OMUL LUI DUMNEZEU

ICOANA

OMUL lui DUMNEZEU

SFÂNTUL IOAN de Shanghai & San Francisco

Ediţia engleză, tradusă şi revizută din versiunea în limba rusă, Arkhiepiskop Ioann (Maksimovici): arkhipastor, molitvennik, podvizhnik, publicată în 1991 de către Episcopia

Americii de Vest şi San Francisco.Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, San Francisco

Traducerea engleză, copyright© Nikodemos Orthodox Publication Society, 1994

Toate drepturile rezervateA doua ediţie, 1995 A treia ediţie, 1997A patra ediţia, 2002

Editată de NIKODEMOS ORTHODOX SOCIETYP. O. BOX 383

Richfield Springs, Ny 13439-0383 USA

Prefaţă...

CRONOLOGIE

1896 Născut pe 4 iunie în Kharkov, sudul Rusiei, din părinţii Boris şi Glafira. Botezat Mihail.

1907-1914 Elev la corpul cadeţilor de la Poltava.

1914 Frecventeză cursurile Şcolii de Drept din Kharkov

1921-1925 Seminarul Teologic din Belgrad

1924 Hirotonit citeţ de către Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky)

1925-1927 Dascăl de religie la Liceul sârbesc de stat.

1926 Tuns în monahism la Mănăstirea Milkovo cu numele de Ioan. În noiembrie, hirotonit ieromonah

1929-1934 Profesor la Seminarul Teologic din Bitol.

1934 Hirotonit Episcop de către Mitropolitul Antonie (28 mai); soseşte în Shanghai (21 noiembrie), unde rămâne pânăla sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

1946 Ridicat la rangul de Arhiepiscop.

1949 Vine în America pentru a aranja emigrarea turmei sale, care se refugiază temporar în insula Tubabao, Filipine.

1950 Devine capul/conducătorul Episcopiei Vest-europene, avându-şi prima lui reşedinţă la Paris, apoi în Bruxelles.

1962 Numit Arhiepiscop al Americii de Vest şi de San Francisco; soseşte pe 21 noiembrie.

1966 Moare în Seattle (19 iunie/2 iulie).

POZĂ

O binecunoscută fotografie a Vlădicăi Ioan.

I Amintiri

SFINŢIREA EPISCOPULUI IOAN

ULTIMA HIROTONIE săvârşită de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) a fost aceea a Ieromonahului Ioan (Maximovici) întru ierarh de Shanghai.

Episcopul Ioan e devenit episcop la vârsta de treizeci şi opt de ani. El provenea dintr-o familie nobilă din regiunea Kharkovului şi a atras atenţia Vlădicăi Antonie în Kharkov, 1914. După ce a terminat şcoala în corpul cadeţilor, a absolvit apoi Dreptul în Rusia şi Seminarul Teologic în Belgrad. Şi apoi, după ce a fost tuns în monahism de către Vlădica Antonie în Mănăstirea Milkovo, ca ieromonah a predat la Seminarul Teologic din Bitol. Acolo, ieromonahul Ioan s-a dovedit a fi un om al rugăciunii. Populaţia macedoneană şi grecească din zonă, căreia îi slujea în limba greacă, a ajuns foarte curând. să-l iubească.

Încredinţându-i cârja episcopală, Vlădica Antonie i-a zis: „Din copilărie am fost martorul multor hirotonii. Încă de pe atunci, am luat aminte la cuvintele adresate noilor ierarhi. Îmi amintesc cuvintele Mitropolitului Isidor al Petersburgului şi Novgorodului, atunci când încredinţa cârja noilor episcopi: ‚Este foarte simplu; încercaţi să împliniţi doar două porunci: „Slujeşte bine/corect, şi nu-ţi da aere/nu te făli”.

„Mai presus de toate să iubiţi slujbele dumnezeieşti şi, de vreme ce nu veţi ridica nici un fel de pretenţii, veţi fi capabili să împliniţi aceste făgăduinţe la măsură deplină.”

Trăind ca o fecioară curată, nu vă mândriţi spunând, ca şi fariseul: ]Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş (Lc. 18: 11). Domnul să vă ţină departe de asemenea simţăminte! Rugaţi-vă cu umilinţă, căci această rugăciune vă va îmbogăţi inima permanent. Aceasta este smerita mea dorinţă către voi, împărtăşită şi de ceilalţi ierarhi prezenţi aici. Să iubiţi dumnezeieştile slujbe, păstrând această dragoste până la sfârşitul vieţii.”

„Mulţi dintre episcopi sau din clerul superior, în vremea când se aflau pe o treaptă ierarhică mai mică, iubeau cu ardoare dumnezeieştile slujbe, dar, odată cu sporirea în vârstă şi câteodată în bogăţie, s-au răcit treptat/credinţa li s-a răcit treptat;” dar tu nu vei deveni niciodată ca ei. Întotdeauna m-a durut atunci când auzeam spunându-se despre un anumit episcop că nu prea dă atenţie slujbelor şi neglijează rugăciunea, dar că ‚cel puţin este un bun administrator’. Nu e nevoie de calităţi administrative la un ierarh. Dacă va privi rugăciunea ca pe prima lui datorie, administraţia îşi va avea grijă de ea şi totul din jurul său se va îmbunătăţi de la sine.”

„Mai mult, înfrânează-te întotdeauna de la a-i judeca pe fraţii tăi arhipăstori pentru lipsa lor de râvnă, fără să primeşti nici o amăgire în inimă/să te înşeli în inimă. Iubeşte teologia şi încearcă să-i pătrunzi adâncurile. Luminează-ţi cu ea sufletul tău şi sufletele celor din jurul tău, iar prin învăţătură dă-i inimii tale hrană de-suflet-mântuitoare.”

„Calea ţi-e deschisă, împodobită cu înţelepciunea care vine din smerenie şi bunăvoinţă faţă de toţi. Să nu te deznădăjduieşti dacă, pe cale, vei întâmpina nerecunoştinţă. Sfântul Munte Athos a iniţiat/ a format în oameni un tip de mobilitate care împletea râvna în lucrare cu plinătatea smereniei; aceasta este calea prin care cresc în inima ta şi a celor din jurul tău toate virtuţile. Deci, dacă vei împlini aceste lucruri, aminteşte-ţi de cuvintele Apostolului Pavel. La cine se refereau? Răspundem cu cutremur: la Domnul nostru Iisus Hristos: Un Arhiereu ca Acesta ne şi trebuia nouă: sfânt, lipsit de răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi… (Evr. 7:26).”

Hirotonirea Episcopului Ioan s-a deosebit prin căldura inimii pe care au simţit-o cei prezenţi. Pe lângă ierarhii ruşi, a participat şi un delegat al Bisericii sârbe, un renumit teolog şi predicator, Nikolai [Velimirovici] al Ohridei precum şi alţi preoţi din Biserica sârbă.

La trapeză, cineva astfel a descris hirotonirea:„Mulţi arhierei luminători s-au aprins aici, dar ei au fost rămăşiţe, cum s-ar zice, ale

vechii Rusii; au fost născuţi şi crescuţi de ea. Totuşi, noul episcop este un tânăr vlăstar din acea viţă care, cu toate necazurile şi furtunile ei, nu s-a rupt de duhul rusesc. Un purtător al acestui duh este întruchipat de acest/apare în persoana acestui tânăr episcop, care a fost întâmpinat în Bitol de către primii fii ai Bisericii – reprezentanţii populaţiei greceşti – precum şi de aceia care au venit să-l vadă aici, distinşi reprezentanţi ai, de acum, puternicei Biserici sârbeşti. Fie ca drumul viitor al Rusiei să continue pe aceeaşi linie”.

Episcopul Ioan a păstorit turma lui din Shanghai până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial după care, cu instaurarea regimului comunist din China, a fost martorul unui exod al unei părţi importante din turma sa din Shanghai, respectiv a emigraţiei către Statele Unite a celor ce-şi găsiseră un loc de refugiu pe insula Tubabao din Filipine. În acest scop, Episcopul Ioan a făcut demersuri stăruitoare la Washington. Ulterior, când turma sa a fost acceptată în Statele Unite, a fost numit Arhiepiscop al Europei de Vest.

Arhiepiscopul Niconîn Viaţa Mitropolitului Antonie, Vol. 5

ÎNTÂLNIRILE MELE CUVLĂDICA IOAN

PE TĂNĂRUL Ieromonah Ioan Maximovici l-am întâlnit la începutul slujirii sale preoţeşti. Am păstrat legătura din 1928 până în 1934, adică până a plecat către îndepăratul Orient ca Episcop de Shanghai. L-am văzut în timpul ultimei şi scurtei perioade a slujirii sale ca Arhiepiscop al Americii de Vest şi de San Francisco (1963-1966). Astfel, am fost martorul, cum s-ar spune, atât al primelor cât şi al ultimelor etape ale vieţii lui pastorale.

L-am întâlnit pe Vlădica în vara anului 1928, în timpul vacanţelor de vară. Deşi nu împlinisem douăzeci de ani, mi-am făcut studiile liceale în Belgrad intrând apoi în clasa a treia. Am slujit în altarul Bisericii Sfânta Treime, care în acea vreme era Catedrala principală a Bisericii Ruse din Diaspora. În această biserică slujea adesea conducătorul Bisericii din Diaspora, Mitropolitul Antonie precum şi alţi ierarhi ai Diasporei. Într-o duminică, s-a întâmplat să nu fie destui slujitori iar unul dintre ipodiaconi (cred că era Ivan Gardner) m-a luat pe mine. Asemeni multor tineri apropiaţi de Biserică, Vlădica Ioan îl iubea şi-l avea la mare cinste pe Mitropolitul Antonie, privindu-l ca pe un mare conducător bisericesc; pentru viaţa lui personală el constituia un model greu de urmat, o întruchipare vie a blândeţii, smereniei şi dragostei. Îmi vorbea adesea despre acest lucru, ştiind că şi eu îl iubeam pe Mitropolitul Antonie. În multe aspecte, Vlădica Ioan a urmat exemplul Mitropolitului care, nu după puţină vreme, avea să treacă la Domnul [lit. Răposatului Mitropolit]. A învăţat cu deosebire de la el modul de relaţionare/comuniune cu ceilalţi, simplu, direct, spontan şi adesea afectuos şi, se pare, cu un uşor umor sud-rusesc.

Relaţia dintre noi a început foarte simplu. După una din slujbe, Vlădica m-a întrebat cum mă cheamă şi unde locuiesc. Aflând că nu trăiesc departe de el şi, ca să fiu mai precis, de casa unde au trăit părinţii lui, Vlădica m-a invitat să merg cu el acasă. Între 1929 şi 1934, Vlădica a predat la Seminarul Teologic din Bitol, din sudul Serbiei, iar cu părinţii lui din Belgrad, locuia numai vara, în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când am devenit şi eu profesor la liceu, am înţeles de ce avusese Vlădica atât de mult succes la seminar, în ciuda defectului de vorbire. El nu era numai un excelent pedagog (ştia cum să-şi adapteze metodele la vârsta şi maturitatea clasei sale), dar îşi iubea şi elevii care nu pregetau să-i răsplătească dragostea. În conversaţii, Vlădicăi îi plăcea foarte mult să aducă exemple din vieţile sfinţilor, fapt care-i făcea discursul mult mai viu şi mai familiar. Era uşor să-l îndupleci pentru un sfat

şi puteai fi sigur că întotdeauna primeai un răspuns concis. De atunci încolo, obişnuiam să merg întotdeauna cu el acasă, devenindu-mi mai apropiat şi ajungând să-l iubesc.

Am avut ocazia să-i întâlnesc şi pe părinţii lui, pe care îi vedeam din când în când la biserică. Văzându-i în timpul slujbelor, îmi păreau cam rigizi, în special mama lui, dar am aflat mai târziu că, de fapt, sunt nişte oameni blânzi şi plini de căldură. Aparent, Vlădica nu semăna cu ei; totuşi, judecând după o fotografie, el semăna mai mult cu unul din strămoşii săi (cred că era stră-străbunicul lui), Mihail Alexandrovici Maximovici, care murise în 1873; e foarte probabil ca Vlădica să fi primit numele de botez în onoarea lui. Strămoşul lui a fost un mare cărturar, un fel de om al Renaşterii; nu numai că era un mare botanist şi zoolog, dar era şi un specialist în istoria literaturii ruse, un filosof şi un artist al micului folclor rusesc. Era în primul rând un profesor de botanică şi apoi de filologie rusă. Era totodată şi rector al Universităţii din Kiev În tinereţe, i-a cunoscut pe Puşkin şi Gogol. Un alt binecunoscut înaintaş al Vlădicăi Ioan a fost Mitropolitul de Tobolsk, Sfântul Ioan (Maximovici), luminătorul Siberiei de Vest, care a murit în timpul domniei lui Petru cel Mare. În secolele XVIII şi XIX, familia Maximovici era binecunoscută în cercurile nobiliare şi ale proprietarilor de pământuri din regiunea Poltava. Chiar şi Vlădica absolvise corpul cadeţilor din Poltava.Părinţii Vlădicăi locuiau în Kharkov. Pentru o scurtă perioadă de timp, tatăl lui a fost mareşal/şef al nobilimii din Kharkov, unde Vlădica şi-a terminat Dreptul. În anii de studenţie, Vlădica l-a întâlnit pe distinsul Arhiepiscop Antonie [Khrapovitsky] al Kharkovului, Mitropolitul Kievului de mai târziu, care avea să exercite o influenţă considerabilă asupra lui. E de remarcat faptul că cei mai îndepărtaţi înaintaşi ai Vlădicăi Ioan au fost cei din nobilimea sârbă, care şi-au părăsit patria natală, după cucerirea ei de către turci la sfârşitul secolului al cincisprezecelea. (Am mai putea nota aici şi aceea că bunica după mamă a ţarului Ivan cel Groaznic, prinţesa Elena Glinskoy, era dintre refugiaţii nobilimii sârbe.) Ca şi emigraţia rusă din Iugoslavia, Vlădica Ioan a iubit foarte mult Serbia şi poporul ortodox sârb. Emigraţia de care am pomenit se compunea în special din foşti militari ruşi şi familiile lor şi, general, din intelligentia rusă.

Trei ani mai târziu, ca arhiepiscop de San Francisco şi al Americii de Vest, Vlădica Ioan a început să ne facă vizite la parohia din Seattle. Cum era şi firesc, în prima zi a vizitei sale, el s-a oprit să mă vadă, mai ales că locuiam vizavi de biserică. A intrat în camera mea, situată la demisol, spre care exista o intrare dinspre grădină. Existau perioade când venea de mai multe ori, fie în cursul zilei, fie seara. Stătea pe un fotoliu şi se odihnea. Uneori rămânea tăcut; alteori începea deodată să vorbească; depăna amintiri din Belgradul nostru rusesc, de la părintele lui, Mitropolitul Antonie. Vlădica iubea şi cunoştea bine istoria Rusiei şi era o plăcere să-l asculţi povestind. Ca şi Mitropolitul Antonie, era un politician conservator şi monarhist. Credea în renaşterea Rusiei. Era îngăduitor şi iertător faţă de oamenii cu lipsuri; nu judeca niciodată. Când i-am pus o întrebare incomodă referitoare la supărările din San Francisco legate de construcţia catedralei,1 el „a adormit” imediat pentru câteva minute; n-am mai adus niciodată în discuţie acest subiect. Câteodată, Vlădica schimba în mod brusc cursul conversaţiei aducând în discuţie diverse chestiuni legate de familie adesea incomode/de natură să mă supere uneori, chestiuni de care îi vorbisem mai înainte. Puteai să te încrezi în el fără nici o ezitare; sfatul lui era întotdeauna simplu şi direct/deschis/sincer.

Sâmbătă 2 iulie 1966, Vlădica a venit la mine; am discutat aproape patruzeci şi cinci de minute. Urma să se ducă la un bolnav cu icoana făcătoare de minuni din Kursk, iar apoi în Canada. Când l-am întrebat dacă se va opri pe aici înainte de plecare, a răspuns scurt: „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu mine astăzi sau mâine.” La plecare, l-am însoţit pe

1 În timpul construcţiei noii catedrale din San Francisco, în comunitatea rusească s-a produs o dezbinare cumplită, o partidă acuzând-o pe cealaltă de utilizarea defectuoasă a fondurilor. Chestiunea a ajuns la tribunal, unde Arhiepiscopul Ioan, capul de acuzare al consiliului bisericesc, a fost achitat.

stradă până la intrarea în biserică, unde îl aştepta George Kalfov. George şi cu mine am rămas jos, în timp ce Vlădica s-a urcat în camera lui. După puţin timp, am auzit un zgomot puternic venind de sus. Am alergat până în camera Vlădicăi unde l-am văzut întins pe jos. L-am ajutat să se ridice şi să se aşeze în fotoliu. Când am întrebat ce s-a întâmplat, a răspuns: „nu ştiu; nu mi s-a mai întâmplat niciodată.” În acel moment, Vlădica simţi un fior puternic în trup, părăsindu-ne apoi pentru totdeauna. Asistenţii medicali pe care i-am chemat din blocul de alături au confirmat moartea sa, scurtă şi uşoară. Ierarhul de atunci din Seattle, Episcopul Nectarie, împreună cu rectorul, arhiereul Andrei Nakonechny (în prezent decedaţi) au slujit panihida chiar în camera Vlădicăi, repetând-o în biserică, după ce trupul său a fost pus în sicriu. A doua zi, trupul Vlădicăi ajunsese deja în San Francisco.

Aşa s-a petrecut ultima mea întâlnire cu Vlădica Ioan, pe care l-am cunoscut şi iubit de patruzeci de ani. Iar acum, după douăzeci şi cinci ani de la moartea lui, încă resimt foarte mult lipsa lui. Atunci când vizitez mormântul unde se odihneşte Vlădica, îi cer sfatul şi ajutorul.

Yury K. Khruschoff

„ACESTA, DA EPISCOP/UN EPISCOP DE CINSTE”

AŞ PUTEA spune că am fost aproape de Vlădica încă din fragedă copilărie, în biserica din Belgrad. Nu împlinise nici patruzeci de ani şi părul îi era încă negru; deşi eram doar un tinerel obişnuit, îl iubeam mult pe Vlădica Ioan. Vlădica Ioan era Episcop de Shanghai, dar vizita adesea şi Belgradul. Ori de câte ori vizita Iugoslavia, venea să slujească la biserică. Toată lumea îl cunoştea, îl iubea, privindu-l ca pe unul de-al lor. Mi-amintesc cum îl împingeam cu capul, iar el replica: „Nu te izbi/ciocni de/în mine.” Acestea au fost primele mele impresii despre Vlădica Ioan. Ceea ce ştiam era că, în biserică, erau doi piloni de care ne ţineam strâns: înţeleptul şi delicatul Mitropolit Vlădica Anastasie şi Vlădica Ioan, care se remarca prin asceza şi sfinţenia lui. După această perioadă, toate s-au întors pe dos. Ca urmare a supunerii Iugoslaviei faţă de regimul comunist, Biserica Rusă din Diaspora a părăsit Belgradul iar legăturile cu Vlădica Ioan s-au rupt.

Am auzit multe despre nevoinţele ascetice ale Vlădicăi Ioan; cum nu se întindea niciodată pentru a dormi, ci se „culca” în picioare/făcând aceasta ridicat/în picioare. Că era un om al rugăciunii, acesta era un fapt evident. Puteai simţi cum în jurul Vlădicăi exista o atmosferă de rugăciune.

A doua oară l-am întâlnit pe Vlădica în anul 1950, atunci când a fost numit în/mutat în dioceza Europei de Vest. Situaţia de acolo era foarte grea. Biserica, clerul (între care mă număram şi eu) se afla în dificultăţi financiare. Din punct de vedere economic, Vlădica nu mă putea ajuta: nu existau parohii şi din această cauză nu era nici un loc în care să mă trimită. Cu toate acestea, Vlădica a primit multe donaţii de articole bisericeşti, sutane şi alte asemenea. Într-o zi, (în acea vreme eram un preot de numai 26 de ani) mi-a spus: „Încearcă această sutană.” Am încercat-o, dar nu puteam să spun dacă se potrivea sau nu; Vlădica Ioan s-a pus în genunchi să vadă dacă sutana mi-ajungea până jos. Câtă umilinţă!

Mai târziu, Vlădica Ioan ne-a vizitat la Londra. De obicei, ne vizita anual de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul bisericii noastre. Vlădica Ioan a fost o personalitate remarcabilă. Toată lumea îl iubea şi-l cinstea, dar nu într-un mod idolatru. Mai degrabă era vorba de o consideraţie faţă de nevoinţele lui ascetice şi faţă de el însuşi, ca unul care-şi ducea de bună voie luptele duhovniceşti.

Vlădica Ioan obişnuia să facă vizite de rutină în biserici de altă credinţă, unde harul Ortodoxiei încă se mai manifesta, îndeosebi în forma sfintelor moaşte ale sfinţilor pe care îi cinstim în comun, care s-au slăvit înainte de Schisma Bisericilor creştine. Urmând acest

obicei, Vlădica Ioan şi-a exprimat dorinţa de a vizita şi Catedrala Westminster. Este probabil ca odată să fi fost un loc sfânt. În ciuda pagubelor pricinuite de Henry al VII-lea, Catedrala s-a păstrat în mod minunat ca o biserică în funcţiune. Dar, acum, nu mai posedă sfinţenia pe care o avea odată ca o biserică străveche. Acum mergem să o vizităm doar ca pe o atracţie turistică londoneză. A fost şi Vlădica să o vadă şi, după ce şi-a petrecut puţin timp acolo, a plecat, spunând: „Aici nu este har deloc.” Este adevărat că puteai găsi acolo rămăşiţele unor figuri celebre din Anglia, ale întemeietorilor politici ai ţării, ale scriitorilor, cărturarilor, dar nu ale sfinţilor.

Iată încă o impresie din viaţa Vlădicăi Ioan. Din câte îmi amintesc călătorea cu trenul din Franţa spre Londra. Un grup de clerici – viitorul Vlădică Nikodim, Arhiereul George Sheremetieff şi eu – l-au întâlnit pe Vlădica la gară. În acel moment, din staţie a apărut un bătrân cu un spate ghebos, purtând sandale în picioarele goale, ducând o icoană grea la piept şi având o camilafcă pusă într-o parte. Deşi nu era un „bătrân” (stareţ), avea înfăţişarea unuia ca acesta, de parcă ar fi fost istovit de grijile vieţii. Vlădica ieşi din gară, iar un englez, un om simplu, spuse: „Acesta, da, episcop!” El a simţit în Vlădica o uimitoare tărie duhovnicească. Trebuie spus că aceeaşi impresie se potrivea atât Vlădicăi Ioan cât şi tuturor episcopilor, mai ales când aceştia sunt în biserică, timp în care simţi că este o zi de sărbătoare. Deşi poţi spune: „Aceasta nu este o zi de sărbătoare... este o zi obişnuită: trei stihiri din Octoih, trei din Minei pe glasul zilei; fără doxologie şi polieleu;” totuşi simţi că este o zi de sărbătoare, un mare praznic, fiindcă Vlădica Ioan este acolo. Aceasta ar trebui să se potrivească tuturor episcopilor, dar se pare că realiatatea infirmă acest lucru. Se potriveşte în mod vădit cu purtătorii de sfinţenie, precum Vlădica Ioan. Oriunde se afla, exista ceva deosebit, o lumină nevăzută, ceea ce noi numim har, cu toate că noi nu prea înţelegem acest cuvânt.

