Regimul lui Nicolae Ceauşescu

1965-1989

Nicolae Ceauşescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 în Scorniceşti, judeţul Olt. În anul 1929

acesta ajunge în Bucureşti, iar în 1930 intră în Mişcarea sindicală de tineret, în Uniunea

Tineretului Comunist. În 1933 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Puternicele

greve muncitoreşti din 1932 şi 1933, printre care şi marile greve de la Ploieşti şi grevele

feroviarilor de la Bucureşti au demonstrat capacitatea organizatorică a Partidului Comunist

Român. Au dovedit că forţa în lupta împotriva fascismului şi pentru democraţie este reprezentată

prin clasa muncitoare împreună cu ţărănimea, cu intelectualitatea progresistă, unirea tuturor

forţelor muncitoreşti şi democratice. Trebuie subliniată importanţa politică a grevelor din

februarie 1933, care au fost primele mişcări de masă din Europa după instaurarea hitlerismului în

Germania. Grevele de la Griviţa sunt urmate de circa două mii de arestări. Agitatorii sunt

judecaţi de un consiliu de război, iar apoi transferaţi la Craiova. Printre conducătorii mişcării se

află şi o mână de militanţi: Chivu Stoica, Ştefan Voitec, membru al Partidului Social-Democrat

şi Gheorghiu Dej, viitor secretar al Partidului Comunist Român, imediat după război. Nicolae

Ceauşescu, venit să depună mărturie la procesul de la Craiova, este arestat de poliţie. O nouă

arestare urmează în luna septembrie deoarece Nicolae Ceauşescu a participat la o adunare

antifascistă neautorizată. Acesta este arestat şi trimis familiei la Scorniceşti. La vârsta de 20 de

ani, Nicolae Ceauşescu părăseşte Scorniceştiul pentru a se întoarce la Bucureşti.

În 1936, secretar al tinerilor comunişti din Valea Prahovei, este denunţat şi arestat. Acesta

este condamnat la doi ani închisoare şi 2000 de lei amendă pentru insultarea curţii. La Doftana,

Ceauşescu a cunoscut câţiva comunişti veterani. Acesta este introdus în istorisiri şi implicat în

dezbateri formative. Principalul său mentor se numeşte Ghoerghiu Dej. Ieşit de la Doftana de

câteva luni, acesta participă la manifestaţia de 1 Mai. Aici o întâlneşte pe Elena Petrescu,

viitoarea sa soţie.

Ziua electorală de 19 noiembrie 1945 ia forma unei sărbători populare însoţită de violenţe.

Partidul Comunist obţinea 68 de locuri, Frontul Plugarilor, al lui Petru Groza, 70. La data aceea,

bilanţul e favorabil lui Dej şi tovarăşilor săi: România semnează, la Moscova, în februarie 1948

un tratat de prietenie, de colaborare şi asistenţă mutuală. Câteva zile mai târziu congresul

partidului român îl alege ca secretar general pe Gheorghiu Dej. Nicolae Ceauşescu se găseşte în

locul unde se iau deciziile superioare. Este şeful direcţiei superioare a armatei.

Gheorghe Gheorghiu Dej a murit la data de 20 martie 1965 din cauza cancerului la ficat.

După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceauşescu.

Prima etapă a regimului ceauşist s-a desfăşurat între anii 1965-1971. Principalii factori au

fost : adoptarea unei noi Constituţii, redenumirea ţării în Republica Socialistă România şi

schimbarea denumirii P.M.R. în Partidul Comunist Român(P.C.M.). În primii săi ani petrecuţi în

fruntea partidului, Ceauşescu era popular atât în ţară cât şi în străinătate. Aprovizionarea cu

alimente era bună, bunurile de larg consum au reînceput să apară, cenzura a fost slăbită şi s-a

înregistrat o deschidere culturală spre Occident. România a continuat să aibă relaţii bune cu

guvernele occidentale şi cu instituţiile internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional şi

Banca Mondială. În timpul lui Ceauşescu, România a stabilit relaţii diplomatice cu ţări precum

Germania, Israel, China şi Albania. Perioadele de libertate şi aparentă prosperitate au fost de

scurtă durată. În 1966 Ceauşescu a hotărât schimbarea politicii demografice a guvernului,

luându-se măsura interzicerii avorturilor şi contracepţiei şi sprijinirea natalităţii.

