vanatorul si pescarul sportiv 01/2012

Nr. 1/IANUARIE 2012

Congresul agvps din românia

Haita

Vânătorsau bătăiaș

Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România

Fondată în anul 1919Serie nouă

Anul XCIII nr. 12 / 2011

Redacţia şi administraţia:Bucureşti – Calea Moşilor 128

Sector 2, Cod 020882,Tel : 021 313 33 63

E mail: [email protected]

Consiliul ştiinţific

Acad. dr. Dan MunteanuAcad. dr. Atilla KelemenDr. ing. Nicolae GoiceaDr. ing. Vladimir Talpeş

Colectivul de redacţie

Dr. ing. Neculai Şelaru - director generalProf. Bianca Botezat – redactor revistă

Arh. Mugurel Ionescu – redactorPictor Dragoş Botezat – machetare şi

prelucrare fotoIng. Mariana Cristache– difuzare

Manuscrisele destinate tipăririi vor fi, de preferinţă, în format digital. Publicate sau nu, ele nu se înapoiază colaboratorilor. Articolele

publicate nu angajează decât responsabilitatea autorilor lor şi nu reflectă în mod necesar opinia

redacţiei. Reproducerea oricărui material, fără acordul redacţiei este interzisă.

ISSN 1582 – 9650

Sumar

Membrii Consiliului AGVPS din România şi judeţele pe care le reprezintăPreşedinte : Mugur Constantin Isărescu , Director general: Neculai Şelaru, Vicepreşedinte: Vicepreşedinte Florin Iordache (Olt, Dolj), Atilla Kelemen (Bistrița,

Harghita, Mureş), Vicepreşedinte: Teodor Bentu (Giurgiu, Asociații de pescari sportivi), Membri : Dorin Calciu (Alba, Arad, Hunedoara), Filip Georgescu (Argeş, Teleorman), Gabriel Surdu (Bacău, Iaşi, Vaslui), Teodor Giurgiu (Bihor, Satu-Mare), Horia Scubli (Cluj, Maramureș, Sălaj), Nicolae Goicea (Botoşani, Neamţ,

Suceava), Ion Antonescu (Vâlcea, Sibiu), Eusebiu Martiniuc (Galaţi, Vrancea), Ion Vasilescu (Bucureşti), Florică Stan (Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Ilie Sârbu (Caraş Severin, Timiş), Valentin Jerca (Călăraşi, Constanța), Ștefan Stoica (Tulcea), Adrian Duţă (Gorj, Mehedinţi), Laurențiu Radu (Brăila, Ialomița),

Gheorghe Iaciu (Ilfov)

Congresul AGVPS din România …………………… 3CULTURĂ VÂNĂTOREASCĂMitică GEORGESCU,George Cristian GEORGESCUHaita ………………………………. 12Traian C-tin RĂDANPierderea bunelor obiceiuri …………… 14Sorin GEACUSituaţia mamiferelor carnivore (II) ………………………… 24 MANAGEMENT CINEGETICN. ŞELARU Argumente în sprijinul unei vânători durabile în Delta Dunării ………… 10Ilarion LAZEAÎntâmplări cu lupi ………………….. 21CHINOLOGIE VÂNĂTOREASCĂNic. STRĂVOIURasa Beagle …………………… 17ÎNSEMNĂRI DE SEZONMACVânător sau bătăiaş ………………… 15Maria SĂVULESCUFarmecul Hodoşului (III) …………………16Nicolae R. DĂRĂMUŞOmul – urs ……………………. 23 Willi MAIER Ţine-ne Doamne !..................... 23BOLILE VÂNATULUIVadim NESTEROV, I. C-tin SABĂUParazitozele veziculare la vânat ………………. 20Claudiu OPRESCUImpactul distrugător al păşunatului haotic asupra iepurelui de câmp …… 21TIR ŞI BALISTICĂ Matei TĂLPEANUNorma, o mare companie producătoare de cartuşe cu glonţ ……… 18 PESCUIT SPORTIVValentin MALICIUCSalvaţi peştii ………… 26Lucian GRUIA Albumul cu fotografii pescăreşti - Novacul prins la Ţaga …….. 27Dumitru GIUGIUCĂAterina …………………… 28“Profe” Constantin IONESCU, Nae GHERĂNESCUAventuri în delta fluviului Pad ……………… 29Marin GRUIAZi de toamnă pe Valea Secuiului ………… 30MACGraba strică treaba ……………………….. 31Titus PINTEAPârâul Finiş ……………………… 32Cleanul din păpuriş, Muşte “uscate” …………………. 33MAGAZINCe putem vâna ●Reţeta lunii ●Solunare ● Zodiac Totemic ● Rebus ● Mica publicitate …….. 11, 25, 33, 34

Foto coperta I - Sebastian MASTAHAC

Nr. 12/Decembrie 2011

Congresul agvps din românia

Haita

Vânătorsau bătăiaș

Vânătorul şi Pescarul Român

Rev

ista

NaŢ

ion

ală

de

Vân

ăto

are

şi P

esc

uit

Spo

rtiv

ww

w.ag

vps.r

o

3|Vânătorul și Pescarul Român

În climatul social confuz de după 1990 – când Legea pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii) nr. 21/1924 a fost repusă în drepturi,

fără abrogarea Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, situaţie în care ambele acte normative au reglementat modul de înfiinţare şi funcţionare a persoanelor juridice de drept privat fără scop lucrativ – s-au tot născut, din diverse interese, ONG-uri. Inclusiv ONG-uri vânătoreşti, în gen-eral legale dacă ţinem seamă că s-au înfiinţat şi funcţionează cu respectarea legii valabile la momentul înfiinţării, în continuare şi în prezent. Ordonanţa de Guvern nr. 26/30.01.2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii a înlocuit Legea nr. 21/1923, abrogând-o, şi parţial Decretul nr. 31/1954, ale căror prevederi ce nu contravin legii au rămas să se aplice în continuare, recunoscând persoanele ju-ridice înfiinţate până atunci în condiţiile actelor normative precedente în materie (Legea 21/1924 şi decretul 31/1954). În baza prevederilor actualei legi – Ordonanţei de Guvern nr. 26/2000 – au continuat să se înfiinţeze şi să funcţioneze legal alte şi alte ONG-uri, printre care şi „asociaţii vânătoreşti”. Ori acestea s-au înfiinţat legal şi s-au transformat ulterior, prin acte adiţionale al statut, în „asociaţii mai puţin legale”. Dar nu toate asociaţiile vânătoreşti, la care ne referim, s-au înfiinţat şi funcţionează astfel, deoarece, în ultimii ani, s-a pus în practică ideea înfiinţării şi funcţionării unor asociaţii vânătoreşti „mai puţin le-gale” în opinia noastră, constituite din membri fondatori, aderenţi şi uneori din alte categorii de membri, care au însă drepturi diferenţiate (inegale, discrimi-natorii) în cadrul organelor de conducere ale asociaţiilor în cauză.În ce constă, după opinia noastră, nele-galitatea unor astfel de asociaţii, care se compun din diverse categorii de membri (fondatori, aderenţi, simpatizanţi etc.), cu drepturi inegale sau discriminatorii?În faptul că astfel de asociaţii s-au înfiinţat ori şi-au modificat ulterior statu-tul şi funcţionează cu eludarea a cel puţin două articole din Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000, actualizată. Este vorba de:

• art. 2, din care reiese că această ordonanţă (lege) reprezintă cadru pentru:-promovarea valorilor civice, democraţiei şi statutului de drept;-urmărirea realizării unui interes general sau de grup;• art. 21, din care reiese, indubitabil, că adunarea generală este organul de conducere alcătuit din totalitatea membrilor (nu doar membrii fonda-tori).

Or, „asociaţiile mai puţin legale” aduse

în discuţie – alcătuite din puţini mem-bri fondatori, mulţi membri aderenţi şi, uneori, foarte mulţi membri simpatizanţi ori alte categorii de membri – au stabilit prin propriul statut, care este legea lor, că adunarea generală se compune doar din membrii fondatori, dintre care şi mai puţini (2-3), alcătuiesc consiliul director.În condiţiile statutelor unor astfel de „asociaţii mai puţin legale”, doar mem-brii fondatori, puţini la număr, hotărăsc totul în numele tuturor membrilor: nive-lul cotizaţiilor, tarifele pentru vânătoarea cu străinii, drepturile privilegiate ale membrilor fondatori, drepturile re-strânse ale membrilor aderenţi şi ale altor categorii de membri etc. De fapt, membrii aderenţi şi celelalte categorii de membri nu au nici un cuvânt de spus în aceste asociaţii din care fac parte şi nici drepturi egale cu membri fondatori, care, în contul cotizaţiei pe care hotărăsc să o perceapă de la ceilalţi membri, le organizează câteva acţiuni de vânătoare pe sezon, din ce în ce mai puţine, doar la unele specii de interes vânătoresc şi le acordă gratuit o parte din vânatul re-coltat, tot cât hotărăsc ei, sau, în unele cazuri, „fondatorul principal”, fiindcă ceilalţi membrii fondatori aparţin pro-priei familii (soţie, copil, ginere etc.). În numeroase cazuri, membrii fonda-tori sunt practic „vânători”, iar memb-rii aderenţi doar „gonaci”, retribuiţi cu parte din vânatul împuşcat de fondatori. Revenind la prevederile imperative ale legii, nu avem cum să nu constatăm că cel puţin prevederile art. 2 şi art. 21 din Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000, actualizată, sunt încălcate grav în ca-zul acestor „asociaţii mai puţin legale”.

Mai poate fi vorba despre promova-rea democraţiei, interesului general (din grup) şi statului de drept în cazul lor? Este adunarea generală constituită din totalitatea membrilor acestor asociaţii ?Evident că răspunsul, la întrebările di-rect puse, este NU.În aceste condiţii, „asociaţii mai puţin le-gale” nu îşi urmăresc realizarea scopului declarat prin mijloace ilicite? Răspunsul credem că este DA.În această viziune, „asociaţiile mai puţin legale” – chiar dacă au fost înfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi funcţionează, de la început ori după modificarea statutului, apar-ent legal, deoarece modificarea statutu-lui a fost aprobată tot prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti definitive şi ire-vocabile – pot să fie dizolvate, în opinia noastră, prin hotărâre judecătorească, în baza prevederilor art. 56 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000, actualizată, la cererea oricărei persoane interesate.Multe dintre aceste „asociaţii mai puţin legale” pot fi dizolvate şi de drept, în condiţiile art. 55 lit. c), deoarece nu convoacă şi nu ţin adunări generale şi consilii directoare conform prevederilor statutare, ani la rând.Sunt şi unele astfel de asociaţii care nu au de ani de zile obiectul activităţii şi pot fi dizolvate de drept în condiţiile art. 55 alin. (1) lit. b) din aceeaşi Ordonanţă de Guvern, actualizată.Dar cine să ceară dizolvarea sau consta-tarea dizolvării de drept a unor astfel de asociaţii ? Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, autoritate care uită să retragă licenţele acestora în condiţiile legii, are alte preocupări, mai pragmatice pentru proprii salariaţi, precum examenele de vânători, ţinerea evidenţei posesorilor de permise de vânătoarea, acordarea licenţelor de funcţionare (chiar fără îndeplinirea condiţiilor legale în acest sens), tipărirea şi eliberarea autorizaţiilor de vânătoare etc.O poate face însă, orice persoană care are un interes direct, legitim şi de-monstrabil în acest sens. De exemplu, asociaţiile care au litigii cu „asociaţii mai puţin legale”, pe care cele din urmă le concurează neloial şi, bineînţeles, membrii aderenţi trataţi ca „slugi” de către fondatori.Numai astfel valorile democraţiei şi statului de drept, ce decurg ca obligaţii din lege, vor fi susţinute şi promovate de cei direct interesaţi, fiindcă adminis-tratorul resursei naturale denumite ge-neric „vânat” nu ne aşteptăm să o facă. Merită să încercăm, măcar pentru a avea conştiinţa împăcată!

ASOCIAŢII MAI PUŢIN LEGALE|N. Șelaru

|4 Vânătorul și Pescarul Român

În anul 1971 dl. dr. Atilla Kelemen, astăzi membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a absolvit Universitatea de Medicină Veterinară din Cluj. Lucrarea sa de diplomă a fost una mai neobişnuită pentru acel mo-

ment, tema fiind particularităţile biologice ale carnivorilor mari din Româ-nia – a râsului, lupului, pisicii sălbatice, vidrei şi dihorului. Între anii 1988 şi 1991 a lucrat în New Jersey (SUA) ca medic veterinar specializat în chirurgie cabalină. Au urmat specializări în SUA în chirurgie. Întors în ţară, în anul 1991 a inaugurat primul cabinet veterinar particular din ţara noastră. În anul 2005 şi-a luat titlu de doctor în zootehnie În 2005 şi-a luat titlul doctor în zootehnie tot în tema de cabaline.O personalitate cu forţă, viziune şi dorinţă perfecţiune ca a dânsului nu putea să stea departe de politică şi să nu îşi exprime deschis şi direct, aşa cum îi este firea, opiniile. A fost ales membru al Camerei Deputaţilor în anul 1996 şi de mai multe ori este ales lider de grup UDMR în această Cameră, devenind pe rând membru, vicepreşedinte sau preşedinte în diferite comisii ale acesteia.În acelaşi timp a fost invitat şi cooptat să facă parte din mai multe organizaţii de specialitate (ca Asociaţia chinologică din România - preşedinte onorific, 22 de ani preşedinte al Colegiului de Arbitrii în Zobeg Club România şi în Colegiul Medicilor Veterinari din România - vicepreşedinte). Din anul 2006 a devenit şi vicepreşedinte al AGVPS din România.Sunt binecunoscute intervenţiile Domniei sale în Parlament pe iniţiativele legislative care privesc mediul, vânătoarea, pescuitul şi agricultura, precum şi suportul oferit comisiilor care au dezbătut, în repetate rânduri, legile în aceste domenii.Dl. Kelemen s-a remarcat ca şi o personalitate importantă şi în domeniul creşterii câinilor de rasă. Trebuie amintit faptul că în 1966 a fost primul im-portator, de după război, de tekeli sârmoşi în ţara noastră. Începând cu anul 1980 a câştigat de mai multe ori finala pe ţară cu câini de vânătoare proprii. Participă activ la competiţiile de chinologie şi hipice din ţară şi străinătate şi este un mare pasionat şi crescător al câinilor de vânătoare şi al cailor de rasă. Este arbitru internaţional pentru câîni de rasă şi pentru sportul de atelaje. Dar pentru a afla mai multe lucruri interesante, l-am rugat chiar pe dânsul să ne mărturisească parte din ele, pentru cititorii noştri.

Interviu cu Dr. Atilla Kelemen

VPR : Aţi intrat în tagma vânătorilor prin tradiţie de familie sau printr-o chemare personală ? Este vânătoarea o pasiune înnăscută sau una dobândită?

Dr. Atilla Kelemen : Mai mult ca sigur pasiunea pentru vânătoare, şi în gen-eral pentru natură, a fost o chemare

personală de la vârstă fragedă. De la vârsta de opt ani m-am ataşat de un teh-nician de vânătoare, regretatul Boros Gabor, cu care am cutreierat pădurile din jurul Târgu-Mureşului, ajutând la umplerea hrănitoarelor, sărăriilor, păzind pui de fazani colonizaţi şi alte activităţi vânătoreşti. În familie nu

aveam deja vânători, ambii mei bunici fiind cu domiciliu forţat şi bineînţeles armele lor confiscate de regimul co-munist. După ce am depăşit vârsta de 16 ani am publicat lucrări ştiinţifice de ornitologie, iar în 1967 am devenit vânător cu acte în regulă.

VPR: Sunteţi medic veterinar de formaţie. În ochii unora aceasta ar putea apărea ca o contradicţie între această vocaţie şi cea de vânător. Cum trăiţi această situaţie ? Sunt două forme care se completează ? Ce emoţii vă oferă aceste pasiuni ?

Dr. Atilla Kelemen: Pasiunea de vânător, după mine, este compatibilă cu profesia mea de medic veterinar. Bineînţeles, ambele îndeletinciri cer o integritate umană şi o trăire deplină.

VPR : Care sunt amintirile dvs. cele mai emoţionante legate de partidele de vânătoare la care aţi luat parte ?

Dr. Atilla Kelemen : În tinereţe mi-au plăcut foarte mult partidele de vânătoare unde participau mai mulţi vânători şi unde nu existau diferenţiere între ei – nu existau şefi sau subalterni, exista numai aprecierea reciprocă şi un respect faţă de colegi şi faţă de vânat. În ultimii 10-15 ani îmi place mai mult vânătoarea singuratică sau cel mult însoţit de un paznic priceput, nicidecum nu pot să fiu de acord cu atmosfera de parveniţi în vânătoare. Vânătorul, pe lângă examenul obligatoriu, trebuie să aibă şi experienţa şi bun simţ, dar şi cunoştinţe temeinice despre natură în general şi despre speciile de vânat în special.

VPR : Dar cele mai puţin plăcute ?

Dr. Atilla Kelemen : Cele mai puţin plăcute clipe am trăit la acele partide de vânătoare unde vânătoarea sa ter-minat cu certuri urâte şi grosolane pen-tru împărţirea vânatului sau ale cărnii de vânat.

VPR : Când vorbim de aventură şi de vis, credeţi că vânătoarea în Africa mai poate fi cuprinsă în această zonă? Vă întreb acest lucru pentru că ştim că aţi vânat şi pe acest continent.

Dr. Atilla Kelemen : Vânătoarea în Af-rica şi în zilele de astăzi poate să fie şi aventură şi împlinirea visurilor unui vânător. Trebuie însă aleasă cu foarte mare grijă atât locul, cât şi conducătorii acestor aventuri. Eu am avut norocul să vânez în Namibia pe un fond de vânătoare de 80 de mii de hectare fără garduri şi fără prea multă civilizaţie.


Compania plăcută în care am vânat a făcut ca această vânătoare să rămână o adevărată aventură africană cu amin-tiri cât se poate de plăcute.

VPR : La ora actuală vânătoarea este ameninţată în Europa (mişcări anti-chasse, scăderea numărului de vânători etc., îmbătrânirea populaţiei etc.), iar în România există riscul de a fi constrânşi de legislaţia europeană în acest domeniu şi de exagerările ecologiştilor care câştigă teren. În ce condiţii ar putea să se menţină, în anii care urmează, o vânătoare „durabilă”?

Dr. Atilla Kelemen : În jurul vânătorii durabile cred că există prea multe filozofii şi explicaţii. Sunt convins că vânătoarea ca îndeletnicire tradiţională are loc sub soare şi în condiţiile secolu-lui XXI. Dacă sunt – şi sunt! – opozanţi ai vânătorii, cred că nu prin filozo-fii putem să convingem de pasiunea noastră. O comunicare sinceră între societate şi tagma vânătorilor poate să ducă şi în România la un echilibru normal şi unanim acceptat. Nu cred că societatea românească în general res-pinge ideea vânătorii şi poate că este un argument simplist, dar nu cred că această adversitate pentru vânătoare poate să fie adevărată într-o ţară unde unul din cântecele preferate ale populaţie este „Puşca şi cureaua lată”.

VPR : La argumentele ecologiei radi-cale care solicită interdicţia vânătorii, restricţii exagerate ale acesteia, chiar interdicţia exploatării animalelor do-mestice ce argumente aţi putea să opuneţi dvs. ?

Dr. Atilla Kelemen : Orice exagerare şi radicalism în această privinţă este greşită. Nu trebuie să uităm că foarte multe specii vânabile pe plan mon-dial mai există astăzi tocmai datorită protecţiei acordate de vânători. Orice aberaţie în această direcţie este dăunătoare şi face ca lumea noastră din secolul XXI să fie mai săracă.

VPR : Cum vedeţi fenomenul de rar-efiere a speciilor sălbatice şi cel de di-minuare a biodiversităţii ? Trebuie să ne îngrijoreze şi pe noi acest lucru ?

Dr. Atilla Kelemen : Nu îngrijorarea, ci grija faţă de vânat trebuie să ne carac-terizeze! Dacă găsim echilibrul corect şi sănătos între vânătoare şi biodiver-sitate, cu toţii avem de câştigat.

VPR : La final de interviu, câteva cuvinte pentru vânătorii români, acum la început de an.

Dr. Atilla Kelemen : La început de an totdeauna pornim cu planuri măreţe, care de multe ori se ofilesc şi se termină cu nerealizări şi un simţământ de neîn-plinire. Suntem după o perioadă grea, cu rearendarea fondurilor de vânătoare. Unii se simt câştigători, alţii perdanţi. Noua Lege de vânătoare asigură doar un cadru gol şi umplerea acestui cadru în interesul vânatului şi a vânătorului depinde de fiecare dintre noi. Pentru această muncă deloc uşoară, doresc vânătorilor din România sănătate, putere de muncă şi clipe de neuitat în natură! La mulţi ani şi sănătate!

VPR : Vă mulţumim !


În acest sezon de vânătoare a fost sesizată o scădere bruscă şi aparent inexplicabilă a efectivelor de iepuri din multe fonduri cinegetice. Este

foarte probabil ca şi efectivele altor spe-cii de interes vânătoresc să se găsească în uşor sau mai accentuat declin, local sau generalizat (căprior, raţa mare, fa-zan, potârniche, viezure, chiar şi vulpe, şacal, cioară grivă, coţofană etc.). Aşa cum afirmam şi în alte ocazii, există o reţinere a personalului de vânătoare şi a vânătorilor în a recunoaşte astfel de situaţii neplăcute şi a trage conclu-zii mai înainte ca bănuielile să devină certitudini. Sesizarea situaţiei bănuite, cercetarea acesteia şi eventuala ei con-statare certă este însă foarte importantă, deoarece cu cât acestea se fac mai devreme, cu atât mai repede se pot lua măsuri de contracarare a fenomenului şi de refacere, fie şi parţială, a efectivelor aflate în declin.În contextul arătat, se impune a fi abordată deschis problema efectivelor de iepuri aflate în declin vizibil, precum şi situaţia efectivelor celorlalte specii la care doar bănuim declinul.Cercetările pot fi întreprinse pe cont propriu, de către reprezentanţii fiecărei asociaţii vânătoreşti interesate, dar şi de MMP prin ANSVSA şi ICAS, ca autorităţi responsabile de activitate şi, respectiv, de cercetarea în profil.Din partea vânătorilor există toată so-licitudinea şi tot interesul în acest sens, putând sprijini efectiv cercetătorii pen-tru recoltarea de probe din fondul ci-negetic, precum şi în celelalte faze ale documentării de teren.