Vlădica Ioan slujea cu multă elan/talent/înflăcărare/patos/energie/putere (deşi acest termen e destul de lumesc) cu multă simţire şi cu o profundă implicare în slujba bisericească. Deşi predicile lui erau aproape de neînţeles urechii, totuşi, atunci când erau citite, produceau o impresie puternică. Numai doi sau trei oameni care stăteau mai în faţă, erau în stare să-l audă; restul se pierdea ascultând. Vlădica Ioan se simţea dator să predice, dar avea dificultăţi în pronunţarea cu claritate a cuvintelor, de aceea, era greu să-l înţelegi.

Vlădica Ioan putea fi în acelaşi timp foarte strict şi foarte îngăduitor. Dacă ştia că cineva putea mai mult, era foarte strict cu el, dar dacă vedea că acea persoană nu putea răzbate, devenea foarte înţelegător şi iertător. Am observat două lucruri la Vlădica Ioan: pe de-o parte era foarte strict în privinţa rânduielilor liturgice. De pildă, avea pretenţia să cânţi Luminânda zilei; nu conta pe ce glas, dar trebuia cântată. Pe de altă parte, putea fi extrem de înţelegător. De exemplu, cunosc două cazuri de pastori protestanţi convertiţi la Ortodoxie, pe care Vlădica i-a botezat şi, deşi fuseseră însuraţi de două ori, i-a hirotonit. Astfel, în el era atât o stricteţe cât şi bunătate uimitoare. Dacă cineva îi aducea vreo jignire, Vlădica era acela care-şi cerea iertare de la acea persoană, chiar dacă aceasta simţea că ea era vinovată. Vlădica îşi considera turma sa ca o turmă în adevăratul sens al cuvântului: era foarte legat de ea. Îi vizita des pe bolnavi şi mergea pe la casele enoriaşilor.

Discutam foarte puţin cu el despre chestiuni teologice. Era foarte presat de timp, iar eu mă temeam să nu-l deranjez/supăr. Totuşi, ştiam că fiecare traducere pe care i-o trimiteam, chiar şi cea mai nesemnificativă, el o primea cu mare bucurie, laudă şi recunoştinţă. Acest lucru îmi dădea un puternic impuls de a continua această lucrare, ştiind că exista cineva care găsea răgaz să o citească, chiar dacă îi răpeam din somn sau odihnă.

Slujbele Vlădicăi Ioan erau foarte lungi. Probabil că aceasta se impunea ca nevoinţă ascetică, dar puţini erau cei care puteau să o îndure. Totuşi, acum că Vlădica a plecat dintre noi, mi-amintesc cât de minunat era să trăieşti şi să te rogi cu el. Aveai pe cineva căruia îţi puteai deschide sufletul, cineva care îţi dădea curaj, îţi arăta compasiune, îţi dădea tărie

duhovnicească. Acesta era un sfânt. În lipsa lui, ai impresia că întreaga-ţi viaţă trece printre bucăţi de gheaţă, şi că acea inimă caldă nu este acolo.

Ştiu că Vlădica citea gândurile. Am avut odată un gând foarte rău, iar Vlădica s-a întors spre mine şi m-a privit foarte sever. Faptul că era clar-văzător era o însuşire ascunsă/ pe care nu o putea vedea oricine; pentru a se feri de păcatul slavei deşarte, nu recunoştea niciodată că avea acest dar.

În timpul ultimelor luni din viaţa Vlădicăi, eram în San Francisco. Vlădica Ioan m-a primit cu o aşa căldură, încât, în acele două luni, inima mea s-a umplut de o bucurie de nespus. Ajunsese la o măsură atât de mare de sfinţenie, încât, în acea ultimă perioadă mi-era aproape frică să mai stau în prezenţa lui. Închipuiţi-vă că aţi fi în faţa unui înger; v-aţi simţi copleşiţi de teamă şi veneraţie. Pe măsură ce se apropia vremea morţii, Vlădica se afla deja pe tărâmul harului lui Dumnezeu.

Şi-a prevăzut Vlădica moartea sa? Este greu de spus. Dacă da, cum spun unii, atunci, a ascuns aceasta din modestie. Oricum, ştiind că voia să mă despăgubească imediat pentru cheltuielile de călătorie către San Francisco, i-am spus: „Nu te deranja, Vlădica; se rezolvă altădată.” „Nu, nu, trebuie să rezolvăm acum.” „De ce?” „Pentru că aşa trebuie să se facă.” Apoi m-a îndrumat să supraveghez cursuri de teologie, ceea ce am făcut cu plăcere. Vlădica mi-a mai spus: „Bine, acum că te-ai odihnit o lună şi jumătate; e timpul să treci la lucru – slujeşte şi munceşte.” Apoi a venit neaşteptata veste, îngrozitoarea veste, că Vlădica murise.

Episcopul Nectarie era în Seattle; era de datoria mea să slujesc prima panihidă pentru Vlădica Ioan în catedrala din San Francisco. A fost de neuitat. Am început cu binecuvântarea: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru” [Blagoslove Bog Naş] apoi aţi început să plângeţi, iar preotul slujitor care a continuat după rânduială, a început şi el să plângă. Vocea diaconului se opreşte, nemaiputând continua ectenia... Tot oraşul plângea, inclusiv preoţimea. Vlădica Ioan s-a despărţit de această viaţă, purtând aura de sfinţenie şi dragostea neţărmurită pentru popor.

Arhimandritul Ambrozie Pogodin

PILDE DE SFINŢENIE ŞI HAR

DE-A LUNGUL ULTIMILOR cincizeci de ani, Biserica Rusă din afara Rusiei nu numai că a avut mari realizări spirituale şi culturale, dar, a dat şi multe pilde de sfinţenie şi har. Spaţiul nu ne permite să dăm decât şase exemple, deşi au fost mulţi nevoitori duhovniceşti.

.... Al treilea dintre ei a fost Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care, în timpul vieţii lui, a fost considerat de mulţi un nebun; numai după moartea sa a fost apreciat pentru înaltele lui virtuţi creştine. A mântuit mii de oameni din turma sa din China şi a fost un remarcabil ascet şi om de rugăciune.

Pierre Kovalevskydin cartea Diaspora Rusă

UN STUDENT DE EXCEPŢIE

STUDENŢII RUŞI, ca şi profesorii lor, erau diferiţi de cei sârbi. Majoritatea acestora din urmă absolveau seminarul şi se pregăteau de preoţie. Ei considerau studiul teologiei ca pe o treaptă ce le permitea păşirea către o treaptă ierarhică mai înaltă. Relaţia lor cu Biserica era mai mult ocazională, cu toate că mulţi dintre ei erau şi credincioşi sinceri. În schimb, noi, ruşii, ne pregăteam să slujim pentru Biserica prigonită; nu exista o carieră asigurată, ne aştepta o nesiguranţă totală.

Printre noi exista un număr important de oameni extraordinari şi dăruiţi, care îşi lăsau amprenta peste viaţa emigraţiei ruse. Fără îndoială că cel mai remarcabil dintre ei a fost Mikhail Borisovici Maximovici (1896-1966), Arhiepiscopul Ioan de mai târziu. Având o talie subţire, cu umeri masivi şi largi, o faţă cu obraji durdulii/umflaţi/graşi şi buze roşii ieşite în afară de sub o mustaţă mică, cenuşie, în stil rusesc, el dădea impresia unei viguroase puteri lăuntrice. Deoarece nu se asocia prea mult în discuţii cu studenţi, am reuşit să-l pot cunoaşte puţin mai bine abia spre sfârşitul perioadei de studii, când am avut câteva conversaţii. Era foarte sărac, câştigându-şi existenţa prin vânzarea de ziare. În acei ani, Belgradul era acoperit de un noroi, care, în sezonul ploios, făcea oraşul aproape de nestrăbătut. Maximivici purta o haină de blană grea şi nişte cizme vechi ruseşti. Apărea deodată în clasă destul de târziu, murdar de noroiul străzilor, îşi lua un caieţel murdar şi un creion ros de nervi şi începea să ia note de curs cu scris de mână foarte mare. Imediat după aceea, adormea, dar se scula repede şi începea din nou să scrie. Mulţi dintre noi eram curioşi să aflăm ce fel de notiţe reuşea să-şi ia Maximovici, dar nimeni nu îndrăznea să-l întrebe dacă îşi putea citi notiţele. Acest student neobişnuit a devenit cel mai remarcabil episcop al Bisericii Ruse din Diaspora.

După absolvirea univesităţii, a intrat în monahism şi a devenit preot. A predat un timp la Seminarul din Bitol. În 1934 a fost hirotonit episcop şi trimis la Shanghai. Acolo, Episcopul Ioan a dus o viaţă aspră de ascet: dormea şi mânca foarte puţin, purta sandale fără ciorapi, atât iarna cât şi vara, iar sutana lui semăna mai mult cu nişte veşminte de cerşetor decât de episcop. Comportarea lui semăna/răspândea/provoca printre cei din jurul lui sentimente de jenă din cauza absurdităţii sale. Unii îl considerau nebun, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi ducă mai departe responsabilitatea asigurării nevoilor materiale şi duhovniceşti ale turmei sale, ori de a fi un neobosit ajutător al celor nevoiaşi. A pus bazele unui orfelinat pentru copiii fără casă, pe care a reuşit să-i evacueze/transporte, întâi către Filipine apoi către America. O mulţime de ruşi îi sunt îndatoraţi pentru scăparea de comunişti, atunci când aceştia au ocupat Shanghai-ul. După ce a părăsit China, Episcopul Ioan s-a stabilit în Franţa, iar în 1962 a fost numit la Catedrala din San Francisco, unde a murit pe 2 iulie 1966. În prezent, o mulţime de oameni îl consideră sfânt.

N. & M. Zernov, din cartea Diaspora Rusă

AMINTIRI DESPRE UN IERARH ASCET

„NU UITAŢI că alături de Facultatea de Teologie din Belgrad, de unde vă trimit aceste frumoase şi de suflet-folositoare studii, există o ‚academie vie’ - al nostru Avvă, Mitropolitul Antonie [Khrapovitsky], primul meu dascăl şi binefăcător, care astăzi este un mare învăţător şi ierarh al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos. Treceţi cât de des puteţi pentru a-l vedea, deoarece de la el veţi primi şi vă veţi insipra/folosi din bogăţia de cunoştinţe şi înţelepciune pe care cu greu le veţi obţine din vreo şcoală teologică contemporană.” Cu aceste cuvinte, Mitropolitul Dionisie m-a trimis în Iugoslavia în ianuarie 1932, atunci când am fost ameninţat cu exmatricularea din Universitatea din Varşovia (din pricina unui protest provocat de o acţiune a Ministerului care interzicea studenţilor să-şi folosească limba maternă la întâlnirile Cercului de Teologie).

Mitropolitul Antonie m-a primit ca pe unul ce-i eram drag. Devenisem un recipient care primea regulat din preaplinul dragostei, bunătăţii şi atenţiei sale. Bătrânul se simţea ofensat şi mă mustra dacă nu mă opream să-l vizitez seara sau în cursul zilei.

Am făcut cunoştinţă cu Ieromonahul Ioan (Maximovici) chiar în smerita locuinţă a Mitropolitului. Am observat adesea bunătatea paternă pe care o arăta Bătrânul Mitropolit părintelui Ioan: în mişcarea ochilor, în fiecare cuvânt pe care-l adresa părintele Ioan, strălucea

o bucurie faţă de un fiu duhovnicesc, o încredere desăvârşită, o recunoştinţă pentru că acest fiu îşi înmulţea talanţii dăruiţi de Dumnezeu.

De mai multe ori, am avut ocazia să fiu în casa părinţilor Părintelui Ioan. M-am umplut de mirare văzând numărul mare de studenţi sârbi care veneau în „pelerinaj” să-l vadă. În general, sârbii nu sunt nişte admiratori ai propriului monahism, dar aici, de îndată ce în Belgrad a apărut Părintele Ioan, studenţii sârbi îl asaltau efectiv. Viaţa virtuoasă a monahului-ascet, neobişnuita lui severitate faţă de el însuşi şi inima lui plină de dragoste, a atras atenţia şi inimile studenţilor sârbi.

Domnul mi-a îngăduit să fiu prezent la hirotonia/sfinţirea episcopală a părintelui Ioan, respectiv să-l întâlnesc ca şi episcop în locuinţa Mitropolitului Antonie. „Ai grijă, Vlădica, ca nu cumva să te vatăme rangul episcopal. ...Nu te obişnui să te desfeţi cu bucate alese; ştii prea bine cum unor oameni le place să prepare bucate alese pentru episcopi...,” îi spuse în glumă Mitroplitul tânărului episcop ascet, iar faţa Bătrânului iradia de bucurie pentru noul ierarh al lui Dumnezeu.

Poporul nostru iubeşte slujbele arhiereşti şi participă la ele cu înfocare/înflăcărare. Dar, aşa cum am văzut în Belgrad, Liturghia săvârşită de Vlădica Ioan atrăgea o participare neobişnuit de mare. Deşi discursul său era încet/greoi/lent şi greu de înţeles, biserica era plină ochi.

În 1935 m-am întors în Polonia pentru a-mi continua activitatea pastorală. În 1936 am primit o scrisoare din Shanghai, de la Vlădica Ioan şi puţin după aceea, câteva dintre predicile lui. Aflându-mă în Paris, am vorbit personal cu el. Mulţi oameni de acolo nu l-au înţeles pe Vlădica. Înfăţişarea lui exterioară, faptul că nu purta pantofi, era de natură să-i deranjeze. P.S. Lopukhin îmi spuse că au fost chiar şi nişte plângeri din pricina Vlădicăi adresate Mitropolitului Anastasie. Într-una din plângeri, petiţionarii i-au cerut ierahului la conducere [engl. Chief Hierarch] să-i poruncească Vlădicăi Ioan să-şi ia nişte pantofi. Mitropolitul Anastasie s-a potrivit lor şi i-a trimis o scrisoare Vlădicăi. Enoriaşii, încântaţi la culme, s-au grăbit să-l ajute pe Arhipăstorul lor cu nişte pantofi noi. Vlădica a acceptat darul, le-a mulţumit, şi a „folosit” pantofii... purtându-i sub braţ! nepunându-i cu nici un chip în picioare. [Verbul rusesc, ноить, „a purta,” înseamnă şi „a încălţa.”] Din nou plângeri la Mitropolit, din nou Părintele Mitropolit îi scrie Vlădicăi Ioan spunându-i despre supunere, primind apoi răspunsul: „Instrucţiunile tale au fost îndeplinite – mi-ai scris să folosesc pantofii, dar nu ai scris că trebuie să-i port în picioare, aşa că i-am folosit, adică, i-am dus cu mine. Dar acum îi voi purta.” Şi astfel, îl puteai vedea pe Vlădica umblând încălţat/cu pantofi prin Paris.

„Vlădica acesta al vostru lasă o impresie ciudată asupra oamenilor. Mulţi oameni rămân perplecşi uitându-se la cum arată, dar un lucru e sigur – este omul lui Dumnezeu, un ascet şi un om al rugăciunii,” îmi spuse D. N. Fedchenko, un enoriaş din Exarhatul rus din Paris. Continuă apoi să-mi povestească următorul incident din viaţa Vlădicăi din Paris:

Într-unul din spitalele de acolo, era o rusoaică bolnavă care nu se putea mişca şi a cărei stare era fără speranţă. Doctorii s-au resemnat spunând că moartea e iminentă încercând să-i mai uşureze ultimele ei ore de dureri. Seara, în ultima noapte a femeii, după cum spuneau infirmierele, Vlădica Ioan a intrat în salonul femeii bolnave. A venit singur, fără să fie chemat de cineva, şi s-a aşezat pe marginea patului ei. Vlădica s-a rugat destul de mult, a binecuvântat-o pe femeia inconştientă şi a plecat. Asistentele şi infirmierele priveau cum „straniul preot rus” se ruga pe marginea patului ei. Şi, de necrezut – în jurul miezului nopţii femeia s-a sculat din pat şi a cerut hainele pentru a pleca din spital! Infirmierele uimite l-au chemat pe doctor care, după ce a consultat-o pe femeie, a găsit-o într-o stare bună. Întrebând-o ce s-a întâmplat de transiprase, devenise limpede că „cineva în negru venise la ea să-i spună că era bine şi că se putea duce acasă.” Femeia bolnavă nu i-a pomenit numele „vizitatorului în

negru” care i-a poruncit să se scoale şi să plece acasă, dar doctorilor nu le-a fost greu să-şi dea seama că a fost Vlădica Ioan.

Pe 16 mai 1963, într-o discuţie referitoare la problemele din San Francisco, Mitropolitul Anastasie mi-a spus: „Nu-l recunosc pe Vlădica Ioan. Înainte era liniştit, tăcut şi blând, iar acum manifestă îndârjire, s-a însufleţit şi e intransigent...” Ce s-a întâmplat cu arhipăstorul ascet? Întreaga lui viaţă a fost în slujba Bisericii predându-se cu totul lui Dumnezeu, lepădând orice câştig personal sau, mai mult, nedând atenţie intereselor vreunei partide/biserici. Fenomenul negativ al exclusivismului/partitismului/partinităţii era cu desăvârşire străin de Vlădica Ioan. Dar acesta a existat şi există. Vlădica şi-a dat seama că în interiorul Bisericii se pierdea din vedere o chestiune de principiu de dragul unor câştiguri sau interese de grup sau personale; din această pricină devenise el atât de viguros, ferm şi intransigent. Atitudinea lui faţă de toate problemele legate de viaţa bisericească se întemeia pe o chestiune de principiu, iar această apreciere personală a sa a evenimentelor şi faptelor nu depindea de autorul sau protagonistul unei probleme date, întâmplări sau eveniment. Arhiepiscopul Ioan nu ştia de vreo sacrificare a obiectivităţii de dragul unei prietenii personale/ cu cineva, preferinţe sau, cu atât mai mult, pentru favoruri personale.

Vlădica Ioan era deosebit de strict în chestiuni canonice şi în fidelitatea faţă de tradiţiile şi obiceiurile ruseşti. În acelaşi timp, era străin provincialismului bisericesc.

Acest fapt a reieşit atunci când, ca şi Arhiepiscop al Europei de Vest, a restabilit/reinstituit venerarea Sfinţilor din Franţa (Galia) care au trăit înainte de Schismă.

Am fost întrebat odată de către bibliotecarul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad: „Spune-mi, care este atitudinea ta vizavi de Mitropolitul Antonie şi Părintele Ioan?” Au trecut de atunci treizeci şi cinci de ani şi Domnul mi-a îngăduit să întâlnesc mulţi lideri şi membri activi ai Bisericii, să aud şi să văd multe lucruri din interiorul graniţelor Bisericii, dar, chiar şi acum, încă mai aud întrebarea bibliotecarului. Pe baza răspunsului, bibliotecarul măsura nivelul spiritual al celui ce răspundea şi îi determina gradul de compatibilitate pentru slujire în Biserică. Această întrebare este relevantă şi astăzi. Chiar şi acum, rămâne o măsură a adevărului pentru determinarea vredniciei şi potrivirii spirituale a lucrătorilor din via lui Hristos.

Episcopul Mitrofan Znosko-Borovsky

SLUJITOR ÎN SHANGHAI

ÎMI FACE O MARE BUCURIE să-mi împărtăşesc cu voi amintirile mele personale despre Episcopul de atunci, Ioan de Shanghai, aducând în atenţie cuvintele Sfântului Nestor Cronicarul şi rugându-ne cu rugăciunea lui:

„Vă rog din inimă, iubiţii mei fraţi, nu mă judecaţi pentru neştiinţă dacă, fiind aşa de plin de iubire pentru acest sfânt, m-am hotărât să vă spun tot ce ştiu despre el, pentru că mă tem ca nu cumva să mă ajungă cuvintele Domnului nostru despre răul şi leneşul slujitor.... Dar înainte de toate, strig către Domnul: Doamne Atotputernice, Dătătorul harului, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, ajută-mă, luminează-mi inima ca să cunosc poruncile Tale, să-mi deschid buzele şi să spun minunile Tale şi slava Sfântului Tău.” (Din Prefaţa la Cronica cinstirii Arhiepiscopului Ioan de Episcopul Sava de Edmonton)

Şi eu, de asemenea, sunt „plin de dragoste pentru acest Sfânt,” dar mă tem de neştiinţa mea, de neputinţa de a exprima „slava celui plăcut de Dumnezeu.” Nu ştiu de unde să încep,

cum să rânduiesc mai bine numărul impresionant al celor mai profunde şi pline de har impresii despre acest mare Sfânt, care mi s-au întipărit/gravat în inimă pentru totdeauna.

Neştiind de unde să încep, am copiat de mână mai multe scrisori ale Vlădicăi pe care mi le adresase între anii 1949-1962. Am făcut aceasta pentru a retrăi acea străpungere/zdrobire trezită de sfaturile purtătoarele de duh ale acelui Sfânt Ierarh; e de remarcat aici faptul că, Vlădica îşi începea în mod deliberat fiecare scrisoare cu o Cruce a lui Hristos cu opt braţe, Crucea pe care o iubea atât de mult. El data aceste scrisori conform calendarului ortodox, ignorând cu desăvârşire calendarul civil/oficial şi scriind exclusiv în ortografia veche. Urările pentru ziua onomastică le scria întotdeauna chiar în ziua serbării, din care pricină le primeam cu câteva zile mai târziu. Acest Sfânt nu-şi îngăduia nici astfel de „prefăcătorii” minore/neînsemnate precum trimiterea felicitărilor înainte de sărbătoarea respectivă.

Vlădica şi-a pus început slujbei episcopale din Shanghai în 1934, anul naşterii mele în acest mare şi cosmopolit oraş şi port al Chinei. Locuinţa familiei era la numai trei blocuri de impunătoarea Catedrală închinată Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi.” În Duminici şi sărbători părinţii mei obişnuiau să meargă cu noi, copiii, la această catedrală. Alături de Catedrală era o şcoală catolică, „Colegiul Sfânta Ioana d’Arc,” pe care eu şi fratele meu am frecventat-o între anii 1939-1949, când am părăsit Shanghai-ul şi ne-am îndreptat/îndreptându-ne către insula Tubabao. Mi-aduc aminte puţin de solemna sfinţire săvârşită de Vlădica, de imensele cruci de aur, care s-au ridicat pe cele cinci cupole ale nou-construitei catedrale. Alături de ea s-a construit o clădire cu mai multe etaje, dominată în centru de o clopotniţă. Mi-amintesc că în spatele acestei case era o fundaţie neterminată pentru o a doua biserică, unde Vlădica săvârşea întotdeauna sfinţirea apei de Bobotează. În timpul verii, când şcoala era închisă, veneam des acolo împreună cu fratele meu şi cântam în spaţioasa curte a bisericii.

