Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Catedra Chimie Industrială şi Ecologică

Tehnologia de obținere a pulberilor pentru insuflare în farmacie și industrie

A elaborat:

Bivol Cristina,

Aștifeni Galina,

Specialitatea TPCM

A verificat:

Ivancic A.,

Lect.

Chişinău 2012

Cuprins

I. Generalităţi…...……..………………………………………….….....................................…..3

I.1. Clasificarea pulberilor……......................………………………………………….…3

I.2. Etapele de preparare a pulberilor în farmacie

I.2.1. Uscarea…..............……………………………………..…………....……...5

I.2.2. Mărunţirea……………….......................……………...................................6

I.2.3. Pulverizarea………………………………………………............................6

I.2.4. Cernerea…………………………………………………….........................8

I.2.5. Amestecarea………………………………………………...........................9

I.2.6. Dozarea…………………………………………………….........................10

I.2.7. Conservarea şi livrarea pulberilor………………...…………......................12

I.2.8. Controlul calității……....…………………………………..........................13

I.3. Etapele de preparare a pulberilor în industrie

I.3.1. Uscarea.........................................................................................................15

I.3.2. Mărunțirea și pulverizarea............................................................................17

I.3.3. Cernerea........................................................................................................20

I.3.4. Amestecarea..................................................................................................21

I.3.5. Dozarea.........................................................................................................23

II. Descrierea reţetei……………………………………………..……….………......................24

II.1. Mentol……….……...............……...................…………………………………….24

II.2. Tetraciclina…...………………………….........……................………………....….26

II.3. Streptocida solubilă.………………………………...............…………..........….….28

II.4. Norsulfazol.…………………………………...............……………...................…..29

Concluzie….………………………………………………………….......……….…..................32

Bibliografie…………………………………………………...……………………....................33

2

I. Generalități

Pulberile sunt preparate farmaceutice solide alcătuite din particule uniforme ale uneia sau

mai multor substanţe active, asociate sau nu cu substanţe auxiliare şi care sunt folosite ca atare

sau divizate în doze unitare. Aceste preparate provin din substanţe chimice sau produse vegetale

aduse la un grad de diviziune corespunzător pentru a asigura omogenitatea şi a facilita

administrarea.

Pulberile medicamentoase reprezintă o formă farmaceutică importantă. Importanța

pulberilor constă în, faptul că ele reprezintă atît o formă de administrare a medicamentelor ca

atare, dar ele sînt și forme farmaceutice pentru condiționarea substanțelor active în diferite alte

preparate farmaceutice. Practic, pulberile intervin în tehnologia de preparare a numeroase forme

farmaceutice ca: preparate injectabile, soluții extractive, unguente-suspensii, supozitoare-

suspensii ect. [1].

Pulberile pot fi definite din punct de vedere tehnologic și din punct de vedere fizico-

chimic, adică al sistemului dispers pe care îl reprezintă. Din punct de vedere tehnologic

“pulberile farmaceutice sunt preperate solide, obținute din una sau mai multe substanțe

medicamentoase pulverizate si amestecate, “ele se folosesc ca atare sau împărțite în doze” [1].

Sub aspect fizico-chimic, pulberile pot fi definite ca sisteme disperse heterogene de

particulele substanței solide.

Avantajele pulberilor ca forme medicamentoase constă în:

1. dizolvarea și resorbția rapidă a principiilor active în tractul gastrointestinal;

2. un dozaj exact, ușurința în administrare și posibilitatea de a obține amestecuri omogene

cu diverși componenți sub formă de pulbere;

3. posibilitatea administrării copiilor;

4. nu necesită aparataj sofisticat pentru prepararea;

5. ușurința ambalării, transportării, depozitării.

Dezavantajele pulberilor constau în:

1. alterarea mai ușoara a principiilor active sub acțiunea agenților atmosferici, ca: oxigen,

bioxid de carbon, umiditate, radiații solare, datorita suprafetelor mari de contact ale

acestora, comparativ cu alte forme farmaceutice;

2. imposibilitatea administrării acestor forme farmaceutice bolnavilor inconștienți;

I.1. Clasificarea pulberilor

Clasificarea puberilor se poate face dupa mai multe criterii:

1. Dupa compoziţia lor:

1) Pulberi simple - constituite dintr-o singură substanță sau drog;

2) Pulberi compuse- costituite din doua sau mai multe substanțe active sau droguri.

3

Pulberile compuse, la rîndul lor, pot fi calsificate din punct de vedere al naturii și

proprietăților componentelor în pulbere:

a) Pulberi cu substanțe toxice;

b) Pulberi cu săruri cu apă de cristalizare;

c) Pulberi cu substanțe higroscopice delicvescente;

d) Pulberi cu eutectice;

e) Pulberi cu extracte lichide apoase sau hidroalcoolice;

f) Pulberi cu substanțe oxireducatoare;

g) Pulberi cu substanțe colorante;

h) Pulberi cu antibiotic ect.

2. După modul de întrebuinţare:

1) Pulberi de uz intern– care se administrează pe cale bucală;

2) Pulbei de uz extern- care se aplică pe piele și mucoase.

3. După natura prescripţiei:

1) Pulberi oficinale;

2) Pulberi magistrale;

3) Pulberi preparate de industrie.

4. După modul de formulare:

1) Pulberi devizate;

2) Pulberi nedivizate;

5. După gradul de fineţe:

1) Pulberi grosiere;

2) Pulberi mijlocii;

3) Pulberi semifine ;

4) Pulberi fine;

5) Pulberi foarte fine;

6) Pulberi extrafine.

6. După origine:

1) Pulberi minerale;

2) Pulberi produși de sinteză;

3) Pulberi vegetale;

4) Pulberi de natură animală.

4

I.2. Etapele de preparare a pulberilor în farmacie

Prepararea pulberilor necesită, uneori, o serie de operații secundare, cum ar fi uscarea,

mărunțirea, pulverizarea propriu zisă, amestecarea, cernerea ect., realizate în condiții și cu

aparatură diferită, în funcție de medicamentul necesar, de gradul de pulverizare care trebuie

obținut, de scopul urmărit [2].

I.2.1. Uscarea

Uscarea are drept scop îndepărtarea umidității din diferite substanțe sau a apei de

cristalizare pentru a usura manipularea și transportul, a asigura o mai bună conservare sau pentru

a ușura o prelucrare ulterioară, cum ar fi cazul pulverizarii.

Modul cel mai simplu de uscare au subtanțele care nu sînt influențate de factorii externi

prin expunerea lor la aer liber. În acest scop, substanțele se întind într-un strat subțire, pe coli de

hîrtie sau pe plăci de sticlă, într-un spațiu ferit de umiditate. Pentru a grăbi procesul de uscare,

substanța se amestecă din cînd în cînd, iar încăperea se ventilează. Pentru a realiza o uscare mai

avansată, uneori substanța se încălzește în continuare pe baia de apă sau în etuvă.

Fig. 1. Etuvă elecrică Fig. 2. Etuvă elecrică cu vid

Cînd substanțele sînt stabile la încălzire, uscarea se face în etuvă, la temperatura între 40

și 110˚ C. Se disting etuvă electrică cu termoreglator (fig. 1) si etuvă cu vid (fig. 2). Etuvele cu

vid se utilizează în cazul cînd substanțele sunt sensibile la acțiunea căldurii, uscarea trebuie

efectuată sub presiune redusă.

