracţie turistică, este înzestrat cu două fântâni arteziene, bănci şi un chioşc în care cântă fanfara duminica şi de sărbători. Vizitatorii pot admira în voie doi arbori declaraţi monumente ale naturii: falnicul arbore mamut din faţa Cazinoului şi multiseculara tisă de lângă hotelul Traian (detalii în capitolul Ocrotirea naturii). În faţa parcului, pe malul stâng al Cernei, este amplasat bustul generalului doctor N. Vicol, opera sculptorului Dumitriu Bârlad. Pe soclul bustului scrie: „Părintele balneologiei române, medicii balneologi recunoscători". Numele său nu-l poartă însă acest parc, ci cel încadrat de noile complexe sanatoriale, prin care am trecut deja în turul nostru.

Prima clădire din ansamblul arhitectonic ce ne iese în cale (str. Cernei, nr. 4) aparţine hotelului Traian (Pavilionul 1)*** (fig. 5, nr. 6). Această bijuterie arhitectonică, cu exterior şi interior având ornamentaţii de excepţie, a fost construită în 1869-1871 şi renovată în 1969, când a fost dotată cu încălzire centrală şi confort sporit pentru recuperarea funcţională a 70 de pacienţi cu afecţiuni ale aparatului locomotor, fracturi, discopatii etc. De câţiva ani însă, hotelul este închis, deoarece planşeul dintre etaje stă să se prăbuşească şi trebuie consolidat. La ultima noastră vizită (mai 1999) mai funcţionau câteva cabinete medicale la parter, iar exteriorul clădirii avea pereţii igrasiosi la temelie, ferestre sparte şi terase cu buruieni.

Partea centrală a ansamblului arhitectonic este ocupată de somptuosul edificiu al Cazinoului*** (fig. 5, nr. 7), pe frontispiciul căruia se poate citi cu uşurinţă, încă din strada Cernei, la intrarea în Parcul central: „Saluţi et laetitiae" (sănătate şi bucurie, putere). A fost construit în stil baroc austriac, ornamentat simplu şi plăcut.în anul 1864, lădoi ani după amenajarea parcului. Aavut, de la început, frumoasa terasă acoperită cu tavanul pictat, precum şi mai multe uşi care dădeau, printre altele, în Sala de dans (azi sala de spectacole a Casei de cultură, str. Cernei, 14), în restaurant (azi restaurantul „Casino", str. Cernei, 12) şi la scările ce conduc la etaj, unde se afla sala vestitului Casino" cu ferestre spre parc şi Sala de spectacole. Astăzi ambele săli adăpostesc Muzeul istoric „General Nicolae Certa" (+)*** (fig. 5, nr. 7). Muzeul poartă numele lui N. Cena pentru că acest fiu de grăniceri români din Mehadia, ajuns general de divizie, acest patriot înflăcărat cu merite deosebite în descoperirea a numeroase piese arheologice în jurul localităţii natale a început, în 1921, să aducă obiecte de piatră în scopul înfiinţării unui muzeu regional la Băile Herculane. Din păcate, el a murit la 14 martie 1922 înainte de a înfăptui acest vis. Din fericire însă, obiectele arheologice, monezile şi cărţile adunate de el au fost preluate de medicul A. Crăciunescu, directorul Staţiunii, în timp ce V. Branişte, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice din Banat, a pus la dispoziţie sumele necesare pentru mobilier, rame, fotografii, iar C. Cehonschi, administratorul general al Băilor, a strâns de la donatori bani pentru a se construi o clădire specială. În paralel s-au colectat obiecte pentru muzeu. Printre alţii A. Crăciunescu însuşi a dăruit litogravuri cu imagini de clădiri din anii 1780, 1824 şi 1865, precum şi stalactite şi stalagmite din peşteri (astăzi s-ar considera o crimă împotriva naturii o asemenea fapta !), iar profesorul A. Borza de la Cluj a donat o colecţie de plante endemice în bazinul Cernei. Astfel, la 1 mai 1924 s-a

putut inaugura oficial „Muzeul Băilor Herculane General N. Cena" în clădire proprie. Patru ani mai târziu, acest prim muzeu deschis într-o staţiune balneo-climaterică românească obţinea la „Expoziţia balneo-climaterică turistică, Bucureşti, 19 mai-17 iunie 1928" medalia de aur pentru „expoziţia de material balnear, documentar, faună etc". Diploma se păstrează şi astăzi în muzeu la loc de cinste. Peste ani, clădirea muzeului a fost înstrăinată, iar cu prilejul mutării în cele două încăperi din edificiul Cazinoului au dispărut multe dintre exponate, printre care colecţia numismatică şi cărţile dăruite de generalul N. Cena. În anul 1954, un incendiu a distrus acoperişul Cazinoului şi a afumat tablourile expuse pe pereţii din Sala Mare a muzeului. Este vorba de cinci picturi în ulei reprezentând scene din mitologia greacă - operă a unui meşter decorator anonim din secolul al XIX-lea, destul de talentat. Ele sunt: Europa** (frumoasa fiică a lui Agenor, regele Tirului din Fenicia şi al Telephasiei, care, fiind răpită de Zeus transformat în taur, a fost dusă în Creta unde a făcut trei copii: pe Minos, Radamante şi Sarpedon); Leda** (soţia lui Tindar, regele Spartei, şi mama lui Castor şi Pollux, a Elenei şi a Clitemnestrei, care a fost sedusă tot de Zeus, prefăcut în lebădă); Ifigenia** (fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei, care, fiind pe punctul de a fi sacrificată zeilor de către tatăl ei, a fost salvată de zeiţa Artemis prin înlocuirea ei pe rug cu o căprioară şi dusă în Taurida - Crimeea); Acteon** (vânător vestit care, fiind transformat în cerb de zeiţa Artemis pentru că a văzut-o scăldându-se goală, a fost sfâşiat de proprii săi câini); Calisto** (nimfă iubită de Zeus care, fiind prefăcută în ursoaică de către soţia acestuia, Hera, a fost vânată de zeiţa Artemis, devenind în final constelaţia Ursa Mare).

Aici, în Sala Mare a muzeului, sunt îngrămădite tot felul de piese arheologice, unele de însemnătate excepţională pentru staţiune, la care ne-am referit în subcapitolul „Arheologie şi istorie". Vizitatorul trebuie să vadă, în primul rând, piatra de atestare documentară a Băilor Herculane*** din anul 153 d.H. şi altarul votiv închinat zeilor Aesculapius şi Hygieia***, ambele originale; să admire în firidele din pereţi copiile executate după statuetele de marmură reprezentând pe Hercules în diferite ipostaze, descoperite la Herculane în 1736 şi duse la Viena, de unde nu s-au mai întors; să examineze cu privirea numeroasele obiecte puse în vitrine şi pe mese, să citească inscripţiile de pe pietrele expuse peste tot pe podea. Sunt tot felul de unelte, râşniţe, opaiţe, arme, podoabe, figurine, materiale de construcţie, fragmente de conductă, câte şi mai câte - majoritatea din epoca romană şi medievală - toate cu etichete explicative. Pe pereţi ne reţin atenţia, printre altele, planurile fortificaţiilor de la Mehadia.

În Sala mică a muzeului (care o precede pe cea mare) sunt patru vitrine dedicate descoperirilor arheologice din Peştera Hoţilor. Din textele exponatelor aflăm că săpăturile din această peşteră au dat la iveală urme de locuire umană începând din paleoliticul mijlociu (cu 50.000 de ani î.e.n.), apoi succesiv din epipaleolitic (cu circa 12.000 de ani î.e.n.), eneoliticul final (2.700-2.500 î.e.n.), perioada de tranziţie spre epoca bronzului (acum 1.700 de ani î.e.n.), prima epocă a fierului (acum 700 de ani î.e.n.) şi toate celelalte epoci care s-au succedat (v.detalii în subcapitolul „Arheologie şi istorie").

Ultima clădire a ansamblului arhitectonic ce încadrează Parcul central (str. Cernei, nr. 20) aparţine hotelului Decebal (Pavilionul 2)*** (fig. 5, nr. 8). Acest edificiu spectaculos, ridicat de arhitectul Dodererîn 1860 (cum, de altfel, stă scris şi pe frontispiciu) s-a numit iniţial „hotelul Franz Joseph I" şi are un interior pe măsură. O a doua perioadă de înflorire a avut-o după 1969, când a fost restaurat şi înzestrat cu o saună finlandeză încălzită cu sobe electrice, cu o piscină modernă şi cu o secţie de geriatrie. În prezent se află într-o stare de degradare tot mai accentuată. La ultima noastră vizită (mai 1999) era închis, având exteriorul invadat de pete de igrasie iar terasele şi acoperişul de buruieni.

Cum trecem de hotelul Decebal, suntem pe malul Cernei în faţa ultimului obiectiv al turului nostru: Podul de piatră cu coridor acoperit*** (fig. 5, nr. 46), construit în 1866 pentru a lega, peste râu, strada Cernei cu Piaţa Hercules, respectiv hotelul Dacia cu Baia Hebe. Acum câteva decenii, coridorul a fost transformat într-o galerie de istorie a staţiunii, iluminată feeric noaptea pentru ca trecătorii să admire de pe pod uriaşele diapozitive color şi cinci din cele 23 tabule votive descoperite pe teritoriul staţiunii. Închisă în ultimii ani pentru renovare, a fost redată publicului în 1999. Lăsând plăcerea vizitatorului de a descoperi istoria acestei staţiuni multimilenare şi cu ajutorul acestei galerii, reproducem doar textul scris cu litere în relief pe peretele dinspre Baia Hebe:

„Adaquas Herculi sacras ad Mediam. Memento istoric. Bazele staţiunii Băile Herculane au fost puse de către legiunile împăratului Traian, învingătorul marelui rege Decebal şi cuceritor al Daciei, la începutul secolului II al erei noastre. După datina vremii, apele termale tămăduitoare descoperite de romani pe valea râului Cerna - în denumirea lui latină Tierna - au fost închinate zeului lor Hercules, iar băile construite aici au fost denumite în cinstea lui, Thermae Herculis, denumire păstrată şi astăzi. Din epoca romană ni s-au păstrat un număr de 23 inscripţii monumentale săpate în piatră, cunoscute sub numele de tabule votive. Aceste altare ridicate între anii 107-267 ai erei noastre de către iluştrii împăraţi romani, mari generali conducători de oşti, guvernatori ai Daciei şi ai altor provincii, senatori, consuli, tribuni ai poporului, nobili şi alţi înalţi demnitari din Roma, precum şi de către oameni din popor, pentru însănătoşirea lor, constituie o mărturie peste veacuri despre puterea vindecătoare a apelor

sfinte ale lui Hercules de lângă Megia (Mehadia)".

TRASEE PE CULOARUL TIMIŞ-CERNA DE CREASTĂ ŞI PE FIRUL VĂII CERNEI

2. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - TOPLEŢ- ORŞOVA***Traseu: nemarcat turisticDistanţa:Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67D; Gara Herculane -bifurcaţia spre Orşova: 16 km pe şoseaua modernizată DN6; bifurcaţia spre Orşova - centrul oraşului Orşova: 4 km pe şosea modernizată şi străzi - în total: 26 km.

Acest traseu reprezintă una din principalele căi de acces şi de ieşire din staţiunea Băile Herculane (fig. 1 şi 4).

Pornim din Piaţa Hercules spre gară pe jos, cu un autobuz sau alt mijloc auto, parcurgând succesiv strada Cernei (prin centrul istoric) şi strada Castanilor (prin noul centru balneo-turistic), apoi, trecând peste râu, strada Trandafirilor (prin noul cartier de blocuri care a înlocuit vechea şosea mărginită de trandafiri până dincolo de podul care permite trecerea în Pecinişca, localitate anexată Băilor Herculane). Ieşind din oraş, mai avem circa 1 km pe şoseaua DN 67D până la şoseaua Caransebeş-Orşova (fig. 4). În acest ultim kilometru, lunca Cernei se lărgeşte şi râul formează câteva mici ostroave invadate de vegetaţie. Aici, în zona confluenţei cu Belareca, în preajma unor plopi seculari, se află popasul turistic „La plopii fără soţ" (+) care îmbie drumeţul la odihnă într-un decor montan superb, dominat de silueta Masivului Domogled.

Puţin în amonte de confluenţă, pe malul drept al râului Belareca, la km 382 al şoselei Caransebeş-Orşova, ne reţine atenţia o cupolă ca de catedrală. Este gara Herculane (+)*** una dintre cele mai frumoase din ţară. Versantul drept, abrupt şi împădurit, ajunge la un pas de terasamentul liniilor ferate.

De la gara Herculane urmăm şoseaua DN6, care străbate Culoarul Timiş-Cerna cale de 94 km între Caransebeş şi Orşova, îngânată de magistrala ferată 900. În partea sudică, între gară şi Orşova, culoarul este drenat de Cerna. Valea se compune aici dintr-o serie de bazinete depresionare, largi de 3-4 km, alternând cu sectoare mai înguste. Ea desparte Munţii Mehedinţi (la est) de Munţii Almăjului (la vest), care trimit spre vale culmi cu altitudini cuprinse între 500 şi 700 metri.

La km 380 suntem în dreptul unei stânci masive, de fapt un martor de eroziune din gresie, înalt de aproape 10 m, situat pe malul stâng al Cernei, chiar lângă râu. Este Sfinxul bănăţean*** sau „Sfinxul de la Topleţ", numit astfel pentru că seamănă cu un cap de om cu craniul teşit. Ca să-l vedem mai bine, ne oprim la km 377, de unde se deschide o perspectivă admirabilă printre copaci. Dar şi mai bine este să ne apropiem de el pe un drum de ţară ce pleacă din Topleţ, trece pe lângă Fabrica de utilaje apoi pe lângă stânca „La Piatra Colibată" din zăvoiul Cernei şi ajunge în apropierea sfinxului. Acest monument al naturii este protejat într-o rezervaţie naturală de 0,5 hectare (+).

La km 376,5, pe dreapta şoselei, lângă podul de piatră din apropiere de Topleţ, se află Piatra (Stânca) lui Iorgovan (+)** din calcar lapiezat. După legendă, aici s-a dat ultima luptă între Iovan Iorgovan şi balaurul fugărit de el la vale pe Cerna, înainte de a-l răpune. Aici, la 2-3 metri deasupra şoselei şi lipit de ea, între calea ferată şi peretele calcaros al Stâncii lui Iorgovan, se află un fragment de apeduct lung de 50 cm, cu 5 arcade - resturi ale apeductului turcesc construit în 1739-1740 (vezi cap. „Arheologie şi istorie").

La km 376 suntem în Topleţ*, orăşel format din localităţile Topleţ şi Barza - aşezate în unul din bazinetele depresionare amintite mai înainte, în care Cerna adună pârâiaşele lardaştiţa şi Sarcastiţa, afluenţi de dreapta ai râului. Atestat documentar în 1436, Topleţul are o activitate centenară în domeniul construcţiei de maşini. De la fosta făbricuţă de sape şi sobiţe din secolul trecut, a ajuns la cunoscuta Fabrică de utilaje de morărit şi maşini agricole. Centrul e deja urbanizat, cu numeroase blocuri şi magazine. Pe teritoriul satului Barza, situat pe stânga Cernei, există o păstrăvărie modernă şi un izbuc carstic destul de puternic, alimentat de apa ogaşului Ferigari care se pierde în subteran tocmai pe platoul Domogledului (fig. 4).

La km 372 ieşim din judeţul Caraş-Severin şi intrăm pe teritoriul judeţului Mehedinţi. Un kilometru mai la vale, pe dreapta liniei ferate, lângă halta CFR. Valea Cernei, pe afluentul drept al Cernei, în punctul Cheile Sereacovei, se află Podul Turcului(+)**; este vorba despre o arcadă centrală înaltă de 4 metri - rest din apeductul turcesc construit în anii 1739-1740.

La km 366 părăsim şoseaua naţională (care se îndreaptă spre Drobeta-Turnu Severin străbătând Defileul Porţile de Fier) şi ne angajăm pe şoseaua asfaltată de pe malul golfului marelui lac de acumulare „Porţile de Fier I", format la confluenţa Cernei cu Dunărea. După 4 km ajungem în centrul oraşului Orşova**, construit pe terasele fluviului retezate în Dealul Cioaca Mare. Noua Orşova

are forma unui uriaş arc de cerc, lung de circa 4 km. Orşova veche, cea de dinaintea formării lacului de acumulare, era situată mai departe, la km fluvial 955, pe locul castrului roman Dierna (Colonia Zermensis), din ale cărui ruine s-au păstrat cărămizi cu inscripţii, vase, medalii şi altele. Dat fiind poziţia ei strategică, la poarta vestitelor Cazane, aşezarea, atestată documentar de peste 18 secole, a avut o istorie zbuciumată, mai ales în sec. XVII-XVIII, când ciocnirile dintre turci şi austrieci erau în toi. De prin secolul al XV-lea s-a numit Irşova, apoi Hârşova. În 1935 era un orăşel, port la Dunăre, populat de 5.500 locuitori care se ocupau cu pescuitul şi comerţul sau lucrau în cele două fabrici de textile şi cea de mănuşi. În 1960, când l-am văzut prima oară, avea vreo 7.000 locuitori care îşi numeau oraşul „Râşava". Peste tot, case cu ziduri roase de vreme, înşirate în lungul câtorva străzi înguste şi prăfuite, având în spate minuscule grădini în pantă, multe dintre ele părăginite. În centru, câteva clădiri mai răsărite, cu un etaj şi cu nelipsita „colivie" în grilaj a balcoanelor. În grădina de vară de pe malul Dunării puteai sorbi o cafea „la nisip" ascultând cântecele de inimă albastră ale unui taraf şi privind remorcherele cu şlepuri şi vapoarele navigând pe Dunăre în timp ce birjarul răbdător te aştepta să te ducă la gara aflată la 5 km depărtare, tocmai la vărsarea Cernei în fluviu.

Astăzi, vestigiile oraşului vechi zac undeva sub apele lacului de acumulare „Porţile de Fier I". Între anii 1965 şi 1975, locuitorii s-au strămutat, cu tot cu oasele străbunilor din cimitir, la 3-4 km mai la nord, în actuala Orşova, construită pe teritoriul fostelor sate Jupalnic, Coramnic şi Tufări. Este interesant de ştiut că fiecare familie a pus la temelia noilor case capul şi sângele unui cocoş - acest universal simbol solar - sacrificat anume pentru a asigura, după un străvechi obicei cu rădăcini în preistorie, durabilitatea construcţiei şi permanenţa familiei. Drumeţul care urcă trei kilometri pe serpentinele şoselei ce duce prin pădure, trece pe lângă moderna clădire a Staţiunii Geografice a Universităţii Bucureşti şi se opreşte pe crestele Dealului Moşului, unde se află hanul „Căprioara", un camping cu căsuţe şi Mănăstirea Sfânta Ana**. Această mănăstire de maici a fost ctitorită de celebrul ziarist Pamfil Şeicaru (cel care a ctitorit şi Monumentul Eroilor de la Mărăşeşti) în anii 1936-1939, dar a putut fi sfinţită abia în 1990, adăpostind, de câţiva ani, şi moaştele ctitorului (care fuseseră înhumate vremelnic la Munchen, apoi la Bucureşti, în cimitirul „Sfânta Vineri"). Pictura murală a bisericuţei, realizată în tradiţia iconografică bizantin-ortodoxă de I. Ivănescu şi acoperită cu var în anii şaptezeci, se mai păstrează doar în cupola turlei. Arhitectul Ştefan Petemeli şi constructorul Gheorghe Betelevici au conceput locaşul în maniera vechilor noastre biserici de lemn, cu inerente modernizări aduse stilului tradiţional românesc. Pe o fundaţie de beton şi piatră, pardosită cu cărămidă arsă, se înalţă pereţii din cunună de bârne încheiate în sistemul constructiv „Blockbau", având şarpante din lemn şi învelitoare din şindrilă de brad. Pe cele două laturi ale bisericuţei se află chiliile măicuţelor care, împreună cu aceasta, închid o curte interioară. De jur împrejurul bisericuţei şi chiliilor, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară, se află câte o sală-tindă continuă, acoperită, mărginită de o prispă şi de stâlpi sculptaţi ce susţin acoperişul.

Din pridvorul de lemn al mănăstirii se poate avea o cuprinzătoare imagine asupra noii Orşova, reflectată pictural în apa golfului Cerna. Peste 1.500 de case particulare desfăşurate pe coasta dealului - adevărate vile durate temeinic şi înconjurate de grădiniţe cu flori - conferă personalitate urbei. În zona centrului civic de pe malul golfului s-au ridicat blocuri, o casă de cultură, primăria, spitalul, liceul teoretic, cinematograful „Dunărea", hotelul „Dierna" şi diferite magazine - toate într-o viziune arhitecturală modernă, încântând ochiul. Biserica catolică se remarcă prin modernitatea arhitecturii şi picturii. Locuitorii (peste 20.000) lucrează în industria textilă, a lemnului şi a minereurilor, pe şantierul naval şi în portul Cerna.

Tot din pridvorul mănăstirii se vede admirabil panorama*** golfului Cerna (circa 5 km lungime, 2 km lăţime şi 23 m adâncime) poleit de razele soarelui, pescarii cu undiţele în apă şi sportivii antrenându-se pe oglinda sa în vederea concursurilor naţionale şi internaţionale de canotaj. Se mai distinge insula creată artificial de om (de fapt peninsula) din dreptul centrului civic; bulevardul „trandafirilor" tivind faleza pe mai mulţi kilometri; statuile din piatră alb-gălbuie sau din aluminiu strălucitor, creaţie a studenţilor arhitecţi din Bucureşti, înşirate în lungul bulevardului amintit şi prin părculeţe. Dincolo de golf, şantierul naval, portul fluvial şi gara feroviară. Din gară pleacă trenuri ce se precipită spre succesiunea de tuneluri şi viaducte arcuite îndrăzneţ peste golfuleţele formate pe afluenţi. Pe luciul Dunării care somnolează prefăcută în lac înaintează convoaie de şlepuri aparent încremenite. Fâşii înguste de nisip ivite ici-colo amintesc că pe aici, puţin în aval de fosta confluenţă cu Cerna, a fost insula Ada-Kaleh, despre care Herodot spunea că avea 200 de stadii lungime. În adâncul apelor verzui stau uitate vestigiile fostelor aşezări şi canale prin care urcau vapoarele în susul fluviului remorcate de locomotive.

Din Orşova se poate merge pe şosea sau pe apă prin măreţul Defileu al Dunării spre Moldova Nouă, sau pe şosea şi pe calea ferată (magistrala 900) spre Bucureşti.

3. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA -

CARANSEBEŞ**Traseu: nemarcat turistic.Distanţa: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 670; Gara Herculane -Mehadia - Caransebeş: 73 km pe şoseaua modernizată ON6.

Acest traseu reprezintă una dintre principalele căi de acces şi de ieşire din staţiunea Băile Herculane (fig.'', 3 şi 4).

Primul tronson, Piaţa Hercules - Gara Herculane, este comun cu traseul 1. De la gară mergem pe şoseaua naţională în direcţia Caransebeş urmărind firul Văii Belareca. După 8 km intrăm în Mehadia (+)**, numită sub romani „Ad Mediam". E impresionant de constatat că locul şi-a păstrat până astăzi numele de Media - care în gura bănăţeanului a devenit „Megia" sau „Migia". Ne aflăm în plină Depresiune a Mehadicei, cu relief deluros, resturi de pădure şi multe livezi. La vreo 3 km spre nord de actuala vatră, în punctul La Zidine**, se mai văd modestele ruine ale castrului roman din sec.ll-IV al cohortei III Delmatarum, numit în epoca modernă „Pretorium", dar mai frecvent „Ad Mediam" pentru că era amplasat pe la jumătatea drumului dintre castrele de răscruce principală Drobeta (Turnu Severin) şi Tibiscum (Jupa de azi). Prin secolul al XV-lea Mehadia a fost sediul Banatului de Severin. Si astăzi se mai văd de departe sus, pe dealul „La Cetate", ruinele vechiului punct de pază din sec. XIII, în special o poartă care se încăpăţânează să înfrunte vremurile (detalii despre numele şi trecutul Mehadiei în capitolele „Arheologie şi istorie" şi „Toponimie"). Deşi comună rurală, prezenţa caselor cu etaj, străzile pavate, magazinele, liceul imprimă localităţii o notă urbană. Merită să ne oprim şi să vizităm biserica ortodoxă, monument de arhitectură. În curtea acesteia se păstrează piatra de pe mormântul lui Nicolae Stoica de Haţeg (1750-1832), fost protopop al Mehadiei şi cronicar al luptelor ţărănimii bănăţene împotriva feudalilor austrieci. Merită o oprire şi la casa cu nr.496, în care s-a născut în 1844 generalul „român-grănicer" (cum ţinea să-şi spună) Nicolae Cena. Detalii despre istoria Mehadiei şi despre itinerare în împrejurimi a se vedea în I. Cristescu (1978, 1996).

