Cuprins:

Introducere.................................................................................................................3

Capitolul I Conceptul de conflict internaţional – consideraţii generale.............................................................................9

§ 1 Abordări definitorii ale termenului conflict. Noţiune, caracteristici..............9

§ 2 Criza ca etapă de aprofundare a conflictului..................................................12

§ 3 Războiul ca condiţie violentă de extindere a conflictului. Noţiune, tipologizări.................................................................................................................16

Capitolul II Balcanii ca o formă de manifestare a conflictului internaţional. Studiu de caz – Kosovo.....22

§ 1 Cauzele apariţiei conflictului.........................................................................22

§ 2 Conflictul din Kosovo şi aspectul său practic – consecinţe...........................25

§ 3 Mediatizarea opiniei internaţionale cu privire la noul val de violenţă din Kosovo.......................................................................................................................32

Concluzii....................................................................................................................35

Bibliografie................................................................................................................37

2

Introducere

Actualitatea investigaţiei: Agravarea tot mai profundă a situaţiei internaţionale

actuale, creşterea pericolului unor confruntări directe şi sîngeroase în numeroase zone

nevralgice, care generează pericole şi desigur în orice moment pot să se transforme

într-o confruntare mondială, precum şi continuarea politicii de forţă, de menţinere şi

creare a unor zone de influienţă şi asuprirea lor, continuarea furibundă a cursei

înarmărilor, îndeosebi a celor nucleare, încercarea unor mari puteri să domine şi să

aservească în propriul lor interes un şir de state slab dezvoltate, menţinerea vechilor

confruntări militare din diferite regiuni ale lumii şi apariţia unor noi focare de

confruntare, reclamă şi determină necesitatea unirii eforturilor tuturor statelor din

lume în direcţia colaborării şi conlucrării, în vederea opririi cursului periculos al

evenimentelor, pentru dezarmare şi în primul rînd dezarmare nucleară, pentru

încetarea conflictelor şi tracerea la soluţionarea lor numai pe cale paşnică pentru

apărarea dreptului vital al poparelor la exintenţă, la viaţă, la pace.

Secolul al XX-lea nu are asemănare. Este secolul celor mai puternice imperii şi al

dispariţiei lor fulgerătoare, secolul singurelor războaie mondiale ale istoriei şi secolul

celor mai stupefiante revoluţii tehnologice, între acestea se înscrie neverosimila

capacitate a oamenilor de a suprima orice urmă de viaţă pe Pământ, dar şi capacitatea

lor de a comunica instantaneu prin cuvinte şi imagini de la un capăt la altul al planetei,

de o parte şi de alta a ecuatorului, devenit, cu adevărat, acest „cerc prea strâmt’’

pomenit de poet. A fost necesar ca oamenii să străpungă uscatul submarin pentru a

construi tunele, să exploreze străfundurile siderale pentru a descifra mai bine stelele,

să cucerească spaţiul pentru a putea observa mai comod.

Acest secol, spre deosebire de altele, a cunoscut o multiplicare a numărului de state

de la 40-50 între 1900-1945, la 190, cincizeci de ani mai târziu.

Această proliferare a numărului de state a condus oare la structurarea actorilor noii

societăţi internaţionale? După o încercare ratată a Societăţii Naţiunilor, s-a născut

3

Organizaţia Naţiunilor Unite, o vastă arenă în care se alătură puternici şi slabi, călăi şi

victime, bogaţi şi săraci, un fel de guvern al lumii, utopic în sine, imperfect fără îndoială,

dar atât de indispensabil, încât a trebuit să fie inventat.

Aceste state s-au aflat în dispute, s-au confruntat în mii de feluri. Fie că războaiele au

fost mari sau mici, limitate sau de „mare intensitate", fie că au fost calificate drept

religioase, civile, etnice, rasiale, tribale, interstatale, coloniale, subversive,

revoluţionare, fie că au avut drept ţel libertatea oamenilor sau, mai prozaic, asigurarea

doar a accesului la mare, acapararea de zăcăminte preţioase, de teritorii, secolul a

cunoscut şi a suferit toate situaţiile ce decurg din relaţiile violente dintre oameni,

dintre grupări umane de toate felurile, dintre state.

Secolul şi-a inventat chiar şi complicaţii inedite. Şi aceasta nu pentru că secolele

precedente nu ar fi fost străbătute şi ele de războaie, de diferende, perioade de mare

tensiune, conflicte armate sau nearmate; secolul al XX-lea — asemenea secolului al

XX-lea — a adăugat la frământările sale şi actualitatea conflictului internaţional. Se

marcau astfel momente dificile în relaţiile dintre state, contaminate de perioade de

conflict, când scurgerea timpului se întrerupe, când soarta este în cumpănă iar

oamenii nu ştiu în ce mod îşi vor regla disputele şi se vor îndrepta, cu paşi măsuraţi,

pe poteca periculoasă ce separă frica de speranţă, pacea de război.

Evenimentele politice din Balcani au readus în prim plan problemele referitoare la

relaţiile inter-etnice, utilizarea limbilor, identitatea naţională a populaţiei autohtone

etc.”.

Cercetarea dată este una ce ţine nemijlocit nu numai de securitatea în regiunea

Balcanilor ci şi de posibilităţile proliferării tendinţelor extremist-separatiste din

întreaga lume. Această problemă nemijlocit implică aportul organizaţiilor

internaţionale apte de a aplana acest conflict. Mai mult ca atît, este actuală prin faptul

că vine în contradicţie cu viitoarea extinderea Uniunii Europene, ceea ce este deloc

inadmisibil, adică existenţa unor focare de conflict la garaniţa Unei Europe noi,

lărgite.

4

Problemele menţionate mai sus au cunoscut o abordare multidimensională pe

parcursul ultimului deceniu şi au fost considerate drept unele ce produc sfidări în

relaţiile interetnice.

Astfel vorbind, vom spune că tema pe care mi-am propuso spre cercetare nu

este una numaidecît obligatorie, dar în ansamblu este ceea ce poate fi întîlnit destul

de des în conflagraţia interacţiunilor internaţionale dintre state. Momentele practice

ne oferă un bogat areal de cercetări, în scopul de a selecta noi metode de combatere a

noilor conflicte, care sunt sigur vor interveni iar şi iar.

Scopul subiectul investigaţiei: În acest studiu se va încerca o abordare a

problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională la adresa conflictelor din

regiunea Balcanilor – în special conflictul din Regiunea Kosovo.

Făcînd o trecere în revistă şi menţionînd pe scurt cazul Republicii Moldova,

putem spune că ea la fel este prezentată de rîndul acestor discordii de nartură

conflictuală, ca avînd un caracter similar celor cu care sau confruntat ţările balcanice.

Am încercat să realizez următoarele obiective cu privire la conflictul din regiunea

Kosovo, precum şi să le demonstrez:

1) speculaţiile politice privind istoria şi identificarea etnică a băştinaşilor;

2) politicile autorităţilor privind asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale şi

atitudinea principalelor forţe politice din ţară vis-à-vis de aceste politici;

3) cadrul legal internaţional referitor la drepturile minorităţilor naţionale;

4) politicile ţărilor vecine vis-à-vis de comunităţile etnice respective şi

5) politicile integraţioniste din Europa.

Ultimii trei factori din cei menţionaţi sunt de ordin extern şi au un impact

crucial pentru influenţarea factorilor interni referitori la asigurarea drepturilor

minorităţilor naţionale.

S-ar putea afirma că pînă în prezent drepturile etniilor din Regiunea Balcanică

nu au fost nicidecum garantate.

5

Problemele istoriei, limbii etc. au cunoscut o abordare ştiinţifică de către

cercurile academice. Deşi, abordarea ştiinţifică presupune existenţa unui aparat

dezvoltat al noţiunilor cu care operează cercetătorii, a unor repere metodologice şi a

criteriilor cel puţin pentru estimarea veridicităţii concluziilor, putem constata că

diferite grupuri de cercetători din mediile academice ajung la concluzii cu totul

diferite. Acest fenomen iese în evidenţă atunci cînd polemica dintre cercurile

ştiinţifice degenerează în una politică, fiind însoţită de învinuiri reciproce vis-à-vis de

folosirea unilaterală a metodologiei, utilizarea selectivă a surselor de informaţie,

angajarea întregului arsenal ştiinţific într-o activitate care presupune fundamentarea

concluziilor predeterminate de interese politice.

Cît priveşte cazul Republicii Moldova, aşa s-a întîmplat, spre exemplu, în anii

1987 – 1991, cînd neînţelegerile şi fobiile generate de aceste neînţelegeri au contribuit

la polarizarea comportamentului cetăţenilor după criterii etnice. O parte din cetăţeni,

copleşiţi de oferirea posibilităţii de a-şi exprima liber opiniile înăbuşite pe parcursul

anilor a reacţionat foarte emoţional la refuzul şi impedimentele ridicate în faţa

cerinţelor fireşti de oficializare a limbii lor natale. O altă parte a cetăţenilor a

extrapolat intenţiile primei categorii dincolo de limitele după care fobiile au generat

agresivitate reciprocă. Astfel, urmînd logica bazată pe principiul: acţiune – reacţie, s-a

ajuns la o stare avansată a unui conflict interetnic.

Revenirea la un astfel de comportament după mai bine de 13 ani ar ruina pentru

mult timp speranţele posibilităţii unei dezvoltări graduale a Republicii Moldova.

Problemele de acest gen ar trebui abordate cu maximă acurateţe, luîndu-se în

consideraţie caracterului lor specific. Substituirea forţei argumentelor cu elanul

emoţiilor şi spiritelor exaltate este periculoasă datorită faptului că relaxarea ulterioară

şi revenirea la normalitate necesită vreme îndelungată. În perioada cînd sînt în plină

desfăşurarea procesele de integrare europeană acest lucru ar trebui evitat pentru ca

Republica Moldova să poată prinde măcar “ultimul vagon” al integrării europene.

