STRATEGIA DE SECURITATE ENERGETICĂ ŞI POLITICA ENERGETICĂ. ABORDĂRI ACTUALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ÎN PLAN INTERNAŢIONAL

Masterand: Radu MOINESCU

IntroducereCreşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o propun toate

statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse energetice tot mai limitate. Dispariţia, pentru moment a bipolarităţii a înlăturat un motiv redus la câţiva actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în care participanţii sunt mult mai numeroşi iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob. Pierderea accesului la acestea pot avea consecinţe distrugătoare, iată de ce o parte însemnată a politicilor externe dar şi a celor de putere este preocupată de accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de parteneriate etc. Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecţii săi să ia în considerare „totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională”, şi este permanent „interesată de calculele unora sau altora, ... de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relaţiilor, dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene”1.

Acţiunile teroriste manifestate în ultimii ani au avut efecte seismice asupra geopoliticilor energetice, mai ales asupra celor ale petrolului. Orientul Apropiat a devenit brusc o zonă mai puţin sigură, iar marile economii au realizat că sunt prea dependente de ea. Au trecut, deci, la acţiuni de disipare a dependenţei pe întreg globul. Ca urmare, au dobândit rapid importanţă strategică şi alte zone, s-au declanşat alte competiţii, interesele naţionale încep să capete altă greutate în raport cu cele ale alianţelor etc., confirmându-se încă o dată că în marile strategii nimic nu poate fi ignorat, cu atât mai mult cu cât într-o perspectivă nu prea îndepărtată şi alte resurse ar putea deveni motive pentru competiţii strategice: apa, alimentele etc.

Componentă ideologică a bipolarităţii, cu toată infrastructura sa, inclusiv cea militară, securitatea energetică a dominat confruntarea în perioada războiului rece. Dominaţia sa a fost atât de răsunătoare încât a acoperit mobilul mult mai profund al confruntării, de aceea amintit cu circumspecţie în declaraţiile politice, dar urmărit cu consecvenţă în geopolitică, cel al deţinerii şi accesului la resurse. Interdependenţele dintre resurse, dezvoltare, prosperitate şi putere au fost demult decodificate şi au modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Odată cu revoluţia industrială însă, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în zonele unde erau vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura aşezării geografiei politice a lumii în cadrul unor graniţe mai mult ori mai puţin recunoscute, dar trasate, a căror nerespectare provoacă reacţii ce depăşesc cu mult stricta relaţie dintre doi actori politici. Resursele energetice de astăzi au contat puţin în procesul delimitărilor din secolul XIX, de exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja complicate. De aceea, petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu a fost străin de ultimul război mondial şi nu poate fi eliminat din motivaţiile unor conflicte distrugătoare şi astăzi, precum cele din Golf, Angola, Cecenia etc. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, chiar dacă au apărut şi altele cum ar fi energia nucleară sau gazele naturale. Acestea din urmă au fost descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere, deci necesită aceleaşi căi de acces, dar şi ele constituie o resursă epuizabilă. Este un motiv suficient ca această perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuţiile asupra limitelor dezvoltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi mereu resursele

1 Paul CLAVAL, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura CORINT, Bucureşti, 2001, p.10.

1

necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative de energie, nu pot rămâne neobservate jocurile politice şi militare în jurul celor existente care vor asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.

Din punct de vedere al securităţii economice, anul 2008 a marcat intrarea într-o nouă criză a principalelor economii ale lumii, care continuă și astăzi, reflectată în indicatorii economico-financiari care s-au acutizat în ultima perioadă, deși unele state afirmă că au depășit perioada critică. S-a accentuat, totodată, competiţia economică dintre SUA şi Uniunea Europeană, fenomen demonstrat de evoluţia raporturilor dintre euro şi dolar, iar Federaţia Rusă se impune din ce în ce mai mult pe piaţa energetică. Probabilitate a propagării efectelor generate de această competiţie în zonele limitrofe este ridicată. Actuala criză economică a adâncit decalajele între principalele economii ale lumii şi marea majoritate a celorlalte, ceea ce determină perpetuarea riscurilor provocate de asemenea realităţi, cu efecte directe asupra stabilităţii, unde resursele energetice îşi demonstrează din nou rolul de stabilizator economic, iar petrolul pe acela de armă.

În majoritatea statelor care au trecut de la economia centralizată, planificată la economia de piaţă aceasta a adus venituri importante din privatizare şi a devenit tot mai atractivă pentru investitori. Combinate cu măsurile anticorupţie, de control a oligarhiilor şi protecţie socială, începuturile ieşirii din criza economică oferă sprijin consistent modelului politic amintit, care va deveni un argument major, de necontestat, în dialogul dintre state.

Transformarea resurselor energetice într-o problemă de securitate, impune din partea tuturor statelor necesitatea elaborării unor politici energetice şi strategii în domeniu.

Privind ţara noastră, ,,Poziţia geostrategică a României va fi valorificată în planul asigurării stabilităţii, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securităţii rutelor energetice şi de transport. De asemenea, România se aliniază politicilor NATO şi UE de sprijinire a democratizării şi oferire de asistenţă de securitate statelor din regiune. Proiectarea stabilităţii în spaţiile adiacente Mării Negre se va realiza în congruenţă cu politicile NATO şi UE în regiune, va beneficia de parteneriatele României cu Turcia şi Grecia şi va fi sprijinită prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă ca actor regional major”2.

2 Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004, p.5.

2

CAPITOLUL IMediul de securitate

Situaţia internaţională cunoaşte o evoluţie rapidă, din punct de vedere economic şi tehnico-ştiinţific unde competiţia se înteţeşte, iar cuceririle ştiinţei şi tehnicii au contribuit în mod substanţial la dezvoltarea şi evoluţia societăţii omeneşti, a economiei mondiale.

În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem şi ca orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunzând acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-normativ etc.

Sfârşitul secolului XX a fost marcat de un lung şir de evenimente care au produs modificări profunde, pozitive unele, iar altele mai puţin bune, în toate domeniile existenţei sociale, inclusiv în planul mediului de securitate. Aceste modificări au dus la conturarea unor aspecte deosebite, între care, instabilitatea şi rata mare a schimbărilor este tot mai evidentă. Tendinţele respective au determinat modificarea arhitecturii de securitate la nivel global şi regional, precum şi trecerea la proiectarea unor noi structuri în sistemul raporturilor internaţionale. Mediul de securitate al sfârşitului de secol a coincis cu apariţia şi ulterior evoluţia unor fenomene noi, în majoritatea cazurilor necunoscute, cunoscute foarte puţin sau deosebit de greu de controlat, printre care scăderea drastică a resurselor naturale, poluarea mediului înconjurător şi implicit încălzirea îngrijorătoare a climei şi altele se accentuează din ce în ce mai tare.