În interesul unei prime documentări, s-a solicitat reprezentanţilor asociaţiilor vânătoreşti afiliate punctul lor de ve-dere referitor la scăderea efectivelor de iepuri şi de alte specii, după caz. Pen-tru a nu aborda problema în mod fo-arte diferenţiat, s-a conceput şi anexat solicitării un CHESTIONAR orienta-tiv, solicitându-se răspunsuri personale în timp util. De asemenea, în interesul unor explicaţii cât mai plauzibile, s-a sugerat următoarele posibile cauze ale scăderii relativ bruşte şi vizibile ale efectivelor de iepuri:1. Chimizarea şi mecanizarea agricul-turii. Ne bucurăm că, în ultimii ani, pământul a început să fie mai bine şi pe suprafeţe tot mai mari lucrat. Utilajele moderne folosite în agricultură sunt însă mult mai periculoase decât cele vechi, prin viteza de lucru şi lăţimea fâşiei de teren prelucrate la o trecere, pentru pro-genitura speciilor de mamifere şi păsări de interes vânătoresc care se înmulţesc în culturile agricole (iepure, căprior, fa-zan, potârniche, prepeliţă etc.),. Efectul distructiv al acestor utilaje ar putea fi diminuat substanţial prin montarea de „sperietori pentru vânat”, pe aceste uti-laje sau lateral lor, în banda de teren ce urmează a fi prelucrată. Obligaţia, ce decurge din lege, nu a fost însă şi nu este încă respectată în ţara noastră. Dar poate fi, în mod treptat, impusă.Chimizarea agriculturii moderne – nu atât prin îngrăşămintele folosite, cât mai ales prin substanţe chimice utili-zate în combaterea dăunătorilor cul-turilor agricole, începând de la tratarea seminţelor şi continuând cu tratarea

plantulelor şi culturilor instalate – poate distruge progenitura unor specii de in-teres vânătoresc şi poate conduce la sterilitatea multor animale mature. Problema, cunoscută deja, nu este încă suficient cercetată în condiţiile concrete din România. Un efect similar ar putea avea, pentru anumite specii sălbatice, şi momelile cu raticide, folosite la com-baterea şoarecilor de câmp, şi utilizarea erbicidelor drastice, care lasă şanţurile limitrofe culturilor agricole şi haturile fără nici un fel de vegetaţie - adăpost pentru vânat.Mortalităţile în masă ale căpriorilor, iepurilor şi altor exemplare de vânat, descoperite de vânători, în anul 2010, pe o singură tarla cultivată cu grâu la Timişoara, precum şi otrăvirea a zeci sau sute de mii de porumbei sălbatici în această toamnă în Delta Dunării, cu boabe de grâu şi orzoaică tratate chimic înainte de însămânţare, sunt doar două exemple concrete din multitudinea celor cunoscute, care explică, fie şi parţial, de ce poate dispare iepurele, dar nu numai iepurele, de pe anumite monoculturi, ca de exemplu de pe cele de rapiţă. Cazul recent din judeţul Arad, o altă catastrofă ecologică de acelaşi gen, vine să susţină aceeaşi experienţă.2. Parazitarea vânatului. Constituie un alt factor de risc pentru speciile de in-teres vânătoresc din România, unde păşunile au luat locul fâneţelor de altă dată, iar câinii hoinari şi sălbăticiţi sunt prezenţe obişnuite în fondurile cine-getice. Aceşti câini şi cei de la stâni, nevaccinaţi şi nedehelmintizaţi, sunt principalii vehiculatori ai parazitozelor

SCĂDEREA EFECTIVELOR DE IEPURI

POSIBILE EXPLICAŢII ŞI ACŢIUNI

|Management cinegetic


comune animalelor domestice şi celor sălbatice. Formele de parazitare a spe-ciilor de interes vânătoresc sunt nu-meroase, facultative sau obligatorii, de natură ecto – sau endoparazitară, sim-ple, multiple sau gregare, produse de viruşi, bacterii, protozoare, trematode, cestode, nematode, acantocefalode, artropode şi micoze.Dintre toate acestea, bolile infecto-con-tagioase produse de viruşi şi bacterii, cu localizare intra – şi intercelară, sunt cele mai periculoase pentru speciile de interes vânătoresc, fiindcă produc mor-talitate în masă, spre deosebire de cele-lalte, care produc mortalitate izolată şi slăbesc doar organismul, făcându-l re-ceptiv la alte boli şi pericole.În condiţiile scăderii bruşte şi aparent inexplicabile a efectivelor unor specii de interes vânătoresc, precum iepurele, endoparazitarea cu viruşi şi bacterii tre-buie, neîndoielnic, suspectată. Mai ales în condiţiile în care analize pentru de-pistarea parazitozelor nu s-au mai făcut sistematic de zeci de ani. Doar analizele efectuate pe eşantioanele de iepuri vii, capturaţi pentru export, pot constitui o garanţie a inexistenţei unor astfel de parazitoze în zonele apropiate celor din care s-au capturat iepurii. Nu trebuie să uităm însă, că iepurii vii se capturează din zonele cu efectivele cele mai vigu-roase, unde câinii hoinari şi prădătorii

sunt combătuţi cel mai intens, iar paza este cea mai eficient organizată. De aceea, ar fi foarte important ca gestionarii fondurilor de vânătoare să culeagă iepurii morţi proaspăt în teren şi să recupereze viscerele de la iepurii împuşcaţi în terenurile cu densităţi mici, pentru a putea solicita analize complexe parazitologice şi toxicologice, în scopul de a se edifica în privinţa cauzelor reale ale scăderii efectivelor de iepuri.3. Braconajul. Constituie, cu certitu-dine, un alt factor important al scăderii efectivelor de iepuri. Arhicunoscutul braconaj cu ogari în sudul, dar şi în vestul şi sud-estul ţării, are partea sa de contribuţie, cea mai importantă pe alocuri, la secătuirea unor terenuri de iepuri, mai nou şi de căprioare şi chi-ar de mistreţi. În mai mică, dar totuşi importantă măsură, şi braconajul cu laţul, practicat pe tot cuprinsul ţării, contribuie la scăderea efectivelor de iepuri. Aceasta nu înseamnă că putem trece cu vederea braconajul cu arma de vânătoare la farul maşinii, având în vedere ca 2-3 braconieri pot extrage într-o noapte, necuantificat, tot atâţia iepuri cât poate extrage, cuantificat, o grupă de 20-30 de vânători, într-o zi de vânătoare.Problema braconajului ţine însă mai mult de noi, de exigenţa noastră pe linia promovării noilor membri vânători şi

a eficienţei pazei proprii, fiindcă din aceste puncte de vedere nu se poate conta pe autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi structu-rile ei din teritoriu.4. Alte cauze. Cotele de recoltă prea mari stabilite, rezultate din supra-evaluări in-teresate ale efectivelor de iepuri, orga-nizarea de vânători repetate pe aceleaşi suprafeţe în acelaşi sezon, vânătoarea în pădure pe zăpada proaspătă sau vis-col puternic, renunţarea la hrănirea complementară a iepurilor etc.Fără pretenţia de a fi sugerat toate cau-zele şi explicaţiile posibile ale scăderii efectivelor de iepuri, aşteptăm de la orice persoană interesată, mai ales de la doctorii veterinari - vânători, observaţiile, părerile şi concluziile la care au ajuns deja sau vor ajunge în această problemă de interes comun.Numai foarte bine documentaţi, vom putea solicita, convingător şi argumen-tat, sprijinul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi ai struc-turilor de cercetare din structura aceste-ia (ANSVSA şi ICAS) pentru cercetar-ea, constatarea oficială şi soluţionarea problemei abordate, în măsura în care o pot soluţiona, desigur împreună cu noi, cu sprijinul personalului propriu de vânătoare şi al tuturor vânătorilor din România.

N. Şelaru

ZGARDA CU SEMNAL SONOR

Când vine vorba despre zgarda electronică cu impuls electric pentru câinii de vânătoare părerile par a fi mai totdeauna împărţite. Cei care o susţin au exper-imentat-o cu succes în partidele de vânătoare după ce, în prealabil, au urmat un program bine pus la punct de antrenament cu câinele. Cei care s-au grăbit să o

folosesacă în teren, fără a dedica suficient timp pentru a-şi obişnui şi antrena partenerul patruped cu noul dispzitiv, sunt cei care de regulă nu au fost mulţumiţi de rezultatele obţinute. Aceeaşi situaţie este atunci când este vorba despre zgarda electronică cu semnal sonor. Spre deosebire de cea electronică cu impulsuri, aceasta emite doar sem-nale acustice fără a da implsuri electrice câinelui. În acest fel putem avea un control permanent al poziţiei câinelui mai ales în terenurile cu vegetaţie înaltă. Semnalele so-nore ne permit să cunoaştem cu destulă precizie locul unde se află la un moment dat câinele, atunci când pierdem contactul vizual cu acesta. Discuţia pe marginea zgărzii cu semanl sonor comportă însă şi alte aspecte. Situaţiile apar mai ales când vânăm la păsăret. Unii sunt de părere că semnalele acustice sperie păsările. Acestea nu vor mai rămâne ţintuite locului la apropierea câinelui şi vor continua să se deplaseze pe picioare sau îşi vor lua zborul mult mai repede decât atunci când câinele se apropie în linişte. Şi aici părerile sunt împărţite. Vânătorii care au experiment acest tip de zgardă susţin că spre exemplu potârnichile, la apropierea câinelui, se opresc din deplasare mai înainte decât în mod normal atunci când aud semnalele sonore, pe când fazanii se ridică mai repede decât de obicei. La rândul lui, şi câinele poate reacţiona inadecvat la auzul sem-nalului sonor emis de zgardă, dacă nu are antrenamentul corespunzător. În acest caz, el poate rupe aretul înainte ca vânătorul să aibă timpul necesar pentru a se apropia la distanţa ncesară pentru a executa focul. De fapt semnalul sonor trebuie să constituie un mijloc de comunicare al vânătorului cu câinele său. Pentru acesta câinele trebuie să fie antrenat corespunzător, iar vânătorul să dedice suficient timp antrenamentului, înaintea deschiderii sezonului de vânătoare. Asemenea comenzilor verbale, semnalele sonore trebuie învăţate de câine. Semnalele pot fi diferite, în secvenţe, fie ele numerice, unul, două sau trei semnale repetate sau pe frecvenţe/înălţimi diferite. Fiecare secvenţă sonoră va avea un anumit înţeles, astfel încât câinele va şti ce trebuie să facă atunci când le aude. Dacă antrenamentul va fi prea scut sau superficial, zgarda cu semnale sonore nu

va fi altceva decât un element în plus de stres atât pentru patruped cât şi pentru vânător. De altfel, ca şi în cazul majorităţii activităţilor de vânătoare cu câinele, folosirea zgărzii cu semnale acustice cere răbdare, înţelegere şi perseverenţă. Nu este un lucru uşor, dar satisfacţiile pe care le poate oferi ulterior, dacă atât vânătorul cât şi câinele îşi fac “lecţiile”, sunt pe măsura efortului depus. Şi, dacă stăm să ne gândim şi în vânătoare, ca în oricare alt domeniu, nimic nu este uşor şi nu vine fără un preţ pe care trebuie să îl plătim!

Alexandru Codrin


Gârliţa mare atrage în fiecare sezon nenumăraţi pasionaţi la vânătoarea de pasaj. În perioada ier-nii, de regulă, gârliţele se grupează în zone unde găsesc hrană şi apă iar pe parcursul unei zile pasează între ogoarele cu grâu încolţit sau rapiţă şi locul unde merg să bea apă. Poate că partea cea mai dificilă în vânătoarea la gârliţă mare este ob-servarea şi urmărirea gârliţelor şi găsirea acestor locuri, mai ales atunci când păsările se mută de pe o zonă pe alta deranjate de diferiţi factori. Dacă locurile rămân liniştite, stolurile îşi păstrează ruti-na şi obiceiurile zilnice şi astfel putem avea şansa unor partide reuşite la pasaj. Şi pentru că tot a ve-nit vorba de şansă trebuie să amintim aici un fac-tor ce ţine prin excelenţă de acest element, ceaţa. Dacă într-o zi senină sau doar cu nor, poziţionarea standului, atrapele, camuflajul şi tehnica de che-mare pot atrage mai mult sau mai puţin stolurile de păsări, o zi cu ceaţă, alături de elementele enu-merate anterior, poate spori considerabil şansele reuşitei. Poate că nici un alt factor prezent în cadrul unei partide de vânătoare la gărliţă mae nu este capabil să schimbe într-o asemenea proporţie sorţii de izbăndă. Ceaţa scade vizibilitatea şi ne ascunde practic de ochii ageri ai păsărilor. De ase-mena atrapele îşi pierd conturul definit şi detaliile datorită ceţii şi sunt percepute doar ca o formaţie asemănătoare stolurilor aşezate să se hrănească. Atât dimineaţa cât şi la pasajul de seară, ceaţa influenţează comportamentul păsărilor în dru-mul lor dintre locurile unde se hrănesc şi cele cu apă. Ceaţa afectează vizibilitatea şi implicit altitudinea de zbor a păsărilor, astfel că acestea vor coborâ până când vor fi capabile să distingă detaliile de la sol. Cu cât ceaţa este mai deasă cu atăt se va reduce altitudinea de zbor şi distanţa la care putem efectua tirul. Există însă şi un revers al medaliei. Dacă ceaţa este prea deasă şi prea jos, păsările pot coborâ până în apropierea solului şi adesea în linişte deplină, astfel că nu le mai putem auzi şi ne pot lua prin surprindere. Când ajungem să le vedem poate fi deja prea târziu pen-tru a mai trage. O altă situaţie apare atunci când ceaţa formează o bandă groasă de câţiva metri nu-mai în apropierea solului. Atunci păsările se vor deplasa deasupra ceţii, le putem auzi dar nu le putem vedea, un scenariu nu tocmai fericit pen-tru vânători. Cazul ideal este atunci când ceaţa este aşezată pe înălţime, astfel că păsările nu se vor ridica deasupra ei, iar la sol există o bandă de câţiva metri cu vizibilitate mai bună. In această situaţie, gărliţele pot distinge relativ bine obi-ectele de la sol dar există şi o notă de disipare a detaliilor, element care funcţionează în favoarea vânătorilor. Aici intervine buna pregătire a parti-dei de vănătoare. Atrapele trebuie poziţionate în-tr-o formaţie pe cât posibil mai apropiată de fires-cul cârdului aşezat la păscut, cu suficient spaţiu între siluete şi de regulă orientate cu ciocul spre vânt. Distanţa standului faţă de formaţia atrapelor nu trebuie să depăşească 20, cel mult 30 de metri

CEAȚA |MAC


iar camuflarea atât a standului cât şi a vânătorilor este un element cheie. Aici am menţionat de ori de câte ori am avut ocazia, atenţia sporită ce tre-buie acordată la mâini şi la faţă. Mânuşile şi plasa camuflaj peste faţă acoperă “petele” de culoare pe care pielea descoperită le creează în totală discordanţă cu mediul înconjurător. Alături de aceste date, mişcarea în stand sau mai bine spus ne-mişcarea în stand, poate face diferenţa atunci când păsările dau târcolae deasupra atrapelor. Din momentul în care am zărit practic siluetele gârliţelor trebuie să rămânem nemişcaţi până la momentul tirului. De regulă stolul se apropie, atrase de glasul chemătorilor şi de siluetele de la sol, apoi se rotesc de câteva ori înainte de a începe să coboare. Adesea dispar în spatele nos-tru şi avem senzaţia că vor pleca. Atunci există tentaţia de a ne întoarce să le urmărim. Este poate una din marile greşeli pe care le putem face. Chi-ar dacă ne-au depăşit şi s-au îndepărtat spre spate, privirile lor continuă să urmărească cu atenţie locul unde ar pute să se lase. Rezistaţi tentaţiei şi rămâneţi nemişcat. Eventual urmăriţi-le zborul doar cu ochii minţii şi aşteptaţi câteva momente. După câteva cercuri, vor mai da un ocol şi se vor întoarce. De regulă, de data aceasta înălţimea va fi numai bună pentru tir!

După mesele bogate din perioada sărbătorilor de iarnă, un preparat din carne

de vânat este totdeauna binevenit pentru o ocazie specială alături de prieteni. Gătită cu atenţie şi preparată cu mirode-niile adecvate, o gâsca sălbatică sau o gârliţă mare poate fi o adevărată delicatesă ce va atrage admiraţia şi aprecierile mesenilor.Ingrediente necesare: o găscă mare sau o gârliţă mare bine curăţată, o portocală, o lămâie, două linguri de mirodenii amestecate, alese după preferinţa personală, două linguri de ulei de măsline, o lingură de sare de mare, cinci linguri de miere.Preparare: puneţi gâsca într-o tavă încăpătoare şi crestaţi pielea de jur împrejur cu un cuţit bine ascuţit având grijă să nu pătrundeţi carnea. Daţi coaja porto-calei şi a lămâiei pe răzătoare şi amestecaţi-le cu mirodeniile, sarea şi uleiul de măsline. Tăiaţi portocala ţi lămâia felii şi umpleţi gâsca cu ele. Ungeţi gâsca cu amestecul obţinut anterior şi daţi-o la cuptorul preâncălzit la 230 grade Celsius până se rumeneşte uşor. Daţi cuptorul la 170 grade Celsius şi lăsaţi gâsca în continuare pentru alte 30 de minute ungând-o din când în când cu grăsimea din tavă. După acest timp tăiaţi gâsca la încheietura copanelor şi a aripilor pen-tru a fi mai bine pătrunsă şi turnaţi mirea peste ea. Lăsaţi-o la foc mic în cuptor până ce mirea de pe piept se caramelizează uşor. Scoateţi gâsca din cuptor şi înveliţi-o cu o folie de aluminiu timp de 15 – 20 de minute pentru a se frăgezi. Se serveşte cu diferite garnituri de legume sau fructe – mere caramelizate, şi/sau ciuperci, după preferinţă. Sosul din tavă poate fi servit într-un bol separat pentru cei ce doresc să adauge un plus de gust cărnii. Un pahar de vin roşu demisec-sec, shiraz, pinot noir, va adăuga un plus de savoare bucatelor. Poftă bună!

Nana NINA

Ilustrația autorului

GÂSCĂ SĂLBATICĂ LA CUPTOR CU MIERE ŞI PORTOCALE

SC SURAKI SRL, producător autorizat conform legislației europene în prelucrarea cărnii de vânat, este interesată în achiziționarea vânatului mare în carcasă, destinat producției de mezeluri, comercializate sub marca “TOLBA VÂNĂTORULUI”. Oferim posibilitatea încheierii de contracte pe termen lung.

Detalii la numerele de telefon 0752 525 142 sau 021 411 62 30

E-mail: [email protected] sau [email protected]

www.suraki.ro


O găsim în toată Europa, de la munte la mare și chiar în del-tele fluviilor cu nuanțe de cu-loare de la galben la roșu. La

munte, la fel ca și căpriorul, are blana roșcată, iar la șes gălbuie.În terenurile de vânătoare se întâlnesc vulpi negre (cărbunărese) fenomen numit melanism. Aceste vulpi sunt foarte frumoase, mai ales după ce cad primii fulgi de zăpadă pe blana deasă și înspicată. Mai rar se pot întâlni și vulpi albe sau aburii să zicem argintii, acest fenomen se numește albinism și el se poate întâlni și la alte specii de mamifere, mai frecvent la lup. Aceste apariții întâmplătoîre nu se transmit ereditar. Și pentru că ne interesează blana, vulpea năpârlește o singură data – primavera, blana fiind înspicată abia în noiembrie-decembrie. Cu o coadă bogată terminate cu vârful alb, mai pronunțat la masculii bătrâni. Vânătorii pândari au ocazia să se dis-treze urmărind o vulpe în activita-tea ei de căutare a hranei. De obicei,

merge în trap dar face salturi când se aruncă asupra prăzii. Uneori rămâne nemișcată urmărind de la distanță prada. Pe zăpada mare lasă o dâră făcută de coada trasă prin zăpadă. Se vânează începând de la goana la mistreți, continuând cu întâlnirile din teren la vânătorile de fazani și ie-puri. Frumusețea vânătorii la vulpe rămâne pânda la vulpea ademenită cu chemătoarea sau la un hoit pregătit dinainte. Urmărind urmele la viziuna vulpii se poate sta la panda în aproop-ierea vizuinii după masă sau în amurg, când vulpea iese la vânătoare. Nu uitați ! Vizuina poate avea 3-4 ieșiri sau intrări. Stând la panda puteți avea plăcuta surpriză de a vă întâlni cu un viezure chiriaș al vulpii. Mai rar, dar posibil, chiar cu o pisică sălbatică. Îm-perecherea are loc în ianuarie-februa-rie, după care blana prezintă rosături, deci blana este parțial degradată. Gestația este de 53-54 zile, efectiv calittaea blănii fiind degradată în această perioadă.

O curiozitate la acest capitol. Vulpoiul simte feromonii emiși de vulpea în călduri chiar la 4 km distanță, dacă văntul bate de la vulpe la vulpoi. Dovadă simțul olfactiv foarte dezvol-tat la vulpe. Este animal de amurg și noapte, o întâlnim ziua după ce a fost deranjată din culcuș, de exemplu în timlul go-anelor la mistreț. Sigur vulpea este șireată. Această calittae o ajută în lupta pentru existență. Vulpea își păstrează trecătorile, iar vânătorul trebuie să folosească acest obicei în combaterea ei. Vulpea este favorizată în aflarea hranei tocmai de felul de existență al păsărilor de interes pe care le pradă.Interesant. Păsările de interes vânătoresc cuibăresc pe sol: fazanul, potârnichea, prepelița, sitarul, cocoșul de munte, deci sunt expuse în perioa-da incubației prădătorilor: vulpi, di-hori, câini, nevăstuici. Acești prădători care sunt veșnic în căutarea hranei descoperă cuiburile de ouă sau puii în perioadele când aceștia nu se pot

Din nou, la vânătoare de VULPI


salva prin zbor sau fugă.Privind păsările prădătoare, cio-ri, coțofene, uli, vulture, acestea cuibăresc în arbori sau stânci, în fe-lul acesta cuiburile lor sunt ferrite de atacul alergătoarelor, căutând pradă,

șoareci de exemplu, desoperă păsări de interes vânătoresc datorită mirosu-lui bine dezvoltat. Este un mare con-summator de șoareci, alături de uliul șorecar. Practic, vulpea nu adduce niciun folos vânătorului sau mai mult spus naturii, în afară de blană. Mai ales că este un vector periculos pen-tru 3 boli: turbare, jigodie și râie, boli care se transmit altor mamifere sau chiar omului. Nu cu prea mulți ani în urmă, blănurile vulpilor erau căutate, fiind o modă în confecționarea hainelor. Așa cum este haina din poză, confecționată din 10 piei cu o vechime de 40 de ani. Este foarte practică, frumoasă și foarte călduroasă, prezentând o eleganță deosebită.