Unele substanțe, sensibile la acțiunea căldurii, se pot usca la temperatura obișnuită în

prezența unei sustanțe deshidratate, în vase special numte exicatoare (fig. 3).

5

Fig. 3. Exicator

I.2.2. Mărunţirea

Mărunțirea este o operație premergătoare pulverizării și are drept scop reducerea

drogurilor în fragmente mici de la cîțiva centimetri la un milimetru.

Mărunțirea se realizează prin diverse metode, în funcție de structura și proprietățile fizice

ale materialelor.

La operația de mărunțire trebuie respectate urmatoarele reguli:

Mărunțirea se face pînă la dimensiunea necesară;

Particulele trebuie să aibă o marime cît mai uniformă.

Tăierea se aplică la produsele vegetale și se execută în mic cu cutitul, foarfecele sau alte

dispositive, iar în mare cu ajutorul unor aparate prevăzute cu siteme de tăiere, de sfărîmare, de

presare sau de macinare. Dispozitivele prevazute cu cuțite taie produsul în fragmente destul de

regulate, cubice sau pătrate. Produsele vegetale astfel mărunțite pot fi folosite ca atare sau dupa o

pulverizare mai avansatî în mori. Mărunțirea substanțelor chimice se execută în mic prin lovire

cu ciocanul sau cu pistilul, în mojare sau în piulițe de metal. În industrie, sfărîmarea sau

concasarea se realizează cu ajutorul concasoaerelor sau al morilor de diferite tipuri [4].

Fig.4. Cuțite pentru mărunțirea produdelor vegetale

I.2.3. Pulverizarea

Pulverizarea are ca scop reducerea substanțelor solide în particule foarte mici, cuprinse

între 1 mm și 1 µ. Operația necesită un tratament mecanic în care se consumă energie necesară

învingerii forțelor de coeziune care mențin substanța în forma ei compactă. Uneori prin

pulverizare se pot schimba proprietățile fizice ale produsului. Unele substanțe prin pulverizarea

avansată, pot suferi și transorfmări chimice.

Pulverizarea se realizează în farmacie prin triturare și lovire, prin porfirizare și prin

măcinare. Industrial pulverizarea se face excluziv în mori de diferite construcții.

6

Fig. 5. Mașină de pulverizat tip rășină

Pulverizarea prin triturare și lovire se execută în mojare și este operația cea mai frecventă

folosită în farmacie. Pulverizare în mojare duce la randamente mici și necesită pentru obținerea

unui grad de finițe mai avansat, un consum de energie și de timp. Pentru pulverizarea unor

cantități mai mari de substanțe, în farmacie se recurge la mojare mari, asemanatoare celor

folosite în gospodarie pentru măcinarea cafelei, dar aceste aparate nu realizează pulberi destul de

fine [4].

Fig. 6. Aparat de pulverizat

Pulverizarea substanțelor toxice sau iritante trebuie să fie efectuate cu multă atenție. În

astfel de cazuri se întrebuințează mojare mai înalte, acoperite cu o glugă, pentru a împiedica

răspîndirea pulberii în atmosferă, iar mișcările pistilului trebuie efectuate cu precauție. Se

recomandă că pulverizarea substanțelor toxice să fie executată sub nișă sau în mori etanș [3].

Pulverizaea la mojar se poate face prin lovire și prin triturare. Pulverizarea prin lovire se

aplică, în general, în cazul drogurilor vegetale și al substanțelor chimice mai dure, care se

prezintă sub formă de fragmente mari. Substanța aflată pe fundul mojarului se lovește puternic

cu pestilul în sens perpendicular.

Pulverizarea prin triturare este procedeul în care pistilul este mișcat circular, imprimînd o

acțiune de presare și de frecare asupra materialului de pulverizat, spre pereții mojarului.

Majoritatea substanțelor folosite în farmacie sînt pulverizate prin triturare [4].

Fig. 7. Mojare din porțelan de diferite mărimi cu pistile

Porfirizarea este o metoda prin care se obțin pulberi foarte fine. Ea se execută cu ajutorul

unui pistil plat sau ușor concave la bază care acționeză frecînd substanța pe o placă perfectă

lustruită.

Pulverizare prin intermediul porfizării se aplică în cazul substanțelor care nu pot fi

pulverizate prin simpla triturare la mojar, datorită structurii lor. Pentru a ușura pulverizarea lor,

7

se recurge la intermediul altei substanțe care poate sa rămînă în amestec sau sa fie volatile. Ca

substanțe folosite în acest scop se pot cita: zahărul, uleiul vegetal, alcoolul, eterul, cloroformul,

etc.

Pulverizare integrală și cu reziduu. Prin pulverizare, materialul luat în lucru se

transformă, de obicei, în întregime, în pulbere, adică are loc o pulverizare integrală sau fără

reziduu. Pulverizare cu reziduu se aplică mai mult în cazul drogurilor vegetale la care unele

țesaturi fiind mai friabile, se transformă în pulberi înaintea altor țesături [4].

I.2.4. Cernerea

Prin pulverizare, indiferent de metodă și aparatură, nu se obțin particule de mărime egală,

din acest motiv este necesară cernerea materialului pulverizat. Cernerea are ca scop de a separa

particulele mari de cele mici. Particulele mai mici decît ochiurile sitei trec prin aceasta, iar cele

mari ramîn pe suprafața ei și astfel se separă. Sitele sînt constituite din rețele, țesături sau plăci

metalice perforate. Ca material folosite sînt: firele de fier galvanizat, oțel inoxidabil, aluminiu,

alamă, păr, mătase, lame metalice.

Fig. 8 Modele de site țesute Fig. 9 Dispozitive de cernere cu vibrație

Țesăturile sunt fixate pe cilindri de lemn sau pe rame metalice care se aplică la corpul

sitei. Cernerea este cu atît mai bună cu cît diametrul particulelor se apropie mai mult de cel al

ochiurilor sitei. Totodată randamentul cernerii este influențat și de construcția sitei, de condițiile

de lucru și de proprietățile materialului [4]. Dacă materialul este umed, particulele mici se

aglomerează și cernerea este ingreuiată. Sitele sînt numerotate dupa numărul de ochiuri pe cm2.

In tabelul 1 este redată numerotarea sitelor dupa F. R. VII.

Pentru practica farmaceutică s-a propus un model de sită formată dintr-un cilindru

metalic, la care se poate aplica și înlocui din seria de site aceea care este necesară. Sita se

acopera deasupra cu un capac, iar la bază se fixează o cutie metalică în care se adună pulberea

cernută. Cernerea se face dînd sitei o mișcare de du-te- vino, în plan orizontal, fără scuturături

sau lovituri în perele sitei, pentru a nu provoca trecerea particulelor de dimensiuni variate. Se

repeta cernerea cu fiecare portiune de pulbere, pîna cînd toată cantitatea trece prin sită indicate

tabelul 1 [4] .

8

Tabelul 1

Numerotarea sitelor

Sita nr. Gradul de mărunțire Latura

interioară a

ochiului în,

Mm

Numarul

ochiurilor pe,

cm2

I Fragmente mari 3,3 4

II Fragmente mijlocii 2 10

III Fragmente mici 1 36

IV Fragmente grosiere 0,6 100

V Fragmente mijlocii 0,3 400

VI Fragmente semifine 0,2 900

VII Fragmente fine 0,15 1600

VIII Fragmente extrafine 0,12 2500

Pentru a ușura cernerea, se mai întrebuințeză sisteme de perii fixate la site. Pentru

cernereapulberilor iritante sau toxice se folosesc site acoperite, constituite dintr-o cutie în care se

colectează materialul cernut, peste care se suprapune sita propriu-zisa, acoperită cu un capac.