Începutul secolului XXI s-a dovedit la fel de surprinzător. Deşi multe naţiuni ale lumii îmbrăţişează valorile democraţiei reprezentative şi ale economiei de piaţă creând noi oportunităţi pentru realizarea unor relaţii internaţionale durabile, există totuşi, multe provocări la adresa securităţii atât la nivel naţional şi regional, cât şi la nivel global. Chiar dacă foştii adversari de la începutul „războiului rece” sunt în prezent parteneri în probleme de securitate, tensiunile economice şi cele de mediu, printre altele, continuă să cauzeze instabilitate.

Se vorbeşte astăzi tot mai obsesiv despre noua ordine mondială, globalizare şi antiglobalizare, războiul asimetric al teroriştilor declanşat împotriva intereselor celor mari ca singura formă de existenţă, ori doctrina loviturilor preventive ca singura formă de a-i pedepsi pe cei care îndrăznesc să apeleze la crima contra umanităţii (terorism). Adevărata miză a conflictelor dintre marii actori este reprezentată de rezervele de hidrocarburi, iar încrâncenările disputelor pot duce la utilizarea armelor nucleare. Dacă în perioada războiului rece conflictul nuclear a putut fi evitat, ambii protagonişti, SUA şi URSS, au conştientizat că miza ideologică (disputa între capitalism şi comunism) nu merită riscul distrugerii omenirii, actuala cauză a conflictelor (stăpânirea regiunilor bogate în rezerve energetice) nu oferă nici un fel de garanţii că umanitatea va fi ferită de dezastrul unei confruntări nucleare, cunoscut fiind faptul că tot mai multe state au acces la programe nucleare, care în multe cazuri nu sunt destinate scopurilor paşnice.

Dar securitatea globală, adică pacea şi prosperitatea naţiunilor instaurate printrun sistem instituţional şi legislativ unanim acceptat şi respectat, este ameninţată de un alt mare pericol aflat în directă conexiune cu rezervele de petrol şi gaze: exploatarea iraţională a acestor rezerve, eliminarea în atmosferă a reziduurilor, ceea ce creează efectul de seră, încălzirea climei. Aceste ameninţări şi riscuri de natură ecologică, au atras atenţia experţilor în domeniu asupra consecinţelor cum ar fi: topirea calotei glaciale, modificarea anotimpurilor, mari dezastre naturale urmate de migraţii de populaţie. Omul, ca fiinţă superioară, înzestrat cu inteligenţă şi raţiune riscă să fie redus la stadiul în care insectele animalice vor face legea. De aceea între securitatea energetică şi cea ecologică există o strânsă corelaţie, specialiştii din domeniu abordându-le concomitent.

La nivel de experţi se apreciază că printre actorii globali şi tendinţele care vor modela omenirea în următorii ani se numără resursele naturale, mediul înconjurător şi economia globală. Aceştia, coroboraţi cu alte provocări ce se manifestă pe plan mondial (creşterea numărului populaţiei globului, resursele naturale şi energetice, mediul înconjurător, apariţia unor noi maladii, lupta pentru extinderea sferelor de influenţă etc.), vor avea consecinţe mari asupra mediului mondial de securitate.

3

Având în vedere că omenirea trăieşte o viaţa trepidantă, plină de neprevăzut, se poate spune că resursele naturale şi mediul înconjurător au un rol important în menţinerea unui echilibru global de securitate.

Mediul internaţional de securitate a suferit în ultima perioadă modificări semnificative. În prezent, securitatea zonală, regională şi cea mondială este influenţată de câteva

evenimente incidentale cu potenţial mare de reacţie, astfel: - mişcările de protest cu caracter profund social din Franţa, ce au avut loc în anul 2007,

relevă deficienţe ale modelului democratic francez atât la nivelul absorbţiei populaţiilor fără origine indigenă şi la cel al aparentului eşec al guvernării liberale franceze, ce risca întoarcerea la modelele controversate, socialiste;

- declanşarea crizelor energetice ruso-ucrainene, în special cele din ultimii trei ani, denumite sugestiv de unii geopoliticieni „războiul gazelor”, au creat grave disfuncţionalităţi şi a afectat în mod semnificativ atât securitatea energetică regională cât şi configuraţia politică regională;

- prelungirea conflictului din Afganistan peste prevederile planificatorilor NATO şi situația destul de fragilă din Irak, cu toate eforturile comunităţii internaţionale de a stabiliza politic, economic și social aceste state, concluzia finală fiind aceea că nici un conflict nu poate fi rezolvat exclusiv pe cale militară, ci în mod deosebit pe cale civilă.

Creşterea securităţii şi stabilităţii zonale, regionale şi în lume este posibilă prin iniţierea diferitelor programe, parteneriate şi iniţiative care să contribuie la consolidare echilibrului strategic încă fragil al acestor spaţii, nu lipsite de mari probleme ce ţin de fizionomia unui mediu de securitate în plan economic, politic, social şi chiar militar în construcţie dinamică.

Pe plan mondial, noile dezvoltări în domeniul energetic sunt fie în fază incipientă – celulele de combustibil pe bază de hidrogen -, fie nu au un preț competitiv și nici răspândire la scară largă – biocombustibilii, în cazul cărora cantitatea de energie produsă este similară cu cea consumată, iar folosirea terenurilor arabile în detrimentul culturilor agricole determină creșterea prețului la produsele alimentare. Promițătoare ar fi tehnologiile de transformare a resurselor de biomasă necomestibile, de tipul algelor și deșeurilor agricole, în carburanți și produse chimice sau tehnologiile nepoluante de extracție și prelucrare a cărbunelui, în condițiile în care costurile ar fi competitive în următorii ani.

Potrivit specialiștilor, o nouă tehnologie în sectorul energetic este complet adoptată în aproximativ 25 de ani, timp în care poate fi implementată și noua infrastructură. O tranziție rapidă și mai puțin costisitoare ar fi posibilă în cazul celulelor fotovoltaice, surselor eoliene și tehnologiilor moderne de realizare a bateriilor, care ar permite reducerea costurile infrastructurii pentru un proiect individual, permițând numeroșilor actori economici să dezvolte proiecte de transformare a energiei potrivit propriilor interese.