6

Gradul de cercetare a temei în literatura ştiinţifică: În timpul scrierii acestei

lucrări am utilizat diverse surse literar-ştiinţifice, fapt care mă face să concluzionez

cum că tema dată este pe larg dezbătută la momentul dat. Este mai puţin abordată la

noi, pe cînd în străinătate lipsă de inspiraţie nu este.

Tema este dezbătută pe larg în toate cercurile academice din lume, preocupate

de dezvoltarea unor tehnici de aplanare ale acestor conflicte. Monografii, rapoarte,

studii etc. Sunt dedicate anume acestor probleme.

Concluziile din publicaţiile cercetătorilor sunt supuse unui tratament

reducţionist în mass media, unde comparaţiile, metaforele, hiperbolele şi întreg

arsenalul ziaristic este utilizat pentru a influenţa opinia publică în sensul dorit. Acest

gen de abordare a problemelor antagonizează de cele mai multe ori opinia publică şi

comportamentul cetăţenilor predispuşi spre recepţionarea informaţiilor de o manieră

preconcepută.

În studierea fenomenului conflictului internaţional pot fi remarcaţi aşa savanţi de

talie regional-europeană cît şi internaţională ca: Ion Bondulescu, Oleg Balan,

Cercelescu Gheorghe etc. Se impune şi cercetarea cu amănuntul a studiilor efectuate

de către aşa savanţi, la lucrările cărora am apelat, ca: Rosenau J, Kissinger Henry ,

Crenshaw Martha.

Baza metodologică a cercetării ştiinţifice: Principiul care stă la baza studiului

dat este explicarea şi oglindirea pe larg a metodologiei – a căilor şi mijloacelor de de

soluţionare existente la moment, prin utilizarea tehnicilor şi procedeelor de cercetare

cum ar fi analiza, analiza statistică a unor procese şi fenomene, sinteza, comparaţia.

Procedeele de cercetare utilizate au fost următoarele:

Întocmirea studiului teoretico-practic asupra dezvăluirii esenţei conflictului

internaţional a fost posibil prin intermediul unei esenţiale atribuiri a metodei istorice,

şi pe lîngă aceasta a fost posibil de realizat doar cu ajutorul unor tehnici speciale.

7

Ivent analiza - folosită în scopul de a trata recentele evenimente petrecute la

adresa problemei date, cît şi venită în scopul de a face o comparaţie cu cele din trecut,

precum şi content analiza.

Metoda instituţională, include analiza cadrului instituţional al realizării aplanării

conflictului din Kosovo.

Din alt punct de vedere, studiul de faţă este realizarea combinării tehnicii de studiu

investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmaţii îi corespunde

metoda de cercetare sistemică. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: capitolului

unu al lucrării îi corespunde capitolul doi. Un studiu finisat la adresa capitolului unu,

impunea, implicit, capitolului doi.

De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obiţnueşte, ci

ambele au avut aceleaşi tempouri investigative.

Structura tezei: Lucrarea de faţă este alcătuită din 2 capitole:

1-ul capitol – Conceptul de conflict internaţional –

consideraţii generale

Capitolul 2 – Balcanii ca o formă de manifestare a

conflictului internaţional. Studiu de caz – Kosovo

8

Capitolul I Conceptul de conflict internaţional – consideraţii generale

§ 1 Abordări definitorii ale termenului conflict. Noţiune, caracteristici

Cercetătorii care studiază cauzele şi efectelor conflictelor au căutat, de obicei,

răspunsuri la trei întrebări majore: Ce condiţii politice îi determină pe oameni să

recurgă la violenţă? Ce condiţii le permit oamenilor să-şi soluţioneze conflictele în

mod paşnic? Care este rolul comunităţii internaţionale atunci cînd relaţiile dintre

diferite grupuri etnice devin violente şi scapă de sub control? Cercetători, au dezvoltat

teorii referitoare la conflictele etnice şi instituţiile politice care ar putea contribui la

soluţionarea conflictului şi preîntîmpinarea violenţei. Au fost deduse principii din

studiile privind conflictele trecute şi cele în desfăşurare. Concluziile experţilor au fost

prezentate factorilor de decizie, politicienilor, sperînd că principiile vor fi de un real

folos în elaborarea politicilor publice şi celor privitoare la relaţiile interetnice.1

În societăţile care sînt profund divizate, unde frica şi ignoranţa adesea sînt

forţele motrice ale conflictului etnic, oamenii tind să se identifice ei înşişi prin grupul

lor2 etnic, considerîndu-l drept o caracteristică definitorie ireductibilă a societăţii.

Asemenea societăţi foarte uşor pot deveni prada violenţei etnice3 atunci cînd există

inegalitate între grupuri etnice şi discriminare a uneia sau mai multora din ele, şi cînd

discriminarea este aprobată prin politici publice. De aceea, se consideră că pentru a

preveni violenţa instituţiile politice trebuie să le permită grupurilor etnice să participe

la procesul politic şi să apere drepturile omului. Numai atunci grupurile etnice nu se

vor teme de viitor şi se vor simţi “în rînd cu lumea” într-o asemenea societate.

Accesul cetăţenilor la funcţii publice, efectuat după formule cuvenite, poate

încuraja spiritul moderat şi descuraja extremismul. Aceasta s-ar putea întemeia pe

1 Giddens A. The constirtution of society, Oxford, Policy Press, 19972 Maliţa M. „Teoria şi practica negocierilor”, Bucureşti 1998

3 Фридман, Кузнецова С. Глобализация: развитые и развиваюшиеся страны// МЭ и МО// 2000, №12, с.24-28

9

chiar interesul politicienilor. Ei vor face orice pentru a fi realeşi. Se consideră că

împărţirea puterii ar putea începe ca o mişcare profundă a societăţii de înstrăinare de

etnicitate ca cel mai puternic identificator. Coaliţiile se pot forma după criterii etnice

la început, dar ideologia sau alţi factori pot deveni mai importanţi cu timpul decît

simpla apartenenţă la un anumit grup etnic. Oamenii simpli au sentimente puternice în

legătură cu ideologia sau clasa lor, dar ei, de regulă, nu sînt înclinaţi să meargă pînă la

autosacrificare ca persoanele care manifestă extremism.4 De aceea este important să

se ştie exact în ce condiţii împărţirea puterii poate avea succes şi comunitatea

internaţională să susţină o astfel de măsură.

Atît liderii societăţilor care sînt puternic divizate după anumite criterii, cît şi

comunitatea internaţională, încearcă să prevină conflictele violente, însă prescripţiile

universale nu sînt posibile, pentru că fiecare situaţie este deosebită. Putem vorbi doar

de opţiuni şi posibilitatea aplicării lor.

Este o părere unanimă că în pofida proliferării noilor naţiuni după Războiul

Rece, majoritatea grupurilor etnice care luptă pentru autodeterminare5 în state

suverane nu-şi vor vedea visurile realizate. În mod ideal, cerinţele de autodeterminare

ar trebui să fie adaptate la cadrul democratic în statele existente. O asemenea adaptare

este considerată a fi un drept uman de bază. Numeroase conflicte etnice nu încep prin

cereri de suveranitate teritorială6 în cazul în care plîngerile şi doleanţele minorităţilor

etnice sînt abordate cu atenţia cuvenită de la bun început. În caz contrar, ele

degenerează inevitabil în mişcări de secesiune. Împărţirea puterii – practici şi instituţii

ce rezultă din coaliţii largi de guvernare care includ reprezentanţii tuturor grupurilor

etnice majore poate contribui la menţinerea şi viabilitatea statelor polietnice oferind

grupurilor etnice posibilităţi de autodeterminare şi dezvoltare în cadrul statului

respectiv.

4 Institutul de Politici Publice, Aspecte ale conflictului transnistrean, Ştiinţa, Chişinău, 20015 Sfatul Ţării nr. 178 (17687) 27 august 19916 Rusia - Moldova - Transnistria. Interesele strategice ale Rusiei, Arena Politică, nr.16, mai 1998

10

Cu toate că împărţirea puterii se bazează pe procese interne, comunitatea

internaţională a promovat-o adesea ca răspuns la conflictele etnice, cînd cu succes,

cînd fără. Înainte de a aplica şi promova împărţirea puterii într-o ţară anume este

important să se cunoască:

1) rădăcinile conflictului;

2) modalităţile de a introduce principiile democratice de guvernare într-o societate

profund divizată după anumite criterii;

3) tipurile de practici de reglementare a conflictelor;

4) contribuţia împărţirii puterii la procesul de pace. 7

Există abordări în conformitate cu care conflictul este considerat fie primordial şi

înnăscut, fie instrumental şi (cel puţin parţial) construit în mod social. Măsura în care

analiştii percep etnicitatea ca ceva neschimbător şi înnăscut în raport cu etnicitatea

construită social sau manipulată de către lideri politici influenţează opiniile despre

tipurile de instituţii şi practici care pot ameliora cel mai bine asemenea conflicte. Un

factor substanţial este dacă grupurile etnice se ameninţă unele pe altele din simplul

motiv că sînt diferite, sau dacă ele iau în consideraţie motive pragmatice pentru a se

comporta astfel. Percepţiile diferenţelor pragmatice sînt deschise modului de

soluţionare paşnică a conflictului.8

În concluzie am putea spune că o caracteristică a tuturor conflictelor, care trece ca

un fir roşu prin ele, este rolul liderilor grupurilor care se pronunţă pentru discriminare

şi mobilizează membrii grupului împotriva inamicilor. Anume liderii grupurilor

extremiste, de obicei, afirmă că negocierile pentru găsirea soluţiilor şi abordarea

“rezonabilă” a problemei sînt o cursă şi trădare a intereselor.