Odată Mehadia depăşită, după 10 km pe şoseaua DN 6 ajungem la Plugova. Puţin mai departe de această localitate se desface, la dreapta, un drum asfaltat care continuă să urce pe Valea Belarecăi, trece prin Globurău şi ajunge la Cornereva (v. traseul 4). Şoseaua naţională însă părăseşte brusc această vale pe care am venit de la Mehadia. Ea urcă în serpentine puternice pe Dealul Cârăgău (320 m alt.), trece de cumpăna de ape şi coboară, tot în serpentine strânse, în Valea Mehadicei până îi atinge fundul. Aici se desparte, la stânga, o şosea modernizată (DN 57 B) care duce, prin lablaniţa şi Cheile Globului, la Bozovici, în Ţara Almăjului (traseul e descris de Ş. Negrea şi A. Negrea, 1996, în primul volum al seriei „Itinerare în Munţii Banatului"). Odată ajunşi la apa Mehadicei, ne continuăm drumul în amonte, cale de 4 km, până la Cruşovăţ. Mai departe, şoseaua noastră urcă pe Valea Domaşnei (afluent stâng al Mehadicei) circa 9,5 km, străbătând localităţile Cornea* şi Domaşnea*, situate în plină zonă a vestitelor livezi cu soiuri superioare de măr şi de prun, din al căror rod se distilează o ţuică de faimă binemeritată. Biserica St. Atanasie** din Domaşnea este monument de arhitectură. Tot în Domaşnea s-a născut matematicianul Traian Lalescu (1882-1929), întemeitorul Institutului Politehnic din Timişoara.Urmează tronsonul de şosea cuprins între Domaşnea şi Teregova, lung de 10 km, indiscutabil cel mai atractiv al traseului nostru. Din Domaşnea urcăm în serpentine ample către trecătoarea cunoscută sub numele de Poarta Orientală**. Este vorba de o înşeuare situată la 540 m alt., cumpănă de ape ca un fel de punte înaltă ce leagă, de-a curmezişul Culuarului Cerna-Timiş, Munţii Semenicului de Munţii Ţarcu-Godeanu. De aici coborâm, lăsând definitiv în urmă bazinul Cernei pentru a pătrunde în cel al Timişului. Gara Poarta este punctul culminant al cumpenei de ape, pe care şoseaua o trece pe deasupra, coborând apoi în serpentine ample spre Teregova, în timp ce trenul parcurge un tunel lung de circa 1,5 km, săpat în inima muntelui.

Din comuna Teregova, unde vedem destule clădiri noi şi durabile, un drum neasfaltat urcă, la stânga, pe Semenic, la Staţiunea turistică „Trei Ape" (traseu descris de Ş. Negrea şi A. Negrea în al doilea volum al seriei „Itinerare în Munţii Banatului", aflat sub tipar). Tot aici, în unghiul dintre şoseaua noastră şi ramificaţia neasfaltată din dreapta spre localitatea Rusca, pot fi observate urmele unui castru roman (v. Banatica II, 1973). Îndată după Teregova, se adună, ca nişte mustăţi subţiri şi foarte lungi, cele două ramuri principale care formează râul Timiş (fig. 1): ramura vestică (Timişul propriu zis) ce vine de pe Semenic şi cea estică, mai importantă (Râul Rece sau Hidegul), ieşită din flancul Ţarcului. Suntem în bazinetul depresionar al Teregovei, cu culmi uşor vălurite, lunci şi terase joase, cultivate sau cu fâneţuri şi livezi. La câţiva kilometri după unirea celor două ramuri, intrăm în Cheile Teregovei** săpate de Timiş în rocă metamorfică; ele sunt atât de înguste încât şoseaua a trebuit să fie tăiată în stâncă. De aici înainte şoseaua urmează Valea Timişului până la Caransebeş. Prima localitate după ieşirea din chei este Armeniş, o aşezare frumoasă, cu locuinţe şi grădini bine îngrijite; biserica** (sec. XVIII), cu aspect de catedrală, e monument de arhitectură. La 1 km de ultimele case

din Armeniş dăm de Cheile Gruiului** (sau Cheile Armenişului). Înainte de a intra în ele, putem face un popas la campingul din stânga şoselei sau să urcăm treptele săpate în stâncă din dreapta acesteia care ne conduc la Piatra Scrisă**. E vorba de o inscripţie slavonă veche pe peretele unei adâncituri în rocă - se pare un rest de peşteră care a adăpostit un schit din secolul al XVI-lea. După acest popas, ne angajăm în chei, prin care şoseaua abia se strecoară pe lângă albia Timişului. Ieşind la larg, în lunca Timişului, trecem prin Sadova Veche, apoi prin apropierea comunei Slatina Timiş, unde putem ajunge uşor şi repede pe un drum asfaltat ca să-i vizităm biserica romano-catolică** (sec. XVIII), monument de arhitectură. Drumul acesta nu se opreşte aici, ci urcă până sus, pe „podul" Semenicului înalt, la complexul turistic Semenic (traseu descris de Şt. Negrea şi A. Negrea, în volumul 2 al seriei de faţă, aflat sub tipar). Revenind la şoseaua naţională, ne continuăm drumul prin valea tot mai largă a Timişului, trecem de Buchin (de unde se desface, la dreapta, drumul nemodernizat spre Lindenfeld, descris şi el în volumul menţionat mai sus), după care ajungem la capătul traseului nostru, la Caransebeş.

Oraşul Caransebeş**, al doilea ca mărime, după Reşiţa, din judeţul Caraş-Severin, este situat în aria depresionară cu acelaşi nume, la confluenţa Timişului cu Sebeşul (afluent de dreapta), într-un cadru înconjurător montan cu păduri bogate şi climă dulce, fără contraste. La numai 6 km spre nord, în locul numit „Peste Ziduri" din apropierea localităţii Jupa**, mai dăinuie ruinele castrului şi aşezării civile romane Tibiscum. Încrucişarea unor drumuri europene importante au determinat dezvoltarea aşezării medievale Karan şi a târgului Sebeş. În documentele vremii, cele două localităţi apar când separat, când sub un singur nume : „Karansebes" (1290), „oppidum Karan" (1397), „liberae civitates Karan et Sebeş" (1452), „oppidum Karansebes" (1464) etc. Caransebeşul a cunoscut o puternică înflorire în tot cursul evului mediu, fiind şi reşedinţa banului de Severin. Astfel, în aprecierile lui Giovan Andrea Gromo (1564) el apărea ca oraş bănăţean de frunte, cu suburbii mari, cu case de lemn arătoase şi bine înzestrate. După ce, în 1738, a fost devastat de turci şi după ce în 1872 a devenit, pentru scurtă vreme, capitală cu rang de municipiu a comitatului Severin, oraşul a cunoscut o lungă perioadă de stagnare. Între cele două războaie mondiale, s-a' menţinut la nivelul unui târg al schimburilor dintre produsele montane şi de câmpie, cu nişte fabrici modeste de cherestea şi mobilă. În ultimele decenii, dezvoltarea a rămas tot modestă - în comparaţie cu a noii capitale judeţene, Reşiţa - deşi s-a impus printr-o întreprindere de construcţii de maşini (1971), un combinat de industrializare a lemnului, o fabrică de ţiglă, fabrici de conserve şi pâine şi altele similare. Evoluţia demografică reflectă, şi ea, această situaţie: de la circa 15.000 locuitori după al doilea război mondial a crescut la 32.026 în 1985, pe când Reşiţa a sărit de la 25.000 la 104.362 locuitori! Caransebeşul rămâne totuşi important nod feroviar şi rutier şi oraş de tranzit turistic, mult apreciat de vizitatori pentru înfăţişarea pitorească a vechilor cartiere. Clădirile liceelor, sediul Episcopiei Ortodoxe, alte instituţii atrag atenţia prin istoria lor bogată. Din oraş pornesc patru drumuri principale ale Banatului: spre nord (Lugoj - Timişoara), spre sud-vest (Reşiţa - Anina -Oraviţa), spre est (Oţelu Roşu - Sarmizegetusa - Haţeg) şi spre sud (Mehadia -Băile Herculane - Orşova). Oraşul îndeplineşte un rol deosebit de activ pentru mişcarea turistică specifică munţilor Semenic, Poiana Rusca şi Muntele Mic, atât ca bază de plecare cât şi de sosire.

Pe durata sejurului, turiştii pot locui la motelul „Tibiscus" (zona gării) sau la câteva hoteluri noi, în zone centrale. Merită vizitat. Muzeul de istorie** (parcul Dragalina), dotat cu secţii de etnografie, numismatică, arheologie şi istoria oraşului (de remarcat, printre altele, piesele originale din săpăturile de la Jupa-Tibiscum); Biserica Sfântu Gheorghe** (sec. XV, monument de arhitectură, cu pictura realizată de Dimitrie Turcu din Oraviţa pe la 1850); Biserica Sf. Ioan Botezătorul** (monument de arhitectură); vechea Primărie (sec. XX); Tribunalul (1901); Pavilionul Ofiţerilor (1782); vechea cazarmă (1722); Parcul central** cu 25 de platani (Platanusacerifolia) ocrotiţi, înalţi de 17-27 m şi tisă (Taxusbaccata) şi cu statuia generalului Ion Dragalina (1860-1916), erou din primul război mondial, născut în acest oraş; podul metalic în arc** peste Timiş, construit în 1830; baza turistică şi de agrement „Teiuş". Casa de cultură şi Biblioteca organizează activităţi culturale. De Sf. Gheorghe e ruga oraşului.

4. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA - CORNEREVA - FRĂSÂNCEA - CULMEA VLAŞCU -CHEILE BOBOTULUI**Marcaj: triunghi albastru între Culmea Vlaşcului şi Cheile BobotuluiDistanţa şi durata: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67 D; Gara Herculane - Mehadia - Plugova - Globurău - Cornereva: 24 km pe şosele asfaltate; Cornereva - Frăsâncea: circa 13 km pe drumuri de munte neasfaltate; Frăsâncea -Culmea Frăsâncei - Gura Plaiului - izvoarele launei Mari de la Faţa launei - Vârful Vlaşcu Mare: 3-4 ore cu piciorul pe poteci de munte; Vârful Vlaşcu Mare - Cheile Bobotului (km 28,8 pe Valea Cernei): 3-4 ore cu piciorul pe potecă de munte (o oră în plus pentru sensul

invers!)

Traseul permite trecerea din Valea Belarecăi, peste Culmea Vlaşcului, în Valea Cernei la Cheile Bobotului, în preajma cărora şoseaua care vine de la Herculane se bifurcă trimiţând o ramură, peste Munţii Mehedinţi, la Baia de Aramă (fig. 3).

Pentru distanţa Băile Herculane - Cornereva a se vedea traseele 2 şi 3. Cornereva* e o localitate pitorească în care se poate găsi o gazdă pentru cei ce vor să facă excursii în Munţii Cernei şi Godeanu. Pornind din Cornereva ne îndreptăm spre est, pe drumuri de munte, până ajungem la Frăsâncea*, un cătun care aparţine comunei Cornereva. $i aici călătorul poate găsi găzduire. Plecăm din Frăsâncea urcând pe valea pârâului cu acelaşi nume (afluent al Ramnei care, la rândul ei, se varsă în Belareca) până la confluenţa cu Ogaşu Ulmului. Aici facem la dreapta pe o potecuţă ce trece prin câteva poieni şi coborâm din nou la Frăsâncea pe care o traversăm, urcând acum pe Culmea Frăsâncei*, cunoscută şi sub denumirea „Cracu cu Calea". Ne aşteaptă o oră bună de urcuş pieptiş şi obositor pe îngusta potecă ce străbate pădurea de fag care îmbracă culmea total lipsită de apă. Poteca ne scoate brusc în golul de munte, şi anume la Gura Plaiului*, unde întâlnim pârâiaşele „Fântâna lui Ghiţă Stanciu". Ne continuăm drumul pe golul montan acoperit de păşune şi tufe de ienupăr, trecem cumpăna apelor dintre Frăsâncea (bazinul Belareca) şi launa (bazinul Cernei) şi intrăm într-un admirabif circuit în formă de potcoavă, desigur, glaciar. Este Faţa launei** (cunoscută de localnici mai ales sub numele de „Faţa lablăniceanului"), expusă către est (spre Cerna), şi din care, la altitudinea de 1.400-1.600 m, ţâşnesc izvoarele launei Mari - cel mai de seamă afluent pe dreapta al Cernei în zona „La Bobot" (fig. 3). Aceste izvoare se îndreaptă repede spre limita superioară a pădurii. Diversele cărări ciobăneşti ne duc fie la „Stâna în Povoiu Roşu", fie la Vârful Vlaşcu Mare (1.608 m)**, una din înălţimile importante ale culmei cu aceiaşi nume, cu aspect sălbatic şi o bogată reţea de ape reci şi cristaline. Din vârf putem îmbrăţişa cu privirea o vastă zonă montană (fig. 3).

Din Vârful Vlaşcu Mare începem coborârea spre Cerna pe o potecă bună şi destul de bătătorită, marcată cu triunghi albastru. La început coborâşui e foarte brusc, apoi ceva mai lin, în lungulCracului lui Stepăn**, având în stânga Valea launei Mari (v. traseul 17 şi fig. 3). În ultima porţiune trecem printre modestele aşezări de la Stepăn, coborârea devine tot mai agreabilă şi ajungem la Cheile Bobotului***, unul din locurile deosebit de pitoreşti ale Văii Cernei (v. traseul 7 şi fig. 3). De aici putem lua drumul Herculanelor (28,8 km pe şosea modernizată) sau, după noaptea petrecută la vreo gospodărie de muntean (care, deşi pe Valea Cernei, aparţin de Cornereva), putem face calea-întoarsă.

5. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - DRUMUL PE CREASTĂ - PIATRA IORGOVANULUI - CABANA BUTA**Marcaj: bandă roşieDistanţa şi durata: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67 D; Gara Herculane - Poaina cu Peri - Vf. Cicilovete - Vf. Arjana - Vf. Vlaşcu Mic - Vf. Vlaşcu Mare - Vf. Babei - Vf. Dobrii -Vf. Piatra Iorgovanului - cabana Buta: 4-5 zile cu piciorul pe poteci de munte, pe alocurea cu aspect de drum de căruţă.

Traseul reprezintă „drumul de creastă" de pe dreapta Cernei care urmează culmea principală a Munţilor Cernei, iese în zona alpină a Masivului Godeanu, şi se încheie în Parcul Naţional Retezat. El permite drumeţului pornit din Băile Herculane cu un cort, merinde şi apă pentru 4-5 zile să ajungă la cabana Buta; pe parcurs nu poate conta decât pe sălaşe şi stâne (fig. 1, 2, 3, 4).

Pentru tronsonul Băile Herculane - Gara Herculane vezi traseul 2. De la podul peste Belareca din apropierea gării, ne angajăm pe Aleea Siminicea flancată de câteva case şi, în continuare, pe drumul de căruţă care urcă prin grădini şi fâneţe până pe Culmea Seseminului, unde prindem marcajul de creastă, bandă roşie (la ultima noastră vizită, în mai 1999, era învechit). Poteca ne duce prin pădurea de fag în amestec cu tei, stejar şi alte esenţe, străbate mai multe luminişuri şi ajungem în Poiana cu Peri*, unde se intersectează cu poteca ce urcă la Platoul Coronini (punct roşu - v. traseul 9, fig. 4). Suntem deja pe Culmea Mohornicului care vine în continuarea Culmii Seseminului. În poienile de pe culme sunt câteva stâne şi mici livezi cu pomi fructiferi. Jos în vale, în stânga potecii pe care am venit, putem distinge Mehadia, satul Valea Bolvaşniţa şi linia ferată Orşova-Caransebeş, strălucind în soare. Urmează Culmea Mare. Până aici am întâlnit şase adăposturi şi nici un izvor (de unde recomandarea noastră de a avea neapărat bidon cu apă). De aici înainte nu vom mai găsi marcajul bandă roşie continuu şi nici săgeţile de orientare peste tot unde au fost cândva.

În dreptul vârfului Piatra Baniţei ne intersectăm cu marcajul triunghi galben (v. traseul 14 şi fig. 4) iar în Poiana Cicilovete* cu marcajul cruce roşie (v. traseul 15 şi fig. 3). Încă puţin şi iată-ne chiar pe Vârful Cicilovete (1.105 m)**. Trei ore bune ne-au trebuit de la Poiana cu Peri şi până aici.

Mai departe poteca ne duce pe Culmea Fârtinoiu, în pădurile localităţii Bogâltin, cu cătunele ei semănate ici-colo, fiecare căsuţă de lemn cu fâneaţă ei. Ne mai trebuie două ore de urcuş până la Vârful Arjana (1.513 m)*** unde ne apare în faţă conturul Munţilor Retezat. După cum spuneam în prima parte a cărţii, Muntele Arjana este, ca şi Domogledul, un rai al faunei de insecte, în speţă al fluturilor.

Îndată după Muntele Arjana ne intersectăm cu marcajul punct albastru (v. traseul 16 şi fig. 3), iar când ajungem pe Vârful Vlaşcu Mare (1.608 m)** cu marcajul triunghi albastru (v. traseul 4 şi fig. 3). Drumul de coastă urcă în continuare spre Vârful Babei (1.826 m), apoi spre Vârful Dobrii (1.928 m). Ne aflăm deja în plină zonă alpină. Masivul Godeanu se dezvăluie deja larg privirilor noastre pe partea dreaptă a Cernei, ca de altfel şi Munţii Mehedinţi pe stânga ei. Poteca noastră cu banda roşie continuă pe cumpăna apelor, peste vârfurile Olanului (1.990 m), Godeanu**(2.229 m), Borăscu (2.158 m)**, şi Micuşa (1.824 m), se îndreaptă apoi spre Vârful Piatra Iorgovanului iar de aici spre cabana turistică Buta** din Parcul Naţional Retezat, capătul traseului nostru.

6. BĂILE HERCULANE – PECINIŞCA – CREASTA COCOŞULUI – DRUMUL DE CREASTĂ – VF. ŞTEVARU – CANTONUL LUI DIMAMarcaj : cruce galbenă între Pecinişca şi Creastă Cocoşului şi bandă roşie între Creasta Cocoşului şi vf. ŞtevaruDistanţa şi durata: Piaţa Hercules - Pecinişca (pod): 4,5 km pe străzi modernizate; Pecinişca (pod) - Cheile Pecinişcăi: 1,8 km pe drum nemodernizat; Cheile Pecinişcăi - Creasta Cocoşului: 1 1/2-2 ore urcuş cu piciorul pe potecă de munte; Creasta Cocoşului - Vf. II Ştevaru: 2-3 zile cu piciorul pe drum de creastă; Vf. II Ştevaru - Cantonul lui Dima: 1 1/2-2 ore pe potecă de vf creastă şi drum modernizat.

Traseul reprezintă „drumul de creastă" de pe stânga Cernei care urmează culmea principală a Munţilor Mehedinţi între Pecinişca şi cabana lui Dima (fig. 3 şi 4).

Pentru distanţa Băile Herculane - Pecinişca vezi traseul 2 iar pentru tronsonul Pecinişca - Creasta Cocoşului traseul 19. La Creasta Cocoşului (917 m) prindem drumul auto nemodernizat Topleţ - Podeni, marcat cu bandă roşie. În dreptul obârşiei Văii Ferigari, drumul nostru primeşte poteca marcată cu cruce roşie care vine de la Herculane prin Cheile Ferigari şi ne însoţeşte până în punctul La Şuşoare** (v. traseul 23 şi fig. 4). Cum drumul spre Podeni o ia curând la dreapta, noi îl părăsim şi ţinem creasta pe o derivaţie a acestuia. În punctul La Margina ne întâlnim cu marcajul bandă galbenă care vine de la Herculane prin Şaua Padina (v. traseul 29 şi fig. 4). La Colţu Pietrei (1.229 m) drumul se transformă într-o potecă care urmează creasta în continuare. Mai întâi intersectăm poteca marcată cu triunghi albastru care pleacă de la confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ şi ajunge ia Gornenţi (v. traseul 31, fig. 3 şi 4). Apoi trecem succesiv prin : Balta Cerbului** - Poiana Cerbului** - Vf. Ciolanu Mare (1.135 m) - Vf. Pietrele Albe (1.335 m) - Vf. Bruscan (1.300 m) - Poiana Mare** - Poiana Bilitin** - Cabana forestieră Măzdronea-Vf. Cioaca Lacului (1.150 m)-Vf. Poiana Mică (1179 m) - Vf. Cioaca Glămeii (1.047 m) - Vf. Cioaca înaltă (1.137 m) -Vf. Ştevaru (1.213 m) (fig. 3). De la ultimul vârf mai avem circa o oră de mers până dăm în drumul modernizat care vine de la Herculane, înconjoară Lacul de baraj Iovanu şi se duce pe Valea Motrului Mare la Cloşani. Mergând pe acest drum la dreapta, după mai puţin de 1/2 oră ajungem la Cantonul lui Dima - capătul traseului nostru (fig. 3).

7. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - CERNA-SAT -BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU***Traseu: nemarcat turistic.Distanţa: Piaţa Hercules - Cheile Bobotului: 29 km pe şosea modernizată DN 67 D; Cheile Bobotului - Cerna- Sat: 13 km pe o derivaţie modernizată a DN 67 D; Cerna- Sat- barajul Lacului Iovanu: 8 km în continuare pe aceeaşi şosea. Numărul kilometrilor specificat pentru diferitele obiective din traseu corespunde celui notat de autori în teren conform bornelor de pe şosea.

Urmând acest traseu, turistul poate observa îndeaproape de-a lungul Văii Cernei, între Herculane şi barajul Iovanu, frumuseţile neasemuite care i se perindă prin faţa ochilor oferite din belşug de formaţiunile carstice atât de variate, în deosebi de stâncăria versanţilor şi cheile sălbatice, de vegetaţia extraordinară. Drumeţilor pasionaţi le recomandăm mersul pe jos pentru a se putea opri de câte ori doresc să privească pe îndelete sau să fotografieze aspecte ale acestei superbe văi plină de capodopere ale naturii. În continuare vom menţiona toate obiectivele care merită atenţia noastră, accesibile din şosea (fig. 3 şi 4).

Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Hotelul Roman a se vedea traseul 1 (în sens invers). La ieşirea din Herculane spre amonte, primul lucru remarcabil este poteca cu trepte ce urcă spre Peştera

Hoţilor prin spatele hotelului Roman (v. traseul 12 şi fig. 4). Mai departe, Valea Cernei urcă şerpuind printre cârşii de calcar crenelate, al cărui alb strălucitor este întrerupt de brâuri de fagi şi punctat de insule de pin bănăţean. Acest peisaj fără pereche va defila prin faţa ochilor noştri cale de vreo 40 km de aici înainte. Şoseaua modernizată este o mare înlesnire pentru cei grăbiţi să vadă totul din goana maşinii. Dar Cerna dăruieşte mai multe satisfacţii celor ce vin încetişor, cu rucsacul în spinare, îşi aşează cortul într-o poiană şi pornesc în peregrinare pe picioare să descopere în stânga şi în dreapta ascunsele chei, abrupturi şi peşteri, labirinturile de stânci şi lapiezuri alternând cu făgetele şi tufele de liliac sălbatic.