În jurul anului 2025, lumea se va găsi în plină tranziției energetică atât în ceea ce privește tipul combustibilului, cât și al surselor. Producția de petrol, gaze naturale și gudron a țărilor din afara OPEC va fi sub nivelul cererii. O reducere substanțială a producției se va înregistra și în țări cu tradiție în extragerea și prelucrarea țițeiului. În 2025, 36% din producția mondială de petrol va fi asigurată de Arabia Saudită, Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Irak și Rusia. Ca o consecință parțială a creșterii controlului companiilor naționale asupra resurselor de petrol și gaze naturale, aproximativ jumătate din producția OPEC din Golful Persic va fi realizată de Arabia Saudită – mai mult decât se așteaptă din zona Africii și Mării Caspice. Spre deosebire de companiile private, care explorează, investesc și promovează tehnologii în funcție de variația prețului la petrol, companiile de stat au serioase motive politice și economice pentru a limita investițiile, prelungind astfel orizontul producției.

Specialiștii în domeniu sunt de părere că, în scurt timp, locul petrolului va fi luat de gazele naturale, al căror consum va crește cu 60%, în următorii zece ani. Dacă în prezent Rusia, Iran și Qatar dețin peste 57% din rezervele mondiale de gaze naturale, în 2025 numai Rusia și Iranul vor fi furnizori principali, Statele Unite, Canada și Mexic asigurând doar 18% din producția globală.

Creșterea prețului la petrol și la gaze naturale ar putea aduce în primplan o altă sursă energetică, mai ieftină – cărbunele. Statele Unite, China, India și Rusia, deținătoare a 67% din rezervele mondiale carbonife, vor rămâne mari consumatoare de cărbune. China va fi însă nevoită

4

de agențiile internaționale să utilizeze tehnologii nepoluante, în cazul în care emisiile de CO 2 în atmosferă vor continua să le depășească pe cele ale Americii.

Cât privește utilizarea combustibilului nuclear pentru energie electrică, experții apreciază că cererea va fi cu mult peste ofertă. Reactoarele nucleare din generația a treia, competitive din punct de vedere economic, vor fi utilizate atât de țări puternic industrializate, cât și de state precum China, India sau Africa de Sud, unde cererea de energie electrică va impune dezvoltarea fabricilor nucleare. S-ar putea vorbi și de expansiunea globală a energiei nucleare, în condițiile în care va fi posibilă furnizarea uraniului ca principală sursă de alimentare pentru energia nucleară, respectând condițiile impuse de legislația internațională.

Cu siguranță, în următorii 20 de ani, fluctuațiile de preț la petrol vor avea implicații geopolitice majore. Până în 2015, cererile masive vor impune o majorare a prețului, care rar va depăși valoarea de 100 $ barilul, urmată de scăderi ale prețului aceasta fiind impusă, printre altele și de apariția de noi tehnologii și comercializarea unui alt tip de combustibil. De amintit este faptul că în vara anului 2009 prețul petrolului ajunsese la 157 $ barilul, scăzând după aceea spre finalul anului chiar sub 50 $ barilul, pentru ca în luna ianuarie 2010 acesta să fluctueze între 65-80 $ barilul.

Se apreciază de către specialiști că, la mai puțin de 100 $ pe baril, transferurile financiare și tranzacțiile energetice vor genera câștigători și perdanți (așa cum se observă în această perioadă, când, de exemplu Rusia, și nu numai, înregistrează un deficit financiar, urmare a scăderii drastice a prețului petrolului în ultimele 6-8 luni). Mare parte din cele 32 de state care importă peste 80% din necesarul lor energetic își vor încetini semnificativ ritmul creșterii economice, existând chiar riscul ca state din Africa de Est să fie catalogate falimentare, cu producție internă brută scăzută pe cap de locuitor, cu mari deficite la venituri și cheltuieli și importante datorii externe. Țările cu o mai bună stabilitate economică vor reuși să facă față prețurilor mai mari de 100 $ pe baril, cu riscul diminuării creșterii economice și al potențialelor frământări politice interne. În pofida rezervelor financiare masive, China va resimți din plin creșterea prețului la petrol, fiind nevoită să intensifice extracția cărbunelui și să construiască noi fabrici nucleare pentru a echilibra importurile la prețuri ridicate. Totodată, în ultima perioadă, pe fondul scăderii prețului la resursele energetice, China și-a extins sfera statelor furnizoare de energie în special în unele state Africane și în zona Americii de Sud.

Rusia și Iranul, principalii furnizori mondiali de energie, vor avea suficiente resurse financiare pentru a-și menține influența în regiune și a-și spori puterea națională, depinde însă cum vor folosi profitul și dacă vor investi în capitalul uman, stabilizarea financiară și infrastructura economică. Altfel, din câștigători se pot transforma în perdanți. Totuși, pentru a păstra contactele cu țările din Europa, Rusia va avea nevoie de gazele naturale din Marea Caspică și va încerca să mențină în sfera sa de influență statele din Asia Centrală.

Pentru Iran, o scădere a prețului la petrol sub 55-60 $ pe baril ar obliga regimul de la Teheran să aleagă între renunțarea la programele economice populiste și susținerea finanțării operațiilor în domeniul informațiilor și securității.

Prognoze realiste asupra corelaţiei resurse energetice-dezvoltare durabilă, cu accent pe situaţia României, nu se pot elabora fără raportarea la principalele scenarii regionale şi globale.

Un scenariu catastrofic susţine că omenirea se îndreaptă spre o competiţie dură pentru resurse a marilor state şi grupărilor de state. Acest scenariu ia în calcul: extinderea controlului şi influenţei SUA şi UE, după 1990, în Europa de Est, Balcani, Marea Neagră, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa etc.; coagularea, în replică, a grupului reprezentat de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (Federaţia Rusă, China, republicile din Asia Centrală sprijinite mai mult sau mai puţin de Iran şi India); refacerea economică şi militară relativă a Federaţiei Ruse şi ambiţia sa de a controla spaţiul CSI, resursele energetice din Asia Centrală şi aprovizionarea Europei cu petrol şi gaze naturale; ascensiunea fulminantă a Chinei în Asia de Est, Sud-Est, Centrală şi de Sud, fapt ce ar ameninţa direct Japonia, India, Indonezia, Vietnamul, Federaţia Rusă etc. Pe termen scurt şi mediu o ciocnire militară între aceste grupări nu pare posibilă. Există, însă, posibilitatea să se întrebuinţeze strategia de confruntare specifică Războiului Rece, şi anume competiţia tehnologică, financiară, economică şi politică, net avantajoasă pentru SUA şi UE.