Uneori aceste site închise pot perzenta pe capacul cutiei un miner, în legatură cu un dispozitiv de

perii care ating suprafța pînzei sitei și care printr-o ușoara mișcare permit o cernere mai rapidă.

Fig. 10. Site

I.2.5. Amestecarea

La prepararea pulberilor compuse amestecarea are ca scop obținerea unui preparat cu

aspect omogen. În executarea acestei operații se va ține sema de doi factori; proporția

componentelor și proprietățile lor fizico - chimice. Între acesta din urmă, greutatea specifică,

starea de agregare și posibilitatea unor reacții între componente sînt criteriile cele mai

importante.

Realizarea unei operații de amestecare eficientă este influențată de o serie de factori:

1. Pulberile trebuie sa aibă același grad de finețe;

9

2. Adaugarea componentelor se face în ordinea crescîndă a greutăților;

3. La cantitaea cea mai mică de substanță se adaugă o cantitate egală din cea următoare, se

amestecă, apoi se adaugă treptat restul de substanțe sub amestecare;

4. Se continuă amestecarea pînă se ajunge la o dispersare uniformă;

5. Cînd densitățile componentelor sînt diferite, acestea se adaugă în ordinea descrescîndă a

densităților lor.

6. Timpul de amestecare este în funcție de cantitaea de substanțe și de posibilitatea de

uniformizare. Pentru o mai buna uniformizare, pulberile în greutăți mai mari de 10 g trebuie

cernute.

7. Amestecarea se face intr-un mojar cu o capacitate de 5 ori mai mare decît volumul

pulberii.

Amestecarea cantităților mici de pulberi în farmacie se realizează în mojare cu suprafață

interioară lustruită, netedă. Au fost recomandate și cutii sau tobe cilindrice sau altă formă,

prevazute cu bile de porțelan sau oțel, în care amestecarea este obținută în mod corespunzator cu

cea realizată în morile cu bile [4] .

I.2.6. Dozarea

În cazul prepărării pulberilor divizate, pe lîngă operațiile menționate și comune și celor

nedivizate intervine și operația de dozare.

Dozarea pulberilor este operația farmaceutică de împărțire a unei pulberi simple sau

compuse în doze unitare, fiecare doză repezentînd cantitatea care se administreaza odată.

Divizarea pulberilor se efectuează conform indicațiilor medicului de pe rețeta medicală și

prevăzute la “instruction”. Pulberile care conțin substanțe puternic active sau toxice, stupefiante,

necesită o dozare exactă la administrare, care nu se poate obține prin administrarea cu vîrful de

cuțit sau linguruța; din acest motiv, pulberile de acest fel se formulează prin menționarea

ingredientelor pentru o singură doză sau pentru un număr de doze [4] .

Metodele de divizare a pulberilor se pot împarți în:

a. Dozarea prin aprecierea vizuală;

b. Dozarea după volum;

c. Dozarea după greutate.

a. Dozarea prin apreciera vizuală se face prin compararea dozelor de pulbere sub formă

de conuri, obținute prin curgerea pulberii pe cartelele divizate. Unele cartele pot fi prevazute cu

un cioc care facilitaeză deschiderea capsulelor de hirtie, prealabil introducerii dozei de pulbere.

Pentru compararea mai exactă a cantităților divizate sau confecționate cartele avînd imprimate o

serie de cercuri concentrice.

10

Fig. 11. Cartele special de divizat pulberile

b. Dozarea dupa volum se efectuează cu ajutorul unor dispositive în prealabil reglate la

un volum egal cu doza unitară sau prin utilizarea unor aparate cu care se realizează divizarea

cantitații totale de pulbere într-un scurt timp.

Un dispozitiv simplu de divizat dupa volum este lingurița de divizat, la care volumul de

pulbere este reglabil, iar excesul de pulbere este limitat prin intermediul unei pirghii acționată de

un ac și care glisează deasupra linguriței. Utilizarea acestei lingurițe este indicate în cazul în care

este necesară divizarea unei cantități mai mari de pulbere în numeroase doze unitare [4] .

Fig. 12. Lingura de divizare a pulberilor la volum tip TK-3

În figura 12 este prezentată alt dispozitiv de divizare după volum, care efectuează

simultan și ambalarea dozelor.

Fig. 13. Aparat de devizat si ambalare a pulberilor

c. Divizarea după greutate, prin cîntărirea fiecărei doze, asigură cea mai mare exactitate.

Cîntărirea fiecarei doze în parte asigură, evident, o mai mare precizie a dozajului, cu tot

dezavantajul unui timp mai lung de lucru. Exactitaea divizării pulberilor prin cîntărire este

condiționată de precizia balanței și de proprietățile de aderență ale pulberilor. Trebuie de utilizat

balanța cea mai potrivită în raport cu greutatea dozei unitare, în ceea ce privește sensibilitatea.

11

I.2.7. Conservarea şi livrarea pulberilor

Pulberile simple și compuse sînt supuse la aceleași alterări, ca și materiile prime din care

provin, cu precizarea ca ele sînt mult mai sensibile, datorită stării lor de diviziune avansată, la

acțiunea diferitor factori exteriori ca: lumina, umiditatea, oxigenul, caldura, sau a ambalajelor.

Datorita suprafeței mari de contact a pulberilor, este frecventă absorbția de umiditate

atmosferică, care poate duce la modificarea caracterelor organoleptice, la descompunerea unor

principii active, la reacții chimice între componente, la inactivarea unor fermenți ect. Absorbția

de umiditate este dependentă de gradul de saturație a aerului cu vapori de apă. Dacă tensiunea

vaporilor de apă din aer este mai mare decît tensiunea de vapori de pe substanță, acesta va fixa

mai multă umiditate decît va elimina: este cazul pulberilor higroscopice și delicvescente. Dacă

tensiunea vaporilor de pe suprafață va fi mai mare decît tensiunea vaporilor de apă din

atmosferă, pulberea va pierde apă, chiar din apa de cristalizare; acestea sunt eflorescente. Dacă

tensiunea de vapori din atmosferă este apropiată sau egală cu cea de pe substanță, pulberea este

stabilă și nu suferă modificări.

Fig. 14. Ambalarea pulberilor în capsule de hirtie

Pulberile pot fixa de asemenea bioxid de carbon sau alte gaze prezente întimplator în

atmosfera locului de păstrare, cu modificări ale proprietăților fizico - chimice. Oxigenul

atmosferic, mai ales în prezența luminii și căldurii, poate provoca alterări profunde ale substanței

active prin reacții de oxido – reducere [4] .

Toate pulberile sînt mai mult sau mai puțin alterabile sub influența luminii, care cauzează

reacții fotochimice și anume descompunerea pricipiilor active. Pentru prevenirea alterarilor

cauzate de factorii de mediu mai sus numiți, trebuie ca pulberile să fie păstrate în flacoane și

recipiente uscate, bine umplute, de capacitaea corespunzatoare consumului, cu dopuri sau

închideri ermetice, în unele cazuri cu dopuri prevazute cu substanțe absorbante ca: silicagelul,

oxid de calciu, ect.

