CAPITOLUL ISCHIŢA UNUI PORTRET – ROBOT AL TRADUCĂTORULUI

Chiar dacă fiecare traducător are o personalitate aparte, Daniel Gouadec consideră că se poate schiţa un portret-robot al traducătorului, degajând anumite constante, care rezultă din studiul cazurilor particulare.

Traducătorul nu este un interpret (sau cel puţin nu în mod complet şi niciodată exclusiv).

Interpretul traduce un discurs oral:a) fie asigurând interfaţa comunicării într-un mod relativ informal (exemplu: mese festive, vizite în întreprinderi), realizând un interpretariat de legătură sau de teren;b) fie asigurând interfaţa comunicării într-un mod formal, într-un local adaptat, realizând un interpretariat de conferinţă.

Acesta din urmă se poate realiza în două moduri: traducând secţiuni sau segmente dintr-un discurs în momentele de linişte lăsate special pentru acest scop, la intervale regulate, realizând o interpretare consecutivă; traducând discursul în măsura în care el este rostit de către o persoană care nu face pauză. Interpretul traduce cu un foarte mic decalaj, pentru a permite înţelegerea segmentelor coerente, realizând astfel o interpretare simultană.

Interpretarea se poate face cu voce normală sau şoptit în funcţie de condiţiile de sonorizare asigurată.

1. Traducătorul este de cele mai multe ori femeie.

Superioritatea numerică a traducătoarelor faţă de traducători este explicată de D. Gouadec prin factori istorici, economici (remuneraţie scăzută timp de mai multe decenii) şi sociali (posibilitatea de a practica o meserie cu un program flexibil şi parţial).

Astăzi se observă o „masculinizare” a profesiei, datorită în principal următorilor factori: valorizarea traducerii tehnice şi de specialitate, în strânsă legătură cu creşterea gradului de tehnicitate a materialelor de tradus; „invadarea” universului traducătorului de către tehnologiile de sprijin; căutarea de soluţii individuale pentru problemele de instabilitate de pe piaţa muncii; diversificarea profesiei / profesiilor din domeniul traducerii.

Traducerea este din ce în ce mai puţin considerată apanajul literaţilor sau al lingviştilor. Fiind vorba despre materiale (texte) din ce în ce mai specializate, în domenii din ce în ce mai tehnice, numeroşi tehnicieni revendică o parte din teritorii, iar relativa valorizare a traducerii tehnice şi specializate atrage tot mai mult personal masculin. În aceeaşi ordine de idei, informatizarea mediului muncii a suscitat o masculinizare a profesiei.

2. Traducătorul se defineşte prin „perechile de limbi” cu care lucrează.

Traducătorul se defineşte prin perechea sau perechile de limbi şi prin sensul în care lucrează. Spre exemplu un anumit traducător se defineşte ca traducător engleză-germană, atunci când utilizează perechea formată din limba engleză şi limba germană, având sensul traducerii spre germană.

Aptitudinea traducătorilor de a traduce din două limbi, altele decât limba maternă este una dintre primele exigenţe la admiterea într-un institut de pregătire a traducătorilor. E uşor de înţeles, dacă ţinem cont că un traducător debutant nu-şi poate permite luxul de a alege texte

1

doar dintr-un anumit domeniu sau o limbă. Piaţa muncii este cea care decide: este mai bine să stăpâneşti mai multe limbi de lucru, mai ales atunci când clienţii şi contractele nu sunt numeroase. Totuşi, un traducător poate face carieră şi reuşi în mod strălucit, stăpânind dar o limbă străină. În practică, majoritatea traducătorilor, care au un volum mare de lucru, traduc într-un domeniu anume, folosind o pereche de limbi, într-un anume sens. Ei lucrează cu o singură limbă non/ne-maternă, dar au rezultate şi competenţe la cel mai înalt nivel. Să considerăm limba maternă a traducătorului ca fiind limba A, limba spre care poate traduce fără rezerve, că prima limbă străină este limba B, a treia limbă străină este limba C etc. În principiu, un traducător nu ar trebui să traducă decât spre limba lui maternă sau spre orice altă limbă în care are cunoştinţe echivalente cu cele din limba maternă. El traduce prioritar din limba B spre limba A şi uneori din limba C spre limba A, C fiind numită „limbă pasivă”. Totuşi, el ar trebui să traducă satisfăcător din A spre B (B fiind „limba activă”)şi, dacă situaţia o cere, din A spre C.

Astfel, vom spune – după D. Gouadec – că tipul de traducător prezentat anterior are trei limbi de lucru, una maternă (A) şi două limbi străine (B şi C), din care, două limbi active (A şi B) şi o limbă pasivă (C).

Acest tip de traducător are trei perechi de limbi AB, AC, BC, dar nu le exploatează decât pe primele două sau chiar numai pe prima.

Orice limbă suplimentară e bine venită, mai ales dacă e puţin răspândită pentru că în conformitate cu cerinţele pieţii, tot ce este mai rar este mai căutat şi deci mai scump. Se pune întrebarea: „Ce limbi ar trebui să studieze viitorii traducători pentru cele mai bune oportunităţi de inserţie profesională?”. La ora actuală, idealul ar fi o combinaţie de engleză, cu o limbă răspândită (franceză, germană, spaniolă, arabă) şi cu o limbă foarte puţin răspândită (cu condiţia ca volumul de schimburi cu aceasta să fie semnificativ). Remunerarea traducătorilor sporeşte într-un mod direct proporţional cu raritatea lor, pentru o limbă dată. De exemplu, pe plan european creşte interesul pentru limbile rare, vorbite în ţări cu o activitate economică puternică, aşa cum sunt Japonia sau China.

Atunci când trebuie să se facă opţiuni, tânărul traducător nu trebuie să uite că o competenţă tehnică într-un domeniu de vârf (informatică, telecomunicaţii, finanţe) este mai rentabilă decât dobândirea unor competenţe lingvistice noi.

3. Traducătorul se defineşte prin sensul în care traduce.

Ca o regulă generală, se traduce exclusiv spre limba şi cultura maternă.Se ştie că traducătorul trebuie să-şi adapteze perfect mesajul culturii destinatare. Acest

lucru nu este posibil decât dacă traduce spre cultura sa maternă.Exprimarea trebuie să fie transparentă, clară, plăcută, eficace şi, mai ales, naturală, şi

acest lucru nu este posobil decât dacă traducătorul redactează în limba lui maternă. Chiar şi în cazul traducerii tehnice, o anumită virtuozitate tehnică este de dorit.

4. Traducătorul se defineşte în mod deosebit prin specializarea sau specializările sale.

Mai devreme sau mai târziu orice traducător se specializează deoarece: omniscienţa este greu de atins şi mai ales pentru că specializarea este rentabilă; o prestare specializată este mai bine valorizată decât o prestare ce nu cere nicio specializare anume; concurenţa se răreşte pe măsură ce nivelul de specializare creşte.

Pentru a traduce corect, traducătorul trebuie să stăpânească subiectul respectiv. Nu e de ajuns ca traducătorul să cunoască limbile. E absolut necesar ca el să cunoască sau să înveţe subiectul din documentul de tradus, produsul sau procesul despre care este vorba, modul de gândire şi sistemul de valori al celor cărora le adresează traducerea.

2

5. Traducătorul este neapărat „informatizat”.

Evoluţia pieţii muncii include şi informatizarea totală a mediului muncii; aşadar, informatizarea a devenit o cerinţă absolut necesară pentru orice traducător, şi aceasta pentru că: informatica a devenit instrumentul prin care se pot trimite sau primi traduceri; informatica (birotica) este foarte utilă traducătorului (de exemplu, programele de corectare ortografică); anumite materiale nu pot fi tratate decât în format digital; informatica adaptată traducerii permite creşteri ale productivităţii considerabile, într-un domeniu în care este crucial să fie respectate termenele limită; traducerea este o activitate de informare şi de comunicare şi azi nicio comunicare nu poate fi concepută fără a stăpâni tehnologiile informatice ale comunicării.

Convergenţe şi divergenţe

După D. Gouadec, în linii mari, portretul-robot al traducătorului ar fi: excelent lingvist; bun redactor; atras de tot ceea ce este tehnic; împins înainte de o mare curiozitate; răbdător, metodic, riguros; puternic informatizat; deschis spre mediul său (clienţi, colegi, specialişti); specializat, dacă se poate, în unul sau două domenii tehnice de vârf.

3

CAPITOLUL IICATEGORII DE TRADUCĂTORI

Traducătorii se împart în diverse categorii după tipul de traduceri pe care le realizează, dar şi după meseriile pe care le exercită. Criteriile în funcţie de care se stabilesc diversele categorii sunt: tehnicitatea materialului de tradus; specialităţile ce definesc adevărate „meserii”; piaţa şi statutul traducătorului.

1. NIVELUL DE TEHNICITATE AL MATERIALELOR

În funcţie de acest criteriu, apare o distincţie tradiţională între: traducători generalişti; traducători specializaţi.

1.1. TRADUCĂTORUL GENERALIST

Traducătorul generalist efectuează o traducere generală. El traduce documente şi materiale generale, care nu aparţin de un tip anume şi nu trimit la un nivel de specializare sau de tehnicitate real. Acest traducător se implică în numeroase domenii, lucrează pentru o mare diversitate de clienţi, iar contractele care i se încredinţează au un volum destul de modest.

Materialul pe care îl tratează cuprinde o gamă largă, de la texte paraliterare până la documente tehnice. Dacă face incursiuni într-un sector de specialitate situat la extremele spectrului, va traduce în general documente neutre. Eventulele sale intervenţii în sectoarele de specialitate sunt motivate de cererile partenerilor (clienţilor) săi obişnuiţi: cu excepţia unor cazuri pariculare, un traducător generalist nu-şi poate permite luxul de a renunţa la o traducere cerută de un client, chiar dacă aceasta cere un nivel de competenţă şi de cunoştinţe pe care el nu le are încă.

După D. Gouadec, traducătorul generalist este pe drept cuvânt un traducător polivalent. El trece de exemplu, de la un text de 30 de pagini despre metale, la un altul despre vânzarea camioanelor reciclate, oprindu-se şi asupra unui fax de 4 pagini, prezentând un nou sistem de fabricare a unor supe-instant.

În primii săi ani de activitate, traducătorul generalist este confruntat cu o piaţă de tip „mozaic”, cu comenzi de traduceri între 5 şi 20 de pagini şi un număr mare de clienţi, al căror volum anual de comandă nu depăşeşte 200 de pagini. Teritoriul acestui traducător este mai degrabă local sau regional, iar clientela sa creşte printr-un efect de „bulgăre de zăpadă”, pentru că fiecare client satisfăcut îi asigură publicitate în diverse cercuri sociale şi profesionale.

Cu timpul, traducătorul generalist devine traducător specializat, şi aceasta din mai multe raţiuni:a) pentru a urma evoluţia necesităţilor unei părţi a clientului;b) pentru că a stabilit o relaţie privilegiată cu un client important;c) pentru că a înţeles rolul specializării, în a-i asigura marketing-ul necesar; d) pentru că, pe măsură ce sporeşte clientela, el se va consacra dosarelor celor mai repetitive, mai tehnice.

Ţinând cont de parcursul standard al majorităţii traducătorilor, se poate afirma că există o categorie intermediară de traducător generalist cu orientare specializată.

1.2. TRADUCĂTORUL SPECIALIZAT

4

Acesta tratează exclusiv sau prioritar un material care:a) ţine de un gen sau tip specializat;b) se raportează la un câmp sau domeniu „de vârf” (drept, finaţe, informatică, telecomunicaţii, etc.);c) se prezintă într-un format sau pe un suport special (multimedia, film, video);d) solicită stabilirea de proceduri sau tehnici specifice (traducerea de materiale soft, de materiale multimedia).

Traducătorii specializaţi sunt clasificaţi în categorii standard, în funcţie de tipul de materiale tratate. „Etichetele” alese ţin de marketing dar şi de o „punere în lumină” personală şi profesională: traducătorul literar; traducătorul de opere filosofice; traducătorul tehnic; traducătorul comercial; traducătorul juridic; traducătorul judiciar; traducătorul ştiinţific; traducătorul biomedical şi farmaceutic; traducătorul de soft (logiciels) şi de materiale explicative; traducătorul de produse audio-video (subtritrare, traduceri de bandă de sunet, dialoguri) traducătorul de produse multimedia

1.2.1. TRADUCĂTORUL LITERAR

Acesta traduce opere literare: romane, nuvele, poveşti, poezii, etc. În general, se specializează pe un anumit autor, o perioadă sau o şcoală literară, pe literatura unei ţări sau a unei regiuni. Poate fi traducător profesionist sau ocazional.

Traducătorii literari au parcursuri extrem de diverse, la fel şi situaţii profesionale sau remunerare. Schematizând, am putea include în aceeaşi categorie: autorii; marile nume ale traducerii literare, recunoscute, mereu solicitate; traducătorii literari „în devenire”, pe cale de a dobândi stabilitate profesională, ajutaţi şi de faptul că operele literare sunt tot mai mult produse de piaţă şi traducerile sunt bine primite de critică; traducătorii de paraliteratură; amatorii de tot felul.

1.2.2. TRADUCĂTORUL TEHNIC

Orice traducător tehnic adaugă în general, pe cartea de vizită, domeniile sau domeniul în care este specializat, cum ar fi: informatica, telecomunicaţiile, sistemul de curăţire al industriei procesării de produse agricole; izolare tehnică, carenajul vaselor de navigaţie, bobinaje electrice, clonarea animalelor, spectometrie, implanturi, lanţuri de sacrificare / abatorizare a păsărilor etc.

Domeniul de specializare al traducătorului tehnic se confruntă cu domeniul de activitate al clientului său sau al patronului. Uneori el trebuie să-şi multiplice domeniile sau să traducă materiale ne-tehnice (faxuri, procese-verbale de şedinţă), prin simplu fapt că acestea sunt documente ale companiei respective.

Categoriile din cadrul traducerii tehnice sunt destul de vagi şi, după D. Gouadec, traducătorul tehnic este cel ce rămâne după ce, din domeniu, s-a extras traducerea literară, comercială, biomedicală etc. În spaţiul francez se foloseşte şi denumirea de traducător-

5

tehnician sau tehnician-traducător, ceea ce înseamnă că traducătorul trebuie să combine competenţele traducătorului propriu-zis cu cele ale tehnicianului (sau ale specialistului).1.2.3. TRADUCĂTORUL COMERCIAL

Se ocupă de documente comerciale: facturi, contracte, documente de transport, de vamă, etc.

1.2.4. TRADUCĂTORUL FINANCIAR

Traduce documente financiare (bilanţuri ale societăţilor, contracte financiare, etc.) şi intervine referitor la orice formă de activitate financiară, bancară, fiscală, bursieră sau – general vorbind – economică.