Într-o zi fierbnte de vară, când aveam opt sau nouă ani, am intrat în uriaşa şi permanent răcoroasa catedrală pentru a mă răcori după atâta căldură. În acest loc, aproape de una din masivele coloane, între altar şi intrarea din dreapta, Episcopul Ioan stătea în spatele unui tetrapod/analog plin cu cărţi de slujbă. Ulterior am aflat că Vlădica făcea toate cele nouă slujbe rânduite de Biserica Ortodoxă şi că se împărtăşea în fiecare zi. După slujbă, m-am apropiat de el să mă binecuvinteze. M-a întrebat cum mă cheamă şi m-a invitat în locuinţa lui „pentru o discuţie.” Nu-mi amintesc cum, înainte de a părăsi catedrala, el a făcut metanii mari în faţa fiecărei icoane – şi erau destul de multe – de parcă se despărţea de prietenii lui apropiaţi – Sfinţii. L-am urmat, ţinându-i cârja arhierească. Sufletul meu copilăresc a devenit deodată atras de acest om minunat, simţind, fără să vreau, acea adâncă dragoste creştină pe care Vlădica o avea pentru oameni, în special pentru copii.

Era pentru prima dată când păşeam în spaţiosul său birou de la etajul al doilea al locuinţei eparhiale. Colţul din dreapta al biroului, din tavan până la nivelul analogului de acolo, era plin cu nenumărate icoane de diferite mărimi. Dintr-un motiv oarecare, mi se părea foarte firesc ca Vlădica, atunci când intra în birou, să înceapă fără grabă să facă metanii înaintea icoanelor şi din nou să se roage ore întregi/la nesfârşit. În cele din urmă s-a aşezat la biroul încărcat până la refuz cu hârtii şi a început să vorbească cu mine ore întregi. Ca şi în convorbirile de mai târziu, vorbea despre Biserică, despre viaţa drepţilor şi a sfinţilor ei, despre martiri. Efectiv nu mai voiam să-l părăsesc pe acest om minunat. Se făcuse deja întuneric când Vlădica m-a binecuvântat şi mi-a spus să merg acasă.

Am început să particip la slujbele zilnice de la catedrală, dimineaţă şi seară, şi să slujesc altarului. În zilele săptămânii, Vlădica era cel ce consuma [la sfârşit n. tr.] Sfintele Daruri, rămânând în Altar, adâncit în rugăciune, mult timp după ce preotul plecase. Şi de câte ori părăsea catedrala, se închina la toate icoanele.

În timp ce vorbea cu mine în biroul său, Vlădica aţipea din când în când pentru câteva clipe. Ştiam că nu dormea niciodată în pat, ci doar cădea pentru scurte perioade de somn într-un scaun sau în genunchi în faţa iubitelor sale icoane, poziţie în care îl găsea ocazional şi secretarul său, D-l Kantov.

Într-o seară, în timpul uneia dintre conversaţiile noastre din biroul său, a sunat telefonul lui de pe birou. Vlădica a răspuns. Nu ştiu cine era, dar nu voi uita niciodată cum Vlădica, la un moment oarecare al conversaţiei, a pus receptorul la loc şi a aţipit. Receptorul stătea la locul lui, dar Vlădica, aţipind, a continuat mai mult timp să asculte şi să răspundă persoanei de la celălalt capăt al liniei. Conform legilor fizice ale naturii acest lucru era imposibil – atât pentru Vlădica să audă persoana care îl suna, cât şi pentru aceasta să audă ceea ce răspundea Vlădica. Cu toate acestea, din ceea ce spunea – şi a fost o conversaţie lungă – era limpede că pur şi simplu aceasta a fost minunea care s-a petrecut/că se petrecuse o minune!

Odată, Vlădicăi i s-a adus prânzul în birou. Mi-amintesc: era o farfurie cu ciorbă şi nişte budincă într-un pahar. Era singur; eu eram în camera vecină unde mi se adusese şi mie prânzul. Prin uşa întredeschisă am urmărit cum Vlădica a turnat budinca dulce în farfuria cu borş şi a început să mănânce acest amestec respingător. Mi se părea că, pentru mine, ca un copil ce eram atunci, acestea erau lucruri foarte fireşti pentru Vlădica.

Noi, toţi băieţii, acoliţii2, îl iubeam mult pe Vlădica în ciuda stricteţii sale. (Odată, pentru o boacănă/poznă/ stricăciune oarecare, l-a pus pe paznic să îi croiască cu cureaua pe cei vinovaţi.

Pentru mine, Vlădica devenise un erou şi mă hotărâsem să-l urmez în toate. Când a venit Postul Mare nu am mai dormit pe pat ci pe podea; nu am mai mâncat în mod firesc, cu familia, ci am început să mănânc pâine şi apă etc. Părinţii mei s-au îngrijorat şi m-au dus la Vlădica. După ce i-a ascultat, Vlădica l-a rugat pe paznic să se ducă la magazin şi să ia nişte cârnaţi. Numai spre mustrarea mea... , „dar este Postul Mare”; înţeleptul arhipăstor mi-a poruncit să mănânc cârnaţii şi să-mi amintesc întotdeauna că ascultarea de părinţi e mult mai importantă decât postul auto-impus. „Vlădica, acum ce să fac?” Am întrebat eu, încă dorindu-mă/tânjind după vreo nevoinţă ascetică „specială.” „Participă la slujbele bisericeşti la fel ca până acum, iar acasă fă ceea ce-ţi spun mama şi tatăl tău.” Îmi amintesc cât de mult m-a durut faptul că Vlădica nu mi-a prescris nici un podvig3 „special”.

Mi-amintesc de un alt incident extraordinar la care am fost personal martor. Era în cursul săptămânii şi Liturghia era săvârşită de unul din preoţii de la catedrală. Vlădica Ioan stătea la locul lui obişnuit. Din câte îmi amintesc, eu slujeam în altar, deşi nu sunt sigur de acest lucru. Dar îmi amintesc cum acest preot, în timpul predicii, l-a calomniat verbal pe Vlădica, arătând către el şi folosind cuvinte precum „şarpe,” „scorpion,” „nemernic,” „ipocrit” şi alte asemenea. Vlădica continua să stea la locul lui, fără să schiţeze nici cea mai mică reacţie la ciudatele atacuri ale preotului, neîncetând să citească dintr-o carte de pe analogul său. Mai târziu, tata mi-a spus cum el, şi mulţi alţii, iritaţi de de comportarea intolerantă a preotului faţă de ierarhul său, i-a cerut Vlădicăi să-l pedepsească pe ofensator/ticălos, dar Vlădica nu a luat nici o măsură, spunând că îl priveşte numai pe el ce face. Ce sfântă blândeţe! În general, nimeni nu l-a auzit vreodată pe Vlădica rostind vreun cuvânt de judecată faţă de cineva.

Răposatul Arhiereu Serafim Slobodskoy mi-a spus ce l-a întrebat el odată pe Vlădica: „Cine este responsabil pentru jalnica dihonie/dezbinare care înconjoară Catedrala din San Francisco” (pe atunci încă în construcţie)? Vlădica a răspuns foarte simplu: „Diavolul”.

2 Acoliţii sunt un fel de ajutoare de felul paracliserilor, în Catolicism se numesc ministranţi. Aceştia pot împlini diverse ascultări în timpul sau în afara slujbelor [n. tr].3 Nevoinţă (din rusă) [n. tr].

„Grija de suflete” – aceasta defineşte cel mai bine principala motivaţie a întregii vieţi şi activităţi a acestui mare om al rugăciunii şi al vieţii sfinte, mare nu numai în căldiceaua noastră epocă/epoca noastră lipsită de entuziasm, dar – cred cu tărie – în întreaga istorie a Bisericii universale a lui Hristos. Cum altfel se pot explica toate acele lucruri/fapte la care am fost martor? De exemplu, cum se transfigura faţa lui în timpul Dumnezeieştii Liturghii la praznicele mari, iradiind o lumină nepămâtească? La fel şi ochii, mai întotdeauna plini de o dumnezeiască dragoste, refelectând limpede bucuria de negrăit – de neatins pentru noi, păcătoşii – din prezenţa Sfântului Duh. Sau cum, în noaptea pascală, zbura/păşea înălţându-se în jurul imensei Catedrale din Shanghai, de parcă era purtat de îngeri, strigând dintr-un prisos de veselie, cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat!” „Hristos a înviat!” Se pare că această autentică jubilare nu ştia de nici o limită; era în întregime scăldat în bucuria lui Hristos, pe Care L-a iubit cu o iubire autentică şi desăvârşită.

Dar, ceea ce era cel mai uimitor, era darul său de a vedea în inima omului şi de a o atrage la Hristos. Dacă n-ar fi fost acest om drept, nu m-aş fi gândit niciodată să slujesc Biserica ca de pe treapta preoţească. Era de-a dreptul de necrezut, cât de precis putea prezice ce se va întâmpla cu noi! În octombrie 1949 ne-a scris mie şi fratelui meu – în vremea aceea aveam numai treisprezece, respectiv paisprezece ani şi tocmai sosisem în Australia venind din Filipine, şi deja mergeam rar la biserică – avertizându-ne: „Prin depărtarea de căile Domnului, nu putem obţine decât o mulţumire vremelnică provenită din plăcerile cărnii/trupeşti; iar după aceasta, vom simţi acea amărăciune a celui rău care ni se păruse aşa de dulce.” Nici acum, după treizeci şi cinci de ani, nu reuşesc să citesc aceste cuvinte profetice fără lacrimi fierbiţi de mulţumire/recunoştinţă.

Ştia că îi voi scrie: pe 19 mai/1 iunie, 1960: „Vlădica, cât de mult aş vrea să vorbesc cu tine personal! S-au întâmplat atât de multe..., în mintea mea s-au intipărit atât de multe după timpul petrecut împreună în Filipine, încât nici nu mă mai recunosc. Aspiraţiile spirituale ale tinereţii mele s-au scufundat cu mult timp în urmă într-un mediu păcătos, materialist.” Dar cel drept, văzând că aspiraţiile mele spirituale nu se „scufundaseră” cu totul, m-a chemat să slujesc Biserica, sfătuindu-mă „să-mi fac o educaţie teologică” înscriindu-mă la Seminarul Sfânta Treime. Domnul să te ajute şi să te binecuvinteze pe această cale!” (Scrisoare din 18/31 ianuarie 1961).

Desigur, îmi este foarte greu să-mi exprim prin cuvinte recunoştinţa pentru dragostea acestui impresionant/extraordinar arhipăstor. În timpul vieţii unui ierarh, noi rostim: „Pentru rugăciunile Sfântului nostru Vlădică, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, dar, pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii (Mt. 22: 32), conform cu nemincinoasele cuvinte ale Mântuitorului Însuşi, eu continui chiar şi astăzi să-l chem în ajutor pe Vlădica Ioan cu aceeaşi rugăciune.

Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că mi-a dat să fiu o mărturie a marelui Său Sfânt, prin ale cărui rugăciuni nu m-am scufundat de tot în deşertăciunea acestei lumi. Sunt sigur că va veni o zi când Biserica de pe pământ îl va slăvi pe Vlădica Ioan ca pe unul din aceia „de care lumea nu este vrednică,” iar noi vom da mulţumire lui/Îl vom slăvi pe Dumnezeu, Care „este minunat întru Sfinţii Lui.”

Protopop Gheorghe Larin

UN DREPT AL SECOLULUI DOUĂZECI

COPILĂRIA. Pentru mâine se aşteaptă ceva special... Se vor ridica crucile pe cupolele noii noastre Catedrale a Maicii lui Dumnezeu „Bucuria celor necăjiţi” (Shanghai). Văd şi acum marea de capete din jurul bisericii – ca de Paşti. Tatăl meu mă ridică, şi eu încerc să-l văd prin mulţime pe Vlădica cum binecuvintează crucile care au fost pregătite. Îmi ridic

capul. Undeva la o înălţime foarte mare, cupola principală este gravată sub cerul liber şi, deodată... sunt lovit de uimire. Reflectând razele soarelui, o cruce de aur pluteşte spre /este lansată în înălţime. Doamne! Cât de minunat!

Alături de catedrală, se găseşte o casă eparhială. Cu toate că ne era teamă, nouă, băieţilor, ne plăcea să ne urcăm până la ultimul etaj şi să privim la trecători. Câteodată, Vlădica ne găsea aici. Atunci noi ne lipeam de zid cu vinovăţia în sân, dar el ne chema cu blândeţe la el, ne ciufulea părul şi, dându-ne binecuvântarea, ne trimitea la treaba noastră cu un cuvânt de mângâiere.

În spatele bisericii era o curte unde ne jucam. Vlădica, care avea obiceiul de a se plimba prin toate locurile, trecând prin această curte, se ducea întotdeauna să-i vadă pe copii. Ne binecuvânta şi vorbea cu noi cu prietenie/blândeţe. Încă mai pot vedea faţa lui zâmbitoare/ Văd încă şi acum faţa lui zâmbitoare

Pe când eram elev la liceu, m-am îmbolnăvit foarte grav fiind primit la spitalul catolic de la periferia cartierului englez, unde locuia Vlădica. Starea în care mă aflam era critică. Inima mi s-a inundat de bucurie atunci când, lângă patul meu, am văzut blânda faţă a iubitului Vlădica, ochii lui strălucitori, plini de compasiune/înduioşare/înţelegere. Cum se ruga Vlădica! Am stat în spital mai multe săptămâni, şi în fiecare săptămână, într-o zi anume, Vlădica venea să mă viziteze; mă mângâia şi se ruga pentru mine. Acesta era într-adevăr un păstor bun! Vlădica putea numi pe unul din preoţi să viziteze bolnavii, dar, în ciuda slujbelor zilnice, a împovărătoarelor treburi din eparhie, a grijii cu orfelinatul, şi a stării destul de primitive a sistemului de transport din oraş, Vlădica putea călători la mari distanţe, în parte cu tramvaiul, în parte pe jos, vizitând pe cei bolnavi şi neputincioşi din spitale şi închisori, împlinind astfel porunca Sfântului Apostol Pavel: Întru toate arătându-te pe tine pildă de fapte bune (Tit 2: 7).

Şi oare, poate cineva uita slujba din noaptea de Paşti, din catedrală? Cum arăta Vlădica! Era cu desăvârşire nepământesc. De fiecare dată când tămâia, părea că este împins în jurul catedralei. Cu câtă bucurie exclama, sau mai degrabă striga biruitorul salut pascal! Nu am mai văzut aşa ceva nicăieri. În general, Vlădica slujea având o concentrare în rugăciune rar întâlnită, astfel că cei care slujeau împreună cu el precum şi ceilalţi oameni, erau pătrunşi de duhul său de rugăciune şi de smerenie.

În timpul războiului pentru ruşii din Shanghai erau vremuri de restrişte: fie din pricina ocupaţiei japoneze, fie din cauza presiunii sovieticilor. Războiul luase sfârşit. Sovieticii erau gata să înghită întreaga Chină rusească. Dar Dumnezeu era milostiv. Era de asemenea dificil şi pentru Vlădica să se orienteze, neavând nici un contact cu Mitropolitul Anastasie, care în acea vreme voia să restabilească/revigoreze viaţa din Biserica Diasporei, care Biserică fusese cuprinsă de dezordine din cauza războiului. Dar el avea un suflet credincios/încrezător. Deşi fusese acuzat de oscilaţii politice// nestatornicie/şovăială politică, în inima lui, el nu şi-a trădat niciodată convingerile sale politice, pe care şi le-a dovedit nu numai prin pocăinţă înaintea Soborului de Episcopi, ci şi prin asumarea, ca lider spiritual, a responsabilităţii pentru exodul de refugiaţi ruşi din China, întâi spre Filipine şi apoi spre America.

Pe insula Tubabao, Domnul mi-a îngăduit din nou să mă întâlnesc cu Vlădica şi să experiez dispoziţia lui favorabilă faţă de nevrednicia mea, un singuratic şi un pribeag. Deşi Vlădica avea viză pentru Statele Unite, a considerat de datoria lui să împărtăşească exilul împreună cu fiii săi duhovniceşti, pe care Pronia lui Dumnezeu îi aruncase pe insulele cu taifune şi palmieri. Nu după mult timp, viaţa bisericească era în plină libertate. S-a organizat un birou eparhial temporar, s-au pus bazele mănăstirii, s-au deschis trei biserici şi, în spaţioasele cazărmi militare din apropierea mănăstirii, s-a ivit o „catedrală,” care a fost împodobită de Paşti cu o turlă tip bulb de ceapă artizanală.

Vlădica a plecat în America. Toată lumea a aflat cum..., prin puterea duhului său, el a reuşit să obţină de la „puternicii acestei lumi,” o permisiune pentru ca prigonita lui turmă, să

poată intra în State. Făcând cunoştinţă cu liberatea, oamenii au reacţionat la ea în moduri diferite, şi tot în moduri diferite şi-au exprimat şi mulţumirea faţă de Bătrân. Un lucru e sigur: Vlădica nu a ascuns niciodată în inima sa vreun dispreţ faţă de cineva, iar cu cei care nu-l sufereau, se comporta de parcă n-ar fi fost nimic între ei. Acest aspect mă impresiona în mod special. Of, dacă ne-am putea comporta aşa cu toţii în aceste vremuri dificile!

Apoi, atunci când am plecat în Washington, nu am putut să nu observ pecetea pe care Vlădica o lăsase în urmă, atât în viaţa bisericească cât şi, în general, printre cei care locuiau acolo.

Timpul trecea. În anii 50 Domnul mi-a îndreptat picioarele către Paris; în acea vreme, Vlădica locuia la Versailles. Nu voi uita niciodată întâlnirea mea cu acel bun păstor.

Vlădica locuia la corpul cadeţilor. Sosisem pe neaşteptate. Secretarul său m-a întâmpinat şi m-a condus către biroul Vlădicăi de la etaj. M-am urcat pe larga scară, tremurând cu anticipaţie. Portrete ale ţarilor ruşi mă priveau de pe pereţi. Am bătut la uşă şi mi s-a răspuns, „Amin.” (În acea vreme n-am ştiut că se spune rugăciunea, „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri...”). Am intrat. La un birou plin de scrisori şi foi, Vlădica şedea şi scria. Înfăţişarea lui – fără pantofi, într-o sutană ruptă, cu părul răvăşit – era o imagine mişcătoare de smerenie şi simplitate. La uşă am ezitat. Văzându-mă, Vlădica a tresărit, faţa lui s-a luminat cu un zâmbet; a sărit de pe scaun şi, după ce m-a binecuvântat, m-a cuprins într-o îmbrăţişare. Nu mi-am putut opri lacrimile de bucurie. Convorbirea noastră a fost un torent de amintiri, sărind de la un subiect la altul, de la o cunoştinţă la alta. În acest timp scurt, părea că am retrăit câţiva dintre ultimii ani .

Aflând că voiam să fac un tur al Europei, Vlădica a luat o copie a Calendarului Sfânta Treime şi mi-a dat-o, aducându-mi în atenţie parohiile din Europa. „Du-te cu Dumnezeu. De îndată ce soseşti într-un oraş, du-te la preotul locului. Spune-i că eu te-am trimis.” Cu ajutorul lui Dumnezeu, şi cu înţeleptul sfat al Vlădicăi, am făcut turul aproape al întregii Europe, dobândind atât hrană duhovnicească, cât şi prieteni şi diferite cunoştinţe care mi-au arătat locurile, aşa cum nici o agenţie de turism nu ar fi putut-o face.

Venise timpul să plec. Vlădica îmi sugerase să mergem jos la biserică, care era alături. Acolo, Vlădica a săvârşit Vecernia şi apoi m-a condus pe cale. M-am apropiat pentru o binecuvântare, dar el m-a oprit şi mi-a spus: „Nu, nu. Te conduc la tramvai.” Nu era departe de reşedinţa Vlădicăi. M-am simţit stingher faţă de compania lui, dar a insistat. Când tramvaiul a luat-o din loc, am continuat să privesc cât am putut de mult figura încovoiată a bătrânului, cum mă binecuvânta pentru călătorie.

Anii treceau. Univesitatea. Căsătoria. Serviciul militar. Lucrul la Biserică.În tot acest timp, de la Vlădica soseau scrisori şi scrisori, pline de inspiraţie şi grijă. Şi

deodată, destul de neaşteptat, Vlădica mi-a sugerat să intru în slujba Bisericii. Chiar în acel moment, Sinodul episcopal discuta despre canonizarea Părintelui Ioan din Kronstadt, ceva la care Vlădica lucra de câtva timp. Atunci, eu am avut un vis minunat: Părintele Ioan din Kronstadt mă binecuvânta şi îmi spunea să nu fiu nerăbdător. În aceeaşi zi, soţia mea suferise o operaţie dificilă. Cu toate acestea, sănătatea ei nu se îmbunătăţea. Eram teribil de deznădăjduiţi/deprimaţi. Deodată, mă trezesc cu un telefon de la Vlădica, care îi spune soţiei: „Fii de acord cu hirotonia, altfel vei continua să ai probleme.” După aceasta, Vlădica a venit să ne viziteze; am luat cina şi am avut o convorbire plăcută. La plecare, s-a întors deodată către soţia mea: „Ei bine, draga mea, diaconatul sau preoţia?” deşi nu se spusese nici un cuvânt despre aceasta în toată seara. Nu mai e nevoie să spun ce impresie ne-a dat Vlădica pomenind despre această veste. Ne-am supus hotărârii părintelui4 nostru. În următoarea lui călătorie către Coasta de Est, Vlădica m-a hirotonit diacon. Şi, aşa cum spusese Vlădica, după ce am devenit diacon, sănătatea soţiei s-a îmbunătăţit considearabil.

4 Lit.: Avva al nostru [n. tr.].

Aşa au trecut câţiva ani, timp în care Vlădica nu ne-a uitat niciodată cu scrisorile sale, şi de câte ori venea la New York, ne dădea mereu câte un telefon. Vlădica veni cu o nouă ofertă – să devin preot în dioceza lui. Am stat din nou să deliberez şi din nou soţia mea s-a îmbolnăvit. Era limpede că Vlădica ne oferea un mijloc de vindecare. Pentru aceasta a trebuit să hotărâm. Dar Vlădica nu mai era printre cei ce locuiesc pe pământ. Domnul mă chema la preoţie şi, chiar şi astăzi, nu mă pot opri să nu mărturisesc că soţia mea şi-a recăpătat a doua oară sănătatea fără nici o intervenţie medicală. Nu avem nici o îndoială faţă de mijlocirea şi rugăciunile iubitului nostru Vlădica.