Într-un astfel de scenariu, de competiţie tot mai intensă între blocuri economico-politice, autorităţile române s-ar confrunta cu probleme extrem de serioase. România s-ar plasa în prima linie

5

a frontului confruntării, fiind situată în proximitatea imediată a Federaţiei Ruse şi CSI. Resursele sale energetice s-ar epuiza mult mai repede, iar dependenţa faţă de aliaţi s-ar accentua la maximum. Bucureştii ar fi nevoit să impulsioneze construcţia de centrale nucleare (cu riscurile de rigoare), de hidrocentrale şi să achiziţioneze noi tehnologii foarte scumpe de valorificare a cărbunelui sau hidrogenului. Concomitent, economia ar trebui, după depăşirea crizei economico-financiare actuale, să atingă în doar câţiva ani cote europene în domeniul productivităţii muncii şi competitivităţii pentru a exporta produse industriale şi servicii necesare importului de materii prime energetice (după ultimele estimări ieşirea din recesiune ar putea avea loc în 4-5 ani). Totodată, scenariul revenirii la un „război rece” între Vest şi Est, ar afecta într-o măsură majoră interesele politice ale României în Europa de Est, în primul rând în Republica Moldova şi Caucazul de Sud. În special o relaţie de adversitate faţă de Federaţia Rusă ar dăuna grav intereselor politice, culturale şi comerciale româneşti. După ultimele date (Forumul Economic Rusia-UE desfăşurat la Bucureşti în luna mai 2009) relaţia româno-rusă tinde să se relaxeze, România şi Federaţia Rusă ajungând la o înţelegere în domeniul energetic relansându-se colaborarea dintre ROMGAZ şi GAZPROM.

Consultările dintre europeni şi ruşi, inaugurate în octombrie 2007 şi continuate la Forumul de la Bucureşti din mai 2009, fac să se întrevadă că părţile nu doresc declanşarea unei noi competiţii Est-Vest. Dimpotrivă, s-ar viza o relansare a cooperării economice. Până acum, ambele părţi şi-au etalat avantajele şi dezavantajele, şi-au experimentat anumite modalităţi de acţiune etc. Experţii consideră că economiile din Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă sunt oricum complementare şi, pe undeva, interdependente. Ar urma ca UE şi Federaţia Rusă să elaboreze un set de norme comune care să reglementeze schimburile de activităţi, investiţiile, drepturile de proprietate etc. Mutarea accentului relaţiilor dintre UE şi Federaţia Rusă de la ciocnirile politico-propagandistice, la cooperarea economică, la un parteneriat strategic şi energetic solid poate fi scenariul următoarelor decenii în spaţiul geopolitic din care face parte şi România. Aplicarea acestui scenariu ar reprezenta o şansă clară pentru dezvoltarea durabilă a ţării şi pentru programul energeticii. S-ar asigura resurse absolut necesare, în condiţii de securitate energetică, şi s-ar deschide României pieţe mai puţin abordate până astăzi.

Globalizarea economică, politică şi culturală, care a stimulat în mod direct competiţia pentru resurse, pune într-o nouă lumină şi raporturile dintre stat, economie, pieţe regionale şi internaţionale. În Uniunea Europeană se disting tendinţe de normare a unei pieţe energetice unice – bazată pe o strategie şi o politică energetică comună – şi de menţinere a prerogativelor statelor membre asupra problemelor energetice (statele membre UE controlează încă subsolurile lor). Cele mai puternice ţări (Germania, Franţa, Italia) au companii energetice redutabile, cu participare de stat. În ipoteza unei competiţii dure pentru resurse pe piaţa globală şi a transformării Uniunii în suprastat federal, s-ar putea ajunge la controlul comunitar asupra resurselor, inclusiv energetice. Un asemenea moment previzibil ar trebui să găsească România în poziţia de deţinătoare a unei industrii energetice puternice, care să justifice folosirea eficientă a resurselor de profil pe piaţa locală. De altfel, dezvoltarea unei puteri energetice respectabile i-ar asigura României şi un loc superior în ierarhia statelor UE. Proiectele guvernamentale anunţate încă din toamna lui 2007 și continuate în 2010 se înscriu în această orientare strategică, unul din acestea fiind decizia de reorganizare a sectorului energetic prin înfiinţarea a două noi companii, denumite Electra şi Energetica, ce vor include atât hidrocentrale, cât şi termocentrale şi mine de cărbune.

Avantajele geostrategice ale ţării, resursele naturale şi capacităţile de producţie de care dispune, experienţa de decenii (mai ales în domeniul petrochimiei), calitatea şi costurile forţei de muncă locale etc. sunt argumente solide pe care guvernanţii români le pot folosi în negocierile inter-europene. Totodată, situarea ţării în vecinătatea rezervoarelor de hidrocarburi din zona Caucaz-Caspica şi din spaţiul Orientului Apropiat şi Mijlociu favorizează susţinerea proiectelor energetice româneşti în plan european. Unele iniţiative în acest sens s-au materializat, dar trebuie să remarcăm faptul că „diplomaţia energetică” a României se află încă la debutul său în cadrul Uniunii Europene.

6

CAPITOLUL IIStrategia de securitate energetică şi politica energetică.

Abordări actuale în uniunea europeană şi în plan internaţional

Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă şi adesea periculoasă, faţă de care cetăţenii români devin tot mai conştienţi. Creşterea necontrolată a consumurilor determină reducerea drastică a resurselor pe scară planetară constituie o provocare pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial în calitatea vieţii, cu consecinţe grave şi asupra mediului ambiant. Românii înţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că reducerea consumurilor individuale şi cele publice, în situaţii de criză energetică, nu sunt singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea, România, în materie de securitate energetică, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte state ale lumii.

Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate energetică adecvată, în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic şi un plan de acţiune pentru ca guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente şi viitoare din acest domeniu.

Politica de securitate energetică este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor din acest punct de vedere. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate energetică se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile în domeniu. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât riscurile şi ameninţările interne, cât şi externe privitor la securitatea energetică a ţării. În ultimă instanţă, politica de securitate energetică caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.

Politica de securitate energetică trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii în general are drept finalitate unele deziderate care privesc securitatea naţională în general, independenţa energetică, evitarea presiunilor de ordin politic din partea unor actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării cetăţenilor etc.

Politica de securitate energetică cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic, modalităţile de prospectare şi exploatare geologică, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice proprii pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului.