1.2.5. TRADUCĂTORUL JURIDIC

Traduce documente juridice, texte de lege, decrete, regulamente, dar şi contracte diverse; spre exemplu: traducătorul din Parlamentul Canadian, Parlamentul European sau Curtea Europeană de Justiţie.

1.2.6. TRADUCĂTORUL ŞTIINŢIFIC

Traduce documente ştiinţifice: articole, monografii, teze, comunicări pentru congrese, prezentări. Se estimează că acesta trebuie să fie specializat în subiectul respectiv.

De exemplu, în Franţa, în domeniul traducerilor ştiinţifice spre engleză, laboratarele recurg la serviciile unor traducători anglo-saxoni sau la stagiari, care traduc lucrările şi au statutul de co-autori. Ei aduc garanţia calităţii lingvistice.

1.2.7. TRADUCĂTORUL BIOMEDICAL SAU FARMACEUTIC

Ca şi în cazul traducerii juridice, pentru cazurile cele mai delicate se cere ca traducătorul să aibă competenţele unui medic sau famacist. În acest sector sunt recrutaţi masiv medici sau farmacişti. Alternativ, sunt formate echipe în care medicii şi farmaciştii intervin pentru a revizui traducerile efectuate de traducători standard.

1.2.8. TRADUCĂTORII „PROFESIONALIZAŢI” ŞI DENUMIRI SPECIFICE

Printre aceste denumiri, figurează: localizatorul; autorul de subtitraje; autorul de supratitraje traducătorul care dublează vocea

Localizatorul – este specializat în materiale informatice şi multimedia; el integrează în prestaţia sa o parte din munca informatică. El traduce mesajele afişate pe ecran, opţiunile meniurilor, tabelele integrate în soft-uri, legendele schemelor, citirea conţinutului paginilor web (care pot fi extrem de diverse), infografiile, prezentările asistate de calculator, simulatoarele, produsele enciclopedice şi culturale, jocurile video, etc.

Localizarea unui soft sau a unui produs multimedia poate include toate sau o parte din operaţiunile ce preced sau urmează traducerea: achiziţionarea materialului de tratat; demontarea materialului şi a codului; pregătirea versiunii pentru traducere; pre-traducerea;

6

traducerea propriu-zisă; controale de calitate sub forma selecţiunii sau a viziunii; reasamblarea produsului; test de calificare a produsului după traducere; difuzare şi livrare.

Specialistul în subtitrare creează subtitrările. După circumstanţe, el poate face următoarele: creează doar textul subtitrării, traducând textul codat de un alt operator, după indicaţiile făcute de acesta. efectuează ansamblul operaţiunilor de la detectare până la simulare. În primul caz, pe traducător îl privesc doar două aspecte din fazele operaţiunii:a) traducerea;b) simularea, care îi permite să vizualizeze subtitrările aşa cum apar ele în versiunea finală şi să le discute cu realizatorul / producătorul, etc.

Astăzi, prin evoluţia soft-ului, aceeaşi persoană se poate ocupa de toate aspectele – traducătorul creează subtitrarea de unul singur. Nevoia de subtitrare sporeşte pe măsură ce DVD-ul se răspândeşte, pentru că acest suport facilitează crearea şi difuzarea de produse video şi mai multe piste de înregistrare sunt dispensabile.

Specialistul în supratitrare – în domeniul liric, traduce cuvintele protagoniştilor. În cazul operei, de exemplu el trebuie să cunoască mai întâi partitura (muzica). Ritmul şi durata prezentării supratitrărilor trebuie să fie în acord perfect cu ceea ce se petrece sau se cântă pe scenă.

Traducătorul pentru voce din „off” (sau dublare) este traducătorul ce pregăteşte textul ce va fi citit din „off” de un actor, propune un text, în care condensează ansamblul informaţiei prezente în banda de sunet originală.

1.3. CATEGORII ADIŢIONALE DUPĂ EVOLUŢIA PIEŢII, A MEDIILOR, etc.

1.3.1 TRADUCĂTORUL DE EDITURĂ

Traducătorul de editură are drept furnizor al operei de tradus, o editură. Categoria este destul de vastă, pentru că include şi traducătorii literari şi pe cel de audio-vizual şi orice persoană remunerată de o editură. Traducătorul de editură este plătit în drepturi de autor. Remuneraţia include un avans din drepturi de autor. Apoi, traducătorul primeşte restul sumei. Şi aceşti traducători pot fi specializaţi în traducători generalişti, traducători literari, traducători de opere filosofice , traducători de produse multimedia.

1.3.2. TRADUCĂTORUL JUDICIAR /ACREDITAT / EXPERT

Într-o afacere cu repercursiuni în afara frontierelor naţionale, regulile de procedură cer ca: toate actele (cereri de extrădare, hotărâri ale Curţii, expertize tehnice, procese-verbale de audieri, înregistrări de interogatorii, comisii rogatorii, corepondenţe, etc.) să fie traduse. traducerea să fie efectuată şi autentificată de un expert judiciar.

1.3.3. Traducătorul parlamentar Este util în ţările unde prevalează bilingvismul sau plurilingvismul.

1.3.4. TRADUCĂTORUL - TRANSPORT MARITIM

1.3.5. CYBERTRADUCĂTORUL – traduce în direct de pe net – mesaje, liste, etc.

7

8

CAPITOLUL IIIFUNCŢIILE TRADUCĂTORULUI

Introducere

Când lucrează, traducătorul îndeplineşte consecutiv, mai multe funcţiuni. Rând pe rând el este: pretraducător, documentarist–cercetător, terminolog–frazeolog, re–lector, revizor, redactor şi specialist în diversele instrumente ale microeditării.

Acest lucru este valabil atât pentru traducătorul generalist cât şi pentru traducătorul specializat, pentru specialistul în subtitrare sau localizator, ca să nu luăm în calcul decât aceste aspecte ale activităţii profesionale de comunicare multimedia plurilingvă.

D. Guadec defineşte astfel funcţiile traducătolui, în linii mari:1. Pretraducerea constituie ansamblul de activităţi care conduc la adunarea tuturor elementelor necesare traducerii (înţelegerea documentului, căutarea de informaţii, mobilizarea terminologiei şi a frazeologiei necesare, pregătirea materialului de tradus).2. Documentarea–cercetarea constă în căutarea de resurse necesare şi moblizarea informaţiilor indispensabile pentru înţelegerea perfectă a materialului de tradus; orice traducător care asigură integral o traducere trebuie să facă o muncă de documentarist (deoarece el constituie şi administrează propria sa documentare) şi de cercetător (pentru că trebuie să găsească informaţiile de care are nevoie).3. Terminologia reprezintă inventarul termenilor prezenţi în documentul care va fi tradus, căutarea terminilor concordanţi şi integrarea concordanţelor terminologice în materialul de tradus. 4. Frazeologia face referire la inventarul expresiilor şi a formelor de exprimare stereotipe prezente în documentele de tradus, căutarea expresiilor şi a formelor concordante şi integrarea concordanţelor frazeologice în materialul de tradus.5. Traducerea / transferul reprezintă trecerea de la un sistem cultural / lingvistic la altul.6. Re–lectura se referă la controlul calităţii lingvistice şi / sau tehnice a documentului tradus şi a exactităţii traducerii; re–lectura nu presupune rectificări.7. Revizuirea constă în corectarea traducerii pentru a-i da calitatea lingvistică, tehnică şi traducţională necesară.8. Redactarea presupune producerea unui document eficient şi coerent. 9. Editarea constă în pregătirea documentului tradus pentru difuzare.10. Gestionarea traducerilor şi a traducătorilor.

Diferitele funcţii pe care le practică unu şi acelaşi producător de-a lungul etapelor execuţiei şi prestaţiei sale devin tot atâtea „meserii” sau „profesii” din cadrul traducerii. Această evoluţie a devenit realitate în serviciile de traducere, în societăţile sau întreprinderile ale căror cerinţe în materie de servicii lingvistice sunt foarte mari.

Două cazuri anume determină această evoluţie: a) când circumstanţele o permit şi anumiţi traducători sunt atraşi în mod special de una sau alta dintre aceste funcţii;b) când circumstanţele o impun, termenele de predare fiind foarte scurte şi volumul de muncă foarte mare, iar competenţele trebuie să sporească.

Specializarea funcţiilor în dorinţa de a creşte calitatea şi cantitatea a dus la apariţia a noi tipuri de competenţe şi de angajare în serviciile sau înterprinderile care au următoarele caracteristici: numărul mare de traducători interni (angajaţi) sau externi ; traduceri fracţionate (intervenţia paralelă sau consecutivă a mai multor traducători asupra secţiunilor diferite ale aceluiaşi document sau asupra mai multor documente din acelaşi ansamblu);

9

exploatarea sistemelor informatice, care cer mobilizarea prealabilă a terminologiei sau frazeologiei şi/sau tratarea particulară a textelor, pentru a se asigura că acestea nu conţin elemente pe care automatul nu le poate înţelege / trata; traducerea de către automate (prin intermediul utilitarelor/instrumentelor software specializate); voinţa de a optimiza şi rentabiliza performanţa traducătorilor; voinţa de a constitui resurse terminologice şi frazeologice accesibile tuturor celor ce intervin în actul traducerii; voinţa de a întări controlul calităţii.

Fiind în serviciul calităţii traducerii aceste meserii principale sau subprofesii trebuie să fie asigurate de personal angajat, care să fie ei însişi traducători confirmaţi.

1. PRE-TRADUCĂTORUL „INTEGRAL”

Pre-traducătorul acţionează înaintea intervenţiilor traducătorului. Intervenţiile sale variază în funcţie de faptul următor: traducătorul este o fiinţă umană sau un „automat”. În colaborarea lui cu traducătorul, pre-traducătorul se ocupă de anasamblul operaţiilor, intervenind înaintea fazei de transfer propriu-zis. Îi revin următoarele operaţii: primirea materialelor / documentelor de tradus; repartizarea diverselor documente între traducători, ţinând cont de competenţele şi specialităţile respective; stabilirea sau culegerea terminologiei şi frazeologiei necesare traducătorului şi dacă e cazul integrarea acestora în versiunea documentului de tradus sau în versiunea traducerilor existente; verifică atent ca documentul de tradus să corespundă criteriilor „bun de tradus” sau la nevoie efectuează corecturile şi amenajările necesare; caută documentaţia necesară pentru a o pune la dispoziţia traducătorului sau a traducătorilor.

Dacă intervine înaintea începerii activităţii unui automat, pre-traducătorul se însărcinează în special cu pregătirea unei versiuni a materialului în aşa fel încât automatul să poată: trata acest material; traduce acest material în cele mai bune condiţii.

Pre-traducătorul are ca sarcini următorele:a) să transforme textul, dacă este nevoie, într-un cod lizibil pentru maşină, să-l convertească, să-l numerizeze;b) să repereze ambiguităţile probabile, atunci când automatul nu face el însuşi aprioric lista a ceea ce nu înţelege;c) să repereze locurile de posibil blocaj, când automatul nu face el însuşi un inventar;d) să repereze elemetele lingvistice necunoscute de automat; e) să aducă răspunsurile voite sau nerecunoscute de maşină (terminologie, frazeologie), să rezolve amiguităţile;f) să raţionalizeze materialul prezentat automatului, eliminând tot ceea ce automatul nu cunoaşte şi nu va putea interpreta sau trata.

Profesia de pre-traducător constituie o profesie aparte şi este una dintre componentele indispensabile pentru profilul de inginer specializat în comunicare multilingvă, multimedia.

2. DOCUMENTARISTUL ŞI CERCETĂTORUL

Documentaristul sau cercetătorul unui serviciu sau a unei întreprinderi / unui birou de traducere îndeplineşte funcţiile standard ale oricărui documentarist în faza de pre-traducător:a) documentaţia este culeasă şi administrată şi ea priveşte structura dosarelor traducătorilor;

10

b) în afară de consultarea resurselor disponibile pe internet, el/ea va consulta mai degrabă informatori decât documente.

Documentarist – cercetătorul unui birou de traducere asigură în faze de pre-traducere, informaţiile necesare traducătorilor. Face un inventar al problemelor de rezolvat, caută documente pertinente, baze de date, site-uri documentare, consemnează rezultatele şi le transmite traducătorilor.

Adesea, cercetătorul este fie documentaristul întreprinderii sau al serviciului, fie terminologul care prin definiţie este un fel de cercetător ultraspecializat sau pentru a fi mai precişi, o persoană care efectuează sistematic cercetări documentare.

Profesia de documentarist şi cercetător este o profesie aparte şi una dintre componenele indispensabile pentru profilul unui informator specializat în comunicarea multimedia multilingvă.

3. TERMINOLOGUL

Terminologul unei întreprinderi sau al unui serviciu de traducere care în mod logic ar trebui să se numească „terminograf” are următoarele sarcini:a) să repereze toate resursele terminologice existente;b) să găsească resursele şi mai ales informatorii susceptibili de a răspunde la întrebările terminologice puse de traducerea oricărui text sau document tratat;c) să creeze memorii ( baze de date) ale traducătorilor şi să le ţină la zi (actualizate);d) să creeze dicţionare „înaintea traducerii”;e) să creeze şi să menţină la zi resursele terminologice ale serviciului sau întreprinderii;f) să-i consilieze pe traducători în ceea ce priveşte alegerile terminologice în special în ceea ce priveşte normele, neologismele;g) să faciliteze consultarea, reactualizarea şi alimentarea resurselor terminologice ale întreprinderii sau serviciului respectiv;h) să-i informeze pe traducători asupra oricărei probleme de terminologie: noi dicţionare apărute, norme, decizii de modificare, observaţii ale clienţilor, soluţii pentru problemele tip întâlnite, etc.

În cazul terminologului două aspecte sunt deosebit de semnificative. Mai întâi, în cea mai mare parte a cazurilor, terminologul este şi frazeolog. În al doilea rând, terminologul a devenit o profesie aparte de sine stătătoare, care poate fi exersată într-o întreprindere (având ca sarcini colectarea, organizarea, implantarea termenilor pe suporturi informatice diverse, difuzarea, reactualizarea, reamenajarea terminologiilor cu care operează întreprinderile respective). Se cunosc şi cazuri de terminologii independente, care intervin pe bază de contract cu întreprinderi sau organisme pentru a constitui şi administra resurse terminologice (ceea ce înseamnă de fapt să creeze dicţionarul întreprinderii sau organismului/biroului respectiv pe CD sau pe intranetul local) sau care creează dicţionare pentru difuzarea comercială.

După D. Gouadec, ar fi iluzoriu să credem că specializarea de terminolog oferă multe locuri de muncă. În afară de câteva excepţii, este o specializare în cadrul meseriei de traducător şi una din componentele indispensabile ale profilului de inginer în comunicarea multilingvă, multimedia. „Terminologii” pur şi simplu pot fi întâlniţi în organisme internaţionale sau în marile birouri de traducere.