Primul pod peste Cerna, cunoscut sub numele de Podu Uzinei* (km 0,6), ne permite accesul pe stânga râului, la Uzina electrică veche (+)**, construită în 1893 şi legată de începutul iluminatului electric în Herculane. Chiar de lângă uzină porneşte marcajul bandă galbenă care urcă, prin Şaua Padina, spre Podeni (v. traseul 29 şi fig. 3 şi 4). Revenind pe malul drept nu mergem mult şi în dreptul uzinei de pe malul opus, vedem cadrul de piatră fixat în 1896 pe peretele stâncos, la vreo 10 m deasupra şoselei. Dar placa de marmură neagră, care amintea de inaugurarea canalului de navigaţie Porţile de Fier, nu mai este în cadru: a fost furată imediat după 1989. Mai departe dăm de Podu Cascadei** (km 1,5) care ne permite trecerea pe malul stâng al Cernei, mal pe care nu-l vom mai părăsi până în apropierea localităţii Cerna-Sat (fig. 3). De pe pod observăm, în amonte, o scurtă porţiune a râului cu caracter de cataractă, având albia în întregime stâncoasă. Este cunoscută de localnici sub numele de Cascada Bobot** (a nu se confunda cu cascada din Cheile Bobotului - vezi mai departe). De pe acelaşi pod mai putem zări, dincolo de cataracte, un dig de beton ţinând în spate un lăcuşor liniştit; de pe buza digului se prăvale apa în pânză diafană. Puţin mai încolo ne apare în faţă, în direcţia nord-vest, o mogâldeaţă pietroasă, de un alb strălucitor: este Piatra Baniţei***.

În punctul „Porumbu", la borna km 3,0 de pe şoseaua DN 67 D, remarcăm, într-un mare cot al Cernei, Izvorul Scorilo (+)* (fig. 3 şi 4) creat printru-un foraj în 1969-1970. Ei se prezintă sub forma unei cişmele de beton prevăzută cu o ţeava groasă prin care curge neîntrerupt un jet puternic de apă fierbinte (în iulie 2000 am măsurat 52°C). La km 3,3 suntem deja în perimetrul Campingului Şapte Izvoare (+)** (fig.3 şi 4) care se întinde pe ambele laturi ale şoselei: în stânga e recepţia şi locul de instalarea corturilor şi rulotelor iar în dreapta, pe panta lină a versantului stâng al Cernei, 5 căsuţe a 4 camere cu 2 paturi fiecare (în total 40 de locuri), dotate cu grupuri sanitare individuale. Mai departe, la km 3,6 sunt ascunse parţial sub şosea cele Şapte Izvoare Calde (La Gropan) (+)*** (fig. 3 şi 4) folosite încă de daci şi amenajate abia în 1962: un bazin de beton, plin cu apă termală, în care, mai ales ţăranii, fac baie când poftesc, nestingheriţi de privirile trecătorilor de pe şosea. Puţin mai în amonte, la km 4, pe partea dreaptă a râului se află alte Trei Izvoare Calde (+)* captate - interesantă „relicvă" nealterată a unui mediu de viaţă foarte particular.

La km 4,1 ne întâlnim cu Stânca Ghizelei (+)**, situată între şosea şi râu. La ultima noastră vizită (iulie 2000) am remarcat o schimbare. În locul fostei cruci de lemn doborâte de o furtună în 1960 (vezi povestea Ghizelei în subcap. „Toponimie") s-a pus o altă cruce, tot de lemn, dar fără versurile lui Byron sau altceva scris pe ea. E de dorit ca iniţiatorul să inscripţioneze crucea pentru ca trecătorul să ia cunoştinţă de semnificaţia monumentului. Lângă fgyce, o masă şi o bancă de lemn. De pe îngustul promontoriu de piatră, situat la mare înălţime deasupra râului, se poate obţine o bună fotografie a Cernei şi luncii sale.

În apropierea Stârcii:Ghizelei se află un izvor artezian creat printr-un foraj executat în 1970, a cărui apă de 34-38,5°C este folosită pentru umplerea Ştrandului termal Şapte Izvoare (+)** (fig. 3 şi 4). Este vorba de un ştrand în aer liber, situat pe malul stâng al râului, în dreptul km 4, cu mult sub nivelul şoselei, în frumoasa luncă a Cernei. O derivaţie asfaltată se desprinde din şosea la km 3,8 şi coboară în stânga până la ştrandul construit la dimensiuni olimpice, în 1977. Complexul dispune de numeroase posibilităţi de agrement, printre care şi de un tobogan. Chiar din dreptul ştrandului porneşte poteca triunghi galben care urcă la Piatra Baniţei (v. traseul 14 şi fig 3).

Până aici am întâlnit în cale numai văi seci, cu apă doar la viituri, şi nici un izvor rece la şosea (fostul „Izvor al lui Matei" din apropierea actualului izvor Scorilo a dispărut odată cu construirea şoselei modernizate DN 67 D). Dar, iată, după o cotitură bruscă a şoselei, aceasta trece peste podeţul primului pârâu important: Ogaşul lui Roşeţ (Cociu sau Coşiu). Chiar aici, la confluenţa cu Cerna, în Poiana Cociului** (km 4,3) (fig. 3 şi 4) găsim un loc de popas, cândva înzestrat cu măsuţă şi bancă. Undeva în apropiere se află cantonul forestier Şapte Izvoare. De la podeţul amintit în marginea poenii, porneşte marcajul punct roşu care ne conduce, pe stânga Văii lui Roşeţ (Cociu), la o frumoasă cascadă (v. traseul 30 şi fig. 4). De asemenea, din locul de popas pleacă alte două marcaje: triunghi albastru şi bandă albastră; separate la început, ele folosesc curând aceeaşi potecă, urcând împreună în Poiana Fântâna Moşului, după care se despart: primul o ia spre Gornenţi iar celălalt spre fostul motel de la km 14 (v. traseele 31 şi 32 şi fig. 4). În poiană există un indicator de direcţie, destul de zgârcit şi imprecis în informaţii: „Spre cascada lui Roşeţ 1 oră. Spre culmile Munţilor Mehedinţi prin Balta Cerbului 3-4

ore".După mai bine de 1 km de la Ogaşu lui Roşeţ, la km 5,5, ajungem la un baraj care reţine în

spatele său apele tumultoasei Cerna, formând Lacul Prisaca***, (fig. 3 şi 4). Acest lac apare în diferite scrieri şi sub alte nume: Lacul de baraj Cerna II (Cerna I fiind lacul Iovanu), Lacul de acumulare Herculane şi Lacul Şapte Izvoare Reci. Noi adoptăm denumirea „Lacul Prisaca" conform hărţii Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei, editată de Ocolul Silvic Herculane, din două motive: corespunde toponimului locului pe care s-a construit barajul (vezi harta Al. Savu, 1971) şi este cea mai scurtaşi eufonică (la fel ca în cazul Lacului Iovanu). Deşi artificial, acest lac conferă peisajului un plus de farmec. El a fost creat în scopul producerii de energie electrică pentru Herculane şi pentru a menţine echilibrul apelor subterane din perimetrul staţiunii: are o lungime de circa 4 km şi un volum de circa 14 milioane metri cubi. Pe o stâncă dintre şosea şi baraj, căreia i s-a retezat în prealabil vârful, RENEL-ul a construit hotelul Tierna** (fig. 3 şi 4), cu grad de confort pe măsură, cu tot ce e necesar structurii turistice de două stele: 87 locuri cazare, servicii de alimentaţie publică în 3 saloane; servicii suplimentare de agrement şi sport în aer liber (inclusiv sporturi nautice pe lacul de acumulare). Loc recomandabil pentru odihnă şi refacerea sistemului nervos; cadru natural cu ionizare ridicată (2500 ioni/cm3); posibilităţi, de drumeţii şi excursii în împrejurimi: de la Şapte izvoare la cheile Corcoaiei.

În afară de hotelul Tierna, aparţinând societăţii Hidroelectrica, pe malul stâng al lacului sunt cabane şi vile particulare, la care se adaugă, spre coada lacului, gospodării ţărăneşti.

Cam pe la km 8-9, deci spre coada lacului, intrăm într-o zonă dominată cu autoritate, pe dreapta şoselei, de peretele calcaros al Inălăţului***. El este fisurat, încununat de pini, sprijinit de grohotişuri la poale şi reflectat în apele Lacului Prisaca. Înainte de formarea lacului, la un cot al şoselei, chiar sub taluzul acesteia, exista un puternic grup de izvoare carstice, numite Şapte Izvoare Reci*** (km 7,1). Aceste izvoare adăposteau o faună remarcabilă; astăzi nu se mai văd fiind acoperite de apele lacului. Din acest punct de pe şosea se deschide o vedere panoramică*** largă asupra Lacului Prisaca şi munţilor înconjurători. În dreapta, spre NV, domină vârful de calcar alb şi sclipitor al Pietrei Galbene. În faţă, spre văile adânci a trei pâraie ce-şi varsă apele în lac: Raina, Turainic şi Şipu, având deasupra lor creasta Culmei Vlaşcu în dreptul Poienii Cicilovete. În spatele nostru, se ridică spre cer pereţii care se termină în vârfurile Cociu (1.115 m) şi Inălăţu Mic (1.146 m). Acolo, între cele două vârfuri, se află polia Balta Cerbului şi altele mai mici care captează apa de ploaie pentru sistemul carstic subteran de la Şapte Izvoare Reci.

La km 12,8 al şoselei putem traversa puntea peste Cerna construită în aval de confluenţa cu Scochină şi urmări o potecă marcată cu cruce roşie care ne duce la Cascada Vânturătoarea (v. traseul 15 şi fig. 3). De aici nimic nu ne mai reţine atenţia în mod deosebit până la km 13,8 unde întâlnim, în Poiana Ţăsnei**, o cabană turistică (în construcţie la ultima noastră vizită). Dacă în 1967 era aici „Cabana turistică Cerna" iar în 1975 „Motelul km 14" cu parter şi etaj, ambele dispărute, de ce n-am putea vedea în viitor un hotel turistic modern de mare capacitate?

La km 14,6 se alfa Podu Ţăsnei** aruncat peste Cerna. De la acest pod se conturează o potecă de legătură spre plaiurile mehedinţene din Valea Coşuştei (Izverna - Baia de Aramă), potecă ce străbate locuri fermecătoare, începând cu Cheile Ţăsnei. Valea Ţăsnei are o semnificaţie istorică deosebită: pe aici trecea graniţa care venea de la Dunăre, urca pe culmea Munţilor Mehedinţi, cobora pe Valea Ţăsnei şi urma firul Cernei până la întâlnirea cu Valea Craiovei. La începutul potecii găsim două marcaje: bandă albastră care ne duce înapoi la Ştrandul termal, şi punct galben care ne scoate în amonte, la Piatra Puşcată (v. traseele 32 şi 33 şi fig. 3). Tot de la Podu Ţăsnei porneşte marcajul punct albastru care duce la Cheile Prisăcinei şi la Peştera lui Ion Bârzoni (v. traseul 16 şi fig. 3).

În sectorul Ţăsna - Piatra Puşcată (circa 6 km), Valea Cernei are, în general, aspectul unui defileu sălbatic, cu versanţi abrupţi ce se apropie între ei până la câţiva metri. La km 16,5 suntem în dreptul confluenţei cu pârâul Prisăcina, dar abia la km 21 putem trece Cerna pe o punte dacă vrem s-o luăm pe potecă, în aval, spre confluenţă iar de acolo să urcăm la Cheile Prisăcinei*** (care sunt la fel de sălbatice şi unice ca şi Cheile Corcoaiei - v. mai departe). O cărăruie urcă din amonte de confluenţa cu Prisăcina până la poteca marcată cu punct albastru (v. traseul 16 şi fig. 3). Dincolo de gura Cheile Prisăcinei, şoseaua trece printre uriaşele abrupturi Pereţii Medvedului*** (de pe malul stâng al Cernei) şi Piatra Puşcată*** (de pe malul drept). Dacă culmile se termină abrupt deasupra apei, plaiurile sunt populate de cătunele Bedina, Drăstănic, Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara şi Ţaţu (fig. 3). Între aceste mici aşezări există destule gospodării izolate. Peste tot ne atrag atenţia rariştele de gorun cu aspect ciudat: sunt „ciolpăniţi" de aceşti locuitori singuratici ai văii care le recoltează frunzele pentru a-şi hrăni caprele.

În peretele care precede confluenţa Cernei cu Iuta se deschide Peştera lui Ion Bârzoni***, obiectivul terminus al traseului 16, marcat cu punct albastru (a se vedea descrierea peşterii la acest traseu). După confluenţa cu pârâul Iuta, pe dreapta Cernei, apare Piatra Puşcată***. Înainte de construirea şoselei actuale, poteca era săpată în perete la 6-7 metri deasupra apei. Se mai păstrează

sculptate cu dalta în stâncă numele celor ce-au săpat poteca şi anul (1839). Tot aici, la km 22, în peretele din stânga râului urcă rapid o potecă dificilă marcată cu cruce roşie care trece prin sălbaticile Chei ale Tâmnei şi se îndreaptă spre Izverna (v. traseul 34 şi fig. 3). Şi tot aici se termină traseul marcat cu punct galben ce vine de la Podu Ţăsnei (v. traseul 33, fig.3).

După Piatra Puşcată, Valea Cernei se lărgeşte. Suntem în bazinetul Zăvoi. Şoseaua DN 67D trece printre sălaşele de la Tamburu* (km 25,0), unde este confluenţa cu Topenia, apoi, după Cotu Bobotului* (km 28), părăseşte Valea Cernei folosind Valea Arşasca, urcă în serpentine până la Mazdronea, după care, traversează cumpăna apelor, coboară în localitatea Godeanu, iar de aici la Obârşia-Cloşani şi mai departe, în lungul Văii Brebina, până la Baia de Aramă (fig. 3).

Părăsind şoseaua DN 67 D, noi ne continuăm drumul pe şoseaua modernizată ce îngână râul spre amonte. Ne aflăm în sectorul Bobot-Schit, în care se desfăşoară geanţurile Cernei***. Pe o lungime de circa 8 km, valea este încadrată de creste calcaroase şi abrupturi. Ambii versanţi sunt fragmentaţi de pâraie care coboară de sub culmea Munţilor Mehedinţi (Râmnuţa Mare, Râmnuţa Vânătă, Ogaşu Sec) şi a Munţilor Cernei (Mihalca, Jurca). Cleanţurile şi poliţele sunt împodobite cu scumpie, liliac sălbatic şi pin. Cheile Bobotului*** (km 28,9) au rezultat din lupta de milenii dintre roca calcaroasă şi apă la confluenţa pâraelor Arşasca (pe stânga râului) şi launa (pe dreapta). Peretele vertical numit Dintele Bobot*** se ridică direct din apa Cernei, arătând ici colo guri de peşteră. Cascada Bobot***, deşi nu este verticală, impresionează prin prezenţa mai multor rupturi în patul văii şi prin cantitatea mare de apă care se prăvăleşte de la înălţime.

La ieşirea din Cheile Bobotului, în zona confluenţei cu launa, observăm, în stânga noastră, marcajul triunghi albastru ce vine de pe Cracu lui Stepăn (v. traseele 4 şi 17 şi fig. 3). Pe dreapta şoselei, între Arşasca şi Râmnuţa Mare se înalţă Geanţul Hermănului**. Din locul numit La Cârlige pleacă marcajul punct galben care, trecând peste cumpăna apelor, se îndreaptă spre Obârşia-Cloşani (fig. 3). Mai departe, trecem prin faţa intrărilor în Cheile Râmnuţei Mari** şi Cheile Râmnuţei Vinete**. Între ele admirăm colţii Geanţului Râmnuţelor** şi a Geanţului Schitului** (fig. 3).

Între gurile Mihalcăi şi Olanului, în stânga noastră, geanţurile se distanţează de râu, făcând loc unor poieni întinse. Panta fiind mică, Cerna meandrează iar în buclele meandrelor se dezvoltă Poiana Mare** (sub Geanţul Ars) şi Poiana Schitului** (sub Geanţul Lunca Mică) (fig. 3). Între Mihalca şi Olanu este Valea Craiovei. Dacă urcăm pe drumul nemodernizat ce-o îngână ajungem la cabana de vânătoare Schitu (+) şi, în preajma unui mic lac de acumulare, la cantonul silvic Valea Craiovei (+) (fig. 3).

Dacă traversăm podul din zona confluenţei Cernei cu Valea Craiovei şi urcăm pe versantul stâng folosind poteca abia vizibilă ce urmăreşte Ogaşul Adânc, după o diferenţă de nivel de vreo 150 metri ajungem la Peştera Mare din Ogaşul Adânc*, descoperită şi explorată în 1980. Intrarea are forma unei diaclaze lată de 1 m şi înaltă de 2,5 m, situată în versantul stâng al ogaşului, chiar la nivelul talvegului, sub un mic abrupt. Peştera, cu o lungime totală de 650 m şi o denivelare de 90 m, este una dintre cele mai lungi şi mai adânci din Valea Cernei. Ea reprezintă o străpungere hidrogeologică a bandei de calcar din versantul stâng al Cernei. Deoarece este o peşteră „tânără", în plină evoluţie, ea se caracterizează prin galerii puţin modelate de apă, care coboară pante mari şi este aproape complet lipsită de concreţiuni. În schimb, oferă un prilej instructiv de a vedea cum se realizează o captare carstică în bazinul Cernei. Se recomandă vizitarea în perioade secetoase, când nu se anunţă averse, şi numai împreună cu speologi experimentaţi şi înzestraţi cu echipament necesar (detalii în Ş. Negrea, 1984).

În amonte de Gura Olanului şi până la Cheile Corcoaiei, şoseaua parcurge bazinetul Cerna-Sat, încadrat de Culmea Oslea Românească (la NV) şi de creasta calcaroasă a Culmii Cernei (la SV) (fig. 3). Râul Cerna meandrează, se desface în braţe, formând o luncă largă în care s-a dezvoltat localitatea Cerna-Sat (+)** (km 42,0). Aşezarea are câteva zeci de gospodării şi a fost întemeiată de oltenii de pe Valea Motrului, mai exact din Cloşani şi Călugăreni, pe la începutul sec. al XIX-lea; atestarea e legată de faptul că Tudor Vladimirescu intenţiona să construiască aici o biserică. O potecă marcată cu triunghi roşu pleacă din dreptul şcolii din Cerna-Sat, trece pe lângă Vf. Cioaca înaltă şi se îndreaptă spre Cloşani (v. traseul 35 şi fig. 3). Tot din Cerna-Sat porneşte marcajul bandă galbenă spre Vf. Godeanu (v. traseul 18 şi fig. 3).

După Cerna-Sat şoseaua ocoleşte Cheile Corcoaiei pe la confluenţa Cernei cu Naiba şi revine lângă albia râului în zona Gurii Balmeşului (fig. 3). Cheile Corcoaiei (+)*** (km 43) reprezintă un obiectiv carstic turistic major al Văii Cernei, protejat într-o rezervaţie naturală (+). Ele pot fi vizitate numai în timpul apelor scăzute. Cum ieşim din Cerna-Sat, traversăm pârâul Naiba şi, după nici o sută de metri, suntem la intrarea în chei. Poteca ce le străbate este prevăzută cu balustradă metalică; totuşi trebuie să avem mare grijă pe unde şi pe ce călcăm! Cheile n-au mai mult de 300 m lungime, dar ne impresionează îngustimea lor. Este vorba de un tunel de presiune ovoidal, cu diametrul ce circa 10 m, săpat de ape Iii baza unui defileu înalt de peste 100 m. Privind în sus, ai impresia că pereţii sunt uniţi pe

undeva şi că râul străbate o peşteră în care eşti închis împreună cu el. Decorul natural este demn de imaginaţia populară care a explicat formarea cheilor prin spintecarea muntelui cu sabia de către eroul mitic Iovan Iorgovan (alias Hercules) ca să ucidă balaurul ce se „înşurubase" în stâncă (v. subcap. „Literatura populară").

În amonte de Cheile Corcoaiei, Cerna curge la contactul dintre şisturile cristaline (versantul stâng) şi calcare (versantul drept). Pe o distanţă de vreo 3 km se formează un sector de defileu numit La Privalnici*. Curând intrăm într-un bazinet situat la confluenţa pârâului Balmeşu cu Cerna. Aici se află aşezările Balmeşu (+) şi Lunca Largă (+). Din acest loc, şoseaua urcă în serpentine până la bazinul Lacului Iovanu (km 50), capătul traseului nostru.

De la baraj, drumeţul se poate întoarce în Cerna-Sat pentru a cere găzduire la vreun gospodar sau la Campingul Cerna-Sat (+) din localitate. Evident, el poate continua drumeţia pe vale în amonte (v. traseul 8, unde este prezentat şi Lacul Iovanu).

8. BĂILE HERCULANE - BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU - IZBUCU CERNEI - CHEILE CERNIŞOAREI - îNŞEUAREA DINTRE VF.PALTINA ŞI VF. PIATRA IORGOVANULUI - CABANA BUTA**Marcaje: punct roşu (de la Lacul Iovanu) şi bandă roşi (de la Piatra Iorgovanului).Distanţa şi durata: Băile Herculane - barajul Lacului Iovanu: 59 km pe şosea modernizată (v. traseul 7); barajul Lacului Iovanu - coada acestui lac: circa 19 km pe şosea modernizată; coada Lacului Iovanu - Izbucu Cernei -Cheile Cernişoarei - înşeuarea dintre Vf. Paltina şi Piatra Iorgovanului - Cabana Buta: 3-4 zile cu piciorul pe poteci de munte prin păduri de fag şi răşinoase şi pe golul alpin.

Traseul permite, printre altele, cunoaşterea unor obiective de mare atracţie turistică din bazinul superior al Cernei: Lacul Iovanu, Izbucu Cernei, Cheile Cernişoarei şi peşterile din preajmă.

Pentru tronsonul Băile Herculane - barajul Lacului Iovanu vezi traseul 7. Lacul de acumulare Iovanu*** s-a format după ridicarea unui baraj înalt de 110 m la confluenţa pârâului Iovanu cu Cerna, unde debitul mediu anual este de 6 mc/sec. Construcţia barajului a folosit un pinten prelungit din versantul vestic care îngusta valea până la 35-40 m şi este de tipul barajului de pe Lotru la Vidra, adică din arocament cu nucleu impermeabil. S-au utilizat în acest scop 2,5 milioane mc de materiale, din care peste 1,8 milioane mc de arocamente, 0,2 milioane mc de balast şi 0,4 milioane mc de argilă. Lacul astfel format la 685 m alt. (cota normală de întreţinere) pe roci granitice şi şisturi cristaline are o suprafaţă de 678 ha, o lungime de 10 km şi un volum de apă de 124 milioane mc. Coada sa se află în amonte de fosta confluenţă cu pârâul Cărbunele, nu departe de Izbucul Cernei. Apele lacului sunt, în cea mai mare parte, deviate printr-un tunel spre centrala Tismana din bazinul Motrului. Versanţii asimetrici (datorită constituţiei geologice) care se reflectă splendid în oglinda apei, şi barajul înalt, profilat pe decorul munţilor, sporesc considerabil pitorescul acestui colţ de natură.

De la baraj, şoseaua modernizată urmăreşte malul drept al lacului strecurându-se cu mari ocoluri între oglinda acestuia, care formează numeroase golfuleţe în dreptul'afluenţilor, şi Munţii Godeanu, prevăzuţi cu abrupturi stâncoase, până răzbeşte la coada lacului (fig. 3). Aici prindem cărarea care urcă pe lângă Cerna. Suntem deja în sectorul ciucevelor**, acele creste calcaroase alungite ce străjuiesc Valea Cernei până sub curmătura Soarbele, începând de la confluenţa cu Cărbunele, rând pe rând, ne apar pe dreapta văii, sub spinarea rotunjită a Culmii Gârdomanului: Ciuceava lui Drăgan, Ciuceava Văcăriei, Ciuceava Chicerii, Ciuceava Cracu Frasinului şi Ciuceava Prihodu Mare - în timp ce dincolo de râu, pe malul stâng, se înalţă Dosul Cernei care aparţine Munţilor Mehedinţi.