7 Martin Wight ’’Politica de putere’’, ed. ARC, Bucureşti, 1998

8 Goldstein Joshua S. ’’International Relations’’, New York: Longman 1999, p.606

11

§ 2 Criza ca etapă de aprofundare a conflictului

Ca o necesitate a delimitării teoriei sistemice din tumultul conflagraţiilor care

definesc problemele de ordin internaţional, conflictul se impune ca ceva de ordin

negativ, care ar periclita orice situaţie existentă, de pace, în diferite sisteme. Dar să

privim şi acest conflict ca ceva care este la fel de controversat, şi pe alocuri nu atît de

lesne de înţeles. Aici vom face referinţă directă la criză, ca o etapă destul de aprofundată

şi controversată. Ea la rîndul său poate poate fi împărţită în etape, ca de exemplu:

1 Precriza este caracterizata de o sporire a primejdiilor, un fel de boală a omenirii

care se manifesta prin diferite simptome şi lasă loc gândului ca o criză este posibilă.

Raporturile internaţionale se înăspresc, deciziile neplăcute se înmulţesc, incidente, uneori

armate, sunt semnalate ici-colo. Militarii „se agită" şi organizează manevre. Unele state

cunosc divergenţe: diverse antagonisme de ordin ideologic, religios, teritorial le

opun. Se întâmplă să se ia măsuri de boicot şi de embargo.9

Această situaţie, chiar dacă nu este de invidiat, nu constituie încă o stare de criză.

Dialogul ostil, partida de şah sau cea a braţului de fier nu sunt încă angajate, o

eventuală ripostă nu este luată în considerare. Raporturile dintre actori nu sunt

marcate de urgenţă. Este încă posibil de a lăsa timpul să se scurgă.

În această fază iniţială, guvernanţii rămân disponibili pentru reflecţie şi consultări. Ei

pot să se informeze, să se documenteze şi, într-un climat de pace relativă, sâ-şi pună

întrebări, în această perioadă, care precede ruptura, oricare ar fi divergenţele şi

tensiunile, războiul nu este o soluţie dorită.

Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai multi actori, la un nivel

scăzut. Este o perioadă de tensiune anormală, dar limitată. Este însă şi o fază ce prezintă

un pericol; dacă ea nu este stăpânită, controlată şi reglată, poate degenera brusc cu

prilejul unui eveniment de natură a încălzi spiritele. Are loc atunci ruptura, de temut,

căci aceasta este susceptibilă de a spulbera totul, începând cu bunele intenţii.

9 Ralf Darendor ’’Conflictul social modern. Eseu despre politica libertăţii’’, CEUP, 1996

12

Ruptura poate interveni sub trei aspecte:

acţiune ostilă ca, de exemplu preluarea unui teritoriu drept gaj de către un stat în detrimentul altuia, vecin;

un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat; modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de

anexare.Incidentul catalizator este pentru ţara respectivă intern sau extern.

3 Escaladarea

Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci păstrat

pare grav compromis. Riscul unui război creşte sensibil. Evenimentele care se succed

se îndreaptă toate în sensul unei agravări a situaţiei: declaraţii ale oamenilor de stat,

descătuşări mediati-ce, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau, şi mai simplu,

un ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil. Aceste comportamente observabile

la un stat „A" induc adversarului său „B" atitudini similare, chiar mai violente şi mai

hotărâte. Acest moment, în care tensiunea este maximă, este extrem de periculos.10

Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor.

Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia din condiţii calme, îşi face apariţia

surescitarea.

Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi foarte profunde între

state, un sistem în care subzistă amintiri ale unor conflicte trecute este un mediu cu

deosebire favorabil trecerii de la criză la război. Indiferent de cauzele specifice şi

imediate ale crizei care se declanşează, aceasta este inevitabil legată de aceste

dispute vechi şi totuşi foarte prezente în memoria colectivă. Mizele unei crize bruşte,

chiar dacă sunt minime sau secundare, se regăsesc şi se combină cu cele ale unui conflict

trecut mai important, fiind, de aceea, mai profunde. O dată ce, în alte ocazii trecute, a fost

utilizată violenţa, precedentul creat este de temut.

Trecerea de la stadiul de criză la cel de război între statele-actor este uşurată în patru

situaţii:

10 Dumitra Popescu, Adrian Năstase ’’Sistemul Principiilor Dreptului Internaţional’’, ed. Academiei Române, Bucureşti 1986

13

l — Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de natură a reduce

costul unui război şi incertitudinea deznodământului său. Statul cel mai puternic11 este

firesc incitat să nu se teamă de escaladare, nici chiar de război;

2— Când instabilitatea internă într-unul sau mai multe state este de natură a împinge

la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor,

conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un

pericol exterior de la care ar veni tot răul. Este o tendinţă obişnuită pentru un guvern

autocratic aflat in situaţia neplăcută de a recurge la violenţă pentru a nu-şi asuma un risc

de natură militară;

3— Când un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el consideră esenţial pentru

existenţa sau supravieţuirea sa. Cu cât un stat apreciază drept fundamentale interesele

sau valorile puse în cauză de criză (integritatea teritorială, securitatea naţională,

existenţa însăşi a ţării...), cu atât acest stat este tentat de a-şi asuma riscuri susceptibile

de a con duce spre război;

4 — Când geografia îşi joacă propriul rol în această dinamică. Proximitatea

teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent

al ameninţării, în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la

maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai

apropiaţi unii de alţii, cu cât armatele lor aflate la mici distanţe sunt gata să se înfrunte,

cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai periculos.

În sfârşit, tipul de criză12 în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii

unui război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că

victima acestei agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se

mai violentă, în aceasta constă şi natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai

grea în consecinţe decât precedenta. Ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este

departe.

11 Defarges Philippe Moreau ’’Organizaţiile Internaţionale Contemporane’’, Iaşi, Institutul European, 1998, p.110

12 Adrian Năstase ’’Drept Internaţional Public. Sinteze pentru examen’’, Bucureşti, 1999, p.121

14

Cunoaşterea acestor factori agravanţi poate contribui la sensibilizarea oamenilor de

stat faţă de riscurile degenerării unei crize, pentru ca o escaladare necontrolată să nu

conducă la un conflict armat Stăpânirea acestui diferend constă în împiedicarea

escaladării, acţionând în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se

treacă de la criză la destindere fără a fi recurs la război. Destinderea este o a treia fază,

cu atât mai frecventă cu cât majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război.

Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte13 sensibil. Ajustări prin

concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut, în mod normal, statele în

criză se străduiesc să ajungă la un aranjament, graţie căruia, progresiv, apare un nou

echilibru, în această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se

reduc simţitor. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere.

Cauzele favorabile destinderii sunt aproape inverse faţă de cele ce exacerbează criza

în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele ce sunt implicate;

aceste state cu forţe comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă

democratică au obiceiul de a înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în

stăpânirea crizelor.l

Impactul unei crize este urma lăsată de aceasta, repercusiunile şi consecinţele sale

în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti se

reiau, deşi modificate, şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriză. Riscul

unui război descreşte până la atingerea unui nivel rezonabil.

În concluzie putem menţiona că fiecare criză, totuşi, transformă raporturile dintre

state şi conduce la instalarea unui nou echilibru în interiorul sistemului internaţional

respectiv. Cu cât acest gen de probleme se termină într-un mod armonios, printr-un

acord formal, însoţit de un sentiment împărtăşit de reuşită, cu atât el asigură pentru

viitor relaţii bilaterale stabile şi distincte.

13 Громова О. Н. ’’Конфликтология’’, Москва, 1993

15

§ 3 Războiul ca condiţie violentă de extindere a conflictului. Noţiune, tipologizări

Studiile consacrate fenomenului război, sunt extrem de numeroase şi de complexe,

şi au avut, în majoritate, ca prim reper, definirea sa. În mod deosebit, analizele

tipologice au evidenţiat necesitatea unor abordări pluridisciplinare, intemeiate pe o

gamă largă de metode de cercetare, care să permită înţelegerea acestui fenomen

complex în liniile sale principale, ţinîndu-se cont de faptul că fiecare conflict se

prezintă ca un act extrem de individualizat prin condiţiile sale geopolitice,

geostrategice şi geoeconomice în care se desfăşoară.

Cel care a deschis aceasta noua perspectiva asupra definirii razboiului nu a fost un

sociolog, ci un militar cu o mare experienta profesionala dublat de o eruditie

remarcabila, Karl von Clausewitz. El are marele merit de a fi evidentiat o relatie

fundamentala, exprimata in formula “ razboiul este o continuare a politicii prin alte

mijloace” ,prin care, de fapt, este exprimata esenta fenomenului razboi. Este adevarat,

intentia lui Clausewitz nu a fost de a evidentia apartenenta razboiului la domeniul

vietii sociale. El a avut constiinta faptului ca in razboi este necesar sa se realizeze o

concordanta intre scopuri, forte si mijloace si totodata revelatia ca aceasta cerinta

poate fi indeplinita numai prin politica statului.14

Recurgerea la forta armata constituie un instrument politic real, o continuare si o

intretinere a relatiilor politice prin alte mijloace. Intentia politica, spunea el, este

scopul, iar razboiul mijlocul. Mai mult, razboiul insusi este o parte a intregului care

este politica. In politica se afla, in stare rudimentara, toate caracteristicile esentiale ale

razboiului.15

Studiul razboiului a fost integrat in mod organic in analiza de ansamblu a

structurii si dinamicii sistemului social. Acest mod a permis, in primul râ nd,

evidentierea legaturii dintre razboi si celelalte fenomene si procese sociale, a

14 Gl.mr. Corneliu Soare, Dialectica luptei armate, Ed. Militara, Bucuresti, 1981, p.6415 Karl von Clausewitz, Despre razboi, Ed. Militara, Bucuresti, 1982, p.67