A doua etapă a regimului Ceauşist s-a desfăşurat între anii 1971-1980. Această etapă a avut

ca punct de pornire vizitele lui Ceauşescu în China şi în Coreea de Nord. Din 1972, acesta începe

să-şi pună rudele în posturi importante în partid şi în sistemul organelor de stat. În 1973 soţia sa,

Elena, este promovată în Comitetul Executiv al P.C.R. În 1974 Ceauşescu devine preşedinte al

republicii. Tot în anii ’70 dictatorul nostru a luat o serie de decizii economice greşite,

„pregătind” astfel criza economică din anii ’80. În 1974 o mare parte a Bucureştiului a fost

demolată pentru a face loc unor proiecte precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul

Victoria etc. Mareele cutremur din 1977 a adus uriaşe pagube Bucureştiului, s-au prăbuşit mai

multe clădiri, multe au fost grav afectate. Cutremurul a fost unul din pretextele folosite pentru

declanşarea marilor demolări din capitală, demolări prin care au fost distruse nu numai clădiri

grav avariate şi fără o valoare istorică şi culturală, dar şi monumente de o mare importanţă

istorică precum Mănăstirea Văcăreşti, Bisericile Sfânta Vineri şi Enei, Mănăstirile Cotroceni şi

Pantelimon, Stadionul Republica. Chiar şi Palatul de Justiţie, opera unuia dintre cei mai faimoşi

arhitecţi români, Ion Mincu, era programată pentru demolare la începutul anului 1990, după cum

arătau planurile de sistematizare.

Cea de-a treia etapă a regimului Ceauşist s-a desfăşurat între anii 1980-1987. După 1980

starea de criză a României a devenit evidentă. În această perioadă ţara noastră avea nevoie de

materii prime din străinătate. Tot în această perioadă de criză s-au înregistrat împrumuturi

imense din străinătate. Majoritatea statisticilor erau falsificate pentru a acoperi o economie

falimentară. Atunci poporul român era folosit tot mai mult ca o armă de propagandă a regimului

Ceauşist. România comunistă a avut sisteme sanitare şi de învăţământ bune. Nivelul lor a scăzut

însă spre sfârşitul anilor 1980 când era lipsă de medicamente şi aparate medicale. Din cauza

lipsei seringilor sterile şi a transferurilor de sânge efectuate în condiţii neprofesionale şi

nonigienice, mulţi copii au fost infectaţi cu virusul HIV. România şi-a construit un sistem

energetic eficient şi o reţea de distribuţie a energiei dezvoltată. În anii lui Ceauşescu s-a construit

metroul din Bucureşti şi un număr mare de locuinţe în diferite oraşe ale ţării. Însă Ceauşescu a

devenit obsedat de ideile returnării datoriei externe contractate în Occident şi de construire a unui

palat ( Casa Poporului ) cu dimensiuni uriaşe, alături de un cartier la fel de grandios. Acestea au

dus la crize de aprovizionare cu alimente şi bunuri. După 1984, în ciuda unor ani buni din punct

de vedere agricol şi a unei producţii mari de alimente, a fost introdusă raţionalizarea alimentelor

de bază, ca un mijloc de reducere a obezităţii. Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul,

carnea de porc, vită şi de pui au fost raţionalizate până la căderea regimului communist în 1989,

iar raţiile au continuat să scadă. În 1985, în ciuda marii capacităţi de rafinare şi a producţiei

importante de ţiţei, benzina a fost strict raţionalizată, circulaţia în zilele de duminică a fost

limitată iar cea din timpul iernii a fost “ suspendată temporar” pentru autoturismele proprietate

particulară. Electricitatea a fost raţionalizată pentru a asigura funcţionarea industriei grele.

Iluminatul stradal a fost redus iar programul televiziunii naţionale a fost micşorat la două ore pe

zi. Programul de funcţionare a magazinelor a fost schimbat pentru a folosi pe cât posibil doar

lumină naturală.