La contactul dintre ciucevele Văcăriei şi Chicerii, chiar sub abruptul celei din urmă, se află Izbucul Cernei(+)***. Faimosul izbuc, considerat cel mai puternic izvor din România, se află la 710 m alt. absolută şi 30 m alt. relativă. Acest izvor carstic de tip vauclusian, cunoscut şi sub numele de „Izvorul Cernei" sau „Obârşia Cernei", are debitul mediu multianual de 1,5-1,6 mc/sec. De fapt el variază între 1 mc/sec şi 7 mc/sec, în funcţie de anotimp. Temperatura este însă practic constantă tot anul, variind foarte puţin, între 6,8 şi 7,0°C. Prin colorări cu fluoresceină şi prin marcare cu izotopi radioactivi s-a dovedit că Izbucu Cernei îşi adună apele tocmai din bazinul Jiului de Vest, de la Câmpuşel. Folosind structura geologică favorabilă, apele parcurg aproape 12 km în 9 zile. La această circulaţie participă şi pierderile de apă din Valea Scorotei şi cele din zona înaltă a Retezatului calcaros - fapt care lungeşte traseul apei la aproape 14 km iar timpul de parcurgere la 12 zile. Aşadar, este vorba de cea mai lungă şi mai adâncă străpungere hidrogeologică demonstrată experimental în România. Ce păcat că această extraordinară reţea subterană nu e accesibilă şi omului! Ieşind prin izbuc, apa rece şi limpede nu trădează nici măcar unul din secretele marilor galerii şi săli încărcate cu comori concreţionare, ferecate în adâncul munţilor. De fapt, se poate vorbi de „izbucurile Cernei" deoarece, în afară de puternica exurgenţă care ţâşneşte năvalnic de sub o îngrămădire de blocuri căptuşite cu

muşchi, mai sunt două izbucuri foarte apropiate, cu debite remarcabile, ieşind din talvegul Ogaşul Chicerii, precum şi altele, cu debit mai mic, situate tot în apropiere, pe ambele maluri ale Ogaşului Cald. Toate izbucurile se află la contactul tectonic dintre calcare şi şisturile cristaline ale autohtonului. Datorită aportului considerabil al tuturor acestor izbucuri, Cernişoara se conturează ca râu adevărat şi primeşte numele de Cerna.

De la izvoarele Cernei, poteca urmăreşte apa Cernişoarei spre amonte, având în stânga noastră Ciuceava Chicerii. După vreo 300 m ne oprim şi căutăm în versantul ei dinspre râu Peştera Mare din Ciuceava Chicerii* (catalogată de speologi ca „Peştera nr. 10 din Valea Cernei). Intrarea, situată la 860 m alt. absolută şi 180 m faţă de Cernişoara, este mare (3x5 m), dar din cauza orientării spre nord, este greu de găsit. Peştera este alcătuită dintr-o singură galerie prevăzută cu mici diverticule laterale, totalizând 90 m. Podoaba concreţionară constă din gururi, stalagmite, coloane, curgeri parietale foarte albe şi intacte - toate în partea finală a peşterii. Guanoul de lilieci şi resturile vegetale explică prezenţa unor animale troglobionte. Pentru vizitare este nevoie doar de o sursă de lumină.

După aproape 2 km în amonte de la Izbucu Cernei, într-un loc în care Cernişoara face un cot spre nord, poteca intră în nişte chei scurte tăiate de aceasta între Ciuceava Prihodului Mare (în stânga noastră) şi Ciuceava Neagră (în dreapta). Sunt Cheile Cernişoarei*, lungi de circa 300 m. La ieşirea din chei intrăm cu poteca în pădure unde, într-o poeniţă, Cernişoara primeşte pe dreapta ei pârâul Gârdomanu (numit şi Scurtu).

Amatorii de peşteri pot face un popas la circa 150 m în aval de confluenţa menţionată, unde se află un izvor carstic. De aici, ocolind zona de abrupt, ei pot urca pe versantul Ciucevei Negre până în locul numit „La Frecuş". Aici, la 895 m (155 m faţă de Cernişoara), se află intrarea (2,5 x 2,5 m) în Peştera din Ciuceava Neagră* (catalogată ca „Peştera nr.14 din Valea Cernei"), orientată spre sud. Ca şi peştera precedentă, este fosilă, formată dintr-o galerie cu mici diverticule laterale, totalizând 75 m. Speleotemele constau din gururi, crustă calcitică pe podea şi pereţi, coralite şi coloane (atrage atenţia un frumos grup de coloane aliniate în lungul unei fracturi din tavan care a favorizat formarea peşterii). Se poate vizita în orice anotimp cu orice echipement, dacă dispunem de o lanternă. Atenţie însă la scorpioni, care sunt prezenţi în zona vestibulară printre blocurile de prăbuşire şi resturile vegetale - lucru mai puţin obişnuit la o asemenea altitudine.

Revenind la confluenţa cu Gârdomanul, urcăm pe poteca ce îngână Cernişoara cale de aproape un ceas în direcţia NE până ajungem la confluenţa celor două pâraie care formează Cernişoara: Măneasa, care vine din stânga noastră tocmai de sub Vf. Paltina (2.149 m) şi Sturu, care vine din dreapta, cu obârşia sub Vf. Şarba (1.742 m). Poteca noastră urcă pe Culmea Mănesii care separă cele două pâraie, mai întâi printr-o pădure de fag, apoi printr-o plantaţie de răşinoase pentru a ieşi pe golul aipin la vreo 1.700 m altitudine. După ce trecem de stâna Măneasa, ocolim fruntea unei văi şi ajungem pe creastă, în înşeuarea ce separă apele Cernei de cele ale Jiului de Vest. De aici, coborâm în Scocul Soarbele, apoi urcăm spre înşeuarea dintre vârfurile Paltina şi Piatra lui Iorgovan. Mai departe o luăm la dreapta până atingem Vf. Piatra Iorgovanului iar de aici ne îndreptăm spre cabana turistică Buta** din Parcul Naţional Retezat - punctul terminus al traseului nostru. Ultima porţiune este comună cu a traseului 5, marcat cu bandă roşie.

TRASEE ÎN MUNŢII CERNEI ŞI GODEANU-RETEZAT

9. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL ŞI IZVORUL CORONINI - CRACU LUI ARENDAŞU - POIANA CU PERI**Marcaj: punct roşuDurata: 2-2 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă şi drum de căruţă.

Traseul leagă staţiunea de drumul de creastă al Munţilor Cernei, trecând prin pitorescul Platou Coronini (fig. 4 şi 5). Este accesibil în lunile fără zăpadă şi cere un efort deosebit.

Pentru situarea cartierului Zăvoi în perimetrul Staţiunii vezi traseul 1 şi fig. 5. Puţin în aval de Vila Livia(+)** (Vila Băncii) de pe strada Zăvoiului, în dreptul clădirii nr.42, se desface la dreapta un drum nemarcat care urcă vreo 250 m pe malul stâng al pârâului Valea Mare, apoi o ia la dreapta în serpentină largă până la Platoul Coronini. Parcursul acestui drum durează 20-30 minute. Marcajul punct roşu apare la intrarea din amonte a cartierului Zăvoi. Primul semn punct roşu este pictat alături de un punct galben pe zidul de piatră care tiveşte baza versantului între Izvorul de Ochi şi acest cartier. Câteva trepte de beton lipite de calcanul primei case ne conduc la o potecă-alee care, după mai multe serpentine strânse, ajunge pe platou. Pe această variantă mai scurtă se poate urca pe platou în 15-20 minute (fig. 4 şi 5).

Platoul Coronini** se află la 218 m altitudine. De fapt este o poiană largă, în pantă uşoară, cu fâneţe întinse şi petice de ogor, cu case risipite sub poala pădurii ce o înconjoară.

Cândva, platoul a fost amenajat ca oare destinat serbărilor câmpeneşti. Mai încoace a devenit locul de odihnă preferat de oamenii veniţi la cură sau la odihnă, dornici de linişte, aer curat şi de privelişti largi către Valea Cernei dominată de Masivul Domogled. Pe acest platou ajung sau pleacă şi alte marcaje turistice, direct sau prin intermediul altora (vezi traseele următoare).

Odată ajunşi pe Platoul Coronini urmărim marcajul punct roşu prin mijlocul acestuia, înaintând pe un drum de căruţă până la capătul de sus al poenii. Aici, părăsim platoul pe lângă Chioşcul de Sus folosind o potecă. Aceasta înaintează printre grădini, trece pe lângă Izvorul Coronini, coboară pe fundul Văii Mari pentru puţină vreme, o ia la dreapta pe o curbă de nivel, străbate o pădurice de pini şi, după ce se desprinde de marcajul punct galben (care l-a însoţit pe cel roşu din cartierul Zăvoi şi care acum coboară spre izvorul Munk), suie pieptiş pe Cracu lui Arendaşu acoperit cu fagi până intersectează poteca de creastă marcată cu bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 4). De aici nu mai e mult până ieşim ia lumină în Poiana cu Peri*, unde cresc meri, peri şi mai ales cireşi sălbatici. Din poiană ne putem întoarce pe acelaşi marcaj sau pe marcajul triunghi albastru care ne scoate în apropierea hotelului Roman.

10. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL CORONINI - CHIOŞCUL DE JOS - IZVORUL DIANA**Durata: 1-1 1/2 ore cu piciorul pe potecă.

Traseul reprezintă o promenadă comodă şi plăcută pe versantul drept al Cernei, împădurit cu fag şi stejar.

Pornim din cartierul Zăvoi pe poteca marcată cu punct roşu şi punct galben (v. traseul 9 şi fig. 4) şi-l urmăm până la mijlocul Platoului Coronini. Aici, ne angajăm la dreapta pe o potecă-alee marcată cu punct albastru care ţine o curbă de nivel paralelă cu Cerna până dăm de un refugiu construit pe o stâncă în plină pădure. Este cunoscut ca Refugiul Scheneller, Foişorul Dragalina sau Chioşcul de Jos. Din acest chioşc se deschide o magnifică vedere panoramică*** asupra staţiunii şi Masivului Domogled. Înaintând pe poteca-alee întâlnim o primă bifurcaţie: din ea se desface, la stânga, poteca punct galben ce urcă spre Izvorul Munk.Puţin mai departe, iată, încă o bifurcaţie. De data aceasta lăsăm poteca punct albastru să se ducă înainte pe curbă de nivel, să treacă peste Ogaşul Munk şi să se îndrepte spre Peştera Hoţilor, iar noi coborâm 2 serpentine pe poteca-alee din dreapta noastră (dublu marcaj: punct albastru şi punct galben) care ne scoate din pădure direct în spaţiul dintre rezervorul Băii Neptun şi bătrâna clădire a Băii Diana, azi ocupată parţial de „Discoteca Club 69". Capătul ultimei serpentine (care e şi capătul traseului nostru) este prevăzut cu câteva trepte de piatră şi se află chiar lângă Izvorul Diana III (+) (fig. 5). La ultima noastră vizită (iulie 2000) nu se mai putea distinge semnele punct albastru şi punct galben pe stânca de lângă aceste trepte iar indicatorul de direcţie lipsea. În schimb, drumeţul neavizat poate citi pe o placă metalică un text derutant: „Foişorul verde - Izvorul Munk - Foişorul galben - Grota cu Aburi, Clubul ecologic UNESCO Pro Natura". Evident, o asemenea placă trebuie scoasă şi înlocuită cu un indicator turistic conţinând date corecte şi complete, iar marcajele împrospătate (măcar pe cele 2 serpentine unde au dispărut complet!).

11. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - IZVORUL CORONINI - IZVORUL MUNK - IZVORUL DIANA III**Marcaj: punct galbenDurata: 2-2 1/2 ore cu piciorul pe potecă

Traseul are ca obiectiv două izvoare reci din versantul drept al Văii Cernei: Coronini şi Munk. El este accesibil în tot cursul anului, de preferat vara pentru a profita de răcoarea codrului, mai ales în ultima porţiune a traseului.

Pentru traseul Cartierul Zăvoi - Izvorul Coronini a se vedea traseul 9 (fig. 4 şi 5). De la Izvorul Coronini*, poteca noastră, dublu marcată cu punct galben şi punct roşu,coboară mai întâi pe fundul Văii Mari. De aici o ia la dreapta pe o curbă de nivel, străbate o pădurice de pini şi, după ce se desparte de marcajul punct roşu (care urcă pe Cracu lui Arendaşu spre Poiana cu Peri), coboară în serpentine spre Izvorul Munk (+)** (incorect „Munch" sau „Munc"). Izvorul, captat într-un mic bazin de beton, iese de sub un perete stâncos înalt de peste 30 metri - loc de antrenament pentru salvamontiştii locali. El poartă numele doctorului Munk, fost medic la Herculane, autor al unei lucrări despre cura balneară în staţiune, publicată la Viena în 1871. La sfârşitul sec. al XIX-lea a fost captat şi folosit la acţionarea unui sistem de ventilaţie hidraulică amplasat în spatele Băii Neptun, precum şi la asigurarea aerului condiţionat în clădirea Cazinoului. De asemenea, la începutul sec. al XX-lea, apa izvorului a acţionat un ascensor hidraulic instalat în hotelul Dacia (Pavilionul 6) din Piaţa Hercules.

După ce am băut apa din izvor pe săturate şi ne-am odihnit, pornim la vale în lungul Ogaşului Munk, urmărind poteca marcată cu punct galben prin pădurea de fag tot mai deasă, întunecoasă şi răcoroasă. După vreo 5 minute de coborâş, se desprinde în stânga noastră o potecă marcată cu triunghi galben care urmează o curbă de nivel pentru a face legătura cu poteca cu multe serpentine Herculane - Poiana cu Peri, marcată cu triunghi albastru (v. traseul 13 şi fig. 4). Pe un indicator pus la intersecţie stă scris: „Izvorul Munc (sic!) - Piscul Jubiliar - Piscul Ciorici". Din acest punct mai coborâm o vreme prin pădure până intrăm în poteca-alee marcată cu punct albastru, nu departe de Chioşcul de Jos. De aici şi până la Izvorul Diana III (+) urmăm marcajul comun punct galben şi punct albastru (v. traseul 10, fig.4-5).

Între izvoarele Munk şi Diana sunt 1,48 km care pot fi parcurşi în 20-25 minute; în sens invers însă ne trebuie 40-50 minute.

12. BĂILE HERCULANE (IZVORUL DIANA III) - IZVORUL MUNK - PISCUL JUBILIAR - VF. CIORICI - IZVORUL MUNK - VF. DODA**Marcaj: punct galben; parţial bandă galbenă şi triungh roşuDurata: 3 1/2-4 ore cu piciorul pe potecă prin pădure de . fag şi răşinoase.

Traseul permite vizitarea comodă (graţie serpentinelor) a trei vârfuri de munte de pe care se poate admira panorama Văii Cernei şi a munţilor înconjurători: Piscul Jubiliar, Vf. Ciorici şi Vf. Doda (fig. 4). Traseul poate fi parcurs în tot cursul anului (dar mai indicat vara), cu excepţia derivaţiei Izvorul Munk - Vf. Doda - Vf. Ciorici, care se recomandă numai în lunile fără zăpadă.

Pentru primul tronson, cuprins între izvoarele Diana III şi Munk a se vedea traseele 10 şi 11 (descrise în sens invers). De la Diana la Chioşcul de Jos sunt 610 m, iar până la Izvorul Munk încă 620 m. Un sursurde apă ne anunţă dinainte prezenţa izvorului. De la Izvorul Munk** continuăm urcuşul la dreapta pe poteca punct galben. După două serpentine (nici 50 m) suntem deja pe Piscul Jubiliar**, înzestrat cu un chioşc pentru refugiu sau popas, din care se deschide o minunată belvedere***. Piscul a fost numit astfel în amintirea evenimentului sărbătorit la Herculane în 1896 cu prilejul inaugurării Canalului Porţile de Fier (astăzi aflat sub apele lacului cu acelaşi nume), la care au participat suveranii celor trei ţări riverane (v. cap. „Arheologie şi istorie"). Pe Platoul Coronini şi pe acest pisc s-au aprins atunci bogate focuri bengale. De la Piscul Jubiliar urcăm în continuare pe poteca punct galben până atingem Vârful Ciorici** (413 m), unde ne aşteaptă un chioşc construit pe muchie de stâncă, din care se deschide o amplă belvedere***. La nord ni se dezvăluie în toată splendoarea Vârful Piatra Baniţei în prim plan, vârfurile Cicilovete şi Piatra Galbenă în planul doi, iar Vârful Arjana în planul profund. Dincolo de Cerna ne apare în faţă, din amonte în aval, vârfurile Hurcu şi Şuşcu, Domogledu Mic şi Mare şi Şoimu. La sud de ei se poate distinge vârfurile Colariu, cu fosta carieră de calcar, şi Stoghiru, cu staţia de releu TV, iar în zare, spre sud-vest, se profilează Munţii Almăjului (fig. 4).

De la Vârful Ciorici ne întoarcem la Izvorul Munk pentru a porni spre al treilea vârf de pe traseul puntului galben. În acest scop ne angajăm pe poteca din stânga izvorului, marcată cu bandă galbenă, care ne urcă în serpentine până pe Culmea Drăganului. Aici întâlnim marcajul punct galben care vine de pe platoul Coronini şi ne ţinem după el pe curba de nivel de deasupra Izvorului Munk,

intersectăm ogaşul cu acelaşi nume, trecem pe versantul stâng al ogaşului în punctul unde se întâlnesc două văiugi şi, după circa jumătate de oră, iată-ne pe Culmea Doda. Aici, după ce lăsăm în stânga poteca triunghi roşu, atingem Vârful Doda. Acest vârf poartă numele generalului Doda, cel care a organizat Comunitatea de avere - o instituţie economică creată pentru a servi interesele naţionale româneşti în timpul stăpânirii austro-ungare. De pe Vârful Doda se deschide o largă vedere panoramică*** spre Herculane şi Domogled. După un popas reconfortant revenim la locul în care am întâlnit marcajul triunghi roşu. După ce fac câteva serpentine împreună, cele două marcaje se despart. Poteca punct galben coboară în dreapta, spre Piscul Jubiliar, în timp ce poteca triunghi roşu, coboară în stânga, ajungând, după vreo 20 de minute, la Vârful Ciorici - deci fiecare potecă închide circuitul la una din cele două înălţimi vizitate deja. În primul caz, retragerea spre staţiune se face pe poteca punct galben, dar în sens invers decât la urcuş. În al doilea caz, cel mai la îndemână este poteca triunghi albastru care, între staţiune şi Poiana cu Peri, trece pe la Vârful Ciorici (v. traseul 13 şi fig. 4).

13. BĂILE HERCULANE (BISERICA CATOLICĂ) - VF. CIORICI -VF. ELISABETA - POIANA CU PERI - VF. CIORICI - PEŞTERA CU ABURI - PEŞTERA LUI ADAM - PEŞTERA HOŢILOR -PEŞTERA PE LA DESPICĂTURA***Marcaj:triunghi albastru; parţial cruce albastră dublat de triunghi albastruDurata: Biserica catolică -Vf. Ciorici - Poiana cu Peri: 4-4 1/2 ore urcuş pe potecă prin păduri de fag şi răşinoase urmând triunghiul albastru; Vf. Ciorici - Peştera cu Aburi - Peştera lui Adam - Peştera Hoţilor: circa 1 oră coborâş dificil printre cleanţuri pe pantă înclinată puternic, cu arboret sau grohotiş, fără marcaj; Peştera Hoţilor-hotelul Roman: 5-7 minute coborâş pe scări apoi pe poteca marcată cu cruce albastră şi triunghiului albastru; hotelul Roman - Peştera de la Despicătură - Biserica catolică: circa 500 m pe strada Romană, fostă Uzinei (fig. 4 şi 5).

Traseu pentru parcurgerea frumoasei poteci mult folosită odinioară de locuitorii satului Valea Bolvaşniţa care veneau la Herculane, cât şi pentru vizitarea unor peşteri „fierbinţi" influenţate de apele termominerale sau nu, situate pe linia de fractură de sub Vârful Ciorici (fig. 4). Până la Vârful Corici, traseul este practicabil tot anul; tronsonul Ciorici-Poiana cu Peri necesită efort şi se recomandă numai în lunile calde şi numai în grup; tronsonul Ciorici-Peştera Hoţilor este foarte periculos şi este interzis fără echipament adecvat şi însoţitor alpinist sau speolog.

Din Piaţa Hercules urcăm scările din dreapta Bisercii catolice (fig. 4 şi 5) care trec pe lângă casa parohială cu turlă şi clopot şi se termină în strada Liliacului. Urcând pe treptele acestei scări observăm pe un zid primul semn triunghi albastru; un semn similar e şi pe stânga bisericii, la treptele din strada Romană. Marcajul ne conduce la capătul din dreapta al străzii Liliacului, după care se înfundă în pădurea de fag bătrân. Pe unul din fagi stă scris: „spre Grota cu Aburi". Înaintăm pe această potecă vreo 300 m în paralel cu strada Romană care este undeva, jos, în dreapta noastră, apoi începem urcuşul lent pe serpentine ample şi dese până atingem Vârful Ciorici** (413 m). Până aici am întâlnit mai întâi marcajul punct albastru care vine de la Platoul Coronini (v. traseul 10), apoi marcajul de legătură triunghi galben (v. traseul 11) iar aici, pe vârf, am găsit marcajele punct galben care vine de la Izvorul Munk şi triunghi roşu care coboară de la Vf. Doda (v. traseul 12).

După un popas în chioşcul de lemn construit pe creştetul unei stânci reluăm traseul pe poteca triunghi albastru. Ea face serpentine scurte, încolăcindu-se spre Vârful Elisabeta** (629 m) care poartă numele împărătesei Elisabeta (Sissi) (v. cap. „Arheologie şi istorie"). De la biserica catolică şi până aici am mers circa 3 ore şi am parcurs pe picioare aproape 5.500 metri. Şi de pe acest vârf avem o vedere largă (poate cea mai cuprinzătoare) către Valea Cernei şi Munţii Mehedinţi cu Domgledul în prim plan. Mai departe, poteca triunghi albastru se îngustează, merge mai mult pe muchie şi se pierde pe alocuri sub acumulările de frunze uscate. După aproape 1.000 m de urcuş de la ultimul popas ajungem la Izvorul Elisabeta**. Potolindu-ne setea cu apa limpede şi rece a acestui izvoraş facem încă un efort pe panta mai domoală şi atingem Vârful cu Peri** (768 m). Aici ne întâlnim cu marcajul punct roşu care vine de la Platoul Coronini (v. traseul 9 şi fig. 4) şi cu marcajul de creastă, bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 4).

După o odihnă binemeritată în Poiana cu Peri* (v. traseul 9), revenim la Vârful Ciorici cu intenţia de a efectua partea a treia a traseului, cea mai dificilă, recomandată numai drumeţilor experimentaţi. Coborând sub chioşcul de lemn deja amintit pe serpentinele unei poteci laterale vreo 10-15 minute, dăm de Peştera (Grota) cu Aburi*** (375 m alt.) (fig. 4). Aici, la semiobscuritate, micuţa peşteră (are doar 14 m), răsuflă aburi fierbinţi (52-56°C) cu miros de pucioasă printr-o crăpătură în stâncă. Bolboroseala înfundată ca de cazan uriaş în clocot ce însoţeşte aburii te duce cu gândul la Dante şi „Infernul" său. Emanaţiile sulfuroase fierbinţi au creat condiţiile pentru dezvoltarea unui muşchi pe care-l întâlnim numai aici: este Philonotis schliephackei, pentru protecţia căruia s-a propus chiar crearea unei rezervaţii în acest punct. În prima jumătate a sec. XX ieşeau mai mulţi aburi prin fisurile

peşterii iar ţăranii din satele învecinate veneau să facă băi de aburi în această saună naturală. Vara, îndeosebi pe vreme de secetă, aburii deveneau foarte calzi, dar când ploua se răceau numaidecât. Peştera nu este amenajată, deşi există o propunere făcută în acest sens, încă din 1890, de către medicul român Vuia.