16

interactiunii complexe care exista intre recurgerea la violenta si intreaga structura

sociala. Astfel, razboiul a constituit obiect de studiu pentru discipline din cele mai

diverse, asa ca sociologia, politologia, psihologia si psihologia sociala, psihanaliza,

antropologia sociala si politica, cibernetica, teoria jocurilor, teoria organizatiilor

sociale si a deciziei si, nu in ultimul rând, dreptul.16

Ca fenomen social, razboiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care

guverneaza relatiile intre state si, in egala masura, asupra aceleia interne.17

Razboiul se produce nu numai intrun cadru care este foarte familiar strategilor –

cel geografic si politic – ci si intr-un cadru juridic, determinat de un anumit nivel de

dezvoltare politica, economica, stiintifica si a constiintei publice, dar care are

dimensiuni proprii, de natura sa impuna, atât relatii de conditionare in raporturile sale

cu fenomenul razboi, cât si de influenta, acestea punându-si amprenta asupra formelor

sale demanifestare, inclusiv in plan strategic, operativ si tactic.18

Normele de drept international nu au un impact major asupra mijloacelor

strategice care pot decide deznodamântul razboiului. Rolul lor este mult mai modest,

de a influenta comportamentul combatantilor pe baza unor principii de natura

cutumiara sau conventionala, situatie de natura a genera o relatie intima intre razboi si

drept, in care, din perspectiva propusa de noi, razboiul are rolul unui factor

determinant, iar dreptul este un mod de a limita violenta in timpul conflictelor.19 În

cea mai simplă accepţiune, razboiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un

popor face sa fie respectate drepturile sale luptând cu arma in mâna impotriva altui

stat sau unui alt popor.20

16 Vasile Secares, Polemologia si problemele pacii, Ed.Politica, Bucuresti, 1976, p.1617 Quincey Wright, A Study of War, The University of Chicago Press, 1976, p.5418 Vasile Secares, Polemologia si problemele pacii, Opere citate19

Gl. mr. Vasile Cretu, lt.col. Nicolae Uscoi, Raporturile dintre arta militara si dreptul international umanitar din perspectiva optiunilor doctrinare nationale in Gândirea militara româneasca (G.M.R.) nr.6 din 1992, p.5120

Citat de S.Calogeropoulos Stratis, Droit international de la guerre, in Revue Hellenique de Droit International, 1985, p.16

17

Razboiul este lupta intre doua state, mijloc extrem de constrângere prin care

vointa ostila a adversarului trebuie sa fie infrânta si supusa.21 Delbez care concepe

razboiul ca “ o confruntare armata intre state, rezultat al vointei cel putin a uneia din

ele si intreprinsa in vederea unui interes national”.22 Alti teoreticieni, având ca reper si

cazurile numeroase de conflicte interne, au avut in vedere extinderea definitiilor

pentru a reflecta fenomenul conflictual de acest tip in integralitatea sa. Astfel, pentru

Rolin, “ razboiul este lupta cu mâna armata intre doua state sau intre un stat si o

grupare politica constituita in sânul sau, care lupta deschis si public impotriva lui”.23

Pentru Calvo, razboiul este o “ stare normala de ostilitate care se substituie relatiilor

de buna intelegere dintre natiuni sau intre concetateni apartinând unor partide politice

diferite si care are ca obiect cucerirea prin forta armelor a ceea ce nu au putut obtine

pe cai pasnice si amiabile.24

În ordinea internationala actuala, statutul juridic instituit prin carta O.N.U.

interzice razboiul in sensul propriu al termenului. Totusi, el este acceptat, in primul râ

nd ca un drept inerent al natiunilor de legitima aparare si, de asemenea, ca masura de

constrâ ngere impotriva unui stat care a violat aceasta ordine juridica, cu conditia ca

ea sa fie impusa de un organ care personifica vointa comuna a societatii

internationale. In aceste situatii, razboiul apare ca o sanctiune suprema in ordinea

internationala existenta. In consecinta, in forma sa traditionala, razboiul apare ca o

exceptie, in care reprezinta un mijloc de actiune al unei politici personale spontane si

independente, in afara legalitatii internationale, in vederea satisfacerii unor interese

nationale egoiste.25

Razboiul poate fi analizat ca o revolutie, in acel sens pe care statele il recunosc ca

fundamentul unei noi ordini. Prin razboi se apara drepturi subiective cu vocatie

internationala, violate sau grav amenintate. De regulă, statele care fac război, isi

21 Ibid. p.1722 Delbez, La notion de guerre, Paris, 1953, p.3323 J.Rolin, Le droit moderne de la guerre, P.U.F., Paris, 1953, p.1624 T.Westlake, International Law, 1924, citat de S. Calogeropoulos Stratis, op.cit. p.1825 L.Delbez, op.cit. p.36

18

justifica decizia invocând violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi

fundamentale, caracteristica in acest sens fiind expresia casus belli, care se refera

intotdeauna la o violare a dreptului international de o anumita gravitate.

În concluzie am putea spune că razboiul indeplineste o functie politica, fiind un

procedeu de aparare a intereselor pure (justitiae executio),26 un mod tipic de

solutionare a controverselor politice. Acestea, evident, nu vor avea drept cauza o

disputa asupra unei reguli juridice, dimpotriva, izvorasc din reglementari de interese

cu baza extra-juridica. In virtutea acestei conceptii, i se recunoaste razboiului o

contributie majora la evolutia istorica, la progresul societatii, prin faptul ca

dimensiunea sa politica reprezinta si o functie de adaptare a dreptului international la

realitatea sociala.

Orice fenomen, în materie de desfăşurare obiectivă, cunoaşte diferite nivele de sub

tutela cărora decurge, implicînd o anumită abordare clasificativă. Astfel noţiunea de

război cunoaşte următoarea clasificare:

Avînd ca repere metodologice criteriile analizate anterior, putem afirma că prima

şi cea mai răspîndită este notiunea de razboi international, care este justificata pentru

conflictul armat care, in forma clasica, este caracterizat de umatoarele elemente:

-pune fata in fata cel putin doua state independente;-vointa de a face razboi este neindoielnica, cel putin pentru una din parti, adica exista animus bellandi;-fortele armate ale statelor in cauza sunt angajate in operatiuni militare, indiferent care ar fi anvergura lor;-raspunde unor interese care, indiferent de domeniul in care se manifesta, reprezinta o expresie a actiunii politice.

In fapt, insa, utilizarea termenului de razboi a devenit din ce in ce mai dificila in

ultimele decenii ca urmare a prohibirii sale in sistemul O.N.U. si aparitiei unor forme

noi de utilizare a fortei armate, care au extins substantial aria fenomenului conflictual.

Astfel, avînd ca premisa calificarea juridica a statelor, in calitatea lor de membre ale

comunitatii internationale, ca subiecte originare de drept international, pe cale de

26 Dr. Ionel Closca, dr. Ion Suceava, Dreptul international umanitar, Ed.Sansa, Bucuresti, 1992, p.64.

19

consecinta s-a admis ca, in categoria de razboi international se include si lupta dusa de

miscarile de eliberare nationala impotriva puterii ocupante, lupta dusa de populatia

majoritara intr-un stat impotriva regimului rasist existent, precum si lupta contra

ocupatiei straine.27

O problema deosebita, in acest context, o ridica calificarea juridica a unui conflict

militar intre membri aceluiasi popor, organizati in entitati statale diferite. Este cazul

celor doua state coreene, separate pe cale conventionala, si aflate in zone de influenta

diferite. In urma conflictului intervenit in iunie 1950, O.N.U. si Consiliul de

Securitate au fost sesizate sa intervina pentru reglementarea situatiei. La vremea

respectiva, Uniunea Sovietica a sustinut cu oarecare aparenta de justete ca acest

conflict opunea doua fractiuni ale aceluiasi stat, fiind in drept un razboi civil si ca

atare in afara competentei O.N.U. Statele occidentale au replicat viguros si au

argumentat faptul ca, atв t Nordul cв t si Sudul Coreei formau doua entitati

internationale distincte iar cea din urma era victima unei agresiuni, situatie ce

indreptatea si oblige O.N.U. sa intervina.28

Din perspectiva analizei pe care o efectuam, este absenta unei definitii oficializate

la următoarea noţiune de război în Relaţiile internaţionale, şi anume a conflictului

neinternational.

Au fost mai multe tentative de a depasi aceasta situatie, conturîndu-se urmatoarea

alternativa: elaborarea unei definitii stricte insotita de o reglementare foarte larga sau

a unei definitii mai suple insotita, insa, de un numar minim de principii fundamentale

de reglementare.

Desigur, intr-un asemenea context, doctrina si-a asumat sarcina de a propune

definitii in care au fost surprinse trasaturile de referinta ale conflictelor

neinternationale. Se considera ca exista un conflict armat in interiorul unui stat,

oricare ar fi denumirea sa, atunci cв nd un grup uman se ridica impotriva guvernului

27 A se vedea, dr. Ionel Closca, dr. Ion Suceava, op.cit. p.66.

28 P.Manin, L’organisation de l’O.N.U. et le maintien de la paix, Paris, 1971, p.36-41.

20

existent, pentru ca nu poate sa-si atinga scopul fixat prin jocul politic normal. 29 De

asemenea, s-a afirmat ca notiunea de conflict neinternational se aplica “ situatiilor de

fapt care comporta toate caracteristicile razboiului exceptвnd formalitatile juridice

clasice”.30

În concluzie am putea spune că criteriile mentionate ofera suficiente elemente

pentru a face cu relativa usurinta distinctia intre conflictul international si cel

neinternational, cel putin din punct de vedere teoretic. Problemele spinoase rezulta din

alte considerente. Avem in vedere confirmarea faptului ca nu putem vorbi de conflicte

interne in stare pura, acestea suportînd in forme mai mult sau mai putin vizibile si “

contributia” unor terti, aspect pe care-l vom analiza in continuare. La fel de

semnificativ apare si faptul ca dificultatile cele mai mari le comporta stabilirea

pragului care separa tulburarile interne si dezordinile marcate de violente de ceea ce

denumim conflict neinternational.