4. FRAZEOLOGUL

Frazeologul unui serviciu sau birou de traducere se „ascunde” cel mai adesea în spatele „terminologului”. Frazeologia unui document este ansamblul de experienţe stereotipe sau de formulări tip conţinute în acest document. Poate fi vorba despre expresii proprii unor profesionişti dintr-un domeniu, expresii specifice din documentul respectiv sau de expresii

11

specifice unui grup de persoane. În toate cazurile apare problema „conformităţii frazeologice”. Sarcinile frazeologului sunt:a) să repereze toate resursele frazeologice existente;b) să găsească resursele şi mai ales informatorii susceptibili de a rezolva problemele de frazeologie puse de traducerea oricărui text sau document;c) să creeze baze de date frazeologice şi să le ţină la zi;d) să creeze dicţionare frazeologice „înainte de traducere”;e) să creeze şi să ţină la zi resursele frazeologice ale serviciului sau întreprinderii;f) să-i consilieze pe traducători în materie de alegeri frazeologice (norme, etc.)g) să faciliteze consultarea, ţinerea la zi, alimentarea resurselor frazeologice;h) să-i informeze pe traducători asupra oricărei probleme ce se raportează la frazeologie: noi dicţionare, norme, decizii de amenajare, observaţii ale clienţilor, soluţii pentru diverse tipuri de probleme.

5. TRADUCĂTORUL

În practica obişnuită, curentă, acesta îndeplineşte toate funcţiile şi asigură toate meseriile (profesiile) dintre recepţionarea materialului de tradus şi livrarea acestuia către client. Într-o organizare în care fiecare are misiunea lui, traducătorul este persoana care asigură transferul cultural şi lingvistic folosindu-se/sprijinindu-se de aportul pre-traducătorului creând materialul ce va fi recitit şi revizuit de post-traducător.

6. POST-TRADUCĂTORUL ŞI POST-EDITORUL

Post-traducătorul intervine după traducătorul uman, iar post-editorul după automatul traducător. Denumirile ca şi atribuţiunile sunt multiple şi diverse. În realitate operatorul în cauză intervine ca un re-lector sau un revizor. Această profesie de post-traducător sau post-editor este o meserie aparte şi una din componentele profilului inginerului de comunicare multilingvă, multimedia.

6.1. RE-LECTORUL

Pentru purişti, re-lectorul verifică calitatea lingvistică, tehnică, traducţională a traducerilor fără să efectueze alte corecturi decât pentru greşelile de limbă (ortografie şi gramatică). În rest, el numai semnalează elementele care îi par curioase, bizare sau insuficiente, revenindu-i traducătorului sarcina de a efectua corecturile dorite.

6.2. REVIZORUL

Pentru purişti, acesta garantează calitatea lingvistică, tehnică şi traducţională a textului, intervenind pentru a corecta greşelile dar şi – dacă este cazul – pentru a ameliora, modifica sau completa textul traducerii.

Diferenţa între re-lector şi revizor ţine de competenţă şi autoritate. În practică, diferenţa între cele două profesii este minimă.

6.3. POST-EDITORUL

Este un revizor (pentru că el corectează) şi intervine după traducătorul automat, cu excepţia cazului în care clientul este satisfăcut. Post-editorul are următoarele sarcini:a) efectuează toate corecturile necesare pentru a face textul lizibil şi livrabil;b) corectează greşelile şi modifică în acelaşi timp (dacă se poate) algoritmul maşinii.

12

6.4. RESPONSABILUL CU CONTROLUL CALITĂŢII ON-LINE

Este un traducător confirmat ca informatician (sau tehnician), însărcinat să verifice funcţionarea efectivă a soft-ului.

7. EDITORUL

Editorul este, generic vorbind, persoana care asigură punerea în pagină, clişeele, punerea în formă, integragrea mesajelor, renunţarea la cod şi toate operaţiile destinate instalării unui document tradus pe suportul lui de exploatare şi utilizare, dându-i toate formele şi caracteristicile cerute.

8. REDACTORUL

Redactarea multilingvă este integrată în ansamblul de profesii ale traducerii. Ea cere o suită de competenţe pe care orice traducător le are în principiu. Un mare număr de traducători au devenit redactori, iar această profesie este una dintre cele mai complexe.

9. MANAGERUL (ŞEFUL) DE PROIECT

Managerul de proiect administrează (conduce) executarea proiectelor de traducere şi are sarcinile şi funcţiile următoare:a) negocierile cu clientul care furnizează lucrarea;b) recrutarea traducătorului şi a altor operatori;c) specificarea prestaţiilor cerute;d) planificarea;e) pregătirea textelor pentru tradus;f) pregătirea kit-urilor de traducere (de localizare, de subtitrare);g) informarea şi legătura constantă cu traducătorul;f) controlul de calitate şi validare.

13

CAPITOLUL VStatutul traducătorilor

Traducătorul are două opţiuni: statutul de traducător salariat şi cel de traducător liberal (independent); între aceste variante de traducător de editură mai există şi traducătorul fără statut, „piraţii”.

1. TRADUCĂTORUL SALARIAT

Acesta depinde prin definiţie de angajator, care îi furnizează obiectul muncii; tot angajatorul se ocupă de salariu şi cotizaţii patronale, angajatul achitându-se doar de cotizaţiile sociale. Traducătorul salariat poate fi angajat de: un serviciu intern de traducere al unei întreprinderi sau organism (Ministerul Afacerilor Externe, Curtea Europeană de Justiţie); un birou de traducere; o societate de licitaţie; o întreprindere de interimat diverse tipuri de societăţi de intermediere.

1.1. SALARIATUL ÎNTR-UN SERVICIU INTERN DE TRADUCERE

Aceste servicii sunt integrate în întreprinderi sau organisme dintre cele mai diverse, chiar şi guvernamentale şi supraguvernamentale. Serviciile interne de traducere sunt cele mai adesea integrate în serviciile de documentare sau mai rar legate de serviciile de marketing. Ele tratează cea mai mare parte a clienţilor interni, iar excedentul este dat prin subcontract. După D. Gouadec, bun observator al vieţii de întreprindere şi bine informat, totul începe prin eforturile voluntare ale unui documentarist sau ale unei secretare – traducător, care încearcă să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă importanţa traducerii şi rentabilitatea economică a traducerii de calitate. Astfel iau naştere „embrioanele” serviciilor de traducere. Într-o fază ulterioară apare necesitatea unei politici lingvistice, care să integreze terminologia, frazeologia, redefinirea conceptelor fundamentale, redactarea şi documentarea în sens larg. Serviciul lingvistic intern devine mai performant, funcţiile şi responsabilităţile lui se diversifică, la fel şi instrumentele puse la dispoziţia lui. Apoi serviciul de traducere devine serviciu de comunicare asigurând traducerea şi participând tot mai mult la producerea originală de documente, eventual îşi extinde aria de acţiune prin crearea de site-uri de întreprindere, pagini web. Adesea în acest stadiu serviciul riscă să explodeze şi de aceea încearcă să se repoziţioneze pe meseria de traducere şi redactare.

Salariatul unui serviciu intern de traducere lucrează în localul întreprinderii sau al organismului care l-a angajat. El efectuează traduceri numai spre folosul angajatorului (întreprinderi, organisme, societate). Când se înţelege bine rolul traducătorului, acesta poate avea o activitate mai bună, dacă accede direct la informaţii, la documentaţia internă şi dacă i se facilitează diverse activităţi. După D. Gouadec situaţia este optimă atunci când contribuţiile celorlalţi salariaţi, în ceea ce priveşte calitatea traducerii, sunt definite statutar şi contractual şi, mai ales, când se crează în cadrul instituţiei respective o funcţie de gestionare a traducerii, ce asigură interfaţa între clienţi şi traducători şi care arbitrează în materie de: caiet de sarcini, termen limită, priorităţi. Caietul de sarcini specifică obligaţiile clientului şi ale traducătorului în şirul organismelor respective. D. Gouadec afirmă că, încă se mai întâmplă ca traducătorii interni să fie consideraţi „buni la toate”, categorie de personal aflată sub tutela tehnicienilor, care îi consideră nişte literaţi visători. Uneori e necesară o adevărată rebeliune a traducătorilor interni, pentru ca să fie luate corect în consideraţie următoarele:

14

1. tehnicitatea şi complexitatea muncii lor;2. respectarea unor termene limită rezonabile în gestionarea comnezii;3. principiul preavizului care permite planificarea;4. necesitatea colaborării cu clientul; 5. responsabilitatea celor ce propun lucrări de traducere, în ceea ce priveşte calitatea materialelor înaintate spre tradus.

Toată lumea cunoaşte existenţa marilor servicii sau birouri de traducere, ataşate la instituţii guvernamentale sau internaţionale (serviciile de traducere ale ministerelor, ale Comisiei Europei, ale O.N.U., ale U.N.E.S.C.O., ale Consiliului Europei, biroul de traducere al guvernatorului). Traducătorii de aici sunt invidiaţi, mai ales graţie stabilităţii muncii, a remuneraţiei şi a condiţiilor de lucru optime de care dispun.

1.1.1. Caz particular – serviciul intern multiplu

Se întâmplă ca în cazul unui mare număr de comenzi întreprinderea sau organismul să înfiinţeze un mare număr de celule sau servicii interne. În acest caz, o celulă de traducere este ataşată la fiecare serviciu, ce propune comenzi şi este specializată în tipul de documentaţii, emanând de la acel serviciu.

1.2. SALARIATUL UNEI AGENŢII DE INTERIMAT

Traducătorul salariat al unei agenţii de interimat asigură misiunea pe lângă clienţi externi. El funcţionează de fapt ca un independent cu deosebirea că primeşte un salariu şi nu-şi caută el însuşi contracte.

1.3. SALARIATUL UNEI ÎNTREPRINDERI DE TRADUCERE

Avantajul acestuia provine din faptul că este angajatul unei întreprinderi specializate pe această operaţiune, într-un mediu care este totalmente dedicat traducerii şi unde-i sunt asigurate: a) negocierile cu clienţii;b) achiziţionarea şi întreţinerea instrumentelor necesare (documentare, soft-uri, resurse terminologice şi frazeologice);c) salariul;d) avantajele sociale.

La rândul său salariatul unei întreprinderi de traducere trebuie să-i garanteze angajatorului: o productivitate suficientă pentru a permite remunerarea capitalului traducătorilor dar şi servicii anexă (logistică, marketing, contabilitate şi conducerea personalului, etc.); o calitate ireproşabilă a prestanţei; aderarea la cultura întreprinderii respective.

1.4 SALARIATUL UNEI SOCIETĂŢI DE „PORTAGE” (TRANSPORT)

1.5 SALARIATUL UNEI SOCIETĂŢI DE „COURTAGE” (INTERMEDIAR)

1.6 MODALITĂŢI (CAZURI) SPECIALE

Traducătorul salariat nu este pur şi simplu o persoană ce traduce în localul angajatorului său. El cunoaşte şi alte modalităţi de lucru, mai ales lucru în regie.

a) Traducătorul în regie este acel salariat care lucrează în localurile clientului care furnizează comanda în următoarele cazuri:

15

1. accesul la material este imposibil în altă parte (confidenţialitate);2. este necesară o colaborare foarte strânsă între traducător şi client;3. orice element tradus este imediat evaluat, eventual remaniat;4. orice element tradus este imediat utilizat;5. traducerea se face cu un soft pe care doar clientul îl are; 6. traducerea se face numai în ţara clientului.

b) Gestionarea traducerii subcontractate se face fie de serviciul de traducere, fie de o întreprindere de traducere. O persoană cu experienţă este desemnată să administreze un subcontract, ceea ce presupune :

1. căutarea şi selecţionarea prestatorilor de serviciu;2. planificarea comenzilor;3. redactarea caietului de sarcini;4. controlarea calităţii;5. gestiunea financiar-contabilă.

c) Teletraducătorul lucrează la distanţă, în afara localului angajatorului. Traducătorii liberali pot fi consideraţi teletraducători.

1.7 EFECTIVE – CIFRE

În Franţa există 4000 de traducători salariaţi în servicii interne de traducere, întreprinderi de traducere (unele au aproximativ 200 salariaţi), agenţii de traducere. Acest număr creşte sensibil. Astfel în aprilie 2001 existau 52 oferte de posturi.

2. TRADUCĂTORUL LIBERAL (INDEPENDENT)

2.1. STATUT

Traducătorul liberal nu este legat de client sau de cel ce-i dă ordine prin nicio relaţie de subordonare. Aşadar este independent şi are statul de întreprinzător individual cu regimul social corespunzător. Formula juridică variază de la o ţară la alta. De exemplu, în Franţa, traducătorul independent trebuie să fie înscris la U.R.S.S.A.F., care transmite mai departe informaţia la Casa de Asigurări Sociale, Casa de Pensii, etc. Este înmatriculat în diverse organisme competente.

Traducătorul liberal îşi facturează onorariile. El are două tipuri de clienţi: clienţii direcţi şi agenţiile de traducere sau intermediere, prin intermediul cărora îşi sporesc clientela. Traducătorul liberal plăteşte TVA şi diverse părţi sociale cum ar fi: asigurarea de şomaj, asigurarea de boală, cotizaţia de pensie şi fiscală (taxă profesională, impozit pe beneficiu). Faptul că traducătorul liberal nu este sub tutela clientului care îi dă de tradus, se concretizează prin următoarele:

1. traducătorul propune termenele limită şi remuneraţia pe care clientul le acceptă;2. decide liber asupra modului în care se efectuează traducerea.

Traducătorul liberal funcţionează adesea ca o întreprindere individuală sau societate în nume propriu.

2.2. TIMP DE LUCRU

O parte importantă din traducătorul liberal lucrează în norme parţiale (half-time job / à tos partiel) fie că aşa vor, fie aşa sunt împrejurările. O mare parte din traducătorii liberali sunt femei, tocmai pentru că timpul de lucru poate fi modelat în funcţie de parametrii personali.

2.3. EFECTIVE

16

În Franţa, sunt 8000 de traducători liberali, din care 3000 cu normă parţială.

17

3. TRADUCĂTORUL DE EDITURĂ

Traducătorul de editură, între care majoritatea sunt traducători literari, sunt consideraţi autori şi remuneraţi din drepturi de autor, cu un eventual avans la preluarea comenzii, sunt încadraţi în regimul de asigurări sociale şi au un TVA de 5,5 % în Franţa.

Şi traducătorii televizuali sunt plătiţi prin drepturi de autor. În Franţa, 2500 de persoane sunt traducători de editură, cifre greu de stabilit, pentru că mulţi traducători de editură sunt ocazionali şi intermitenţi, mulţi dintre ei sunt repertoriaţi ca traducători independenţi.