Scrisorile au încetat să mai sosească de la Vlădica, dar simţim totuşi puterea şi grija lui nemicşorată faţă de noi şi-l pomenim neîncetat. Înaintea ochilor noştri se ridică/iveşte figura încovoiată a bătrânului, care aminteşte de cea a Sfântului Serafim. Avem în faţa noastră un Sfânt „modern,” un următor al Sfântului, făcătorului de minuni, Ioan din Kronstadt. Un neiubitor de arginţi [engl. lit. unmercenary – nemercenar, care nu acceptă bani] care nu a căutat slavă în chemarea arhierească, care nu era interesat de veşminte strălucitoare şi elegante. Un păstor model,/o pildă de păstor, el era cel dintâi care se oferea ca exemplu de grijă pentru aproapele. Un păstor care trăia lângă Biserică, în Biserică şi pentru Biserică. Un creştin care şi-a biruit mânia dinăuntrul său, făcându-şi faţa să strălucească cu zâmbet de bucurie. Un părinte iubitor. Un ierarh care lucra fără încetare. Un om care nu ştia de nici o limită în nevoinţele ascetice. Un rob al lui Dumnezeu, care se lupta zi şi noapte în rugăciunea coborâtă în inimă. Un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru oamenii care primeau prin el vindecare şi împlinirea dorinţelor. Cu adevărat, fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi; şi fiind mai presus decât cerurile (Evr. 7: 26). În viaţa plină de greutăţi, vrednicul de pomenire Vlădica Ioan a urmat această poruncă a marelui Apostol, pe care a reuşit să o împlinească în mare măsură. Şi e cu atât mai remarcabil cu cât a Vlădica a trăit în vremea noastră, când umanitatea a crescut cu o credinţă şi o evlavie sărăcită. Fără nici o îndoială că aici este rădăcina acelei neînţelegeri cu care s-a confruntat Vlădica atât de des, chiar şi printre oamenii ce păreau să fie ai Bisericii. Totuşi, ceea ce Domnul a îngăduit ca un mijloc de probare a oamenilor din vremea când a trăit Vlădica, se risipeşte acum ca fumul şi, pe zi ce trece, acest luminător ales al dreptăţii străluceşte încă mai luminos, întărindu-i pe credincioşi în nevoinţele smereniei, răbdării şi dragostei.

Protopop Valeriu Lukianov

AMINTIRI DESPRE ARHIEPISCOPUL IOAN

PRIMA MEA întâlnire cu Arhiepiscopul Ioan a avut loc la Mănăstirea Lesna, care în acea vreme se afla la periferia Parisului. Biserica era amplasată în sala mare a mănăstirii. Despre iubitul nostru Arhiepiscop Ioan auzisem multe şi, de aceea, voiam să-l văd. Când am sosit noi, Liturghia încă nu începuse, dar Arhiepiscopul deja stătea în mijlocul bisericii, cu mantia sa albă, aşteptând să fie îmbrăcat, în vreme ce credincioşii stăteau de-a lungul zidului. Se adunase deja un număr destul de mare de oameni, iar eu stăteam alături. Privindu-l pe Vlădica, am observat că era mic de statură, puţin aplecat, iar părul era destul de neîngrijit/răvăşit. Dintr-un anumit motiv, îmi părea rău pentru el. Mă gândeam: ce greu trebuie să-i fie! Am început să mă rog din toată inima pentru el. Stătea nemişcat, dar, de îndată ce am început să mă rog, şi-a întors deodată capul în direcţia mea uitându-se drept la mine, ochii lui pătrunzându-mi fiinţa. Acest gest neaşteptat îmi trimise fiori până în şira spinării – am simţit o bucurie aşa de mare!

La început, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora nu-şi avea propria sa biserică în Paris, drept care am închiriat o biserică luterană. Nu avea nici cor; am adunat cântăreţi din diferite parohii, participând şi eu, la rândul meu în acest cor combinat. Odată – nu-mi amintesc dacă era înainte de Heruvic sau de Împărtăşire – corul nu avea nimic de cântat, drept care a fost o lungă pauză. Cei din cor au început să mă întrebe despre Vlădica, iar eu am început să le spun câte ceva din ce auzisem. Deodată, am simţit că trebuie să-mi ţin gura. În definitiv, era în timpul Dumnezeieştii Liturghii şi cred că Vlădicăi nu-i plăcea conversaţia noastră. M-am simţit ruşinat, dar cântăreţii erau aşa de interesaţi de ceea ce aveam de spus, încât au insistat să continui. Am crezut că sentimentul pe care îl aveam putea fi doar rodul imaginaţiei mele, de aceea, mi-am continuat discuţia. Am simţit din nou că Vlădica îmi poruncea să-mi ţin gura – de data aceasta cu asprime – şi atunci m-am abţinut. Toţi insistau să continui. „Nu pot” „De ce nu?” au întrebat ei, iar eu am răspuns că Vlădica nu vrea şi nici nu îngăduie acest lucru. Avem aici un al doilea exemplu al darului vederii cu duhul. Lumeşte vorbind, pentru el era practic imposibil să fi auzit ce vorbeam noi.

M-am dus să-l vizitez pe Vlădica de câteva ori. Locuia în Paris, la corpul cadeţilor * din afara Parisului, la Versailles, unde el avea o mică chilie monahală la ultimul etaj al clădirii. În această chilie era o masă, un fotoliu şi câteva scaune în jurul mesei. Cred că mai era şi o altă masă, mai mică şi un bufet. În colţ erau icoane şi un raft de cărţi. Nu mi-amintesc cu exactitate cum erau aranjate; în acea vreme nu eram interesat de aşa ceva. În chilie nu exista pat; Vlădica nu se întindea niciodată să doarmă. Câteodată, în timp ce vorbeam, mai aţipea câte un pic, şezând pe scaun. În acel moment eu mă opream, dar el spunea imediat: „Continuă, continuă, ascult.” Şi într-adevăr aşa şi era, Vlădica îmi răspundea la toate întrebările. Vlădica se ruga cât era noaptea de lungă, sprijinit de toiagul său.5 Câteodată se ruga în genunchi; probabil că atunci când făcea metanii, mai aţipea puţin în această poziţie pe podea. Iată cum se nevoia cu sine [engl. lit. se istovea/epuiza pe sine]!

Atunci când nu slujea, Vlădica Ioan era acasă, îşi făcea un punct de onoare mergând desculţ/avea ambiţia să meargă desculţ de dragul potolirii patimilor cărnii. Făcea aceasta chiar şi atunci când erau geruri aspre. Obişnuia să meargă chiar şi prin frigul foarte aspru/la temperaturile scăzute din rezidenţa corpului de cadeţi, care se afla pe dealul din interiorul parcului, o pantă mai jos de biserică, care se situa lângă poarta principală. Odată, s-a rănit la picior; medicii nu au fost în stare să-l vindece, fiind în pericol de a se alege cu o infecţie a sângelui [septicemie]. Vlădica trebuia dus la spital, dar el nu voia să se întindă în pat. Iar pentru că aceasta era împotriva regulilor spitaliceşti, în final, Vlădica a cedat. Cu toate acestea, şi-a pus o gheată sub el, ca să nu se simtă confortabil cât va sta acolo. Asistentele spuneau: „Ne-aţi adus un sfânt!” În fiecare dimineaţă un preot venea la el pentru a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, iar Vlădica se împărtăşea cu Sfintele Taine.

Într-o aripă din apropierea intrării în Mănăstirea Lesna locuia un tânăr pe care Vlădica îl adusese din China. Trupul lui era contorsionat/avea malformaţii/deformări, glasul fiindu-i şi el afectat. Deşi arăta ca un retardat psihic, avea o minte limpede. Zâmbea foarte mult şi toţi îl plăceau. Apoi s-a îmbolnăvit foarte rău (fusese dignosticat cu meningită) şi a fost spitalizat. În momentul în care Vlădicăi i s-a spus că starea lui era fără speranţă şi că s-ar putea să nu mai trăiască nici până mâine, s-a dus imediat la el şi s-a rugat pentru el mai mult timp. A doua zi, omul a fost externat spunându-i-se că este sănătos. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea.

Când Vlădica a sosit în Paris, a găsit o mare lipsă de locuinţe. Pentru a pune bazele unei biserici, au fost închiriate două garaje învecinate dintr-un rând de garaje aflate într-o curte. În

* O Şcoală militară pentru băieţi, asemănătoare cu aceea pe care o absolvise Arhiepiscopul Ioan în tinereţe. Fondată de emigraţia rusă, corpul cadeţilor din Versailles a fost ultima instituţie rusească de acest tip. 5 Cârja episcopală [n. tr].

interior au fost transformate într-o mică biserică. După câţiva ani, Vlădica a reuşit să găsească o casă pe care a reuşit să o convertească într-o biserică-casă/casă-biserică (În prezent aceasta adăposteşte o copie fidelă a icoanei făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu din Kursk, cu o părticică din original.) Mie personal, mi-a plăcut biserica garaj: era mică şi oarecum primitivă/rudimentară, dar oferea/avea/crea o atmosferă foarte rugătoare. Iubitul nostru Vlădica venea la noi şi slujea acolo. Era aşa de uşor să te rogi cu el! Oamenii găseau că dispoziţia lui pentru rugăciune era contagioasă. Mă duceam des pe la el pentru spovedanie. Ştia să te facă să mărturiseşti în aşa fel că îţi aminteai de păcate fără să-ţi dai seama, plecând de acolo bucuros şi împăcat cu tine însuţi, fericit că ai experiat o pocăinţă făcută din inimă. Domnul mi-a îngăduit, mie nevrednicului, să fac tot felul de treburi prin biserică. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi deşi Vlădica nu mânca nimic în toată Săptămâna Patimilor, de Paşti era mai energic ca oricine altcineva, bucuros, strălucitor, astfel că toţi cei ce se rugau erau fără voia lor atraşi/mişcaţi să slujească cu el.

O doamnă (nu ţinea de Biserica Diasporei) i-a spus prietenei sale că voia să meargă în biserica unde slujea Vlădica Ioan. Prietena ei nu a vrut să meargă, deoarece Vlădica Ioan nu era din dioceza ei. Dar, în cele din urmă a fost de acord să meargă, mergând chiar să se închine Crucii; cu toate acestea, nu a vrut să-i sărute mâna Vlădicăi. La sfârşitul slujbei, amândouă doamnele au venit în faţa Crucii. Cea care se împotrivise venirii, se „topise” sub puternica impresie pe care i-o lăsase slujba, iar acum se hotărâse să-i sărute mâna Vlădicăi. Vlădica a lăsat-o să sărute Crucea dar şi-a retras brusc mâna. Doamnei i s-a tăiat respiraţia de mirare. Cum ar fi putut afla?!

În timpul uneia din slujbele Săptămânii Patimilor, înainte de a avea un citeţ permanent, cu citirile se ocupa un mirean. Se citea foarte mult, iar el se gândea că dacă va da două pagini deodată, Vlădica nu va observa. Stând în mijlocul bisericii, Vlădica, fără nici o carte, a făcut un semn de dezaprobare,6 după care a citit din memorie tot ceea ce sărise citeţul. Această lecţie i-a slujit omului pentru tot restul vieţii.

Odată, am primit vizita unui preot (în acea vreme nu aveam un preot al nostru) care a slujit o Priveghere de-toată-noaptea. Privegherea durase numai patruzeci şi cinci de minute. Ne-am scandalizat. Fusese omis atât de mult din slujbă, încât ne-am hotărât să ne plângem Vlădicăi, cu nădejdea că-l va pedepsi pe acel preot exact după regulamnetul bisericesc. Dar Vlădica nu a făcut decât să zâmbească şi să zică: „Deci aşa, nu e nici o cale de a vă mulţumi! Eu slujesc prea mult timp (În marea Sâmbătă, slujbele începeau la 9 A.M., iar până la 4 P.M., nu ajungeam la Euharistie; după aceasta, Vlădica a scurtat slujba), iar celelalte slujbe erau prea scurte!” Ne-am simţit foarte ruşinaţi că îl judecasem pe preot şi chiar pe Vlădica. A judeca pe cineva e un lucru grav, mai ales când e vorba de un cleric. Dar cu câtă blândeţe şi smerenie ne-a dat Vlădica această lecţie!

E. G. Chertkov

ÎNTRU SLAVA LUI DUMNEZEU ŞI A TUTUROR SFINŢILOR

ÎMPREUNĂ CU UN MIC GRUP DE SURORI, ne-am petrecut patru ani ca refugiaţi în Amman, fugind din mănăstirea Gornesky în timpul războilui israelito-arab. Preasfinţitul/fericitul Mitropolit Anastasie, anticipând/prezicând că vom pierde mănăstirea noastră de la Sfintele Locuri, intenţiona să ne trimită împreună cu Arhiepiscopul Nicon în Statele Unite, la Mănăstirea Novo-Diveyevo. În acel moment Arhiepiscopul Ioan era transferat către Europa, iar Mitropolitul Anastasie mi-a scris mie, care eram în Aman

6 Literal: Tsk-tsk [n. tr.].

următoarele: „Vlădica Ioan se va duce în Europa. Iar eu vă las pe mâinile lui. El nu vă va părăsi.” Cu binecuvântarea Vlădicăi Ioan, în timp ce aşteptam o viză pentru Statele Unite, ne-am refugiat pentru doi ani în Mănăstirea Lesna din Fourqueux, aproape de Paris.

Prima întâlnire. Pentru a ne prezenta oficial Arhiepiscopului Ioan, a trebuit să mergem la Versailles. M-a însoţit Maica Flaviana de la Lesna, împreună cu bătrâna călugăriţă, Agafina. Am fost avertizat că Vlădica Ioan ar putea fi destul de sever. Spre surprinderea tuturor, Vlădica a fost deosebit de primitor şi afectuos: oferindu-ne nişte gustări, mie mi-a pus în ceaşcă trei linguri pline cu zahăr. Cum s-ar zice, voia să ne „îndulcească” soarta, simţind că am suferit vreme de patru ani, ca refugiaţi, sărăcie, boli şi tristeţi.

În Lesna, călugăriţele îl aşteptau pe Vlădica Ioan să sosească de la Versailles. Făceau pregătiri pentru slujbă, iar Stareţa Teodora i-a cerut surorii noastre, Caterina, şefa corului, să cânte la sfârşitul slujbei, în arabă, „Stăpân/Conducător apărător/biruitor” [engl. Champion Leader], care îi plăcea foarte mult. Sora Caterina a şovăit, de teamă ca nu cumva să nu le placă celorlalte surori, dar s-a hotărât să se supună Stareţei; în final a cântat-o alături de celelalte surori. Slujba se sfârşise şi toată lumea se dusese să primească binecuvântare; ultima a fost Sora Caterina. Binecuvântând-o, Vlădica i-a spus: „Deci ai cântat-o până la urmă, şi ai cântat-o chiar bine!”

La o sărbătoare oarecare, toată lumea se pregătise să primească Sfânta Împărtăşanie, aşteptând totodată venirea Arhiepiscopului Ioan. Printre oaspeţii de la Paris era şi o fată de treisprezece ani, care refuzase să se pregătească pentru Împărtăşanie, deoarece îi era teamă să se ducă să se spovedească la Stareţul Nicandru de la Valaam care, zicea ea, avea o privire aspră. Călugăriţele şi vizitatorii au ieşit să-l întâmpine pe Vlădica. Când fata a venit la Arhiepiscopul Ioan, el a binecuvântat-o, punându-şi mâna pe capul ei şi spunând: „Să te pregăteşti pentru Împărtăşanie!” Chiar aşa a şi făcut, şi s-a bucurat.

O altă situaţie: Vlădica era la mănăstire. Se făceau pregătiri pentru slujba de seară. Cineva se dusese să-l caute pe Vlădica, dar nu a dat de el nicăieri. Când, în cele din urmă, a apărut, am aflat că îndurerata Contesă Olga Kapnis ceruse sfintele rugăciuni ale Vlădicăi pentru o rudă tânără de-a ei, care se afla în spital din pricina unei depresii nervoase. Starea ei era aşa de critică, încât nu i-au lăsat nici pe părinţii ei să o vadă. Vlădica se duse neîntârziat la spital, a insistat să o vadă pe fată, a petrecut o vreme cu ea şi s-a întors la slujbă. Spre marea surprindere a medicilor şi a familiei, fata şi-a revenit şi s-a întors trăind o viaţă normală.

În timpul citirii Catismei, Vlădica stătea întotdeauna cu cotul sprijinit de tetrapod, arătând pe jumătate treaz. La celălalt capăt al bisericii, Sora Xenia şoptea: „Noaptea nu doarme, iar acum a aţipit.” Vlădica s-a întors imediat şi a privit-o în ochi. Era gata-gata să leşine pe jos.

Timpul trecea. Toate negocierile legate de vizele noastre pentru America rămăseseră fără succes. În acea vreme, Vlădica Ioan era Arhiepiscop de Bruxelles şi Europa de Vest, iar Anglia era tot sub jurisdicţia lui. La întoarcerea dintr-o călătorie în Anglia, s-a hotărât că acolo era locul potrivit pentru a ne stabili. Am primit imediat o viză şi un permis de muncă pentru Anglia. Cu ajutorul sfintelor lui rugăciuni şi a grijii sale părinteşti, a fost întemeiată acolo prima Mănăstire rusească din Londra, cu hramul Bunavestire. Luăndu-ne rămas bun de la Mănăstirea Lesna, la momentul despărţirii de Vlădica Ioan, acesta ne-a spus: „Vă veţi duce într-un oraş mare, dar să trăiţi ca şi cum aţi fi în sălbăticie.”

După multe greutăţi, a fost găsită o clădire potrivită cu camere de locuit. După ce a cercetat îndeaproape totul, Vlădica Ioan mi-a spus: „Maicile sunt de la Sfintele Locuri. Au nevoie de căldură. Ai grijă să se rezolve şi să aibă cât mai curând încălzire.” A fost instalat un sistem de încălzire centrală, dar a apărut un necaz nefericit: mecanicul a stricat robinetul de la boiler, ca urmare a acestui lucru, tot etajul unde era bucătăria şi cămara/magazia a fost inundat cu apă fiartă. Vlădica a aflat despre aceasta la următoarea lui vizită; a cerut „Trebnicul” [Molitfelnicul] şi nişte agheasmă. A citit o rugăciune deasupra cuptorului, l-a stropit tot cu agheasmă şi s-a rugat îndelung în faţa boilerului şi a sistemului electric. A cerut apoi să atârnăm acolo o icoană a Maicii lui Dumnezeu, „Rugul cel Nears.” De atunci, mulţumită rugăciunilor Vlădicăi, totul merge bine.

Ori de câte ori vizita Anglia, Vlădica Ioan stătea cu noi la mănăstire. Nu se întindea niciodată pentru a dormi, ci mai mult se odihnea aşezat pe un scaun în biroul de lângă biserică. Noaptea îl auzeam cum adesea se ducea în biserică.

Ştiind că surorile fuseseră toate eleve la şcoala din Betania de la Sfintele Locuri, Vlădica ne-a dat binecuvântarea să lucrăm cu copiii – să predăm catehismul, limba rusă şi cântarea/muzica. Odată, în timp ce la şcoală se predau lecţii, Vlădica se afla la mănăstirea noastră. Printre elevii noştri se numărau şi unii dintre prietenii lor din Anglia. I-am prezentat pe copii, iar ei au venit pentru binecuvântare. Înconjurându-l pe Vlădica, nu mai voiau să plece. Vlădica Ioan nu era aşa de atrăgător la chip, dar chiar şi eterodocşii simţeau harul său [engl. spiritual grace]; pe când plecau, copiii englezi au spus: „Sunteţi fericţi să aveţi un astfel de Arhiepiscop!” Pentru rugăciunile Vlădicăi, se împlinesc acum treizeci şi şase ani de când lucrăm cu copiii.

După ce l-a vizitat pe administratorul/directorul/custodele/iconom bisericii, Contele Vladimir Kleinmichel, Vlădica a refuzat să ia un taxi, preferând să se întoarcă în oraş cu metroul. Administratorul/directorul l-a însoţit pe Vlădica până la staţie. Pe când pleca, vânzătorul de bilete l-a întrebat pe cine conducea. „Era arhiepiscopul nostru ortodox,” răspunse administratorul/directorul. „Eu sunt baptist,” spuse vânzătorul de bilete, „dar îmi dau seama că arhiepiscopul vostru este un sfânt.”

În timpul uneia din vizitele Vlădicăi în comunitatea noastră, am primit un telefon din Franţa, prin care eram anunţaţi că murise Arhimandritul Serghie. Vlădica porunci ca funeraliile să fie amânate, zicând că se va întoarce imediat în Franţa. Dimineaţa devreme, l-am văzut pe Vlădica plecând la staţie cu taxiul. Tânărul taximetrist, un englez, a întrebat dacă se poate ca să primească şi el o binecuvântare. Vlădica s-a întors şi l-a binecuvântat. Apoi, şoferul ne-a spus: „Ce arhiepiscop minunat, extraordinar; are o putere/tărie interioară cum mai rar ne e dat să vedem.”

În Londra locuia o familie de ruşi din China. Într-o noapte m-a sunat soţul, agitat la culme. „Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i Vlădicăi Ioan că soţia mea, Olga, este în spital şi că este grav bolnavă. Tensiunea ei a crescut foarte mult, iar doctorii se tem atât pentru viţa ei cât şi pentru cea a copilului ei nenăscut.” Am sunat la Versailles, sperând să-l găsesc pe Vlădica acolo. A răspuns chiar el la telefon, a aflat toate detaliile, iar apoi mi-a spus, că totul va fi fi bine, după care mi-a mulţumit pentru telefon. Prin sfintele lui rugăciuni, toate s-au sfârşit cu bine: s-a născut o fetiţă sănătoasă, Ecaterina.

O prietenă a comunităţii noastre, Parascheva Dimitriu, zăcea bolnavă în comă. La cererea noastră, Vlădica Ioan s-a dus să o vadă; s-a rugat şi a binecuvântat-o. În aceeaşi zi, ea

s-a sculat sănătoasă şi, cu lacrimi în ochi, ne-a povestit cum, deodată, a părsit-o boala. Alţii mi-au spus că ori de câte ori îşi pune Vlădica mâna pe capul unei persoane, acea pesoană simte puterea harului, primind o uşurare în suflet. Vlădica împlinea poruncile Domnului cu o dragoste jertfelnică, iar Domnul îi răspundea la sfintele lui rugăciuni.