Păcat că astăzi blănurile de vulpe nu se mai folosesc în confecționarea hainelor. Pentru bărbați, o haină de stofă îmblănită cu piei de vulpe este o adevărată sursă de căldură. Nici pieile de miel nu încălzesc mai bine corpul decât cele de vulpe. Nefolosirea pie-ilor de vulpe aduce două pagube: una piederea în circuitul economic, a doua fiind necombaterea dăunătorilor. Unii vânători nici nu mai împușcă vulpile, iar alții nu se deranjează să le jupoaie. Rău destul !Ar trebui ca toate filialele de vânătoare să preia pieile de vulpe de la vânători. Să fie socotită fiecare piele un anumit punctaj, iar pieile valorificate la fabri-cile de prelucrare a pieilor. Astfel s-ar putea realiza fonduri pentru repopu-larea terenurilor cu fazani și iepuri. În unele țări, de exemplu Polonia, se cresc vulpi argintii pentru blănuri din care se confecționează haine elegante. Îmi amintesc cum, în urmă cu 50-60 de

ani, prin piața de altădată a Beiușului, puteai întâlni vulpari, vânători care vindeau ambulant piei de vulpe la prețuri bunicele. Sigur atunci o piele de vulpe tăbăcită cu ochi de sticlă, cusută drept guler la o haină de stofă a unei doamne, era un semn de rafina-ment. Haideți noi vânătorii să lansăm din nou o modă nu demult abandonată și asta prin confecționarea de gulere de haine de vulpe pentru soțiile noastre. În felul acesta am accentua combat-erea dăunătorilor și înmulțirea vânatu-lui util, mai mult spus un caz hotărât pentru protecția naturii.

Prof. Ilarion Lazea

Însemnări de sezon|


|FILE DE ISTORIE

LA VÂNĂTOARE DE URȘI CUAUGUST VON SPIESS (IV)

Grigore Ribacu

Urmatorii ursi, impus-cati dupa primul razboi mondial, au avut o mo-arte rapida sub gloan-tele colonelului. 30 septembrie 1922. Colonelul Spiess inso-teste pe regele Ferdi-nand I si printul Nicolae in terenul Gurghiu, la boncanit. Deoarece se semnalase o aglom-erare de 15-18 ursi, se organizeaza o goana la ursi si mistreti, intr-un loc faimos, « Dosul Teleki ».Colonelul Spiess este postat in stanga regelui Ferdinand ; in dreapta este printul Nicolae, apoi inca patru vanatori completeaza semicercul. La 16 minute de la inceperea goa-nei, rasuna un foc din directia regelui, apoi trage printul Nicolae ; urmeaza alte focuri, in dreapta si in stanga.Ramurile subtiri ale desisului din fata colonelului se agita si apare ca o furtuna un urs negru, puternic. Colonelul il asteapta sa ajunga la 15 pasi, apoi trage. Ursul primeste socul, este grav ranit, totusi incearca sa scape. Al doilea glonte il loveste din spate, strabatandu-l in diagonala. Ursul se prabuseste in fata vecinu-lui din stanga, care, din noblete prost inteleasa, ezita sa-i dea lovitura de gratie. Periculos, mai ales pentru haitasi! Putin mai tarziu rasuna doua impuscaturi dinspre standul regelui si apare in fata colonelului un mistret, care se ascunde dupa o tufa. Un glonte, apoi inca unul pe cand mistretul trece la 20 de pasi de colonel, si mis-tretul se prabuseste. Deodat, in fata lui Spiess irupe un urs voinic, maro. Incearca sa coteasca, dar glontul colon-elului il culca la pamant, paralizat pentru cateva momente. Apoi ursul se ridica si incearca sa dea inapoi. Spiess trage inca doua focuri, apoi regele Ferdinand da lovitura de gratie ursului. Strigatele haitasilor anunta ca in tufis este un urs ranit. Regele, insotit doar de Spiess, patrunde in desime ; ursul este grav ranit, dar lupta in continuare cu doi caini. Priveliste rara, dar glontul regelui trebuie sa o intrerupa. Au cazut 6 ursi si 2 mistreti, ziua urmatoare fiind gasit mort inca un urs. La sfarsitul lunii septambrie 1926 se anunta iarasi o concentrare de ursi si mistreti in zona Gurghiului. In cele doua zile de vanatoare la goana vor cadea 13 ursi ! Spiess a doborat si el unul. Colonelul prefera rolul de observator, dar un urs a scapat din goana, in ciuda canonadei. La 130 de pasi, glontul colonelului l-a ajuns, facandu-l sa se dea paste cap ca un iepure. Pana in anul 1927, August von Spiess vanase 25 de ursi, in toate modurile posibile. Al 26-lea urs a facut obiectul unui experiment.

In toamna anului 1927, Spiess urca la capre ne-gre, in Reteza, insotit doar de un roman, Purdea. Cand ceturile s-au ridicat, vad o ursoaica batrana cu doi pui cat berbecii. Spiess dorea sa impuste unul dintre pui, pentru a urmari reactiile ma-mei. A avut ce vedea ! Inarmat cu o carabina de calibrul 6,5 mm, s-a apropiat la 80 de pasi de fericita familie, care pastea iarba si a impuscat ursacul mascul. La auzul detunaturii, celalalt ursac a fugit la mama lui. Aceasta incerca sa-si scoale puiul mort. Apoi s-a ridicat in doua labe, ca sa-si dea seama de cauza mortii ursacului. Cand a simtit vanatorii, s-a repezit spre ei cu blana zbarlita. Spiess nu dorea sa o impuste. Cand a ajuns la 30 de pasi, oamenii au inceput sa strige din rasputeri. Ursoaica a ezitat, poate si din cauza celuilalt pui, apoi s-a intors si a plecat. Din cand in cand, mai arunca cate o privire spre oameni. In ziua de 5 octombrie 1929, Spiess se odi-hnea asezat pe trunchiul unui brad cazut, cu gandul la eventuala aparitie a unui cerb. Apare o silueta inunecata intre molizi. Un urs !, ii trece prin minte. Mos Martin se misca agale, fara sa suspecteze ceva. Arata impozant ! Distanta din-tre vanat si vanator se micsoreaza din ce in ce mai mult. Cand trece printre patru pini, la vreo 30 de pasi, este lovit de glontul de 8 mm, care il strabate in lung. Ursul se prabuseste. Pentru siguranta, urmeaza al doilea glonte. Fericita co-incidenta, soldata cu o blana pe perete ! Mai grea a fost vanarea celui de-al 28-lea urs, pe data de 30 iulie 1930, in Gurghiu. Colonelul era chemat sa puna capat activitatii unui urs carnivor, care ucisese 6 vite. Padurarii din zona amenajasera deja un observator langa cadavrul ultimei victime, asa ca Spiess s-a putut instala in el chiar din prima seara. Era cald si placut. Putin dupa ora 21, colonelul a auzit trosnet de cren-gute uscate. Sosea ursul. Prudent, acesta a dat tarcoale locului de cateva ori. S-a auzit zgomot de oase sfaramate la 20 de pasi in fata hochstan-dului, apoi silueta intunecata a disparut. Spiess era prea experimentat ca sa nu ramana nemis-cat. Dupa 10 minute, ursul a reaparut, venind din stanga. Apoi a disparut inca o data. Dupa

jumatate de ora, ursul apare iarasi. Este suspi-cios, ceva il tine in alerta. Sau poate sunt doi ursi ? Noaptea se face din ce in ce mai intunecoasa. Ursul da roata locului, mai ia cate o imbucatura. Cand il zareste iar, vanatorul il ia la ochi. Totul este negru, urs, teava armei, fundalul. Ursul dispare intr-o clipita. Pe vanatorul dezamagit il ia somnul, dar la ora 2 este trezit de zgomote. Ursul da tarcoale in continuare, dar nu se mai arata. Vanatorul paraseste observatorul la ora 7 dimineata. Baciul Simion, proprietarul (mai bine zis pagubasul) celor 6 vite ucise, nu e prea entuziasmat, ba chiar murmura niste injuraturi. Este clar, lichidarea ursului a devenit o chestiune de onoare pentru Spiess. Seara, la ora 19, din nou la panda. Deznodamantul vine nesteptat de repede. Abia trecuse o jumatate de ora, cand familiarele trosnete de crengi anunta sosirea ursului. Cand animalul isi pleaca capul pentru a lua prima imbucatura, vanatorul trage. Orbit de foc, Spies apuca sa vada ursul disparand in padure. Se aud zgomote violente, mormait put-ernic, apoi liniste…Vanatorul asteapta trecerea noptii, tulburat doar de aparitia fugara a unei vulpi. Cand se lumineaza, Spiess coboara din hochstand ; 50 de pasi mai departe, sub un pin, zace ursul. « El este pradatorul », spune baciul Simion. Al 28-lea urs ! Cifra pare mare, dar sa nu uitam ca August von Spiess a militat pentru ocrotirea ursului. Cu alte cuvinte, mai mult a salvat decat a impuscat ! In incheiere, o observatie : germana in care sc-rie venerabilul este teribila ! Mi s-a povestit ca traducatorul cartii « Caprele negre din Masivul Retezat », sas de-al nostru, nu a mai dorit sa faca nici o alta traducere din August von Spiess…Asa ca scuzati-l pe subsemnatul, care si asa a avut probleme cu scurtarea textului, nestiind la ce paragrafe sa mai renunte…

P.S. Acest articol nu ar fi fost posibil fara ajutorul unui prieten, domnul Nicolae Fenesiu, care si-a dorit enorm sa-l vada pe August von Spiess tradus in limba romana si care, de curand, a plecat acolo unde pleaca toti vanatorii pana la urma…


Însemnări de sezon|

În fiecare iarnă, de sărbători, ne amintim cât de buni şi de îngăduitori suntem, bucurându-ne sufletele cu bucuriile celor dragi nouă.

Apoi... ne reîntoarcem către grijile cotidiene ale unei lumi veşnic crude şi neiertătoare. Înainte de asta avem însă grijă, atât pe cât ne pricepem, să mai păstrăm în inimi câte un tablou cu trăiri unice, pentru ca mai târziu, vreodată, să ne hrănim din re-memorarea farmecului lor.Pentru tagma vânătorimii apropierea sărbătorilor de iarnă aduce cu sine şi harul unor speciale întâlniri cinegetice. Organizate pentru nume mondene sau pentru nume de rând, aş spune că este mai puţin de luat în seamă, căci cu toţii trăim la fel de vânătoreşte. Ceea ce contează cu adevărat este acea punte de spirit - de Dumnezeu lăsată - dintre oamenii înveşmântaţi cu strai vânătoresc. Pe aceasta, oricât ne-am strădui să o descriem, cuvintele noastre ar fi prea sărace pen-tru a o face aşa cum se cuvine. Acolo unde eu mi-am aflat confraţii a fost păstrată din vremuri tradiţia ca în preajma Sărbătorii de Crăciun să fie rânduită goană la vânatul mic pe plai-urile Vlăsiei, spre mulţumirea tuturor participanţilor. De ani şi ani, această reuniune de breaslă a devenit ca un ritual magic, ce se merită trăit la faţa locului, în deplinătatea farmecului şi tainelor sale, iar mai apoi povestit cu har vănătoresc, spre a trezi până şi necunoscătorilor redescoperirea în propria lor fiinţă a unor nebănuite trăiri cinegetice.Spre a consfinţi această tradiţională vânătoare, şeful fondului de vânătoare nr. 37- Conţeşti, şi vicepreşedinte proaspăt ales al asociaţiei noastre, nea Relu – nume cunoscut în mai toată obştea vânătorească – a avut iniţiativa, de câţiva ani în-coace, de a marca evenimentul cu câte o plachetă aniversară. Acest veritabil trofeu este acordat la sfârşitul partidei invitaţilor, veteranilor, ori acelor vânători care se fac remarcaţi fie prin isprava lor vânătorească, fie prin spiritul de echipă de care au dat dovadă, zăvorând în sine amintirea unor prea frumoase clipe, pentru a ni le dezrobi peste ani, ori pentru a-i năstăvi în vreun chip pe cei de după noi. ...Poposim nu departe de aşezământul care a aparţinut cândva marelui revoluţionar paşoptist, academician şi diplomat, Ion Ghica. Nu departe de aici se conturează în zare pădurile Măriuţa şi Io-neasca, botezate după numele nevestelor boierilor cărora le-au aparţinut şi despărţite de drumul dintre Mavrodin şi Colacu. O pâclă deasă acoperea cerul, ameninţând cu ploaia, iar asta ar fi fost o nouă vitregie adaugată la un se-

zon şi aşa prea sărac în iepuri, din pricina secetei prelungite. Dar bucuria reîntâlnirii a avut darul de nu îngădui loc pentru astfel de griji. Ca de multe alte ori, nea Relu avea să îşi dovedească şi de această dată vocaţia şi iscusinţa de straşnic organizator.După instructaj ne deplasăm în teren. Planul cu-prindea trei goane dintre care una dublă, şi avea să fie respectat întocmai. Prima goană avea să se desfaşoare dinspre Mavrodin spre câmpul dintre cele două păduri cu nume de fete, unde urma să

aibă loc cea dublă. Asta însemna ca vânătorii din stand să îşi păstreze poziţiile, orientându-se pe rând doar cu faţa către bătăiaşii care ar fi gonit mai intâi dinspre pădurea Măriuţa, iar apoi dinspre pădurea Ioneasca. Ultima bătaie şi cea mai îmbelşugată - după cum aveam să aflăm la timpul potrivit - urma să se dea dinspre pârâul Colentina înspre latura de nord a pădurii Ioneasca.Curând armele şi-au găsit rost să îşi verse focul după voia şi îndemânarea puşcaşilor, dar şi după şansele ţintelor lor.În răstimpuri ne mai înfruptăm din merinde ori gustăm din mers căte o boabă mălăiaţă, încercată de ger, de prin vreun măceş întâlnit în cale.Uneori ne lăsăm privirile pradă încântării atunci când zvelte căprioare străbat în salturi arcuite linia vânătorilor în căutare grabnică de adăpost la pădure, ori vreun urecheat scăpat de plumbi şi gheboşat de zorul fugii, se topeşte în zare ca devorat puţin câte puţin de nemărginirea câmpiei. În timpul pregătirii uneia dintre goane, chiar reuşesc să imor-talizez cu ajutorul camerei foto o astfel de clipă, în care câteva căprioare stârnite au trecut nu departe de locul în care mă aflam. Şansa m-a ajutat ca, apucând între bătăiaşi pe unul dintre flancuri, să dobor un frumos cocoş de fazan. Izbânda loviturii nu îmi părea defel ieşită din comun, numai că la final, când l-am aflat ca fiind unicul fa-zan din tabloul vânătoresc printre atâţia urecheaţi, în chip de cireaşă pe vârful unui tort, m-a răzbit un soi de neaşteptată mulţumire vânătorească. Deşi ultima goană s-a desfăşurat sub perdeaua udă şi rece a ploii, nu cred ca cineva dintre noi să se mai fi obosit să acorde vreo atenţie acestei şicane. Vremea îşi arătase vitregia prea târziu pentru a ne mai descuraja. Ba mai mult, parcă în ciuda ei par-tida a căpătat un farmec anume, încheindu-se la ceasul prânzului, nicidecum din pricina ploii ci a îndestulării recoltei. Asta însemna că fiecare puşcaş avea să îşi îmbogăţească masa de sărbători cu alese bucate pregătite vânătoreşte, aşa cum se cuvine. Ca de obicei, vânatul a fost rânduit precum cere da-tina - la căruţa cu vânat, iar apoi cu grijă aşezat în tradiţionalul tablou de vânătoare.Iar dacă de această dată tolbele noastre au devenit pentru o clipă neîncăpătoare, acele tolbe menite să fie hrănite cu trăiri vânătoreşti nu cred că se vor lăsa a fi vreodată umplute.

Marius Popescu

EdiÅiE spEcialÃ


|Mapamond Cinegetic

Între protecţie şi ocrotire.Deşi în D.E.X. al limbii române cele două noţiuni se suprapun

până la identificare, vom schiţa o nuanţă care să le diferenţieze dacă nu semantic, atunci din sensurile nuanţate în practica cinegetică pe care le-am utilizat peste patru de-cenii. Deci, din acest punct de ve-dere, o specie de vânat – în cazul acesta lupul – dacă figurează într-o lege care stabileşte mijloacele legale de vânare şi numai în cadrul unui sezon, noi înţelegem că lupul este PROTEJAT, prin acele precizări. Înafara acestui sezon, lupul este OCROTIT, sau dacă vreţi, TOTAL OCROTIT, deoarece nu mai poate fi vânat nici cu mijloacele legale admise. Am socotit necesară pre-cizarea, pentru a nuanţa situaţia în care un lup este considerat PRO-TEJAT într-o ţară în care este vânat într-un sezon, şi alt lup din altă ţară, în care nu este vânatdeloc, fiind declarat sec tot PRO-TEJAT, deşi ar fi trebuit încadrat ca OCROTIT. În cele ce urmează am utilizat cele două noţiuni, când şi unde a fost cazul, din punctul de vedere exprimat aci.

Mai întâi, o scurtă traversare a istoriei...Bineînţeles, din punctul de vedere al relaţiei om – lup, chiar dacă sub acest aspect lupul este apriori dezavantajat. Întotdeauna, lupul a fost considerat duşmanul omului, etern dăunător şi periculos. În antichitate îl vom cita doar pe înţeleptul Solon (660 – 540 î. Ch.)

O ricât ar părea de ciudat, deşi a trecut primul deceniu al celui de al XXI-lea secol, cu o nouă viziune asupra biodiversităţii, ţările europene au opinii diferite în privinţa lupi-

lor. De la indiferenţă la intenţia de eradicare, de la o slabă toleranţă la decizii ferme de totală ocrotire. În-tre aceste poziţii, există bineînţeles şi altele, determi-nate de o interpretare în acord cu principiile moderne de înţelegere a noilor relaţii dintre om şi natură. Nu vom împărţi ţările Europei în tabere opuse din punctul de vedere al titlului acestor rânduri, ci vom încerca să prezentăm cât se poate de obiectiv atitu-dinea fiecăreia din acest punct de vedere, urmând ca fiecare dintre noi să tragă cea mai potrivită concluzie, renunţând la orice urmă de prejudecată. Ne rezervăm însă dreptul de a adăuga şi comentariul nostru faţă de unul sau altul din aspectele pe care le vom întâlni, fără a avea intenţia de a influenţa în vreun fel aprecierile cititorilor.legiuitor al Atenei, care acorda 5 drahme de argint pentru uciderea unui lup.În mod cert, de-a lungul tim-pului, lupii au produs şi multe daune societăţii omeneşti prin sfâşierea vitelor, fapt datorită căruia au fost supuşi unei con-tinue şi necruţătoare prigoniri, care ca rezonanţă istorică au culminat cu celebrul serviciu al LUPĂRIEI, înfiinţat de Carol cel Mare, împăratul franc, cu scopul declarat al distrugerii lupilor. Era în anul 813. François I, a creat în anul 1520 Corpul Marilor Vânători de Lupi, desfiinţat la Revoluţia Franceză din 1789 şi repus în drep-turi de Napoleon I în anul 1804. Oricum, lupii nu mai erau atât de numeroşi ca în anul 1421,când ajunseseră să pătrundă în Paris. Însă declinul ireversibil al

speciei începuse. În vechea Anglie, regele Athelstan a cerut un tribut anual galezilor de 300 piei de lupi aual. Sub domnia lui Henri al VII-lea (1485-1509) a dispărut ultimul lup din Anglia, după ce fără suc-ces, regele Eduard I-ul a ordonat eradicarea lupului prin anul 1272. În Irlanda ultimul lup a fost vânat în anul 1786. Iată şi câteva exemple din timpuri mai recente, cu cifre care par greu de crezut, dar au fost publicate. Astfel, Rusia – în structura sa de URSS – a început ofensiva împotri-va lupilor, imediat după cel de al doilea război mondial, astfel : - anul 1945 = 42.000 lupi ucişi - anul 1948 = 57.600 lupi ucişi- anul 1946 = 62.700 lupi ucişi - anul 1949 = 55.300 lupi ucişi - anul 1947 = 58.700 lupi ucişi Între anii 1950 – 1954, în această

ţară au fost vânaţi în medie cca. 50.000 lupi anual. În anul 1966 lupii au fost exterminaţi în 30 de raioane administra-tive. În anul 1984, cele 2.000 de echipe cuprinzând cca. 15.000 de vânători, au ucis 16.400 lupi. Pen-tru 1.500.000 de lupi ucişi până la destrămarea URSS, au fost plătiţi 150.000.000 ruble ca prime. Ne vom opri aici cu aceste exemple.

***Ofensiva societăţii umane asupra lupilor, s-a desfăşurat concomi-tent şi pe plan moral. Prin pove-stiri voit denaturate, prin prov-erbe cu pretenţia de postulate, lupul „trebuia” prezentat astfel, încât chiar din copilărie omul să recunoască în el, acel rău de care trebuia să se ferească şi pe care să-l distrugă. Dar, lupii au tre-cut prin timp şi au supravieţuit, chiar dacă în unele teritorii – şi nu pentru totdeauna – au dispărut. În favoarea lupilor, a apărut şi s-a răspândit acea înţelegere modernă a biodiversităţii, prin care li s-a re-cunoscut locul meritat în natură, iar organisme internaţionale au in-tervenit la nivele guvernamentale pentru a statua o nouă viziune a relaţiilor dintre oameni şi lupi. Cea mai recentă şi mai cunoscută este Convenţia de la Berna privind „Con-servarea Vieţii Sălbatice şi a Habi-tatelor Naturale” (19.09.1979).