4. TRADUCĂTORUL „ÎN AFARĂ DE STATUT” (HORS-STATUT)

Acesta beneficiază de o toleranţă conform căreia cine nu atinge un plafon anumit (3947 euro / an în 2000) scapă de cotizaţiile sociale, declarându-şi remuneraţiile ca venit. Acest tip de traducere este unul „intermitent” al traducerii, fiind adesea acuzat de concurenţă neloaială de către acei traducători care îşi achită toate cotizaţiile şi taxele.

5. TRADUCĂTORUL „PIRAT”

Acesta practică o activitate de traducere fără plata vreunei taxe sau cotizaţie normală. În majoritatea ţărilor, o parte semnificativă a traducătorilor iese din circuitele economice normale şi este efectuată de operatori nedeclaraţi (la negru). Asociaţiile de traducători sunt împotriva acestor practici şi circuite paralele, pentru că neplata taxelor duce la disfuncţionalitate. Adesea traducătorii „piraţi” sunt nişte pseudo-traducători care nu sunt informaţi suficient asupra valorii actului traducerii şi degradează imaginea de marcă a traducătorului, prin prestaţii de slabă calitate şi de degradare.

6. TRADUCĂTORUL „INVIZIBIL”

În multe întreprinderi, persoanele care fac traduceri sunt angajate sub etichete diverse (secretar-documentarist), ceea ce înseamnă că întreprinderea nu recunoaşte calificarea de traducător.

7. SITUAŢII PARTICULARE

7.1. Traducătorul secundar exercită activitatea de traducere pe lângă o profesie principală (profesor, foşti militari, autori, etc.). Numărul lor variază de la o ţară la alta, la fel şi reglementările fiscale.

7.2. Traducătorul cu normă incompletă are ca principală activitate traducerea, pe care o exercită câteva ore pe zi.

7.3. Traducătorul ocazional îşi exercită activitatea în funcţie de circumstanţe.7.4. Teletraducătorul nu-şi exercită meseria în localul celui care îi dă de lucru.

18

CAPITOLUL VIPIAŢA TRADUCERILOR

Când abordăm problematica pieţii traducerilor, vorbim evident despre pieţele deschise atât traducătorilor independenţi, cât şi agenţiilor de traducere, care trebuie să obţină contracte.

Piaţa/pieţele sunt constituite şi din pieţele existente şi din piaţa/pieţele care urmează a fi create sau cucerite. Pieţele care urmează a fi cucerite corespund unei nevoi latente sau conştiente, în general ele sunt reprezentate de clienţi care: dau materiale spre tradus prima oară; nu au un traducător angajat; prezintă interes.

Progresul înregistrat de piaţa traducerilor se explică prin dezvoltarea spectaculoasă a comunicării multilingve şi multimedia. Amploarea acestui fenomen explică şi numărul mare al angajaţilor firmelor de traduceri, care se ocupă cu atragerea de contracte.

După D. Gouadec, printre pieţele care se conturează acum şi trebuie să fie cucerite, un loc important îl deţine piaţa documentaţiei multilingve pe internet. Pieţele corespund noilor prestaţii: noua frontieră a traducătorilor este internetul, cu condiţia să ştie cum să intre în posesia internetului, să menţină sau să creeze site-uri web şi să nu se mulţumească doar să traducă un text.

1. TIPURI DE PIEŢE

Pieţele traducerii se diferenţiază în funcţie de nivelul de tehnicitate al materialelor de tratat, de volumul lor şi de eventualele restricţii aplicabile traducătorilor.

1.1. Piaţa generală versus pieţe specializate1.2. Pieţe închise versus pieţe deschise1.3. Contracte mari versus „firimituri”/„resturi”1.4. Prestaţii ample versus traducere „pură”

1.1. PIAŢA GENERALĂ VERSUS PIEŢE SPECIALIZATE

Din punctul de vedere al traducătorilor, pieţele se organizează mai întâi după specificul domeniilor, al suporturilor şi modurilor de exploatare a diferitelor materiale de tradus.

Există o piaţă a traducerii audiovizuale, în interiorul căreia vom găsi o parte a sub-titrării, o parte a traducerii medicale, o parte a traducerii tehnice, o parte a traducerii juridice, ş.a.m.d. După ce au fost degajate toate specialităţile rămâne o mare piaţă a traducerii generale.

Totuşi un astfel de decupaj nu se suprapune perfect pe liniile de forţă, care crează pieţele reale. În interiorul fiecărui domeniu trebuie să distingem segmente de piaţă, chiar nişe ce se definesc prin şi la intersecţia domeniilor, precum şi prin gradul de tehnicitate al materialelor ce se traduc.

Gradul de tehnicitate poate coincide cu nivelul de specializare tehnică. Mai includem aici şi gradul de specializare al instrumentelor.

Simplificând, D. Gouadec consideră că segmentele de piaţă se constituie la intersecţia a trei parametri:a) gradul de specializare sau de generalitate la care trimite materialul de tradus;b) natura suportului (video, film, etc.) care instituie pieţe de traducere de soft-uri, de site-uri web şi, general vorbind, de materiale multimedia;

19

c) singularitatea şi specificul (specializarea) instrumentelor şi procedurilor, a căror punere în aplicare este cerută, pentru că aceste instrumente şi proceduri necesită un stagiu de formare în plus a traducătorilor şi conotează o competenţă tehnologică avansată.

Se obţine aşadar, într-o ordine crescândă a tehnicităţii, o diviziune a pieţii în şase segmente majore, şi anume:1. Piaţa traducerii generale. O astfel de piaţă nu cere competenţe deosebite, dar nici nu aduce o remunerare foarte importantă, aşa ca piaţa traducerii specializate, exceptând cazurile în care traducătorul asigură şi punerea în pagină, microeditarea (remunerate în plus);2. Piaţa traducerii generale cu orientări specializate şi mijloace tehnologice curente; 3. Piaţa traducerii specializate (pe domenii sau câmpuri de aplicare) şi a mijloacelor tehnologice evoluate (memorarea traducerilor) . Acest tip de piaţă include şi pseudo-clonarea de site-uri.4. Piaţa specializărilor de „vârf” (sectoare în cadrul domeniilor) şi mijloace tehnologice evoluate ( automate diverse, multi-memorii evoluate, soft-uri pentru subtitrare ). Această piaţă include clonarea site-urilor. 5. Piaţa traducerii specializate în funcţie de suportul şi natura materialului (audiovizual, multimedia, etc.);6. Piaţa traducerii specializate în funcţie de specificitatea mijloacelor şi a procedurilor cerute (şi uneori, chiar a operatorilor).

În practică, segmentele se întretaie, pentru a defini nişele evocate mai sus şi pentru a genera plus-valoare profesională. De exemplu, traducerea multimedia de materiale specializate este supravalorizată faţă de traducerea multimedia de materiale generale.

Fiecare traducător se situează într-un segment anumit (dat) al pieţii, şi dacă este postat într-o nişă a segmentului dat. În cadrul acestui segment el poate face să crescă preţul prestaţiei sale, propunând în plus, punerea în pagină, formatarea, etc., servicii care generează plus-valoare. Prin aceasta traducătorul vizează să obţină pieţe „închise” sau „exclusive, cu nu mare volum şi care cer prestări complexe.

1.2. PIEŢE ÎNCHISE VERSUS PIEŢE DESCHISE

Se disting trei categorii corespunzând celor trei grade de deschidere (acces) la pieţe, şi anume: pieţele rezervate sau exclusive; pieţele restrânse „cu operatori privilegiaţi”; pieţele deschise.

1.2.1. PIEŢELE REZERVATE SAU EXCLUSIVE

Pieţele rezervate sau exclusive sunt practic pieţe rezervate unor traducători sau întreprinderi de înaltă specializare (exemplu: traducerea publicitară, financiară, bursieră, traducerea de contracte foarte importante, traducerea în sectorul întreprinderilor de lux). Traducătorii sunt foarte strict selecţionaţi pentru acest tip de piaţă.

N.B. În această categorie a pieţelor exclusive intră şi traducerea de pe lângă Curtea de Apel. Deşi remuneraţia nu este foarte importantă, mulţi traducători doresc să intre în această piaţă, pentru prestigiul conferit de acest statut.

1.2.2. PIEŢELE RESTRÂNSE „CU OPERATORI PRIVILEGIAŢI”

Pieţele restrânse „cu operatori privilegiaţi” sunt constituite din acei clienţi care dau spre tradus, de mai mulţi ani, lucrări de o mare specializare de vârf sau rară; aşadar ei şi-au constituit o „pepinieră” de traducători în care au încredere absolută şi cărora le deleagă sarcina de a administra şi executa traducerile. Traducătorii respectivi (din acest tip de piaţă)

20

şi-au triat ei înşişi clientela şi nu păstrează decât clienţii interesanţi (din punctul de vedere al domeniului şi al cifrei de afaceri).

1.2.3. PIEŢELE DESCHISE

Pieţele deschise sunt reprezentate de clienţii care sunt la începutul activităţii lor şi caută un non traducător, fie pentru că nu au fost mulţumiţi de prestaţiile anterioare, fie pentru că vor să profite de avantajele competiţiei/concurenţei între traducători, fie pentru că ei caută un nivel de calitate sau un raport preţ/calitate specific.

1.2.4. PIAŢA NEAGRĂ

Să nu uităm, ne aminteşte D. Gouadec, de piaţa neagră, sau gri, sau cenuşie, care include traduceri efectuate nerespectând regulamentele sociale sau fiscale şi practicând o concurenţă neloială.

Existenţa „pieţei negre” sau „cenuşii” se explică prin faptul că:a) orice persoană care a „studiat limbile”, crede că poate traduce;b) pentru mulţi clienţi, cea mai bună traducere este cea mai ieftină;c) unii traducători cu diplomă, aflându-se în situaţii dificile (din punctul de vedere

economic) sucombă tentaţiei de a lucra „la negru”.

1.3. CONTRACTE MARI VERSUS „FIRIMITURI”/„RESTURI”

Pieţele traducerii se caracterizează şi în termeni de volum: volumul intrinsec, înmulţit cu numărul de limbi cu care se lucrează.

Daniel Gouadec distinge 4 categorii, din acest punct de vedere:a) Piaţa marilor contracte în care activează numeroase perechi de limbi şi acoperă

ansamblul prestaţiei de serviciu lingvistic, începând cu momentul când documentaţia este gata pentru tradus şi momentul când documentaţia tradusă este deja pusă pe cele mai diverse suporturi (CD-uri, site-uri web, suporturi multimedia sau hârtie).

Evident aceste pieţe sunt acaparate de marile întreprinderi (firme) şi agenţii de traducere, a căror amploare este suficientă pentru a face faţă varietăţii şi volumului comenzii, într-un interval de timp redus. Aceste pieţe/contracte se ocupă, în general, de documente repetitive, actualizate frecvent, care implică un sistem bine pus la punct de memorizare a traducerilor făcute. Din ce în ce mai des, clienţii îi dotează pe prestatorii de servicii cu soft-urile necesare.

Acest tip de pieţe sunt şi cele mai rentabile, dar se ştie că marii clienţi doresc cel mai adesea să trateze cu un operator unic, din motive de economie.

b) Pieţele coerente au un volum de muncă bine armonizat, cu tranşe ce variază între 200 şi 800 pagini. Aceste pieţe nu primesc marile contracte, ci sunt generate de clienţi cu o bună suprafaţă tehnică şi financiară, având acelaşi profil de activitate şi deci aceleaşi necesităţi la import şi la export. Acestea generează un mod de lucru, rezultate tehnice, documentaţia pentru utilizatori, studii de piaţă şi documentaţie generală. Nu este rar, ca un client să genereze pieţe coerente în mai multe limbi şi în mai multe specialităţi. Aceste pieţe coerente aparţin, cel mai des, acelor traducători „de înalt nivel”, care au selecţionat, apoi au fidelizat clientela respectivă.

c) Pieţele disparate, cel mai adesea, sunt pieţe locale. Acestea se caracterizează prin marea diversitate a domeniilor de aplicare, prin diversitatea tipurilor şi a volumului documentelor de tradus. Ele aparţin unor traducători puternic implantaţi în regiunea lor, care nu practică în mod exclusiv un tip de traducere. Materialele propuse de aceste pieţe sunt foarte diverse, ca tehnicitate şi specializare.

21

d) „Resturile” sau „firimiturile” merg, de obicei, la traducătorii debutanţi, care completează astfel volumul de muncă oferit de contracte mai mari.

1.4. PRESTAŢII AMPLE VERSUS TRADUCERE „PURĂ”

a) Traducerea pură ţine, în opinia lui D. Gouadec, de activitatea unor traducători ce se ocupă exclusiv de text şi nu efectuează nicio manipulare specială asupra materialului textual.

b) Prestaţiile ample sau amplificate completează traducerea pură cu un ansamblu variabil de elemente de prestaţie, cum ar fi:

realizarea de terminologii; pregătirea textului pentru editat şi machetat; crearea unui CD; pregătirea memoriei de traducere; clonarea de site tradus; referenţierea site-ului la un motor de căutare.

22

Semestrul al II-leaCAPITOLUL VII

MODUL DE ORGANIZARE A OFERTEI ÎN TRADUCERE.OPERATORII DE PE PIEŢELE TRADUCERII

INTRODUCERE

După Daniel Gouadec, diversele pieţe ale traducerii sunt împărţite între traducătorii independenţi, întreprinderile de traducere şi societăţile (agenţiile) intermediare.

1. TRADUCĂTORII INDEPENDENŢI/LIBERALI

1.1. CARACTERISTICILE OFERTEI

Traducătorii independenţi apar de două ori în oferte de traducere, mai întâi, „în direct”, când stau faţă în faţă cu clienţii şi sunt ei înşişi prospectori ai pieţelor; ei pot să apară şi „indirect” în calitate de subcontractant (sau prestator de servicii) pentru întreprinderi de traduceri sau agenţii.

Această dualitate este explicată de acelaşi teoretician, Daniel Gouadec, prin faptul că prospectarea pieţii cere timp şi energie – „mărfuri” preţioase pentru traducător, mai ales când este la început de drum. Aşadar, este mai uşor să îşi încredinţeze soarta unor structuri ce dispun de personal pentru prospectarea pieţii. Ţinând cont de această realitate, nu ne vom mira dacă traducătorul independent este adesea un subcontract al unor întreprinderi sau agenţii de traducere. În acelaşi timp, să nu uităm că aceste agenţii percep un comision, ceea ce diminuează remuneraţia acelui traducător. Este, deci, preferabil să ai clienţi direcţi. Unii traducători lucrează cu anumiţi clienţi „în direct”, iar cu alţii prin intermediul agenţiilor.