Era sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, hramul Catedralei din Londra. Când Vlădica s-a întors la mănăstire, am încins o discuţie despre rânduiala slujbelor, iar el a menţionat, cu tristeţe în suflet, că în timpul Privegherii de la Catedrală, nimeni nu cântase stihirile pe opt glasuri. Călugăriţele s-au oferit să le cânte chiar atunci şi acolo. Vlădica le-a ascultat cu faţa luminată. Slujea adesea la noi, aducându-ne multă mângâiere. Iubea cântarea maicilor şi aprecia cunoaşterea complexităţii slujbelor. Pentru sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Preasfintei Fecioare [engl. Protection of the Blessed Virgin], Vlădica ne-a trimis o felicitare, pe care am atârnat-o de /pus-o pe strană: „De ziua Sfântului Roman Melodul, încununat de Domnul pentru meşteşugul compunerii şi interpretării cântărilor, îţi cer să transmiţi urările mele tuturor maicilor şi surorilor care lucrează cu sârguinţă pentru Biserică şi participă la slujbele bisericeşti cu cântările lor. Domnul să le binecuvinteze cu mila Sa pentru râvna şi sârguinţa depuse pentru/întru slava Sfintei Biserici a lui Hristos. Cer binecuvântarea Domnului pentru voi şi pentru toţi cei care slăvesc pe Domnul prin cântările lor şi pentru întreaga mănăstire.” [semnat] Arhiepiscopul Ioan.

Stareţa Elisabeta

CU VLĂDICA DE-A LUNGUL ANILOR/STRĂBĂTÂND ANII CU VLĂDICA

Shanghai, 1933-1948În Shanghai, Vlădica Ioan îşi manifesta neîncetat grija şi atenţia pentru fiii săi

duhovniceşti pe care îi călăuzea. El era cel care conducea/supraveghea/se îngrijea în fiecare an de examenele de catehism de la toate şcolile şi orfelinatele din tot oraşul. Cerea ca toţi copiii să ştie negreşit/neapărat/ numele vieţile sfinţilor al căror nume îl poartă, relatarea vieţii lor şi să se împărtăşească de ziua sfântului lor.

Praznicul anual al Sfântului patron al şcolii, ziua Sfinţilor Chiril şi Metodie, primii dascăli ai slavilor, a fost sărbătorit prin participarea copiilor la Dumnezeiasca Liturghie de la Catedrală. Corul era compus din cântăreţi tineri proveniţi de la diferite şcoli. După Liturghie s-a servit mâncare în curtea Catedralei. Vlădica era şi el prezent în mijlocul a sute de copii.

Am crescut şi am trăit în orfelinatul Sfânta Olga de la mănăstire, împreună cu Stareţa Ariadna, apoi am studiat la Liceul de Fete S. E. Dieterix. Vlădica considera că fetele [de la mănăstire] trebuie să participe slujindu-l şi punându-i veşmintele în timpul slujbelor. De la vârsta de zece până la şaisprezece ani, am avut fericirea să fiu aleasă slujitoare7 pentru Vlădica.

Am frecventat câţiva ani şi Şcoala Catolică Sfânta Sofia. Călugăriţele de acolo erau misionare care încercau să convertească copiii la Romano-catolicism iar Vlădica se străduia din răsputeri să împiedice plecarea copiilor ortodocşi ruşi la acea şcoală. Obişnuia să vină la porţile şcolii, să ne întâlnească şi să ne binecuvinteze. Ne spunea cu asprime că nu trebuie să purtăm acele uniforme sau să mergem la acea şcoală, că le-avem şi noi pe ale noastre, şcolile ruseşti.

7 Vezi şi nota 2. Un fel de ministrantă, cum ar spune catolicii, având unele atribuţii specifice paracliserului.

Crăciunul a fost sărbătorit conform tradiţiei vechi ruseşti. După o solemnă Priveghere la mănăstire, noi, un grup de profesoare de la şcoală, sub conducerea uneia dintre maici, am mărşăluit/mers spre Catedrală prin oraşul adormit, purtând o Stea de Crăciun aprinsă spre slava lui Hristos şi pentru a-l felicita pe Vlădica de Praznic. Ne-a primit în locuinţa lui, strălucind de bucurie. După ce L-am slăvit pe Hristos, ne-am urcat, pe rând, la Vlădica pentru binecuvântare, primind fiecare câte un săculeţ/o pungă de cu dulciuri, care umpluseră nişte coşuri imense din chilia lui. Ca dar de Crăciun, i-am dat ciorapi de lână, pe care îi croşetasem chiar noi. (Spre întristarea/dezamăgirea noastră, am văzut ulterior că aceiaşi ciorapi erau purtaţi de cerşetorii de pe stradă.)

De la ferestrele etajului al treilea al clădirii mănăstireşti, unde se afla orfelinatul nostru, îl puteam vedea pe Vlădica mergând pe stradă pe o vreme rea cu ploaie torenţială, fie vara, fie iarna, îndreptându-se spre casa Sfântul Tihon din Zadonsk, locuinţa copiilor. Undeva, pe acest drum se afla „Casa milei” pentru bărbaţi, şi un azil cu o biserică pentru femeile bătrâne; mai jos, se afla o închisoare. Ştiam că Vlădica vizita toate acele instituţii. Câteodată, în timp ce se întorcea pe cale, trecea să ne viziteze şi pe noi. La mănăstire, sosirea lui era anunţată printr-o veselă tragere/bătaie a clopotelor. Când era vreme rea, ud din cap până în picioare, purtând sandale pe piciorul gol, obişnuia să intre în biserica mănăstirii, să se închine în altar şi la toate icoanele făcătoare de minuni, iar apoi să urce pe scara din spate până la etajul trei, la copiii din orfelinat. După ce-i cântam Eis polla eti Despota [Întru mulţi ani, Stăpâne], ne apropiam de el pentru binecuvântare. Ne întreba de numele noastre de sfinţi, ce scria în viaţa acelor sfinţi şi din ce Evanghelie se citea pericopa zilei. Voia să mai ştie dacă aveam mâncare destulă. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, când vremurile erau aspre iar mâncarea se găsea mai greu, orfelinatul obţinea supă de la bufetul public. Vlădica era primul care gusta mâncarea, luând cu ligura direct din oală.

În ciuda stricteţii cu care ne trata, noi eram foarte atraşi de Vlădica, şi de câte ori îl vedeam mergând prin oraş, alergam spre el pentru a primi binecuvântarea sa. Noi, copiii, am fost foarte fericiţi că am petrecut atât de bine cu Vlădica.

America, 1962-1966În 1962, am salutat cu toată bucuria sosirea Vlădicăi Ioan în San Francisco. În acea

vreme eram deja căsătorit şi aveam doi copii. Grija Vlădicăi pentru turma sa nu încetase. El se împotrivea căsătoriilor mixte,

schimbării numelor ruseşti cu cele străine, celebrării Crăciunului cu credincioşi de alte credinţe. Autoritatea şi grija personală a Vlădicăi pentru creşterea copiilor în America ne-a convins şi pe noi, părinţii, că el este acela care ne poate călăuzi şi îndrepta. Obişnuia să ne spună: „Trăind într-o ţară liberă, trebuie să ne folosim în deosebi de libertatea religiei, şi să nu părăsim sau să schimbăm tradiţiile.” Influenţa lui nu a întârziat să-şi arate roadele, ca de pildă, în cererea copiilor ca Moş Crăciun (Moş Gerilă) să le aducă daruri pe 7 ianuarie [25 decembrie, Stil Vechi] şi nu pe 25 decembrie (cum este în calendarul civil).

Colaborarea noastră din vremea acelor ani grei din San Francisco cu Vlădica, a apropiat foarte mult familia noastră de el.

În ciuda încercărilor prin care trecea Vlădica, el continua, ca şi în Shanghai, să-i viziteze pe ruşii bolnavi şi pe handicapaţi şi să le dea Împărtăşania. Adesea, pe Vlădica trebuia să-l iau cu maşina. Ca întotdeauna, Vlădica acorda aceeaşi atenţie copiilor, printre care se numărau şi

copiii mei. Fiul nostru de opt ani a învăţat să citească Ceaslovul stând după Litughie împreună cu Vlădica. Vorbea cu micuţa de trei ani, Musenka, o lăsa să sărute crucea şi îi dădea prescură; zâmbind, asculta cuvinţelele ei, în timp ce administratorul, consilierii şi alţi membri ai comunităţii îl aşteptau cu chestiuni bisericeşti presante...

Relaţia dintre Vlădica şi copii s-a evidenţiat şi atunci când Musya se afla în spital, pentru o operaţie de glandă. Micuţa nu putea să adoarmă atunci când se afla într-un anturaj nefamiliar, adeseori începând să plângă. Asistentelor le era teamă să intre în salonul copiilor, deoarece începea şi mai tare să plângă. Dimineaţa, m-a sunat asistenta de la spital şi m-a întrebat: „Cine era acel om, îmbrăcat în negru şi cu barbă neagră, care a venit la Musya la 11: 00 P. M.? Când a intrat în cameră, noi am intrat în panică, crezând că micuţa va cădea în isterie şi va trezi şi ceilalţi copii. Spre surprinderea noastră,” adăugă ea, „când Musya l-a văzut, s-a oprit, a zâmbit şi a început să vorbească cu el. După ce a plecat, ea a adormit în pace”.

1964-1966. OregonNe-am întristat pentru transferul de serviciu al soţului meu în statul Oregon, din pricina

faptului că trebuia să-l părăsească pe Vlădica. Cu tristeţe în suflet, ne-a binecuvântat pe cale cu icoanele Sfinţilor Nicolae şi Serafim din Sarov, pe care le-a luat de pe pereţii chiliei sale.

Vlădica a păstrat legătura cu noi chiar şi după ce ne-am mutat: ne scria scrisori, trimitea felicitări copiilor de ziua lor onomastică, ne mulţumea atunci când primea mici pachete de la noi pentru că ne aduceam aminte de el, semnându-şi întotdeauna scrisorile: „Cu dragoste, Arhiepiscop Ioan.” Câteodată, aflându-se pe drumul dintre Seatle şi San Francisco, mai zăbovea pe la noi. Era cu noi în Oregon împreună cu icoana făcătoare de minuni din Kursk.

Vlădica a fost la noi ultima dată într-o seară, la o oră târzie; se afla în drum spre San Francisco, fiind însoţit de un preot şi un acolit. Erau cu toţii istoviţi de călătorie, iar soţul meu încerca să-l convingă pe Vlădica să petreacă noaptea la noi, dar Vlădica nu pierdea niciodată Dumnezeiasca Liturghie şi Împărtăşania, vrând să călătorească prin noapte spre San Francisco. Cu toate acestea, în final, a fost de acord să rămână cu noi şi să slujească acolo, de dimineaţă, Dumnezeiasca Liturghie. Întrega noastră familie urma să primească Împărtaşanie, deoarece Vlădica ne spovedise pe fiecare dintre noi. Îmi spuse să citesc Evanghelia în fiecare zi, câte zece minute. Ca o parte a pregătirii noastre pentru Sfânta Împărtăşanie, el ne dădu îndrumări duhovniceşti sfătuindu-ne să citim Acatistul Maicii Domnului şi întregul canon de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie.

Aceasta se întâmpla pe 12 noiembrie 1965. Deşi era ultima dată când îl mai vedeam în viaţă pe Vlădica, noi, fiii lui duhovniceşti, simţim că Vlădica este încă cu noi.

Tatiana Kennedy Urusov

DIN SHANGHAI SPRE SAN FRANCISCO

ÎMI AMINTESC CUM în 1934, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Vlădica Ioan a sosit în Shanghai venind din Iugoslavia. Îl aşteptasem de multă vreme. Atunci când, în 1933 ierarhul nostru din Shanghai, Arhiepiscopul Simon murise, conducătorul misiunii bisericeşti, Arhiepiscopul Victor, scrisese o cerere către Sinod pentru a ne trimite un nou episcop. Răspunsul sinodului a fost acela că ne vor trimite o persoană la fel de rugătoare precum fusese şi Vlădica Simon. Pentru acest nou ierarh a trebuit să aşteptăm mult timp. Ziua

sosirii sale a fost un prilej de mare sărbătoare. Tot clerul, organizaţiile comunitare şi toţi şcolarii, s-au adunat la catedrală pentru a-l saluta pe Vlădica Ioan. După o scurtă moleben8

(rugăciune) a avut loc o recepţie. Îmi amintesc cum Vlădica, fiind la trapeză, a zâmbit când a văzut atât de mult zahăr: „Atât de mult zahăr?” „Da,” am răspuns noi. „În Iugoslavia,” zise el, „nu se găseşte deloc!”

Una din primele fapte bune pe care Vlădica le-a făcut în Shanghai a fost să înfiinţeze un orfelinat, adunând copiii de pe străzile oraşului. La început a găsit doar patru copii, apoi s-au adunat mai mulţi. Un om bogat a donat o clădire destul de mare pentru orfelinat. Cel mai mic dintre orfani avea patru ani. Vlădica era foarte afectuos cu copiii.

În tot cuprinsul anului Vlădica Ioan slujea zilnic Liturghia. Diferiţi preoţi îl asistau/participau alături de el prin rotaţie. Slujbele erau foarte lungi. Odată cu venirea lui, Vecernia se făcea împreună cu Pavecerniţa. În timpul Pavecerniţei, chiar de la începutul ei, se citea întotdeauna câte unul din canoanele sfinţilor. La şase dimineaţa era Miezonoptica, urmată de Utrenie şi Liturghie. Vlădica nu avea ureche muzicală, dar insista ca toate Vecerniile de rând să fie cântate şi nu citite. La Vecernie şi Utrenie stătea împreună cu preoţii în strană. Era foarte sever cu preoţii. Polieleul era cântat întotdeauna integral (adică tot Psalmul). Mulţi oameni nu agreau faptul că slujbele erau atât de lungi/ nu prefereau slujbele lungi.

În timpul Liturghiilor de fiecare zi, Vlădica era asistat de copiii de la orfelinat. Orfelinatul se afla la treizeci de minute de mers pe jos de la Catedrală. Când ploua, copiii veneau la biserică desculţi, slujind tot desculţi. Vlădica Ioan slujea în sandale. Nu se întindea niciodată în pat pentru a dormi. Era foarte curat: în fiecare dimineaţă la ora patru, făcea o baie rece, chiar şi pe timp de iarnă.

Vlădica iubea în mod special zilele în care erau pomeniţi mucenicii. Dintr-un anumit motiv, nu pot uita faptul că avea o dragoste deosebită pentru Sf. Mucenic Trifon.

În 1938 Vlădica a plecat spre Iugoslavia pentru a participa la un Sinod pan-bisericesc [engl. all church Council]. Înainte să plece, turma lui i-a încredinţat numeroase comunicări/comunicate. La acest Sinod, Vlădica îndeplinea funcţia de secretar, iar printre comunicări erau şi nişte plângeri împotriva lui, pe care el le-a citit cu voce tare şi cu un calm de ca şi cum nici nu i-ar fi fost adresate/de parcă nu lui i-ar fi fost adresate.

După cel de-al Doilea Război Mondial, mulţi emigranţi ruşi din Shanghai, incluzând şi preoţii, şi-au făcut paşapoarte sovietice. Conducătorul misiunii, Arhiepiscopul Victor, se număra printre cei care au făcut aceasta, la fel şi parohul Catedralei noastre, Protoprezbiterul Mihail Rogozhin. Noi, alături de Vlădica Ioan, nu am urmat acest exemplu. Îmi amintesc cum Vlădica a primit un anunţ de la consulatul sovietic conform căruia Arhiepiscopul Victor venea spre Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul, anunţându-i pe toţi că nu-l va întâmpina pe Vlădica Victor. Noi am fost alături de el şi l-am susţinut şi aici.

Când Arhiepiscopul a sosit în Shanghai, venind de la Peking, s-a îndreptat către Catedrală fiind însoţit de opt tineri consomoli; la Catedrală, Părintele Mihail tocmai termina o moleben. Noi urmăream cele ce se petreceau din clădirea bisericească de alături. A doua zi, a trebuit să-l întâlnesc pe Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit „ioaniţi.” „Da, şi ştii de ce îl favorizăm pe Vlădica Ioan?” l-am întrebat eu. „Dacă vrei să ştii, o să-ţi spun. Cine l-a adus pe Vlădica Ioan aici? Tu ni l-ai adus. După venirea Vlădicăi Ioan aici, tu însuţi ai venit aici de multe ori şi i-ai spus: ‚Vlădica Ioan, cu tot respectul, recunosc/îmi dau seama că aveţi nişte standarde de viaţă înalte şi că sunteţi un bun conducător; continuaţi tot aşa. Şi dacă clerul nu vă va asculta, nu ezitaţi să-i pedepsiţi.’ Vlădica, n-ai spus dumneata aceste lucruri?” „Da, eu

8 Moleben, este o rugăciune sau un grup de rugăciuni speciale pentru cei vii care se fac la biserică sau în alte împrejurări [n. tr.].

le-am spus,” a admis/încuviinţat Vlădica Victor. „Pentru aceasta îl ascultăm. Iar acum eşti împotriva Vlădicăi Ioan. Acum eşti un cetăţean sovietic, şi cu tine nu [mai] avem nici o legătură. Eu sunt chinez; clerul nostru rămâne alb, dar tu eşti soviet [roşu]. Fă cum îţi place...”

După evacuarea ruşilor din Shanghai, Vlădica a plecat spre Filippine, trecând prin Hong Kong, apoi a fost transferat în Belgia. În Shanghai, Ieromonahul Modest (mort ca stareţ la Locurile Sfinte) a fost prieten de suflet cu Vlădica Ioan, iar în San Francisco, Arhimandritul Mitrofan îi era foarte apropiat.

Fiindcă Vlădica era ocupat de dimineaţă până seara, întârzia aproape întotdeauna la slujbe. Alerga cât era ziua de mare, vizitând spitale şi locuinţe. Nu avea/Pierduse noţiunea timpului; nu purta nici măcar un ceas. În timpul Liturghiei ţinea întotdeauna câte o cazanie/omilie, dar abia putea fi înţeles. Înainte de predică, toţi acoliţii se deplasau către centrul bisericii pentru a-l asculta.

Vlădica Ioan iubea slujbele şi rănduiala lor. În fiecare joi, în Shanghai se ţineau întâlniri pastorale. Dacă cineva era absent, el cerea o explicaţie detaliată. La aceste întâlniri, cea mai mare parte a timpului era rezervată pentru chestiuni legate de modul slujirii. Vlădica le punea preoţilor întrebări asupra unor aspecte mai aparte ale unora dintre slujbele care urmau să aibă loc, punându-le astfel la încercare cunoştinţele.

Vlădica Ioan era cu desăvâtşire neinteresat de mâncare. Oamenii îi pregăteau mâncare, dar nu aflau niciodată când o va mânca. Îi plăcea foarte mult ceaiul; nu consuma niciodată alcool.

Cu mine nu discuta niciodată decât chestiuni duhovniceşti, cele lumeşti nu-şi aveau locul. Atunci când, în San Francisco, ne confruntam cu neplăceri legate de construirea Catedralei, Vlădica nu-şi împărţea necazurile cu nimeni. În San Francisco, era foarte iubit de enoriaşi; el îi salvase pe toţi refugiaţii din Shanghai.

Protopresbiter Elias Wen

AMINTINDU-MI/POMENIND PE DE VLĂDICA IOAN

MULŢI OAMENI au auzit cum, atunci când a fost ales episcop, Vlădica era convins că trebuie să fi fost o greşeală la mijloc. În drum spre adunarea sinodală care îl convocase, s-a întâlnit cu o cunoştinţă căreia i-a spus că se făcuse o greşeală nefericită, că un anume preot Ioan fusese ales pentru a fi episcop, şi că ei l-au confudat cu acela. La întoarcere, întâlnindu-se cu aceeaşi cunoştinţă, i-a spus acesteia că fusese mai rău decât se aşteptase, că de fapt el era acela care fusese ales pentru a fi episcop. Cunoştinţa era mama mea, răposata soră Maria (născută Dmitrievna Şatilova).

Încă din copilărie, mama mea era prietenă bună cu Arhiepiscopul Ioan. Îl cunoştea de când era student în Belgrad, dar şi când s-a făcut monah. A corespondat cu el până când a trebuit să plece în China, dar, din diferite motive, această corespondenţă a fost întreruptă.

Când eu aveam nouă ani, s-a ţinut un Sobor al Episcopilor Bisericii ruse din Diaspora iar arhiepiscopii urmau să slujească în biserica Sfântul Vladimir în orăşelul Casseville (în prezent Jackson), New Jersey. Noi locuiam în Vineland, cam la şaptezeci de mile depărtare. Mama mă trimise la această celebrare preotul nostru paroh, mai ales pentru a primi o binecuvântare de la Vlădica Ioan. Deoarece mama nu mai corespondase cu el de mulţi ani, el nu nimic de familia noastră.

„Dintre toţi acei ierarhi, cum îl voi recunoaşte pe Arhiepiscopul Ioan?” am întrebat. Cu umorul ei unic, mama mea îmi răspunse că acela care arată cel mai puţin ca un arhiepiscop este Vlădica Ioan. Mi-a mai spus că este puţin aplecat şi că uneori poartă ghete fără ciorapi.

Ajungând eu la biserică, fără a vedea sau vorbi cu cineva, m-am dus direct la altar pentru a sluji. Deodată, Vlădica Ioan veni la mine şi mă conduse afară din altar (nu rostea niciodată cuvinte nefolositoare în altar). La strană, m-a salutat cu cuvintele: „Salut [engl. Hello], Styopa! Ce mai face mama ta, Marika? Ce fac fraţii tăi?” apoi, cu un zâmbet şi nişte ochi strălucitori, mă privi fix şi mă întrebă cum de l-am recunoscut. M-am simţit jenat, murmurând timid ceva şi amintindu-mi de descrierea mamei mele. Numai cu mulţi ani după aceea, când studiam la Seminarul Sfânta Treime, aflând despre darul vederii cu duhul, mi-a fost dat să înţeleg cât de minunat era – nu că eu îl recunoscusem, ci el mă recunoscuse pe mine, m-a ştiut după nume, a ştiut cine eram şi ştia şi despre familia noastră.

Iată un alt episod interesant. Paul, fratele meu, deşi nu era în armată, în timpul războiului a trăit mai mulţi ani în Vietnam, unde îi căuta pe răniţi şi copiii orfani, cărora încerca să le găsească loc în spitale şi orfelinate. Acolo a cunoscut o vietnameză, Kim En, viitoarea lui soţie, care a lucrat cu el la ajutorarea acestor copii nefericiţi. Fratele meu i-a vorbit despre credinţa ortodoxă, despre Sfântul Serafim din Sarov şi alţi sfinţi. Într-o perioadă mai grea a vieţii ei, un bătrân, ca un stareţ, i-a apărut în vise, arătându-i ce să facă şi adresându-i cuvinte de mângâiere pentru perioada grea în care se afla. I-am trimis o dată fratelui meu o casetă cu cântări monahale, nişte cărţi religioase şi reviste. Primind pachetul, fratele meu i-a arătat câte ceva din materialele primite, uitându-se pe ele, s-a oprit cu uimire la o copertă a uneia dintre reviste: „Acesta este bătrânul care îmi apare în vise şi mă consolează.” Era binecuncutul fotograf al Vlădicăi Ioan mergând prin cimitirul Mănăstirii Novo-Diveyevo din Spring Valley. Ulterior, Kim a fost botezată în Biserica ortodoxă cu numele de Kira.