29 Gl.mr.dr. Corneliu Soare, op.cit. p.203-205.

30 A se vedea, Rosemary Abi Saab, Droit humanitaire et conflits internes. Origines et evolution de la reglementation

internationale Institut Henry Dunant, Genиve, Ed.A. Pedone, Paris, 1986, p.23

21

Capitolul II Balcanii ca o formă de manifestare a conflictului internaţional. Studiu de caz - Kosovo

§ 1 Cauzele apariţiei conflictului

Europa Occidentala a redescoperit Balcanii ca pe o zona a conflictelor interetnice.

În Balcani au ajuns la putere, dupa comunism, noii dictatori nationalisti, care au

sfisiat Federatia Iugoslava intr-o constelatie de tari mici. In Balcani s-au purtat in anii

’90 razboaie ingrozitoare.31 In Balcani au avut loc epurari etnice, violuri sistematice si

ucideri in masa, ale unor intregi comunitati. In Balcani s-a experimentat acceptarea

saraciei prin exacerbarea nationalismului si – respectiv – prin teroare. Pina cind

Occidentul n-a intervenit, conflictele din Balcani n-au dat semne de potolire

Una dintre cele mai arzătoare probleme în societăţile contemporane din Balcani

este preponderenţa disputelor pe motive etnice şi a conflictelor etnice, fie ele latente

sau deschise. (Deşi are o relevanţă istorica si politica importanta, aceasta propunere

nu aduce in discutie diferenta dintre deosebirile etnice si cele religioase. In locul

acestora, este folosit termenul de “etnicitate”, ca o simplificare necesara.) Sistemele

de stat socialiste din aceasta regiune au suprimat diferentele etnice mostenite din

trecut si au cultivat adesea “nationalismul de stat” impotriva minoritatilor etnice.

După prăbuşirea acestor sisteme, s-a putut observa o renastere a mobilizarii etnice sub

noi forme ideologice. Mai mult ca niciodata, mobilizarea etnica a devenit un mijloc de

legitimizare a regimurilor post-comuniste dubioase care resistau in fata

democratizarii. In unele locuri, aceasta a avut drept consecinte conflicte aprinse, si

chiar razboaie civile, in timp ce in alte parti au aparut discursuri noi (vechi) prin

utilizarea retoricii cautarii inamicului, a victimizarii sau a xenofobiei. Mobilizarea

etnica din Balcani tinde sa impiedice schimbarile politice democratice, ocrotirea

drepturilor omului şi o pace şi securitate durabilă.

31 BALCANII SI MODERNIZAREA NATO STUDII DE SECURITATE .RO, NUMARUL 1/2004, Vol. 2

22

Destrămarea Iugoslaviei, în ultimul deceniu al secolului trecut cere o examinarea

foarte minuţioasă a viabilităţii unui anume model de organizare statală a

ansamblurilor multietnice. Deşi propaganda comunistă pretindea că federaţiile sub

regimurile comuniste ar avea o superioritate evidentă faţă de regimurile federale

burgheze, Federaţia Iugoslavă constituită în 1945 s-a destrămat la fel ca şi Uniunea

Sovietică (1922) şi Republica Federală Cehoslovacă (1968).

Privilegiile de care se bucura noua pătură conducătoare a celei de-a doua Iugoslavii

au alimentat şi mai mult acest resentiment. Vechile conflicte, inclusiv acelea cu o

conotaţie clar interetnică, au reapărut de îndată ce, în procesul de democratizare a

Iugoslaviei, a fost involuntar acordată libertatea cuvîntului şi a presei de către un

regim comunist tot mai puţin sigur de el. Democratizarea a accelerat destabilizarea

Iugoslaviei.32 Odată cu agravarea crizei aceste conflicte au degenerat într-o puternică

animozitate de masă în sînul mai multor grupuri naţionale/religioase. Nu poate fi

ignorat faptul că prezenţa în Balcani a mai multor civilizaţii şi mari religii este la

originea acestor diferenţe seculare.33

Trebuie să se ia în calcul că factorul destabilizator al moştenirii coloniale a jucat în

Iugoslavia un rol mai puţin important decît în Uniunea Sovietică. Iugoslavia nu s-a

născut din cucerirea colonială a grupului naţional slav dominant. Ea a fost din contră

întemeiată aproape prin asociere voluntară de către un număr de popoare slave mici

pe ruinele a trei imperii coloniale guvernate de non-slavi (Austro-Ungaria, Sublima

Poartă şi Imperiu Italian).

Această asociere s-a făcut în circumstanţe foarte speciale, respectiv după primul şi

al doilea război mondial. De exemplu, în regiunea Voivodina, anexată de către Serbia,

sîrbii nu reprezentau în acea vreme decît un sfert din populaţie. Grupurile naţionale

apartinînd popoarelor non-slave altădată dominante (germanii-austrieci, maghiari,

turci şi italieni) au scăzut considerabil, dispărînd practic din cauza politicilor

32 http://www.cogreslab.co.uk33 Маикл Дитрилигеитов ’’ Глобализация как источник международнх конфликтов и обострение конкуренции’’ \\ Проблемы теории и практики управления-2002, Март N3-с 3-12

23

discriminatorii de asimilare sau chiar a genocidurilor înfăptuite de câtre regimurile

primei şi celei de-a doua Iugoslavii.

O altă problemă, moştenită totuşi din colonialism, dar nu mai puţin importantă azi,

este cea a puternicei creşteri demografice a populaţiilor colonizate. Cu puţin înainte

de a deveni „statul comun al sîrbilor, croaţilor şi slovenilor", Serbia, componenta cea

mai importantă a statului, devenise o putere balcanică mini-imperialistă şi agresivă. 34

Albanezii au reuşit în două rînduri să se elibereze de sub stăpînirea sîrbă, dar au fost

constrînşi în ambele cazuri să revină în Iugoslavia prin cucerire militară.

Ultima deşteptare naţională a albanezilor din 1981 şi represiunea sîrbă care a

urmat, au afectat dramatic relaţiile, deja încordate, între cele trei popoare slave din

Iugoslavia. A izbucnit, iniţial între conducerile sîrbă şi slovenă, un conflict politic în

ceea ce priveşte revendicările sîrbe în Kosovo.

Conflictul dintre sîrbi şi sloveni în privinţa regiunii Kosovo şi problema

insuficienţei subvenţiilor federale acordate zonelor subdezvoltate a afectat negativ şi

relaţiile între cele doua principale naţiuni slave din Iugoslavia, sîrbii şi croaţii.

Represiunea din Kosovo a făcut să reapară, în cele două republici nord-vestice, dar

şi în altă parte, vechile temeri şi amintirile neplăcute ale primei Iugoslavii. Intelectuali

sîrbi şi cetăţenii sîrbi din Kosovo au fost la originea puternicului val de naţionalism

sîrb — alimentat de un orgoliu naţional evident rănit — care a fost exploatat de către

un reprezentant al partidului comunist, Slobodan Milosevici, aflat în căutarea întăririi

puterii personale. Prin aceasta Milosevic şi adepţii săi au dezvoltat o platformă

politică ce poate fi considerată ca fiind naţionalistă. Acest val a provocat la rîndul său

o reacţie puternică, dînd frîu liber sentimentelor naţionale, altădată reprimate, şi

naţionalismului şi în alte părţi ale Iugoslaviei. Eforturile pentru emanciparea naţională

albaneză şi puternicele presiuni pentru inevitabila decolonizare au fost catalizatorul

care a avut o contribuţie însemnată la prăbuşirea Iugoslaviei.35

34 Institutia protectoratului, Corneliu Vlad, Revista Apărarea Bucureşti 2002, Nr. 1335

WWW.STUDIIDESECURITATE.RO

24

§ 2 Conflictul din Kosovo şi aspectul său practic - consecinţe

Populatii antice au locuit pe pamanturile ce formeaza acum Iugoslavia (Serbia şi

Montenegru, inclusiv Kosovo şi Metohija) cu mii de ani inainte ca Roma sa

cucereasca regiunea in secolul 1 DC. Descoperiri arheologice dovedesc ca in perioada

Paleolitica (cca. 200 000 - 8 000 IC) oameni vanau si cautau provizii in muntii, vaile

si campiile interioare ale Iugoslaviei de azi. Triburile slave au navalit peste granitele

imperiului in secolele cinci si sase. Slavii vorbeau o limba Indo-Europeana si se

organizau in clanuri. In secolul sase Slavii s-au aliat cu mai puternicii avari pentru a

cucerii bazinul Danubian. Incursiunile avarilor s-au dovedit a fi cheia dezvoltarii

Iugoslaviei pentru ca au precedat imediat, si este posibil chiar sa fi precipitat, sosirea

Sarbilor si a Croatilor.Sarbii au ocupat mari parti de teritorii pana spre sfarsitul

secolului doisprazece.

In 1170 Stefan Nemanja, fondatorul dinastiei Nemanjic, a venit la putere si a

inceput modernizarea statului Sarb, a extins statul cu teritorii din est si sud si a anexat

litoralul si regiunea Zeta.Odata cu eforturile de intarire statala a aratat multa grija

constructiei de manastiri. Fiul cel mic al lui Stefan, Rastko a devenit calugar luindu-si

numele de SAVA si dedicandu-si toate eforturile raspandirii religiei printre supusi.