1.2. EVOLUŢII

A. Accesul la pieţe

Astăzi, datorită internetului, traducătorii independenţi îşi permit un acces mai bun la clientelă. Orice traducător se poate face cunoscut potenţialilor clienţi prin pagini web sau prin portaluri specializate, pe care şi-a depus CV-ul. Deasemenea, orice client furnizor de traducere, poate să lanseze un apel pe internet, destinat oricărui traducător dornic să răspundă.

Astfel, traducătorii independenţi pot „scurtcircuita” agenţiile şi intermediarii şi pot reduce considerabil preţul plătit acestora.

B. Gruparea traducătorilor

„Slăbiciunea” traducătorului independent se datorează izolării sale faţă de o structură a pieţii extrem de exigentă; aşadar el încearcă să-şi învingă izolarea printr-o întreprindere de traducere virtuală. Independenţii se grupează şi se organizează într-un consorţiu, cu următoarele scopuri:

De a propune clienţilor o panoplie largă de specialităţi şi de perechi de limbi;De a reduce investiţiile personale;De a accelera prestările, constituind echipe, în care membrii îşi împart munca între ei.

23

C. Împărţirea salariilor

Formula de „independent salariat” este o formulă în care o societate percepe venitul de pe urma contractelor traducătorului şi-l remunerează sub formă de salariu, asumând prin aceasta şi plata cotizaţiilor patronale, dar şi conferindu-i traducătorului toate avantajele unui salariat, precum şi independenţă în gestionarea clientelei.

2. ÎNTREPRINDERILE DE TRADUCERE

2.1. CARACTERISTICILE OFERTEI.

Întreprinderile de traduceri sunt întreprinderi de sine stătătoare, care propun toată gama de servicii lingvistice (traducere, localizare, redactare, creare sau clonare de site-uri, documentaţie pentru o întreprindere, micro-editare, interpretariat, etc.). În sensul strict, întreprinderea de traducere se caracterizează prin aceea că traduce în interior (cu excepţia cazurilor când salariaţii lor lucrează în regie la client, din motive de confidenţialitate, comoditate, etc.), prin salariaţi.

Daniel Gouadec descrie astfel structura unei întreprinderi de traducere: alături de traducători – redactori – revizori – terminologi, se găsesc operatori specializaţi. Aşadar, pe lângă serviciul central de traducere (adică de „prestaţii lingvistice”) există şi:

un serviciu comercial; un serviciu informatic; un serviciu financiar; un serviciu tehnic; un serviciu de editare; eu serviciu de resurse umane, etc.

Prestările de servicii sunt administrate pe proiecte şi executate sub responsabilitatea unui şef de proiect, iar întreprinderea de traducere mai include şi un departament de terminologie, precum şi un departament de „control al calităţii”.

Întreprinderile de traduceri propun o gamă de servicii cât mai largă. Pentru a trata anumite specialităţi sau anumite perechi de limbi ce generează un volum mic de lucru (prea mic pentru a justifica un salariu) întreprinderile de traduceri recurg şi la subcontracte, recrutându-şi traducătorii printre cei independenţi, prin testare. Dar practica subcontractării nu este cea standard, ci este doar un răspuns la cereri punctuale.

Daniel Gouadec subliniază următorul fapt:”oferta de traducere a unei întreprinderi de traducere este mai costisitoare decât aceea a unui traducător independent, pentru că întreprinderea trebuie să suporte şi salarii-anexă (personalul ocupat cu comercializarea, contabilitatea, informatica, etc.) şi cheltuieli de structură şi funcţionare pe care traducătorul independent nu le suportă” (p 95).

Oferta unei întreprinderi de traducere se caracterizează prin:diversitatea perechilor de limbi;diversitatea domeniilor de competenţă;bogăţia şi diversitatea platoului tehnic;întinderea şi diversitatea prestaţiilor propuse;reactivitatea şi proactivitatea;cunoaşterea şi stăpânirea proceselor industriale;bogăţia resurselor mobilizabile.

2.2. VARIETATEA ÎNTREPRINDERILOR DE TRADUCERE

Există trei tipuri de întreprinderi de traducere:

24

a) cele care au efective de salariaţi în conformitate cu cifra de afaceri şi un volum de afaceri semnificativ;

b) cele care funcţionează ca intermediari între cererea clienţilor şi oferta traducătorilor, dar asigură cea mai mare parte a muncii în interiorul ei şi sunt administrate de traducători;

c) cele în care se asociază profesionişti ce oferă servicii într-o combinaţie de limbi specifică, în unul sau mai multe domenii de vârf.

În general, tipul (a) corespunde unei întreprinderi de traduceri, tipul (b) unui birou de traduceri (neinstituţionalizat), iar tipul (c) unui cabinet de traduceri. Tipurile (b) şi (c) desemnează şi structuri de tip „agenţie”.

2.3. EVOLUŢII

A. Mondializarea structurilor

Daniel Gouadec observă în lucrarea citată că, actualmente întreprinderea de traducere se află într-o „campanie de grupare” la nivel european şi mondial. Investitorii sunt diverse societăţi de informatică, de comunicare sau bănci.

Mondializarea se produce prin achiziţionare şi fuziune, ducând la înfiinţarea de „conglomerate”. De exemplu, diverşi investitori sau diverse întreprinderi de traduceri „înfloritoare” pot constitui (prin cumpărare, creare de întreprinderi comune, creştere de capital, etc.) o reţea de întreprinderi de traduceri ce reuneşte, de exemplu, o societate din Franţa, alta din Germania, din Spania, din Italia, Irlanda, Canada, Portugalia, Kuweit, China, Japonia, ş.a.m.d.

Procedând astfel, fiecare întreprindere beneficiază de puterea grupului, având acces la o clientelă diversificată şi la resurse informative multiple, la o structură de tarife adaptate. Fiecare întreprindere le poate garanta clienţilor, că orice traducere va fi făcută în ţara culturii/limbii destinatare.

B. Localizarea colectei de materiale de tradus

În acelaşi timp, reţeaua internaţională este completată de lanţuri naţionale, având ca obiectiv să apropie oferta de traducere de client. Astfel, întreprinderea de traducere solid implantată în teritoriul naţional trebuie să creeze antene (filiale) delocalizate acolo unde se află ofertă de lucru potenţială. Acest lucru permite să se propună clienţilor o interfaţă locală, cunoscându-se importanţa unei activităţi bazate pe încredere şi cunoaştere reciprocă. Aşadar, este vorba despre ducerea ofertei la domiciliu şi de mondializarea serviciilor.

C. Crearea de mărci („brand-uri”)

Şi traducerea intră în aceleaşi tendinţe cu celelalte activităţi comerciale sau de prestare servicii. O societate de traducere îşi poate vinde marca sau acel „know-how” („savoir-faire”, ansamblu de practici) organizaţional unor întreprinderi ce doresc să beneficieze de susţinerea mărcii în domeniul marketing-ului, al instalării de birouri, cumpărării de material şi soft-uri, în gestionarea proiectelor şi al afacerilor. Se ajunge la reţele de întreprinderi.

D. Responsabilizarea individuală

Odată cu această concentrare a forţelor, are loc şi responsabilizarea individuală. Fiecărui traducător i se încredinţează o clientelă pe care el o gestionează cât mai bine, autonom; aşadar, traducătorul are o parte de independenţă în întreprindere, chiar în această etapă când traducătorul independent se îndreaptă spre structuri de grupare foarte înrudite cu logica întreprinderii.

25

3. SOCIETĂŢILE DE INTERMEDIERE, „AGENŢIILE”

3.1. NATURA OFERTEI

Aceste societăţi sunt intermediare între unul sau mai mulţi clienţi şi unul sau mai mulţi traducători, luându-şi pentru serviciile prestate (de intermediere) un procent deloc neglijabil.

Agenţiile de traducere se mai ocupă şi de pregătirea fişelor, de re-lectură, de reformatare, etc. În varianta cea mai simplă, agenţia de traducere este o societate de intermediere care cumpără şi vinde contracte de traducere, fără a interveni în executarea serviciilor, preluând un comision.

3.2. ORGANIZAŢIA TIP (STANDARD)

Un birou/cabinet/societate/agenţie de traducere cuprinde, general vorbind, următoarele elemente:

un serviciu comercial (având în grijă găsirea contractelor);un fişier cu subcontractanţi;unul sau mai mulţi operatori pentru tehnoredactare, uneori chiar şi un machetist sau un

specialist în micro-editare (pe suport hârtie/electronic);unul sau mai mulţi re-lectori;unul sau doi traducători interni, ce asigură redistribuirea lucrărilor spre subcontractori.

3.3. EVOLUŢIE

Societăţile de intermediere şi agenţiile de traducere se înmulţesc şi se diversifică. Daniel Gouadec observă, în studiul amintit, patru tendinţe posibile:

A. Societăţile de intermediere şi agenţiile de traducere se transformă în portaluri pe Internet. Ele propun contracte de traducere, invită traducătorii să-şi trimită CV-urile pentru a fi afişate, administrează chiar nişte „burse” de lucrări (comenzi). Astfel ia fiinţă un adevărat serviciu de intermediere on-line.

B. Societăţile de intermediere şi agenţiile de traducere folosesc din ce în ce mai mult, ca angajaţi interni, unul sau mai mulţi informaticieni pentru operaţiuni de demontare/remutare a materialului, lăsându-le traducătorilor „textul pur”.

C. Ţinând cont de schema standard, ce impune o re-lectură făcută de un angajat intern, aceste organisme pot evolua spre două scheme:

C1. Recrutarea exclusivă de traducători autonomi (a căror producţie nu necesită re-lectură sau revizuire);

C2. Revizuirea de către o persoană din exterior, agenţia recrutând pentru acelaşi contract un traducător „standard” şi un traducător experimentat (primul traduce, al doilea revizuieşte; plata făcându-se în funcţie de contribuţiile respective).

D. Societăţile de intermediere şi agenţiile de traducere sunt tentate de experienţa delocalizării:

D1. Soluţia ideală ar fi într-un „paradis fiscal” sau într-un loc unde părţile sociale şi fiscale sunt mici; de exemplu, o adevărată „uzină” de traducere, grupând 600 de traducători se găseşte în Santo Domingo.

D2. Soluţii mai puţin radicale, implică asigurarea prestaţiei unor traducători delocalizaţi, remuneraţi în ţările lor, unde cerinţele financiare sunt „rezonabile”. Prin Internet sunt facilitate posibilităţile de a găsi şi plăti mai puţin diverşi traducători.

26

4. BIROURI ŞI ALTE ÎNTREPRINDERI OPORTUNISTE

În ultimii zece ani, o mare varietate de societăţi au integrat şi traducerea printre activităţile lor. De fapt, destul de des (frecvent) aceste birouri includ şi o funcţie de traducere şi redactare multilingvă sau de gestionare a traducerii şi redactare multilingvă.

5. PSEUDO-ÎNTREPRINDERILE

Se poate vorbi despre pseudo-întreprinderi de traducere în două cazuri: când, de fapt, o întreprindere ascunde un traducător individual; în acest caz, este

concurenţă neloaială, în măsura în care independentul nu suportă cheltuielile şi obligaţiile financiare ale întreprinderii;

când întreprinderea nu produce traduceri, ci se mulţumeşte cu subcontractări, preluând un comision.

Pseudo-întreprinderile sunt de fapt societăţi de intermedieri prezentând două variante extreme:

biroul de tip „cutie de scrisori”, care este o faţadă, alteori doar un nume pe o faţadă sau concret pe o cutie de scrisori (cutie poştală); în varianta modernă – o adresă de mesagerie electronică;

„biroul cu stagiari”, care este o agenţie ce cuprinde un responsabil, un fişier de sub-contracte, o baterie de stagiari însărcinaţi, rând pe rând, să recitească traduceri sau să le dea altor subcontractanţi.

Pseudo-întreprinderile de traducere au drept obiectiv să-şi reducă costurile de producţie, cheltuielile, obligaţiile financiare. Ele reuşesc destul de bine acest lucru, pentru că subcontractanţii investesc şi îşi asumă riscul financiar; pentru că echipamentul este foarte redus (un local mic, un birou, un computer, o imprimantă, un telefon, un fax, un modem, câteva dulapuri). Pseudo-întreprinderile de traducere nu cheltuiesc bani pe închiriere de localuri, pe echipament sau salarii şi practică o politică de salarii minime ale subcontractanţilor. Ele atrag clientela pentru că anunţă un număr mare de colaboratori, cu multe domenii de specialitate şi perechi de limbi, promit să respecte termene foarte scurte; în acelaşi timp, ele strică adevăratul joc al concurenţei şi contribuie, din păcate, la scăderea exigenţelor de calitate.

6. SOCIETĂŢILE DE SERVICII LINGVISTICE ŞI DE LIMBAJ (S.S.L.L.)

Sunt societăţi de servicii „universale”, ce propun traducerea sub toate formele, redactare tehnică, audit lingvistic, dezvoltarea şi adaptarea de instrumente de tratare automată a limbilor naturale, consiliere a întreprinderilor în materie de politică a multilingvismului, politică de gestiune documentară, politică a traducerii, politică a formării lingvistice.

7. ŞCOLILE DE LIMBI

Postulatul conform căruia oricine a studiat limbi străine poate traduce îşi are şi reversul: oricine traduce poate poseda limbile străine. Deci, mulţi traducători îşi completează veniturile prin activităţi de predare în şcoli de limbi străine, iar toate aceste şcoli propun efectuarea de traduceri. Acest segment al ofertei include şcolile de limbi străine de pe lângă Camerele de comerţ.

8. REPERE INCERTE

Aşa cum Daniel Gouadec remarcă spre finalul acestui capitol, categoriile ofertei de traducere nu au suficientă claritate. În cadrul „societăţilor de traducere” pot fi separate cele

27

care produc ele însele sau cele care subcontractează.Anumite agenţii de traducere sunt în practică rezultatul unei externalizări a serviciilor

interne de traducere ale marilor întreprinderi. Aceste agenţii continuă să asigure traduceri şi gestionarea traducerilor pentru întreprinderile „mamă”, devenind un fel de servicii interne externalizate.

De fapt, categoriile sunt fluctuante şi ele interferează. De exemplu, o anumită entitate este mai uşor de definit ca o întreprindere de traducere (pentru că majoritatea lucrărilor se fac intern); o alta este mai mult o agenţie, sau chiar intermediară (atunci când nu efectuează deloc traduceri).

Fiecare responsabil alege denumirea pe care o crede cea mai pozitivă sau cea mai eficientă (în termeni de marketing).

9. O CARTOGRAFIE NECLARĂ

Structura ofertei de traducere apare din ce în ce mai complexă şi mai indecisă. Într-adevăr, apariţia noţiunii de serviciu lingvistic a dus la dezvoltarea şi ameliorarea colectei de contracte de traducere.