Statutul lupului în diverse ţări europene.ALBANIA. Cu un efectiv de 1.000 – 1.200 exemplare – de remarcat „largheţea” raportării efectivu-lui – lupul este apreciat ca având o situaţie stabilă, deşi practic nu se bucură de o protecţie specială. În schimb, relieful preponderent muntos al ţării şi spaţiul fores-tier existent, îi asigură oarecum o protecţie naturală. AUSTRIA. Pentru prima dată, în anul 2007 a fost atestată oficial prezenţa lupului în această ţară, prin analize laborioase efectuate asupra unor excremente desco-perite în Austria de Jos, până atun-ci existând doar informări răzleţe privind observarea câtorva exem-plare, fără confirmări oficiale. S-a ajuns la concluzia că lupii prove-neau din trei populaţii vecine, din Munţii Alpi – Italia prin Elveţia, din zona balcanică prin Slovenia şi Croaţia şi din populaţia Europei Centrale, prin Polonia şi Slovacia. Austriecii sunt mai decişi în favoar-ea lupului, figurând pe lista speci-ilor de vânat ocrotit tot timpul anului şi pun în practică un plan de coordonare şi management a ursului, râsului şi lupului, cu toate că deocamdată populaţia de lupi

Europa Și Lupii (i)

aCȚiuNi pro Și CoNTra


nu este stabilizată ca număr şi oricum, sub 10 exemplare. În plus, daunele produse în şeptelul de oi, sunt acoperite de către asociaţiile de vânători. Ocrotit, cu excepţia zonei Wiena.BELARUS. Raportarea unui efctiv de 2.000 – 2.500 lupi, cu un statut de „neprotejat” şi cu un număr de 1.600 – 1.800 lupi vânaţi anual (!?) este cel puţin nesigură! În plus, se face şi menţiunea că lupul poate fi vânat tot anul, inclusiv primăvara „la bârlog” pentru cap-turarea puilor. Se acordă şi prime pentru fiecare lup ucis.BELGIA. Ultimul lup a fost vânat în anul 1898. În primăvara anu-lui 2011, în provincia Namur, au fost semnalate câteva cazuri de oi sfâşiate de lup. Constatarea insolită, coroborată cu observarea întâmplătoare a unor lupi izolaţi, au dus la concluzia următoare: reîntoarcerea lupului pe vechile teritorii este sigură, având în vedere cea petrecută în Franţa. Ecologiştii salută această evidentă tendinţă a lupului, cu concluzia că exemplarele văzute erau lupi în faza eratică, de tatonare a terito-riului, care pare a fi deosebit de prielnic speciei. În schimb, ideea stârneşte nemulţumiri în rândul crescătorilor de vite. Ocrotit.BOSNIA – HERŢEGOVINA. Raportează un efectiv de 400 exemplare, con-siderat cu tendinţă de scădere şi cu statut de „neprotejat”.BULGARIA. Efectivul de 1.000 ex-emplare este considerat stabil. Cu excepţia parcurilor naturale şi a unor rezervaţii, lupul este vânat în restul teritoriului ţării. Fără intenţia declarată de reducere a populaţiei de lupi, este totuşi bizar faptul că se acordă o recompensă de 50 euro pentru fiecare lup vânat. În parcurile naţionale, este ocrotit. În rest, neprotejat, se vânează în tot timpul anului, laolaltă cu pisica sălbatică, vulpea şi şacalul.CROAŢIA. Şi aici efectivul de 130 – 170 exemplare este apreciat ca fi-ind stabil. Atitudinea faţă de lup în această ţară, a cunoscut o schim-bare interesantă, de la intenţia de eradicare – inclusiv cu otravă – la cea de ocrotire totală, situaţie marcată în anul 1995. DANEMARCA. Ultimul lup a fost vânat în anul 1813. Nu există date certe privind reapariţia speciei, până în anul 2009, când a fost raportat un lup provenind din Ger-mania. Singurul cometariu despre subiectul „lup”, este afirmaţia că dacă s-ar petrece acelaşi fenomen al revenirii acestuia ca şi în alte ţări vestice, el s-ar afla sub protecţia legislaţiei europene actuale.

ELVEŢIA. Declinul populaţiei de lupi din Alpii Elveţieni a început în anul 1684 (Zurich) când a fost constatată pentru prima dată o re-ducere evidentă. A continuat până la începutul sec. al XX-lea, când a fost văzut ultimul cuplu de lupi, în Munţii Jura în anul 1914. Reînto-arcerea lupilor în Elveţia a început – cel puţin ca informaţii certe şi verificate – în anul 1995, iar con-firmarea provenienţei din Italia a fost făcută în anul 1996. Au început să apară şi primele dovezi serioase de răpiri de ani-male domestice.Astfel, între iulie 1995 şi mai 1996, au fost găsite 117 oi şi 3 capre, iar în octombrie 1998, îmtr-un spaţiu împrejmuit au foat sfâşiaţi 20 mufloni şi 2 lopătari. Se consideră că atacu-rile fuseseră date de lupi izolaţi, ori cel mult un cuplu. Reacţia crescătorilor de animale a determi-nat autorităţile să aprobe vânarea a 6 lupi, la care se adaugă încă 3 braconaţi şi (sau) loviţi de maşini. În anul 2008, a fost semnalată prima fătăre pe teritoriul elveţian, dovada că cel puţin un cuplu, a trecut de la faza de tatonare la o oarecare stabilitate. În anul 2011 au fost identificaţi 5 lupi în cu-prinsul Elveţiei, deocamdată fiind considerat efectivul real şi oficial. Trebuie menţionat faptul că „at-mosfera” oficială în legătură cu lupul este oarecum defavorabilă acestuia, în sensul că se fac de-mersuri oficiale pentru obţinerea unei modificări a Convenţiei de la Berna (!?) care să permită o reacţie legală mai rapidă şi eficientă faţă de tendinţa lupului de „invadare” a teritoriului elveţian. Bineînţeles că acest fapt a fost provocat de intoleranţa crescătorilor de ani-male faţă de lup. Subliniem că această reacţie, la efectivul ac-tual pe care l-am menţionat, are loc în chiar ţara care a găzduit elaborarea Convenţiei de la Berna pentru Conservarea Vieţii Sălbatice şi a Habitatelor Natu-rale!...(semnată la 19.09.1979 şi în vigoare din 1.06.1982). Evident, printre ecologişti există şi parti-zani ai lupului, dar se pare că n-au reuşit contracararea acestei slabe toleranţe faţă de lup. Se estimează că de la faza de tatonare a terito-riului elveţian, stabilizarea şi for-marea haitelor de lupi în această ţară este iminentă. Ocrotit, deocamdată. (Va continua)

DR. ING. MITICă GEORGESCU

DR. GEORGE CRISTIAN GEORGESCU

Prima lună a noului an începe cu veselia sprinţară a zurgălăilor ce îşi împrăştie clinchetele peste întinderi îngheţate sub mormane de zăpezi. Amintirile încă proaspete ale sărbătorilor cheamă în preajmă refrene de

colinde şi crâmpeie de urături, presărându-le cu pocnete de harapnice şi bu-buituri de tobe mari în alaiul bucuriilor aduse de sărbătorile abia încheiate. În fiecare an din noianul de zvonuri şi imagini ce plutesc tot mai rarefiate în largul greu de cuprins al timpului îmi rămân în gând colindul cerbului şi jocul ursului, sălbăticiuni nelipsite din hora măştilor de Anul Nou în Maramureş şi în Buco-vina. Mai cu seamă Colindul cerbului, atât de expresiv redat de forţa sugestivă a vocii lui Ştefan Hruşcă, născutul pentru a colinda, impresionează cu mesajul său laic transmis nu unei categorii sociale, nu unei generaţii, ci parcă unei lumi întregi, într-un moment de sărbătoare eclatantă a creştinătăţii. Alături de acest colind, jocul de Anul Nou al cerbului, asociat în Bucovina tradiţionalului joc al caprei, din alaiul de măşti, aruncă în lumea oamenilor fiorul unui mesaj poate prea uşor trecut cu vederea, ori poate de prea puţini înţeles şi tălmăcit.Cerbul, nobila sălbăticiune încoronată cu o largă şi rămuroasă coroană ca rege al nedomesticitelor vietăţi ce mai populează codrii, vorbeşte la fiecare sfârşit de an duşmanului său nedeclarat, omul. Graiul ales pentru a-şi transmite me-sajul este graiul omenesc, pentru a fi sigur că se va face înţeles în demersul său. În fiecare an Colindul cerbului ascultat printre celelalte colinde mă poartă cu gândul către miile de hectare de păduri decimate pentru ca lemnul lor să sature nişte gatere veşnic flămânde; la vânzoleala maşinilor pe drumurile forestiere ce muşcă tot mai adânc văile împădurite; la răcnetele răspicate Ale ferăstraielor mecanice, care alungă cât acolo tihna şi liniştea vietăţilor din cele mai retrase şi mai neumblate sihăstrii; la întinderile silvestre dezrădăcinate cu hârleţul bont al unor judecăţi ciudate pentru a le azvârli ca pe nişte zdrenţe ne-trebnice în braţele unor proprietari de conjunctură, care, în definitiv, nici măcar simţul proprietăţii nu îl au; la poftele hulpave ale unei specii buimace, tot mai greu de stăvilit; la foamea unora tot mai greu de săturat; la setea altora tot mai greu de adăpat; la armele de vânătoare tot mai asemănătoare celor de război; la dispozitivele de localizare a vânatului tot mai complexe şi mai performante; la competiţia din ce în ce mai inechitabilă dintre tehnică şi evoluţie, în care vor învinge întotdeauna, fără drept de apel, doar cele lipsite de suflet; la indivizii slabi, dar care se consideră din ce în ce mai puternici în faţa unor legi tot mai plăpânde şi mai bicisnice, uitând ori ignorând în mod fatal legile naturii, al căror verdict se va nărui nimicitor peste greşelile fiinţei raţionale.La început de An Nou să ne amintim că natura este şi lăcaşul vieţii noastre, că vânătoare, chiar dacă este practicată cu arme, nu înseamnă un război declarat sălbăticiunilor, şi să luăm aminte, cu înţelepciunea care ne-a fost dăruită de evoluţia noastră ca specie în leagănul aceleiaşi naturi, la stihurile din Colindul cerbului: „ Stai, frate, nu mă-mpuşca,/ Lasă-n mine viaţa./ Că nu-s fiara fiare-lor,/ Ci vătaful munţilor”… La anul şi la mulţi ani!

|Casian Balabasciuc

ECOURI DE COLIND


Denumirea propriu-zisă a calibrului .50 B.M.G. este .50 Browning Machine Gun, care îl desemnează ca un calibru făcut de Browning pentru a fi tras cu mitraliera. De altfel, în lucrarea Cartridges of the World

(ed.8-a, revăzută şi adăugită),apărută în anul 1997, Frank C. Barnes include acest calibru în Cap.7 Mili-tary Rifle Cartridges of the World, însoţit - ca toate celelalte calibre- de două scurte texte: Note istorice şi Comentarii generale.Din notele istorice reiese că armata Statelor Unite, impresionată de carabina germană antitanc de 13 mm TUF din Primul Război Mondial, a început să dezvolte un cartuş cu glonţ similar, înainte de

sfârşitul războiului. Proiectul a fost preluat de geniul în privinţa designului John M. Browning, care a de-finitivat până în anul 1921 cartuşul cu glonţ pentru o mitralieră de calibru greu. Atât noul cartuş cât şi arma au fost adoptate oficial şi produse de armata S.U.A. în anul 1923,şi ulterior de armatele a cel puţin treizeci de alte state. Se pot întâlni atât gloanţe obişnuite, cât şi trasoare, incendiare, de penetrare a unui blindaj ori cu sabot pentru hiperviteză şi altele.La comentariile generale se menţionează că în mod normal tubul este din alamă şi cu o capsă tip Boxer, deşi ocazional există şi tuburi din oţel. Iniţial au fost produse două gloanţe tip FMJ (Full Metal Jacket) cu baza BT (Boat Tail), ambele având miezul din

oţel moale, dar fiind puţin diferite prin greutate, Vo şi Eo (indicate într-un tabel). În încheiere autorul menţionează:"Recent, diferite carabine destinate sniperilor (trăgătorilor de elită din forţele spe-ciale) şi fabricate de Mc Millan şi de Barrett au fost dotate cu camere de explozie (detunătoare) pentru cartuşele cu glonţ de acest calibru. Astfel ele nu mai sunt destinate exclusiv mitralierelor".La pagina 308 este figurat cartuşul la scara 1/1, tu-bul său având lungimea de 99 mm (3,91 inches), iar lungimea totală a cartuşului cu glonţul fixat în tub este de de 138 mm.Diametrul glonţului este de 12,7 mm. Pasul ghinturilor este de 1:16 inches Tot acolo există

ESTE CALIBRUL .50 B.M.G. DESTINAT VÂNĂTORII ?

Tir și BalisTică


Model glonț

Greutate glonț Vo Eo

Grains grame Ft/sec m/sec Ft/pds J

M33 Ball 668 43,3 2910 887 12565 17036

M2 Ball 720 46,7 2810 856 12630 17124

şi imaginea armei Barrett model 82A1, dotată cu bipod pentru tras din poziţia culcat şi frână de gură pentru micşorarea reculului.Tabelul original cuprinde cele două gloanţe pen-tru mitralieră (valorile europene fiind calculate şi adăugate de noi):

O comparaţie cu cele mai puternice 3 calibre de cartuşe cu glonţ destinate vânătorii, arată puterea mult mai mare a celui militar:

Glonţul destinat mitralierelor grele este mult prea puternic pentru orice vânat, inclusiv pentru ele-fant. Se ştie din practica de teren, că elefanţi mari, împuşcaţi cu arme de cal..700 Nitro Express (cu ocazia micşorării numărului de exemplare în caz de suprapopulare în rezervaţii, aşa-numitele "culling"), au căzut ca trăzniţi chiar dacă au fost loviţi de gloanţe care au străbătut cor-pul în linie oblică dinapoi spre înainte. La ce mai trebuie peste 5000 de Jouli în plus ? Despre ce etică vânătorească mai poate fi vorba ? Reculul este insu-portabil, dacă arma, cu ţeava lungă de 78 cm şi grea de 12-43 kg nu este folosită din poziţia culcat, cu pat special şi frână de gură (Fig.1)

De când gloanţe de calibrul .50 BMG au început să fie utilizate de trăgătorii de elită şi au început competiţiile de tir la mare distanţă - până 1500 de metri chiar - modelele de gloanţe au devenit tot mai numeroase, esenţială devenind precizia. Întrucât unele state nu permit utilizarea modelelor de calibre militare (chiar foste) de către civili nici la vânătoare şi nici la întreceri sportive, au început să apară aşa numitele "Wildcats"(pisici sălbatice), nume generic dat de americani calibrelor care diferă de standardul oficial.În Fig 2. vedem câteva asemenea cartuşe. Numai primul din stânga este cel original de mitralieră, al doilea este oferit de producătul de muniţie Hornady, glonţul cântăreşte 48,6 g. are Vo = 859 m/sec şi Eo = 17889 J. Coeficientul balistic al acestui model este de 1,050. Al cincilea din stânga cântăreşte 52 g, al şaselea numai 45,7 g. Ultimul din dreapta, încărcat de Gale McMillan într-un tub scurtat de tun Vulcan de 20 mm, trimite glonţul cu o viteză iniţială ce depăşeşte 1036 m/sec.Concluzia din punct de vedere vânătoresc: tir la mare distanţă, da, vânătoare, nu!

Matei TĂLPEANU

Calibruglonț

Greutate glonț Vo Eo

Grains grame Ft/sec m/sec Ft/pds J

.700 Nitro Express 1000 64.8 2000 610 8900 12066

.577Tyranno-

saur 750 48.60 2480 814 10240 13883

.585 Nyati 750 48.60 2525 557 10620 14399

Fig 2

Fig 1


Început de noiembrie secetos şi călduţ aducând mai mult cu un sfârşit de septembrie – am ieşit într-o după-amiază cu câinii la

o vânătoare la picior. Fiind puţine arme, ne-am ales un canal pe care să vânăm în doi, câte unul de o parte şi de cealaltă a canalului. Căţeii ur-mau să scotocească în vegetaţie, ridicându-ne fazanii. M-am îndreptat către partea mea, lăsând căţeaua să răscolească în voie tufele. La un mo-ment dat am sesizat lipsa căţeluşei. Rămăsese în urmă. Stătea în şezi la marginea tufelor privindu-mă rugător şi scâncind. Încerca să se ridice, dar ceva o împiedica. M-am în-dreptat în fugă către ea. Aplecându-mă asupră-i, am constatat cu uimire şi revoltă că picioarele din spate îi sunt prinse într-un laţ. Orice încercare a ei de a se elibera învrăjbea strânsoarea. Am culcat-o căutând cu privirea craca de care era prinsă sârma. Din fericire am găsit-o cu uşurinţă şi am rupt-o. Fiecare picioruş din spate era încleştat într-un ochi al laţului şi din zbatere

sârma se şi înfăşură pe după picioare. Dacă ar fi incercat să se smulgă şi-ar fi rupt picioarele sau firul subţire i-ar fi crestat pielea şi tendoanele picioare-lor. Am mângâiat-o şi am lăsat-o să alerge liberă. Câte animale îşi găsesc sfârşitul în astfel de capcane? Câte animale rămân ologite? În astfel de laţuri cred că-şi poate găsi pieirea chiar şi vânatul mare, nu doar fazanii sau iepurii ce, cu siguranţă, sunt o pradă uşoară. Şi astfel de practici nu sunt singurele încercate de braconie-rii pe care îi mână probabil mai mult foamea. Spun acestea aducându-mi aminte, cu revoltă, de incendierile ca-nalelor şi tufelor făcute fără cugetare, stricând cu atâta uşurinţă şi nepăsare arealul vietăţilor, izgonind vânatul şi lăsând despuiate sălaşurile tihnite ale sălbăticiunilor. În toată păţania am avut două motive de bucurie: că Day a scăpat nevătămată şi că, desco-perind laţul, alte vietăţi nu s-au mai rănit într-însul. Parcela pe care urma să o străbatem părea abordabilă şi prietenoasă pen-tru micile noaste ajutoare canine. Dar ceeea ce urma să ni se întâmple avea să ne confirme zicala atât de binecunoscută şi anume aceea că aparenţele de multe ori sunt înşelătoare. Lotul, lăsat necultivat, era acoperit de o buruiană apar-ent inofensivă: păreau mii şi mii de paie ţapene, înfipte în pământ, ce-ţi ajungeau peste şold. În vârful lor se ivea câte o măciulie uscată asemeni inflorescenţelor de traista ciobanului. Mi-am spus: “ în fine un teren uşor de acoperit de câini şi mai prietenos cu blana lor”. Înaintând prin vegetaţie, am sesizat cum ea se prinde de pan-

taloni. Lungile tije erau acoperite de un puf tare şi ţepos, întărit parcă de uscăciunea secetei. Nu am dat atenţie şi am mers mai departe admirând

zborul distant al fazanilor şi epolând la cei ce se ridicau de aproape. Unul din ei se prăbuşi la pământ. Am trimis câinele să aducă aportul. La recuperare, privind botul sângeriu al câinelui mi-am spus: “Probabil că este sângele fazanului.” La finalul bătăii, apropiindu-mă de câine, am observat cum pe lângă nas în zonele sensibile şi neprotejate de păr pielea era scrijelită şi sângera. Şi Elis, o altă căţeluşă, avea pleoapele ochiilor şi botul scrijeliţi şi plini de brobonele de sânge. Nu credeam că voi ajunge să întâlnesc o buruiană mai nesuferită decât scaieţii şi ciunlinii ce se îngrămădesc în blană sau decât mo-horul lipicios … Câinele de vânătoare nu trebuie să fie asemeni unei fiare cu porniri ucigaşe - o maşină de omorât vânatul. El îşi urmăreştele instinctele de scotoci-tor, de pontator, de aportor, dar nu trebuie să-l sfâşîie sau să omoare tot ce-i iese în cale şi, mai ales să nu aibă astfel de porniri faţă de păsările din ogradă. Nu o dată am fost uimită de sensibilitatea lor când i-am văzut aportând un pui de iepuraş ce şi-a pierdut drumul spre casă, o pasăre

|Maria Săvulescu

Titlul este probabil cunoscut cititorului, căci într-unul dintre numerele trecute am aşternut un articol purtând acelaşi nume. Tolba de amintiri vânătoreşti este plină de momente de culoare. Iar nuanţele ar fi fost, cu siguranţă, mai pas-telate fără prezenţa şugubeţilor noştri prieteni patrupezi. Alături de ei tablou-rile devin mai vii, mai colorate, pline de viaţă şi dinamism. Nu ştiu alţii ce cred, dar eu una sunt convinsă că amintirile şi păţaniile mi-au fost îmbogăţite de prezenţa prietenilor noştri - câinii.