Un al treilea episod pe care vreau să-l relatez este următorul: În cadrul pregătirlor pentru celebrarea a o mie de ani de Botez al Rusiei, citeţul Vadim Scheglov a venit în dioceza noastră pentro o conferinţă. Soţia lui, Zoya, este pictor iconar/iconară/pictoriţă de icoane. Încă pe când trăia în Rusia, lucrând ca restauratoare de icoane, a simţit cum de pe un raft al atelierului ei, dintr-o icoană a Maicii Domnului, venea o mireasmă bine-mirositoare. Era o icoană din Tikvin. După ce familia Scheglov s-a mutat în America, Zoya a avut un vis în care un tânăr monah care mergea printr-un cimitir, a îndemnat-o să picteze trei icoane ale Maicii Domnului. Tot el le-a dat şi numele acestora, dar Zoya nu şi-a amintit decât de una: Tikhvina, pe care a şi pictat-o. Când soţul ei, Vadim, a venit la conferinţa noastră, i-am oferit găzduire în biserica noastră din Burlingame. În acord cu soţia lui, Vadim a dat/donat bisericii noastre această icoană Tikhvin ca un gest de mulţumire. Mai târziu, când Zoya a venit în San Francisco la celebrarea Millenium [- lui], văzu în mormânt fotografia care îl înfăţişa pe Vlădica Ioan mergând prin cimitir la Novo-Diveyevo. A rămas şocată/împietrită. „Acesta e cel care mi-a apărut într-un vis şi mi-a spus să pictez icoanele Maicii Domnului! Cine este?” Când i s-a spus că este Vlădica Ioan, a devenit încurcată/s-a tulburat, deoarece, în visul ei, monahul se recomanda Mihail. Apoi a aflat că numele de mirean al Vlădicăi era Mihail. Fratele [de mănăstire, n. tr.] căruia ea i-a relatat aceste lucruri i-a spus că icoana Maicii Domnului din chilia lui era Tikhvina...!

VLĂDICA CUNOŞTEA FIREA SÂRBILOR

UN TÂNĂR SÂRB era elev la seminarul ortodox din Paris. El se confrunta cu următoarea dilemă: să se însoare sau să se facă monah? S-a dus la Versailles, unde în acea vreme locuia Arhiepiscopul Ioan, pe care l-a întrebat: „Oare să mă fac monah?” Vlădica Ioan

trăise mult timp în Serbia şi cunoştea foarte bine moravurile/comportamentul şi firea tinerilor sârbi. Ştia că pot fi încăpăţânaţi şi impulsivi/repeziţi, de aceea, i-a spus cu toată gura tânărului sârb: „Nu.”

Acest sârb devenise oricum monah. Când monahul a avut fericita ocazie să-l mai întâlnească pe Vlădica Ioan, de data aceasta în America, Vlădica l-a binecuvântat cu faţa luminată a unuia care îi ştie pe sârbi sub toate aspectele. Vlădica ştia că dacă îi spui unui sârb: „Da, trebuie să te faci monah,” el n-o va face...

CU VLĂDICA IOAN ÎN FRANŢA

ERAM MEMBRU al parohiei Bisericii ortodoxe ruse din Meudon, aflate în afara Parisului, când Vlădica a sosit şi el acolo. Ne-a uimit prin modul său de a citi gândurile oamenilor. La biserica noastră venise o femeie care rămăsese recent văduvă. Se gândea să intre [să se stabilească, n. tr.] în casa unui bătrân, de aceea voia să vorbească cu Vlădica despre ceva. Slujba se sfârşise, toată lumea s-a apropiat să sărute Crucea. Femeia a sărutat-o şi ea, dar a dispărut apoi în spatele bisericii, fără să-i spună nimic Vlădicăi. Vlădica îl întrebă pe prietenul ei: „Ce e în mintea acelei femei? Parcă voia să vorbească cu mine.”

În Mănăstirea Lesna din Fourqueux, Maica Flaviana îmi spuse că pe la ei nu mai plouase de multă vreme, iar grădina de zarzavaturi se veştejea. Apoi a venit Vlădica; a spus o ectenie, a mers în procesiune prin jurul grădinii, după care a început să plouă.

D-na Petukhov, care îl cunoştea pe Vlădica Ioan din Shnaghai, mi-a spus că refugiaţii ruşi din China trăiau în corturi pe insula Tubabao. Într-o dimineaţă, Vlădica a mers pe la toate corturile şi le-a binecuvântat. În seara aceleiaşi zile, pe insulă s-a dezlănţuit un taifun, dar care i-a lăsat neatinşi/nevătămaţi.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica noastră rusă din Diaspora şi-a pierdut biserica din Paris. Prin urmare, în jurisdicţia noastră din acel oraş nu mai rămăsese nici o biserică. Cea mai apropiată se afla în Meudan. La început acolo a venit Episcopul Daniel, iar mai târziu, Vlădica Ioan. Vlădica Ioan a întemeiat temporar o biserică în Paris, dar el locuia în Meudon împreună cu Părintele Alexnadru Trubnikov, dar şi în Versailles, iar în Paris se ducea să săvârşească slujbele.

Biserica noastră, consacrată Tuturor Sfinţilor din Rusia, era alcătuită din două garaje. În interior era pictată îngrijit şi împodobită cu icoane. Aici slujea Vlădica Ioan. La slujbele de aici, participa şi Marele Duce Vladimiri Kirilovici.

Nu toată lumea îl iubea şi respecta pe Vlădica. Odată, în Meudon, Vlădica ieşi cu potirul din altar, iar în momentul rostirii formulei respective, o enoriaşă a spus ceva rău după care a leşinat imediat. Au scos-o afară şi au adus-o acasă. De atunci nu a mai spus niciodată nimic rău.

Altă dată, la o întâlnire a comunităţii de călugăriţe, am auzit pe o femeie ponegrindu-l pe Vlădica. Am protestat, dar, văzând că cuvintele mele nu aveau nici un efect, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Ulterior am aflat că femeia, care fusese atât de critică faţă de Vlădica /potrivnică Vlădicăi, pe când se întorcea acasă de la întâlnire, şi-a rupt braţul atunci când cobora pe trotuar întro staţie de autobuz. A stat mai multe zile în spital. Braţul ei nu s-a mai vindecat cum trebuie/bine nicodată.

Soţul meu era taximetrist, ducându-l adesea pe Vlădica de la Paris la Versailles şi de la Versailles la Paris. În aceste călătorii nu pornea niciodată aparatul de măsură, astfel că pierdea bani şi timp. Dar ce s-a întâmplat? Din prima zi de când l-a condus pe Vlădica, un client şi-a uitat în spate registrul contabil, iar soţul meu s-a dus la adresa indicată în carte. S-a dovedit că cartea aparţinea unui proprietar de magazin care avea mare nevoie de ea. S-a bucurat nespus

de mult atunci când l-a văzut returnat, acesta spunându-i vânzătorului său să-i dea o ladă cu portocale aleasă dintre cele mai bune. Iată cum călătoriile/cursele cu Vlădica au fost plătite cu un „bacşiş” gras. Într-o altă împrejurare, soţul meu a primit o cutie de ciocolate fine....

Maria Skachkovskaya

CRĂCIUN CU VLĂDICA

ACESTA A AVUT LOC în 1963 sau ’64 când eu aveam treisprezece sau paisprezece ani. Eu eram cel mai bătrân dintre acoliţi/seniorul/şeful acoliţilor în biserica Tuturor Sfinţilor Rusiei din Burlingame şi, din pricina îndatoririlor mele de acolo, nu puteam decât arareori să particip la slujbele din San Francisco. Dar, de Crăciun, părinţii mei mi-au îngăduit să-l slujesc pe Vlădica Ioan la Catedrala Veche. Mi-amintesc cât de împărătesc era împodobită catedrala, cu brazi imenşi, şi cu ce cinste, noi, acoliţii, îl înconjuram pe Vlădica Ioan în timpul slujbei.

A doua zi, după festivităţiile de la orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk, unde locuia Vlădica, am avut ocazia să mă duc cu el în vizită la bolnavii din cinci spitale. Eram patru inşi: Vlădica, şoferul, Paul Lukianov (actualmente Ieromonahul Petru) şi eu. Paul şi cu mine am încărcat maşina cu mai multe cadouri şi am pornit la drum. Pe cale, Vlădica şi-a scos din desaga lui de catifea un Ceaslov jerpelit, publicat înainte de Revoluţie, după care ne-a cerut să citim Psalmii, care lucru l-am şi făcut.

Deoarece Vlădica îi vizita des pe bolnavi, personalul spitalului îl ştia foarte bine. În fiecare spital, pentru a lua o listă a pacienţilor ortodocşi, Vlădica ştia exact unde să se ducă. Într-unul din spitale, Vlădica a intrat într-un birou, s-a dus la dulap, a deschis sertarul şi a luat o listă deja pregătită pentru el.

Cuvintele nu pot descrie feţele bolnavilor din/în momentul în care îl vedeau pe Vlădica. În fiecare cameră în care intram, cântam troparul şi condacul Naşterii Domnului. Vlădica Ioan îl mângâia pe fiecare pacient şi-i dădea câte un cadou. Adesea, Vlădica era chemat de oameni de alte credinţe; nici ei nu rămâneau fără binecuvântarea lui. Chiar şi o rusoaică evreică i-a sărutat cu lacrimi în ochi mâna Vlădicăi, după ce primise un cadou de la el... Cât era ziua de mare, Vlădica radia/strălucea de bucurie.

Citeţ Vladimir Krassovsky

VLĂDICA AVEA O MEMORIE INCREDIBILĂ

Doresc să vă împărtăşesc câteva dintre amintirile mele despre Sfântul şi incredibila sa memorie. Trebuie să fi fost prin 1952. Într-o clădire din Vestul New York-ului, pe strada 77, se ţinea o întrunire a Sinodului Episcopilor. M-am întâlnit cu Vlădica şi am vrut să fac cunoştinţă cu el/şi voiam să-l cunosc mai bine. De-alungul conversaţiei, Vlădica a întrebat dacă am avut o soră mai mică care murise în copilărie. „Da,” am răspuns. „Cum de-ţi aminteşti?” Ştiam, bineînţeles, că micuţa Natalia era cu un an mai mare ca mine: născută pe 10 martie 1905 şi botezată pe 10 aprilie, a murit de meningită la o lună după aceea, pe 10 mai 1905. Vlădica îşi amintea chiar şi locul unde a fost îngropată: într-un mormânt de lângă Catedrala fortăreţei Petru şi Pavel din Sanct Petersburg. De asemenea, în acel loc sunt îmnormântaţi tatăl meu, părinţii lui şi alte rude de-ale noastre. Biserica a fost construită în formă de cruce. Micuţa Natusia a fost îngropată sub o fereastră a absidei stângi (absida de nord?). Iar Vlădica ştia chiar şi acest lucru...

Într-o altă ocazie, ne-am întâlnit la intrarea sinodalilor de pe strada 93 din New York; în timp ce eu intram înăuntru, Vlădica ieşea afară. Vlădica mi-a spus că era pomenirea morţii fratelui meu Oleg. Eu uitasem cu desăvârşire. Iată ce memorie avea Vlădica!

Înălţimea sa, Prinţesa Vera Konstantinovna

ELOGIU ARHIEPISCOPULUI IOAN CU OCAZIA SLUJBEI PARASTASULUI

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

A EXISTAT DINTOTDEAUNA printre ruşi credinţa conform căreia episcopii Bisericii ortodoxe mor „de trei ori” [engl. in threes] (desigur, în decursul unei anumite perioade de timp). Mi-am amintit de ea tocmai acum. Acum un an şi jumătate, la puţin timp după Sinodul Episcopilor Bisericii din Diaspora, a murit bătrânul Arhiepiscop Ştefan. Atunci, cu numai un an în urmă, Biserica orfană a Diasporei a însoţit cu rugăciuni „spre ţărâna pământului,” pe părintele ei duhovnicesc/spiritual şi întâistătător al multora, vrednicul de pomenire, neuitatul bătrân, Mitropolitul Anastasie. Iar acum, în final, al treilea nume.

Ieri, în timpul Privegherii-de-toată-noaptea, a venit un telefon urgent de la Episcopul Nectarie din California prin care ni se aducea trista veste conform căreia unul din venerabilii ierarhi ai Bisericii noastre, vicar al Ierarhului Prim [engl. Chief Hierarch], arhipăstorul ascet, Arhiepiscopul Ioan, murise subit în Seattle, unde se dusese cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Veste zdrobitoare.

Gândindu-mă acum la Vlădica Ioan, îmi vine în minte o întâmplare de acum mai bine de treizeci de ani, când răposatul meu tată, Episcopul Dimitri, cunoscând necazurile şi tristeţile care-l aşteptau pe Fericitul Mitropolit Antonie, Ierarhul Prim [engl. Chief Hierarch] al Bisericii Diasporei din Iugoslavia, l-a invitat pe acesta la Harbin, în Orientul Îndepărtat, unde viaţa bisericească începea să se îmbunătăţească/înflorească. „Te vei odihni aici, Vlădica,” scria Episcopul Dimitri. Mitropolitul Antonie răspunse astfel:

„Prietene, deja sunt foarte bătrân, sunt atât de slăbit încât nu mă pot gândi la vreo călătorie, decât la cea spre cimitir.... Dar, fiindcă nu-ţi pot fi de ajutor, îţi trimit – ca pe un adevărat suflet al meu sau inimă – pe Episcopul Ioan. Acest om mic, plăpând, care arată ca un copil, în care se petrece o minune de statornicie şi severitate, acum, într-o vreme a încremenirii spirituale generale”....Astfel l-a descris acest mare Avvă al său, pe încă tânărul şi de curând hirotonitul Vlădica Ioan. Iată cum arăta atunci Vlădica Ioan, şi aşa a şi rămas. Dar chiar şi în vremea noastră, înaintea ochilor noştrii, el a fost acelaşi exemplu de „minune de asceză statornică,” un remarcabil exemplu de viaţă duhovnicească şi rugătoare.

Vlădica Ioan se ruga neîncetat; Vlădica Ioan se ruga peste tot. Ieromonahul Metodie, un tânăr ce se potrivea duhovniceşte într-o oarecare măsură/duhovniceşte asemănător cu Vlădica, aflându-se încă la Harbin, pe bună dreptate observa/observa cu sensiblitate: „Noi toţi ‚începem’ să ne rugăm, dar Vlădica Ioan nu avea nevoie să înceapă; el e în permanenţă într-o stare de rugăciune...” Indiferent de ce schimbări aveau loc în situaţia lui materială, în condiţiile de viaţă şi lucru ale Vlădicăi Ioan, rugăciunea şi dumnezeieştile slujbe aveau pentru el o importanţă covârşitoare. Nimic nu-l putea distrage de la acestea. Nimeni nu poate avea toate calităţile, nimeni nu poate avea toate darurile. Fiecare dintre noi poate greşi – nimeni nu este slobod de greşeală. Dar cei care intrau în legătură cu Vlădica Ioan – omul rugăciunii, arhipăstorul ce se îngrijeşte de suflete, gata în permanenţă să sară în ajutorul lor, cei care au experiat/simţit puterea rugăciunii lui, fie personal ori prin cei apropiaţi lor – aceşti oameni nu-l vor uita niciodată pe Vlădica, purtând întotdeauna în inimile lor amintirea plină de recunoştinţă faţă de acea căldură şi lumină pe care el o împărtăşea.

Vlădica s-a dus – iar acea neîncetată rugăciune, cu care se învăpăia marele nostru rugător, rugându-se neobosit „de dragul nostru şi pentru toţi,” a fost întreruptă. Dar Biserica

din Diaspora nu-l va uita. Suntem încredinţaţi că Vlădica Ioan va avea îndrăzneală şi va găsi milă la înfricoşătorul scaun al Domnului Slavei, şi acolo se va ruga pentru cei apropiaţi ai lui şi pentru turma sa, la fel cum se ruga şi când era pe pământ.... Iar datoria noastră, datoria unei iubiri recunoscătoare/pline de recunoştinţă, este să răspundem cu rugăciune la rugăciunile lui. Să ne rugăm pentru sufletul lui curat, ca Domnul să-l odihnească împreună cu sfinţii. Amin.

† Mitropolitul Filaret

POZĂ

În Franţa, anii ’50.

II

Mărturii

Vlădica ajuta de multe ori– în multe feluri /pe multe căi

În anul 1953 noi trăiam în Paris. Fiica mea, Olga, încă nu împlinise cinci ani. La începutul lui octombrie a suferit o operaţie de apendicită. S-a recuperat şi totul părea să fie bine când, deodată, i-a apărut o febră. Medicul, un om foarte cumsecade şi un minunat/bun doctor, venea la ea acasa aproape zilnic. I se făceau tot felul de teste pentru a se afla ce se întâmplă cu Olga. Temperatura a rămas ridicată toată luna decembrie; în cele din urmă medicul a insistat să fie lăsată să meargă la spital, unde va fi îngrijită permanent.

Toţi apropiaţii şi cunoştinţele noastre erau îngrijoraţi şi rugau cu noi. Către seară, a venit un prieten care ne-a sugerat să mergem să ne rugăm la Vlădica Ioan. „El se va ruga şi totul se va rezolva.” În acea vreme, Vlădica locuia în afara Parisului, la corpul cadeţilor dinVersailles.

Pe drum, prietena mea, Maria Iliodorovna, ne-a povestit despre puterea de rugăciune a Vlădicăi, despre cum ajută oamenii şi că trebuie să ascult ceea ce spune la sfârşitul slujbei de mijlocire (moleben)9.

Când am ajuns noi, slujba era în desfăşuare. M-am dus lângă sfeşnic şi am cerut ca Vlădica să-mi facă şi mie o rugăciune după Liturghie pentru cererea mea. La sfârşitul slujbei, omul care vindea lumânări s-a apropiat de mine şi mi-a spus că Vlădica trebuia să împărtăşească pe nişte copii bolnavi de la infirmieria corpului [cadeţilor] şi că rugăciunea va fi rostită de către un preot. Mi s-a înmuiat inima; am hotărât să-l aşteptăm pe Vlădica.

Am aşteptat în tăcere. Voiam să mă rog, dar gândurile mele zburau mai mult către fiica mea; putea muri în orice moment. Nu după mult timp veni şi Vlădica, căruia i-am spus despre boala Olgăi. Vlădica a făcut o rugăciune (moleben) şi, la sfârşit, când a stat cu Crucea pentru ca noi să o sărutăm, şi-a pus mâna pe umărul meu, s-a uitat la mine şi a zâmbit. „Mamă, totul va fi bine; fiica ta se va însănătoşi, totul se va rezolva.” După ce ne-a binecuvântat, ne-a dat nişte prescură. „Du-te cu Dumnezeu!” Îmi simţeam inima incredibil de uşoară, crezând cu tărie că totul va fi bine.

În acea noapte, Olga a avut halucinaţii. I-am pus comprese pe frunte şi m-am rugat. Către dimineaţă temperatura ei a scăzut. Când am început să mă pregătesc să plec la spital, ea a început să se plângă că o dor mâinile şi picioarele; apăruseră nişte pete rotunde care dureau atunci când erau atinse. L-am sunat pe doctor şi i-am spus despre pete. El spuse că acum înţelege ce se întâmplă cu Olga şi că nu mai este necesar să o duc la spital. Medicul veni cât putu de repede; după ce a diagnosticat-o, a spus că are turbeculoză subcutanată, care putea fi tratată acasă. Tot ce avea nevoie era odihnă, mâncare bună şi îngijire. Şapte luni mai târziu, fiica mea s-a recuperat/însănătoşit complet. Eu cred că ea s-a vindecat prin curatele şi sfintele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan. Slavă lui Dumnezeu, totul a ieşit bine, întocmai cum spuse Vlădica.

Am încercat trei ani de zile să ne aranjăm plecarea în Statele Unite. În final, în 1961, am primit permisiunea să emigrăm. Eu eram însărcinată şi destul de îngrijorată aspra modului cum vom reuşi să ajungem în SUA. Locuisem în Franţa de trezeici şi trei de ani, unde ne-am făcut mulţi prieteni şi cunoştinţe, dar în America nu aveam pe nimeni. Acum trebuia să-mi părăsesc mama, fratele, sora şi prietenii. După ce am vorbit cu părintele Mitrofan, duhovnicul meu, i-am ascultat sfatul şi m-am dus să-l văd pe Vlădica Ioan. Am venit cu soţul şi cu fiica, iar părintele Mitrofan ne-a condus pe toţi în camera Vlădicăi. În faţa icoanelor Vlădicăi ardeau multe icoane. Biroul lui era acoperit cu scrisori, multe având bani lângă ele, aşteptând să fie trimişi. Vlădica ajuta pe fiecare cum putea – dar mai ales/în primul rând prin rugăciune.

9 Vezi nota 5.

Totul în cameră era simplu, sfinţit, paşnic. Vlădica ne-a binecuvântat, iar când fiica noastră a urcat la el, el îi zâmbi: „A, aceasta este Olecika care era bolnavă; da, totul va fi bine!” I-am spus Vlădicăi despre planurile şi frământările mele. A ascultat cu ochii închişi – era greu de spus dacă se concentra pur şi simplu sau se ruga. „Aşa, zi, zi în continuare; poţi locui oriunde. Numai ţine-te strâns de Biserica noastră, apoi totul va fi bine. Dacă nu, vei avea necazuri.” Vlădica ne dădu apoi binecuvântare să plecăm. Am venit în State şi totul a ieşit bine, aşa cum prezise Vlădica.

În 1962 locuiam în New York. Am primit o scrisoare din Paris de la mama care îmi spunea că în Ajunul Anului Nou fratele meu fusese atacat de nişte algerieni care l-au bătut până l-au lăsat inconştient/la inconştienţă şi care i-au luat şi banii. Era în ziua de salariu, iar în Franţa oamenii îşi primeau salariile nu prin cec ci prin bani gheaţă, într-un plic. Fratele meu a fost dus apoi la un spital unde radiografia arăta faptul că craniul era spart. Ochii îi erau umflaţi şi plini de sânge; era într-o stare îngrozitoare. Medicul zice că trebuie să fi fost lovit cu o ţeavă sau un levier/o bară de metal. Mama mea fusese informată de cele întâmplate abia în după-amiaza zilei următoare. A fugit imediat la spital. Fratele meu îi spuse că în acea noapte Vlădica Ioan venise la el, că l-a împărtăşit, s-a rugat, i-a pus mâna pe cap şi l-a întrebat dacă avea nevoie de bani. Fratele meu s-a simţit jenat şi a refuzat oferta. Spunându-i mamei despre acest incident, fratele meu s-a întrebat de unde a ştiut Vlădica că el este în spital şi că nu avea bani. Mama nu aflase încă de acest lucru!