Părăsind poteca, coborâm brusc printre două cleanţuri pe o pantă foarte înclinată şi plină de grohotiş până dăm de o gaură neagră din care uneori ies aburi calzi. Este Peştera lui Adam*** (fig. 4 şi 7), situată la 295 m alt. (135 m deasupra talvegului Cernei). A fost „botezată" astfel în 1970 de Şt. Negrea după numele descoperitorului ei, Nicolae Adam din Băile Herculane. Peştera începe printr-un puţ de 11 m care poate fi coborât numai cu tehnică speologică şi conduce la un sistem complicat de galerii şi săli (vezi fig. 7). Când nu ies aburi cu miros iute de guano de liliac, prin deschiderea circulară cu diametrul de peste 2 m se poate distinge foarte bine fundul avenului. În total, peştera măsoară 212 m şi are 27 m denivelare maximă. Explorarea este îngreunată de temperatura ridicată, în jur de 30cC, atât iarna cât şi vara, în Sala cu Guano şi de până la 45°C în Galeria cu Aburi. Această peşteră, încălzită de aburi fierbinţi veniţi din adâncuri, conţine formaţiuni unice, nişte stalactite gelatinoase de natură organică, lungi de 4-8 cm şi groase de până la 1 cm, care pendulează la suflarea aerului încins din Galeria cu Aburi. La rândul ei, Sala cu Guano conţine un depozit gros de peste 2,5 m. Datările făcute în 1999 cu radiocarbon au arătat ca Peştera lui Adam adăposteşte una din cele mai vechi colonii permanente de lilieci din Europa, care s-ar fi putut stabili aici pe la sfârşitul ultimei perioade glaciare. Depozitul de guano a mai furnizat date preţioase şi pentru o primă cronologie a cutremurelor produse în regiune în decursul Holocenului. Din cauza condiţiilor de peşteră tropicală (pungă de aer cald şi umed şi depozit jnasiv de guano) s-a dezvoltat în acest guano o faună în care domină specie de acarieni (dintre care unele noi pentru ştiinţă, descrise de aia). Fauna cavernicolă, cantonată numai în anumite zone ale peştera, conţine specii de păianjeni şi de crustacee-izopode troglobionte. Temerarii care ţin să intre neapărat în peşteră trebuie să aibe echipamentul necesar indicat de speologul care-i va însoţi în mod obligator şi să fie atenţi la scorpionii din baza avenului şi la guanoul foarte lunecos din interior.

După ce escaladăm un vârf de cleanţ de lângă Peştera lui Adam continuăm să coborâm spre apa Cernei ţinând direcţia pe care am avut-o de la Peştera cu Aburi până aici, mereu printre cleanţuri, pe pantă abruptă cu arboret şi pe alocuri cu grohotiş. După 45-60 minute de coborâş dificil pe potecă fără marcaj care se pierde adesea, dăm de scările care ne conduc la intrarea în Peştera Hoţilor*** (fig. 4 şi 6). Peştera este cunoscută de localnici şi sub numele de „Gaura Tâlharilor" sau „Gaura Hoţilor", în nici un caz nu-i spun „Grota Haiducilor" cum găsim greşit în unele scrieri. (De ce neologismul de origine franceză „grotă" când avem cuvântul „peşteră", care, datorită lui Emil Racoviţă, a devenit internaţional în speologie ? Pe vremea romanilor era denumită „Caverna Latronum" - deci tot de hoţi şi nu de haiduci era vorba încă de pe atunci). Peştera are trei deschideri care conduc într-un sistem de galerii şi săli totalizând 143 m (v. fig. 6). Ea nu atrage prin podoaba concreţionară, ci prin pereţii încărcaţi de inscripţii, unele cu embleme şi chenare artistic meşteşugite în culori, altele de un oarecare interes istoric - cea mai veche datând din 1820. Astfel, noi am descoperit printre ele iscălitura lui N.Golescu („ministrul dinlăuntru" al guvernului revoluţionar din 1848), alături de cea a lui P.Ghica (probabil din familia Ghiculeştilor), datate 1836. Din păcate, după 1972 nu le-am mai găsit, fiind astupate de vopsea cu iscălituri proaspete. Peştera prezintă interes deosebit pentru fauna sa şi pentru documentele arheologice descoperite în umplutura de pe planşeu, pentru care a şi fost declarată rezervaţie arheologică. Fauna este importantă prin prezenţa unor specii subterane terestre şi acvatice de miriapode şi crustacee, unele descrise chiar de aici. Săpăturile sistematice ale arheologilor au scos din peşteră numeroase dovezi de locuire, cele mai vechi datând din epoca paleolitică. Astfel au fost scoase la iveală unelte rudimentare de cuarţit din paleoliticul mijlociu (de acum circa 30.000 de ani), unelte din epipaleoliticul timpuriu (de acum vreo 14.000 de ani), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic, cu ceramică de tip Coţofeni (detalii în cap. „Arheologie şi istorie"). Singura amenajare a peşterii constă din scările de beton cu balustradă care conduce vizitatorul la intrarea II. Din păcate, secţiunea stratrigrafică amenajată şi inscripţionată de arheologi în 1971 (care putea fi văzută la lumina intrării IV), inclusiv gardul de nuiele şi sârmă ghimpată care o proteja (v. fig. 6) au fost distruse în bună parte de vizitatori. Peştera poate fi parcursă la lumina zilei în ţinută de oraş. În sezonul rece se impune îmbrăcăminte mai groasă, toate galeriile fiind influenţate de temperatura de afară. În general peştera este relativ caldă (9-15°C în Galeria cu Gururi), umedă şi parcursă de curenţi de aer între cele trei deschideri.

Ieşind din Peştera Hoţilor, coborâm pe scara de beton care dă în poteca triunghi albastru cu urme de marcaj cruce albastră. Această potecă, desprinsă din bucla unei serpentine a potecii triunghi albastru ce urcă spre Vf. Ciorici, se termină în stradă, puţin în amonte de hotelul Roman. Chiar la locul de unire a potecii cu strada se află, la înălţime, pe peretele stâncos o inscripţie făcută în 1872 cu prilejul Congresului medicilor şi naturaliştilor ţinut la Herculane, în care s-au prezentat deopotrivă lucrări de balneologie şi despre flora şi fauna Domogledului. Medicul Alexandru Popovici a prezentat balada lui

Iovan Iorgovan, tradusă de Iosif Vulcan în limba maghiară.Angajându-ne pe strada Romană, remarcăm, puţin în aval de hotelul Roman, fântâna în care

sunt captate izvoarele Hercules II şi Hygieia (+) şi fanta verticală a intrării în Peştera de la Despicătură (+)** (fig. 4). Despre această peşteră, lungă de 105 m, am vorbit cu prilejul descrierii izvoarelor Despicătura alfa şi beta, captate în galeriile ei, şi am prezentat-o sumar în cadrul turului Staţiunii Băile Herculane (traseul 1).

Ajunşi cu bine la capătul traseului 13, doar câteva sute de metri pe strada Romană ne mai despart de Biserica catolică, punctul din care am pornit la drum.

14. BĂILE HERCULANE - ŞAPTE IZVOARE CALDE - PIATRA BANIŢEI - POIANA CULMEA MARE***Marcaj:triunghi galben (Ştrandul termal-Culmea Mare)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Şapte izvoai o Calde: 4 km pe şosea modernizată; Şapte Izvoare Calde - Poiana Culmea Mare: 1 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi printre cleanţuri (fig. 3 şi 4).

Traseul merită văzut pentru priveliştile de pe fosta potecă de graniţă (pătrăulă) şi îndeosebi pentru cea de pe Piatra Baniţei.

Pentru tronsonul Herculane - Şapte Izvoare Calde vezi traseul 7 (fig. 3 şi 4). În zona Şapte Izvoare Calde, Valea Cernei este mai largă, pereţii înalţi depărtându-se până la 1,5 km, iar râul primeşte doi afluenţi: Ogaşu lui Roşeţ, pe stânga, şi Slatina, pe dreapta. După ce trecem de campingul „Şapte Izvoare" ne oprim la Şapte Izvoare Calde (+)***. Aici, în dreptul casei ţărăneşti singuratice de pe stânga şoselei, coborâm scările metalice tot mai deteriorate, trecem puntea peste Cerna şi, după câteva zeci de metri pe potecă, dăm de cele Trei Izvoare Calde (+)* captate. De aici urcăm pieptiş pe o potecă nemarcată care se pierde pe alocuri până dăm de poteca triunghi galben, bine conturată, de pe muchia versantului drept al Văii Slatina. În imediata apropiere, vârful unui cleanţ ne oferă prima vedere panoramică. În acest punct se poate ajunge şi de la Ştrandul termal Şapte Izvoare (+)**, mergând în aval până la confluenţa Cernei cu Slatina, unde prindem poteca marcată care urcă pe muchia versantului drept al Văii Slatina.

Mai departe, urcuşul printre goruni şi pini este domol. Rariştile ne oferă privelişti de neuitat asupra peisajului înconjurător, mereu altfel cu cât prindem înălţime. Când roca sfărâmicioasă de sub tălpi e înlocuită cu calcarul dur, înseamnă că urmează urcuşul pe Piatra Baniţei*** (500 m alt.). În acest scop, o înconjurăm prin dreapta şi ajungem pe vârf prin spatele ei. De lângă ruinele turnului de observaţie al patrulelor de grăniceri români de dinainte da Unire, avem ovedere panoramică*** completă: în faţă, peretele impunător al Coşiului cu cascadele sale impetuoase, în stânga Lacul Prisaca strâns între versanţii Cernei, iar în dreapta Valea Cernei în aval de Şapte Izvoare Calde. Este o privelişte grandioasă, cum puţine sunt în bazinul Cernei, ba chiar şi în ţară, fapt pentru care am acordat traseului trei stele.

De la turn, doar vreo sută de metri, la dreapta, ne despart de Peştera din Piatra Baniţei*, săpată în versantul drept al Văii Slatina (19 m lungime). Continuându-ne traseul printr-o pădure tânără şi deasă, ieşim pe culme în Poiana Culmea Mare* unde întâlnim, chiar la marginea pădurii, traseul de creastă al Munţilor Cernei, marcat parţial cu bandă roşie. De aici, putem coborî în satul Valea Bolvaşniţa sau face cale întoarsă la Herculane (fig. 4).

15. BĂILE HERCULANE - CASCADA VÂNTURĂTOAREA - POIANA CICILOVETE**Distanţa şi durata; Piaţa Hercules - confluenţa cu Scochină: 12,8 km pe şosea modernizată; confluenţa cu Scochină - cascada Vânturătoarea: 1-1 1/2 ore cu piciorul pe potecă; cascada Vânturătoarea - Poiana Cicilovete: 1-1 1/2 ore pe potecă prin pădure de fag (fig. 3).

Traseul are ca obiectiv principal Cascada Vânturătoarea. Pentru tronsonul Herculane - confluenţa Cernei cu Scochină vezi traseul 7 (fig. 3 şi 4). După mai bine de jumătate de ceas de mers pe picioare de la coada Lacului Prisaca ajungem la km 12,8 şi trecem puntea peste Cerna situată în aval de confluenţa cu pârâul Scochină (fig. 3). Urcând pe malul drept până la confluenţă, căutăm marcajul cruce roşie. Poteca, bine bătătorită, pe alocuri consolidată cu piatră de către grăniceri români ai fostei frontiere, urcă mai întâi în serpentine pe un grohotiş, apoi în cel mult o oră şi jumătate ne duce la Cascada Vânturătoarea***. Şuvoiul de apă, lovindu-se de un prag, se transformă într-o ploaie fină care cade de la circa 40 m (s-au publicat şi cifrele 25, 30 şi 45 m) în paralel cu peretele stâncos perfect vertical. Numele îi vine de la faptul că apa este „vânturată", pulverizată, dând naştere unei pânze alburii care se umple de curcubee când e luminată de soare. În zilele ploioase, Vânturătoarea devine o cascadă

adevărată, o vână de apă care se prăvale de la mare înălţime cu vuiet puternic. Sub orice formă am vedea-o, imaginea ne rămâne întipărită în memorie pentru totdeauna.

Mai departe, poteca se strecoară prin spatele pânzei de apă la adăpostul unei surplombe, trece pe lângă un abri transformat în ţarc pentru vite, urcă trei serpentine pe deasupra cascadei şi ajunge pe un mic platou pietros, de pe care putem admira în voie priveliştea oferită de Valea Cernei dominată de abrupturile Munţilor Mehedinţi. Drumeţul înrăit îşi poate instala cortul aici, apa fiindu-i alături din belşug. Satisfăcuţi de privelişte, ne continăm urcuşul printr-o pădure tânără, cu luminişuri pline de ruguri de mure. După mai bine de o oră de urcuş atingem culmea în Poiana Cicilovete** (1.143 m), invadată de ierburi - capătul traseului nostru. De aici, putem reveni în Herculane mergând circa 1-1 1/2 ore pe marcajul de creastă bandă roşie (v. traseul 5, fig. 3 şi 4) până în Poiana cu Peri şi mai departe pe marcajul triunghi albastru până în Piaţa Hercules (v. traseul 13 şi fig. 4).

16. BĂILE HERCULANE - PODU ŢĂSNEI - CHEILE PRISĂCINEI 5 - VALEA CERNEI KM 21 - PEŞTERA LUI ION BARZONI**Marcaj: punct albastru (Podu Ţăsnei - Prisacina - Vale Cernei km 21)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Podu Ţăsnei: 13,8 km pe şosea modernizată; Podu Ţăsnei - cătunele Drăstănic, Prisacina şi Ineleţ - Valea Cernei km 21 -Peştera lui Ion Bârzoni: 4-5 ore pe poteci şi drumuri de munte prin păduri de fag şi răşinoase cu poieni întinse (fig. 3).

Traseul permite cunoaşterea reliefului carstic din cursul mijlociu al Cernei: Cheile Prisăcinei cu peşterile Şălitrari, considerate drept cele mai impresionante din bazinul Cernei, alături de Cheile Corcoaiei (v. traseul 7 şi fig. 3), precum şi Peştera lui Ion Bârzoni, pe primul loc ca frumuseţe printre cavităţile naturale din acest bazin. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Podu Ţâsnei a se vedea traseul 7 (fig. 3 şi 4). Pentru poteca punct albastru părăsim şoseaua de pe Valea Cernei, traversăm Podu Ţăsnei** pe partea dreaptă a râului şi urcăm pe versantul drept al pârâului Drăstănic. După ce depăşim casele cătunului Drăstănic, ne continuăm urcuşul pe acelaşi versant până sub Vârful Arjana*** (1.512 m) - considerat cel mai frumos vârf din Banat. Aici, poteca noastră se desface în două: o potecă merge înainte, peste culme, la Bogâltin, cealaltă potecă, a noastră, ocoleşte obârşia Văii Prisacina, coboară prin stânga văii, depăşeşte cătunul Prisacina dar, în dreptul Cheilor Prisăcinei coteşte brusc, la stânga, spre cătunul Ineleţ (fig. 3). Dacă dorim să pătrundem cât de cât în Cheile Prisăcinei***, avem de ales între două variante. Prima: să coborâm pe o potecă nemarcată, desprinsă din cotitura menţionată a potecii punct albastru; aceasta merge în paralel cu cheile până jos la Cerna, de unde noi o luăm în aval până la intrarea în chei, situată în dreptul km 16,5 de pe şosea. A doua variantă presupune începerea traseului cu Cheile Prisăcinei şi revenirea la Podu Ţăsnei pentru a porni pe marcajul punct albastru; în acest caz, după ce traversăm Podu Ţăsnei, urmăm în amonte poteca lată de pe versantul drept al Cernei. După circa 10 minute ajungem la gospodăriile unor buni cunoscători ai zonei: Vrăbete şi Cosma. De la casa lui Cosma, poteca coboară mai întâi în Valea Drăstănic, pe care o traversează, şi, după alte 20 de minute, atinge Valea Prisăcina. Ambele văi adăpostesc pereţi calcaroşi grandioşi, de o mare spectaculozitate şi grad de dificultate în a-i escalada. Indiferent de varianta adoptată, drumeţul îndrăzneţ trebuie să fie atent tot timpul la vipere. Cheile propriu zise n-au decât câteva sute de metri, dar înaintarea spre amonte nu este la îndemâna oricui. Se cere o agilitate şi un efort foarte mare pentru a sări din bolovan în bolovan şi înainta prin apa pârâului care străbate cheile până se ajunge sub peretele în care sunt suspendate intrările în Peşterile de la Şălitrari**. Se urcă mai întâi, cu dificultate, pe panta de grohotiş foarte mobil din stânga noastră, după care ne căţărăm pe peretele calcaros la liber sau asiguraţi în coardă alpinistică. Ici colo pereţii sunt împodobiţi cu scumpie, pini şi a'(i arbori. Dintre cele cinci peşteri explorate de echipa noastră încă din anii 50 în Muntele Şălitrari care formează versantul drept al cheilor, cea mai importantă este Peştera nr. 4 de la Şălitrari, cunoscută sub numele de Peştera Mare de la Şălitrari** (480 m alt. absolută şi 180 m deasupra Cernei, 1.500 m lungime totală). Punctul de atracţie al peşterii îl constituie Sala Finală cu cele trei coloane de un metru în diametru, înconjurate de o mulţime de concreţiuni de calcit. În câteva locuri se găsesc oase de Ursus spelaeusş\ mari „cimitire" de oase de lilieci iar în nivelul inferior al galeriei principale, frumoase coralite şi helictite.

Revenind la marcajul punct albastru unde am rămas, deasupra Cheilor Prisăcinei, coborâm abruptul de calcar al Cernei ajutaţi de scările de lemn instalate de localnici, ajungând, prin cătunul Ineleţ pe fundul Văii Cernei, la puntea hidrometrică de la km 21. Aici se termină marcajul punct albastru, dar nu şi traseul nostru. Din dreptul km 21 urcăm până la sălaşul lui Ion Ghiţuică, iar de aici încă vreo 200 m spre sud pe o potecă bună, fostă „pătrăulă" (potecă de patrulare a grănicerilor români pe fosta graniţă), până ajungem sub deschiderea relativ mică a Peşterii 40 din Bazinul Cernei, cunoscută de localnici sub numele de Peştera lui Ion Bârzoni (+)*** (444 m alt. absolută şi 99 m deasupra Cernei, fig. 3). Este săpată de ape în versantul drept al Cernei (Geanţul Inălăţ), puţin în aval

de confluenţa cu pârâul Iuta. Deschiderea conduce într-o reţea de de galerii fosile, totalizând 400 m. Podoabele concreţionare sunt foarte bogate şi variate: coloane masive, domuri, stalactite şi stalagmite, văluri, gururi cu perle, odontolite şi mai ales coralite (e cea mai bogată peşteră din ţară în aceste speleoteme). Fauna conţine câteva specii cavernicole caracteristice zonei: chilopodul Lithobius decapolitus, izopodul Trichopolidesmus eremitis, coleopterul Sophrochaetaeic. În 1971 peştera a fost închisă cu poartă metalică iar în prezent este declarată rezervaţie speologică, închisă turismului (detalii în cap. „Ocrotirea naturii").

De la Peştera lui Ion Bârzoni revenim la km 21 şi de aici ne întoarcem la Băile Herculane pe şosea.

17. BĂILE HERCULANE - CHEILE BOBOTULUI - CRACU LUI STEPĂN - VF. VLASCU MARE**Marcaj: triunghi albastru (Cheile Bobotului - Vf. Vlaşci Mare)Distanţa şi durata:Piaţa Hercules - Cheile Bobotului: 28,8 km pe şosea modernizată; Cheile Bobotului -Vf. Vlaşcu Mare: 4-4 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă prin pădure de fag.

Traseu de legătură între Valea Cernei şi Culmea Vlaşcului la nivelul Cheilor Bobotului. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cheile Bobotului vezi traseul 7 (fig. 3). Pornim de la km 28,8 unde sunt Cheile Bobotului*** (prezentate la traseul 7), mergem pe şosea până mai sus de confluenţa Cernei cu launa şi trecem podul pe malul drept al râului. Aici, în stânga, prindem poteca marcată cu triunghi albastru şi începem urcuşul, pe deasupra cheilor, pe Cracu lui Stepăn**, având în dreapta Valea launei Mari (v. traseul 4, fig. 3). La început, poteca e bătătorită, cu pantă mică, protejată de o pădure de amestec cu mult fag şi puţin gorun şi tei. Ieşim la lumină, trecem prin fâneţe cu ceva pomi fructiferi, pe lângă o casă a Ocolului Silvic, printre câteva case ţărăneşti, după care intrăm iar în pădure. Panta devine tot mai înclinată iar urcuşul cere efort tot mai mare. După mai bine de 4 ore de la punctul de plecare ajungem pe culme, pe Vârful Vlaşcu Mare** (1.608 m), de unde putem cuprinde cu privirea o vastă întindere montană. De aici putem coborî spre localităţile Frăsâncea - Cornereva (v. traseul 4 şi fig. 3), merge pe poteca de creastă bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 3) sau face cale întoarsă.

18. BĂILE HERCULANE - CERNA-SAT - OSLEA ROMÂNEASCĂ -VF. GODEANU**Marcaj : Bandă galbenă (Cerna Sat – Vf. Godeanu)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Cerna-Sat: 42 km pe şosea modernizată; Cerna-Sat - Oslea Românească - Vf. Godeanu: 7-8 ore urcuş cu piciorul pe poteci de munte prin pădure de fag şi răşinoase apoi pe golul alpin (4-5 ore la coborâre).

Traseul reprezintă un urcuş pe creastă pentru turiştii aflaţi în Cerna-Sat care doresc să ajungă pe Vârful Godeanu şi este principalul drum de legătură între Masivul Godeanu şi Valea Cernei folosit de drumeţii ce coboară spre Băile Herculane. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cerna-Sat vezi traseul 7 şi fig. 3. Marcajul bandă galbenă pleacă din Cerna-Sat** (550 m alt.), urcă pe creasta dintre văile Curmezişul şi Naiba, trece pe lângă Vârful Oslea Românească** (1.781 m), după care continuă să urce pe creasta dintre văile Stârminosu şi Balmeşu până atinge drumul de creastă al Munţilor Cernei marcat cu bandă roşie (v.traseul 5 şi fig. 3). De aici merge pe deasupra izvoarelor pârâului Balmeşu, îndreptându-se spre Vârful Godeanu** (2.229 m). Chiar aici, pe golul alpin, între obârşia Balmeşului şi Vârful Godeanu, avem ocazia să observăm, la faţa locului, efectele glaciaţiei de la începutul cuaternarului asupra culmei Munţilor Godeanu. E vorba de relieful glaciar exprimat prin forme de eroziune (circuri, văi, praguri glaciare) şi de acumulare glaciară (morene). Din Băile Herculane (Piaţa Hercules) până aici am urcat o diferenţă de nivel de 2.059 metri.

TRASEE ÎN MUNŢII MEHEDINŢI

19. BĂILE HERCULANE - CHEILE PECINIŞCĂI – CREASTA COCOŞULUIMarcaj: cruce galbenă (Pecinişca - Creasta Cocosxului cu întreruperi)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Podul Cernei din Pe-cinişca: 4 km pe străzi modernizate; Podul Cernei-Cheile Pecmişcai: 2 km pe străzi şi pe drum nemodernizat; Cheile Pec.nişcai - Creasta Cocoşului: 3-31/2 ore urcuş obositor pe potecă prin pădure de fag şi luminişuri (fig. 4).

Obiectivul principal al traseului îl constituie Cheile Peciniscăi şi peşterile sale. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Podul Cernei din Pecinişca a se vedea traseul 2 şi fig. 4. Primul semn cruce galbenă apare pe podul peste Cerna care uneşte Băile Herculane cu cartierul sau Pecinişca* După pod, marcajul urmează strada Pecininşca care îngână malul stâng al Cernei în aval. Gospodăriile vechi din localitate sunt tipice Banatului montan. În dreptul casei cu nr 929 nu departe de confluenţa Cernei cu Valea Satului (sau V Pecinişca) ne angajăm pe drumul prăfos din stânga noastră, nemarcat, care şerpuieşte printre livezile sătenilor. Acest drum urmează Valea Satului în amonte cale de peste 1 km până la o fostă carieră de calcar care a măcinat o parte din cheile din apropiere, lăsând o rană urâtă în peisaj. Este vorba de Cheile Peciniscăi*** pe cât de scurte, pe atât de frumoase. Chiar la intrarea în chei există un adăpost pentru oi iar drumul lasă în stânga şi în dreapta câte o ramificaţie. Ramificaţia din dreapta ocoleşte cheile şi revine pe fundul văii care, de la obârşie şi până la chei se numeşte Săliştea şi nu Valea Satului (fig. 4). Înainte de a pătrunde în chei escaladând mormanul de grohotiş adunat la intrare, să urcăm pe ramificaţia din stânga noastră, care ne conduce pe versantul drept al cheilor foarte abrupt până la Gaura Ungurului** (fig. 9). Cele 4 guri ale peşterii, vizibile încă din dreptul carierei părăsite, se deschid la 300 m alt. absolută şi 45 m deasupra pârâului (fig. 4). Este o peşteră fosilă, săpată de pârâul Săliştea pe când curgea la un nivel superior celui actual. Cavitatea se compune dintr-un etaj superior şi unul inferior, legate prin două puţuri de 10 şi respectiv 13,5 m, întreg sistemul subteran măsurând 249 m (fig. 9). Cele 4 intrări luminează direct sau difuz aproape întreg etajul superior, alcătuit dintr-un labirint de galerii cu numeroase blocuri de prăbuşire. Etajul inferior, accesibil numai cu echipament speologic, este mai concreţionat (coloane, stalagmite, stalactite, gururi cu perle, crustă de calcit pe pereţi etc). În afară de oseminte de urs de peşteră s-au identificat urme de locuire timpurie, în special ceramică din epoca bronzului.