Întâmplãriinedite


căzută din cuib – toate nevizate de tirul vânătorului. Când spun aceastea îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută pe când Day avea în jur de un an. Una din găinile vecinei avu nefericita iniţiativă de a sări gardul. Vecina, uşor alarmată, a început să ne strige gândindu-se că, dacă încape în gura lui Day, găina va deveni friptură. Ce-i drept şi noi am avut acelaşi gând, încercând, în grabă, să o prin-dem. Speriată, găina fugea de colo-colo. Day ni s-a alăturat preluând iniţiativa. Speculând configuraţia curţii, a mânat pasărea într-un colţ de unde, cu uşurinţă, a luat-o în gură. Ne-a adus-o. Găina nu păţise nimic. Nu-i smulsese nici o pană. Am luat-o şi am returnat-o peste gard lăudând câinele sub privirile pline de recunoştintă ale vecinei. Este drept că nu pentru toate vietăţile câinele are aceeaşi înţelegere – pisicile, spre ex-emplu, nu se numără printre fiinţele “neşifonabile”. Nu mai fusesem la vânătoare de sitari, citisem despre ea că ar fi re-gina vânătorii. Cei ce practică această vânătoare trebuie să aibă un tir is-cusit, căci zborul de fluture al păsării

necesită îndemânare şi iuţeală. Terenul dificil istoveşte trupul şi cere multă dârzenie şi ambiţie din partea echipei câine-vânător. Paşii ne pur-tau către văile umbrite de pâlcurile de pădure înfrăţite cu tufele şi arbo-retul crescute în voie. Drumul până la acele văi ne-a purtat printr-un lan de uriaşe ferigi ce te acopereau întru-totul. Nici vorbă să-ţi mai vezi câinele, totul depindea de nasul şi atenţia lui. Doar folosindu-se de aceste simţuri el te putea urmări. Din când în când îl mai strigai. Ascultai apoi, în tăcere, răspunsul paşilor lui prin foşnetul tufelor. Nu puteai privi decât spre înaltul cerului, orizontul dispăruse. Erai asemeni unui puşcăriaş care se poate bucura doar de albastrul unui petec de cer zărit prin mica fereastră din tavanul celulei. Crengile de ferigă îţi prindeau picioarele în strânsoarea lor şi îţi izbeau faţa. “ Ce bine e să fii un câine mic” – mi-am spus, “aşa te poţi strecura cu uşurinţă pe sub vegetaţia nesuferită”. Victorie! Am reuşit să depăşim lanul de ferigă. Dar scurtă ne fu bucuria căci intrarăm pe vălile abrupte cu tufele şi copacii înlănţuiţi într-o îmbrăţişare hotărâtă ce te primeau cu răceală, întinzându-

ţi la tot pasul capcane: crăci rupte, rugi, nuiele arcuite peste faţă, gropi meşteşugit acoperite de covorul de frunze. În toată această încleştare mai trebuia să fii atent şi la câine, la zgomotele pădurii şi, culmea, să mai şi respiri. Pământul ferit de lumina soarelui păstra umezeala atât de căutată de sitari. Apa de pe versanţi se aduna în ogaşe lăsându-se purtată spre fundul văii. Căţeii bucuroşi s-au avântat în micul pârâiaş bând cu nesaţ. Mergeam de-a lungul cursului de apă prin pământul reavăn aco-perit de frunze şi crăci umede. La un moment dat, cu coada ochiului am văzut ca o nălucă trecând în zbor o pasăre. Zborul îi era neregulat şi iute, asemănător cu cel al unui fluture. Fusese un sitar! Abia dacă apucasem să-l văd. Din capătul văii se auzi un foc de armă. Probabil că zborul fus-ese frânt… Ne îndreptarăm într-ac-olo şi găsirăm echipa vânător – câine căutând sitarul căzut. Numai un câine cu deosebite calităţi poate găsi mica pasăre în marea încrengătură de rugi şi tufe. Priveam căutarea insistentă a căţeluşei Eda şi mă gândeam că într-adevăr îţi trebuie un câine deosebit, răbdare, rezistenţă, multă pasiune şi dragoste pentru vânătoare ca să te poţi bucura de o astfel de partidă. Găsirea şi aportarea – aria de final a operei vânătorii. Un acord greşit … şi toată frumuseţea operei dispare într-un moment. De cele mai multe ori acordurile aces-tei arii sunt cele mai dificile, căci vremea capricioasă, terenul plin de capcane, vânatul alicit poate trans-forma găsirea şi aportarea într-o muncă istovitoare şi demnă doar de cei mai abili şi destoinici patrupezi.

Găsirea sitarului în hăţişul pădurii, a raţei prinse în strânsoarea răgăliilor, a fazanilor căzuţi peste canal şi tufe, a iepurilor feriţi în iarba înaltă, toate acestea dau farmec şi culoare ariei fi-nale. Îmi aduc aminte de o vânătoare într-o zi de iarnă. Pământul odihnea tăcut sub stratul gros de zăpadă, aşezat tihnit de câteva zile. Zăpada depăşea înălţimea cizmei. Cât priveai cu ochii vedeai o mare albă şi liniştită din care se ridicau pe alocuri, asemeni unor valuri înspu-mate, tufe albe îngheţate. Câinii îşi croiau drum prin zăpadă răscolind dedesupturile tufelor. Acolo, feriţi de ger, stăteau tupilaţi fazanii. Din tufe se înălţară câţiva. Vânătorul ridică puşca, urmărind zborul. Focul răsună şi pasărea căzu, undeva în zăpadă, peste tufe. Reper nu aveam, totul depindea de nasul şi perseverenţa câinelui. Carol, la comandă, plecă să caute vânatul. Fulgii păsării, căzuţi pe zăpadă, mirosul lăsat de fazan fură iscusit depistate de şmecherandru. La un moment dat dispăru sub stratul de zăpadă. La trecerea lui, coama zăpezii se arcuia. Dupa căteva mo-mente bune apăru cu fazanul. Carol fu lăudat de noi toţi. Şmecherul făcu din nou senzaţie…Spaţiul limitat al paginilor mă îndeamnă să mă opresc aici cu isto-risirile mele. Dar ele vor fi adunate şi poate împărtăşite într-o altă dată cititorului. Fie ca Anul Nou ce acum îşi aşează prima lui filă să aducă în tolba fiecăruia: vânători de neuitat, tir is-cusit, bucurie şi prietenie împărtăşite alături de partenerii de vânătoare, fie ei oameni sau câini!

Ilustrația autoarei


Linguatuloza este o parazitoză ce afectează fără exteriorizări clinice vânatul şi animalele domestice cu regim vegetal şi cu evidente consecinţe negative ac-

tivitatea câinilor de vânătoare şi de pază.Parazitul adult Linguatula serrata de o culoare cenuşie albă cu un format triunghiular cu lungimi de 1,8-2 cm până la 10-13 cm şi cu corpul striat, se fixează pe mucoasa sinusurilor nazale la câine, lup, vulpe. Formele larvare, dis-persate pe vegetaţie prin secreţiile nazale ale carnivore-lor parazitate, se localizează prin consumul acesteia pe organele interne ale animalelor domestice şi sălbatice cu regim erbivor.Lupul este cel mai afectat de infestarea foselor nazale cu forme adulte. În anii 1970-1975 când specia avea o extin-dere mai mare, procentul de infestare era între 80-90%, (160 examinări), la vulpe, infestarea nu depăşea 2% (673 examinări), la râs între 2,8 % (35 examinări). Parazitoza nu a fost constatată la dihor (29 examinări), jderi (31 examinări), viezure (28 examinări), pisică sălbatică (69 examinări). Forma larvară s-a constatat mai frecvent la iepure 7,0 % cu o răspândire mai mare în zona de munte 18,5% şi mai redusă în zona de câmpie 3,7%. La restul speciilor de vânat, cu regim vegetal, procentul de infestare este re-dus şi nu depăşeşte 5-7 %. Stabilirea unui procent real de infestare a vânatului erbivor nu se poate realiza întrucât leziunile sunt discrete, de mărimea unui bob de cânepă, de culoare roşie sau cenuşie şi dispersate pe viscere, fi-cat, pulmon. La iepuri aceste formaţiuni sunt evidente la suprafaţa pulmonului şi atribuite greşit hemoragiilor de-terminate de alice. Secţionarea lor pune în evidenţă larva de culoare albă cu o lungime de 1,5-2 mm. Câinele şi carnivorele sălbatice parazitate cu Linguatula serrata se infestează prin consumarea viscerelor de vânat cu forme larvare. Întregul ciclu de evoluţie a parazitului de la consumarea organelor infestate cu forme larvare şi până la localizarea şi dezvoltarea formelor adulte, în si-nusurile nazale, se realizează în decursul a 8-10 luni. La câinii de vânătoare şi de pază îmbolnăvirile determi-nate de parazitarea doselor nazale cu Linguatula serrata se exteriorizează clinic în funcţie de numărul de paraziţi. În parazitările reduse, se constată o secreţie nazală continuă cu lingerea orificiilor nazale şi intercalate cu strănuturi şi frecarea botului cu labele, În parazitările cu un număr mare de paraziţi se constată şi dificultăţi de respiraţie, staţionări frecvente în deplasare şi periodic strii de sânge în secreţiile nazale. Câinii parazitaţi cu Linguatula serrata au un somn agitat, cu sforăieli şi cu o capacitate olfactivă redusă în urmărirea şi sesizarea vânatului sau a prezenţei unor persoane ne-cunoscute. Afectarea calităţilor olfactive şi a respiraţiei pot determina clasarea câinilor parazitaţi ca inapţi în atribuţiunile de urmărire a vânatului şi a celor de pază a locuinţelor sau a unor obiective sociale.Diagnosticul de lingatuloză la câine şi diferenţierea de alte afecţiuni ale mucoasei nazale se realizează prin sim-pla examinare microscopică a scurgerilor nazale în care se identifică formele – ouăle – invazionale. Pentru siguranţă, examenul se repetă şi a doua zi.Tratamentul la câine este simplu şi uşor de aplicat prin in-

stalarea repetată, cu presiune, de 3-4 ori pe zi, în ambele fose nazale, de ser fiziologic cald. Tratamentele se repetă până la obţinerea rezultatului negativ al secreţiilor nazale. Se mai recomandă, pentru remedierea eventualelor inflamaţii ale mucoasei sinusurilor, determinate prin fix-area parazitului, includerea în serul fiziologic de substanţe antiinflamatorii, inclusiv de antibiotice. Se mai pot com-pleta spălăturile şi cu ceai de muşeţel. Evitarea infestării câinilor cu Linguatula serrata se realizează prin excluderea din hrana acestora a organelor de vânat administrate în stare crudă. Un control periodic, în special al câinilor de vânătoare, efectuat de medicul veterinar, prin examinarea secreţiilor nazale, ar evita clasarea lor în animale inapte pentru terenurile de vânătoare şi a randamentului scăzut a celor de pază la obiectivele sociale.Infestarea (parazitarea) carnivorelor sălbatice cu Linguat-ula serrata se poate reduce prin degradarea organelor re-zultate de la eviscerarea vânatului recoltat cu excluderea consumării acestora. Măsurile simple de evitare a parazitării câinilor şi a car-nivorelor în general cu Linguatula serrata va determina, în viitor, o prezenţă tot mai redusă a acestei parazitoze în terenurile de vânătoare.

Linguatuloza O parazitoză mai puțin

cunoscută la vânat și la câini

|Dr. Vadim NESTEROVDr. C-tin I. SABĂU

|Bolile Vânatului

Ciclul de viață la Liguatula Serrata1- Parazit adult; 2- Ouă; 3,4 - Forme larvare.


Printre cele mai mari realizări ale omenirii se consideră, fără îndoială, domesticirea animalelor sălbatice şi trans-formarea plantelor în plante de cultură. Fără acestea ar fi de neconceput viaţa omului modern, toată dezvoltar-ea culturală şi politică a omului fiind strâns legată de evoluţia animalelor de casă şi a plantelor de cultură.

Cu problema domesticirii s-au ocupat mulţi oameni de ştiinţă, încă înainte de Darwin, precum Cuvieux, Lamark, Buf-

fon etc. Mai târziu, au efectuat înde-lungate cercetări o serie de zoologi, paleontologi, arheologi, crescători de animale, printre care se află şi Anto-nius, Duerst, Hilsheimer, Keln, Keller, Kulesov, Kronscer, Ivanov, Rütimeyer, Nathusius, Hahn, Gromovaja.Majoritatea animalelor de casă au fost domesticite cu mult înainte de epoca preistorică. Reconstituirea do-mesticirii se bazează pe materialele găsite, în primul rând scheletele animalelor dispărute. Dar pe lângă punctele cunoscute până azi există încă multe centre culturale nedesco-perite. Astfel, de pildă, este cert că în zona râurilor Tibru şi Eufrat, calul domesticit este utilizat cu 2000 de ani înaintea erei noastre.

târziu, la fel ca şi în Europa Centrală şi de Nord şi a durat 5000 de ani. Modificări suferite de animale în urma domesticiriiÎn general, animalele domesticite au reacţionat diferit la noile condiţii, mai puţin naturale. Astfel, unele au dat dovadă de o variabilitate fenotipică redusă: bibilica, gâsca etc., alte spe-cii prezintă o mare bogăţie de forme: găina, porumbelul, câinele.Modificările intervenite în urma domesticirii se pot grupa după: conformaţia corporală, productivi-tate, proporţia între sexe, modul de reproducere, condiţiile de prolifici-tate şi viabilitate.S-a constatat că, în primă fază a domesticirii, biomasa animalelor a scăzut, apoi, datorită condiţiilor de furajare superioare, au apărut ani-male cu biomasa majorată.Mai recent, s-a observat heteroploi-die (modificare în plus sau în minus a numărului de cromozomi caracter-istic unei specii) la şoareci şi iepuri. Modificarea osaturii. La iepurele de vizuină greutatea scheletului reprezintă 5,3 % din greutatea corporală, la iepurele de casă 4,3 %, după Staffe.Dentiţia. Nachtsheim precizează că la iepurele de vizuină a găsit 1 % defecţiuni dentare, pe când la ie-purele de casă acestea se ridică la 2 %. Aparatul digestiv. Între raţa sălbatică şi cea de casă, raportul este de 3:4; la iepurele de casă intestinul subţire şi gros au scăzut faţă de iepurele de vizuină în lungime, în schimb a cres-cut suprafaţa de absorbţie şi puterea de absorbţie. Stomacul este însă mai mare la iepurele de vizuină, faţă de cel de casă.

Prin studierea imensei bibliografii, legate de domesticire, omul are impresia că cercetătorii dau prea mare importanţă în primul rând conformaţiei coarnelor şi oaselor craniene. Într-un fel, este de înţeles deoarece acestea s-au păstrat cel mai bine. Nu este sigur că omul din epoca de piatră, paleolitic, înaintea erei noas-tre, între anii 200.000 până în anul 25.000, în Europa, ar fi domesticit vreo specie de animal, cu excepţia câinelui eventual. Ordinea domesticirii însă în unele locuri s-a abătut de la regulă fiind în funcţie de modul de viaţă, de efec-tivul de animale sălbatice avut la dispoziţie, de posibilităţile oferite de păşune. Era neolitică nu a avut loc în aceeaşi perioadă în unele coordonate geografice. În Asia de Sud-vest şi Af-rica de Nord aceasta a început mai

Creierul. Şi Darwin a arătat că volu-mul creierului s-a redus la iepurele de casă, faţă de iepurele de vizuină. La câine este cu 31-60 % mai redus faţă de creierul lupului. Pielea s-a subţiat în general. Părul s-a rărit. La iepurele de vizuină pe 1 mm pătrat există 136 fire, la rasa angora 64 fire. La păsări au apărut modificări importante: pene de mătase, răsucite, gât golaş, total fără pene, găina de Peru. Culoarea : variabilitate deosebită la găină şi porumbel.Precocitatea a crescut prin domestici-re. Gâsca sălbatică ouă şi cuibăreşte la vârsta de 2 ani şi atinge dezvoltarea totală la 3 ani. Proporţia între sexe: iepurele de vizuină, găina Bankiva, gâsca sălbatică, raţa sălbatică sunt mo-nogame, pe când formele domes-tice ale acestora sunt poligame. Singura formă domestică, rămasă monogamă, este porumbelul. Instinctul matern a scăzut consider-abil.Prin schimbarea condiţiilor de mediu au încetat multe reflexe, au apărut altele noi, s-a modificat comporta-mentul animalelor. Prolificitatea s-a majorat: găina Bankiva ouă 8-12 bucăţi, găina domestică 100-300 bucăţi, raţa sălbatică 8-16 bucăţi, raţa domestică ouă 80-300 bucăţi pe an. Curca sălbatică ouă 10-20 bucăţi,pe când cea domestică 10-80 bucăţi.

Traducere şi adaptare deNic. Străvoiudin Zootehnia generală, Prof. dr. Ar-tur HORN. Edit. Agricolă – Budapesta.

originea și domesticirea animalelor


|Însemnări de sezon

Omăturile acoperiseră cu neprihănirea lor întreaga Câmpie Română. Mistu-indu-se în fuioare de lumină lăptoasă, pâclele albe ale dimineţii se retrăgeau molcom spre tainiţele întunecate ale Carpaţilor. Din văzduhul de cretă se cerneau ici-acolo fulgi uşori ca pu-ful de păpădie. În zori, viforniţa care se abătuse cu o seară înainte asupra ţinuturilor sudice ale mănoasei câm-pii se potolise. În schimb gerul tăia ca briciul. Scoţând fuioare de aburi pe nas înotam cu greu prin nămeţii drumului înzăpezit ce traversa comuna giurgiuveană Greaca spre fosta baltă cu acelaşi nume, ogor lăsat în mare parte pârloagă; mă secondau, însoţiţi de acelaşi suflu de locomotivă arhaică, Petre Istrate, un student de vreo douăzeci de primăveri, şi Gică Lumânare, un comerciant cam de vârsta mea. Se zvonise că pe răzorul de izbelişte e atâta epurime, încât, ne-maiavând hrană suficientă în câmp, au ros până şi gardurile gospodarilor. Ne propusesem, deci, să le mai rărim neam-ul, spre mulţumirea grecenilor păgubiţi şi îndestularea blidelor noastre. Pe tovarăşii mei îi cunoscusem în urmă cu o săptămână la o întâlnire cinegetică locală. Nu ştiam prea multe despre ei, însă suficient de mult ca să ne însoţim la vânătoare. Tânărul student, un blond înalt şi uscăţiv cu trăsături de nobil scăpătat, făcuse furori la talere în poligon şi era convins că va reedita performanţa şi la iepuri, deşi nu partici-pase niciodată la asemenea vânătoare. Despre comerciant nu pot spune decât că este un om energic, inteligent şi că are o uitătură piezişă, ca motanii care se iau la harţă. Localitatea părea aproape pustie, dar fumul care ieşea bogat din coşurile caselor ne arăta că, de altminteri, e plină de viaţă; totul se consuma însă în cochilia căminelor. Puţinii localnici care străbăteau grăbiţi uliţele, ocolind troienele, se uitau la noi ca la nişte extratereştri.– Numai nişte nebuni pot porni la vânătoare pe-o vreme ca asta, l-am auz-it comentând pe unul dintre ei. Doar o bătrână ne privea înţelegătoare şi cu oarece interes. Venea din sens opus şi când a ajuns în dreptul nostru s-a oprit. Ce-o fi vrând? mă întrebam nedumerit în timp ce ne-am oprit şi noi. – Ei, care-i treaba, mamaie? a repezit-o Gică.

– Iertaţi-mi maică îndrăzneala, s-a scu-zat bătrâna, văd că sunteţi vânători. Am şi eu un necaz cu nişte blestemate de coţofene. Îmi fură ouăle din cuibar, maică, iar astă primăvară m-a lăsat fără pui la cloşcă. Şi asta nu numai la mine-n gospodărie… Poate ne scăpaţi de afu-risite, arză-le focu! – Mamaie, nu te supăra, am intervenit eu. N-avem timp acum. (Socotisem că dacă ne abatem din drum pentru a veni de hac „blestematelor”, am fi pierdut pe puţin o oră). Suntem în întârziere. Poate la întoarcere. Până atunci băgaţi cuibarele-n coteţ, am încheiat şi mi-am reluat deplasarea, iar după mine şi ceilalţi.– Le-am băgat maică, dar intră şi acolo, am mai auzit în urma noastră.– Bine-aţi făcut, m-a aprobat satisfăcut Gică. Timpul costă… iepuri. Apoi nu coţofene punem noi la cuptor.În schimb Petrică n-a fost prea încântat de decizie. Îndată ce am trecut de ultima casă, cei doi coechipieri s-au depărtat lateral de mine, unul în stânga şi celălalt în dreap-ta, sugerându-mi astfel că m-au ales să conduc vânătoarea, şi am început să luăm în piept nămeţii, deplasându-ne în zig-zag ca la un atac militar.N-a trecut mult şi un urecheat i-a sărit studentului chiar de la vârful bocan-cilor; întinzându-şi apoi arcurile picio-arelor, a zbughit-o într-o sarabandă de volburi albe drept în faţa norocosului, care emoţionat până peste urechi a şi slobozit două focuri iute unul după al-tul: poc!-poc!; fără niciun folos însă, spre marea plăcere a comerciantului, în afara unei trombe de zăpadă înapoia victimei şi înteţirea fugii disperate a acestuia.– Al naibii urecheat, a comentat ironic Gică. N-a vrut nici în ruptul capului să evolueze ca farfuriile zburătoare din poligonul de tir. – Nu dispera, Petrică, l-am încurajat eu. Încet, încet, ai să deprinzi şi tirul la ie-pure. – Sigur o s-o-nvăţ şi p-asta, nea Voineo, m-a încredinţat el, ignorând urzicătura lui Gică.– Nu mă-ndoiesc, l-am asigurat eu; că microbul breslei noastre te ajută; e cel mai benefic şi cumsecade microb din lume.Dar n-am apucat să sfârşesc bine dizertaţia că iată ţâşnindu-mi şi mie subiectul discuţiei tot de la picioare;

însă în spate. M-am întors, scurt, şi după ce s-a depărtat la vreo douăzeci de paşi am epolat. Şi-a văzut de drum, dar am sesizat că marcase focul. Nu-s motive să mă alarmez, mi-am zis încrezător; trăsesem cu alică de cinci milimetri şi când tragi cu asemenea muniţie, ie-purele nu cade-n foc; mai aleargă o bucată bună până să se dea peste cap. Ce mai la deal la vale, eram convins că-i lovitură-n plin. Mă gândeam chiar cum mă voi descurca cu dezbrăcarea victimei de blană. E o operaţiune de care mi-e silă. Ştiam că Gică e meşter la asemenea treabă; înainte de a fi com-erciant fusese măcelar. Am strigat la el:– Ei, ce zici Gică, mi-l jupoi? – Mă tem că n-am ce jupui, dom’ Voinea, a persiflat el cu oarecare invi-die-n glas. Uitaţi-vă la el! Jar mănâncă!– O să cadă. Ai să vezi asta curând, l-am contrazis eu sigur de mine, trecând peste zeflemeaua sa.Dar ca un făcut, fugarul a intrat într-o mlaştină, pe care şi eu şi Gică o cunoşteam bine; avea smârcuri care nu îngheţau niciodată. Exista pericolul să se împotmolească acolo, de unde nici că-l mai putea scoate cineva. Venin-du-i apă la moară, coechipierul meu pizmuitor jubila. – Pariez, că s-a zis cu iepurele dumneavoastră, dom’ Voinea, m-a… gratulat el din nou, zâmbind sarcastic.– În niciun caz, Gică, am parat eu cu aceeaşi siguranţă.Parcă auzindu-mă şi nevrând să-i dea satisfacţie ranchiunosului, picioare-iuţi a ieşit dincolo, după care şi-a continuat cursa. În sfârşit, la vreo sută de paşi de ultimele case am văzut zăpada învol-burându-se în jurul său, apoi vălătucii albi s-au tot micşorat, până când au dispărut complet şi în locul lor a rămas o mogâldeaţă cenuşie.– Ei, acum mi-l jupoi? am insistat eu.– Sigur că da. Jupoi orice, dom’ Voinea.– Cu clienţii mata cred că-i uşor, i-am întors-o eu, dar cu iepurele meu e mai greu; că vreau să-i păstrez blana cu tot cu gheare şi pielea de pe cap.– Nu-i bai. Floare la ţeava puştii.În timp ce noi purtam acest dialog, două coţofene au venit dinspre sat şi au început să dea roată leşului, chirăind strident. Nu încăpea nicio îndoială pri-vind intenţia lor. Na că am dat de be-lea! mi-am zis înciudat şi am slobozit imediat două focuri spre ele. Nici nu s-au sinchisit. Distanţa era prea mare;

O lecţie umilitoare

|Fănică-Voinea Ene


ne despărţea aproape jumătate de kilo-metru. – De data asta chiar că l-aţi pierdut, dom’ Voinea, a speculat iar momentul răutăciosul meu coleg de breaslă, parcă şi mai maliţios acum.Ce-o fi având omul ăsta cu mine? mă întrebam intrigat. Aşa sunt unii; negri în cerul gurii, mi-am zis dezgustat. Ăştia n-ar trebui să participe în colectiv la vânătoare.– N-o să ai nici acum parte de satisfacţie, Gică, nu m-am abţinut eu să-i dau replica pe care o merita. E prea mare prada pentru ele, am încheiat, totuşi, în paranteză vorbind, cu disimulată îndoială, şi am pornit în grabă spre prădătoare, care deja coborâseră pe leş şi ciuguleau din el, chirăind şi mai stri-dent. M-a urmat şi învăţăcelul. Mai iute de picior şi mai tânăr decât mine, m-a depăşit numaidecât, apoi a trecut la pas alergător, atât cât îi permiteau troi-enele de omăt. Între timp, la festinul coţofenelor s-au mai adăugat încă cinci tâlhăriţe. Îndată ce Petrică s-a apropiat la bătaia puştii, au dispărut toate ca la o comandă; parcă ştiau la ce depărtare devine periculos duşmanul cu două picioare şi cu un fier în mână care scuipă moarte pe nări. Curând a ajuns la locul faptei. A ridicat iepurele, l-a întors pe o parte şi pe alta, cercetându-l atent.– Au fost binevoitoare, mi-a spus el cu oarecare mulţumire când m-am apro-piat. Ţi-au lăsat şi mata de o friptură-două.– Doamne fereşte! m-am burzuluit eu. Cum ai crede că pot mânca după cio-curile lor purtătoare de cine ştie ce boli.