Pulberile divizate se ambalează în capsule de hîrtie și gelatinoase. Dacă medicul nu

indică în rețetă modul de ambalaj, se folosesc capsule de hîrtie, care prezintă niște foițe

dreptunghiulare de hîrtie albă netedă, cerată, parafinată sau pergaminată 10/ 7,5.

12

La ambalarea pulberilor cu substanțe nehigroscopice și nevolatile se folosește hîrtie

impregnate cu clei, care prezintă niște foițe de celuloză subțiri, acoperite cu un strat de clei de

animal fixat cu alauni. Impregnarea exclude absorbția pulberii pe pereții capsulei. Se interzice

pentru ambalare hîrtie de împachetat, liniată sau de tipar.

La eliberarea substanțelor care își schimbă proprietățile sub acțiunea oxigenului și

bioxidului de carbon din atmosferă, cît și a substanțelor volatile și higroscopice, se folosește

hîrtia parafinată și cerată, impregnate cu clei și prelucrată cu parafină sau ceară, încît pereții

acestor capsule nu difuzează vaporii de apă și gazele. Nu se recomandă a elibera în această hîrtie

substanțe ce se dizolvă în ceară sau parafină, întrucît unele dintre ele, formeză compoziții

eutectice.

Capsulele de hîrtie pergaminată se confecționează din hîrtie neimpregnată cu clei,

prelucrată cu acid sulfuric, spalată cu apă și uscată. Se folosesc la ambalarea pulberilor ce conțin

substanțe volatile și mirositoare.

Peliculele de celofan sînt fabricate din acetilceluloză, acoperite cu lac de celuloză și

prezintă un ambalaj impermeabil folosit la eliberarea pulberilor cu substanțe higroscopice și

eflorescente.

Pulberile dozate și ambalate în capsule de hîrtie se pun cîteva împreună și se elibereaza în

săculete de hîrtie sau cutiuțe de carton. Capsulele gelatinoase cu căpăcel se folosec la ambalarea

pulberilor conform indicațiilor medicului. În ele se eliberează mai ales pulberile cu coloranți și

substanțe cu miros și gust neplăcut.

Fig. 15. Borcane farmaceutice și tuburi din sticlă și masă plastică cu căpăcel

Pulberile se întroduc în capsule cu ajutorul unor dispositive speciale. Pulberile nedivizate

se eliberează în saculețe de hîrtie pergaminată sau în borcane farmaceutice și tuburi,

confecționate din sticlă sau masă plastică, cu căpacel [4] .

I.2.8. Controlul calității

Caracterul comun al pulberilor este starea lor de corpuri solide pulverizate. Proprietățile

lor organoleptice, fizice, microscopice, etc., sînt strîns legate de natura substanțelor utilizate și de

proprietățile lor.

Controlul calității pulberilor însumează controlul proprietăților organoleptice, al

omogenității, al marimii particulelor și suprafeții specifice, controlul variației în greutate și

controlul conținutului în principiu active.13

Controlul organoleptic se execută în scopul de a verifica aspectul, mirosul, gustul unei

pulberi. Pulberile se examinează cu ochiul liber, pentru a observa dacă se prezintă sub formă de

particule amorfe, cristaline.

Controlul mirosului se face pe o cantitate mică de pulbere, pe o sticlă de ceas, dacă

pulberea are un miros puternic. Dacă pulberea are un miros foarte slab sau se urmarește

perceperea unui miros străin, se aduce 2 g din pulbere pe o suprafață de 20 cm 2 și se miroase de

la o distanță de 24 cm [4] .

Pentru controlul gustului se utilizează o cantitate de pulbere care se aduce pe limbă. În

cazul substanțelor toxice sau cu gust puternic amar sau acru, se prepara o solutie de 0,10 g în 10

ml apa și cu aceasta soluției i se îmbină o fișie de hîrtie de filtru de 5/50 mm, atingîndu-se hîrtia

cu vîrful limbii.

Controlul omogenității se face examinînd pulberea în strat subțire cu o lupă, pulberea

trebuie să aibă un aspect uniform.

Controlul marimii particulelor se poate efectua prin diferite metode: metoda crioscopică

și metoda cernerii [4] .

14

1.3. Etapele de preparare a pulberilor pentru insiflare în industrie:

1.3.1. Uscarea

Uscarea este o operație care constă din eliminarea gradată a apei sau a altui lichid dintr-

un material în care acesta este menținut prin adeziune superficială sau capilaritate. De obicei se

cere eliminarea apei dintr-un material. În multe cazuri, apa este prezentă în material datorită unor

legaturi de natură chimica și fizică (apa de cristalizare). În acest caz, operația poate fi denumită,

cu un termen indicat, deshidratare.

Uscarea materiile prime de natura organică, vegetală sau animală, folosite la prepararea

medicamentelor, pot conține o anumită cantitate de umiditate. Această umiditate se poate găsi

sub două forme. Cînd apa este reținută superficial într-un material, umiditatea se numește de

suprafață, iar cînd umiditatea se găsește sub formă de apă de constituție, se numește umiditate

higroscopică.

Uscarea în cazul solidelor are drept scop asigurarea conservării, reducerea volumului și

greutății și favorizarea pulverizarii. De exemplu, produsele vegetale și animale care conțin apă se

inactivează putînd fi mai ușor invadate de microorganisme. Reducerea volumului și

greutății unor materii prime este un obiectiv important din punct de vedere economic care duce

la ușurința de manipulare, transport și depozitare.

Favorizarea operației de pulverizare se realizează prin uscare deoarece materialele își

pierd elasticitatea, se înlatură aglomerarea și devin ușor de sfărîmat. De aceea, operația de

pulverizare este deseori precedată de uscare.

La uscarea solidelor, eliminarea apei se face prin evaporare. Evaporarea de la suprafața

materialului are loc cînd tensiunea de vapori superficială este mai mare decît tensiunea de vapori

a stratului de aer înconjurător la o temperatură determinată. Cînd aceste două valori devin egale,

evaporarea este nulă.

În general, umiditatea este îndepărtată parțial. Dacă prin uscare se elimină complet

umiditatea, unele produse au tendința de a recîștiga apă în contact cu aerul atmosferic. Produsele

vegetale se usucă pînă la un conținut de umiditate de 10%, amidonul pînă la 15%, substanțele

cristalizate pînă la o anumită umiditate la care sunt stabile în condiții normale de păstrare.

Uscarea materiilor prime solide poate fi obținută:

prin expunerea la aer;

menținerea în exicator;

cu ajutorul căldurii (etuve, dulapuri de uscare);

cu ajutorul razelor infraroșii;

prin criodesicare.

15

Uscarea cu radiații infraroșii

Uscarea se face cu ajutorul unor lămpi care radiază raze infraroșii. Încălzirea materialului

depinde de intensitatea sursei, de distanța dintre lampă și material, de culoarea și capacitatea de

absorbție a produsului. Prin evaporarea umidității, materialul se răcește la suprafață și

temperatura crește în interior, favorizînd difuziunea umidității și evaporarea rapidă. Stratul de

material are o grosime de 15 - 20 mm. Durata de uscare este mai mică decît la alte metode.

Uscătoarele cu raze infraroșii sunt constituite din mai multe lămpi așezate la partea superioară a

încăperii de uscat. Materialul este așezat pe o bandă rulantă, care se rotește cu o viteză mică la o

anumită distanță de sursele de radiații.