Revenind la intrarea în chei, prindem poteca cruce galbenă şi urcăm pieptiş pe lângă izbucul Săliştei strecurându-ne, pe valea de aici înainte seacă, printre blocurile uriaşe desprii.se din pereţi sau escaladându-le cu dificultate. Deşi scurte (au circa 200 m lungime şi o diferenţă de nivel de aproximativ 100 m), cheile sunt foarte spectaculoase, impresionând prin aspectul lor straniu şi liniştea totală din porţiunea fără curs de apă. Spre capătul din amonte al cheilor, unde pereţii se apropie între ei până la un metru, auzim un zgomot înfundat, de apă prăvălindu-se în adâncime, care se întăreşte din ce în ce. Este zgomotul făcut de pârâul Sălişte care dispare aici, în Peştera de la Ponorul Peciniscăi**, accesibilă doar pe 20 metri. Puţin mai sus de ponor scăpăm brusc de strânsoarea pereţilor şi de strecurarea printre stâncani, ieşind într-o poiană largă. Acum un deceniu mai era aici casa şi saivanul lui Vasile Bojonca, azi nu mai vedem decât o ruină.

În poiană marcajul cruce galbenă dispare dar noi urcăm în continuare pe Valea Săliştei pe o potecă tot mai sălbatică prin pădure tot mai deasă până la confluenţa a două pâraie de izvor. Mai departe poteca o ţine într-un urcuş obositor până iese pe platoul de lângă Vârful Creasta Cocoşului (917 m), unde întâlnim drumul auto Topleţ - Podeni - capătul traseului nostru. De aici putem face cale întoarsă sau merge pe drumul de creastă bandă roşie până la obârşia pârâului Ferigari (v. traseul 6, fig. 4), iar de acolo pe marcajul cruce roşie până la Herculane (v. traseul 23, fig. 4).

20.BĂILE HERCULANE - CHEILE PECINISCAI - POIANA PADEŞ**Marcaj: cruce galbenă (Pecinişca - Cheile Pecinişcăi)Distanţa şi durata: Piaţa Herculane - Podul Cernei din Pecinişca: 4 km pe străzi modernizate; Podul Cernei -Cheile Pecinişcăi: 2 km pe străzi şi pe drum nemodernizat; Cheile Pecinişcăi - Crăcii Fâşii - Poiana Padeş: 3-4 ore de urcuş pe potecă prin livezi, pădure de fag şi poieni (fig. 4).

Traseul leagă Băile Herculane de drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi ocolind Cheile Pecinişcăi care sunt dificil de străbătut. Este recomandat pe vreme bună iar iama interzis. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cheile Pecinişcăi a se vedea traseul precedent. Mai departe, din faţa Cheilor Pecinişcăi*** apucăm poteca lată din dreapta noastră, cu aspect de drum de căruţă la început, care

ocoleşte cheile pe deasupra, se lasă în poiana din amonte de chei unde sunt ruinele casei lui Vasile Bojonca, după care se abate iar la dreapta, urcă prin livezi, apoi abrupt prin păduri şi poieni, până în Poiana Padeşu**. De aici nu mai este mult până la drumul auto Topleţ - Podeni care urmează o vreme marcajul de creastă bandă roşie (v. traseul precedent).

21. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT - VF. ŞOIMULUI - PADINA ŞORONIŞTE - PEŞTERA MARE DE LA SORONISTE***Marcaj: punct roşu (Fosta Fabrică de var - La Şipot): bandă galbenă (La Şipot - înşeuarea dintre Vf. Şoimulu şi Vf. Domogledu Mare).Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat -Cheile Ferigari - La Şipot: 1-1 1/2 ore urcuş pe potecă de munte; La Şipot- Padina Şoronişte - Peştera Mare de la Şoronişte: 1 1/2-2 ore de urcuş pe poteci prin pădure de fag şi pâlcuri de alte esenţe (fig. 4).

Traseul ne conduce pe calea cea mai scurtă şi mai accesibilă în Cheile Ferigari cu Peşterile între-Pietre şi la cea mai importantă peşteră din Masivul Domogled: Peştera Mare de la Şoronişte. Parcurgerea traseului este recomandată în lunile calde şi fără multe precipitaţii, sub conducerea unui speolog dotat cu echipament de căţărare pe pereţi şi coborâre în puţuri şi care cunoaşte exact poziţia peşterii (care alfel este de negăsit!).

Pentru tronsonul Piaţa Hercules - locul fostei Fabrici de var vezi traseul 2 şi fig. 3-4. La o curbă a şoselei DN 67 D, în zona fostei Fabrici de var unde se află un grup de case, apare primul semn punct roşu. De aici, poteca urcă domol pe lângă fosta carieră de calcar, care a măcinat muită vreme frumuseţea muntelui. Ea trece mai întâi pe lângă o baracă, apoi pe la un izbuc, traversează un scoc şi urcă pieptiş peste grohotişuri şi printre stânci prăvălite până ajunge Ia îngusta despicătură a Cheilor Ferigari** (829 m). Cheile sunt cunoscute de localnici şi sub numele de „Valea între-Pietre", „Prolaz", „Prolazu Pecinişcăi" sau „Zgău Prolazului". (De remarcat că apelativul „prolaz", de origine slavă, înseamnă „loc de trecere", „trecătoare", iar „zgău", de origine dacă, înseamnă „crăpătură", „pântece"). Urcuşul dificil este răsplătit de pitorescul trecătorii, dominată de ţancuri înalte, cu grohotişuri la poale şi încununate de siluetele de stampă japoneză ale pinului bănăţean. Câteva mici peşteri se deschid în pereţii trecătorii. Cea mai mare se află în peretele drept, la 15 m înălţime, are 2 intrări şi 18 m lungime. Se numeşte Peştera de la între-Pietre*, dar este cunoscută şi sub numele de „Peştera Căpitanului" - după numele unui traseu pentru alpinişti, din apropiere. Să amintim cu acest prilej că amatorii de escalade au la îndemână numeroase trasee alpinistice de diferite lungimi şi grade de dificultate marcate pe pereţii stâncoşi ai Domogledului.

Ieşind din chei, urcuşul obositor încetează iar poteca, devenită lată, înaintează spre est pe un loc drept, într-un peisaj prietenos Este capătul din aval al lungii şi îngustei Poieni Ferigari** care încadrează firul văiugii pe care mergem, de obicei fără apă, formată odinioară de Ogaşu Ferigari (Rucăr), ogaş care acum se pierde printr-un ponor în aval de obârşie; această văiugă reprezintă limita sudică a Rezervaţiei naturale Domogled (v. fig. 4 şi 11). Nu mergem mult şi ajungem în punctul numit La Şipot**-un izvor şi ogăşel chiar lângă potecă, cândva cu bancă şi masă pentru popas. Până aici am făcut, de la fosta Fabrică de var, mai bine de o oră. După ce ne-am odihnit şi băut apă din şuviţa firavă a izvorului, ne întoarcem spre Cheile Ferigari până regăsim indicatorul plantat chiar în potecă şi care ne îndrumă „spre Domogied" (adică la stânga atunci când urcăm). Urmând această indicaţie, părăsim poteca de pe Valea Ferigari pentru o potecuţa care urmează firul unui afluent de dreapta ce vine dinspre nord, de pe teritoriul Rezervaţiei Domogled, marcată cu bandă galbenă. Trecând de izvorul frontal neîngrijit al acestui afluent, situat la rădăcina unui fag uriaş, potecuţa ne scoate, după circa 700 m, la înşeuarea dintre Vf. Domogledu Mare (1.105 m) şi Vf. Şoimului (771 m). Dacă avem timp, ne putem abate pe poteca din stânga până la Vârfu Şoimului**, care nu este prea departe (fig. 4). Dacă nu, lăsăm marcajul bandă galbenă să urce spre Vf. Domogledu Mare (v. fig. 4) iar noi coborâm pe potecuţa tot mai greu de urmărit care ocoleşte pe la obârşie valea suspendată de la nord de Vârfu Şoimului şi, după vreo 500 m (dacă ne îndrumă o bună călăuză localnică), atingem Padina Şoroniştei**. Ne aflăm deasupra unui abrupt orientat spre sud-vest, înalt de numai 10 m, în baza căruia se ascunde obiectivul nostru final, Peştera Mare de la Şoronişte. De aici avem o vedere panoramică*** cuprinzătoare spre Valea Cernei cu Băile Herculane spre nord-vest. De la locul de popas şi până aici am făcut 1 1/2-2 ore.

Peştera Mare de la Şoronişte*** apare în scrieri şi sub nume ca Gaura din Şoronişte, Gaura Dracului, Peştera din Domogled sau Peştera lui Tatarczi (în nici un caz „Peştera Tătarilor"!). Peştera, situată la 630 m alt., este descendentă cu ultima parte verticală, formată dintr-o succesiune de puţuri - totalizând 153 m lungime şi 96 m denivelare (-86 m + 10 m). Galeria superioară, pe alocurea frumos împodobită cu concreţiuni, conduce la gura largă a unui puţ central şi la două puţuri mici, laterale (fig. 8). Cu echipament speologic se poate coborî în Sala cu Prăbuşiri - foarte argiloasă - şi de aici, prin alt

puţ, mai jos, într-o sală circulară din care pleacă o galerie îngustă şi scurtă, colmatată cu argilă. Peştera este importantă în special pentru stâlpii stalagmitici în formă de „teanc de farfurii", descrişi pentru prima dată de aici de către E. Racoviţă şi R. Jeannel. Se cunosc până acum 5 specii de animale troglobionte, unele chiar endemice (păianjeni, pseudoscorpioni, miriapode şi gândaci). Săpăturile au dat oseminte de urs de cavernă. Peştera poate fi vizitată până la gura fiorosului puţ 1 (fig. 8) care e recomandat numai speologilor amatori. Timp de vizitare a Galeriei Superioare: 1/2 oră; pentru toată peştera: 3-5 ore. Ieşind din peşteră, ne putem întoarce pe unde am venit sau urma marcajul bandă galbenă spre Vf. Domogledu Mare pentru a coborî în staţiune pe la Crucea Albă (v. traseul 25 şi fig. 4).

22. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT -OBÂRŞIA VĂII FERIGARI - CREASTĂ**Marcaj: punct roşu (Fosta Fabrică de var - Creastă)Distanţa şi durata: Piatxa Hercules - Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat-Cheile Ferigari - Obârşia Văii Ferigari - Creastă: 2-2 1/2 ore pe potecă de munte prin pădure de fag şi poieni (fig. 4).

Traseu de legătură între Herculane şi drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - La Şipot a se vedea traseul precedent. De la micul izvor cu apă puţină şi ogăşelul lui înaintăm mai bine de 1 km pe poteca ce străbate lunga şi îngusta Poiană Ferigari** până la un sălaş părăsit, cunoscut sub numele de Casa lui Brozba (fig. 4). Aici, în plină pădure de fag, apa Ogaşului Ferigari (Rucăr) este înghiţită de un ponor. Se pare că această apă reapare în izbucul din satul Barza al Topleţului din Valea Cernei (v traseul 2). Mai departe, poteca punct roşu urcă la izvorul (obârşia) Ogaşului Ferigari. Urmează un urcuş mai abrupt care ne scoate sus, pe Culmea Munţilor Mehedinţi unde întâlnim marcajul de creastă bandă roşie şi drumul auto Tapteţ - Podeni (v. traseul 6, fig 3 şi 4).

Pe traseul punct roşu am fost însoţiţi de încă două marcaje: cruce roşie, care merge în continuare la Podeni (v. traseul 23, fig. 4) şi bandă albastră care, de la casa hai Brozba, o ia la stânga spre Poiana Muşuroaie şi coboară în HerciJane pe la Crucea Albă (v traseul 26 şi fig. 4). Acesta din urmă este marcajul recomandat pentru reîntoarcerea în Staţiune, în cazul când nu dorim să facem cale întoarsă.

23. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - CREASTĂ -PODENI**Marcaj:cruce roşie (Fosta Fabrică de var- Podeni)Distanţa şidurata:Piaţa Hercules- Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat-Cheile Ferigari - Creastă: 2-2 1/2 ore pe potecă de munte prin pădure de fag şi poieni; Creastă- Podeni: 2-2 1/2 ore de coborâş pe drum nemodernizat şi poteci (fig. 3 şi 4).

Traseu de legătură între Valea Cernei (Herculane) şi plaiurile mehedinţene (Podeni) care nu pn&ănlă dHicultăţi şi nu necesită un efort deosebit. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - La Şipot - Creastă a se vedea traseele 21 şi 22. Mai departe urmăm, spre stânga, drumul de pe Culmea Munţilor MehetSnfj (bandă roşie) în direcţia NNE până la bifurcaţia din preajma punctului La Şuşoare** Aici apucăm ramificaţia din dreapta noastră care coboară în bazinul Bahnei, la Podeni (fig. 3 şi 4).

24. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRĂU - IZBUCUL LA ŞUŞOARE - PODENI***Marcaj: punct albastru (Hotel Cerna - Podeni); cruce alb (până la Şuşoare); cruce albastră (până la Fântâna Jelărău).Durata: Hotel Cerna - Crucea Albă: 1-1 1/2 ore urcuş pe serpentinele potecii săpate în peretele Masivului Domogled; Crucea Albă - Fântâna Jelărău - Izbucul La Şuşoare: 2-2 1/2 ore pe poteci prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni; La Şuşoare - Podeni: 1 1/2-2 ore coborâş pe picioare pe drum nemodernizat şi scurtături (fig. 3 şi 4).

Traseul, în special prima lui parte (urcuşul pe creştetul Domogledului pe la Crucea Albă), este unul dintre cele mai frumoase din întregul bazin al Cernei. Totodată el reprezintă una din căile folosite de muntenii din comuna mehedinţeană Podeni pentru a aduce diferite produse la Herculane. Accesibilă aproape oricui în sezonul cald, poteca spre Crucea Albă devine greu practicabilă pe zăpadă şi mai ales când e acoperită de gheaţă sau polei. Pornim din spatele hotelului Cerna**, mai precis de pe strada Domogled de deasupra izvorului de apă plată, unde se află toate semnele care urcă pe masiv şi anume: punct albastru (pe care îl vom urma în acest traseu), cruce albă (semn distinctiv al localnicilor care însoţeşte punctul albastru până la Şuşoare), cruce albastră (care îngână punctul albastru până la Fântâna

Jelărău), bandă albastră, bandă galbenă, triunghi roşu şi triunghi albastru. Privit de aici, peretele de calcar, cu crucea fixată pe un pinten la mare înălţime, pare inaccesibil. Şi a fost până nu s-a făcut poteca. La capătul străzii Domogled, îngustă şi în pantă, dăm de şoseaua DN 67 D. După ce mergem pe ea vreo 50 m în amonte, ne angajăm pe un drumeag desprins din dreapta şoselei. După alţi o sută de metri pe acest drumeag, descoperim câteva trepte de beton, uneori astupate de litieră, care ne îmbie s-o luăm la stânga prin pădurea de fag. Urcăm astfel vreo 200 m până la grohotişurile din baza peretelui, unde întâlnim o altă potecă ce vine de la hotelurile moderne din Parcul Vicol. Avertizărr pe cei care au ales acest traseu că, atât până aici cât şi de aic înainte, nu toate marcajele afişate pe str. Domogled sunt prezente continuu pe copaci şi pietre, inclusiv marcajul punct albastru.

La început, pe grohotişurile împădurite de la baza Marelui Abrupt, poteca este largă şi comodă. De pe la 450 m alt. Însă, poteca săpată în rocă cu dalta şi barosul, urcă tot mai pieptiş spre cruce. Pe astfel de poteci cei ce suferă de rău de înălţime trebuie să urce cu mare atenţie, supravegheaţi să nu se uite în jos, spre abis. Admirând priveliştea larg deschisă asupra oraşului şi Munţilor Cernei de vizavi. văzuţi mereu din alt unghi, mai odihnindu-ne pe cele câteva bănci şi în chioşcul acoperit de pe traiectul potecii, nici nu ştim când a trecut mai bine de o oră - timpul necesar de a parcurge cei vreo 2.300 m până la Crucea Albă*** (529 m alt.). Încă de la poale ne aflăm în plină rezervaţie naturală, ocrotită de lege şi adesea pângărită de oameni inconştienţi. Priveliştea oferită ochilor de pe pintenul Crucii Albe nu are egal. În faţă se înalţă Munţii Cernei cu culmea împădurită, continuaţi în dreapta de Masivul Godeanu cu golul alpin. Falia calcaroasă, în lungul căreia se înşiră peşterile fierbinţi (Peştera cu Aburi, Peştera lui Adam, Peştera de la Despicătură) se trădează prin abrupturile alb-cenuşii. La poale, oraşul îşi etalează frumuseţile arhitectonice străbătute de panglica argintie a Cernei. De undeva din spate vine prin dreapta şi se deschide printr-o impresionantă despicătură deasupra Marelui Abrupt cunoscuta Vale Jelărău, seacă de obicei în porţiunea finală. Panorama nocturnă nu este mai prejos, dar pentru a prinde apusul, noaptea cu lună şi răsăritul, trebuie să ai un cort aciuat pe un tăpşan, căci circulaţia pe potecă în timpul nopţii este periculoasă.

Înainte de a porni iar la drum să ne amintim de versurile romanţei lui Arhtur Enăşescu, cândva pe buzele tuturor: „Cruce albă de mesteacăn / Răsărită printre creste / Cine te cunoaşte-n lume, / Cruce fără de poveste?". Adevărul e că crucea are o poveste, relatată de G. Acsenteanu şi al. În lucrarea „Herculanele au răsărit din legendă". Este vorba de un ofiţer din regimentul generalului erou Ion Dragalina care, venind călare de la Podeni spre Herculane în misiune de recunoaştere, s-a prăbuşit cu un podeţ a cărui picioare de lemn au fost tăiate de duşmani. Crucea Albă nu-i altceva decât omagiul adus eroului căzut la datorie.

De la Crucea Albă, poteca noastră lasă în dreapta poteca bandă galbenă (v. traseul 25), se afundă în pădure şi coboară până atinge firul Văii Jelărău, pe care îl urmează în amonte, spre est, printre pereţi de stâncă; acest sector poate fi numit Cheile Jelărăului** (fig. 4). După T. Trâpcea (1976) numele corect este „Jărălău" şi nu „Jelărău" cum apare în ghiduri, şi în nici un caz „Jelerău" cum e notat pe hărţile vechi austroungare; explicaţia este simplă: acum un secol, muntenii făceau catran din lemnul de răşinoase, numindu-l „zăr" iar valea i-a luat numele. După urcuşul prin chei nu mai mergem mult şi dăm de Fântâna Jelărăului**, un izvor carstic captat, cu apă rece de 8-9°C, situat la circa 600 m alt. Într-o mică poiană cu un chioşc amenajat ca loc de popas. Ne aflăm în plină pădure de fag deasă şi viguroasă care reţine peste zi mult din răcoarea şi umezeala nopţii. Ea este instalată pe calcare a căror spinări şi muchii răsar ici-colo printre arbori. Pe alocuri pot fi observate doline singuratice sau înlănţuite. De la Fântâna Jelărăului se desprinde spre stânga noastră o potecă nu prea comodă, în direcţia aproximativă nord, către Vârfu Şuşcu*** (1.192 m), cea mai importantă înălţime a Masivului Domogled, aflat şi el pe teritoriul Rezervaţiei naturale, iar de aici coboară, tot dificil, spre Poiana Şaua Padina, (marcaj triunghi albastru - timp necesar 2-2 1/2 ore, iarna interzis).

Lăsând în urmă Fântâna Jelărăului, continuăm mai bine de 1 km pe poteca bine bătătorită ce duce la Podeni, urmărind permanent albia mai totdeauna seacă, a pârâului Jelărău. Aici, la o ramificaţie a văilor, se desface, spre dreapta, o potecă ce duce spre Vârful Domogledu Mic (v. traseul 27) şi puţin mai încolo o altă potecă spre Valea Ferigari (v. traseul 26)-ambeletrecând prin Poiana Muşuroaie (v. fig. 4). Noi ne continuăm drumul drept înainte pe firul Văii Jerălău (total lipsită în această porţiune de apă în perioadele mai uscate), printr-o admirabilă pădure de fag. Drumul, deşi lipsit de elemente de senzaţie, e totuşi o încântare. Trebuie să urmărim cu atenţie poteca ce însoţeşte firul principal şi evitate cărările secundare. După câţiva km pe sub cupola verde a pădurii, ieşim în sfârşit în întinsa Poiană a Ştiubeiului** (sau Ştiuberi) cu bogata ei vegetaţie (multă ferigă, pe alocuri atât de deasă şi curată, încât ai impresia că e cultivată; liliac alături de ienupăr) şi cu câteva doline. Drumul către Podeni străbate poiana spre stânga, ajunge la un mare izbuc numit La Şuşoare (Ciucioare)**, dincolo de care se deschide o privelişte larg spre plaiurile mehedinţene din bazinul Bahnei, în timp ce, spre nora privirea ne este oprită de înălţimea La Suliţă. Continuând pe drumul din poiană, care de aici înlocuieşte poteca, ne îndreptăm spre Podeni, capătul traseului nostru (fig. 4).

25. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - PEŞTERA DE SUB ŞĂRBAN - VF. DOMOGLEDU MIC - VF. DOMOGLEDU MARE -CHEILE FERIGARI - FOSTA FABRICĂ DE VAR***Marcaj: bandă galbenă (Hotelul Cerna - Fosta Fabrică de var); triunghi roşu (până la Vf. Domogledu Mic)Durata: Hotel Cerna - Fosta Fabrică de var: 8-10 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).

Este unul dintre cele mai frumoase şi totodată dificile trasee în circuit care străbat teritoriul Rezervaţiei naturale Domogled. Parcurgerea traseului e un bun prilej de a lua contact cu rarităţile floristice şi faunistice din rezervaţie. Deoarece poteca dintre Crucea Albă şi vârfurile Domogled (Cărarea Pisicii) este greu de parcurs, recomandăm traseul numai drumeţilor temerari, cu experienţă, din mai şi până în octombrie. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Crucea Albă a se vedea traseul 24 şi fig. 4. De la Crucea Albă*** urmăm banda galbenă însoţită de triunghiul roşu (v. traseul 27) pe poteca ce duce spre vârfurile Domogledului. Această potecă este supranumită Cărarea Pisicii*** din pricina gradului mare de dificultate datorită îngustimii, brânelor şi porţiunilor cu grohotiş instabil ce o acoperă pe alocuri, precum şi a pantei accentuate. Aceste obstacole sunt însă compensate din plin de frumuseţea formelor carstice şi a priveliştelor de neuitat, mereu altele. După jumătate de oră de la cruce ajungem la Peştera de sub Şărban* (750 m alt., fig. 4). Are 86 m lungime, este luminată în bună parte, uscată şi cu puţine concreţiuni. Numele i se trage de la Vârful Şărban** (1.012 m) din apropiere, care poartă numele unui haiduc de prin partea locului. De la peşteră continuăm urcuşul prin pădure urmând serpentinele Cărării Pisicii care devin tot mai priporoase. Efortul nostru este recompensat de vederi panoramice minunate asupra Băilor Herculane, cuibărite în valea strâmtă a Cernei. După ce străbatem o pădure de liliac şi ne odihnim privirea pe pinii izolaţi încununând ţancurile şi muchiile calcaroase, apar stâncile Domogledului Mic*** (1.099 m). Poteca şerpuieşte printre ele dar, înainte de a ajunge la vârf, triunghiul roşu, care ne-a însoţit până aici, o ia ia stânga pe o potecă ce se îndreaptă către Poiana Muşuroaie (vezi traseul 27). Rămasă doar cu marcajul bandă galbenă, poteca noastră se îndreaptă spre Domogledu Mare*** (1.105 m) urmând o culme. Noi trebuie să călcăm cu mare atenţie pentru că poteca are porţiuni pe muchie de prăpastie sau merge foarte aproape de ea. De pe ambele vârfuri, care sunt relativ apropiate, putem face un tur de orizont atotcuprinzător. Se pot distinge Dunărea în Defileul Porţile de Fier, Munţii Almăjului şi Semenicului, Munţii Godeanu şi Retezat; în plan mai apropiat vedem Munţii Cernei cu Vârful Arjana, iar din Munţii Mehedinţi vârfurile Şuşcu, Hurcu, Cociu şi Inâlăţul. De la Crucea Albă şi până aici, în inima rezervaţiei naturale, am făcut 2 1/2-3 ore.