Aruncă-l, omule!– Am glumit, nea Voineo, a dres-o el şi a aruncat cât colo mortăciunea.Am făcut apoi cale întoarsă, dar gândul îmi era tot la situaţia jalnică cu care se încheiase secvenţa de vânătoare. – Poftim batjocură! am mormăit eu cu obidă. N-am păţit niciodată ruşinea să-mi fure prădătorii dobânda puştii de sub nas.– Nu dispera, nea Voineo! mi-a întors studentul replica de la rateul său de mai înainte. Se pare că ne-am făcut-o singuri. Ceva anume, un simţ aparte îmi spune că tocmai răpitoarele pe care le-am iertat noi ţi-au hărtănit iepurele. E umilitor, dar acesta-i adevărul.– Poate, am bâiguit eu, supărat pe mine că primeam povaţă de la un nov-ice. Ce-i drept, întemeiată.

IANUARIEMamifere: bizam, căprior (femelă), cerb comun (femelă şi viţel), cerb lopătar (femelă şi viţel), câine enot, dihor co-mun, hermelină, iepure-de-câmp, iepure-de-vizuină, jder, mistreţ, nevăstuică, şacal, viezure, vulpe. Păsări: becaţină comună, becaţină mică, cioară grivă, cioară grivă sudică, cioară-de-semănătură, cioară neagră, cocoşar, coţofană, fazan, gaiţă, găinuşă-de-baltă, gâscă-de-semănătură, graur, graur do-brogean, guguştiuc, lişiţă, porumbel-de-scorbură, porum-bel gulerat, raţă mare, raţă mică, raţă fluierătoare, raţă-cu-cap-castaniu, raţă moţată, raţă pestriţă, raţă sunătoare, raţă lingurar, raţă suliţar, raţă cârâi-toare, raţă-cu-cap-negru, sitar-de-pădure, stăncuţă, sturz-de-vâsc, sturz cântător, sturzul-viilor, turturică; până la 20 ianuarie: gârliţă mare, gâscă-de-vară.

Ce putem vâna

Ce putem vâna


Datorită plasticităţii ecologice deosebite care îi permite vieţuirea în cuprinsul majorităţii biomurilor de pe teritoriul României, din Delta

Dunării până în zona alpină, iepurele de câmp (Lepus europaeus L.) a fost şi rămâne o specie importantă în managementul cinegetic la nivel naţional.Atât răspândirea sa în cele mai diverse condiţii eco-logice cât şi numărul mare de exemplare care se pot vâna anual determină un interes deosebit pentru gestionarea durabilă a populaţiilor de iepure, prin faptul că majoritatea vânătorilor interesaţi pot prac-tica vânătoarea la iepuri, prin metodele tradiţionale specifice.Iepurele este vânat, în principal, pentru valorificarea cărnii, carne care, prin calităţile gustative şi nutri-tive, beneficiind de reţete consacrate de preparare, constituie o atracţie culinară deosebită.De la exemplarele vânate se pot valorifica pentru diverse obiecte de îmbrăcăminte şi blănurile. Aces-tea fie se vopsesc în diferite nuanţe, fiind folosite pentru vestimentaţie ca atare, fie se folosesc pentru căptuşirea interioară a hainelor de iarnă, datorită calităţilor termoizolante deosebite.Din păcate, în ultima perioadă semnale tot mai dese, din diferite regiuni ale ţării, indică o tendinţă de scădere evidentă a efectivelor de iepuri, pe un număr mare de fonduri cinegetice.Întrebarea firească ce se pune este dacă această tendinţă de scădere a efectivelor este generală, iar în caz afirmativ dacă factorii care o determină sunt de natură obiectivă sau subiectivă, dacă ei pot fi corectaţi, cât de repede, prin ce mijloace şi cu ce costuri.“Schimbarea ştafetei” privind gestiunea fondurilor cinegetice petrecută în decursul anului 2011 pen-tru un număr mare de fonduri cinegetice a fost de natură să evidenţieze mai pregnant fenomenul.Din sondajele efectuate în legătură cu posibilitatea realizării cifrelor de recoltă propuse pentru sezonul de vânătoare 2011 / 2012, de către gestionarii fon-durilor cinegetice, rezultă cu evidenţă faptul că în multe din fondurile cinegetice efectivele de iepure de câmp evoluează în mod necorespunzător, fiind în scădere evidentă.Dacă fenomenul există este normal ca el să fie de-terminat de anumite cauze.O analiză preliminară, obiectivă şi responsabilă a situaţiei, de natură să explice amploarea şi durata fenomenului nu este uşor de realizat.Se poate decela în primul rând o influenţă negativă directă a activităţii antropice, influenţă în măsură să limiteze dezvoltarea normală a populaţiilor de iepure, populaţii care, în mod natural, prezintă un potenţial de înmulţire relativ ridicat, prin vânătoarea legală şi mai ales prin braconaj.În acelaşi timp se pot remarca influenţe antropice indirecte, concretizate începând cu sistemul legisla-tiv în materie de vânătoare şi sfârşind cu reglemen-tarea activităţilor de cultură agricolă şi forestieră, de natură să producă efecte negative în evoluţia

populaţiilor chiar pe un termen mai lung decât acţiunile directe.Care sunt deci factorii care frânează dezvoltarea normală a populaţiilor de iepure şi nu permit mani-festarea potenţialului natural de înmulţire al aces-tora.La o analiză atentă cred că pe primul loc se situează o înmulţire exagerată a dăunătorilor naturali ai speciei, înmulţire favorizată pe mai multe căi care vor fi evidenţiate în continuare.Pe primul loc, în ordinea influenţei negative, se situează prezenţa în teren a câinilor hoinari, a celor ciobăneşti supranumerari şi a vulpilor.Problema combaterii câinilor hoinari a fost evidenţiată în nenumărate rânduri în paginile V.P.R., majoritatea celor ce au exprimat o opinie în acest sens fiind de părere că influenţa câinilor hoinari în limitarea dezvoltării efectivelor de iepuri este una hotărâtoare.Din nefericire, problema câinilor hoinari este în mare măsură pendinte de cea a câinilor comunitari. Din cauză că la nivel naţional problema câinilor co-munitari nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare localităţile rurale şi urbane continuă să constituie adevărate pepiniere de câini hoinari. După ce cohor-tele de câini comunitari se puiesc în mod excesiv în interiorul localităţilor, difuzează în fondurile cine-getice limitrofe.

Nu puţine au fost situaţiile când edili iresponsabili au capturat şi transportat cu mijloace auto zeci de câini comunitari pe care i-au abandonat în fondurile cinegetice în scopul evident de a scăpa de respon-sabilitatea găsirii unei soluţii de gestionare a acestor câini.În lipsa unor reglementări legale clare edilii re-spectivi se situează între imposibilitatea găsirii resurselor economice de întreţinere a câinilor co-munitari şi presiunea permanentă exercitată de diverse asociaţii zise de protecţie a animalelor care îşi focalizează activitatea în general pe problema protecţiei câinilor comunitari.Pe frontispiciu, majoritatea acestor organizaţii invocă raţiuni umanitare şi etalează prietenia om-câine, iar în spatele lozincilor se ascund serioase interese materiale.O parte din câinii astfel abandonaţi sau transportaţi în păduri sau terenuri agricole se aciuează pe la nu-meroasele stâni improvizate unde sunt revendicaţi ca proprietate doar atunci când sunt combătuţi prin vânare, situaţie care generează numeroase litigii pe rolul instanţelor de judecată, litigii care au darul de a descuraja vânătorii corecţi care contribuie la com-baterea acestor dăunători.Cu riscul de a fi acuzat de cinism, nu pot să nu remarc faptul că la vremea când exista un sistem de colec-tare şi valorificare a pieilor de câine combaterea în

Gânduri despre iepure, la început de an (I)

|Dr.Ing. Nicolae Goicea

|Însemnări de sezon


sine aducea vânătorilor şi un aport economic, fapt care la data actuală nu se mai întâmplă sistemul de colectare şi valorificare a acestei resurse economice fiind practic desfiinţat.Efectivul de vulpi prezent pe teritoriul fondului ci-negetic este de asemenea un factor important în limitarea dezvoltării efectivelor de iepuri. Legat de prezenţa vulpilor în teren, numărul acestora a cres-cut în mod exagerat din mai multe motive.Pe primul plan se situează scăderea interesului pen-tru valorificarea blănurilor de vulpe, valorificare care cu mulţi ani înainte constituia un motiv întemeiat pentru interesul vânătorilor de a căuta şi de a vâna cât mai multe vulpi.În perioada când cu valoarea a 3-5 blănuri de vulpe un vânător îşi acoperea valoarea cotizaţiei anuale exista în mod firesc şi explicabil interesul pentru vânarea vulpilor. Comparativ, la data actuală ma-joritatea vulpilor vânate rămân pradă păsărilor răpitoare, fără a exista un sistem organizat de valo-rificare a blănurilor.În acelaşi timp cu fenomenul scăderii valorii eco-nomice a blănurilor, creşterea efectivelor de vulpe a fost puternic stimulată prin acţiunile repetate ale autorităţilor sanitar-veterinare de a proceda la vac-cinarea antirabică periodică. La vremea când nu se efectuau aceste vaccinări periodice, în focarele de rabie practic toată populaţia de vulpe era distrusă fie prin acţiunea specifică a virusului fie prin măsuri dure de combatere.Refacerea populaţiei de vulpi nu se putea face decât prin difuziunea naturală, iar fenomenul putea dura 2-3 ani sau mai mulţi, în funcţie de mărimea foca-rului de rabie.Ori, la data actuală majoritatea exemplarelor de vulpe sunt imunizate artificial la rabie astfel încât deşi focare de rabie sunt depistate mai peste tot locul populaţia de vulpi din zonele respective nu scade în mod semnificativ.Un alt factor cu influenţă semnificativă asupra scăderii efectivelor de iepuri este constituit de măsurile legale excesive privind protecţia speciilor de păsări de pradă şi a corvidelor.Iniţiativa protecţiei integrale a tuturor păsărilor de pradă constituie un risc asumat asupra evoluţiei efectivului de iepuri.Dacă potenţialul de înmulţire al păsărilor de pradă este relativ mic, cu totul altfel se pune problema în cazul speciilor de corvide.Începând cu aplicarea prevederilor Legii nr 103 / 1996, corbul (Corvus corax) face obiectul protecţiei totale.Observaţii pertinente ale personalului de teren decelează zone în care efectivele de corb au crescut în mod considerabil ajungându-se la sute de exem-plare într-un fond cinegetic.Paralel cu creşterea exagerată a efectivelor de corb, capacitatea trofică tradiţională a biotopului a scăzut în mod considerabil.În primul rând, prin alinierea la normele sanitar-vet-erinare europene, cadavrele animalelor domestice sau sălbatice sunt supuse incinerării, sub sancţiuni contravenţionale sau penale aspre.Interdicţia legislativă a vânării urşilor la nadă a subţiat şi mai mult posibilitatea populaţiei de corbi de a-şi asigura hrana pe baza cadavrelor amplasate în vederea nădirii urşilor. Sunt numai două aspecte care indică în mod clar o creştere a presiunii corbilor asupra populaţiei de iepuri, cu deosebire în perioa-da de creştere a acestora.Dacă o protecţie a populaţiei de corb avea o anumită

justificare în situaţia populaţiei la un moment dat, iniţiativa legislativă total neinspirată de protecţie a ciorilor cu referire şi la cioara grivă şi la coţofană este un act deliberat şi asumat cu potenţial major în reducerea efectivului de vânat mic şi cu deosebire a aceluia de iepure.La miliardele de ciori existente pe teritoriul României exact protecţia în perioada cuibăritului le mai lipsea.Dar vorba românului: “unde nu-i cap nu are unde veni mintea de pe urmă.”Unde mai pui că zelul legiuitor al aleşilor neamu-lui a revenit asupra Legii nr. 215 / 2008 prin Legea

nr. 80 / 2010, ocazie cu care a prelungită cu încă 1 lună şi jumătate perioada de protecţie a ciorii de semănătură (Corvus frugilegus).Probabil că cei care au propus şi au votat asemenea măsuri aberante nu au depăşit încă hotarul vestic al României pentru a-şi da seama care este situaţia ciorilor, inclusiv a celor de semănătură prin restul ţărilor central şi est europene care sugerează sau impun asemenea măsuri legislative cu consecinţe incalculabile în primul rând în sectorul agricol şi co-lateral în cel cinegetic.

(continuare în numărul viitor)

Aeroportul„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei.”Daaa !”- sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta?- am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa !”- confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă...Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut parcă din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să aibă clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.Fusesem invitat în şcoala ceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia...Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc ex-emple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore pe podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă. Era pauză şi mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare. Am fost prezentat: eram „domnul care a scris povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi” – mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: ”Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii...”. O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.Cum liniştea se adâncise, am continuat: „Văd că tăceţi...V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „dezvoltarea”. Momentul era bun şi am plusat:” Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, dar e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile , diferite doar prin detalii: „Câmp”- rosti un băieţel.„Lanuri cu grâu şi porumb”- spuse o domnişoară. „Buruieni”- se repezi un şmecher şi râ-sul celorlalţi îi confirmă poanta. „Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile ? „Animale: iepuri, căprioare...” sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?”- am întrebat iar. „Fug!”- se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, dar în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase...De popândău şi de hâr-ciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea. Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi schiţat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „ de rezervă pentru acasă”. Mare figură hârciogul ăsta, dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se ridică „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor”- am adăugat. Şi, schiţând pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat:” Şi, ce să vezi?...Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă...”Nu am mai apucat să spun că se toarnă betonul, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni :”Şi ele se sufocă acolo!”. „Da, dragii mei, mii de animale, mii şi mii de insecte mor în chinuri, rămânând fără aer”- am conchis. În clasă se lăsă o nouă tăcere.

Nicolae R. Dărămuş


De ce am trăit clipe de coşmar în acea noapte din luna lui Gus-tar, cred că n-o să mă dumiresc

niciodată, pentru că nimeni nu poate să mă ajute cu o idee. Am fost singur, la miezul nopţii, între umbre ciudate, pe malul unei bălţi tainice, străjuite de hăţişuri, înconjurată de maluri înalte, împădurite …Nu pescuisem până atunci noaptea şi eram emoţionat. Paznicii bălţii îmi dăduseră un fluier şi îmi spuseseră să îi anunţ când ajung la barieră cu maşina, ca să-mi deschidă lacătul, dacă renunţ la pescuit din cauza „duhurilor bălţii”.După plecarea paznicilor m-a cuprins îngrijorarea, mai cu seamă că cerberii Fainicelor locuri de pescuit mi-au spus la despărţire că sunt singurul pescar pe baltă în noaptea aceea şi trebuie să fiu atent la sunetele şi şoaptele ce se vor auzi, nu se ştie de unde şi când, la mie-zul nopţii.Am scos din rucsac lanterna, pentru că se înserase bine şi am luminat întinderile apelor, hăţişurile pâlcurilor de trestii şi papură, stejarii seculari de pe malurile rămase din Codrul Vlăsiei şi primul su-net pe care l-am auzit a fost lătratul unei vulpi, plecate poate la vânătoare. Am privit cerul luminat de astrul nopţii care, din când în când, parcă se as-

cundea după norii ce-i ieşeau în cale, lăsându-mă într-un întuneric deplin. Cine m-a pus să mă duc la pescuit, noap-tea, sigur ? mă gândeam atunci cuprins de fiori. Atenţia mi-a fost atrasă de sunetul saltului unui crap pe care am reuşit să-l luminez cu lanterna şi am văzut în urma lui o vidră mare care a apărut, apoi a dispărut, ca o nălucă care urmărea altă nălucă sub luciul apei.Parcă visam, mă simţeam în altă lume, nemaivăzută şi nemaiştiută până atunci de mine. Zborul tainic al unui huhurez pe dea-supra mea m-a trezit la realitate şi, la lumina lanternei, am agăţat momelile de cârligele lansetelor şi le-am plasat la circa 40 de metri de mal, acolo unde vedeam salturile crapilor şi unde ştiam că este un prag.„Zeiţa nopţii” mă privea din înalturi şi, parcă glumind cu mine, se ascundea după un nor şi iar apărea, luminând întinderile sălbatice.Atunci am avut senzaţia că nu sunt sin-gur pe malul apei şi că, pe luciul apei, călătoresc duhurile bălţii, ceva nevăzut, dar căruia îi simţeam prezenţa, de parcă totul mişca pe mal şi în apă, printre ierburi, printre frunzele de nuferi, prin-tre lujerii de trestii şi papură. În acel moment ţânţarii au năvălit, punând

stăpânire pe tot şi pe toate. În acest vacarm tainic şi şoptit am auzit senzo-rul unei lansete ţiuind şi, peste câteva clipe, stăpâneam cu greu un crap uriaş care lua fir, îndreptându-se spre plaur unde apa era cea mai adâncă. Varga lansetei scârţâia din încheieturi, îndoită la maxim şi, de frică să nu se rupă firul destul de subţire, am început să mă de-plasez pe malul apei în direcţia în care trăgea bătrânul luptător nocturn.Cât luna mi-a luminat calea, m-am simţit un învingător dar, când s-a pitit după un nor, am început să horbocăiesc, intrând în apă, ajungând între hăţişuri, m-am lovit de o buturugă, deoarece în beznă foloseam numai simţurile pe care mi le-a dat natura, lanterna rămânând la locul de pescuit. După circa 50 de metri de mers în neştire am auzit sunetul unui şuvoi de apă care mă anunţa că ajunsesem în zona călugărului prin care intra apa din canalul de aducţiune, colectată din izvoarele de la baza dealurilor şi din mlaştina străveche. Cunoşteam zona, pescuisem de multe ori lângă călugăr şi ştiam că apa din faţa mea nu are obstacole. Luna m-a surprins, parcă zâmbindu-mi, luminând panorama bălţii în mijlocul căreia am zărit silueta învinsului obosit, plutind într-o parte şi lăsându-se tras spre mal. L-am ridicat deasupra capului, arătându-l spre cele patru zări şi Zeiţei Nopţii care n-a ajutat în lupta cu în-tunericul şi am zâmbit fericit.Când am fluierat de pe dig, paznicii m-au întâmpinat curioşi, iar când le-am arătat captura nopţii m-au felici-tat, spunându-mi aproape într-un glas: „Sunteţi un pescar de excepţie! Aţi învins duhurile bălţii ! … Ştiţi ce sunt acelea ? m-a întrebat unul dintre ei.„Nu ! … am răspuns. „Noaptea vietăţile care trăiesc pe maluri şi în apă freamătă şi ai impresia că eşti înconjurat de duhuri!” mi-a spus taina bălţii cel de-al doilea paznic, iar eu am privit înapoi spre baltă şi spre luna care lumina strălucitoare. Norii lăsaseră cerul liber şi, luându-mi rămas bun de la paznici, le-am răspuns zâmbind: „Până acum am crezut că duhurile bălţilor sunt visele pescarilor!”. După aceea am plecat spre casă, cu gândul la „Duhurile bălţii”.