Nu ne vom mira dacă organismele colectoare de contracte vor trece de la structura de simplă societate de intermediere la aceea de agenţie de traducere, efectuând cel puţin o parte din prestaţii în interiorul ei. Din acest punct de vedere, cazul cel mai răspândit este cel al agenţiei de traducere care se ocupă de revizuire şi post-editare şi, uneori, şi de tratarea informatică a materialului.

În faţa creşterii cererii, partea de „ofertă” a văzut cum se concentrează şi se dezvoltă serviciile de traducere dar, mai ales, întreprinderile de traducere. Fenomenul cel mai marcant din ultimii 10 ani – constată Daniel Gouadec în Franţa – este dezvoltarea funcţiei comerciale, orientată spre vânzarea traducerii.

10. UN PEISAJ CARE SE FORMEAZĂ MEREU

În orice ţară, oferta de traducere se redistribuie şi anumiţi operatori (traducători individuali sau agenţii) dispar, pe când alţii noi apar.

Dispariţia traducătorilor individuali este cauzată de renunţări, motivate de lupta neîncetată pentru căutarea clienţilor. Uneori o altă cauză este neseriozitatea (eşecul) principalului client.

Dispariţia întreprinderilor este adesea legată de falimentul unui client foarte important, atunci când responsabilii nu au avut grijă să diversifice protofoliul de comenzi. O altă cauză este plecarea unei părţi din personal „cu unul sau mai mulţi clienţi”. În perspectiva de a obţine un contract foarte avantajos, unii angajaţi lipsiţi de scrupule pot lua hotărârea de a fonda propria lor întreprindere în altă parte.

În ceea ce priveşte subcontractarea, şi aici peisajul fluctuează. Agenţiile încearcă să-şi constituie un „bazin” stabil de subcontractori performanţi, care devin nişte relaţii permanente.

11. CÂND CEREREA SE IMPUNE

Faptul cel mai notabil din ultimii ani a fost concentrarea cererii sub influienţa conjugată a evoluţiei materialelor de tratat şi a creşterii volumului de lucru.

Pentru a răspunde unor pieţe caracterizate prin diversitatea mass-media şi prin complexitatea suporturilor, printr-un număr mare de limbi de care trebuie să se ţină seama simultan, trebuie ca toate aceste mijloace să fie concentrate, în ceea ce Daniel Gouadec numeşte un „ghişeu unic”, care să se ocupe de integralitatea prestaţiei cerute.

28

PARTEA a III-a

TRADUCEREA ÎN VIAŢA DE FIECARE ZI

CAPITOLUL VIIIPOSTUL DE LUCRU AL TRADUCĂTORULUI

Postul de lucru al traducătorului se îmbogăţeşte zi după zi şi se „închide” asupra utilizatorului, care ar putea fi considerat, după Daniel Gouadec, un pilot în „celula” de zbor. Este conectat la o infinitate de module de ajutor, comunicare şi executare a unor sarcini diverse.

1. BAZA MATERIALĂ

Postul de lucru al traducătorului este un computer de ultimă generaţie, mereu reînnoit, pentru a putea fi la zi cu progresul tehnologic şi a răspunde exigenţelor soft-ului.

Astăzi unitatea centrală este de tip PC, bi-procesor şi traducătorul foloseşte recunoaşterea vocală (căreia îi este rezervat un procesor); computerul are un disc pentru programe şi altul pentru date, cu cel puţin 256 MO de memorie (pentru multimedia).

La ordinator sunt legate: Un scanner – pentru a scana acele materiale primite pe suport de hârtie şi a le trata prin

mijloace informatice; O imprimantă rapidă foarte performantă, în culori, cu care se realizază versiuni de

traducere „bune de difuzat” pentru clienţii interni sau externi; Un dispozitiv extern de salvare pentru fişiere şi date; Un microfon de excelentă calitate (în cazul folosirii de soft-uri de recunoaştere vocală); Difuzoare sau seturi cască/microfon de calitate excelentă (în caz de traducere multimedia sau subtitrare); Orice echipament multimedia necesar pentru eventualele specificităţi ale materialelor de tradus (aparat foto digital, cameră digitală, webcam, etc.).

Unul dintre elementele cruciale este conectarea la Internet. Ideal este să fie o reţea de debit mare (ADSL) care combină performanţele cu costurile scăzute.

Accesul la Internet este vital pentru traducător, un fel de „cordon ombilical”, după Daniel Gouadec, care îl leagă, metaforic vorbind, de „placenta” hiperspaţiului, îi aduce informaţii variate despre pieţe, subiectele materialelor de tradus, resursele existente, despre evoluţia materialelor şi a soft-urilor, care îl menţine în contact cu clienţii efectivi sau potenţiali.

2. FUNCŢIILE DE BAZĂ

Postul de lucru îi permite traducătorului următoarele:2.1. să creeze şi să administreze fişiere;2.2. să salveze/fuzioneze/arhiveze traducerile şi să le găsească imediat;2.3. să stocheze date şi fişiere;2.4. să transfere şi să schimbe fişiere şi date, să primească fişierele de tradus şi să

transmită traducerile;2.5. să lucreze în reţea (prin intranet sau internet);2.6. să numerizeze documente în vederea unei tratări total sau parţial automatizate;2.7. să aibă acces, instantaneu şi nelimitat, la resurse de documentare on-line;2.8. să dispună de o mesagerie electronică;

29

2.9. să realizeze diverse soft-uri, care facilitează operaţiunile conexe ale traducerii: gestionarea fişelor clienţilor, a dosarelor clienţilor; gestiunea contabilă; facturarea; etc.

3. TRATAREA TEXTULUI ŞI MICRO-EDITAREA

Informatica este în sluja traducătorului, mai întâi prin soft-uri de tratare a textelor şi de micro-editare sau PAO (publicare asistată de ordinator), care au revoluţionat această profesie şi care evoluează neîncetat.

Motivele pentru care tratarea textelor şi PAO au un asemenea impact sunt bine cunoscute:

1) Traducătorul lucrează prioritar cu texte şi deci primeşte cu recunoştinţă tot ceea ce îi permite să le trateze mai bine şi mai repede;

1) Soft-urile de tratare de text şi de micro-editare au facilitat enorm sarcina traducătorului pentru că:a) Accelerează considerabil lucrul;b) Suprimă coşmarul corecturilor de făcut în cursul activităţii sau la şfârşit, pe pagini dactilografiate care trebuiau rescrise integral;c) Permit metoda „copy-paste”;d) Permit schimbări de traiectorie în lucru;

3) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare au deschis traducătorului pieţe noi, pentru că supleţea utilizării lor are un efect foarte mare asupra documentării;

3) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare au deschis traducătorilor accesul la prestaţii noi:a) Montarea documentelor;b) PAO;c) Micro-editare;d) Imprimare;e) Crearea şi gestionarea de pagini/site-uri web pentru clienţi;

5) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare ameliorează condiţiile de exercitare a traducerii, în sensul că traducătorul primeşte o versiune exploatabilă a materialului de tradus şi nu un material ilizibil, ca altădată;

5) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare ameliorează intrinsec şi calitatea prestaţiei traducătorului, în sensul că îi permit să propună un simplu joc de stiluri;

6) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare fac ca traducătorul să fie stăpân al întregului lanţ de producţie documentară, permiţând captarea de pe ecran, montajele, inserarea desenelor, digitalizarea imaginilor, crearea pictogramelor, integrarea grafică şi multimedia, punerea în pagină automată, adică multiple funcţii utile în diversele cazuri particulare pe care le întâlnesc traducătorii în fiecere zi;

7) Soft-urile de tratare de text şi micro-editare au sporit considerabil productivitatea traducătorului, datorită posibilităţilor de refolosire de materiale, de confruntare a versiunilor, de reluare după abandonarea diverselor ipoteze de traducere, de căutare şi substituţie automată sau semi-automată, de corectare, ş.a.m.d.

Daniel Gouadec estimează că aceste soft-uri de tratare de text au permis traducătorului să-şi dubleze sau tripleze productivitatea, raportat la dactilografierea de altădată. Să nu uităm că în era pre-informatică, singurul mijloc de a câştiga în productivitate era dictarea traducerii de către traducător, care era dactilografiată de o operatoare specializată, apoi recitită şi corectată de către traducător

4. MIJLOACE ÎN AJUTORUL TRADUCĂTORULUI/TRADUCERII

Postul de lucru al traducătorului permite folosirea mai multor soft-uri clasate în categoria aceasta, din care fac parte:

30

a) Resursele dedicate;b) Motoarele de cercetare şi portalurile;c) Soft-urile de tratare terminologică şi frazeologică;d) Sisteme de creare, gestionare şi exploatare a memoriei traducerilor;e) Soft-uri specializate (spre exemplu: de subtitrare);f) Soft-uri de recunoaştere şi sinteză vocalăg) Soft-uri de gestionare a traducerii (gestionarea calităţii);h) Automate de traducere care cer o asistenţă umană.

4.1. RESURSE DEDICATE SAU „AJUTOARE PASIVE”

Acestea corespund diverselor resurse documentare:Specific destinate traducătorilor;Propuse pe o diversitate de suporturi (CD, Internet, Intranet, altele);Pe care traducătorul le consultă fără a putea integra neapărat, în mod automat, rezultatele

cercetării în traducerea lui. Printre resursele documentare dedicate traducătorilor, găsim:

Bazele de date terminologice (Eurodicautom, Marele Dicţionar Terminologic, Lexpro-CD Databank);

Bănci de date pentru informarea traducătorilor;Toate dosarele accesibile prin Internet;Forumuri şi liste de difuzare specializate.

În ceea ce priveşte resursele terminologice, noutatea constă în faptul că:Ele pot fi consultate direct de la postul de lucru;

Numărul lor creşte exponenţial;Numărul de site-uri ce recenzează şi indexează resursele terminologice creşte şi el

exponenţial;Numărul şi performanţele motoarelor de căutare care permit găsirea informaţiei necesare

cresc şi ele constant.În ceea ce priveşte forumurile şi listele cu difuzare profesională, este vorba despre

colonizarea de instrumente generice de către traducători.Forumurile specializate (locuri virtuale unde specialiştii dezbat probleme care îi

preocupă) sunt în mod firesc vizitate de traducători – cu excepţia acelora care aparţin unei corporaţii/grup şi cer o parolă la intrare traducătorii găsesc aici informaţie specializată şi, cu puţin noroc, persoane gata să răspundă la întrebări. În acelaşi timp, numeroase forumuri de traducători au apărut ca o urmare firească a listelor de difuzare, care sunt nişte avataruri ale forumului.

Listele de difuzare sunt sisteme simple de organizare a mesageriei electronice, în aşa fel încât toţi destinatarii unei liste date să primească toate întrebările şi toate răspunsurile emanând de la unul dintre abonaţii listei. Fiecare poate integra sau părăsi grupul când vrea. Pentru traducători, listele de difuzare sunt un instrument extraordinar, în sensul că ele permit un răspuns rapid la orice întrebare profesională. Experienţa arată că nicio întrebare ce a trecut prin listele de difuzare pentru traducători nu a rămas fără răspuns. Lista este un fel de „fraternizare” virtuală, care rupe izolarea traducătorilor. Se poate vorbi despre TAC (Traducere Asistată de Colistieri). Abonaţii constituie o comunitate vie şi solidară, o societate de susţinere psihologică, morală şi materială. (spre exemplu: Daniel Gouadec – sfrmDuhb.fr – SympaDuhb.fr).

Astăzi se recenzează numeroase liste de difuzare dedicate traducerii. Majoritatea sunt liste închise şi moderate:

Listele închise nu sunt accesibile oricui, în general, sunt administrate de asociaţii profesionale, care nu abonează decât membrii lor;

31

Listele moderate sunt administrate de un „redactor şef”, care primeşte, triază, sintetizează mesajele şi apoi le difuzează.

4.2. MOTOARELE DE CERCETARE ŞI PORTALURILE

Motoarele de cercetare sunt soft-uri care caută informaţia raportându-se, în paginile web parcurse, la ţintele definite sau specificate de traducător sau de oricine. Motorul de cercetare trimite denumirile şi adresele site-urilor pertinente şi precizează, în general, pentru fiecare în parte, filtrul aplicabil (în termeni de domeniu, sub-domeniu, sectoare, etc.). Logica de cercetare, ce determină modul de a pune întrebările şi de a preciza aceste întrebări variază în funcţie de motiv, de aceea oricine doreşte să se familiarizeze cu aceste soft-uri trebuie să înceapă prin a cunoaşte modul de folosire.

Pentru a simplifica lucrurile, se pune în acţiune un „mega-motor de căutare”, adică un soft care lansează el însuşi celelalte motoare de întrebare şi cercetare a informaţiei. Spre exemplu: http://www.google.com.

Există portaluri destinate special traducătorilor. În general, acestea grupează glosare on-line sau legături către glosare pre-indexate, o bază de date a traducătorilor, o bază de date de oferte de lucru în traducere, plus diverse informaţii profesionale.

4.3. SOFT-URI DE TRATARE TERMINOLOGICĂ/FRAZEOLOGICĂ

Aceste soft-uri sunt înţelese în sensul de soft-uri de tratare a terminologiei în curs de a fi tradusă şi, în plus, cu sensul de soft-uri de creare şi gestionare de dicţionare/clienţi. Soft-urile de tratare terminologică/frazeologică asigură:a) Importarea, în traducere, a termenilor doriţi (termeni extraşi din repertorii terminologice, corespunzând unor tabele de corespondenţe);a) Extragerea, din corpus-uri de aceeaşi limbă cu traducerea, a unor elemente frazeologice, potenţial utile traducătorului.

Importarea de termeni în traducere se poate face în mod automat sau în mod semi-automat. Adesea, soft-urile de tratare terminologică sunt simplul produs al interfaţării (punere în legătură sau interconexiune) unor soft-uri de gestiune terminologică sau de gestiune a unor dicţionare automate de tratare de text.

Soft-urile de extragere frazeologică intervin asupra corpus-urilor documentare constituite în urma unei cercetări prin Internet; aceste corpus-uri grupează documentele care se raportează, în limba de traducere, la obiectul sau subiectul acelei traduceri. Soft-ul respectiv reperează ocurenţele termenilor ce constituie nucleele expresiilor căutate şi extrage contextele. Astfel, el pune la dispoziţia traducătorului un repertoriu frazeologic direct exploatabil pentru traducerea sa. De exemplu, acest tip de soft recuperează, în corpus-ul numerizat, toate construcţiile şi expresiile în care apare sintagma lăţimea de bandă, iar traducătorul o alege pe aceea care convine în fiecare caz aparte.