Cum si Curia avea deja ambitia de a-si extinde influenta in balcani, Stefan s-a folosit

de aceste circumstante favorabile pentru a obtine coroana de la Papa, devenind astfel

primul rege sarb in 1217. In Bizant, fratele lui Sava a reusit sa impuna statutul

autocefal pentru biserica Sarba devenind primul arhiepiscop sarb în 1219. Astfel

sarbii au obtinut ambele forme de independenta : statala si religioasa.36

Serbia antica - inclusiv Macedonia, Raska, Kosovo si Metohija - s-a bucurat de o

reputaţie politica, economica si culturala ridicate in Europa medievala si a atins un

maxim in mijlocul secolului 14, în timpul domniei Ţarului Stefan Dusan. Imediat

36 BALCANII SI MODERNIZAREA NATO STUDII DE SECURITATE .RO, NUMARUL 1/2004, Vol. 2

25

dupa aceea insa perioada este marcata de aparitia si cresterea unei noi amenintari:

otomanii. Sultanatul turc s-a intins treptat din Asia inspre Europa cucerind la inceput

Bizantul iar mai apoi si alte state balcanice.

Imperiul otoman a invins armata sarba in doua batalii cruciale: pe malurile raului

Marica în 1371 -unde au fost invinse fortele nobililor din Macedonia si la Kosovo

Polje (Campia Kosovo - "campia pasarilor negre") în 1389, unde trupele vasale, cu

bosnieci, muntenegreni, bulgari şi alţi aliati sub comanda Printului Lazar

Hrebeljanovic - cel mai puternic conducator sarb al timpului -au suferit o alta

infrangere. Abia ce turcii l-au invins pe Lazar, si atat Lazar cat si Sultanul Murat

(injunghiat in cortul lui de Milos Obilich care s-a dat dezertor) au fost ucisi.

Infrangerea nu a adus ocupatia turca imediata a Serbiei, dar secolele urmatoare de

ocupatie au alimentat mituri de onoare si eroism care i-au ajutat sa-si pastreze

demnitatea si sensul de natiune. Sarbii inca mai recita poeme epice si canta cantece

despre nobilii ce au cazut la Kosovo Polje; aniversarea bataliei este Ziua Nationala a

Serbiei, Vidovdan (Ziua Sf. Vitus), Iunie 28.

Turcii au persecutat aristocratia sîrba, au determinat exterminarea fizica a elitelor

sociale. Din moment ce Imperiul Otoman a fost un stat teocratic islamic , Sarbii

Crestini traiau aproape ca sclavi - abuzati, umiliti si exploatati.In consecinta ei au

abandonat treptat centrele urnbane retragandu-se spre munti. Serbia (ca majoritatea

Balcanilor) a fost condusa de Imperiul Otoman aproape cinci secole. In aceasta

perioada aproape doua treimi din populatia albaneza , inclusiv cei mai puternici nobili

feudali, s-au convertit la islam.37

În timpul Marelui Război (1683-1690) dintre Turcia şi Alianta Cruciată - creată cu

sprijinul Papei -Sîrbii s-au răsculat împotriva turcilor. Curînd razboiul de gherilă s-a

răspîndit în toţi Balcanii: din Muntenegru pana in bazinul Danubian si serbia antica

(Macedonia, Raska, Kosovo and Metohija). Oricum insa, cand austriecii au inceput sa

se retraga spre nord au chemat si poporul sarb sa vina cu ei. Avand de ales intre

37 Бессарабский вопрос и образование Приднестровской Молдавской Республики, Тирасполь, РИО, ПГУ, 1993

26

asuprirea turcilor si a trai intr-un stat crestin sarbii si-au abandonat casele in masa,

condusi de Patriarhul lor Arsenije Carnojevic. Multe zone din sudul Balacanilor au

fost depopulate in acest proces iar turcii s-au folosit de acest prilej pentru a islamiza

Raska, Kosovo and Metohija.

Urmand exemplul nazist Statul Croat Independent a pus bazele taberelor de

exterminare ucigand peste 750 000 de sarbi, evrei si tigani. Acest holocaust a fost

picatura politica si istorica pentru razboiul civil ce a izbucnit 50 de ani mai tarziu in

Croatia, Bosnia si herzegovina si care a acompaniat farmitarea Iugoslaviei in anii

1991-1992. In timpul celui de-al doilea razboi mondial partizanii condusi de

comunisti au dus o lupta de guarila victorioasa impotriva fascistilor si a croatilor si a

sprijinatorilor guvernului de dinainte de razboi. In timp ce razboiul continua violent,

in 1943, o schimbare revolutionara a fost proclamata odata cu abolirea monarhiei in

favoarea republicii. Josip Broz Tito devine primul presedinte al noii Iugoslavii

socialiste, definit ca stat federal compus din sase republici: Serbia, Croatia, Slovenia,

Bosnia si Herzegovina, Macedonia si Muntenegru si doua regiuni autonome -

Voievodina si Kosovo-si-Metohija.38 Cele doua regiuni autonome erau parte

integranta a Serbiei. Aceasta a condus la renasterea Iugoslaviei ca o federatie

socialista cu conducere comunista in 29 Noiembrie 1945, si cand Kosovo a primit

pentru prima data numele sau oficial, dupa ce inainte era cunoscuta doar ca si Campia

Kosovo (sau Campul Kosovo). Sub Josip Broz Tito, comunistii iugoslavi au fost

credinciosi stalinismului pana la ruptura de Moscova din 1948. In acel timp blocada

economica a blocului sovietic a fortat Iugoslavia sa conceapa un sistem economic

bazat pe auto conducere socialista. Acestui sistem iugoslavii i-au adaugat o politica

externa nealiniata si un sistem politic unipartinic, idiosincratic. Sistemul a mentinut

un ansamblu unitar aproape pe tot timpul celor patru decade de conducere Tito.

Tendinţa de a asigura puterea republicilor pe cheltuiala autoritatilor federale a devenit

si mai intensa dupa adoptarea constitutiei din 1974 care a incurajat nationalismului si

38 Coghill Research Laboratories, LowerRace, Pontypool, Gwent, UK

27

succesionismului croat, sloven, musulman si albanez. Curand dupa moartea lui Tito

din 4 Mai 1980 diferentele persistente au separat din nou partidele comuniste ale

republicilor si provinciilor tarii.

În mai 1991 alegatorii Croatii au votat un referendum pentru ca republica lor să

devina natiune independenta. Un referendum similar a fost adoptat in decembrie in

Slovenia. In Iunie parlamentele respective, din ambele republici, au votat declaratia

de independenta. În Ianuarie 1992 Macedonia isi declara independenta, urmata de

Bosnia si Herzegovina in Aprilie. Violentele etnice au izbucnit aproape imediat, mii

de sarbi fiind fortati sa plece sub forma unor purificari etnice. Armata iugoslava mult

mai puternica, condusa de sarbi, a reactionat atacand separatistele Bosnia si

Herzegovina, provocand astfel Consiliul de Securitate al ONU sa impuna sanctiuni

economice impotriva guvernului de la Belgrad, in mai 1992.39

Serbia si Montenegro au optat sa ramana federative şi la sesiunea comună a

parlamentelor Iugoslaviei, ţinută în 27 April 1992 in Belgrad, a fost votata Constitutia

Republicii Federale Iugoslavia (cu Slobodan Milosevic ca presedinte). Noul guvern

insa nu este recunoscut de Statele Unite ca si succesor al fostului stst Iugoslav.

Caderea economica si recrudescenta unui mai vechi conflict intre serbi şi etnicii

albanezi majoritari în Kosovo au alimentat resurgenta nationalismului. In 1990,

cererile de autonomie mai mare au fost inabusite de Serbia, care a impus o conducere

directa si a reevaluat statutul de regiune autonoma. Albanezii au fost supusi la

represiuni iar migrarea sarba in regiune incurajata. ca raspuns albanezii au inceput

presiunile pentru independenta completa a Kosovo-ului si in 1992 au ales un

parlament nominal si au boicotat alegereile sarbe. În 1996 militanţii Armatei de

Eliberare din Kosovo (AEK) au inceput sa atace militiile sarbe. In Februarie 1998

Milosevic trimite trupe in Kosovo pentru a inabusi impotrivirea in provincie. Un

razboi de guerlla izbucneste. Mii si mii de etnici albanezi au fost fortati sa-si lase

caminele. NATO a fost reluctant fata de o interventie deoarece Kosovo - spre

39 L.Sohn, „The function of Interanational Arbitration Today”,1963

28

deosebire de Bosnia in 1992 - era in mod legal provincie a Iugoslaviei. Dovezi a unui

masacru impotriva civililor a dat motivatia necesara pentru NATO sa intervina pentru

prima in treburile unei natiuni suverane in conflict cu propia populatie. In 12

Octombri 1998, in timpul suspendarii atacurilor negociate de diplomatul american

Richard Holbrooke dar sub amenintarea permanenta a unui atac aviatic militar -

pentru care exista foarte putin entuziasm din partea catorva state NATO - Presedintele

Slobodan Milosevic isi da acordul pentru retragerea fortelor militare. Luptele continua

insa si nici una din parti nu accepta propunerea Washington-ului pentru provincie -

etnici albanezi solicita independenta deplina in timp ce liderii sarbi accepta doar o

autonomie limitata.