Duhurile bălţii|Valentin Maliciuc

|Amintirile verii

Ilustrația: M.Ionescu


|Însemnări

GROapa cU pEÆTi

ALBUMUL CU FOTOGRAFII PESCÃREȘTI

Acum, înaintea r e v e l i o n u l u i dintre anii 2011-

2012, revăd fotografi-ile selectate în albu-mul meu cu fotografii pescăreşti. Descopăr câteva cu o grămadă de peşti prinşi în vara anu-lui 1998 la Geaca. În concediul din acel an, am plecat împreună cu ai noştri cumnaţi ploieşteni, Neli şi

Marian, cu copiii lor, Claudiţa de 6 ani şi Tibi de 10 şi noi, Maria şi cu mine şi cu Emil al nostru, care avea atunci 4 ani. Am intenţionat să-i învăţăm să pescuiască pe toţi co-piii, ca să-i avem parteneri în viitoarele excursii, când ei vor creşte. Am ales lacul din localitatea Geaca unde, de ani buni, prindeam caraşi numeroşi. Drumul de la Gherla spre salba de lacuri dinspre Cămăraşu, şerpuieşte printre dealuri acoperite cu păduri de pin. E un peisaj de o frumuseţe rară. De câte ori trec pe acolo imi pare că e drumul spre Rai. Aşa ni se părea şi în luna august, când ne îndreptam, cu două maşini Dacia 1300, spre lacul din localitatea Geaca. Pe drum, am oprit la casa unui ţăran şi, contra cost, am adunat din gunoiul din spatele grajdului o mulţime de râme roşii încântător de sprintene. Am ajuns la malul lacului pe la 8 dimineaţa şi ceaţa abia se ridicase, dezvăluind malurile arămii şi, mai departe, dealurile înverzite.Eram numai noi pe malul dinspre sat, aşa că nu ne deranja nimeni.Prindeam caraşi cât palma şi mai mari, unii chiar de un sfert de kilogram bucata. Copiii începuseră şi ei să pescuiască, Tiberiu se descurca binişor, lui Emiluţ îi trebuiau 2-3 minute ca să îndese râma pe cârlig, dar avea răbdare de fier şi apoi prindea imediat un peştişor.Claudiţa nu voia să pescuiască, în schimb plimba câteva râme vioaie şi le dirija cu un beţişor să nu se îndepărteze. Le-a şi botezat: Karmelia, Tina şi Maşina. La un moment dat le-a aliniat şi a încercat să facă un concurs de viteză cu

ele. Nu a reuşit. Atunci, Maria, inspirându-se de la Claudiţa are o idee la care aderăm cu entuzi-asm: Să facem concurs de pescuit!Emiluţ stătea lângă mine ca să-i pun rîmele în cârlig, Claudiţa, lângă Neli, din acelaşi motiv.Şi am început să prin-dem ca pe bandă rulantă, ba copiii, ba nevestele, ba noi (Marian şi cu mine), care ne ţineam pes-cari adevăraţi. Numai Claudiţa nu prindea

nimic şi a început să cânte refrenul Scufiţei Roşii dintr-un film văzut la televizor:„Amărâtă soarta mea,Nu-nţelege nimenea!”. Marian şi-a întins şi două lansete cu bob de porumb. La un moment dat a prins un crap cam de o jumătate de kilogram şi atunci mi-am montat şi eu o lansetă.În câteva ore am prins cu toţii 5-6 kg de peşti. Claudiţa, supărată că nu prinde, s-a dus la capătul lacului, înspre şosea, în apropierea unui pâlc de trestii. Şi a început să prindă, unul după altul: roşioare, caraşi, plătici. - Încă unul, încă unul, Mami, am dat de groapa cu peşti! Pune-mi mai repede râma pe cârlig ca să câştig concursul!Şi a ţinut-o aşa până când după-amiază, chiar dacă era cald peştii trăgeau foarte bine. Pe la ora 17 s-au mai liniştit şi ne-am decis să plecăm acasă, la Dej, la casa mea părintească. Când am numărat peşti, Claudiţa avea 76 de caraşi, Marian 53 şi doi crapi de o jumătate de kil, Maria 49 de caraşi, eu 38 şi un crap de o jumătate de kil, Tibi 21 caraşi şi Emil 18. În total aveam peste 15 kg de peşti.Pe la ora 19 am ajuns acasă şi ne-am apucat să curăţăm peştii. Când am văzut că ne aşteaptă vreo 200 de peşti de curăţat, ne-am luat cu mâinile de cap. Ne-am organizat în echipe, Marian şi cu mine curăţam solzii, Neli şi Maria spintecau peştii şi scoteau maţele. Şi tot aşa, ne-a apucat ora 22 şi mai aveam încă de curăţat vreo 50 de peşti. Noroc că a sosit la noi familia prietenilor de la Baia Mare, Pop Dorin, soţia sa Geta şi cei doi băieţi, Adi şi Toto. Ne-a ajutat şi Geta la curăţatul peştilor şi am terminat la miezul nopţii.A doua zi am făcut o binemeritată masă pescărească, cu ciorbă şi saramură, din peştii mai mărişori, iar pe cei mai mici, i-am prăjit în tuci.A fost o nebunie.

Lucian GruiaIlustrația autorului


|Ihtiologie

ŢigănuşulUmbra Krameri – Walbaum 1792

Încadrare sistematicã

- Ordinul Clupeiformes - Berg 1940 - Subordinul Esocoidei - Berg 1936- Familia Umbridae - Günther 1866- Genul Umbra - Walbaum 1792descriereÎnălţimea corpului prezintă 20,5-27,5% din lungimea aces-tuia, fără caudală, iar grosimea 57-72% din înălţime. Pro-filul dorsal este convex, cu un unghi la nivelul limitei pos-terioare a capului; profilul ventral este mai puţin convex. Capul este comprimat lateral; lungimea lui reprezintă 29-33% din cea a corpului. Spaţiul interorbital este slab con-vex, mai mare decât diametrul ochiului.Gura este mică, terminală şi puţin oblică; marginea maxi-larului este situată înaintea mijlocului ochiului, iar inserţia mandibulei, înapoia mijlocului ochiului. Deschiderile bran-hiale sunt largi, membranele branhiale libere, neataşate nici de istm, nici între ele. Pedunculul caudal este comprimat lateral, lungimea lui reprezentând 19,0-26,8 % şi înălţimea minimă12,0-15,3% din lungimea corpului fără caudală. Solzii sunt mari, cicloizi, fără striuri radiare şi acoperă în în-tregime corpul, piesele operculare laturile şi partea dorsală a capului până înaintea ochilor. Nu are linie laterală. colorit Corpul este brun, cu reflexe violacee, mai întunecate pe spate, iar faţa ventrală este gălbuie. O serie de pete întunecate pe flancurile corpului, de formă variabilă, formează dungi longi-tudinale paralele, dispuse neregulat. Pe mijlocul corpului prezintă o dungă mai deschisă la cu-loare. Înotătoarele sunt gălbui-cenuşii sau brune; la baza dorsalei şi caudalei are o dungă transversală întunecată. dimensiuniAtinge până la 115 mm lungime totală. ecologieEste o specie de apă stătătoare sau lent curgătoare, trăieşte îndeosebi în bălţi mici, mâloase şi pline de vegetaţie. Este foarte rezistent la lipsa de oxigen, putând respira şi oxi-genul atmosferic cu ajutorul vezicii cu aer, care e puternic vascularizată. La secarea apei rezistă un timp, cufundată în mâl. Masculii sunt ceva mai rari decât femelele; în medie, proporţia este de 43% masculi şi 57% femele.Maturitatea sexuală este atinsă la un an. Dimorfismul sexual este puţin pronunţat; începând din toamnă şi până la depu-nerea pontei, femelele au corpul mai gros. Reproducerea are loc în lunile martie – aprilie, la o temperatură de 12-16oC. În epoca reproducerii, coloritul se intensifică la ambele sexe.

În vederea reproducerii, femelele sapă cuiburi pe fundul apei, îndepărtând mâlul, astfel încât cuiburile sunt pe fun-dul nisipos. Ulterior, pereţii cuibului sunt căptuşiţi cu alge. Numărul icrelor depuse variază în funcţie de talia femelei, între 800-1670 boabe. Diametrul icrelor este de 1,9 mm. Femela păzeşte cuibul şi asigură primenirea apei cu ajutorul înotătoarelor. Pentru eclozarea icrelor e necesar un număr de 120-130 de grade – zile (ceea ce reprezintă 8-10 zile). În momentul ecloziunii, alevinul măsoară 5,9 mm, este incolor, are un sac vitelin mare, plin cu picături de ulei. Ochiul este nepigmen-tat. La vârsta de 6-7 zile alevinul atinge 8 mm, sacul vite-lin este complet resorbit şi începe nutriţia activă. La vârsta de 19-20 de zile înotătoarele sunt individualizate; urostilul este puternic înclinat în sus, caudala fiind astfel heterocercă. Câteva zile mai târziu apare învelişul solzos.Peştele nu trăieşte mai mult de 2 ani. La sfârşitul primului an de viaţă masculii ating, în medie, 4,6 cm, iar femelele 5,5 cm; la sfârşitul celui de-al doilea an, lungimile medii respective sunt de 7-8 cm. Exemplarele din Delta Dunării ating vârsta de 5 ani şi au o creştere mai lentă: ating 1,9 – 5 cm după primul an, 4,1-6,5 cm după al doilea an, 5,9-7,6 cm după al treilea şi 7,0 – 8,5 cm după al patrulea an. Exemplarele din Câmpia Română nu sunt studiate din punctul de vedere al vârstei atinse şi al ritmului de creştere; probabil ele se apropie de cele din Deltă. Hrana constă din nevertebrate acvatice: gamaride, fiind hra-na de bază, larve de chironomide, puiet de peşte, insecte şi arahnide terestre. RăSPâNDiRE GEOGRAFiCăSe găseşte din bazinul Dunării, din Austria până în Deltă şi bazinul Nistrului (cursul inferior).În România este semnalat de Antipa ca foarte frecvent în toate bălţile şi japşele Dunării, în bălţile Dunării, în bazinul Teleormanului, în Crânguri şi Comana, în bazinul Neajlovu-lui, foarte frecvent în bazinul Colentinei (Bucureşti), bălţile de la Chitila, Pantelimon, Cernica. Este prezent în Delta Dunării: Sulina, Caraorman, probabil şi în alte localităţi, în Razelm şi în balta Cristeşti, lângă iaşi. Trăieşte şi în cursul inferior al Someşului şi Crişului.

|Dumitru GIUGIUCĂ


|Pescuit de sezon

O COPCĂ SIGURĂ |MAC

Pasiunea pentru pescuit este adesea mai puternică decât gerul de afară şi, dacă unii pun undiţele în cui, mulţi pescari nu renunţă nici pe

timpul iernii. Adrenalina unui pes-cuit la copcă poate produce suficientă căldură, este drept sufletească, pen-tru a ţine piept frigului neiertător.Pescuitul la copcă are farmecul lui, mai ales că în timpul iernii bibanul, şalăul şi ştiuca, la care se adaugă mare parte din „mărunţisul” ape-lor, nu refuză un buchet de libelule oferite pe o mormâşcă ce joacă atrăgător în apropierea fundului apei. Satisfacţia capturilor este cu atât mai mare cu cât condiţiile de pescuit au fost mai vitrege. Gheaţa însă este un teren alunecos, atât la propriu cât şi la figurat, fapt pentru care este bine să-i acordăm toată atenţia şi să fim precauţi atunci

când ne aventurăm la un pescuit la copcă. GHEAŢA se formează atât pe apele stătătoare, cât şi pe cele curgătoare. Pe lacuri şi bălţi apa îngheaţă mai repede, pe râuri formarea gheţii necesită un timp mai îndelungat din cauza curentului, datorită căruia acestea îngheaţă, de regulă, numai parţial. “Citirea” gheţii ne poate oferi informaţii preţioase privind siguranţa pe care aceasta ne-o poate oferi. CULOAREA gheţii poate varia. Gheaţa cristalină, clară, ca şi cea albăstruie sau verde este considerată mai sigură decât cea mată sau cenuşie. Şi mai puţin rezistentă este gheaţa care are impurităţi sau bule de aer prinse în structura ei. În cazul gheţii cenuşii, cu impurităţi sau bule de aer, avem ne-voie de o grosime dublă faţă de cea a gheţii clare, pentru a susţine aceleaşi greutăţi. GROSIMEA GHEŢII reco-

mandate pentru a susţine diferite greutăţi se înscrie in intervale diferite: 8 cm pentru o persoană de greutate medie, 10 cm pentru mai multe persoane aflate la cel puţin 2-3 metri una de alta, 12 – 14 cm pen-tru un ATV sau snowmobile. Pentru a fi în siguranţă este recomandat să facem o serie de găuri pentru a testa grosimea gheţii. Găurile de testare a trebuie făcute la 15 – 20 m jur îm-prejurul locului în care ne hotărâm să facem copcile, pentru a fi siguri că ne aflăm pe o suprafaţă de gheaţă cu grosime uniformă. DISTANŢA DINTRE COPCI trebuie să nu fie mai mică de 3 m iar copcile să nu depăşească 20-30 cm diametru. Atenţie la gheaţa acoperită cu strat de zăpadă. Nu luaţi în calcul grosimea stratului de zăpadă când măsuraţi grosimea gheţii ! Atenţie şi la zonele cu pietre sau ar-bori doborâţi. Pietrele mari ce ies prin gheaţă la suprafaţă pot reţine căldură şi, prin urmare, gheaţa dimprejurul lor poate fi mai subţire. Siguranţa pe gheaţă poate fi sporită cu ajutorul unui

ECHIPAMENT AUXILIAR cât se poate de simplu. O frânghie de cel puţin 6-7 m poate fi de ajutor dacă se întâmplă să cădeţi în apă. Două mânere din lemn cu câte un cui la unul din capete ne pot ajuta să ne ridicăm pe gheaţă în caz că am alunecat în apă. O vestă de salvare, chiar dacă poate să pară incomodă, este recomandată dacă ne aventurăm să pescuim pe gheaţă în locuri unde apa este mai adâncă decât înălţimea unui om. La final să mai adăugăm câteva precizări: dacă plecaţi singur pe gheaţă, anunţaţi cel puţin un prieten despre locul aproximativ în care vă veţi deplasa. Proverbul cunoscut „prietenul la nevoie se cunoaşte” poate fi în acest caz mai valabil ca oricând ! Urmăriţi buletinul meteo cu cel puţin o zi înaintea ieşirii. 24 de ore cu temperatură peste 00C reduc sensibil siguranţa gheţii! Şi, nu în ultimul rând, atenţie la ceaţă. Poate fi înşelătoare şi masca limita gheţii ! Fir întins şi pescuit la copcă în siguranţă deplină!



|Pescar pe mapamond

|“Profe”- Constatin Vio Ionescu Ing. Nae Gherănescu

aVENTURi ÎN dElTa FlUViUlUi pad* (ii)

În ziua următoare, pornim în expediţie, către Sud, ieşind din Laguna Venetă cu intenţia de a

ajunge în liniştita Deltă a Padului. Legătura Lagunei cu Delta Padului se face prin canalele Canale di Valle şi Canale Po Brondolo, traversând râul Brenta. Trecem prin trei ecluze automate, unde învăţam pe pielea noastră traversatul de ecluză: cum să legi barca, cum să ţii cont de curent şi diferenţa de nivel când se des-chid porţile, la ce să te aştepţi când comuţi elicea pe marşarier. Iată însă că după a patra ecluză (Biconca di Volta Grimana), ecluza dublă, lungă de 80 de metri, dimensionată pentru nave comerciale fluviale, ajungem pe braţul principal al fluviului Pad, în dreptul localităţii Porto Viro. Fluviul este larg, având în unele locuri peste 600 m, plin cu meandre largi şi os-troave împădurite. Învăţăm să ţinem semnalul navigabil după ce ne îm-potmolim la 300 metri de mal în apa de 80 cm, barca noastră având pesca-jul de 90 cm. Ne simţim ca în Delta Dunării, pe braţul Sfântu Gheorghe. Pe mal şi ostroave vedem cormo-rani, stârci cenuşii şi, din loc în loc, pescari profesionişti care trebăluiesc cu setcile lor. Ne salutăm cu toată lumea, le ocolim plasele, schimbăm informaţii şi ne vedem de drum. Din hartă rezultă că pe ambele parţi ale râului sunt şosele asfaltate, însă din barcă, noi vedem doar podurile. Bănuiam noi că nu este chiar ca în Delta noastră!Trecem de ceatalul cu Po di Gnocca (spre sud), de al doilea ceatal cu Po di Maistra (spre nord) şi, după o vreme, la un al treilea ceatal, părăsim braţul principal şi o luăm spre Sud, pe Po delle Tolle. Delta Padului este formată din fluviul principal (Po de Veneţia sau Grande Po) şi cinci braţe secundare: Po di Maistra, Po di Gnocca, Po delle Tolle, Po di Gorro şi Po di Volano. Imediat după bifurcaţia cu Po delle Tolle, găsim un debarcader turistic şi oprim pentru înnoptare. Braţul este ceva mai îngust, dar totuşi are aspectul Mureşului la Arad.Porniţi pedestri în cercetare, pe cărarea care pleacă de la debarcader spre şosea, identificam două japşe unde putem încerca să pescuim cu lanseta. Cărările sunt curate, defrişate mecanic şi se ramifică în câmpul de

stuf către locuri de pes-cuit de pe mal. Ce este mai important, găsim şi doi undiţari locali, cu care încingem o discuţie de specialitate, într-o romano-italiana stranie, dar ne înţelegem per-fect. Aflăm că în zonă se prinde şalău, che-fal, branzzino (biban de mare), anghilă, somn pitic dar şi somni monstruoşi, care, după o nefericită aclimatizare acum câteva zeci de ani în fluviul Pad, au reuşit să extermine toată populaţia de ştiucă şi să rămână singurul mare răpitor din fluviu. Sigur că pescuitul monştrilor nu se poate face fără aju-tor local calificat, dar informaţia este totuşi pretioasă.Văzând japşa lângă noi ne cuprinde febra, ne desfacem sculele, ne fa-cem monturile şi liniile şi ne încer-cam şi noi norocul. Avem avantajul că putem sta până seara târziu, casa noastră pe apă e la o aruncătura de băţ. Dar recolta este slabă, doi pes-cari prind doar de un borşuleţ. Seara târziu, după răsăritul lunii, încercam şi în fluviu dar cu ”artileria grea”, cu coropişniţe, râme negre şi porumb fără nicun rezultat. Dimineaţa, ora răsăritului soarelui ne găseşte pe apă, chiar dacă burniţează. Ne vine în ajutor şi Sorin cu un băţ şi bineînţeles că prinde piesa cea mai mare. Norocul ageamiului, dintot-deauna! Recolta este mai substanţială ca în ziua precedentă: branzino, plătică, chefal şi babuşcă.Pe la 1000 ridicăm ancora spre Porto Baricatta, la vărsarea braţului Po delle Tolle în mare. Aici peisajul se deschide, în faţă avem marea. După ce trecem de un pod mişcător (rota-tiv şi nu ridicător, cum ne aşteptam) acţionat cu motor Diesel şi păzit de un bătrânel simpatic, intrăm în por-tul de agrement de la Porto Baricat-ta. Barca noastră găseşte un loc între yachturile adevărate, de sute de cai putere, ancorate în port, facem plinul de apă şi pornim spre plaja din apropiere. Trecem pedestri peste podul care s-a rotit ca să ne lase să ajungem la port şi nimerim direct în mare, pe o plajă cu nisip fin şi valuri mari pe care, cât vezi cu ochii sunt doar câteva zeci de

oameni. Ne zboară gândul la Sfân-tul Gheorghe din Delta noastră. Dar iarăşi ne contrazic şoselele asfaltate! Si Porto Baricatta este accesibil cu maşina, are parcări acoperite în portul de agrement şi un sat de vacanţă în ime-diata apropiere (Villaggio Baricatta). În port, care este dotat cu tot ce-ţi doreşti: pompă de motorină pentru nave, macara şi ateliere de reparaţii, parcări, restaurant, pizzerie, bar, etc. şi duşuri cu apă calda pentru cei ce vor să economisească apa de la bord, aflăm că ne aflăm în plin centrul zo-nei de pescuit ton la trenă cu muscă artificială şi, cândva, la sfârşitul lunii septembrie, va avea loc un mare con-curs al cluburilor specializate. Asta explică prezenta majorităţii bărcilor amărâte în jurul nostru, toate cu motoare de peste 200 CP, cu scaune cu centura pentru pescari şi suporţi pentru lansete de mare. Din păcate, la data concursului vom fi înapoi în ţară, dar e bine de ţinut minte!Dimineaţa, după ce facem din nou pli-nul de apă dulce (o grijă permanentă în asemenea expediţii), avem de luat o decizie grea: să trecem prin mare cei 4-5 kilometri pentru a intra în gura braţului Po di Gorro sau să facem cale întoarsă pe drumul pe care am venit. Barca noastră este doar pentru circulaţie pe canale (ape de interior) şi circulaţia pe mare este permisă doar pe mare calmă şi la maxim 5 km în larg. Dat fiind vântul de aseară, de-cidem să ne întoarcem pe aceeaşi cale pe unde am venit, fără nicio escală, pana la Chioggia. Ceea ce şi realizăm în circa 7-8 ore de marş fără oprire. La fiecare ecluză, în aşteptare, mai încercam un pic lansetele, dar fără rezultat spectaculos. Bineînţeles că tot Sorin, începătorul, ia babuşca cea