Politica de securitate energetică a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de securitate energetică ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate energetică din partea partenerilor interni şi externi din zona de interes strategic naţional.

Politica de securitate energetică se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic, informaţional, ştiinţific, ecologic etc. Acestea sunt iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale – legislativă, executivă etc. – în orice situaţie s-ar afla naţiunea respectivă

Politica de securitate energetică este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Aceasta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, nonguvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea energetică comună.

7

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate energetică coerentă şi detaliată rezultă, în principal, din unele motive cum ar fi:

- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate riscurile şi ameninţările din domeniu într-o manieră coerentă;

- să crească eficienţa sectorului de securitate energetică prin optimizarea contribuţiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu;

- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional. Procesul de elaborare a politicii de securitate energetică trebuie să aibă drept premise

primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic. Lumea în care trăim şi soluţiile proiectate pentru problemele sale, demonstrează

complexitatea securităţii energetice. Mediul de securitate se află într-o continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă realităţilor. De aceea asigurarea securităţii energetică reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.

Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate energetică. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune.

Pentru elaborarea unei politici de securitate energetică sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care afectează noua ordine instituită în mediul/spaţiul/zona de interes.

Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice) impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, întrucât fiecare nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate în plan regional. În noul context, statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a vecinilor.

În noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări de criză energetică, care poate fi generatoare de insecuritate. Ele sunt interesate să se integreze cât mai rapid în structurile socio-economice viabile şi să coopereze într-un cadru propice, atât din punct de vedere economic şi politic, cât şi al satisfacerii nevoilor de securitate energetică.

Sistemul politic este expresia raporturilor de putere din interiorul unui stat. Acesta cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, pe fundamentul cărora se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitate a ei. Orice sistem politic se află în relaţie organică cu sistemele politice specifice ariei geopolitice în care funcţionează.

Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii exploatării resurselor energetice ale unui stat. Însă, statele care se asociază din diferite interese geopolitice au dificultăţi în aplicarea principiilor de drept. Statele naţionale apelează şi se sprijină pe principiile dreptului internaţional, susţinând, de regulă, aplicarea rezoluţiilor, deciziilor şi recomandărilor organizaţiilor internaţionale din domeniu.

Deşi există încercări de a impune norme de drept internaţional, statele naţionale nu renunţă la prevederile dreptului intern în materie de securitate energetică.

Politica de securitate energetică face obiectul unei legislaţii specifice, care diferă de la stat la stat.

Deşi politica de securitate energetică diferă de la un stat la altul, tendinţa generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei teme/aspecte/capitole fundamentale:

a) rolul statului în sistemul energetic internaţional; b) situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi internaţional;

8

c) răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate energetică în situaţiile menţionate.

La primul punct trebuie definită concepţia statului despre sistemul internaţional şi despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a cetăţenilor, ca beneficiarii de drept ai securităţii energetice.

Pentru România securitatea energetică reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea energetică este un drept imprescriptibil care derivă din dreptul constituţional al statului asupra resurselor sale energetice, se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale. ,,Bogăţiile de interes public ale subsolului ..., apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, ..., resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental ..., fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, iar exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional, cu „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”3 , constituie atributul exclusiv al statului român.

La al doilea punct se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât ameninţările interne cât şi cele externe, dar, în practică, multe politici de securitate energetică se axează pe riscurile şi ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali în materie de energie, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de cooperare.

La al treilea punct se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate energetică. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate şi domeniile în care fiecare este împuternicit să acţioneze.

Politica de securitate energetică este construită conform unei structuri standard, care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.

Revizuirea politicii de securitate energetică este aproape întotdeauna iniţiată de executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi în domeniul securităţii energetice pot recomanda o revizuire a politicii de securitate energetică. Revizuirea se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi ocazională, în funcţie de evoluţia pieţei mondiale de energie.

Când ne referim la securitatea energetică, ea trebuie privită ca o componentă vitală Strategiei Naţionale de Securitate, și include: securitatea surselor energetice; securizarea traseelor energetice existente; identificarea unor trasee alternative de energie; identificarea unor surse alternative de energie; protecţia mediului înconjurător.

În privinţa securităţii surselor energetice România trebuie să aibă în vedere unele elemente principale (riscurile şi ameninţările) ce configurează mediul de securitate al regiuni, în special cel al zonei extinse a Mării Negre; printre acestea putem aminti:

a) conflictele de natură etnică şi cele de natură etnico-religioasă – de exemplu Nagorno-Karabakh, Sudul Osetiei şi Abkhazia;

b) instabilitatea politică şi economică; c) existenţa regimurilor opresive de tip sultaneistic şi fenomenul de radicalizare a opoziţiei

politice; d) creşterea militantismului islamic; e) activarea şi dezvoltarea organizaţiilor teroriste;f) evoluţia reţelelor de trafic de droguri; g) instituţionalizarea fenomenului de crimă organizată, ca o forţă din ce în ce mai penetrantă

în viaţa politică, socială şi economică din diferite zone; h) dezvoltarea economiilor subterane – dezvoltare care include atât activităţi economice

ilegale cât şi activităţi care se află în aria de control a statului (sistem regulator şi de taxe paralel cu cel al statului) şi care furnizează mijloace de subzistenţă cetăţenilor;

i) prevalenţa corupţiei în sistemul de stat, în special în piramida guvernamentală.

3 Constituţia României art.135-136.

9

Securizarea traseelor energetice, are în vedere măsurile ce trebuie luate pentru contracararea şi evitarea atacurilor teroriste sau sabotajelor asupra infrastructurii energetice. Dacă sabotajele vizează, în special, obţinerea unor ascendente economice, sau sunt folosite ca mijloc de coerciţie politică, riscurile producerii unor atacuri majore asupra infrastructurii energetice a crescut mult în ultimii ani. Vulnerabilitatea rutelor de transport, respectiv atât a reţelelor de conducte cât şi a tancurilor petroliere transportoare, fac din acestea ţinta preferată a atacurilor teroriste. Pentru România, oleoductele şi gazoductele sunt de importanţă naţională şi trebuie să fie considerate obiective de interes strategic.

Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru economia europeană cât şi pentru stabilitatea şi configuraţia politică a regiunii.

Protecţia mediului înconjurător. Intervenţia omului asupra naturii a ajuns la un punct în care este din ce în ce mai posibil ca să fie generate probleme care pot fi tot mai puţin anticipate.