Uscarea cu radiații infraroșii capată o extindere din ce în ce mai mare în practica

farmaceutică, putînd fi folosită pentru uscarea produselor vegetale, a pulberilor, granulelor etc.

Fig. 16. Uscarea cu radiații infraroșii

Uscarea prin criodesicare

Oricare ar fi procedeele de uscare, acestea au dezavantajul de a folosi căldura, care

influenţează negativ calitatea pulberilor. În cazul în care uscarea se realizează la temperaturi

inferioare sub 0°C, datorită congelării fazei lichide din pulberi, riscurile unei alterări sunt

eliminate, substanţele active putîndu-se păstra în starea lor originară. Această tehnică modernă

de uscare poartă denumirea de criodesicare. Schema principiului criodesicării este redată în

figura 17. Apa conținută în produsul de uscat aflat în camera A trece direct în stare de vapori și

se condensează în B.

Fig.17. Schema principiului criodesicării

1 – evaporator; 2 – camera de condensare; 3 – vid.

În figura 18 este redat un criodesicator industrial. Mai întîi materialul de uscat este supus

congelării, după care se produce un vid înaintat de 0,02 - 2 mm Hg. Prin iradiere de la o serie de

suprafețe încălzite la 40 - 60° se transmite căldura necesară evaporării. În timpul uscării,

16

temperatura materialului este mai scazută decît temperatura de congelare și ea se menține aceeași

cu ajutorul vidului.

Fig. 18. Schema unui criodesicator industrial

1 – țăvi; 2 – condensator; 3 – grup frigorific; 4 – pompa de vid.

1.3.2. Mărunțirea și pulverizarea

Mărunțirea și pulverizarea sunt procese mecanice în care materialele solide sub formă de

bucăți sunt transformate în particule de o anumită mărime.

În funcție de mărimea particulelor obținute, deci a gradului de finețe urmărit, operația

poare fi făcută prin sfărîmare sau mărunțire, cînd se obțin particule (fragmente) mari, și

prin măcinare sau pulverizare, cînd se obțin particule mici. În general se consideră ca rezultat al

unei sfărîmări particulele a caror mărime este de peste 1 mm. Pulberile folosite în industrie au

dimensiuni cuprinse între 50 și 500 μ.

Prin sfărîmare și pulverizare, suprafața totală a substanțelor crește foarte mult. Această

sporire a suprafeței particulelor de substanțe este avantajoasă pentru desăvîrșirea anumitor forme

farmaceutice, deoarece se mărește suprafața de contact a substanței respective, ceea ce contribuie

la mărirea vitezei de reacție, ușurarea procesului de extracție și, mai ales, la mărirea vitezei de re-

absorbție a medicamentelor.

Raportul între diametrul bucăților (D) înainte de mărunțire sau pulverizare și diametrul

particulelor (d) la sfărșitul operației se numește grad de mărunțire sau de pulverizare și poate fi

exprimat: n=D/d

În industria medicamentului, operația de mărințire și pulverizare se realizează prin:

1. tăiere, cu ajutorul foarfecilor sau a dispozitivelor de tăiere. Produsele vegetale

friabile ca: frunzele, florile, ierburile se umezesc înainte de mărunţire, prin stropire cu apă,

pentru a deveni mai flexibile şi pentru a nu se sfărâma după care se usucă imediat.

2. raderea şi răzuirea cu ajutorul răzătoarelor,

3. sfărâmarea sau concasarea cu ajutorul concasoarelor,

17

4. dezintegrarea cu ajutorul dezintegratorului şi a morilor,

5. pulverizarea şi porfirizarea (prin lovire, triturare, prin intermediu, integrală şi cu

reziduu) cu ajutorul mojarelor sau morilor.

Mărunțirea poate fi exprimată prin patru metode principale: strivire (A), tăiere sau

despicare (B, E), lovire (C) şi frecare (D) (fig. 19). Operaţia nu este foarte simplă şi în

majoritatea cazurilor forţele acţionează combinat strivirea cu frecarea, lovirea cu strivirea şi

frecarea, despicarea, lovirea și frecarea etc.

Fig. 19.  – Schema metodelor de mărunţire

A – strivire, presare;  B – despicare, forfecare; C – lovire; D – triturare;  E – tăiere.

Pentru materialele dure este indicată lovirea şi strivirea, pentru cele mai moi este mai

eficace frecarea, pentru materialele friabile despicarea, iar pentru droguri vegetale - tăierea.

Sfărîmarea sau ăaruţirea are drept scop transformarea unui corp solid  din bucăţi mari în

fragmente mai mici, care variază de la 1 mm pînă la cîţiva cm. Operaţia de mărunţire în farmacie

se execută cu ajutorul mojarelor, piuliţelor și moriştilor sau a morilor de construcţie simplă.

Drogurile care sunt constituite mai ales din ţesuturi fibroase se mărunţesc prin tăierea cu ajutorul

foarfecelor sau al cuţitelor. În mod normal, în practica farmaceutică, sfărîmarea sau mărunţirea

este operaţia care precede pulverizarea.

În industrie, sfărîmarea se realizează cu ajutorul concasoarelor şi a morilor de diferite

tipuri. În funcţie de construcţia lor, concasoarele folosite în industria farmaceutică pot fi cu fălci,

cu ciocane conice şi cu valțuri.

Fig. 20. Construcția concasorlui cu fălci

18

Concasorul cu fălci este alcătuit din: 1 - falca fixă, 2 - falca mobilă, 3 - excentric și

suspensie, 4 - placă de presiune, n - sensul rotației excentricului, A - alimentare, B - evacuare.

La rotirea excentricului, falca execută o mișcare oscilantă și în același timp, o mișcare

plană complexă, plan-paralelă. Acest concasor este acționat de o articulație simplă astfel încît

fiecare punct de pe suprafața activă a fălcii mobile descrie cîte o curbă închisă. La acest concasor

sensul de rotație figurat ajută la evacuarea materialului mărunțit datorită componentei

descendente a mișcării în timpul cursei active. În faza de sfărîmare rezulta o frecare suplimentară

între material și falcă.

La fiecare rotație, sensul forțelor care încarcă lagărele mașinii cu articulaâie simplă se

schimbă. Pe măsură ce uzura lagărelor crește, scade debitul concasorului și fenomenele de uzură

se accentuează.

Concasoarele cu fălci au următoarele avantaje:

- construcție și întreținere simplă,

- siguranță în funcționare mare,

- masă redusă și cost scăzut,

- gabarit redus.

Dezavantajele concasorului cu fălci:

- funcționare ciclică, cu mase mari în oscilație, care nu pot fi echilibrate pe deplin și

determină funcționarea trepidantă cu zgomot mare,

- necesitatea unui volant greu și a unei fundații costisitoare.

Fig. 21. Construcția concasorului cu valțuri

Partea activă, cilindrul, se execută în construcţie sudată. Pe arbore 2 se calează corpul 1,

din fontă cenuşie. Pe corp se montează bandajul 3, executat din oţel manganos sau fontă dură,

turnată în cochilie. Îmbinarea bandajului cu corpul este astfel făcută încât să fie asigurate atât

19

centrarea corectă cât şi transmiterea momentului de răsucire de la arbore prin corp. Acest lucru

se realizează pe suprafeţe conice. În acest scop, corpul şi suprafeţele de aşezare ale bandajului se

prelucrează corespunzător şi se utilizează inele cu dublă conicitate 4, care se strâng cu tiranţii 5.