De la Domogledul Mare poteca bandă galbenă coboară spre sud-vest, mai întâi la loc deschis prin stâncărie şi pajişti montane, apoi printre pâlcuri de pin şi tufe de liliac şi, în cele din urmă, prin făgetele pure ale unei văi foarte estompate până dăm de înşeuarea dintre Vf. Domogledu Mare şi Vf. Şoimului (fig. 4). O potecă nemarcată o ia la dreapta spre Marele Abrupt dinspre Cerna, ducând la Peştera Mare de la Şoronişte (v. traseul 21, fig. 4). În apropiere de Vf. Şoimului, poteca părăseşte înşeuarea îndreptându-se spre sud, pe firul unui afluent al Văii Ferigari cu care se uneşte în aval de Izvorul La Şipot. În acest punct, banda galbenă pe care am urmărit-o tot timpul se întâlneşte cu punctul roşu, banda albastră şi crucea roşie, străbat împreună Cheile Ferigari** şi coboară la fosta Fabrica de var (vezi traseul 21 şi fig. 4).

26. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRĂl - POIANA MUŞUROAIE - VALEA FERIGARI - FOSTA FABRIC; DE VAR***Marcaj: bandă albastră (Hotel Cerna - Fabrica de var)Durata: Hotel Cerna - Fosta Fabrică de var: 7-8 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig.4)

Traseu în circuit, ca şi precedentul, dar prin partea estică E Rezervaţiei naturale Domogled - accesibil oricărui drumeţ în sezonu cald. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Fântâna Jelărău a se vedea traseul 24 şi fig. 4. De la Fântâna Jelărăului**, mai mergem 1 km ş; ceva pe poteca bine bătătorită până la o ramificaţie a văilor. Aici lăsăm poteca din stânga (punct albastru) să se ducă spre Podeni ş noi o luăm la dreapta pe un drum forestier care înlocuieşte o veche potecă a pădurarilor. După mici serpentine prin pădurea de fag de pe o vale slab înclinată,, intrăm în Poiana Muşuroaie (Muşu-roane)***, declarată rezervaţie floristică - o imensă pajişte cu iarbă grasă, la care se aţin uneori căprioarele. Frumuseţea peisajului rezultă din varietatea nuanţelor de verde, de la cel crud al ierbii până la cel întunecat al coniferelor, pigmentată de paleta multicoloră a florilor. O fântână care seacă la secetă, câteva foişoare vânătoreşti şi cabana Ocolului Silvic (+)** se încadrează în decorul natural.

După T. Trâpcea (1976), de la această cabană (nouă în anii 70) pornea o potecă marcată cu triunghi roşu care, după câteva sute de metri de urcuş drept, făcea o serpentină strânsă şi se termina pe Vârfu Domogledu Mare; este poteca pe care am trasat-o în fig. 4; astăzi poteca triunghi roşu leagă Poiana Muşuroaie de Vârfu Domogledu Mic (v. traseul 25 şi 27).

De la cabana forestieră, poteca bandă albastră o ia spre sud, trece pe lângă un foişor de vânătoare situat în capătul poienii, apoi pe lângă un izvor, lasă în stânga un drum forestier (care urcă spre obârşia Gergheritului pentru a face legătura cu drumul Topleţ -Podeni, v. fig. 4) şi trece dincolo de culmea estică a Masivului Domogled prin Şaua Cracu Rădăcinii Mari**. Dincolo de culme, poteca coboară pe o viroagă argiloasă la izvorul (obârşia) Văii Ferigari (Rucăr) în amonte de casa părăsită a lui Brozba (v. fig. 4). Aici, marcajul nostru (bandă albastră) se întâlneşte cu marcajele cruce roşie (v.traseul 23) şi punct roşu (v. traseul 22). Însoţiţi de toate aceste marcaje, înaintăm pe firul Văii Ferigari, trecem prin Cheile Ferigari** şi coborâm până la fosta Fabrica de var (v. traseul 21 şi fig. 4).

27. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - VF. DOMOGLEDU MIC-POIANA MUŞUROAIE***Marcaj:triunghi roşu (Hotei Cerna - Poiana Muşuroaie)Durata: Hotel Cerna - Crucea Albă: 1-1 1/2 ore; Crucea Albă - Domogledu Mic 2 1/2-3 ore; Domogledu Mic -Poiana Muşuroaie: circa 1 oră pe potecă printre cleanţuri, prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).

Traseul conduce la Poiana Muşuroaie pe altă cale decât prin Valea Jelărăului pentru a include Cărarea Prisicii şi vârfurile Domgledului. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Vf. Domogledu Mic a se vedea traseul 24 (până la Crucea Albă) şi traseul 25 (pentru Cărarea Pisicii). Înainte de Vf. Domogledul Mic*** (1.099 m), triunghiul roşu coteşte la stânga pe o potecă ce coboară în Poiana Muşuroaie (Muşuroane)*** unde se termină. După unele surse mai vechi (T. Trâpcea, 1976; P. Grigore în „România pitorească" nr. 2 din 1991), triunghiul roşu unea Cabana silvică Muşuroaie cu Vf. Domogledu Mare, urcuşul durând 2 ore: mai întâi pe un drum forestier, circa 500 m, apoi pe o potecă cu marcaj învechit ce urcă abrupt printr-o „pădure falnică", terminându-se cu câteva serpentine la lizieră, nu departe de panoul Rezervaţiei Academiei de pe golul montan (vezi şi traseul 26 şi fig. 4). După P. Grigore (1991), de la cabană mai pleacă un marcaj, triunghi roşu, care, în 45 de minute ne scoate la Izvoru Comoriştei: se apucă un drum de tractor care merge spre est, se depăşeşte o pepinieră de conifere, se urcă domol printr-o pădure rară de fag până dăm în drumul de creastă Topleţ -Podeni. Trasversându-I, o altă potecă coboară vreo 200 m până la izvorul amintit.

Din Poiana Muşuroaie ne putem întoarce la Herculane pe bandă albastră (v. traseul 26) sau pe unde am venit.

28. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELÂRAU - LA ŞUŞOARE - LA MARGINAMarcaj: cruce albă (marcaj simbolic făcut de localnici între hotelul Cerna şi La Margina)Durata: Hotel Cerna - La Margina: 4-4 1/2 ore pe potecă printre cleanţuri, prin pădure de fagi şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).

Traseul se suprapune în bună parte cu traseul 24, fiind diferit doar de la izbucul La Şuşoare (Ciucioare)**, aflat pe stânga drumului de creastă Topleţ- Podeni (fig. 4). La nord de izbuc, drumul se bifurcă: cel din dreapta merge la Podeni, cel din stânga continuă linia de creastă spre Vf. Margina (1.026 m) lângă care se află locul numit La Margina * (fig. 4). De aici ne putem întoarce pe marcajul bandă galbenă care ne scoate la Uzina electrică veche (v. traseul 29).

29. BĂILE HERCULANE - UZINA ELECTRICĂ VECHE - CHEILE ŞAUA PADINA - POIANA ŞAUA PADINA - LA MARGINA**Marcaj: bandă galbenă (Uzina electrică veche - La Margina)Distanţa şi urata:Piaţa Hercules - Uzina electrică veche: 0,6 km pe şosea modernizată; Uzina electrică veche - La Margina: 4-5 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).

Traseu de legătură între Băile Herculane şi drumul de creastă cu ramificaţie spre Podeni (v. fig. 4). Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Uzina electrică veche a se vedea traseul 7. La vreo sută de metri în amonte de Uzina electrică veche (+)** prindem o alee marcată cu bandă galbenă, apoi, de la un canton forestier, facem la dreapta pe un drum de tractor. Ceva mai sus prindem poteca şi urcăm serpentinele largi şi comode, până dăm de pereţii calcaroşi ai versantului. Aici poteca se bifurcă.

Ramura din dreapta urcă în serpentine tot mai strânse şi priporoase, acoperite pe alocuri de grohotiş; după mai bine de 2 ore prin pădure de fag şi tei ieşim în înşeuarea dintre vârfurile Hurcu (1.088 m) şi Şuşcu (1.192 m), mai aproape de ultimul, de unde priveliştea spre Valea Cernei este plină de farmec şi inedit; de aici coborâm la stânga (spre NV) până în Valea Şaua Padina, în amonte de chei, apoi urcăm pe ea până în Poiana Şaua Padina** - o întindere plană, lungă de vreo 3 km, situată în apropierea crestei Munţilor Mehedinţi. Ramura din stânga ne conduce în Valea Şaua Padina, pătrunde în Cheile Şaua Padina** unde traversează două podeţe suspendate la înălţime, apoi, ieşind din sectorul cheilor, se uneşte cu ramura dreaptă, îndreptându-se pe firul domol al văii spre Poana Şaua Padina. Din poiană se desprinde o potecă marcată cu triunghi albastru care trece pe lângă Vârful Rudina Mare (1.163 m), se apropie de Vârfu Şuşcu (1.192 m), apoi se îndreaptă spre sud pentru a lua sfârşit la Fântâna Jelărăului (v. traseul 24 şi fig. 4).

Din frumoasa Poiană Şaua Padina apucăm drumul care trece pe lângă cabana Ocolului silvic şi urcă pe un podiş calcaros şi arid până în locul numit La Margina*, situat lângă drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi (fig. 4). De aici putem merge la Podeni pe drumul ce se desprinde din cel de creastă sau să ne întoarcem la Herculane pe Valea Jelărăului (v. traseele 24 şi 28).

30. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞEŢ -CASCADA COCIULUI***Marcaj: punct roşu (Podeţul de la confluenţă – Cascadă)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Stânca Ghizelei -Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Cascada Cociu: 1-1 1/2 ore urcuş pieptiş prin pădure de fag şi stejar (fig. 4).

Traseul are ca obiectiv Cascada Cociu. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - podeţul de la confluenţa Ogaşului lui Roşeţ cu Cerna a se vedea traseul 7 şi fig.4. Venind pe şosea de la Stânca Ghizelei (km 4,1) înspre podeţul de beton (km 4,3) putem zări în dreapta noastră printre coroanele copacilor, căciula albă şi mare a Vârfului Cociu (1.115 m) şi, dacă ştim unde este cascada, îi putem distinge şuvoiul de aoâ în cădere liberă. Primul marcaj punct roşu apare chiar aici, după ce trecem podeţul şi intrăm, la dreapta, în marginea de la şosea a Poienii (Grădinii) Cociului (Coşiului)**. Poteca şi marcajul sunt greu de urmărit şi de aceea urcăm pe firul Ogaşului lui Roşeţ (care vine tumultuos pe o pantă de circa 45 de grade) până la baza peretel Cociu cu o verticală de 200 m, cu trasee alpinistice dintre cele m: dificile şi cu Cascada Cociului**** prezentată în unele scrieri drec cea mai înaltă şi spectaculoasă cascadă din România. Într-adev; aici putem admira, mai aies când arborii sunt desfrunziţi, căderea a apă de la 120 m înălţime, despletită în două şuvoaie. Cascada est permanentă pentru că ogaşul nu seacă niciodată, în ciuda faptului c e relativ scurt şi dezvoltat pe calcare. Apa se prăvăleşte conţinut vertical, fără trepte. Spre deosebire de braţul stâng (în sensul curgerii cel drept, care creşte mult după ploi, nu poate fi văzut în toată lungimea şi splendoarea sa deoarece cade între doi pereţi. De la cascadă ne reîntoarcem la şosea ş! de aici la Herculane.

31. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞET - POIANA FÂNTÂNA MOŞULUI - CREASTĂ - GORNENŢI**Marcaj:triunghi albastru (Podeţul de la confluenţă -Gornenţi)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Poiana Fântâna Moşului - Creastă - Gornenţi: 3-3 1/2 ore pe potecă prin livezi, pădure de fag şi conifere şi prin poieni (fig. 3 şi 4).

Traseu de legătură între Băile Herculane şi Gornenţi trecând peste creasta Munţilor Mehedinţi; iarna este interzis. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ a se vedea traseul 7 şi fig. 4. Din locul de popas din Poiana Cociului**, situat la confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ, pleacă, în afară de punctul roşu (v. traseul 30), încă două marcaje: triunghiul albastru şi bandă albastră. În poiană există un indicator pe care scrie: „Spre Cascada lui Roşeţ 1 oră. Spre culmile Munţilor Mehedinţi prin Balta Cerbului 3-4 ore". Cele două marcaje pornesc chiar din poiană dar separat: banda albastră o ia spre stânga, pe un drum de tractor, în timp ce triunghiul albastru, ales de noi, suie în paralel cu firul Ogaşului Roşeţ pe o potecă care se pierde pe alocuri. După vreo 50 de metri, ea se abate spre stânga, se uneşte cu poteca bandă albastră şi urcă împreună, în serpentine tot mai strânse, până sub peretele falnicului cleanţ al Muntelui Cociu (Coşiu)**. Se presupune că acest oronim derivă din numele „kasion oraş" dat de grecii antici unui vârf din Munţii Mehedinţi, nume care a devenit, cu vremea, în graiul bănăţean „Cociu" sau „Coşiu". Deşi mai scund decât vecinii săi (v. fig. 3 şi 4), acest munte se impune prin abruptul dinspre Cerna, prezentat în traseul precedent. Mai departe, poteca urcă în direcţia generală nord-est, trece pe lângă Vârfu Mlăcile* (1.110 m) şi intră în Poiana

Fântâna Moşului** unde se află un izvor. Dincolo de această poiană cele două marcaje se despart: poteca banda albastră o ia la stânga spre Poiana Balta Cerbului (v. traseul următor), în timp ce poteca triunghi albastru urcă spre creastă, o depăşeşte şi coboară în bazinul Bahnei, unde se termină la Gornenţi (fig. 3 şi 4).

32. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞEŢ -POIANA FÂNTÂNA MOŞULUI - POIANA BALTA CERBULUI - VF. CIOLANU MARE - CHEILE ŢĂSNEI - POIANA ŢĂSNEI (KM 14)***Marcaj: bandă albastră (Podeţul de la confluenţa Cerne cu Ogaşu lui Roşeţ - Poiana Ţăsnei)Distanţa şi durata. Băile Herculane (Piaţa Hercules)-Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Poiana Ţăsnei: 6-7 ore pe potecă şi drum de căruţă prin livezi, pădure de fag şi răşinoase şi poieni (fig. 3).

Traseu în circuit având ca obiective principale Poiana Balta Cerbului şi Cheile Ţăsnei. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ - Poiana Fântâna Moşului a se vedea traseele 7 şi 31, fig. 4. De la Poiana Fântâna Moşului** urmăm marcajul bandă albastră pe poteca bornată cu vechi „momâi' grănicereşti, urcând domol în lungul abruptului. Mai departe intrăm într-o vale largă, bine împădurită, care ne scoate pe un platou cu numeroase doline. De aici poteca face un cot şi pătrunde în imens-Poiană Balta Cerbului**. Este o insulă de granite între calcare lungă de vreo 800 metri, străjuită de vârfurile Inâlăţu Mic (1.146 rîşi Inălăţu Mare (1.301 m) şi în care este o cabană a Ocolului silvi (fig. 3). Revenind în punctul prin care am intrat în poiană, continuăr poteca grănicerească care se strecoară printre doline, prin pădure trece pe la Vf. Ciolanu Mare** (1.135 m) situat pe creasta Mun(ilo Mehedinţi şi se opreşte deasupra Văii Ţăsna. De aici coborâm abrup până la apă. Trecem de două stânci şi pătrundem în Cheile Ţăsnei***, de o frumuseţe cu totul particulară conferită de versanţi sculptaţi de ape şi de pinii de pe creste. În calcarele suspendate deasupra văii se deschid câteva guri de peşteră. În una dintre ele (nu se ştie exact care) ar fi fost, după nişte documente ascunzătoarea cetei condusă de Tudor Vladimirescu. Mai în ava întâlnim o pitorească moară de apă, (cunoscută ca Moara Dracului deoarece roata se învârteşte în sens invers), instalată la baza une cascade de 5 metri. Urmează un sector de canioane sălbatice, greu de străbătut, cu marmite, cascade şi o mică peşteră. Ieşind din chei pârâul Ţăsna mai coboară câteva mici cascade şi apoi dispare prin fisurile calcarului. Se poate încheia traseul coborând direct prin albie, peste câteva săritori, dare mai comod să urcăm pe potecă. Aceasta suie pe versantul drept al Văii Ţăsna spre un frumos punct de belvedere*** asupra Munţilor Cernei. Un decor de excepţie ne încântă privirile: stânci ascuţite îmbinate cu.siluetele pinilor bănăţeni. conferind peisajului o tentă de stampă japoneză. În final, coborâm în Poiana Ţăsnei**, la şosea, în dreptul locului cunoscut sub numele de „Cabana turistică de la km 14", unde circuitul nostru ia sfârşit.

33. BĂILE HERCULANE - POIANA ŢĂSNEI (KM 14) - VF. PIETRELE ALBE - POIENILE DE SUS (PLOSTIMIOARELE, MEDVEPULUI, PORCULUI, CROVU MARE, IZVERNELOR şi BILITIN) - CHEILE TÂMNEI - CONFLUENŢA TÂMNEI CU CERNA (KM 22)***Marcaj: punct galben (Poiana Ţăsnei - Poienele de Sus - Piatra Puşcată)Distanţa şi durata:Piaţa Hercules - Poiana Ţăsnei: 13,8 km pe şosea modernizată; Poiana Ţăsnei - Poienile de Sus ale Cernei - Confluenţa Cernei cu Fueroaga Tâmna: 10-12 ore pe poteci prin păduri de fag şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).

Traseul are ca obiectiv parcurgerea Poienilor de Sus ale Cernei - un relief carstic extrem de original, unic în carstul carpatin, reprezentat printr-o înşiruire de depresiuni adânci, adesea cu fundul foarte neted şi cu versanţii tăiaţi în calcare abrupte şi puternic lapiezate (detalii în Şt. Negrea, 1984). Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Poiana Ţăsnei (km 14) a se vedea traseul 7 (fig. 3 şi 4). Ca să pătrundem în ţară misterioasă, izolată, a Poienilor de Sus pornim din Poiana Ţăsnei pe poteca punct galben. E bine să fim aici în zorii unei lungi zile de vară, odihniţi, deoarece ne aşteaptă porţiunea cea mai sălbatică şi dificilă a traseului, urmată de multe ore de mers până vom revedea Valea Cernei, mai în amonte, la km 22. Altfel vom fi nevoiţi să dormim în pădure sau, dacă n-avem cort, să veghem cu rândul la un foc de tabără ca să nu fim surpinşi de carnivorele care vânează noaptea (v. cap. „Vieţuitoarele" şi „Ocrotirea Naturii").

Din Poiana Ţăsnei** facem drumul în sens invers ca în traseul precedent, urcând prin Cheile Ţăsnei*** printre abrupturi, până la Moara Dracilor şi mai departe până deasupra Văii Ţăsnei. De aici, la vreo 200 m de o stână, poteca se ramifică iar noi o luăm la stânga pe punctul galben. Urmează un urcuş obositor, dintr-o bucată, cam 400 m diferenţă de nivel, printr-un hăţiş de tufe, fagi tineri şi stâncărie de calcar până ajungem pe linia de creastă, la Vf. Pietrele Albe*** (1.335 m). De sus avem o

amplă vedere panoramică, până hăt departe, asupra munţilor şi Văii Cernei. În prim plan, în direcţia NNE. se înşiruie seria de depresiuni adânci, cu fundul plat, înconjurate de pereţi calcaroşi -obiectivul traseului nostru. Părăsind creasta Munţilor Mehedinţi, străbatem o serie de poteci legate prin marcajul punct galben care ne conduc succesiv, mai întâi prin Poiana Pios-tinioarele** şi Crovul Medvedului**, apoi prin Poienile Porcului**. Urmează Crovu Mare*** - o dolină imensă, adâncă de peste 100 metri, în baza căreia se află nişte stâne la umbra unor arbori răzleţi. De aici există o variantă spre Poiana Bîlitin şi o potecă spre Isverna (v. fig. 3). Din Crovu Mare ne îndreptăm sprePoiana lsvernelor*şi, în continuarea acesteia, intrăm în Poiana Biiitin***, situată la 1.200 m alt. Versanţii calcaroşi nu sunt prea abrupţi dar prezintă frumoa sculpturi făcute de apă. Avem impresia că ne aflăm în arena ur amfiteatru antic, perfect netedă, cu pajiştea de un verde cri persărată de spinările albe ale lapiezurilor dezvelite de sol. Da stăm bine cu timpul, ne putem abate spre nord pentru a faci. cunoştinţă cu marele lapiez de sub Vârfu lin Stan*** (1.466 m). În acest scop, prindem o potecă lată, caoalee.care ne conduce printr-o pădure de fag şi ne scoate, după jumătate de oră, în acest relief carstic alb şi fragmentat de un mare efect viizual.

Revenind în Poiana Biiitin, avem două posibilităţi de a ne întoarce la şosea, în Valea Cernei. Prima: să coborâm peFueroaga Biiitin** printr-un sector de chei sălbatice (cam 300 m diferenţă de nivel) până în baza abruptului Cernei iar de aici vreo 500 m prin fâneţe, păşuni şi livezi, apoi iar prin pădure pantă la confluenţa pârâulu cu Cerna. A doua posibilitate: să revenim îo Crovu Mare şi, de aic prin Crovu lui Beniog*, în Valea Tâmnei unde se află o stână - bun loc de popas. După o odihnă binemeritată,, coborâm prin Cheile Tâmnei*** (foarte sălbatice, priporoase şi în pantă mare) până la confluenţa Văii Tâmnei cu Cerna (km 22).

34. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CERNEI CU TÂMNA (KM 22) - CHEILE TÂMNEI - CROVU MARE - CREASTĂ -ISVERNA*Marcaj: cruce roşie (DN 67 D, km 22 - Isverna)Distanţa şi durata :Piatxa Hercules - Confluenţa Cernei cu Tâmna: 22 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Cheile Tâmnei - Creastă - Izverna: 4-41/2 ore pe potecă prin chei, păduri de fag şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).

Traseu de legătură folosit de localnici pentru a veni la Herculane; exceptând Cheile Tâmnei (prezentate la traseul precedent) nu deţine un interes deosebit. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Valea Tâmnei a se vedea traseul 7 şi fig.3-4. Pornind de la km 22 al şoselei 67 D (aflat în dreptul Pietrei Puşcate), ne angajăm pe poteca ce suie pe Valea Tâmnei, urcăm pieptiş şi cu dificultate prin Cheile Tâmnei*** şi ajungem în Poiana Crovu Mare*** (vezi traseul precedent). Mai departe, după un urcuş domol, atingem creasta Munţilor Mehedinţi mai la nord de Vf. Bruscan (1.300 m), apoi coborâm printr-o pădure tânără de fag şi tei până în fostul cătun Cănicea, înglobat în satui-comună Isverna.