Mulţi din cei care îl cunoşteau pe Vlădica ştiau că nu este întotdeauna necesar să-i ceri ceva Vlădicăi. Însuşi Domnul îl trimitea, arătându-i unde şi la cine să meargă. Vlădica nu dormea, nopţile şi le petrecea în rugăciune; Domnul îi descoperea cine avea nevoie de ajutor şi Vlădica se ducea. Vlădica era cunoscut în toate spitalele din Paris, fiind admis în incinta lor la orice oră din zi şi din noapte. Ştia întotdeauna unde să se ducă. Fratele meu nu-l cunoştea personal pe Vlădica, dar Vlădica se ducea la oricine, fie pe jos fie cu maşina.

Când fratelui meu i s-a făcut o a doua radiografie la cap, nu s-a văzut nici o fisură, iar el s-a recuperat repede. Doctorul a rămas/era încurcat/nedumerit.

Am păastrat legăturile cu Arhimandritul Mitrofan chiar şi atunci cân ne-am mutat în State. Ori de câte ori venea în New York, îl aduceam la noi acasă pentru câteva zile. Ne bucuram foarte mult să-l ascultăm povestindu-ne despre viaţa lui cu Vlădica Ioan. Era foarte atasat de Vlădica fiindu-i un credicioa fiu duhovnicesc. Ori de câte ori aveam vreun necaz în familia noastră, îi scriam întotdeauna părintelui Mitrofan, care în acea vreme locuia în California.

Mama mea, care atunci avea optzeci şi unu de ani, s-a îmbolnăvit foarte rău de cancer. După o scurtă şedere în spital, doctorii i-au spus surorii mele că mama mea va muri curând. A fost adusă acasă pentru a avea măcar mângâierea că va muri acasă. Toată lumea avea grijă de ea. Eu am fost chemat în Connecticut, acolo unde am locuit, ca să vin repede înainte ca mama să moară. Am venit şi m-am angajat să am numai eu grijă de ea, pentru a le da celorlalţi din familie un moment de odihnă. Starea ei se înrăutăţea simţitor: suferea cumplit, iar doctorii sau asistentele veneau aproape zilnic pentru ai administra injecţii ca să-i uşureze durerea. Medicamentele nu păreau să ajute; era groaznic să o vezi suferind atât de mult. În timp ce mă rugam, mi-am amintit de Vlădica Ioan şi m-am apucat imediat să-i scriu părintelui Mitrofan, spunându-i unde sunt şi ce se întâplase cu mama mea.

Răspunsul din San Francisco a venit repede. Părintele Mitrofan a trimis nişte vată cu untdelemn de la candela de priveghere de la mormântul Vlădicăi Ioan care era aprinsă permanent. Scria: „Unge zinic zona afectată, făcând semnul Crucii cu cuvintele, ‚Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile iubitului nostru Vlădică Ioan, uşurează şi vindecă suferinţa bolnavei Elena!” În fiecare dimineaţă, după rugăciuni, îi ungeam

zona afectată, rugându-mă cum mi s-a spus, astfel că, în decurs de câteva zile, mama începuse să adoarmă cu pace/nestingherită. Cam într-o săptămână a cerut să nu i se mai facă injecţii. „Vlădica mă ajută; dacă durerile reapar, rugaţi-vă şi mă ungeţi cu untdelemn.” Am continuat să o ung zilnic, iar ea, fără să simtă vreo suferinţă, s-a stins în linişte şi pace. A murit în ajunul sărbătorii Arhanghelului Mihail. Cred/Sunt încredinţaţ că prin rugăciunile Vlădicăi Ioan, Domnul i-a dăruit un sfârşit al vieţii creştinesc şi fără durere.

Avea în mijlocul nostru un om sfânt – Vlădica Ioan, şi nu l-am preţuit/apreciat. Dar Vlădica nu ne părăseşte nici astăzi prin rugăciunile lui.

Valentina Dikova, Kansas

S-a întâmplat pe la sfârşitul anului 1977. Soţul meu, preotul Mihail Konstantinov, a zburat peste mări pentru a-şi vizita unchiul care era foarte bolnav, în vreme ce eu stăteam acasă cu micuţii noştrii copii. În timp ce el era/Cât timp a fost plecat, doctorii mi-au spus că glanda tiroidă se mărise îngijorător/nepermis de mult, fapt ce necesita o operaţie. Eram foarte supărată; mi-era teamă să-mi fac o operaţie chirurgicală la gât. Frământarea creştea pe zice trece, mai ales şi datorită faptului că soţul era plecat. Mă duceam des pe la mănăstirea noastră, New Shamordino, unde îmi împărtăşeam necazul Stareţei Elena, acum răposată. M-a sfătuit să iau undelemn sfinţit din candela de priveghere de la mormântul Vlădicăi Ioan de Shanghai, să-mi ung gâtul în semnul Crucii şi să fac rugăciuni către Vlădica Ioan. Am făcut întocmai. La a treia mea vizită la doctor, analizele au arătat că excrescenţa/tumoarea se micşora de la sine, drept pentru care nu mai era nevoie de operaţie. Doamne, cât de ferictă eram că puteam sta acasă cu copiii şi că am fost vindecată prin rugăciunile Vlădicăi Ioan din Shanghai. De atunci încoace, ori de câte ori iau avionul spre San Francisco, mă duc să mă închin la sfintele lui moaşte, cu recunoştinţă/ca să-mi arăt recunoştinţa pentru mila lui către mine, păcătoasa.

Matushka [Presbitera] Irina Konstantinovna, Sydney, Australia

Îmbunătăţire a sănătăţii după o panihidă la mormânt

Din nefericire nu-mi amintesc exact amănuntele, dar voi încerca să relatez în linii mari ce s-a întâmplat.

Adesea, scrisorile vin pe adresa catedralei, cerând rugăciuni la mormântul vrednicului de pomenire Vlădică Ioan. Câteodată, aceste scrisori sunt citite mai târziu/cu întârziere, rămând un timp nedeschise lângă sfeşnic, aşteptând ca un preot să le citească. S-a întâmplat ca o astfel de scrisoare din Boston să fie pusă greşit, fiind descoperită şi înmânată mie abia după două sau trei săptămâni. Scrisoarea era trimisă de Serghei Yulevici Conus, care cerea rugăciuni pentru soţia lui. Eu am slujit panihida la mormântul Vlădicăi Ioan, după care am făcut o litie10 pentru soţia lui Serghei Yulevici. I-am scris despre aceasta lui Serghei, incluzând în scrisoare şi o vedere de la mormânt. Câteva zile mai târziu, am primit un telefon de la un Serghei Yulevici emoţionat care a întrebat la ce oră am săvârşit panihida. I-am răspuns că era în jurul orei zece dimineaţa. Serghei Yulevici m-a informat apoi că în jurul orei unu EST (între Boston şi San francisco există o diferenţă orară de trei ore), în aceeaşi zi, după o lungă şi cumplită suferinţă, soţiei lui i-a fost mai bine şi, pentru prima dată în cele câteva luni de boală, s-a ridicat din pat! Aceasta nu poate fi o simplă „coincidenţă,” mai ales atunci când cineva are în vedere şi numărul de cazuri similare.

10 Litie, în tradiţia rusească, este slujbă scurtă pentru cei morţi sau, în general, o rugăciune de implorare a milei lui Dumnezeu.

Protopo Petru Perekrestov, San Francisco

Salvat de la innec

În august 1988, eu şi soţia mea am plecat într-o vacanţă în Hawaii, pe insula Kuai. Fusesem acolo de multe ori, acolo fiind o plajă bună pentru înnot.

Eu şi soţia mea suntem amândoi buni înnotători, drept pentru care nu ne facem griji unul faţă de altul atunci când mergem să înnotăm în ocean. De data aceasta, în seara venirii noastre, un uragan a măturat insula. Cu toate acestea, în acea zi am fost totuşi la înnot ca de obicei.

Soţia a stat aproape de ţărm, în timp ce eu m-am îndreptat către ape mai adânci pentru a înnota mai bine. Deodată, de nicăieri, am fost lovit de un val uriaş, fiind dus în larg de curent. (Mai târziu aveam să aflu că după uragan se produce un curent de fund.) Dându-mi seama de faptul că este inutil să mă lupt cu un curent de fund, am început uşor-uşor să înnot până la suprafaţă, încercând să mă îndrept către ţărm.

Am continuat să înnot, până ce, când m-am ridicat pe picioare, apa îmi venea până la şold, de aceea am început să merg către ţărm. M-am trezit pe neaşteptate cu un alt val care m-a învăluit cu totul, ducându-mă la fund. Deşi după primul val nu mai aveam multă putere, am reuşit cumva să ajung la suprafaţă. De data aceasta fusesem purtat şi mai departe de ţărm, văzând că, în ciuda tuturor eforturilor mele, nu voi fi în stare să ajung la mal înnotând împotriva curentului. Am încercat să atrag atenţia soţiei mele, dar ea era pe plajă, stând cu spatele la apă.

Simţind că voi pieri/Văzând moartea cu ochii, am strigat: „Vlădica Ioan, ajută-mă!” Soţia mea s-a întors numaidecât, văzând primejdia în care mă aflam. A alergat către grupul de hawaiieni de pe plajă şi a cerut ajutor. Apucându-şi tălpicii pentru surf şi frânghiile, au vâslit către mine; după ce au ajuns la mine, m-au pus pe tălpici şi m-au adus la ţărm.

Cred cu tărie că fără ajutorul Vlădicăi Ioan acum aş fi fost pe fundul oceanului şi nimeni nu ar fi observat.

Alexis Cattell, San Francisco

Ajutor[primit] după o slujbă de pomenire pentru Vlădica Ioan

Pe 29 ianuarie 1979, am luat avionul de la Los Angeles îndreptându-ne spre San Francisco. Pe 4 februarie, Arhimadritul Mitrofan a propus să mergem la o slujbă de pomenire la mormântul vrednicului de pomenire Arhiepiscopul Ioan.

Am dat un pomelnic pentru sănătatea robului lui Dumnezeu, Nicolae, pe care îl lăsasem la spital în Los Angeles. Când am sosit acasă, în Vermont, am sunat la Los Angeles pentru a întreba de sănătatea lui Nicolae. Soţia lui răspunse că el era deja acasă şi că puteam vorbi cu el. Când l-am întrebat despre momentul în care i-a fost mai bine, s-a gândit puţin şi a răspuns: „Era duminică la ora patru.” Chiar în acea zi îi dădusem şi eu numele pentru pomenire la mormântul Vlădicăi Ioan.

Nadejda Paganuzzi, Florida

Vlădica îi apare unui copil pe care-l vindecă/şi-l vindecă

Egumenul Anastasie de la Catedrala Veche/Vechea Catedrală m-a sfătuit să-ţi/vă scriu despre binecuvântarea pe care a primit-o fiul meu.

S-a întâmplat în 1983. Christopher, care atunci avea trei ani, s-a dus la un orelist pentru o problemă la urechi; acesta a descoperit că-şi pierduse auzul în proporţie de treizeci la sută, din cauza unei acumulări de lichid în spatele timpanului, cauzat de o serie de infecţii la ureche. Auzul lui slăbit a contribuit la o încetinire a procesului de învăţare a vorbirii. S-a hotărât o operaţie pentru extragerea lichidului şi implantarea unor tuburi.

În acea primăvară, cei doi fii mai mari ai mei (de zece şi doisprezece ani) se duseră să-l viziteze pe Egumenul Anastasie în San Francisco. Fratele Iacob, ajutorul Părintelui Anastasie, le-a arătat mormântul Arhiepiscopului Ioan, iar ei au adus acasă untdelemn de la candela de la mormânt. L-am uns pe Christopher cu untdelemn înainte de vizita lui la orelist [engl. lit. speech pathologist (dicţionarul e neputincios, Francisc) = adică doctorul care se ocupă cu problemele de vorbire, laringolog oare?] şi iarăşi cu două zile înainte de operaţie, rostind cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan, vindecă urechile fiului meu Christopher.”

A doua zi, lui Christopher i s-a făcut analizele finale de dinainte de operaţie. Doctorii au constatat că urechile lui se vindecaseră. Nu mai exista nici o slăbire a auzului şi tot lichidul dispăruse. Operaţia a fost anulată. Pentru noi a fost o uşurare extraordinară/imensă, dar am fost mult mai uimiţi de ceea ce ne-a spus Christopher: „Acel om mi-a făcut urechile mai bune.” A repetat aceasta de câteva ori. Odată, după nişte rugăciuni pe care le încheia cu cuvintele, „Îţi mulţumesc că mi-ai făcut urechile mai bune,” am întrebat: „Cine ţi-a făcut bine urechile?” El arătă către o carte poştală ilustrată aşezată în colţ alături de icoane. Şi iar a repetat: „Acel om mi-a făcut urechile mai bune.” A spus-o atât de insistent încât sunt convins că crede în faptul că Fericitul Vlădică Ioan i-a vindecat urechile. Nu ştiu cum de ştie aceasta, dar o ştie; insistă asupra ei, iar noi îl credem. Nu am altă explicaţie; ştiu numai că fiul meu se simte bine, iar noi suntem şi vom rămâne foarte recunoscători rugăciunilor pururea-fericitului Arhiepiscop Ioan.

Agape Ketrenos, Portland, OR

Vlădica – păzitor al vieţii de familie

Am fost ajutat de nenumărate ori prin sfintele /datorită sfintelor rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, care continuă şi astăzi. Aş vrea să relatez cel puţin o întâmplare.

Cu mulţi ani în urmă, am devenit însărcinată cu un copil pe care nici soţul meu nici familia lui nu-l voiau; deja aveam câţiva copii. Pentru mine a foarte greu, atât fizic cât şi afectiv, deoarece eram foarte bolnavă. Mă duceam adesea la dragul meu părinte Mitrofan, care pe toţi îi mângâia prin caldele lui rugăciuni şi creştineasca lui dragoste. Ne-am rugat Vlădicăi Ioan şi, mulţumită sfintelor lui rugăciuni, toate greutăţile de acasă au dispărut/au fost înlăturate. Socrul meu l-a ajutat chiar pe soţul meu cu ceilalţi copii ai noştrii, în timp ce eu m-am refăcut în spital după naşterea unui bebeluş/copil. Era un băiat, pe care l-am numit Ioan, în cinstea Sfântului Ierarh Ioan din Tobolsk, strămoşul Vlădicăi.

L. T., California

Vindecări prin rugăciunile Vlădicăi Ioan

Mulţumită rugăciunilor fierbinţi ale Vlădicăi Ioan, tatăl meu, Nicolae Mihailovici, şi-a recăpătat repede sănătatea, după ce în vara anului 1962 suferise un al treilea atac de inimă. Tatăl meu suferise deja două atacuri de inimă: în 1954 şi 1958; după fiecare an, el a petrecut o lună în Ardennes sub supravegherea unui doctor. Am fost la acest doctor împreună cu sora

mea, Baronesa Nicolaevna Apraksina. Acesta ne-a spus că starea tatălui meu este fără speranţă. Pe neaşteptate, Vlădica Ioan a apărut în camera tatălui nostru şi a început să se roage. Curând, tatăl meu şi-a recăpătat complet sănătatea şi s-a întors acasă la Bruxelles, unde a mai trăit alţi patru ani...

Valentin Collegna Stadnitsky a absolvit corpul cadeţilor din Poltava. Acolo studiase şi Vlădica Ioan, cei doi cunoscându-se reciproc. După cel de-al Doilea Război Mondial, Valentin Collegna s-a mutat din Iugoslavia la Bruxelles, unde trăia cu sora lui, D-na/M-me Dobrovolsky. Într-o zi, în timp ce spăla ferestrele apartamentului, a căzut pe stradă de la etajul doi. Aceasta s-a întâmplat în 1959, când ea avea 65 sau 66 de ani. S-au rupt atât de multe oase, încât doctorii nu-i mai dădeau absolut nici o speranţă în vreo recuperare. Vlădica Ioan veni la spital împreună cu părintele Chedomir Ostoichem, unde a început să se roage lângă patul muribundei. Ulterior, părintele Chedomir spunea că era pentru prima dată când îl auzise pă Vlădica Ioan vorbind/dialogând în rugăciune cu Dumnezeu.

A doua zi dimineaţă, doctorilor nu le-a venit să creadă că bolnavul nu murise; mai mult, începea să-şi revină destul de repede. În decurs de o lună, el părăsi spitalul vindecat complet, trăind multă vreme după aceea/în continuare. Toate acestea mi-au fost spuse astăzi în amănunt de către Vera Alexeevna Stassen, nepoata protopopului Vasile [Vassily] Vinogradov, primul paroh al catedralei noastre parohiale din Bruxelles.

Filip Gering s-a născut în 1943 la Bruxelles. Împreună cu fratele lui, Dimitrie, el l-a slujit cu conştinciozitate pe Vlădica Ioan ca paracliser. Filip a fost operat de ceea ce se credea a fi o simplă apendicită, dar s-a descoperit că era cancer; starea lui era fără speranţe. Totuşi, prin arzătoarele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, nu după multă vreme, Filip s-a însănătoşit/refăcut complet – ceva la care doctorii bineînţeles că nu se aşteptau. El a absolvit ca inginer Universitatea din Louvain, a lucrat în Canada, iar acum trăieşte în Italia.

Citeţ Vladimir Kotliarevsky, Bruxelles, Belgia

Vlădica ajută la naştere Pe 12/25 februarie (Duminica Iertării), anul acesta (1990) soţia mea a dat naştere celui

de-al doilea fiu. Erau amândoi îngrijoraţi de această naştere, din pricina primului copil, născut în 1988, care era să moară la naştere (slavă Domnului, acum e bine), soţiei mele spunândui-se că pentru sarcinile viitoare va fi nevoie să suporte o cezariană. Cu câteva zile înainte de naştere, am uns-o cu untdelemn de la mormântul Fericitului Ioan, iar rugăciunile lui dinaintea tronului lui Dumnezeu au fost ascultate pentru noi. Soţia mea a născut pe cale normală (nu a fost nevoie de nici o operaţie), travaliul durând numai trei ore! Totul s-a întâmplat atât de repede... (la primele ore din Duminica Iertării), încât am fost cu toţii luaţi prin surprindere, inclunzându-i pe doctori, care în acea zi se pregăteau de operaţie. Copilul a fost mai mare ca cel dintâi, fapt care a contribuit o dată mai mult la nedumerirea doctorilor, care erau siguri că soţia mea nu va putea niciodată da naştere la un copil pe cale normală.

La aproape o lună de atunci, soţia, care îşi hrănea pruncul de la sân, a început să manifeste unele simptome ce indicau un absces la sân. Avuse unul foarte periculos, după naşterea primului nostru fiu, sfârşind prin a suferi două operaţii şi alegându-se cu o septicemie care i-a înrăutăţit boala. Am mai uns-o odată şi, în decurs de patruzeci şi opt de ore, au dispărut toate simptomele! Cu adevărat, Dumnezeu Se slăveşte prin Sfinţii Lui.

Cum e şi firesc, suntem foarte recunoscători şi, cu toate că Fericitul Ioan nu a fost oficial canonizat, l-am botezat pe fiul nostru, Iain (echivalentul galic pentru Ioan).

Nevrednicul preot Ian Prior, Aberdeenshire, Scoţia

Ajutând copiii

Cu câtva timp în urmă, fiicei mele i-a apărut o verucă11 în spatele piciorului. Se afla într-un loc care îi pricinuia dureri şi iritaţii atunci când trebuia să poarte pantofi. Conform practicii obişnuite, singura cale de o înlătura este fie prin ardere, fie prin extirpare cu lamă foarte ascuţită. La ţară trăiam destul de binişor, numai că în acel moment nu aveam nici un mijloc de transport pentru a merge la doctor. Pentru aceasta am hotărât să-i ungem piciorul cu untdelemn de la mormântul Fericitului Ioan, sugerându-i să citească timp de trei zile un canon către el, ceea ce a şi făcut. După trei zile, veruca a dispărut complet; tot ce mai rămăsese la locul cu pricina a fost o un cerc abia perceptibil.

Într-o altă ocazie, nu cu mult timp în urmă, într-o noapte, fiul nostru de trei ani, Alexandru, s-a trezit pe la ora unsprezece, plângând cu amar din cauza unei dureri de urechi. În noaptea precedentă, chiar şi eu am stat treaz de rău ce mă simţeam, fiind de asemenea dărâmat de nesomn. Mă gândeam să-i ung urechea cu undelemn sfinţit de la Fericitul Vlădică Ioan, dar, spre marea mea ruşine, am simţit că nu aveam atâta credinţă pentru a cere mijlocirea lui, „având îndoială,” cum se spune în Sfintele Scripturi. Aşa că am continuat mai toată noaptea, el plângând şi eu neştiind cum să-l mângâi. Am încercat să-l înveselesc, i-am pus picături în urechi, Tylenol etc., dar nimic nu era de ajutor micuţului. În cele din urmă, în disperare de cauză – era în jur de patru dimineaţa – m-am rugat: „Te rog, Fericite Vlădică Ioan, ajută-l pe Alexandru. Îi ajuţi pe atât de mulţi oameni..., promit că-i voi scrie părintelui Petru.” Am luat sfinţitul untdelemn de la colţul cu icoane şi i-am uns urechea. În clipa în care am făcut acest lucru, copilul a scos un scâncet/suspin de uşurare, s-a întins în pat şi s-a dus la culcare.

Din acea noapte, în comportamentul lui s-a mai întâmplat ceva remarcabil. A început să fie foarte activ, foarte energic, refuzând câtedată să-mi dea ascultare, dar acum, mai vioi ca niciodată, mă ascultă şi încearcă să se supună. Chiar el mi-a cerut: „Mamă, te rog, cere-I lui Dumnezeu să mă ajute,” dar pentru aceasta se ruga şi el/şi el se ruga pentru ajutor.

Slavă lui Dumnezeu Care Se slăveşte întru sfinţii Lui...

Katherine Doll, British Columbia, Canda

Vlădica se roagă

Patruzeci şi şapte de ani au trecut, şi nu am uitat de ajutorul primit prin rugăciunile Vlădicăi Ioan.

Soţul meu a început să aibă dureri de cap. Am crezut că vor trece repede, dar ele s-au accentuat. În final a trebuit să renunţe la lucru – avea trezeci şi nouă de ani – iar familia a rămas fără o pâine câştigată/un susţinător al familiei. Ce era să facem? Cum mai puteam trăi? Unii oameni cumsecade ne-au sfătuit să mergem la Peking (noi locuiam în Tianzin) care avea un spital mare unde puteam face radiografii şi operaţii complexe. Mergând acolo, am aflat că soţul meu are o tumoare la creier care necesita o operaţie urgentă. Din nou ne întrebam ce să facem, de unde să luăm banii necesari? S-a găsit un om bun care a plătit pentru întreaga procedură, două sute optzeci de dolari.