Pe măsură ce populaţia umană creşte, numărul de specii cu care împărţim planeta scade, iar ecosistemul începe să decadă, existând riscul ajungeri într-o stare dezastruoasă pentru fiinţa umană. În scopul evitării ajungerii la un colaps de sistem este necesară promovarea unei noi etici pentru managementul relaţiilor umane cu mediul, pe fondul a cel puţin trei principii de bază:

a) natura este un sistem de o complexitate impenetrabilă – erorile în relaţia cu natura trebuie rapid acţionat asupra lor, în direcţia diminuării efectelor negative sau eliminării lor;

b) natura nu oferă cantităţi nelimitate/inepuizabile – exploatarea resurselor necesită raţionalizare, limitări şi constrângeri;

c) natura nu are opţiunea de a reveni – refacerea sistemului este foarte anevoioasă, necesită perioade extrem de mari pentru o ipotetică restabilire la starea iniţială.

O problemă de mediu ce afectează întreaga lume este creşterea temperaturii, care are drept cauză principală fenomenele de poluare, ca rezultat al creşterii concentraţiei atmosferice de noxe, urmare a revoluţiei tehnicoştiinţifice.

Securitatea mediului este un concept folosit pentru a puncta relaţia dintre condiţiile de mediu şi interesele de securitate. Securitatea mediului este un factor de control al stabilităţii socio-politice, în sensul distribuirii resurselor naturale. Deşi există un spectru extrem de larg al factorilor ce se combină în relaţia umanitate-mediu este important de precizat că stabilitate a socială, economică şi politică sunt influenţate în mod direct de starea mediului.

Caracterul transfrontalier al poluării, care reprezintă una dintre cele mai actule surse de instabilitate, impune necesitatea respectării principiilor de drept internaţional statuate. În caz contrar, aceasta poate de genera în conflict.

Date fiind efectele directe şi indirecte ale diferitelor transformări de mediu, cu cauze naturale, sau din cauza intervenţiei umane, impun tratarea acestui subiect în politicile de securitate adoptate pe viitor la nivel regional şi global. Implementarea şi dezvoltarea acestora trebuie să asigure speranţa că naţiunile îşi vor asocia eforturile înainte ca Terra să devină o planetă nelocuibilă.

Preocupările pentru securitatea energetică a României s-au amplificat în ultima perioadă.Garantarea securităţii naţionale, conform Strategiei de Securitate Naţională a României

(SSNR), nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare şi creşterea eficienţei energetice. Aceasta trebuie să fie punerea în aplicare a politicii energetice a executivului.

În contextul actualei crize economico-financiare, pentru relansarea economică a ţării noastre cererea de energie va creştere, iar rezervele exploatabile economic de ţiţei şi gaze naturale vor fi tot mai limitate. Deşi România îşi asigură din resurse interne 60% din necesarul de materii prime, va spori dependenţa de importurile de petrol şi gaze naturale. La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenţei în sectorul energetic datorită tendinţelor de concentrare din industria energetică. Pe acest fundal, principalele opţiuni se referă la producţia de energie pe bază de cărbune şi energia nucleară4, cauzele fiind creşterea prognozată a preţurilor la hidrocarburi şi dependenţa de

4 În octombrie 2007 s-a dat în folosinţă cel de-al doilea reactor de la Centrala Nucleară Cernavodă, urmând ca după 2011 să se finalizeze lucrările şi la Unităţile 3 şi 4. Totodată se are în vedere construirea unei noi centrale nuclearo-electrice în zona Transilvaniei.

10

importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă (Federaţia Rusă). Totodată s-au inițiat planurile de restructurare a sectorului energetic, începând cu anul 2010.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul intern brut de energie electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 şi 38% în anul 2020. Se va realiza stimularea investiţiilor în îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-producţie-transport-distribuţie-consum. Se va promova utilizarea biocombustibililor lichizi, biogazului şi a energiei geotermale. Reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate va reprezenta o altă prioritate.

În domeniul surselor de energie se va avea în vedere continuarea diversificării mix-ului energetic, prin promovarea mai accentuată a surselor regenerabile şi intensificarea preocupărilor pentru creşterea eficienţei energetice pe întreg lanţul producţie-transport-distribuţie-utilizator final.

Pe acest fundal al reexaminării problemelor energetice în ţară şi în UE, autorităţile române au luat în ultimii ani unele măsuri de retragere de la privatizare a câtorva companii strategice de producţie, transport şi distribuţie. Prin aceste măsuri, s-a urmărit ca Bucureştii să nu devină total dependent de marile companii străine în materie de energie, tendinţă remarcată şi în Germania, Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia etc.

În politica energetică şi stabilirea strategiei energetice a României un loc important îl ocupă traseele/coridoarele energetice.

Pe plan mondial se prevăd schimbări majore ale mediului de securitate în următorii 20 de ani. România, aflată încă într-o tranziţie prelungită, este prinsă de jocul intereselor marilor actori internaţionali. O excludere a României din circuitul european al rutelor energetice ar complica şi mai mult harta stabilităţii regionale.

În ultimii ani acţiunea unitară în cadrul Uniunii Europene este menită a asigura alternativele necesare, evitând ajungerea la o criză de aprovizionare cu resurse energetice. România a promovat această poziţie încă din anul 2005, când a evidenţiat nevoia surselor şi rutelor alternative concrete, precum proiectul Nabucco.

În prezent, există trei proiecte pentru coridoare energetice europene care includ România: Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, proiectul NABUCCO şi cel mai nou, un proiect de construire a unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa, în colaborare cu Quatarul.

Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, reprezintă o rută de aprovizionare alternativă pentru Europa, cea mai directă către centrul Europei. Proiectul este foarte dificil de realizat, mai ales că Rusia, Grecia şi Bulgaria intenţionează să treacă la construirea unui oleoduct pe ruta Burgas-Alexandroupolis.

Proiectul NABUCCO conductă prin care ar urma să se aprovizioneze cu gaz Europa, ocolind Rusia. Acesta este important pentru România ca şi pentru Europa, reducând dependenţa faţă de gazul din Rusia. Proiectul prevede construirea unui sistem de transport al gazelor naturale care să pornească din Turcia şi să treacă în Bulgaria, România, Ungaria şi Austria; este considerat un proiect prioritar şi de Comisia Europei fiind destinat să transporte gazele naturale din zona Mării Caspice spre Europa ocolind Rusia. Sursele de gaze pentru Nabucco sunt ţările caspice, precum Azerbaidijan, Turkmenistan, Kazahstan, la care se adaugă Egiptul, Iranul şi Rusia.