Inelele 4 sunt, în fapt, pene inelare. Este necesar ca fiecare valţ să fie echilibrat static şi dinamic.

Lagărele sunt echipate cu role conice 15, montaţi perechi. Încărcarea lagărelor este egală cu

încărcarea arcurilor, 11. Alimentarea concasorului se face prin gura de alimentare 21 , iar

reglarea distanţei dintre cilindri se efectuează cu ajutorul piuliţei de reglaj 13 [12].

1.3.3. Cernerea și clasarea

Prin operația de pulverizare se obține o pulbere care este constituită dintr-un amestec de

particule de dimensiuni diferite. Deseori este necesar ca particulele care au dimensiuni mai mari

să fie separate, prin intermediul cernerii sau clasării.

În practica îndustrială se folosește pentru cerneri truse de site care cuprind un număr mai

mare de site cu diferite dimensiuni ale deschiderii ochiurilor. Aceste site universale pot fi atașate

la un sistem simplu de cernere.

Această operațiune este necesară pentru a se obține particule de mărime egală,

randamentul operațiunii fiind influențat de: construcția sitei, condițiile de lucru, proprietățile

materialului și grosimea stratului de cernut, împărțirea produsului pulverizat în fracțiuni cu

domenii înguste ale mărimii particulelor (cu limitele inferioare și superioare cunoscute)

determinînd clasarea sau sortarea pulberilor.

Fig. 22. Instalație pentru clasarea aerodinamică a pulberilor

Instalația de clasare aerodinamică a pulberilor conform fig. 22. este alcătuită dintr-un

aparat de separare a refuzului (1), care este alimentat cu pulbere prin buncărul (2), din care se

separă fracțiunea grosolană în subansamlul de separare a refuzului (3). Refuzul este colectat în

buncărul (4). Iar fracțiunea utilă este absorbită în turbina (5) și tranportată prin conductele (6) la

ciclonul (7) și filtrul de saci (8) unde este reținută. La acest tip de clasor se pot monta anumite

site calibrate care permit obținerea diferitor fracțiuni, prin alegerea sistemelor necesare. Sitele

20

sunt montate etajat, în ordine descrescătoare. Dezavantajului acestui aparat constă în modul

discontinuu de lucru, iar prin aglomerarea particulelor produc o clasare falsă.

Fig. 23. Camera cilindrică a instalației

Pulberea este fluidizată într-o cameră cilindrică, fracțunea utilă fiind absorbită împreună

cu aerul de o turbină (5), iar cea grosolană este plimbată pe peretele camerei pînă la

transportatorul elicoidal (13) care o evacuează. Prin schimbarea pozițiilor aripioarelor (11) ce

formează camera cilindrică, se modifică fanta dintre ele și, implicit, viteza aerului și dimensiunea

particolelor implicate [11].

I.3.3. Amestecarea

Amestecarea este operația de pătrundere a unei substanțe între particulele altei substanțe

sau mai multor substanțe încât să rezulte o pulbere cât mai uniformă. Realizarea acestui deziderat

depinde de câțiva factori:

- proprietățile fizice ale substanței solide;

- metoda de amestecare;

- aparatura utilizată pentru amestecare.

În industrie se utilizează mașini de amestecat adaptate la amestecarea unor cantități mari

de material cu diferite principii de funcționare. După principiul de funcționare avem următoarele

tipuri de mașini:

- mașini la care amestecarea se face prin difuzie (la care se mișcă dispozitivul);

- mașini la care amestecarea se realizează prin triturare;

- mașini la care amestecare se efectuează prin curenți;

- mașini la care amestecarea se realizează prin scuturare.

Amestecător cu tambur cilindric sau prismatic - acest amestecător are o tobă de

amestecare care se roteşte în jurul unui ax orizontal sau cu o înclinaţie de 8-300. Schema unui

astfel de amestecător este prezentată în figura 24:

21

Fig. 24. Amestecător cu tambur cilindric

Amestecătorul cu conuri cu un randament ridicat omogenizând o cantitate de 500 kg

pulbere în câteva minute. Schema unui astfel de amestecător este prezentată în figura 25:

Fig.25. Amestecător cu conuri

Amestecător cu arbore oblic are un tambur elipsoidal montat pe un arbore oblic

amestecarea fiind accelerată prin introducerea câtorva bile în tambur. Schema unui astfel de

amestecător este prezentată în figura 26:

Fig. 26. Amestecător cu arbore oblic

Amestecător în formă de V – este format din doi cilindrii în formă de V fixaţi în unghiul

în care amestecarea este intensificată de clătinarea vasului. Schema unui astfel de aparat este

prezentată în figura 27:

Fig. 27. Amestecător în formă de V

22

Mori cu bile – aceste mori realizează în acelaşi timp atât pulverizarea cât şi amestecarea.

Acest tip de tobe funcţionează cu randament bun atunci când sunt umplute doar 20-30% din

capacitate. Pentru obţinerea unei pulberi cât mai omogene, este foarte important şi un timp de

amestecare corespunzător. O amestecare prea îndelungată poate duce la reducerea gradului de

omogenizare [3].

I.3.5. Dozarea

În industria farmaceutică unde se dozează mari cantităţi de pulberi se utilizează

dispozitive de dozat de capacitate mare (fig. 28.).

Fig. 28. Dozator cu șnec

Elementele componente ale dozatorului cu șnec:

- buncher (din inox) ce poate fi conectat la un sistem minimax pentru umplere automată;

- dozator cu șnec vertical;

- echipament electronic de cîntărire.

Buncherul alimentează, în permanență, cuva dozatorului de pulbere care trebuie să fie

permanent umplută la nivel maxim. La pornirea sistemului șnecul de dozare alimentează cu

produs punga/plicul plasat pe suport și cîntărit electronic. La atingerea greutății programate,

șnecul de dozare se oprește instantaneu fiind antrenat de un motor electric [1].

23

II. Descrierea rețetei

Rp: Mentholi 0,5

Tetraciclin 4 capsule

Streptocidi 5,0

Norsulfazoli 5,0

M. f. pulvis

D.S. Extern, pentru insuflare în nas la guturai.

Pulbere pentru insuflare (pulvis insuflatorii) sunt compuse, nedozate, destinate pentru uz

extern.

Mod de preparare: se prepară acest remediu în mojarul nr. 3: se pulverizeză mai întîi 5,0

g de streptocidă cu 25 picături etanol, apoi amestecul se trece pe o capsulă de hirtie. În mojar se

pun 0,2 g mentol și se pulverizează cu 2 picături de etanol. Se adaugă în cîteva reprize 5,0 g de

norsulfazol și capsulele de tetraciclină, restul de sreptocidă, se amestecă minunțios pînă la

obținerea unui amestec omogen. Pulberea rezultată se livrează într-un borcan de sticlă cu căpăcel

și se etichetează corespunzător [5].

II.1. Descrierea componenetelor reţetei

II.1.1. Mentol

Denumirea latină: mentholum;

Denumirea chimică: 1-Metil-4-izopropilciclohexan-3-ol;

Masa moleculară: 156,3 g/mol;

Formula brută: C10H20O

Formula de structură:

Mentolul este un alcool secundar derivat al hidrocarburii saturate metanul. Mentolul se

găsește în stare liberă și parțial esterificat cu acizii acetic și oxalic, în uleiul eteric de mentă, care

se obține din diferite soiuri de ismă. Mentolul natural este levogir, iar cel sintetic este racemic.