În Februarie 1999, Serbia şi separatistii Kosovani au fost fortati sa stea la masa

negocierilor in Rambouillet, France, de sase natiuni mediatoare: Statele Unite, Rusia,

Franta, Anglia, Germania si Italia. Statele Unite au amenintat cu lovituri aeriene daca

presedintele sarb Slobodan Milosevic continua sa respinga planul inaintat de oficialii

NATO de stationare a unor trupe internationale in Kosovo pentru a asigura tratatul de

pace. Negocierile nu au mai avut loc oricum cand atat Sarbii cat si AEK au respins

termenii tratatului. SUA conta pe semnatura KLA si pe plecarea sarbilor - ceea ce ar fi

pavat apoi drumul spre loviturile aeriene ale NATO impotriva Serbiei. Dar AEK a

refuzat sa semneze un acord decat daca acesta le-ar fi promis o independenta in

viitor , nu o simpla auto conducere, ceea ce insa nu era pe agenda negociatorilor

NATO.40

Pozitia AEK de totul-sau-nimic insemna ca efect ca prefera sa continue razboiul

lor terestru impotriva Serbiei - cu NATO operand in esenta ca forta aeriana a AEK. .

Washington-ul, gata sa joace dur cu Serbia,a fost in particular frustrat de pozitia

ingusta si intransigenta a etnicilor albanezi. In cele din urma, in 18 Martie AEK

semneaza in timp ce sarbii continua sa refuze respingand stationarea trupelor NATO

in Kosovo. În 24 Martie 1999, NATO incepe loviturile aeriene asupra tintelor 40

Маикл Дитрилигеитов ’’ Глобализация как источник международнх конфликтов и обострение конкуренции’’ \\ Проблемы теории и практики управления-2002, Март N3-с 3-12

29

Iugoslave, aruncand mii de misiuni timp de 71 de zile, deseori aruncand chiar munitie

cu uraniu (DU).

În Iulie 1999, forţele sîrbe sunt forţate să parăsească Kosovo şi trupe NATO-

organizate sub KFOR de aproape 40 000 de oameni au fost instalate. Etnicii Albanezi

s-au intors în Kosovosi imediat au inceput sa atace sarbii kosovari, tragand Kosovo

inapoi intr-o alta noua era de conflict. Din Iulie - cand trupele NATO au intrat în

Kosovo - şi Noiembrie 1999, musulmanii albanezi au distrus mai mult de 80 biserici

seculare, inclusiv Manastirea Sfintei Treimi din Musutiste, construita in 1465,

Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje si Biserica Sfantului Nicolae din

Prekoruplje, impreuna cu icoane din secolul XVI printre care si o icoana a

Apostolului Thomas.

Scenariul conflictului din KosovoÎn istoria acestui conflict au fost implicati numerosi actori, atît la nivel de sistem

international cît si la nivel subsistemic - statal.

La nivel de sistem este de notat interactiunea ce a existat intre organizatiile

internationale atît europene cît si mondiale. In conflict s-a implicat Organizaţia

Natiunilor Unite cu trei rezolutii ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de

la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne. NATO si-a pus la dispozitie tehnica

militara in scopul impunerii rezolutiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce

foarte bine aminte de interventia americano-britanica din Irak (Vulpea Desertului),

sau de operatiunea "Furtuna in Desert".41 Uniunea Europeana s-a manifestat prin

impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica care insa s-a oprit la un anumit punct.

Importanţa este, de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare

în Europa, care a participat cu un numar mare de observatori apartinAnd tarilor

membre. Chiar si Consiliul Europei si-a declarat de curînd interesul de a se implica in

rezolvarea problemei, mai ales avAnd in vedere problematica grava a incalcarilor

drepturilor omului.

41 www.kosovo.com

30

La nivel de actori internaţioali statali, demne de amintit sunt acţiunile Statelor

Unite si ale Rusiei. De asemenea o importanta implicare în conflict o are Albania, al

carei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent.

În 1989, Slobodan Milosevic anuleaza autonomia provinciei Kosovo, act care,

odata aprobat de adunarea legislativa a Kosovo, da nastere la violente in rîndul

populatiei majoritare. In iulie 1990, albanezii din Kosovo declara independenta

provinciei, independenta care este recunoscuta anul urmator de Albania. 1991 este

anul cînd începe razboiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamata

Kosovo alege presedinte pe Ibrahim Rugova.

În Februarie 1998 conflictul devine evident. Dupa numeroase ciocniri intre politie

si separatisti, soldate cu morti si raniti in ambele tabere, unitati ale armatei sîrbe ataca

satul Prekaz, considerat ca fiind un adapost al Armatei de Eliberare a Kosovo. In

martie 1998 apare prima rezolutie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei

un embargo asupra armelor ca o consecinta directa fata de evenimentele din Kosovo.

Tot în 98 se hotărăşte şi implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma

unui acord de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie

trimisi in zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a

aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. În iunie 1998 presedintele Statelor Unite

s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi

cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la

Belgrand, ambele initiind o propunere de rezolutie a Consiuliului de Securitate.

Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia conflictului, Robin Cook

(Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data conducerea

Comunitatii) afirmînd că nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile Uniunii

Europene. În scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare.42

42 Овчинников К. Что может ООН в экономике// МЖ// 1991-№9-с.38-47

31

§ 3 Mediatizarea opiniei internaţionale cu privire la noul val de violenţă din

Kosovo

Incidentele extrem de violente declansate în Kosovo la 17 martie sunt începutul

unei serii de tulburări puse la cale de gherilele islamiste din Bosnia, Albania, Kosovo,

aflate în legatură directă cu al-Qaida.

S-au făcut deja încercări ca vina să fie aruncată pe redusa populaţie sîrbă ramasa in

provincie (sub 200.000 oameni), insa ele nu sunt credibile, iar guvernul sarb nu arata

vreo graba de a se implica in conflict. Sursele arata ca violentele incepute pe 17

martie 2004 nu sunt expresia izolata a unor frustrari, ci mai degraba parte a unei

perioade de conflict destinate sa abata atentia SUA si aliatilor sai de la Irak si de a se

asigura ca fortele multinationale de mentinere a pacii – partial dislocate in Bosnia si

Irak - vor fi necesare in Balcani.

Scopurile acestor incidente sunt:

1. să distragă atenţia SUA de la Irak, pentru a slabi presiunea asupra regimului

islamic de la Teheran si a permite acestuia intarirea legaturilor cu Siria, prin Irak;

2. să demonstreze nereusita “razboiului impotriva terorii” si sa discrediteze

politicienii partizani ai razboiului in perspectiva apropiatelor alegeri din SUA si

Australia;

3. să creeze un climat de instabilitate in preajma Jocurilor Olimpice din august de

la Atena;

4. să consolideze controlul islamist asupra unor parti ale Balcanilor, in principal

zona care leaga Coasta Adriatica, Albania, Macedonia, regiunile Kosovo si Metohija,

sudul Serbiei/nordul Muntenegrului (Raška), trecand prin coridorul Gorazde in

Bosnia, facilitand o pista pentru narco-traficanti si livrari de arme.43

Oricum, este clar că albanezii erau practic pregatiti si gata de asalt si au folosit

acest accident ca un motiv pentru atac. Peste 3000 de albanezi au atacat pe 17 martie

43 Gregory R. Copley, Editor al Global Information System-rezumat

32

sediul politiei ONU din Mitrovica, inainte de a traversa raul pe partea sarba a

orasului. S-a raportat că în posesia lor se afla arme automate grele si grenade. Fortele

germane din UNMIK au fost total luate prin surprindere, reusind doar sa se tretraga

fara sa poata proteja zonele sarbe din aria lor, inclusiv locasurile de cult ortodoxe.

KFOR s-au descurcat ceva mai bine, utilizand gloante de cauciuc si gaze pentru

oprirea asaltului, insa si ele parea nepregatite pentru amploarea incidentelor conduse

de albanezi.

Un purtător de cuvînt al fortelor germane a facut in ultima vreme remarci clar anti-

sarbesti, evidentiind caracterul partinitor al presupus neutrelor trupe de mentinere a

pacii din Kosovo. UNMIK a incercat, in mai multe ocazii, sa deturneze ancheta

impotriva unuia dintre cei mai importanti lideri radicali din Kosovo, cunoscutul

criminal de razboi Agim Ceku, care acum este comandant al Kosovo Protection Corps

(KPC), adica ceea ce s-a nacut din organizatia terorista Armata de Eliberare din

Kosovo (UCK).

În raportul sau din 18 matie 2004, Defense & Foreign Affairs Daily a prezentat

confluenta dintre activitatile teroriste islamiste in 2004, in raportul "Terrorism, the

Olympics and Elections: the 2004 Confluence". Se desprinde clar din raport ca

atentatele de la Madrid din 11 martie au fost precursorul unui “sezon” al violentelor,

iar pasul inapoi facut de noul guvern spaniol a dat un puternic imbold actiunilor

planificate pentru Balcani, Jocurile Olimpice si oriunde in alta parte. Campania de

infatisare a sarbilor ca agresori, dusa de media internationala, a inclus relatari despre

pregatirile trupelor armatei sarbe/muntenegrene pentru a se intoarce in Kosovo.

Premierul Vojislav Kostunica a negat însa pe 17 martie acest lucru, spunînd că

“poliţia şi armata noastra NU se afla în acest moment la linia de demarcaţie cu

Kosovo-Metohija”. Vorbind la o conferinta de presa special convocata pe tema

evenimentelor din Kosovo, dl. Kostunica a declarat ca stirile in acest sens sunt

33

dezinformari, date publicitatii in scopul justificarii unei viitoare radicalizari a

situatiei.44

În noaptea de 18-19 martie,45 presedintele Uniunii Serbia-Muntenegru, Svetozar

Marovic, a reunit o sesiune speciala a Consiliului Suprem de Aparare pentru a discuta

escaladarea violentelor din Kosovo. Consiliul s-a aratat extrem de ingrijorat de

situatia din provincie si a cerut UNMIK si KFOR, ca si tuturor insitutiilor

internationale sa asigure protectia populatiei civile sarbo-muntenegrene Şi a

proprietatilor lor din Kosovo si Metohija, precum si sa respecte angajamentele

asumate prin rezolutia 1244 a ONU. Armata sarba s-a declarata gata sa sprijine

operatiunile de mentinere a pacii, insa numai in colaborare cu trupele internationale,

fara sa forteze reintrarea in zona.