Soft-urile pentru crearea de dicţionare permit traducătorului să genereze dicţionare pentru client, atunci când i se cere acest element precis din prestaţie. Poate fi vorba despre o tratare de text, despre un SGBD (sistem de gestionare a bazelor de date) sau de un sistem dedicat gestiunii terminologice. Aceste soft-uri merită să figureze printre „ajutoarele” traducătorului, în sensul că îi permit să realizeze o parte specifică a prestaţiei sale în condiţii satisfăcătoare de productivitate şi ergonomie.

4.4 SISTEME DE MEMORIE A TRADUCERILORSisteme de creare, gestionare şi exploatare a memoriilor traducerilor

O memorie a traducerii este un fişier organizat ca un tabel de concordanţe sau echivalenţe între segmente din două texte, care sunt traducerea celuilalt, în mod reciproc.

32

Concordanţele sau echivalenţele se situează, în general, la nivelul frazelor. Segmentele declarate echivalente devin înlocuibile unul cu celălalt.

Se vorbeşte despre o memorie a traducerii pentru că aceasta permite ca, atunci când, unul din segmentele în cauză apare în text, el să fie retradus conform tabelului de concordanţe. Se consideră că soft-ul ce exploatează fişierul îşi aminteşte că un anumit segment a fost deja tradus şi îl retraduce în acelaşi mod. Pentru a activa memoria traducerilor, trebuie să se dispună de trei soft-uri: aliniatorul, gestionarul de formate şi sistemul de exploatare a memoriei traducerilor.

4.4.1. ALINIATORUL

Aliniatoarele sunt soft-uri care, „aliniând” una lângă alta fiecare traducere existentă şi originalul ei, permit să se prezinte cele două texte în segmente concordante, pentru a constitui un tabel de corespondenţe, numit memorie a traducerii.

Aşadar, acest soft „aliniază” sau pune în concordanţă segmente care au aceeaşi semnificaţie în două limbi diferite. În general, el funcţionează în mod automat, dar traducătorul intervine pentru a controla şi valida rezultatul arhivării memoriei. Rezultatul constituie, pentru fiecare dublet „text şi traducere de text”, o memorie a traducerii, arhivată şi indexată, în funcţie de parametrii viitoarelor sale reexploatări previzibile (numele clientului, numele produsului, codul dosarului, câmpul de aplicare sau orice altă dată pertinentă). Aliniatorul se foloseşte pentru a constitui rapid un stoc de memorii ale traducerilor cu scopul de a rentabiliza un sistem de exploatere a memoriilor recent dobândite.

După cum arăta Daniel Gouadec, astăzi termenul de „aliniator” desemnează şi persoana însărcinată să constituie memorii ale traducerilor, re-tratând originalele şi traducerile existente în serviciu sau întreprindere. Cel mai adesea, acesta este un stagiar proaspăt ieşit dintr-o instituţie de formare a traducătorilor şi care – contrar a ceea ce am putea crede – execută prin aceasta o misiune formatoare, care îl obligă să verifice justeţea concordanţelor şi îi permite să înveţe de la cei cu mai multă experienţă.

Din clipa în care un traducător foloseşte un sistem de exploatare al memoriilor de traducere, el va genera noi memorii, pe măsură ce traduce, deoarece el declară ca echivalente noi segmente ale textului de tradus şi noi segmente din traducerea sa. Aliniatorul nu serveşte, în principiu, decât pentru a „memoriza” traducerile existente.

4.4.2. GESTIONARUL FORMATELOR ŞI AL BALIZELOR

Ca orice altă formă de tratare automată, punerea în funcţiune a unui sistem de exploatare a memoriei traducerilor poate genera probleme de format şi de balizare.

După caz, trebuie să convertim formatele înaintea traducerii (majoritatea sistemelor acceptă cea mai mare diversitate de formate) şi, la nevoie, să asigurăm salvarea balizelor (normelor) de formatare sau a altor norme prezente în textul de tradus. În cel mai rău caz, trebuie să convertim fişierul de tradus într-un format tratat de soft, apoi, după traducere, să reconvertim traducerea în formatul cerut de client.

4.4.3. SISTEME DE EXPLOATARE A MEMORIILOR TRADUCERILOR

Soft-ul care exploatează memoriile tarducerilor (şi creează câte o memorie nouă pentru fiecare nouă traducere) operează ca un soft de tratare de text.

Pe măsură ce traducerea avansează (sau chiar înainte de a începe) soft-ul „recuperează” din fişierele de memorii solicitate, traducerile segmentelor deja lucrate. Când acesta recuperează un segment, fie îl introduce direct în traducere, fie îl propune ca ipoteză de lucru traducătorului, iar acesta poate alege să-l accepte/remanieze/refuze.

33

Tehnic vorbind, soft-ul compară fiecare lanţ de caractere semnificativ al textului de tradus cu segmente înregistrate în partea stângă a memoriilor (limba de plecare, sursă) şi atunci când găseşte, el recuperează traducerea în limba dorită (partea dreaptă a memoriei).

După caz, sistemul de exploatare a memoriilor traducerii propune concordanţe exacte (exemplu: segmente în limba B riguros echivalente cu segmente în limba A). Pentru a reduce partea de „bruiaj”, operatorul poate să fixeze un prag de convergenţă (de exemplu 75%, însemnând că cele două lanţuri de caractere trebuie să fie identice în proporţie de 75%).

În starea actuală a lucrurilor, constată Daniel Gouadec, sistemele de memorie a traducerilor nu recunosc nici semnificaţiile identice a două forme diferite, nici semnificaţiile diferite a două forme identice. Ele exploatează „orbeşte” concordanţele declarate şi validate. Ele obligă la o verificare foarte amănunţită a acestor concordanţe, mai ales a celor cu o mare frecvenţă, pentru că maşina poate face lucruri foarte bune, dar şi foarte utile.

Concluzii:a) Pentru ca un sistem de acest tip să dea satisfacţie (cel puţin celui care l-a cumpărat!) trebuie să dispună de memorii consecvente. Dacă în memorie nu se află nimic, sistemul nu poate propune nimic. Trebuie să începem prin a face un mare efort de aliniere a traducerilor existente şi a originalelor.a) Aceste sisteme sunt utile şi interesante pentru cel care tratează documente repetitive, fie că sunt multe repetiţii în acelaşi document, fie că sunt multe reluări de la un document la altul, în cadrul aceleiaşi comenzi, de la acelaşi client.

Nu ne vom mira, spune Daniel Gouadec, să aflăm că aceste sisteme au fost, la început, concepute pentru a trata versiunile succesive ale uneia şi aceleiaşi documentaţii despre un produs sau pentru traducerea mai multor documente ce însoţesc acelaşi produs; marii clienţi îşi fondează propriile lor memorii de traducere, pe care le dau apoi spre folosire traducătorilor.

Dat fiind faptul că, o mare parte a documentaţiei de tradus ţine de domeniul informaticii şi această documentaţie este creată şi difuzată pe suport informatic, nu ne vom mira că au fost create sisteme de memorie a traducerilor specializate şi integrate în soft-uri de localizare. Acestea permit traducerea paginilor web şi a altor materiale numerizate.

În oferta actuală (comercială) a conceptorilor şi difuzorilor de sisteme de memorii ale traducerilor, în mod curent figurează un motor de traducere (soft de traducere automată), ca TRANSCENDMD, însoţit de STAR TRANSITMD.

4.5. SOFT-URI SPECIALIZATE

Universul traducătorului este invadat de softuri specializate. Acestea se împart în două categorii: suite complete şi coerente, precum şi soft-uri ce asigură o funcţie punctuală.

4.5.1. SUITE COMPLETE

Orice formă de traducere de materiale specializate generează suite de soft adecvate. Astfel, vom găsi:a) Soft-uri pentru subtitrare (exemplu – Minal Virtual);a) Soft-uri pentru localizare (exemplu – Locale, Robohelp).

Acestea vizează realizarea integralităţii operaţiilor necesare pentru a traduce, evitând manipulările complexe şi dificile pe care le-ar impune absenţa lor. Aceste soft-uri au făcut ca traducătorul să fie independent faţă de alţi operatori (care operează înaintea sau după traducere).

Soft-urile pentru subtitrare permit să se asigure în mod automat sau sub controlul traducătorului, la un singur post de lucru următoarele:a) Detectarea/reperajul;a) Crearea de subtitrări;

34

b) Simularea;c) Gravarea.

Soft-urile pentru localizare permit să se asigure la un singur post de lucru următoarele:a) Păstrarea formatelor şi a balizelor (normelor);a) Orice conversie necesară;b) Eventualele extrageri de tipuri de materiale;c) Mobilizarea conţinuturilor de memorie a traducerilor existente solicitate;d) Traducerea, direct integrată machetei;e) Orice retro-conversie sau compilare necesară;f) Testul de calificare a traducerii.

4.5.2. SOFT-URI CE ASIGURĂ FUNCŢII SPECIFICE

Numeroase soft-uri asigură diverse funcţii (balizarea textului, gestiunea dosarelor, corecturi gramaticale şi ortografice, ajutor pentru revizuirea textului, etc.). Aceste soft-uri apar, pentru că se consideră că, traducătorii sunt o clientelă demnă de luat în consideraţie şi că, pieţele de traducere generează o cifră de afaceri interesantă.

Ţinând cont de acest adevăr, orice funcţie care generează plus-valoare este automatizată şi informatizată.

4.6. RECUNOAŞTEREA VOCALĂ

Sistemele de recunoaştere vocală sau soft-uri de „dictare”, cum sunt numite în mod obişnuit, nu au fost concepute pentru traducători. Ele ar putea genera, ceea ce Daniel Gouadec numeşte „a treia revoluţie” a traducerii, după introducerea sistemelor de operare Word şi apoi a sistemelor de memorii de traducere. Difuzarea acestor sisteme este, însă, frânată de exigenţele în materie de viteză şi de capaciatea de memorizare. Calitatea produsului obţinut este satisfăcătoare şi câştigurile de productivitate sunt apreciabile. Marea diferenţă va consta în suprimarea „înrobirii” traducătorului faţă de fotoliul şi tastatura la care lucrează.

Din punctul de vedere al traducătorului, recunoaşterea vocală nu este nimic altceva decât un sistem de dictare: se dictează o traducere aşa cum se dictează o scrisoare sau orice alt text. Sistemul funcţionează, în general, ca un analizator de probabilităţi, care tratează secvenţe întinse şi calculează formele cele mai probabile. Traducătorul dictează cu o viteză normală folosind un microfon, iar sistemul afişează cu un decalaj oarecare, textul dictat. Textul poate fi revizuit „vocal”.

Înainte de a folosi recunoaşterea vocală este necesară o pregătire serioasă. Ca orice alt utilizator, traducătorul trebuie să stăpânescă soft-ul şi să-l „instruiască” pentru a-i optimiza funcţionarea. El trebuie să facă următoarele:

Să efectueze o serie de înregistrări (dictări) pentru ca soft-ul să-l recunoască ca pe un nou utilizator;Să dicteze, apoi să corecteze, o cantitate cât mai mare de documente standard, pentru a întări şi specializa dicţionarele, dar şi pentru a specializa algoritmii de analiză şi a reduce riscul de ambiguitate şi eroare;Să producă macro-comenzi vocale ce vor permite gestionarea operaţiunilor soft-ului, mai ales în funcţiile de tehnoredactare de text (oprire, pornire, selectare, corectare, crearea de tabele, aliniate, etc.);Să înveţe regulile de utilizare a soft-urilor (cum să dicteze cifrele, cum să dicteze acronimele, etc);Să se familiarizeze cu funcţionarea sistemului, în tehnoredactarea lui obişnuită, pentru că se poate „dicta direct în Word”.

În practică, trebuie să considerăm soft-urile de recunoaştere vocală, ca pe o tehnoredactare de text, care se face la un microfon, în loc de tastatură. Singura diferenţă

35

constă în natura „greşelilor”, care sunt de recunoaştere, nu de clapă. Recunoaşterea se îmbunătăţeşte pe măsură ce creşte volumul tratat.

Se poate obţine de la dictarea vocală tot ceea ce se obţine de la tehnoredactare: punere în pagină, corectare, copy-paste, editare, formatare, tabele, stiluri, etc. Toate comenzile sunt activate de vocea operatorului, şi nimic nu-l împiedică pe traducător să trateze o versiune a materialului de tradus, care a fost deja lucrată de sistemul de memorii al traducerii.

Traducătorul trebuie să se obişnuiască cu un nou mod de lucru: să înveţe să dicteze într-un mod optim, să corecteze rapid pentru ca greşelile de recunoaştere să nu se repete, să-şi schimbe felul de a traduce. Scopul şi miza recunoaşterii vocale conduc spre productivitate.

4.7. SOFT-URI DE GESTIONARE A (PRESTĂRII) TRADUCERII

Acestea includ orice combinaţie posibilă a următoarelor funcţii:Gestionarea clientelei;Gestionarea prospectelor;Gestionarea convenţiilor, a caietelor de sarcini şi a procedurilor;Relaţii cu diverşi parteneri;Generarea de devize;Planificarea sarcinilor de lucru;Pregătirea traducerii;Controlul calităţii traducerii;Gestiunea calităţii traducerii;Facturarea;Bilanţul.

4.8. AUTOMATE CARE SOLICITĂ ASISTENŢĂ UMANĂ

Acestea sunt, de fapt, semi-automate. În practică, acestea fac substituiri terminologice şi frazeologice a căror validitate este confirmată şi, în plus, propun traducătorului ipoteze de traducere a segmentelor pentru care nu există nicio referinţă.

36

CAPITOLUL XIPRESTAŢIA TRADUCĂTORULUI

PROCESUL DE EXECUTARE A TRADUCERILOR

Prestaţia traducătorului este o suită de operaţii. Pentru ca aceasta să fie executată într-un mod optim, trebuie să existe:1) Un parteneriat real între traducător şi clientul intern sau extern;2) O cooperare eficientă între traducător şi revizor.

În lucrarea citată, Daniel Gouadec prezintă o serie de operaţiuni aşezate într-o anumită ordine cronologică, care este un model aplicat din 1986 la Universitatea Rennes 2, în cadrul Centrului de formare al traducătorilor, terminologilor şi redactorilor.

Operaţiunile sunt notate consecutiv. Ele nu se aplică în toate cazurile, dar sunt teoretic posibile în toate situaţiile. Lista este următoarea:

1) Căutarea unei lucrări;2) Achiziţionarea traducerii;3) Pregătirea, planificarea şi organizarea prestaţiei;4) Pregătirea traducerii (faza de pretransfer sau pretraducere);5) Transferul şi redactarea textului tradus;6) Controalele de calitate şi corecturile;7) Închiderea dosarului traducerii;8) Urmările traducerii (consolidate de închiderea dosarului);9) Implicarea traducătorului în viaţa produsului rezultant.