Uleiul de mentă conține de la 40 pînă la 75-80% mentol și esteri mentolici ai acizilor

acetic și oxalic [5], [6].

Sinteza mentolului:

Pentru obținerea mentolului din uleiul de mentă cu conținutul de mentol mărit (pînă la

80%) se folosește metoda de înghețare, care este bazată pe antrenarea fracționata a uleiului,

24

colectarea fracției cu punctul de fierbere 200-212˚C (conține mentol) și răcirea acestei fracții

pînă la 16-20 C. Mentolul depus în precipitat se izolează și se recristalizează.

Pentru obținerea mentolului din uleiurile cu conținut mic de mentol, în proporție 50-60%

uleiul se încălzește cu acid boric la presiune scăzută. Esterul boric al mentolului astfel obținut

are o temperatură ridicată de fierbere, ceea ce permite de al selecta ușor de celelalte componente

ale uleiului eteric [6] . Esterul boric al mentolului se distilează cu vapori de apă în acest timp

esterul se saponifică și se eliberează mentolul.

Mentolul poate fi obținut și prin reducerea timolului, care se află în ulei de mentă:

Pe scara industrială mentolul se obține din m-crezol:

Descriere.

Mentolul se prezintă sub formă de cristale aciculare, casante, incolore sau pulbere

cristalină albă, cu miros puternic de menta si gust arzător la început, apoi răcoritor. La

temperatura camerei este volatil și antrenabil cu vapori de apă [7].

Solubilitate: ușor solubil în alcool, cloroform și eter, ușor solubil în ulei de parafină,

uleiuri grase și uleiuri volatile, foarte greu solubil în apă.

Identificare.25

La 20 mg mentol se adaugă 2 mg vanilină (R), 2 ml acid sulfuric (R) și se agită; apare o

colorație galben-portocalie. Se adaugă, cu precauție, 2 ml apă; colorația devine violetă.

Punctul de topire. Mentol levogir: 41 – 42 ˚C; mentol racemic: 32 – 34 ˚C.

Aspectul soluției: Soluția A trebuie să fie limpede și incoloră.

Aciditate: 0,05 g metol se dizolvă în 5 ml alcool în prealabil neutralizat, în prezența a

0,05 ml fenolftaleină – soluție și se adaugă 0,05 ml hidroxid de sodium 0,1 mol/l; Soluția trebuie

să se coloreze în roz.

Timol. 0,10 g mentol se dizolvă în 1 ml acid acetic, se adaugă 0,15 ml acid sulfuric și

0,05 ml acid nitric; nu trebuie să apară o colorație albastră.

Uleiuri grase: Mentolul pulverizat nu trebuie să lase o pastă translucidă prin presare între

două fîșii de hîrtie de filtru [8] .

Dozare.

Determinarea cantitativă este bazată pe reacția de acetilare cu anhidrida acetică în mediul

piridinei anhidrice. Excesul de anhidridă acetică se descompune cu apă pînă la acid acetic care se

titreaza cu soluție de hidroxid de natriu (ca indicator se folosește fenolftaleina) :

(CH3CO) 2 O + H2O → 2CH3COOH

2CH3COOH + 2NaOH → 2CH3COONa + 2H2O

Utilizări

Mentolul are diverse întrebuințări în medicină. Se administrează extern în tratamentul

guturaiului, migrenelor ect., producînd vasoconstricție. Intern se administrează sub formă de

prafuri, soluții în caz dureri de stomac, pentru dezinfecția intestinelor și a căilor biliare. Se

administrează cîte 0,1 – 0,2 g cîteva ori pe zi. Ca dezinfectant, răcoritor și aromatic etc. [9].

Conservare: În recipiente bine închise, ferite de lumină, loc răcoros.

II.1.2. Tetraciclina

Denumirea latină: tetracyclinum;

Masa moleculară: 444,43g/mol (substanța anhidră);

Formula brută: C22H24N2O8 * n H2O

Formula de structură:

26

Tetraciclinele sunt antibiotice bacteriostatice cu spectru larg de acțiune. Folosirea lor este

actualmente limitată din cauza frecvenței relativ mari a tulpinelor bacteriene rezistente la

tetracicline. Teraciclinele sunt antibiotice produse de diferiți Srteptomices. Ele cuprind în

structură un nucleu policiclic naftacencarboxamidic. Au acțiune bacteriostatică față de un număr

mare de microorganisme patogene. Tetraciclinele în general sunt instabile în prezența ionilor

metalelor grele [10] .

Între structura chimică și efectul farmacodinamic existăo strînsă legătură. S-a demonstrat

că acțiunea antibacteriană este în directă corelație cu grupările fenol-oxo a părții inferioare a

celor patru cicluri. Modificarea acestor grupuri duce la dispariția efectelor. Acest fapt a fost

explicat prin rolul chelator al acestor grupări.

Tetraciclinele au acțiune aproape exclusiv bacteriostatică acționind prin chelarea

cationilor metalelor bivalente, cu inhibiția ulterioară a unor sisteme enzimatice bacteriene. La

nivelul ribozomilor bacterieni este inhibată selectiv legătura dintre aminoacizi și ARN avînd

drept consecință blocarea sintezei proteice.

Descriere. Pulbere cristalină galbenă, fără miros, cu gust amar.

Solubilitate. Este foarte greu solubilă în apă, solubilă în 50 părți alcool, practic insolubilă

în eter și cloroform. Se dizolvă în acizi diluați și în soluții de hidroxizi alcalini, dar se inactivează

în timp.

Identificare.

0,5 mg substanță se tratează cu 1 ml acid sulfuric; apare o colorație violetă (deosebire de

clorhidratul de clortetraciclină); se adaugă o picătură de clorură fierică; colorația trece în brun

sau roșu – brun.

Condiţii de puritate. 0,1 g substanță se agită cu 10 ml apă proaspăt fiartă și răcită;

suspensia trebuie să aibă pH 3,0 – 7,0.

Pierderi prin uscare. Cel mult 13%.

Dozare. Activitatea microbiologica. Se determina conform prevederilor de la “Activitatea

microbiologica a antibioticilor” [6] .

Indicaţii.

27

Se utilizează în tratarea infecțiilor cu germeni sensibili, după efectuarea antibiogramei.

Este cel mai des recomandat în: infecții cu stafilococi penicilino - și streptomicino – rezistenți;

dezinteria bacilară rezistentă la antibiotice, unele paratizoide rezistente la cloramfenicol,

bruceloza, holera, tifos exantematic; infecții respiratorii - pneumonie cu pneumococ, stafilococ,

streptococ, pneumonie atipica, abces pulmonar, faringite, amigdalite, sinusite; infecții hepato-

biliare, colecistite, angiocolite; infecții ale țesuturilor moi - furunculoza, abcese, plăgi traumatice

și postoperatorii; infecții urinare cu germeni sensibili, concomitent cu menținerea unui pH acid al

urinii, în care tetraciclinele acționează mai bine [10], [11] .

Conservare. În flacoane bine închise, ferit de lumină, la o temperatură care să nu

depășească 25 ˚C.

Observaţie. Pe eticheta flaconului trebuie să se menționeze termenul de valibilitate.