Proiectul Nabucco a debutat pe 11 octombrie 2002 la Viena, când cele 5 companii implicate, TRANSGAZ, BOTAS-Turcia, OMW-Austria, MOL-Ungaria şi BULGARGAZ-Bulgaria, au semnat un Acord de cooperare privind înfiinţarea unui consorţiu în vederea efectuării unui studiu de fezabilitate privind crearea unei rute de transport gaze naturale complet nouă.

Discuţiile privind construcţia conductei au tărăgănat din diverse motive până în iarna anului 2009, când la Budapesta a avut loc summitul special dedicat impulsionării proiectului la care au participat, în afară de statele furnizoare şi de tranzit, şi oficiali politici şi din mediul de afaceri din state membre ale UE, teoretic neimplicate direct.

În vara anului 2009, România, Turcia, Austria, Bulgaria şi Ungaria au semnat un acord interguvernamental privitor la proiectul Nabucco. Conducta de transport va avea o lungime totală de circa 3 300 km și o capacitate de transport de 25-31 miliarde m3/an. Lucrările pentru realizarea conductei vor începe în 2011 și vor costa 8 miliarde de euro, din care UE va achita o parte din suma

11

totală. Cu toate acestea nu există încă angajamente clare privind statele care vor furniza gazul (furnizorii luaţi în calcul de partenerii Nabucco sunt fostele republici sovietice din Asia – Azerbaidjan, Turkmenistan, Kazahstan şi Uzbekistan, dar şi Irak, Egipt şi Iran) şi nici surse de finanţare oficiale.

Rolul de punct nodal al conductei este dat de faptul că Turcia este receptacolul în care se colectează gazul venit din patru direcţii:

- dinspre Georgia (gazul din Azerbaidjan şi Asia Centrală);- dinspre Iran (gazul iranian);- dinspre Irak (gazul din Irak şi Kurdistanul irakian);- dinspre Siria (gazul egiptean provenit iniţial din reţeaua Arab Gas).La acest aspect mai trebuie subliniat faptul că Turcia poate fi interfaţa între UE şi zona

Orientului Mijlociu, existând posibilitatea achiziționării gazului iranian, pa care Turcia îl cumpără, apoi îl vinde în conductă. La fel şi cu Irakul, numai că regimul de la Baghdad post-Saddam Hussein este privit cu ochi buni de occidentali, iar atât kurzii irakieni cât şi irakienii sunt nevoiți să facă rost de banii atât de necesari reconstrucţiei.

Rusia şi South Stream. Federaţia Rusă şi-a declarat de la început dezacordul faţă de proiectul Nabucco, la începutul anului 2009 încheind un nou acord cu Turkmenistanul privind construirea de către o companie rusească a unui gazoduct prin deşertul Karakum, considerat o alternativă viabilă la proiectul european Nabucco. Acest proiect denumit South Stream, va fi dezvoltat de compania energetică naţională a Rusiei, Gazprom, care a dus negocieri cu mai multe state şi a cumpărat participaţii în companii energetice naţionale ale altor ţării. Până acum, toate ţările care fac parte din Nabucco au fost cooptate sau au dus negocieri avansate cu Rusia pentru gazoductul South Stream. România este singura ţară care a rămas în afara acestui joc, pe care analiştii l-au numit un simplu gest de „a nu-ţi pune toate ouăle în acelaşi coş”, având în vedere că importul de gaz rusesc nu va putea fi evitat în totalitate niciodată. După unele semnale, România ar putea fi inclusă și ea în acest proiect, care ar putea demara mai repede decât Nabucco.

 De altfel, Nabucco este văzut de oficiali nu ca un concurent al gazului rusesc, ci ca o măsură complementară de siguranţă pentru cazul în care Rusia se hotărăşte să se joace la robinetele de gaz, aşa cum a făcut în mai multe ierni, invocând neînţelegerile cu Ucraina, pe teritoriul căreia trec conductele de gaz către Europa. Rusia a semnat până acum acorduri oficiale privind South Stream cu Italia, Bulgaria, Ungaria, Serbia şi Grecia, iar Austria şi-a declarat disponibilitatea de a participa la proiect.

Proiectul de cooperare cu Quatar, este un proiect care presupune construcţia unui terminal de lichefiere a gazului natural la Constanţa, proiect care până acum nu a avut rezonanţă în rândul celorlalte state europene. Scopul său ar fi în consonanţă cu tendinţa europeană de a identifica noi coridoare energetice care să diminueze dependenţa de Rusia.

Devine clar că, în condiţiile date, securitatea energetică a României nu mai depinde doar de resursele proprii, de potenţialul ei economic sau de puterea ei naţională. Este evident că scopurile şi obiectivele acestei securităţi trebuie negociate la Bruxelles, cu cele mai importante companii străine din energetică, cu producătorii şi consumatorii sociali, cu partenerii sociali din economie. Prin urmare, mult dorita independenţă energetică poate fi obţinută preponderent în cadrul interdependenţelor energetice europene.

Vorbind la nivel european, în domeniul energetic, organele comunitare au adoptat încă din februarie 1962 o reglementare care stabilea principiile ce urmau să guverneze politica energetică a Comunităţii Economice Europene/CEE, şi anume:

a) aprovizionarea ieftină cu produse energetice; b) asigurarea aprovizionării;c) stabilitatea aprovizionării;d) evoluţia armonioasă a înlocuirii surselor tradiţionale de energie cu surse noi de energie;e) libertatea de a alege pentru consumatori a produselor neenergetice.Criza energetică din 1973 a făcut ca aceste principii să fie inoperante, ceea ce a determinat

CEE să ia primele măsuri de urgenţă pentru a înlătura, măcar parţial implicaţiile acesteia, şi anume:

12

a) crearea unui comitet interimar la nivel înalt care să coordoneze politicile energetice naţionale ale ţărilor membre până când CEE va putea să adopte măsuri comunitare care să preîntâmpine sau să atenueze incidenţele crizei energetice asupra ţărilor membre;

b) coordonarea în cadrul CEE a mişcării stocurilor de materii prime energetice pentru a satisface cu prioritate nevoile ţărilor membre cu astfel de produse;

c) impulsionarea activităţii Euratomului pe linia intensificării construcţiei de centrale atomoelectrice în ţările membre şi pentru descoperirea de noi resurse de energie în vederea reducerii dependenţei de petrol;

d) raţionalizarea de produse petroliere, reducerea importurilor de ţiţei şi un mai mare accent pe consumul de cărbune energetic din producţia ţărilor membre.