35. BĂILE HERCULANE - CERNA-SAT - VF. CIOACA îNALTĂ -VALEA CAPREI - VALEA MOTRULUI SEC - CLOŞANI*Marcaj:triunghi roşu (Cerna-Sat- Cloşani)Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Cerna-Sat: 42 km pe şosea modernizată; Cerna-Sat - Cloşani: 4 1/2-5 ore pe potecă şi drum neasfaltat, prin pădure de fag, tei şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).

Traseu de legătură între Valea Cernei (Cerna-Sat) şi Valea lotrului (Cloşani), fără obiective turistice deosebite. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cerna-Sat a se vedea traseul 7 şi fig. 3-4. Pornind din Cerna Sat**, trecem puntea peste Cerna din apropierea şcolii prindem marcajul triunghi roşu şi-l urmăm pe Ogaşul lui Hărţaucâ prin pădure de fag şi tei până atingem creasta Munţilor Mehedinţi ceva mai la sud de Vârfu Cioaca înaltă** (1.137 m). Dincolo de creastă intrăm în bazinul Motrului, mai exact în bazinul Pârâului Capra. La confluenţa pârâului Capra cu Dobrota găsim un drum neasfaltat care ne conduce, prin Valea Motrului Sec**, în localitatea cu aceleaşi nume, iar de aici nu mai e mult până la Cloşani. Coborând pe Valea Motrului Sec am trecut pe lângă unele peşteri importante (cum sunt P. Lazului şi P. Mariei - vezi fig. 3) dar, nefiind în bazinul Cernei, nu le vom descrie.

TERMENI LOCALI SXI ŞTIINŢIFICI

abri - escavaţie mai mare în baza abrupturilor calcaroase.alveole (sau linguriţe) - mici scobituri ovale în pereţii peşterilor.anemolite - stalactite înclinate din cauza curenţilor de aer.anin-sau arin specii deAInus şi arină-nisip (din lat. arena), ambele elemente arhaice în graiurile româneşti, stau la baza toponimelor Anina, Areniş, Valea Arenişului).aven - peşteră verticală (puţ natural înfundat la bază sau continuat de galerii în plan orizontal).calcit - carbonat de calciu cristalizat, + transparent, + incolor sau divers colorat, frecvent în peşteri.cale - cărare, potecă (din lat. callis - de unde toponimul Cracu cu Calea).cioacă - vârf de deal cu spinarea domoală, pietroasă şi înierbată mărunt.cârşie - (sau cârşă) - cuvânt, se pare, de origine celtică, pătruns în limba daco-geţilor şi moştenit de limba română („stâncă", „colţ de piatră") care desemnează o înălţime, cel mai adesea calcaroasă, împădurită sau nu, dar neapărat prevăzută cu abrupturi (cleanţuri sau pânze); apare frecvent în toponimia Munţilor Banatului.cleanţ - abrupt golaş al unei cârşii (sinonim cu ţanc, pânză, stean)concreţiuni - formaţiuni variate, ca formă, de carbonat de calciu ce iau naştere prin procesul de concreţionare (sau stalagmitare) care constă în depunerea de către apa infiltrată în peşteri a carbonatului de calciu (sinonim cu speleoteme).coralite - concreţiuni roz sau ocru imitând scheletul de corali.crac - culme, versant împădurit sau ramură de vale.curmătură - „pinteni" trimişi alternativ de cei doi versanţi ai văii (în Cheile Caraşului), „creasta ascuţită" sau „loc rău, cu pietre" (în alte locuri din Munţii Banatului, v. Banatica, II, 1973).diaclază - crăpătură formată în roci prin presiune sau răcire, lărgită sau nu de ape, deschisă sau colmatată.dolină - formă de relief negativ, o scobitură în formă de pâlnie cu diametrul de la câţiva metri la sute de metri, caracteristică zonelor carstice (sinonime în Banat: dolic, vârtac, vârcan, vârtop).dom - speleotemă masivă cu aspect caracteristic, adesea emisferică.dornă - porţiune de apă adâncă şi liniştită pe traseul unui curs de apă dând impresia de lac.dos - versant de munte sau deal orientat spre nord, nord-vest sau nord-est; „loc umbrit" (în Banatul de munte).exurgenţă - v. izbuc.faţă - versant orientat spre sud, sud-vest sau sud-est; „loc către soare" (în Banatul de munte).gur- bazinaş cu fundul şi marginile de calcit, umplut de apa ce picură din tavanul peşterii.helictite - stalactite, de regulă foarte fine, al căror ax îşi schimbă de mai multe ori direcţia.horn - „suitoare" verticală sau oblică într-o peşteră care poate răspunde la un nivel superior (pentru care e puţ) sau la exterior (pentru care e aven).incrustanţă - calitatea unor ape (incrustante) de a depune în albia lor calcarul, formând tuf calcaros.izbuc - ieşirea la suprafaţă sub formă de izvor + puternic a cursului subteran din zonele carstice; ele pot fi resurgenţe (când cursul a pătruns în subteran printr-un ponor) sau exurgenţe (când cursul s-a format în subteran din apa infiltrată pe diferite căi).înşeuare - loc mai lăsat între două vârfuri situate pe o cumpănă de ape (şa).lapiez (sau lapiaz) - formă de relief negativă constând din şănţuleţe, crăpături, găuri şi tot felul de escavaţii pe suprafeţele calcaroase înclinate, rezultate din forţa de eroziune şi dizolvare a apelor (sinonim: karre).lapte de piatră - v. montmilch.linguriţe - v. alveole.marmită - escavaţie emisferică sau ovoidală scobită de ape în albia unui râu sau la baza unei cascade, de regulă în zonele carsticemontmilch (sau mondmilch sau lapte de piatră) - depozitde calcit format în anumite condiţii pe pereţii peşterilor.muncei - munţi cu înălţimi sub 1.000 m altitudine.odontolite - buzunăraşe de calcit suprapuse tivind muchiile de pe pereţii peşterilor.ogaş - pârâu de munte, „vale îngustă" (v. Banatica II, 1973).padină (padină) - poiană, „loc mai frumos, întins" (v. Banatica 11,1973).parter (vegetaţie de) - asociaţie de plante din etajul inferior al pădurii.perle de cavernă (de peşteră)- mici concreţiuni sferice sau ovoidale, găsite de obicei în gururi.peşteră activă, subfosilă, fosilă-peşteră (sală, galerie, etc.) parcursă de un curs de apă permanent, temporar şi respectiv fără curs de apă.

piatră moale - v. tuf calcaros.pânză - v. cleanţ.ponor - locul unde un curs de apă dintr-o zonă calcaroasă dispare în subteran (sorb); el poate apărea şi pe traectul unui curs subteran.pramen - izvor.prilucă - (sau prelucă) - poiană.prislop - „poiană între două dealuri" (Banatica, II, 1973).resurgenţă - v. izbuc.sălaş - construcţie folosită ca adăpost temporar de oameni şi animale.sifon - sector al unei peşteri unde tavanul coboară foarte mult, atingând sau intrând în apă (pârâu,lac).silişte - ruinele sau aşezarea unui fost sat (de unde toponimul Seleştiuţa şi Săliştea).slatină - sărătură (de unde toponimele Slatina Nera şi SlatinaTimiş).sohodol (sau sodol) - vale carstică fără albie (oarbă).sorb - v. ponor.speleoteme - v. concreţiuni.stalagmitare - v. concreţiuni (procesul de concreţionare).stean - v. cleanţşa - v. Înşeuare.tâlvă - culme, deal.tuf calcaros - rocă sedimentară calcaroasă, buretoasă. uşoară, cu duritate mică („piatră moale"), realizată de apele incrustante (v. incrustanţă).tunel de presiune - sector al unei galerii de peşteră cu secţiune circulară sau ovală, care arată că apa a lucrat sub presiunevârtop - v. dolină.

SURSE DE INFORMARE SUPLIMENTARĂ

ALBULEŢU, I., Zona turistică Porţile de Fier, Editura Sport-Turism, 1982.ARDEALEAN, V., BIZEREA, M. şr GHIBERDEA, V., Excursii şi drumeţii în regiunea Banat, întrep. Poligr. Banat, Timişoara, 1964. BADEA, L. (coordonator), Valea Cernei, studiu de geografie, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1981. BALINTONI, GH., DUMITRESCU, G., HILLINGER, N. şi OLARU, M., Contribuţie la repertoriul arborilor ocrotiţi din judeţul Caraş-Severin, în Caietele Banatica, 7, Reşiţa, 1978. BANATICA, serie editată de Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, l-IV, 1971-1977.BĂDESCU, B. (coordonator), Arealele protejate din judeţul Caraş-Severin, publicaţie editată de Asociaţia Speologică Exploratorii Reşiţa, 1998.BIZEREA, M., Ghid turistic al Judeţului Caraş-Severin, editat de O.J.T. Caraş-Severin, Reşiţa, 1971.BLEAHU, M., DECU, V., NEGREA, ŞT., PLEŞA, C, POVARĂ, I. şi VIEHMANN, I., Peşteri din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.BOŞCAIU, N., Flora şi vegetaţia munţilor Ţarcu, Godeanu şi Cernei, Editura Acad. R. S. România, Bucureşti, 1971. BOTOŞĂNEANU, L., Observations sur la faune aquatique hypogee des Monts du Banat (Roumanie), Trav. Inst. Speol. „E. Racovitza", Bucureşti,10, 1971.BOTOŞĂNEANU, L, NEGREA, ALEXANDRINA şi NEGREA ŞT., Grottes du Banat, explorees de 1960 ă 1962, în Recherches sur Ies grottes du Banat et d'Oltenie (Roumanie, 1959-1962), Editions du C.N.R.S., Paris, 1967.BOTOŞĂNEANU, L. şi NEGREA, ŞT., Drumeţind prin Munţii Banatului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1068 (ediţia I) şi 1976 (ediţia a II-a îmbunătăţită şi adăugită).CAIETE BANATICA, Serie editată de Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa, 1-7,1974-1978.CRISTESCU, I., Tezaurul Cernei, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1978.CRISTESCU, I., Miracolele Cernei, Editura Hercules Friends, Băile Herculane, 1996.DECU, V., NEGREA, ALEXANDRINA şi NEGREA ŞT, Une oasis biospeologique tropicale developpee dans une region temperee: „Peştera lui Adam" de la Băile Herculane (Carpates Meridionales, Roumanie). Trav. In st. Speol. „E. Racovitza", Bucureşti, 13, 1974. DECU, V. şi NEGREA, ŞT, Apercu zoogeographique sur la faune cavernicole terrestre de Roumanie, Acta Zool. Cracoviensia, Krakow, 14, 1969.GOGÂLTAN, I. şi GOGÂLTAN, DOINA, Băile Herculane, în seria Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, 1980.GOGÂLTAN, I. şi GOGÂLTAN, DOINA, Herculane, ghid balnear şi turistic, Editura Mirador, Arad,

1992.GORAN, C, Catalogul sistematic al peşterilor din România, editat de CNEFS, Bucureşti, 1982.GRIGORE, M., Munţii Semenic, ghid turistic, în colecţia Munţii noştri, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.GRISELINI, F. (trad. în româneşte de N. BOLOCAN), Istoria Banatului Timişan, Tipogr. Române Unite, Bucureşti, 1926.HILLINGER, N., Care e situaţia staţiunii Băile Herculane?, România Pitorească, 5, 1999.JURJICA, T, (coordonator), Caraş-Severin, monografie, în seria Judeţele Patriei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.JURMA, GHEORGHE şi SĂNDULESCU, AUREL, Caraş-Severin, Editura Timpul, Reşiţa, 1996KERNBACH, V., Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.MARTONNE, Emm. de, Sur l'histoire de la vallee de Jiu (Karpates meridionales), C. R.Acad. Şei. France, 129, 1899.MIHĂILESCU, V., Carpaţii sud-estici, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.MIHĂILESCU, V., Structura geografică a Munceilor Banatului, în Caiete Banatica, 7, Reşiţa, 1978.MIRONESCU, VALENTINA şi GHIŢĂ, M., Itinerare turistice în zona „Porţile de Fier", Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975.MITROFAN, M. şi POVARĂ, I., Chemical geothermometry data concerning the origin of thermal waters in Băile Herculane area, România, în I. Popa (coord.), Mineral and thermal groundwater, proceed. Int. Symp. Mineral and therm ground, Miercurea Ciuc, 1998. MOGOŞANU, F., Rezultatele ultimelor săpături arheologice privind paleoliticul din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane, Stud. Cerc. Ist. Veche, 22, 1971.MOHAN, G., ARDELEAN, A. şi GEORGESCU, M., Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Editura Scaiul, Bucureşti, 1993.MUNTEANU, D., Caracterizarea avifaunistică a Văii Cernei, Muzeul Banatului Timişoara, Anal. Banatului, ser. Şt. Nat., 1, 1983.NEGREA, ALEXANDRINA şi NEGREA, ŞT., Sur la synusie du guano des grottes du Banat (Roumanie). Trav. Inst. Speol. „E. Racovitza", 10, 1971.NEGREA, ŞT., Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă, şi Bazinul inferior al Cernei, M. BLEAHU, M., DECU, V., NEGREA, ŞT., PLEŞA, C, POVARĂ, I. şi VIEHMANN, I., Peşteri din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.NEGREA, ŞT.(coordonator), Peşteri din România, ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.NEGREA, ŞT. şi NEGREA ALEXANDRINA, Recherches sur l'association parietale des grottes du Banat (Roumanie). Acta Zool. Cracoviensia, Krakow, 17, 1972.NEGREA, ŞT. şi NEGREA ALEXANDRINA, Sur Ies associations de plancher des grottes du Banat (Roumanie) Trav. Inst. Speol. „E. Racovitza", 16. 1977.NEGREA, ŞT. şi NEGREĂLEXANDRINA, Din Defileul Dunării în Cheile Nerei, în seria Itinerare în Munţii Banatului, nr. 1, Editura Timpul, Reşiţa, 1996.NEGREA, ŞT. şi NEGREĂLEXANDRINA, Din Cheile Caraşului pe Semenic, în seria Itinerare în Munţii Banatului, nr. 2, Editura Timpul, Reşiţa (sub tipar).NICOLĂESCU, M. Apele minerale şi nămolurile terapeutice din R. S. România, voi.III: Editura Medicală, Bucureşti, 1970.NICULESCU, GH. şi CĂLIN, D., Muntele Mic — Ţarcu, în colecţia Munţii noştri., Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.NICULESCU, GH., MUICĂ, CRISTINA, ERDELI, G. şi DRUGESCU C, Munţii Mehedinţi şi Munţii Cernei, în: Geografia României, III. Carpaţii româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei R. S. România, 1987.OARCEA, Z., Propuneri de parcuri naţionale în judeţul Caraş-Severin, în Caiete Banatica, 7, Reşiţa, 1978. OCOLUL SILVIC BĂILE HERCULANE, Pateul naţional Valea Cernei - Oomogled, broşură editată de Agenţia Media Star.Reşiţa 23 pag., 1998.OLARU, M., Bibliografia Banatului, în Caiete Banatica, 6, Reşiţa, 1978.OLARU, M., Din istoricul turismului bănăţean, în Banatica, 7. 1983.ORGHIDAN, T. şi NEGREA, ŞT. (coordonatori), Speologia, în seria monografică Porţile de Fier, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.PAPIU, V. C, Asupra originii mineralizaţiei apelor termale de la Băile Herculane, Şt. şi Cerc. de. Geol., 5, 1960.PAPIU, V. C, Geologie şi drumeţie. Trasee în Carpaţii Româneşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963.PONTA; GH., Cercetări speologice pe Valea Cernei, Bul. Speologic 1, Biroul de turism pentru tineret, Bucureşti, 1979.

PONTA, GH., Valea Cernei, în Cercul de speologie Focul Viu, 20 de ani de activitate 1969-1989, Bucureşti, 1989.POP, E. şi SĂLĂGEANU, N. (coordonatori), Monumente ale naturii din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965.POPESCU-VOITEŞTI, I., Studiu geologic asupra izvoarelor minerale de la Băile Herculane, Anal. Min., 4, 1921.POPESCU-VOITEŞTI, I., Considerations sur l'origine et le mode de manifestation des sources thermales des Bains d'Hercule, Bul. Soc. Şt. Cluj, 1, 1921.POPOVICIU, AL., Băile lui Ercule sau scaldele de la Meedia Editura Albina, Pesta, 1872.POVARĂ, I. şi LASCU, C, Note sur la circulation souterraine de l'eau par le graben de Cerna, Trav. Inst. Speol. „E. Racovitza", 17, 1978.PRICĂJAN, A., Apele minerale şi termale din România, Editura Tehnică, 1972.RĂUŢ, O. şi IONIŢĂ, V., Studii şi cercetări de toponimie, în Caiete Banatica, 3, Reşiţa, 1976.SAVU, AL., Băile Herculane, editat de Oficiul judeţean de turism Caraş-Severin, Reşiţa, 1971.SENCU, V., Le karst des monts de Mehedinţi, Rev. Roum. Geol. Geophys. Geogr, ser. Geographie, 19,1975.SENCU, V., Relieful carstic, în L. Badea (coordonator), Valea Cernei, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1981.SENCU, V. şi BACĂNĂRU, I.,Judeţul Caraş-Severin, în seria Judeţele Patriei, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1976.STEUBE, I. K, Von Amsterdam nach Temiswar, Editura Riitten und Loening Berlin, 1795.STOICA DE HAŢEG, N., Cronica Banatului, în Cronicile medievale ale României, 7, Editura Acad. R. S. România, Bucureşti, 1969.TONIUC, N., OLTEAN, M., ROMÂNCA, G. şi ZAMFIR, MANUELA, List of protected areas in România (1932-1991), Ocr. Nat. Med. înconj., 36, Bucureşti, 1992.TRÂPCEA, TH., Băile Herculane, mic îndreptar turistic, Editura Meridiane, 1966 (ediţia I) şi 1976 (ediţia II).VINTILĂ, P, Băile Herculane, în seria Oraşe şi Privelişti, Editura Meridiane, 1960 (ediţia I) şi 1963 (ediţia II).VULCĂNESCU, R., (coordonator), Atlasul complex, „Porţile de Fier", Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

Cuprins

ÎN LOC DE PREFAŢAPRIMA PARTECE ŞTIM DESPRE BĂILE HERCULANE ŞI BAZINUL CERNEI?PĂMÂNTUL ŞI APELE APELE TERMOMINERALECLIMAVIEŢUITOARELE OCROTIREA NATURII LOCUITORII ŞI AŞEZĂRILETURISMUL

PARTEA A DOUA. TRASEE TURISTICE

BĂILE HERCULANE1. TURUL STAŢIUNII BĂILE HERCULANE***TRASEE PE CULOARUL TIMIŞ-CERNA, DE CREASTĂ ŞI PE FIRUL VĂII CERNEI2. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - TOPLEŢ- ORŞOVA***3. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA- CARANSEBEŞ**4. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA- CORNEREVA- FRÂSÂNCEA- CULMEA VLAŞCU -CHEILE BOBOTULUI* 5. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - DRUMUL DE CREASTĂ - PIATRA IORGOVANULUI - CABANA BUTA6. BĂILE HERCULANE - PECINIŞCA - CREASTA COCOŞULUI - DRUMUL DE CREASTĂ - VF. ŞTEVARU - CANTONUL LUI DIMA** 7. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - CERNA-SAT- BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU***8 BĂILE HERCULANE - BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU - IZBUCU CERNEI - CHEILE CERNIŞOAREI -ÎNŞEUAREA DINTRE VF.PALTINA ŞI VF. PIATRA IORGOVANULUI- CABANA BUTA**

TRASEE ÎN MUNŢII CERNEI ŞI GODEANU-RETEZAT9. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL ŞI IZVORUL CORONINI - CRACU LUI ARENDAŞU - POIANA CU PERI**10. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL CORONINI - CHIOŞCUL DE JOS - IZVORUL DIANA**11. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - IZVORUL CORONINI -IZVORUL MUNK - IZVORUL DIANA III**12. BĂILE HERCULANE (IZVORUL DIANA III) - IZVORUL MUNK -PISCUL JUBILIAR - VF. CIORICI - IZVORUL MUNK - VF. DODA*13. BĂILE HERCULANE (BISERICA CATOLICĂ) - VF. CIORICI - VF. ELISABETA - POIANA CU PERI - VF. CIORICI - PEŞTERA CU ABURI - PEŞTERA LUI ADAM - PEŞTERA HOŢILOR - PEŞTERA DE LA DESPICĂTURA***14. BĂILE HERCULANE - ŞAPTE IZVOARE CALDE - PIATRA BANIŢEI - POIANA CULMEA MARE***15. BĂILE HERCULANE - CASCADA VÂNTURĂTOAREA- POIANA CICILOVETE**16. BĂILE HERCULANE - PODU ŢĂSNEI - CHEILE PRISĂCINEI -VALEA CERNEI KM 21 - PEŞTERA LUI ION BARZONI**17. BĂILE HERCULANE - CHEILE BOBOTULUI - CRACU LUI STEPÂN - VF. VLAŞCU MARE** 18. BĂILE HERCULANE - CERNA-SAT - OSLEA ROMÂNEASCĂ - VF. GODEANU*.

TRASEE ÎN MUNŢII MEHEDINŢI19. BĂILE HERCULANE - CHEILE PECINIŞCÂI - CREASTA COCOŞULUI**20.BÂILE HERCULANE - CHEILE PECINIŞCÂI - POIANA PADEŞ**21. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT - VF. ŞOIMULUI - PADINA ŞORONIŞTE - PEŞTERA MARE DE LA ŞORONIŞTE**

22. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT - OBÂRŞIA VĂII FERIGARI - CREASTĂ**23. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - CREASTĂ -PODENI* 24. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELAARAAU -IZBUCUL LA ŞUŞOARE - PODENI*25. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - PEŞTERA DE SUB ŞÂRBAN - VF. DOMOGLEDU MIC - VF. DOMOGLEDU MARE -CHEILE FERIGARI - FOSTA FABRICĂ DE VAR**26. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRÂU -POIANA MUŞUROAIE - VALEA FERIGARI - FOSTA FABRICĂ DE VĂR**27. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - VF. DOMOGLEDU MIC -POIANA MUŞUROAIE**28. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRĂU - LA ŞUŞOARE - LA MARGINA**29. BĂILE HERCULANE - UZINA ELECTRICĂ VECHE - CHEILE ŞAUA PADINA - POIANĂ ŞAUA PADINA - LA MARGINĂ*30. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢĂ CU OGĂŞU LUI ROŞEŢ-CASCADA COCIULUI*31. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGĂŞU LUI ROŞEŢ -POIANĂ FÂNTÂNĂ MOŞULUI - CREASTĂ - GORNENŢI*32. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞEŢ-POIANĂ FÂNTÂNA MOŞULUI - POIANĂ BALTA CERBULUI - VF. CIOLANU MARE - CHEILE ŢĂSNEI - POIANA ŢĂSNEI (KM 14)**33. BĂILE HERCULANE - POIANA ŢÂSNEI (KM 14) - VF. PIETRELE ALBE - POIENILE DE SUS (PLOŞTINIOARELE, MEDVEDULUI, PORCULUI, CROVU MARE, IZVERNELOR şi BILITIN) - CHEILE TÂMNEI - CONFLUENŢĂ TÂMNEI CU CERNA (KM 22)**34. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CERNEI CU TÂMNA (KM 22) - CHEILE TÂMNEI - CROVU MARE - CREASTĂ - ISVERNĂ* 35. BĂILE HERCULANE - CERNĂ-SAT - VF. CIOACA ÎNALTĂ -VALEA CAPREI - VALEA MOTRULUI SEC - CLOŞĂNI*

TERMENI LOCALI ŞI ŞTIINŢIFICISURSE DE INFORMARE SUPLIMENTARĂ

Redactor: GHEORGHE JURMACartografia : DIANA DEACONESCU

Macheta. colecţiei: ADRIANA STENGHERCoperta : STELIAN MOLDOVAN

Culegere şi corectură : SIMONA RĂDUCANU

©2002, EDITURA TIMPUL REŞIŢA Consilier editorial: Gheorghe JurmaISBN: 973-8136-30-X

Pentru corespondenţă şi difuzare:Editura Timpul, Reşiţa, Piaţa Republicii nr. 7

telefon : 055-210943, 210553: fax : 055-216709EDITURA TIMPUL REŞIŢA, 2002

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Ion Rogozea