II.1.3. Streptocid solubil

Denumirea latină: streptocidum solubile;

Denumirea chimică: n-sulfamidobenzenaminometansulfat de sodium.

Masa moleculară: 288,28 g/mol;

Formula brută: C7H9N2NaO5S2

Formula de structură:

Sinteza streptocidei:

Se obține la condensarea streptocidului cu HO — CH2 — SO2ONa:

Descriere. Praf alb, cristalin.

Solubilitate. Se dizolvă bine în apă, practic nu se dizolvă în cloroform și eter.

Indentificare.

28

0,05 g de preparat se dizolvă în 0,5 ml acid sulfuric concentrat, se adaugă 0,01 g acid

salicilic și se încălzește pe baia de apă pînă cînd apare culoare zmeurie, ca rezultat al formării

produsului de condensare a aldehidei formice și a acidului salicilic. Totodată SO2 poate fi

indentificat prin reacțiile [5], [6], [11]:

5SO2 +2KIO3 →K2SO4 +SO3 + I2

Cu peroxidul de hidrogen și clorura de fier (III) streptocidul solubil formează o colorație

roșie – vișinie.

Streptocidul solubil colorează flacăra becului de gaz în galben (Na+).

0,05 g de preparat se dizolvă în 2 ml apă, se adaugă 1 ml de acid clorhidric diluat și se

fierbe în decurs de 1 minut. 1 ml de soluție răcită dă reacții caracteristice aminelor aromatice

primare.

Aspectul soluției. Soluția de 1 g preparat în 25 ml apă trebuie să fie transparentă și

incoloră.

Aciditate. pH 4,0 – 5,0.

Păstrare. Lista B. În ambalaj corespunzator.

II.1.4. Norsulfazol

Denumirea latină: norsulfazoli;

Descriere. Pulbere măruntă cristalină, incoloră sau slab gălbuie, fără miros.

Solubilitate. Foarte greu solubil în apă; se dizolvă în acizi minerali și soluții alcaline.

Sinteza norsulfazolui: pentru prima dată a fost realizată în 1939 la VNIHFI sub

conducerea profesorilor O. I. Magdinson și I. I. Postovski. Această metodă constă din trei etape:

1. Obținerea cloranhidridei acidului carbometoxisulfanilic.

2. Sinteza 2- aminotiazolului.

3. Condesarea produselor obținute.

29

2 – Aminotiazolul se poate obține prin condesarea tioureei cu monocloracetaldehida (în

formă tautomeră) sau cu dicloretilmetileterul:

Apoi 2-aminotiazolul se condensează cu cloranhidrida acidului carbometoxisulfanilic,

totodată, dacă condensarea se petrece în prezența piridinei se obține 2-

(acilaminobenzensulfamido)-tiazol (I), iar dacă în mediul apos – bis-N-3-(p-

acilaminobenzensulfamido)-2-aminotiazol (II) [5] :

30

Produsul (II) se încălzește cu amoniac, ca urmare diacetilderivatul (II) se saponifică și

totodată se formează produsul amidat (III).

Pentru obținerea norsulfazolului substanțele intermediare III și IV se despart (pe baza

solubilității lor diferite în apă) și apoi carbometoxinorsulfazolul se hidrolizează, transformîndu-

se în norsulfazol [8] .

Indentificare.

Pentru indentificarea norsulfazolului se folosesc, de obicei, reacții de diazotare și de

cuplare cu β- naftol, cînd se formează o colorație sau un precipitat roșu.

Prin încălzire în absența apei (direct în flacără, cu precauție) produsul se descompune

rezultînd amoniac, hidrogen sulfurat și anilină [6] .

În mediul alcalin și în prezența sulfatului de cupru, formează un precipitat violet- cenușiu.

Dozare. Dozarea se face nitritometric; se poate efectua și acido-bazic în mediul

hidroacetic (cu o soluție de hidroxid de natriu în prezența timolftalenei ca indicator) sau în

solvenți neapoși.

Indicaţii. Norsulfazolul este selectiv față de infecțiile cu stafilococi, streptococi,

pneumonococi, gonococi, meningococi, bacilii dezinterci, este indicat în meningite acute,

pneumonii, gonoree, otite, amigdalite, dezinterii bacilite ect.

Conservare. În recipiente bine închise, ferite de lumină, loc răcoros.

Prezentarea fluxului tehnologic

31

Concluzie

I. Pulberile sunt preparate farmaceutice solide alcătuite din particule uniforme ale uneia sau

mai multor substanţe active, asociate sau nu cu substanţe auxiliare şi care sunt folosite ca

atare sau divizate în doze unitare. Aceste preparate provin din substanţe chimice sau

produse vegetale aduse la un grad de diviziune corespunzător pentru a asigura

omogenitatea şi a facilita administrarea.

II. Pulberile reprezintă o formă farmaceutică stabilă comparativ cu preparatele lichide

deoarece reacțiile chimice se produc foarte lent.

III. Pulberile fiind constituite din particule de mici dimensiuni se dizolvă rapid în fluidele

corpului și de aceea rezultă o acțiune mai promptă decît în cazul altor forme solide cum

sunt comprimatele sau drajeurile.

IV. Datorită suprafeței de contact mai mari, stabilitatea substanțelor pulverizate este redusă

deoarece acțiunea agenților externi este mai intensă. De aceea, în anumite cazuri este

necesară protejarea pulberilor sau transformarea lor în comprimate sau drajeuri.

V. Un alt inconvenient este reprezentat de faptul ca multe substanțe medicamentoase sunt

mai greu accesibile pentru bolnavi, datorită gustului neplacut sau acțiunii iritante asupra

mucoaselor și deci pulberile necesită pentru preparate un timp apreciabil și de aceea, cînd

este posibil , din aceleași componente se prepară capsule sau comprimate.

Controlul materiilor prime

Pregătirea utilajului și spațiului de lucru

Mărunțirea Uscarea

PulverizareaCernereaOmogenizareaSterilizaerea

Divizarea Ambalarea Depozitare Controlul produsului finit

32

Bibliografie

1) Ionescu Stoian, V. Ciocaneala “Tehnica farmaceutică” – ediția a II-a, editura didactică și

pedagogică/ București 1974.

2) Ciocaneal V., “Tehnica farmaceutică” , editura didactică și pedagogică/ București 1969.

3) Negoita S., Marasoiu G., “Tehnica farmaceutică”, editura medicală/ București 1962.

4) Diug E., I. Trigubenco, “Tehnologia medicamentelor în farmacie”, Chișinău 1992.

5) Babilev Filip, “Chimie farmaceutică”, editura universital/ București 1994.

6) Farmacopeea romînă, ediția a VIII-a, editura medicală/ București 1965.

7) Constantin Matcovschi ș.a., “Medicamente omologate în R.M.” – Firma editorial -

Poligrafică/ Tipografia centrală/ Chișinău 1999.

8) Junghietu G., Ashby O., “Chimie farmaceutică”, ediția a V-a/ Chișinău 2008.

9) Constantin Daescu, “Chimia și tehnologia medicamentelor“, editura didactică și

pedagogică/ București 1994.

10) Oteleanu D., Stanescu V., “Prepararea medicamentelor în farmacie”, București 1961.

11) Barbarosie T., ș.a., “Tehnologia medicamentelor industriale”, editura știința 1993.

12) Чуешов B. „Промышленная технология лекарств”, том 1, Xарков 2002

33