Aceste măsuri au impulsionat în timp prospecţiunile din zona Mării Nordului, chiar dacă iniţial au fost unele contradicţii între Anglia şi celelalte state membre ale CEE, dezvoltarea surselor alternative de energie (biomasa, celule fotovoltaice, turbine antrenate de vânt, pile de combustie etc.), creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea tehnologiilor de exploatare a combustibililor solizi.

Dezmembrarea URSS şi schimbările structurale produse în fostele ţări socialiste, a dus la extinderea CEE prin aderarea de noi membrii şi transformarea acestei comunităţi în Uniunea Europeană, lucru ce a impus restructurarea pieţei de resurse energetice şi luarea de noi măsuri şi iniţiative, pentru liberalizarea pieţei energetice, în care scop a fost adoptat un nou cadru legislativ în domenii ce vizează depozitarea, transportul, furnizarea şi distribuţia acestor resurse.

Problema energiei are o importanţă vitală, iar siguranţa aprovizionării cu petrol şi gaze naturale constituie o prioritate absolută pentru orice economie a lumii. În condiţiile apariţiei unor jucători noi pe piaţă care deţin rezerve energetice importante (ţările de la Marea Caspică), marii consumatori de energie au ocazia să se reorienteze spre aceste surse de aprovizionare. Un amănunt important constă în faptul că ţările de la Marea Caspică nu sunt membre OPEC şi nu respectă strategia de reglementare a preţului petrolului a acestei organizaţii.

Rezervele ţărilor de la Marea Caspică sunt interesante atât pentru UE, care şi-ar putea reduce în acest fel dependenţa de importurile energetice din Rusia, cât şi pentru alte ţări: China, SUA şi Coreea de Sud, aceasta din urmă intenţionând să cumpere petrol din Rusia sau Kazahstan pentru a evita zona tensionată a Orientului Mijlociu.

În privinţa securităţii energetice, evoluţiile din ultimele luni denotă necesitatea unei coeziuni puternice a Uniunii Europene.

13

CONCLUZIE

Vremurile când România era mare exportator de petrol beneficiind de avantajele acestui statut au devenit demult istorie. Astăzi ţara noastră îşi asigură abia 60% din consum cu producţia proprie, în condiţiile în care multe din obiectivele devoratoare de acum 20 ani au dispărut. Acest lucru o fereşte de oscilaţiile imediate ale pieţei energetice, dar nu şi de efectele unor crize îndelungate. Problema resurselor energetice se va transforma şi pentru statul român Într-una majoră de securitate. Rezolvarea ei pe termen îndelungat ar trebui să constituie o prioritate supusă mai puţin condiţionărilor politice, iar cele de natură economică ar trebui acceptate şi gestionate, prin reciprocitate cu eventualii parteneri. Uniunea Europeană oferă garanţia abordării în comun, de către toţi participanţii, a opţiunilor, dar în domeniul resurselor energetice ea însăşi nu se află într-o situaţie prea confortabilă, membrii ei numărându-se printre marii dependenţi de importul de petrol. De aceea, rezolvarea problemei acestei resurse este lăsată mai curând la iniţiativa fiecărui membru în parte. Geopolitica petrolului nu ne ocoleşte, iar statul român ar trebui să se implice cu pragmatism în proiectele cu efecte benefice îndelungate generate şi susţinute de geopolitică.

Soluţiile la care poate apela România pentru a-şi asigura aprovizionarea cu resurse energetice pe termen lung sunt parţiale şi limitate. România trebuie să caute şi să promoveze soluţii la nivelul Uniunii Europene, cu care avem o semnificativă convergenţă de interese. Şi la nivelul celor 27 de membri ai Uniunii Europene consumul de resurse energetice a crescut constant în ultimii cincizeci de ani cu un ritm superior creşterii consumului de resurse energetice primare în general.

Creşterea consumului de energie pe plan european determină creşterea dependenţei ţărilor UE de importurile din surse extra-europene, fapt ce determină, mai mult sau mai puţin, unele compromisuri politice, aşa cum s-a văzut în timpul conflictului ruso-georgian din anul 2008.

Cu toate acestea şi contrar unei opinii destul de larg răspândite, Europa nu mai este foarte dependentă de Rusia în materie de energie. Creşterea importurilor din ţări precum Norvegia, Algeria, Nigeria şi din Orientul Mijlociu a făcut ca ponderea Rusiei în importurile europene să se reducă simţitor. De asemenea, îndeosebi după anul 2 000 s-au diversificat căile şi modalităţile de transport energetic către Europa prin construirea de noi conducte şi s-a dezvoltat o infrastructură pentru acestea.

Căile de transport energetic existente în momentul de faţă reprezintă un punct vulnerabil pentru România (care se bazează pe o unică magistrală) în mult mai mare măsură decât pentru UE în ansamblu. La nivel de state membre individuale însă, situaţia se prezintă foarte diferit, iar divergenţa intereselor se face resimţită frecvent.

De aceea este necesară punerea la punct de către Comisia Europeană de la Bruxelles a strategiei europene comune în materie de energie, care să garanteze tuturor statelor membre securitate energetică, respectiv continuitate în aprovizionare şi stabilitate relativă a preţurilor. Continuitatea în aprovizionare ar fi mult îmbunătăţită datorită existenţei rutelor şi furnizorilor alternativi şi s-ar multiplica proiectele de investiţii în infrastructură, care nu ar mai fi blocate de temeri şi rivalităţi lipsite de obiect.

14

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Constituţia României, Bucureşti, 2003, cu modificările ulterioare. 2. Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007. 3. Guvernul României, Strategia post-aderare a României. 4. Guvernul României, Strategia energetică a României în perioada 2007-2020. 5. Dr.ing. Marian RIZEA şi Ing. Eugenia RIZEA, Petrol, Dezvoltare şi (in)securitate, ediţia

a II-a, Ed.Asociaţiei „Societatea inginerilor de Petrol şi Gaze” Bucureşti, 2008. 6. Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003. 7. Ioan BARI, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2006. 8. Ioan BARI, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică, Bucureşti 2001.9. Joseph E. STIGLITZ, Mecanismele globalizării, Bucureşti, Ed. POLIROM, 2006. 10. Ziarul OBSERVATORUL MILITAR, Nr.8/2009 - www.presamil.ro 11. Ziarul ZIUA, Nr. 4469 din 23.02 2009 - www.ziua.ro 12. Ziarul ROMÂNIA LIBERĂ, Nr.5738 din 20.01 2009. 13. Ziarul ROMÂNIA LIBERĂ, Nr.5882 din 13.07 2009.

15