1. CĂUTAREA LUCRĂRII

1.1. ÎNAINTE DE A ÎNCEPE OPERAŢIUNEA

Viitorul client produce sau primeşte un material care, din diverse motive, trebuie să fie tradus, integral sau parţial. Apare, aşadar, nevoia traducerii. În principiu, consideră Daniel Gouadec, orice material dat spre tradus ar trebui să fie certificat print-o procedură riguroasă de control al calităţii. Însă, în practică, acest lucru se întâmplă rar.

În paralel:Traducătorul reuneşte elemente care îi asigură o înaltă calitate a prestaţiei; Traducătorul sau întreprinderea de traducere obţine diverse certificate (ISO 9000+, DIN

2345, R 23) sau un certificat al Uniunii Europene a Asociaţiei Societăţilor de Traducere; Traducătorul prospectează, face oferte de servicii, ia legătura cu foşti/actuali clienţi,

răspunde la licitaţii, publică anunţuri, etc. Clientul anticipează în ceea ce priveşte subcontractele.

1.2. NEVOIA TRADUCERII

Deîndată ce nevoia traducerii se confirmă:Clientul deschide un dosar şi/sau un cont de afaceri în care vor fi înregistrate toate

informaţiile ce se raportează la prestaţia cerută;Clientul specifică neapărat care sunt cererile/nevoile lui de traducere; el descrie materialul

de tradus (natura, subiectul, volumul, limba, etc.) şi specifică prestaţia cerută; el va fixa limita de buget şi de timp şi îşi va defini clar exigenţele; în cel mai bun caz, va defini şi un caiet de sarcini;

Traducătorul sau întreprinderea de traducere răspunde la licitaţie.

37

2. ACHIZIŢIONAREA TRADUCERII

2.1. CĂUTAREA DE PRESTATORI

Căutarea de prestatori implică anumiţi paşi, atât din partea clientului, cât şi din partea traducătorului, după cum urmează:

Clientul transmite cererea sa către prestatori, reperaţi sau pre-selecţionaţi/pre-recrutaţi; cererea include: materialul de tradus, specificaţii (directive, condiţii de executare, etc.);

Traducătorul primeşte cererea de traducere şi toate elementele care o constituie;Traducătorul deschide/redeschide dosarul clientului, apoi deschie un dosar al afacerii sau

un cont al afacerii în interiorul dosarului clientului;Dacă dosarul traducerii este mai amplu, este numit un şef de proiect (din partea

întreprinderii de traducere) şi un responsabil al dosarului (din partea clientului);Traducătorul verifică dacă textul respectiv n-a mai fost tradus parţial sau total; el caută

materiale din acelaşi domeniu; îşi stabileşte planul de lucru; îşi alege instumentele adecvate; îşi calculează numărul de operaţii necesar; îşi evaluează datele;

Traducătorul redactează propunerea de prestaţie şi stabileşte un deviz estimativ;Clientul primeşte propunerile de prestaţie şi trece la selectarea prestatorului, dacă mai

mulţi traducători se află în competiţie; deasemeni clientul poate cere o traducere de „încercare” sau un test (probă), care să fie efectuată de traducător; după alegerea între traducători, clientul efectuează demersuri de abilitare a traducătorilor reţinuţi;

Clientul acceptă propunerea traducătorului şi astfel se semnează contractul, după ce clientul a acceptat cererile traducătorului;

Clientul emite bonuri de comandă, pe care traducătorul le primeşte, ceea ce înseamnă că a acceptat, formal, comanda;

Clientul şi traducătorul cad de acord asupra unei convenţii sau contract, incluzând elementele generice ale caietului de sarcini sau integralitatea lui.

3. PREPARATIVE, PLANIFICARE, ORGANIZARE

3.1. PREGĂTIREA KIT-ULUI DE TRADUCERE (de localizare, subtitrare, etc.)

Clientul colectează diversele componente ale kit-ului de traducere:Materialul de tradus;Orice produs la care se raportează materialul de tradus;Orice material înrudit; Orice memorie de traducere aplicabilă la text;Orice material ce trebuie neapărat să fie integrat în traducere;Un calendar al livrărilor (de la client la traducător şi de la traducător la client);O listă a prestaţiilor;Elemente de stil şi formatare.

3.2. RECEPŢIA ŞI CONTROLUL KIT-ULUI DE TRADUCERE

Traducătorul sau întreprinderea de traducere primeşte şi analizează kit-ul, apoi face o listă cu eventualele carenţe sau deficienţe; verifică dacă materialul nu conţine viruşi; înregistrează (salvează) o versiune corectă a materialului.

3.3. ACORDUL DEFINITIV AL PARTENERILOR

Dacă este cazul, traducătorul şi clientul său renegociază condiţiile de preţ şi calendar, ţinând cont de eventualele schimbări. Clientul şi traducătorul cad de acord asupra

38

următoarelor elemente:a) Condiţii generale şi particulare de executare a prestaţiei;b) Calendarul şi scadenţele fiecăruia;c) Orientarea traducerii şi opţiunile ce vor fi reţinute;d) Sumele şi plata lor;e) Mijloacele de realizare a proiectului;f) Procedurile aplicabile.

Traducătorul semnează o convenţie de confidenţialitate, cedând dreptul de proprietate intelectuală în beneficiul clientului. Clientul oferă un caiet de sarcini complet.

3.4. TESTAREA POSTULUI DE LUCRU AL TRADUCĂTORULUI

Conform exigenţelor în vigoare testarea postului de lucru al traducătorului implică standarde corespunzătoare.

3.5. PLANIFICAREA EXECUTĂRII TRADUCERII

Traducătorul planifică executarea traducerii, ţinând cont de calendarul livrărilor, de scadenţe şi de eventuala necesitate de a sincroniza prestaţia considerată cu orice prestaţie dependentă sau cu care se află în legătură. Traducătorul generează planul director al execuţiei, care este indispensabil în cazul unor lucrări ce se execută paralel sau sunt legate de loturi ale aceluiaşi material unitar.

Planul director al execuţiei specifică următoarele elemente:a) Ce anume face fiecare;b) Pe ce parte anume a materialului acţionează fiecare;c) Începând cu ce dată;d) Cât timp;e) Cu ce mijloace şi resurse;f) Ca urmare a cărei operaţiuni;g) Înaintea cărei operaţiuni;h) În raport cu ce operaţiune.

4. PREGĂTIREA TRANSFERULUI. PRETRANSFERUL.

4.1. PRIMIREA MATERIALULUI DE TRADUS

Traducătorul intră în posesia materialului de tradus şi, dacă este cazul, îl pune la dispoziţia operatorilor care îl vor trata.

4.2. ANALIZA MATERIALULUI DE TRADUS

Traducătorul controlează calitatea materialului de tradus, se asigură că materialul este corect din punctul de vedere al calităţii lingvistice, stilistice şi redacţionale; din punctul de vedere al calităţii tehnico-semantice; din punctul de vedere al calităţii funcţionale. Totodată se asigură că materialul poate fi tratat fară nici un risc de un traducător uman sau un automat.

Acest control variază în funcţie de traducător (uman/maşină), dar vizează aceleaşi elemente în ansamblu:

a) Aspectul material;b) Materia;c) Formatul;d) Lizibilitatea;e) Exploatabilitatea, fară riscul de a se degrada;

39

f) Conţinutul;g) Organizarea şi structura;h) Formulările;i) Ansamblul de elemente complementare;j) Tot ce este pe marginea textului sau ca anexă;

Rolul traducătorului în această verigă este multiplu pentru că el trebuie:Să surprindă orice anomalie;Să noteze orice întrebare pentru client;Să surprindă/noteze orice element pe care nu-l înţelege şi îi cere o documentare

suplimentară;Să releveze terminologia şi frazeologia problematică;Să elucideze aspecte opace sau ambigui.

4.3. MOBILIZAREA EXPERIENŢEI ŞI A INFORMAŢIILOR NECESARE

Clientul pune la dispoziţia traducătorului resursele cerute pentru a înţelege şi a elucida materialul de tradus. Traducătorul procedează la elucidări complexe sau dificile, la stadiul tehnic sau la aşa zisa „documentare a subiectului”.

4.4. COLECTAREA MATERIILOR PRIME

Acest pas, aşa cum generic este sugerat de denumire, constă în adunarea propriu-zisă a materialelor.

4.5. REALIZAREA UNUIA SAU A MAI MULTOR EŞANTIOANE DE TRADUCERE

Traducătorul realizează unul sau mai multe eşantioane pe care le transmite clientului sau revizorului.

4.6. VALIDAREA ŞI ADUNAREA MATERIILOR PRIME ŞI A DIRECTIVELOR ADIŢIONALE

Clientul sau revizorul validează materiile prime (terminologie, frazeologie, repertorii ale traducătorului). Dacă este cazul, clientul omologhează materiile prime. Apoi traducătorul primeşte şi adună în set directivele primite.

4.7. EXECUTAREA TRATAMENTELOR ANTICIPATE ŞI IMPLANTAREA REZULTATELOR ÎN MEDIUL TRADUCERII

5. TRANSFERUL

Traducătorul traduce. În toată faza de transfer, clientul/revizorul îi aduce traducătorului toată informaţia de care are nevoie şi îi dă, în limite admise, tot ajutorul necesar.

În caz de forţă majoră (boală, incendiu, etc.) sau de incorectitudine a clientului (faţă de specificaţiile din contract) traducătorul are dreptul să anuleze contractul fără niciun fel de daune.

Dacă clientul îşi modifică substanţial comanda, atunci condiţiile de remunerare şi termenul de execuţie vor fi renegociate.

Dacă clientul îşi retrage comanda, oricare ar fi motivul, partea de lucru efectuată deja este dată clientului, pentru ca acesta să-i dea traducătorului remuneraţia corespunzătoare muncii făcute.

40

Traducătorul trebuie să-l informeze pe client despre orice risc de întârziere a livrării. În caz de întârziere nejustificată, clientul are dreptul să rupă contractul unilateral şi fără despăgubiri.

Traducătorul nu poate subcontracta traducerea (total sau parţial) fără acordul expres al clientului.

6. CONTROLUL CALITĂŢII ŞI ADUCEREA LA NIVEL

6.1. AUTO-CONTROALE.

Traducătorul procedează la cinci tipuri de auto-control al calităţii standard:a) Pontajul – verifică dacă a tradus tot ceea ce trebuia tradus, în conformitate cu directivele şi dacă toate elementele „critice” sunt corecte (cifre, date, nume, formule, titluri, etc.);a) Controlul calităţii lingvistice, stilistice, redacţionale : se verifică tot ceea ce ţine de limbă (ortografie, gramatică, sintaxă, terminologie, frazeologie, etc.), pentru ca stilul să fie corect, omogen, conform cu directivele;b) Contolul calităţii tehnice, factuale, semantice : se verifică tot ceea ce ţine de conţinut (date, informaţii, raţionamente, cronologie, logică, etc.), adică acele elemente care trebuie să fie corecte, adevărate, în conformitate cu directivele;c) Controlul calităţii traducerii : se verifică atât ca tot ceea ce a fost tradus, să fie concordant cu originalul (în afară de adaptările cerute) cât şi ca modalităţile de transfer să respecte regulile artei, specificaţiile clientului şi constrângerilor apărute din nevoile de folosire a traducerii;d) Controlul omogenităţii : se verifică atent ca stilul, terminologia, frazeologia, modul de exprimare să fie perfect omogene.

6.2. CONTROALELE DE CALITATE EFECTUATE DE REVIZOR

Revizorul poate fi, în unele cazuri, chiar clientul. El primeşte kit-ul, care include materialul tradus, şi dacă e necesar, începe prin a face un control (de exemplu antivirus) al materialului.

Revizorul corectează, rectifică, adaugă, modifică, completează, redistribuie, reformulează, reorganizează, recompune, pentru a aduce materialul la nivelul de calitate cerut. Revizorul creează fişa de control a calităţii, pe care va înregistra carenţele, erorile şi lipsurile constatate şi corectate de el. Acesta va transmite traducerea considerată „livrabilă” sau „difuzabilă” către client.

6.3. CONTROALELE DE CALITATE EFECTUATE DE CLIENT

Aceste controale completează revizia făcută de revizor. Aşadar, clientul primeşte traducerea şi efectuează corecturile care apar la acest nou control (sau cere ca acestea să fie făcute de traducător).

6.4. CORECTURI ŞI ADAPTĂRI

Traducătorul şi revizorul primesc traducerea şi analizează fişa de control a calităţii. Traducătorul face corecturile necesare (cerute) şi transmite materialul corectat la revizor. Dacă se precizeză în caietul de sarcini, revizorul este cel care va face ansamblul adaptărilor cerute.

41

6.5. ULTIMELE VERIFICĂRI

Clientul primeşte şi verifică traducerea o ultimă dată, apoi aceasta este considerată bună de difuzat.

7. ÎNCHIDEREA DOSARULUI TRADUCERII

Clientul, traducătorul şi revizorul fac o analiză completă a prestaţiei, pentru a-i determina reuşita sau eşecul, în perspectiva unei ameliorări a prestaţiilor viitoare. Clientul, traducătorul şi revizorul se informează reciproc despre rezultatele analizelor lor. Ei pun în lumină, mai ales, disfuncţionalităţile şi cauzele acestora, pentru a le remedia. Apoi traducătorul emite factura, revizorul emite şi el factura. Clientul primeşte facturile. Orice litigiu cu privire la sumele facturate şi plata sumelor datorate se reglează conform dispoziţiilor din acordul iniţial sau conform regulilor de arbitraj fixate în contractul ce leagă clientul şi traducătorul.

Responsabilitatea financiară a clientului nu poate depăşi suma de pe factură. După ce clientul plăteşte factura, dosarele respective sunt închise.

8. URMĂRILE TRADUCERII

Clientul, traducătorul şi revizorul îşi arhivează fiecare totalitatea elementelor semnificative ce se raportează la prestaţia abia terminată. Atât clientul cât şi traducătorul vor „consolida” ansamblul materiilor prime implicate (metode, terminologie, opţiuni, memorii de traducere). Această „consolidare” înseamnă: triere, completare, „curăţire”, punere în formă şi pregătirea terminologiei, a frazeologiei, pentru a se aplica la modelele de traducere şi la orice altă materie primă, în vederea unei/unor refolosiri viitoare.

9. IMPLICAREA ÎN VIAŢA PRODUSULUI REZULTANT

Clientul va asigura „viaţa” produsului rezultat din prestaţia traducătorului prin:a) Difuzarea lui (prin imprimare sau pe site web);b) Asigurarea unei monitorizări a materialului tradus (prin fişe de anchete).

Uneori de aceste elemente/aspecte se ocupă şi traducătorul.

42