Mai puţin de 20.000 de soldaţi KFOR au ramas în Kosovo, iar puţinii sîrbi care

mai trăiesc aici locuiesc în condiţii de ghetto; un foarte mic numar din cei care au

fugit in urma razboiului din 1999 s-a intors la casele lor. Acum sarbii inseamna doar

10% din totalul populatiei din Kosovo, de 2.000.000 de oameni.

Ar fi lipsit de intelepciune sa ne concentram doar pe evenimentele din Kosovo fara

sa le vedem in lumina violentelor din ultima vreme, inclusiv in relatie cu operatiunile

din sau legate de mentinerea pacii in Irak. Semnificativ, in timpul reluarii

confruntarilor in Kosovo, numarul doi al al-Qaida, Ayman al-Zawahiri, a fost raportat

ca fiind incercuit de catre fortele pakistaneze in Waziristan, zona din Pakistan

dominate de triburi pastune. Ayman al-Zawahiri si fratele sau Mohammed au

organizat si condus numeroase aranjamente legate de traficul de droguri, arme si

carne vie in Bosnia si Kosovo. Iar aceste aranjamente raman vitale in eforturile al-

Qaida de a transforma operatiunile defensive impotriva coalitiei conduse de SUA, in

operatiuni ofensive in preajma alegerilor din SUA din noiembrie acest an.46

44 http://ro.altermedia.info/index.php?p=900&more=1&c=145

Institutia protectoratului, Corneliu Vlad, Revista Apărarea Bucureşti 2004, Nr. 1346

Uneori, pacea e mai teribila ca razboiul", Interviu cu scriitorul Adam Puslojic, în ziarul Munca în străinătate, 12 martie 2001

34

Concluzii

În societăţile care sînt profund divizate, unde frica şi ignoranţa adesea sînt forţele

motrice ale conflictului etnic, oamenii tind să se identifice ei înşişi prin grupul lor

etnic, considerîndu-l drept o caracteristică definitorie ireductibilă a societăţii.

Asemenea societăţi foarte uşor pot deveni prada violenţei etnice atunci cînd există

inegalitate între grupuri etnice şi discriminare a uneia sau mai multora din ele, şi cînd

discriminarea este aprobată prin politici publice. De aceea, se consideră că pentru a

preveni violenţa instituţiile politice trebuie să le permită grupurilor etnice să participe

la procesul politic şi să apere drepturile omului. Numai atunci grupurile etnice nu se

vor teme de viitor şi se vor simţi “în rînd cu lumea” într-o asemenea societate.

Este o părere unanimă că în pofida proliferării noilor naţiuni după Războiul Rece,

majoritatea grupurilor etnice care luptă pentru autodeterminare în state suverane nu-şi

vor vedea visurile realizate. În mod ideal, cerinţele de autodeterminare ar trebui să fie

adaptate la cadrul democratic în statele existente. O asemenea adaptare este

considerată a fi un drept uman de bază. Numeroase conflicte etnice nu încep prin

cereri de suveranitate teritorială în cazul în care plîngerile şi doleanţele minorităţilor

etnice sînt abordate cu atenţia cuvenită de la bun început. În caz contrar, ele

degenerează inevitabil în mişcări de secesiune. Împărţirea puterii – practici şi instituţii

ce rezultă din coaliţii largi de guvernare care includ reprezentanţii tuturor grupurilor

etnice majore poate contribui la menţinerea şi viabilitatea statelor polietnice oferind

grupurilor etnice posibilităţi de autodeterminare şi dezvoltare în cadrul statului

respectiv.

Conflictele se pot intensifica, sau diminua în intensitate în mod alternant.

Escaladarea are loc atunci cînd condiţiile de tensiuni etnice se combină cu anumite

evenimente “catalizatoare”. O modalitate folositoare de conceptualizare a mişcării

înspre o soluţionare paşnică a conflictului etnic este de a provoca diminuarea

elementului emotiv al conflictului pînă la o fază cînd părţile sînt gata să treacă la

35

negocieri şi pot ajunge la un numitor comun anume prin negocieri. Este edificatoare

în acest sens experienţa din autonomia găgăuză, din ianuarie 2002, cînd s-a reuşit ca

un conflict legat de presupuse încălcări ale legislaţiei financiare a fost prezentat ca

unul cu caracter etnic.

Există cinci practici sociale de reglementare a conflictelor:

1. acordarea de autonomie teritorială; 2. crearea unei federaţii etnice; 3. adoptarea unei reprezentări proporţionale de grup cît priveşte numirile în

administraţie inclusiv consensul privind regulile de adoptare a deciziilor în executiv; 4. adoptarea unui sistem electoral într-o foarte mare măsură proporţional pentru

alegerea Parlamentului; 5. recunoaşterea drepturilor de grup sau federalismului corporativ (neteritorial). 6. De asemenea, au fost identificate cinci practici integraţioniste de reglementare a

conflictelor: Au fost identificate cinci practici integraţioniste de reglementare a conflictelor:

1. crearea unei structuri mixte, non-etnice, federale; 2. stabilirea unui stat unitar centralizat; 3. adoptarea unor instituţii administrative, executive, legislative, neutre din punct

de vedere etnic; 4. adoptarea unui sistem electoral semimajoritar sau semiproporţional care să

încurajeze formarea coaliţiilor preelectorale indiferent de criterii etnice; 5. elaborarea de politici publice care să nu ţină seama de factorul etnic

Europa Occidentala a redescoperit Balcanii ca pe o zona a conflictelor interetnice.

In Balcani au ajuns la putere, dupa comunism, noii dictatori nationalisti, care au

sfisiat Federatia Iugoslava intr-o constelatie de tari mici. In Balcani s-au purtat in anii

’90 razboaie ingrozitoare. In Balcani au avut loc epurari etnice, violuri sistematice si

ucideri in masa, ale unor intregi comunitati. In Balcani s-a experimentat acceptarea

saraciei prin exacerbarea nationalismului si – respectiv – prin teroare. Pina cind

Occidentul n-a intervenit, conflictele din Balcani n-au dat semne de potolire

Una dintre cele mai arzătoare probleme în societăţile contemporane din Balcani

este preponderenţa disputelor pe motive etnice şi a conflictelor etnice, fie ele latente

sau deschise. Sistemele de stat socialiste din aceasta regiune au suprimat diferentele

etnice mostenite din trecut si au cultivat adesea “nationalismul de stat” impotriva

minoritatilor etnice.

36

Bibliografie

Literatură în limba română:

1. Si vis pacem, para bellum" -o solutie riscanta, Adrian NASTASE, Curentul, 12 iulie 20032. BALCANII SI MODERNIZAREA NATO STUDII DE SECURITATE .RO, NUMARUL 1/2004, Vol. 23. Bombardarea Iugoslaviei este o cale fara intoarcere, Adrian SEVERIN, COTIDIANUL 17 APRILIE 20034. Caracteristica social- economică a oraşelor şi raioanelor Republicii Moldova în anii 1990-1991, volum 1-2. Departamentul de stat pentru statistică al Republicii Moldova.- Chişinău, 1992. 5. Cînd e o armata straină intr-o tara, nu e bine", Interviu cu prof. univ. Milan Vancu, de la Universitatea din Belgrad, în revista Spirit militar modern, Nr 2 februarie 20026. Gl.mr. Corneliu Soare, Dialectica luptei armate, Ed. Militara, Bucuresti, 1981, p.647. Karl von Clausewitz, Despre razboi, Ed. Militara, Bucuresti, 1982, p.678. Vasile Secares, Polemologia si problemele pacii, Ed.Politica, Bucuresti, 1976, p.169. Dr. Ionel Closca, dr. Ion Suceava, Dreptul international umanitar, Ed.Sansa, Bucuresti, 1992, p.6410. Victor Duculescu ’’Drept Internaţional Public’’, ed. Hyperion XXI, Bucureşti 199311. Adrian Năstase, Cristian Iura etc.’’Drept Internaţional Public. Sinteze pentru examen’’,ed. All Beck, Bucureşti 1999

Literatură în limba rusă:12. Вебер А Что стоит за так назыаемым антиглобализмом\\ МЭ и МО-2001-№12-с.50-5713. Дробот Т. А. Роль международных организации в мировои политике. Основные теоретические подходы// вестник МГУ. Серия 18.-1999 №9 с.15-2314. Леонид Млечин, Формула власти. От Елцина к Путину, Москва, Центрполиграф, 200015. Лоуи Т. Глобализация, государство, демократия: образ новои политическои науки// Полис 1999, №5, с.108-11916. Маикл Дитрилигеитов ’’ Глобализация как источник международнх конфликтов и обострение конкуренции’’ \\ Проблемы теории и практики управления-2002, Март N3-с 317. Овчинников К. Что может ООН в экономике// МЖ// 1991-№9-с.38-4718. Фридман, Кузнецова С. Глобализация: развитые и развиваюшиеся страны// МЭ и МО// 2000, №12, с.24-28

Literatură în limba engleză : 19. Quincey Wright, A Study of War, The University of Chicago Press, 1976, p.5420. T.Westlake, International Law, 1924, citat de S. Calogeropoulos Stratis, op.cit. p.1821. Huntington, Samuel P – The erosion of American National Interest, "Foreign Affairs", sept/oct 1997, pag. 29-4922. Brzezinskki, Zbigniew – A geostrategy for Eurasia, "Foreign Affairs", sept/oct. 1997. pag. 50-64

37

23. America’s National Interests, A report from the Commission on America’s National Interests, Cambridge: Center for Science and International Affairs, John Kennedy School of Government, Harvard University24. Preventing deadly conflicts. – Washington, 1997

38