Regimul Nicolae Ceauşescu a înfăptuit o politică economică menită să industrializeze

România într-un timp scurt, fără nici o preocupare pentru nevoile reale ale ţării sau sacrificiile

umane. Priorităţile şi obiectivele economice erau stabilite arbitrar, având la bază mai degrabă

înclinaţiile şi preferinţele personale ale conducătorului şi ale soţiei sale. Obsesia stalinistă a

dictatorului privind industria grea ca obiectiv prioritar l-a făcut să dezvolte cu orice preţ o uriaşă

industrie siderurgică şi metalurgică.

Talentele ştiinţifice de chimist ale Elenei Ceauşescu au dat naştere unei vaste industrii

petrochimice. Aceste ramuri au devenit pivoţii economiei româneşti.

Principala eroare economică a acestor opţiuni consta în aceea că ele ignorau total lipsa de

materii prime şi resurse energetice a României. Deşi era bogată în resurse naturale, tocmai pentru

industriile care erau prioritare lui Ceauşescu, România avea prea puţină materie primă. În

consecinţă, toate materiile prime, sau cea mai mare parte a lor, ca şi energia utilizată proveneau

din import. Spre exemplu , în 1988, importurile de minereu de fier se măriseră de 20 de ori faţă

de anul 1960. Paradoxul era că acele industrii care se bazau pe materie primă şi energie din

import nu prea reuşeau să-şi vândă produsele pe piaţa mondială. În concluzie, industria grea nu

era capabilă să aducă suficientă valută străină nici măcar pentru a acoperi costurile materiilor

prime şi ale energiei importate pe care le utiliza. Pentru a compensa acest deficit, regimul sporea

constant exporturile de alimente şi bunuri de larg consum, adică exact de ceea ce românii aveau

nevoie.

Din “grânarul Europei”, România a devenit “cutia milei”. Industrializarea obsesivă a avut

două efecte devastatoare asupra agriculturii. Întâi, ea a privat producţia agricolă de investiţiile

indispensabile în maşini, irigaţii, ameliorări funciare şi îngrăşăminte, şi apoi, a depopulat satele.

Cel de-al doilea efect a luat proporţii dramatice, lăsând munca câmpului în principal în seama

femeilor şi a bătrânilor. Mai mult, într-o vreme când alte ţări comuniste liberalizau legile cu

privire la proprietatea funciară şi slăbeau controlul statului asupra proprietăţii agricole,

Ceauşescu reintroducea în 1983 cotele obligatorii către stat, iar în 1986 decreta că toate

terenurile agricole erau proprietate de stat dată în folosinţa temporară numai gospodăriilor

agricole de stat şi cooperatiste sau ţăranilor individuali.

Efectele au fost cumplite. Productivitatea agricolă era una din cele mai scăzute din Europa.

Se comiteau exagerări aberante când se reportau recolte record de cereale, spre exemplu, în

1989, Ceauşescu a anunţat că recolta de grâu atingea 60 000 000 tone când, de fapt, ea se situa

sub 17 000 000 tone.

Ultima etapă şi anume sfârşitul regimului Ceauşist a avut loc între anii 1987-1989. În aceşti

doi ani dictatorul pierduse total sprijinul populaţiei. Dornic de a modifica fizionomia oraşelor,

regimul a început o serie de demolări ale construcţiilor vechi. Aşadar la 21 septembrie 1988,

Ceauşescu a organizat un miting pentru a explica populaţiei de ce politica sa este cea mai bună.

Însă, întâlnirea nu a mers aşa cum s-a aşteptat. Totul s-a petrecut foarte repede : Timişoara se

ridică la 16 şi 17 decembrie, Nicolae Ceauşescu este hulit la Bucureşti pe 21; fuge cu elicopterul

pe 22, dar este prins câteva ore mai târziu la Târgovişte. După ce au fost judecaţi, Elena şi

Nicolae Ceauşescu au fost executaţi, pe 25 decembrie, după ce au fost condamnaţi pentru

genocid, furt de bunuri publice şi subminarea statului.