Pe Jiu,

la „tremurat“|DORU DINEA

Iarna, chiar dacă nu şi-a dezvelit colţii de gheaţă, a coborât temperaturile, iar pe la noi, la câmpie, a aşternut val de ceaţă lăptos.Arareori se aud cântecele păsărelelor zgribulite, în rest doar linişte grea şi rece. M-am hotărât să fac o ieşire pe Jiu, în dreptul localităţii Ioneşti, în aval de termocentrala de la Turceni şi aceasta în special datorită faptului că la Ișalniţa, în aval de termocentrală, nu se mai poate pescui de braconieri: foarte mulţi dau numai cu aşa zisele paraşute, acele plase cu plumb din capătul firului. Şi nu se încurcă, adună tot ce se poate, că au ajuns multe zone să fie lip-site total de orice specie de peşte. Temperatura atmosferică la partida de

pescuit a fost de 7-80C, iar temperatura apei cam de 15-170C şi aceasta datorită termocentralei de la Tur-ceni, care se află la 6-7 km în amonte faţă de Ioneşti. Am avut la mine echipamentul de spining. Pentru că apa a fost limpede, am încercat cu vo-blere tip FAT de 2,5 şi 3,5 cm lungime, în culori închise şi rotative cu paletă tip unghie nr. 0 si 1, la care am executat cu ajutorul creioanelor marker per-manent puncte şi linii roşii şi negre. Încă de la început am observat randamentul

scăzut al rotativelor şi de aceea, nu după mult timp, am renunţat la ele. La voblere, ceva randament au avut un timp numai cele de 2,5 cm lungime, după care, pauză totală, cu toate că se observa activitate pe apă. Am încer-cat mai multe tipuri de recuperări, dar fără niciun rezul-tat, cu toate că am mai folosit şi un vobler tip flat, tot de 2,5 cm, în culori naturale. După ce am verificat ce alte voblere mai aveam în cutia cu năluci, m-am oprit asupra unuia tip minnow de 3,5 cm lungime, sinking, în culori ho-lografice. E unul dintre tipurile de voblere pe care l-am achiziţionat special pentru avat, când acesta e mofturos. Aici, în amonte de barajul de la Ișalniţa, nu existau avaţi

dar îl pot încerca la clenii care sunt destul de pretenţioşi. Ştiu că la cleni e bine ca năluca să aibă vibraţii mai accentuate şi să nu evolueze cu o viteză prea mare, iar acest vobler are vibraţii mărunte la viteze de recuperare mai ridicate. L-am ales să-l testez în special datorită faptului că imita aproape la perfecţie puietul de obleţi. Ca să elimin, pe cât posibil, aceste neajunsuri legate de evoluţie, am adoptat următoarea tehnică de recuperare: după ce voblerul atingea suprafaţa apei, îl lăsam să se scufunde - fiind sinking - după care, cu lan-seta îndreptată către apă, executam din varful acesteia zvâcniri înainte-înapoi, nu foarte ample, la intervale uneori mai scurte, alteori mai lungi, de timp. E o recuperare asemănaătoare tipului “jerking”, însă zvâcnirile sunt mai ample. Eu am executat zvâcnirile mai mărunte şi de aceea stilul seamănă cu un “tremu-rat”. Aceste zvâcniri au rolul de a forţa năluca să execute vibraţiile mai nervoase şi pe distanţe mici, fapt care nu este posibil la orice alt tip de recuperare. Încercând acest tip de recuperare şi cu acest vobler am avut rezultate mult superioare. Am reuşit să prind foarte mulţi cleni, dar nu mari: de la cei cât de-getul arătător până la cei în jur de 200 g bineînţeles, toţi eliberaţi. O observaţie de luat în seamă este că toţi clenii pe care am reuşit să-i păcălesc cu nalucă au fost în zone unde apa avea un curent slab. De asemenea, datorită faptului caă apa nu era rece, peştii atacau năluca şi în zonele cu adâncimi mici, dar neapărat curentul apei să fie slab.Când găseam o zonă bună prindeam cam 8-10 bucăţi, iar dintr-o zona în apropiere de vărsarea Gilortului în Jiu am păcălit vreo 15 bucăţi. Cam în 6-7 ore de pescuit am găsit patru astfel de zone. Am înţeles de la localnici că sunt şi des-tui cleni mari prin zonă, astfel că m-am hotărât ca la următoarea ieşire să vin cu echipamentul de muscărit şi să încerc vigilenţa clenilor la nişte “ude” şi nimfe apeti-sante. Atunci să-i vad !


|Tehnica pescuitului

mai mare!Ajungem la Chioggia odată cu apusul soarelui, încadrându-ne la limită în timpul diurn permis pentru circulaţia bărcii noastre. Dimineaţa, în timp ce toţi dormeam, Profe nu se lasă, se furişează din ambarcaţiune şi se duce 2 km, la 630 dimineaţa, pe digul din port, până la un loc unde văzuse, cu o seara înainte, pescarii autohtoni pescuind la peste marin. Capturează rapid câteva dorade de mărime apreciabilă şi niscaiva chefali numai buni pentru o prăjeala, asta ca să nu afirme cineva că nu am cochetat şi cu peştii marini. Am încheiat micul nos-tru periplu prin Delta Padului, în care nu am pescuit cine ştie ce, dar am făcut o valoroasă recunoaştere. Poate data viitoare pregătim ofensiva îm-potriva monstrului! Şi luam cu noi şi

bărcuţa gonflabilă cu care să intrăm unde “dormitorul” nostru de 12 metri nu are acces.

Urmează etapa a doua a vacantei: călatoria la Veneţia şi insule. Dar asta probabil într-o povestioară viitoare.

*În limba italiană, fluviul Pad este de-numit Po.


Foto:D.Dinea


|Pagina muscarului

Toamna muştelor lestateAmintirile toamnei...

|Titus Pintea

Dimineaţa soarele s-a trezit târziu, leneş, parcă obosit şi vlăguit de lunga vară. Pe malul râului covorul încă

verde a primit prima horbotă argintie de brumă. Un vânticel subţire poartă încet, peste lunca râului, funigei lungi, iar din plopii înalţi frunzele veştejite cădeau rotindu-se în palele vântului. Florile violete ale tufelor de mentă erau încovoiate, fără vlagă, doar serbede miresme mai aminteau de florile verii. Încerc apa cu mâna, rece, tăioasă parcă, apoi privesc niţel oglinda râului. Nicio muscăreală, niciun clenişor ce s-ar sori ca-n vară în apa călduţă a malului. Îmi iau vaderşii şi, după ce îmi leg musca,

intru în curentul lent al râului. Ştiu, din ani de muscărit, că-n şuvoaiele reci şi iuţi nu stă aripioară de clean, poate mai spre amiază. Încerc să tatonez după cleni, poate avaţi, sub malul înalt şi surpat, din care arar mai cad bulgări de pământ în frământarea apei. Musca legată, o libelulă mare albastră, din neamul gâ-zelor târzii de toamnă, poate îmi aduce vreun hrăpăreţ de avat, dar orele trec şi n-am niciun atac. Schimb musca şi pun o viespe roşie, făcută ca-n mărimea ei naturală, dar clenii rămân pasivi. Încet vremea se mai îndulceşte, soarele-i sus, în înaltul cerului şi ici, colo, parcă trezindu-se la viaţă, mici plescăituri sparg oglinda apei, dar nu am atacuri.

Leg altă muscă, o molie de câmp bej, cu codiţe din barbule de pană de fazan, pe-ruca de cocoş roşcat, ceva asemănător cu musca de carabete, lestată cu aţă de plumb în construcţia ei interioară. Reuşesc din prima lansare o plasare fină a muştei lângă trunchiul unei sălcii căzute în râu de ani de zile. Musca se scufundă rapid, curentul o poartă sub trunchi şi am un atac viguros, ce m-a trezit parcă. Simt un adver-sar puternic ce trage spre mijlocul râului şi nu sub trunchi, spre norocul meu, apoi, după câteva rondouri sălbatice, peştele

intră în minciog. Are cam la un kil şi-i norocos, pentru că-l trimit în undele reci. Încerc altă muscă, de astă dată tot o viespe roşie, dar lestată, nici nu coboară adânc, că am alt atac şi alt clean vân-jos se zbate în minciog. Curios, repun viespea nelestată, dar degeaba, clenii nu vin. Din nou leg musca lestată şi prind încă vreo zece cleni într-un ceas. Apa-i totuşi rece, simt mici furnicături chiar prin vaderşi şi constat cu părere de rău că soarele cade repede, repede, spre apus. Un stol de ciori, prevesti-toare de vreme rea, se rotesc în înălţimi, croncănind în graiul lor că toamna cu mantia-i lungă şi rece va îmbrăca în mii de pasteluri lunca bătrânului Criş.

Muscărit de toamnă târzie

Razele călduţe, încă ademenitoare, ale zeului Ra m-au îndemnat să risc o partidă de muscă în ambianţa toamnei, aşa că, echipat cu vaderși călduroşi, încerc undele cristaline, ca de gheaţă, ale Crişului Repede. Covorul verde al păşunii m-a primit îmbrăcat în horbotele argintii ale primei brume. Deasu-pra luncii treceau stoluri mici de gârliţe, grăbite spre zări mai calde. În apa râului nu mai vedeam jocul clenuţilor mici din vară şi nici atacul gălăgios şi năprasnic al avatului. Râul curgea parcă fără viaţă. Bănuindu-i că stau în cele mai adânci cotloane ale Crişului, montez o singură nimfă lestată, un gamarus galben cu spinare roşie şi picioruşe dese de hackle ciocolatii. La legatul nim-fei simt amorţeala degetelor, mâna îmi tremură uşor şi-n acel minuscul ochet al cârligului firul nu vrea să intre decât după câteva încercări enervante. Stau

într-un şuvoi lent de vreo 90 cm adâncime, simt prin haine mângâierea rece a râului şi lansez spre malul înalt, sub care o perdea de papură poate oferi casă şi hrană „peştelui cu o mie de ochi”. Nimfa cade cu un plescăit scurt pe luciul apei, forfacul coboară lent în adânc, apoi o parte din şnurul scufundător, şi-mi dau seama că apa are peste doi metri adâncime. La capătul perdelei de stuf simt o smucitură fină, scurtă, timidă, înţep fin şi am în strună un clean bătăios, voinic, retrimis în undele de gheaţă. Încerc şi cu muşte lestate, cosaşi, libelule, fără răspuns din partea peştilor şi am dovada că cleanul în speţă sare la gâzele de sezon, iar în ape reci la cele de adâncime, gamarus, carabeţi, răcuşori verzui-cenuşii. Leg din nou gamarusul, prind un biban nesperat de frumos în colorit şi greutate, apoi încă doi cleni din acelaşi gropan al râului. Ca-n alţi ani, clenii coborâţi în cele mai adânci ape au atacat doar nimfa – gamarusul - legată pe ace curbate de 12-14, dar pe aceleaşi modele. Pe cele legate pe cârlige mari, nr. 8-10, nu au catadicsit să pună gura. Simt că-mi amorţeşte mâna pe cotorul vergii, dar mai încerc câteva lansări şi perseverenţa îmi aduce încă un biban flămând, dornic tot de gamarus, peşte ce s-a luptat clipe îndelungate pentru libertate. Apoi un vânt rece, tăios mă îndeamnă spre maşina, iar ceaiul nelipsit parcă-mi redă ceva din căldura verii.

Titus Pintea

Foto:D.Dinea


ianuarie 2012

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829 30 31

D LMMjVSDLMMjVSDLMMj VSDLMMjVSDLM

4.525.430.261.121.572.513.424.395.366.280.211.182.313.173.494.375.290.110.591.412.453.514.545.570.361.242.203.194.094.515.47

10.4711.515.466.387.238.098.569.38

10.2211.045.336.247.298.188.569.41

10.375.216.187.097.538.479.56

10.495.486.377.298.098.549.37

10.44

16.3117.2911.0912.0813.0513.4914.3615.1916.0116.4811.1912.1113.0813.4914.5615.5116.4812.0713.0513.5114.4415.3916.4517.5011.5912.4313.4114.3915.4316.2917.01

23.11-

17.2118.1919.1720.1521.1821.5722.49

-18.0119.0520.0120.4721.3022.41

-18.1519.1019.5920.4021.5622.58

-18.5119.4320.3621.1921.4922.1123.05

7.51

7.51

7.48

7.43

7.36

16.46

16.54

17.02

17.11

17.22

P.P.

P.P.

L.P.

U.P.

L.N.

Scobarii prinși pe Someş, lângă o piatră, la PiatraCândva, demult, am început să tot aud că adevăraţii scobarişti folosesc scule deose-bit de fine, cârlige, plute etc. dar, mai ales. înaintaş de 0,08 mm. Până la urmă (pe atunci nu prea se găseau în ţară) am reuşit să fac rost de o bucată de aproximativ 1,5 m de astfel de nailon. L-am încercat şi am constatat că se rupe tare uşor, era de slabă calitate. Această bucată mi-a ajuns să leg vreo 7-8 cârlige, aşteptând cu nerăbdare prima ocazie să încerc practic montura extrem de sensibilă. Şi ocazia s-a ivit destul de repede, a trebuit să facem nişte experimentări, ca ingineri chimişti, în cadrul unei teme de cercetare la fabrica de mobilă din Dej. Aşa că ne-am dus la Dej, la mama, cu bunul meu coleg de serviciu KC, cu maşina acestuia şi am aranjat astfel lucrurile ca în una din cele câteva zile avute la dispoziţie să pornim pe Someşul bistriţean în sus. Am vrut să căutam locuri noi, dincolo de cele câteva pe care le-am mai bătut ocazional, de-a lungul timpului (Ci-ceu Mihăieşti, Baţa, Coldău). Someşul se apropia şi se depărta periodic de şosea, până când ne-am oprit undeva, în zona localităţii Piatra. Apa curgea chiar lângă şosea, dar cum, pe atunci, circulaţia era redusă, nu ne-am simţit deranjaţi deloc. Şi cum am coborât din maşină, am şi intrat în priză: peste tot numai cercuri-cercuri la suprafaţa apei, datorată scobarilor pe care i-am surprins într-o efervescenţă deosebită. Colegul meu, care avea mulinetă şi o plută ceva mai mărişoară, a început să dea imediat între ei. Eu, deşi surescitat, am pierdut ceva timp până mi-am ales locul ideal, între doua tufişuri, cu o piatră mare care ieşea din apă la doi-trei metri în faţă , apoi, până am nădit uşor cu mămăligă, am reglat adâncimea şi am testat întreaga zonă. Între timp, colegul a prins trei-patru scobari tare frumoşi, aşa că eram tare nerăbdător. Am constatat treptat că începe sa-mi tragă şi mie, doar într-un singur loc, într-o porţiune minusculă, în dreptul pietrei. Şi am început să prind dar, deşi înţepam foarte uşor, pierdeam şi cârlige, la doi-trei peşti, un cârlig. Scoteam scoba-rii cu multă grijă, cu un minciog mititel, confecţionat de mine. Cam în două ore totul s-a terminat, nu mai trăgea nimic. Am pierdut cam toate cârligele.Bilanţul final: colegul s-a ales cu 4-5 scobari deosebit de frumoşi, eu cu 19 scobari mai mici, toţi de aceeaşi mărime, parcă traşi la indigo. A fost o partidă de scobărit frumoasă, incitantă şi inedită. Totuşi, de atunci, m-am învăţat minte, la pescuit de scobari folosesc doar fir de 0,15 mm şi înaintaş de 0,12 mm şi....de calitate.

Marin Gruia

februarie 2012

ZIUA ÎNCEPUTUL PERIOADEI FAVORABILE PESCUITULUI

FAZA LUNII

SOARER A

1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829

Mj V S D LMMjVSDLMMjVSDLMMj VSDLMM

6.210.080.451.312.183.053.544.490.100.431.352.263.184.115.080.191.162.173.144.095.126.086.440.171.212.163.144.125.09

11.196.347.288.118.579.42

10.3311.245.346.267.188.078.499.51

10.446.027.007.498.449.37

10.2411.2912.317.028.059.01

10.0610.4911.44

17.4812.1913.0213.4814.3715.2416.1917.1412.1613.0714.0214.4915.4116.3317.4111.4212.4113.4514.4415.5116.5317.5518.5712.4313.4614.4915.5116.5317.58

-18.5619.4220.3021.1822.0723.05

-18.0218.5419.4320.3521.2422.16

-17.2618.1518.4919.3220.1621.1922.21

-19.0820.0520.4921.2622.0522.51

7.34

7.25

7.11

17.31

17.40

17.53

L.P.

U.P.

L.N.

Foto:M.Gruia

Echipa mobilăORIZONTAL: 1) Creşteri ale vitezei ... la o vânătoare pe patru roţi. 2) Prinse în cursă! – Ajută şoferul pe un traseu cu obstacole. 3) Stomac ...umplut – Miez de metal! 4) Se scoate din carne – Se deplasează cu viteze foarte mari (masc. pl.). 5) Afectată de o vânătoare ... prelungită. 6) Vânători ...de munte – Clasamentul celor mai buni. 7) A dezaproba, a aduce acuzaţii publice – Concret. 8) Are reflexe bune la vânătoare – Limite de viteze! – Primele în raniţă! 9) Salt la final! – Puşti care n-au tras nici un foc – Tipologie. 10) Mişcare, deplasare cu scopul de a doborî vânatul.VERTICAL: 1) Vehicol pe patru roţi. 2) Întrecere sportivă care are şi o variantă motorizată – Desfigurată. 3) Ţară. 4) Distanţa dintre roţi. 5) Locurile 1 şi 2! – Pârjolită – Vînate de lup. 6) Şir de fapte eroice (nu de vânătoare) (pl.) – Iute, rapid, alert. 7) 5,6 iepuri! – Finiş în cele din urmă! – Reintrate primele în întrecere! 8) Piese de maşină finisate la interior – Urme de sânge! 9) Se învârte ca un titirez (fem.). 10) Piesã de război – A evita escaladarea con-flictului

ION MIHAIUDezlegare VPR Nr 12/2011: CALORIFERE-APA-IERNAT-RACIT-IUTI-PR-BURG-IC-ATE-A-UDE-TAVALIRI-C-IMAM-NO-HR-ELONGATIE-SNUR-ESUAT-STA-TRANTA

1

1

4

4

2

2

5

5

3

3

6

6

7

7

8

8

9

9

10

10


C A N I S A C E R N I C A

Vă pune la dispoziţie căţei din următoarele categorii:

• 1 mascul metis (copoi ardelenesc x jagdterier), în vârstă de 2 luni• 3 masculi şi 3 femele din rasa brac german cu păr scurt, în vârstă de 2 luni; • un mascul şi o femelă din rasa copoi slovac, în vârstă de 4 ½ luni;

Căţeii se valorifică după împlinirea vârstei de 8 săptămâni, dehelmintizaţi de două ori şi vaccinaţi împotriva parvovi-rozei, la preţul de 500 lei cu T.V.A. inclus.Căţeii provin din părinţi selecţionaţi, folosiţi cu rezultate ex-celente la vânătoare.Doritorii se pot adresa pentru achiziţii sau eventuale prenotări, precum şi pentru alte informaţii, d-lui Dumitru Teodor, la tel. 021.270.80.60 sau 0767.817.908.

Vând colecţie reviste vânătoare şi pescuit, legate pe ani, din perioa-da 1949-1975. Literatură vânătorească şi chinologică de următorii autori: A.M.Comşia, V.Cotta, Gh.Nedici, N.A.Străvoiu, N.N.Străvoiu, M.Georgescu, Gh. Feneşer, G.Lecca, Radu Ciubuc, I.Ivana Filea, E.Carnaţiu, I.Bud, T.Bocăniciu şi alţii. Albume cu imagini vânătoreşti de excepţie. Tablouri vânătoreşti color şi alb-negru înrămate. Preţuri rezonabile. Nic. Străvoiu. Tel. 021.315.05.48.

Vând armă de vânătoare mixtă Ferlacher, calibru 6,5 x 57 R – 16/70, cu lunetă Swarowski 6x56. Telefon 0747.107.377.

Vând armă de vânătoare mixtă FEG calibru 7 x 65R -20/76, cu 2 ţevi de schimb, dublu expres cu glonţ 7x65R şi bock 20/76, cu 2 lunete Zeiss 6x40. Telefon 0747.103.377.

Mica publicitate

ZODIAC TOTEMIC (II)Ursul (22 august - 21 septembrie). Atunci când nu este atât de bine dispus, ursul trebuie lăsat în apele lui. În marea majoritate a timpului însă, nativii acestei zodii sunt nişte persoane echili-brate, cu o bogată forţă interioară, elocvente, diplomate şi ca-pabile să protejeze pe aceia care le solicită ajutorul. Sunt nişte părinţi desăvârşiţi.Nu iau decizii foarte repede, însă de cele mai multe ori aces-tea sunt juste şi bine chibzuite. Nu ţin cont de prima impresie şi se bazează de cele mai multe ori pe fapte. Cu toate că par foarte calmi, în momentul în care paharul s-a umplut, furia lor este mare.

Corbul (22 septembrie - 22 octombrie). Fără voia sa, cor-bul este uneori ocolit de cei din jur. Cei care îl cunosc însă mai bine ştiu care este adevărata sa valoare şi îl apreciază pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce pare. Nativul acestei zodii nu caută să stârnească simpatia celor din jurul său. El se simte bine atâta timp cât, în lumea sa, toate sunt bune şi frumoase. Restul contează mai puţin. Nu are deloc obsesia aparenţelor, ci pe cea a profunzimii. Tot ceea ce este super-ficial îi repugnă. Este un singuratic în viată, iar existenţa sa stă sub semnul norocului. Prin iubire, va cunoaşte de-a lungul vieţii transformări profunde, schimbări pozitive, menite să îi afecteze profund personalitatea.

Şarpele (23 octombrie - 22 noiembrie). Şarpele, protec-torul acestui semn, îi face pe nativii din această perioadă să fie maleabili, curajoşi, însă şi impulsivi, nervoşi şi foarte răi atunci când sunt răniţi. Fire plăcută şi prietenoasă în general, Şarpelui îi place să fie în permanenţă în jurul oamenilor, judecând, emiţând opinii şi aruncând sugestii în stânga şi în dreapta. Are însă un ego foarte sensibil. Atunci când se simte respins suferă, tace şi se retrage temporar în colţul său. Proba-bil că Şarpele este cea mai senzuală zodie a horoscopului to-temic pentru că, în majoritatea cazurilor, sexul opus îl găseşte pur şi simplu irezistibil.

Bufniţa (23 noiembrie - 21 decembrie). Din cele mai vechi timpuri bufniţa a fost considerată un simbol al înţelepciunii şi al capacităţii de a raţiona.Cei născuţi sub acest semn sunt nişte luptători neînfricaţi ai dreptăţii, fiind dispuşi să meargă până în pânzele albe în nu-mele convingerilor personale. Natura lor interioară este una simplă, însă nu putem spune acelaşi lucru şi despre pretenţiile lor materiale. Şi pentru că simţul lor exagerat al dreptăţii nu-i lasă să obţină acest lucru prin metode necurate, vor încerca să o obţină prin metodele ştiute de ei.

vanatorul si pescarul sportiv 01/2012

Documents