Soţul meu a fost spitalizat în timp ce eu am rămas acasă împreună cu nişte cunoştinţe din Misiunea rusă în Bej-Huan. În acel timp, acolo locuia Vlădica Victor, iar in biserică se săvârşeau zilnic slujbe. Am fost dimineaţa la biserică iar după Liturghie i-am cerut Vlădicăi Victor să facă o rugăciune [moleben] pentru soţul meu bolnav. „Vom face o rugăciune,” zise

11 Excrescenţă papilară provocată de un virus; neg, aluniţă.

Vlădica, „dar scrie-i Vlădicăi Ioan în Shanghai; el într-adevăr ştie cum să se roage. Îţi dau adresa lui.” Nu am pregetat deloc şi am urmat sfatul Vlădicăi Victor. Operaţia se făcuse. Soţul meu a rămas inconştient o săptămână întreagă, dar, treptat-treptat a început să se recupereze şi, după puţin timp, a început chiar să şi lucreze puţin. Nu am primit niciodată un răspuns de la Vlădica Ioan.

Au trecut şapte ani, iar noi, emigraţii, eram evacuaţi din Tianzin, duşi în Shanghai şi cazaţi în cazărmile franţuzeşti. Vlădica venea adesea să ne viziteze şi să facă Liturghie. Într-o zi, soţul meu, pe când mergea prin curte, l-a întâlnit pe Vlădica care mergea în direcţie opusă. Vlădica s-a apropiat de soţul meu şi a spus: „De ce nu l-ai trimis pe fiul tău la mine la şcoală?” Vlădica nu-l mai văzuse niciodată pe soţul meu şi nu ştia că aveam un fiu. Consider acest lucru ca o însuşire supranaturală. Cred de asemenea că soţul meu s-a recuperat prin rugăciunile Vlădicăi Ioan. Soţul meu a murit în 1987.

Pentru o lungă periodaă de timp, sora mea a suferit dureri cumplite la unul din braţe. S-a adresat medicilor şi a încercat un tratament la domiciliu; n-a ajutat cu nimic. Apoi s-a hotărât să apeleze la Vlădika Ioan, scriindu-i în San Francisco (ea trăia în Los Angeles). După o vreme, durerea de braţ a dispărut, iar sora mea a început să uite de încercare/ispită. Odată, s-a dus în San Francisco şi a participat la Liturghie. Când la sfârşitul slujbei s-a suit/ridicat să sărute Crucea, Vlădica Ioan a întrebat-o: „Ce-ţi mai face mâna?” Vlădica Ioan nu o văzuse în viaţa lui! Cum a putut el să o recunoască şi să-şi dea seama că avea probleme cu braţul?!

Tot ce e scris aici este adevărul. Am scris aşa cum mi-a pus Dumnezeu în inimă.

Anna F. Khodireva, Sacramento, CA

Izbăvire dintr-un obicei păcătos şi ruşinos

Am suferit din copilărie de un obicei, despre care mi-e jenă să vorbesc. M-a chinuit chiar şi după ce am crescut mare. Am încercat din toate puterile să scap de el, dar n-am reuşit. În timpul Postului Mare mă abţineam de la săvârşirea lui, şi aşteptam cu nerăbdare venirea Paştelui pentru a putea... (ce îngrozitor! Să doresc Paştele pentru a... !) şi din nou mă lăsam târât de obicei.

Când mi-am dat seama că am început să fiu dependent de acest obicei, am încercat sincer să mă las de el, dar fără rezultat. De câteva ori, atunci când mă coplăceam în el, îmi spuneam: „Destul. Aceasta este ultima dată.” Dar, în ziua următoare, şi chiar mai târziu în aceeaşi zi, viciul se repeta. Aflându-mă în disperare m-am aruncat la rugăciune către Vlădica Ioan: „Vlădica, tu vezi că sunt neputincios. Ajută-mă!” De atunci, îndemnul spre această patimă a dispărut. Aceasta este mărimea minunii, dar ce minune! Apoi am simţit că se împlinise, am simţit imediat că Vlădica mă vindecase, căruia/lui îi mulţumesc întotdeauna în rugăciunile mele. Au trecut mulţi ani şi Vlădica continuă să mă păzească12.

A. S.

Vlădica uşurează durerile de artrită

Soţia mea suferea de câtăva vreme de artrită, dar când a rămas însărcinată, la începutul acestui an simptomele au dispărut mai mult sau mai puţin, ceea ce se întâmplă de regulă.

12 Danion (#), poţi să dai o notă aici, menţionând şi obiceiurile actuale de încurajare a practicii sau reţetele de vindecare? Eu... tu eşti mai...

Totuşi, dacă artrita se întoarce în vremea sarcinii, cauzează suferinţe cumplite, deoarece o femeie însărcinată nu poate lua cu nici un chip anumite medicamente, fără să se teamă că ar putea fi vătămată sănătatea pruncului.

Cu două săptămâni în urmă, am plecat în vacanţă în Dallas, unde am stat la tatăl preotesei. După ce în seara aceea am plecat cu maşina de la casa surorii ei până la cea a tatălui ei, genunchiul ei a început să se umfle foarte tare, fiindu-i foarte greu să meargă. Deoarece nu putea lua nici un medicament, şi din cauza celor o mie de mile de mers cu maşina care ne stăteau în cale, pentru ea, era desigur, foarte descurajant/deprimant. M-am rugat Vlădicăi Ioan şi am făgăduit din tot sufletul că dacă va avea grijă de genunchiul preotesei, îţi voi trimte o relatare despre vindecarea acestuia. În decurs de douăzeci şi patru de ore, genunchiul era mult mai bine şi, după două zile, când a trebuit să plecăm, era complet vindecat, fără a folosi vreun medicament de felul celor pământeşti.

Slavă lui Dumnezeu, şi binecuvântată să fie pomenirea dreptului Său slujitor, Arhiepiscopul Ioan!

Preot Steven Allen, Denver, CO

Vlădica ajută o familie

Vreau să vă împărtăşesc o minune pe care am primit-o prin /de la Vlădica Ioan. Familia noastră – eu, soţul meu şi cei trei copii – am venit în America în 1963. Nu am

fost primiţi cu cine ştie ce căldură/prea cald de către noua noastră ţară. S-a descoperit că este ceva în neregulă cu plămânii fiului nostru, drept pentru care a trebuit să suporte o operaţie. Soţul meu era şi el bolnav, neputând găsi nici de lucru. Eu am reuşit să găsesc ceva să lucrez, dar era foarte dificil să susţin familia numai cu un venit.

Nu-l cunoşteam pe Vlădica, dar aici în America am auzit despre el şi despre minunile pe care le făcea. Am început să mă gândesc cum am putea aranja să-l invităm la noi pe Vlădica Ioan şi să-i spunem despre situaţia în care ne aflam.Nu aveam nici un ban, aşa că intenţia a fost amânată/am amânat acest demers.

Oricât de ciudat ar părea/Din fericire, s-a întâmplat ca însuşi Vlădica Ioan să vină la noi pe neaşteptate într-o seară la ora unsprezece. I-am spus despre fiul nostru care era la spital. Vlădica a urcat la soţul meu şi, pentru câteva clipe, l-a privit drept în ochi. A făcut apoi înconjurul tuturor camerelor, întrebând cine şi unde doarme şi a plecat, fără să mai spună altceva.

Curând după aceea, soţul meu a obţinut o slujbă unde a lucrat timp de zece ani, făcând tot posibilul ca copiii să primească o educaţie aleasă/superioară. Vlădica i-a făcut fiului nostru o vizită la spital, unde a adus chiar şi Icoana Făcătoare-de-minuni [din Kursk]. Pe fiul nostru îl vizita cel mai adesea târziu în noapte. Fiul nostru s-a însănătoşit curând şi totul a revenit la normal.

Cu două zile înainte de moartea sa, Vlădica Ioan ne-a vizitat pentru a afla de sănătatea soţului meu. Cu toate că-şi prevăzuse moartea, Vlădica Ioan a continuat să se intereseze/preocupe de turma sa.

O a doua minune s-a întâmplat cu celălalt fiu al nostru. Fiind la lucru, am primit un telefon de la el de la şcoală prin care mi se spunea că i-a paralizat partea dreaptă a feţei. După ce l-a examinat pe fiul nostru, un medic specialist ne-a spus că i se atrofiase un nerv şi că avea nevoie de operaţie. Plecând de la medic, ne-am dus direct la catedrală, unde l-am găsit pe Vlădica Ioan căruia i-am spus totul. În acel timp, fiii noştri încă slujeau ca acoliţi. Când fiul nostru cel bolnav s-a apropiat de Vlădica ca să fie uns (era în ajun de Sfântul Nicolae), acesta l-a uns făcându-i câte un semn mare de Cruce în câteva locuri din partea afectată. Starea fiului nostru s-a îmbunătăţit, iar când ne-am întors la doctor, acesta l-a examinat pe băiat şi ne-a

spus că nu mai e nevoie de nici o operaţie. Strângându-mi mâna, el mi-a dat de înţeles că era o minune.

Tamara Bogatskaya, San Francisco

O urmare fericită

Aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă modul prin care Vlădica m-a ajutat într-o perioadă dificilă a vieţii mele. În 1987, după ce sărbătorisem al şaselea an de căsătorie fericită, soţia mea a depus actele/cererea de divorţ. Atitudinea ei faţă de mine a devenit atât de agresivă, încât nu numai că l-a convins pe judecător să mă înlăture din propria-mi casă, dar a insistat să i se acorde toate avuţiile/posesiunile noastre, pe deasupra a mai cerut o obligaţiune/ un titlu de creanţă/ o poliţă /un titlu de gaj/ substanţială, plus nişte bani care aparţineau rudei mele. Procedurile legale pentru aceste cereri neîntemeiate se derulau deja de un an şi jumătate de zile, când această rudă, preotul parohiei Sfântul Serghie din Radonej de la Fundaţia Tolstoi din New Yoork, m-a sfătuit să-mi îndrept rugăciunile spre Vlădica Ioan, remarcând faptul că şi Vlădica Ioan suferise din cauza unor astfel de acuzaţii nedrepte.

I-am urmat sfatul şi, duminică, preotul a săvârşit o panihidă în cinstea/pentru/pe seama/în numele Vlădicăi Ioan. În chiar ziua următoare, mi s-a spus că trebuia să apar în faţa curţii pentru o audiere finală. Dintr-un anumit motiv, pentru acest caz a fost numit un nou judecător, destul de diferit faţă de cel care, de un an şi jumătate a ţinut partea soţiei mele. Spre surprinderea şi marea mea uşurare/alinare, judecătorul a redus din formalităţile birocraţiei/a luptat împotriva birocraţiei şi a împărţit totul în mod egal.

În mintea mea nu se ridică nici un dubiu care să-mi spună că aceasta nu s-a întâmplat în urma unei anumite „intervenţii” de sus. Întorsătura neaşteptată a evenimentelor a avut loc chiar după strigătul de rugăciune către Vlădica Ioan.

Aş mai adăuga şi aceea că pentru încă un an şi jumătate, fosta mea soţie a încercat să schimbe cumva hotărârea judecătorească, dar fără succes.

V. T., New York

„Mă rog”

În 1956 lucram ca coafeză pe insula Catalina. De câte ori mă întorceam de la lucru, încercam să fac o scurtă baie în ocean pentru a mă răcori. De data aceasta, intrând în apă, am simţit o durere cumplită la ceafă. M-am hotărât să plec imediat acasă.

A doua zi, m-am dus cu soţul meu la doctroul Rebukhin. Gâtul meu înţepenise fiind ca piatra şi puţin umflat. Pentru următoarele trei zile, doctorul a încercat totul, dar fără nici un folos. A analizat apoi lichidul din umflătură. Trei zile mai târziu am primit rezulatele: era un abces carbuncul foarte malign, la şaptezeci şi cinci de circumferinţe [engl. heads = capete] dreapta de cerebel. În cele din urmă, doctorii au găsit un

POZĂ (1)

Mitropolitul Antonie [Khrapovitsky], Episcopul Tihon de San Francisco, Bătrânul Ambrozie şi frăţia Mănăstirii Milkovo în 1930. În rândul din spate, în capăt dreapta – Ieromonahul Ioan.

POZĂ (2)Ieromonahul Ioan alături de studenţi sârbi de la Facultatea de Teologie.POZĂ (3)Episcopul Ioan în Serbia. De cealaltă parte a lui stau fraţii Bartoşevici – viitorul Episcop

Leontie şi Arhiepiscopul Antonie al Genevei. POZĂ (4)Episcopul Ioan în biserica Sf. Nicolae din Shanghai.POZĂ (5)Episcopul Ioan cu Episcopul Iuvenalie în Shanghai.POZĂ (7)Shanghai: binecuvântarea şcolarilor în curtea catedralei.POZĂ (8)Shanghai: Episcopul Ioan împreună cu clerul şi membrii Cercului pentru

BEAUTIFICATION a Catedralei din Shanghai.POZĂ (9)Shanghai: Episcopul Ioan împreună cu credincioşii săi la o trapeză festivă în aer liber.POZĂ (10)Episcopul Ioan pe insula Tubabao din Filipine.POZĂ (11)1949. Episcopul Ioan soseşte în San Francisco, unde este întâmpinat de Arhiepiscopul

Tihon.POZĂ (12)la stânga: Binecuvântarea temeliei unei noi biserici în Caracas, 1953.Jos: O vizită în Venezuela, unde au trăit părinţii lui.POZĂ (13)Vlădica Ioan, în anii ’50.POZE (14)La Mănăstirea Lesna în Fourqueux, 1954 sau 1955. Sus: binecuvânatrea recoltei. Mijloc:

cu Stareţa Elisabeta şi Stareţa Teodora. Jos: cu maicile.POZE (15)Înmormântare la Mănăstirea Lesna din Fourqueux. POZE (16)Sus stânga: cu un novice; sus dreapta: părăsind Lesna; jos: binecuvântând o grădină.POZĂ (17)Versailles, anii ’50. Cu studenţii/elevii de la corpul cadeţilor.POZĂ (18)Londra 1955. Cu Stareţa Elisabeta la Mănăstirea cu hramul Bunavestire.

medicament pentru vindecarea abcesului. Mă duceam zilnic la el pentru a-mi schimba hainele, dimineaţa şi seara.

Gâtul meu se umflase cu totul. Când puroiul a început să se usuce, umflătura din centrul circumferinţei/capului a început să se micşoreze, dar umflătura încă era mare, menţinându-se în ambele părţi. În centrul capului putea încăpea şi un ou de păun. Durerea era îngrozitoare. Am luat calmante pentru a mă linişti. Starea nu se îmbunătăţea de loc.

Între timp, doctorul îi spune soţului meu: „Trebuie să renunţ la caz. Am făcut totul pentru vindecarea soţiei tale. Nu mai pot face nimic. Du-o la alt doctor.” L-am implorat să nu mă lase aşa şi, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, nu mi-am pierdut nădejdea.

I-am cerut preşedintelui de atunci al Fondului Vlădica Ioan să-mi treacă numele pentru pomenire. Şocat de starea în care mă aflam, a trimis imediat o telegramă în Franţa, către Vlădica Ioan. Am primit curând o telegramă de răspuns chiar de la Vlădica însuşi: „Mă rog.” Aceasta m-a încredinţat că voi fi vindecat.

Patru zile mai târziu am fost doctor. După ce m-a examinat, doctorul l-a informat pe soţul meu zicându-i: „Trebuie să-ţi spun că soţia ta nu mai avusese nici o speranţă; puroiul era pe cale să intre în cerebel şi moartea era iminentă. Acum soţia ta e salvată! Cineva s-a rugat puternic, foarte puternic.”

Nina Makovaya Vindecarea unui băiat

Când aveam zeci ani, m-am îmbolnăvit foarte rău de mononucleoză [mononucleosis]. Temperatura se ridicase până la 106 [Fahrenheit]13 simţindu-mă foarte slăbit. A trecut o săptămână şi n-am simţit nici o schimbare. Doctorii au încercat totul pentru a mă vindeca, spunându-i în cele din urmă mamei că trebuie să aşteptăm ca boala să se vindece/treacă de la sine. Aveam să aflu mai târziu că, de cele mai multe ori, boala durează câteva săptămâni şi, în cazuri extreme/mai grave, poate duce chiar la moarte.

Tatăl meu s-a decis să sune la New York, unde Vlădica Ioan se afla la o întrunire a episcopilor, şi să-i spună despre starea mea. Vlădica l-a liniştit pe tatăl meu spunându-i că mă voi vindeca curând, să nu se îngrijoreze, şi creadă în mila lui Dumnezeu. În dimineaţa ce a urmat, temperatura a scăzut la 100ºF şi mi-amintesc că mă simţeam mult mai bine; am putut chiar să mă ridic din pat. Când doctorii au auzit de acest lucru, cu greu le-a venit să creadă că starea mea se îmbunătăţise într-un tmp atât de scurt. I-au avertizat pe părinţi că va mai trebui să stau în pat mult timp de acum încolo, pentru a mă reacupera şi a dobândi destulă putere ca să merg la şcoală. Cu toate acestea, spre sfârşitul săptămânii, mi-am revenit complet şi m-am întors la şcoală.

Din convorbirea cu tatăl meu a reieşit că Vlădica Ioan se dusese la biserica Sinodului unde a făcut o rugăciune [moleben]. Ştiind că în viaţă nimic nu este întâmplător, atribui grabnica mea însănătoşire, rugăciunilor Sfântului Vlădică Ioan.

Preot Alexandru Krassovsky, Santa Rosa, CA

1. Vindecarea unei răni/o rană se vindecă, şi2. Vlădica ajută la găsirea adevăratei Credinţe

Am primit botezul Bisericii în 1980. Cred/Mi se pare că vindecarea a avut loc în 1984. Era de praznicul Cincizecimii. Primisem Sfintele Taine şi mă întorsesem în casa părinţilor. Trebuia să mă duc împreună cu părinţii mei într-o vizită la sora mea pentru o sărbătoare de familie, când mi s-a cerut să schimb ştergătorul de parbriz de la maşina părinţilor mei. Pe

13 5/9C° = 32Fº [n. tr.].

când scoteam al doilea ştergător, colierul/clama/scoaba care îl susţinea s-a rupt, pricinuindu-mi o tăietură lungă, largă şi adâncă la degetul mare. Îmi era tare teamă, deoarece abia primisem Sfânta Împărtăşanie şi sângeram din abundenţă. M-am legat imediat la deget cu o pânză pe care o aveam în buzunar. A fost foarte dureros, iar tăietura era aşa de largă încât era clar că necesita o cusătură. Dar acum nu-mi mai fac griji. Pe când mama alerga să caute ceva ce ar putea servi drept bandaj, m-am gândit că ar fi bine să ung rana cu untdelemn de la mormântul Vlădicăi Ioan. Aşa am şi făcut şi durerea a dispărut imediat. După ce am oblojit rana, ne-am dus la locuinţa surorii mele unde am petrecut o după amiază plăcută. După ce ne-am întors, am deschis bandajul pentru a verifica tăietura. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Se formase piele deasupra tăieturii; sângele, vizibil sub pielea transparentă, era încă în stare lichidă, mişcându-se în voie. Neştiind ce să fac, am bandajat din nou degetul. În zilele ce au urmat, sub piele s-a format o crustă, care cu trecerea timpului s-a subţiat, ajungând în final la suprafaţă şi căzând de la sine. Ca o amintire a acestei minuni, m-am ales cu o mică cicatrice, care nu arăta altfel decât ca o întrerupere în amprentă, pe o parte a degetului, de mărimea şi forma crustei din momentul când aceasta s-a desprins.

Cred că a fost în anul ce a urmat, sau poate cu doi ani mai târziu, când am avut parte de o altă vindecare. Lucram ca sezonier cu nişte prieteni. Pe la sfârşitul zilei, unul dintre ei a început să se simtă foarte rău. În jurul nostru circula o gripă foarte ameninţătoare şi se părea că el o contactase. Era puţin probabil ca el să se mai întoarcă curând la muncă; eu îmi făceam griji de cum va putea el parcurge cu maşina un drum atât de lung până acasă. Pat era luteran, iar eu nu ştiam cum va reacţiona la idee/cazul meu, dar totuşi i-am spus despre vindecare propunându-i, cu consimţământul lui, să-l ung cu ulei de la mormântul Vlădicăi, cu care eu mă unsesem la mână. A primit, iar eu i-am făcut cu el semnul Crucii pe frunte. Spre marea noastră surprindere, el s-a arătat la lucru chiar a doua zi. Ne-a spus că atunci când a ajuns acasă l-a cuprins o febră cumplită. Abia reuşise să se pună în pat, când somnul l-a şi potopit. Dimineaţa, spre mirarea/surprinderea/uimirea lui, se refăcuse complet.

Cu trecerea anilor m-am încredinţat de grija şi paza Vlădicăi Ioan, chiar şi atunci când nu am primit răspuns la rugăciunile mele aşa cum mi-aş fi dorit. În cele din urmă am fost binecuvântat prin aceea că am primit un fir de păr de la moaştele Vlădicăi Ioan, pe care îl ţin pentru ziua când îl voi putea încadra/insera/încapsula/introduce într-o icoană a Vlădicăi cu un halou/o aureolă/nimb.

După ce m-am mutat în Erie, pentru a mă alătura putenicei parohii de Rit Vechi de aici, Episcopul Daniel mi-a spus o istorioară, pe care o puteţi cerceta, dacă veţi dori cumva să aflaţi dacă cele spuse sunt conforme cu adevărul. Atunci când era seminarist şi se gândea la viitor, a cerut binecuvântarea Episcopului Ioan şi a unui alt ierarh (se poate să fi fost Mitropolitul Filaret) pentru a devni preot pe Rit Vechi. Vlădica Ioan şi-a dat binecuvântarea adâugând ceva pentru întărire: „Stai pe Ritul Vechi. Vechii Credincioşi au nevoie de tine pentru a-i proteja.” Desigur că Episcopul Daniel era o persoană influentă printre cei pe Rit Vechi, dar era alături şi de cei de pe Stil Nou din Biserica ortodoxă rusă din Diaspora, fiind în cele din urmă sfinţit episcop pe Rit Vechi, avându-şi catedrala la Erie. Se poate vedea chiar şi aici, mâna binecuvântătoare [engl. blessing hand] a Vlădicăi Ioan.

La final, încă un caz. M-am rugat ani de-a rândul pentru un prieten al meu, James, un luteran conservator, care era foarte deprimat de imaginea Bisericii din lume în general. Avusesem speranţe că el se va converti în cele din urmă la Ortodoxie, dar nu prea curând – mai ales că acum avea o soţie luterană foarte pioasă şi un nou fiu, iar noi efectiv ne mutasem în cealaltă parte a ţării.

În noiembrie 1990, am primit o scrisoare de la Jim, în care îmi spunea că luase un virus care îl lăsase cu paralizie parţială pe una din părţile feţei (paralizia lui Bell). Îngrijorat de starea lui, i-am dat un răspuns prin care îl întrebam dacă ar vrea să-i trimit o sticluţă cu untdelemn de la mormântul Vlădicăi Ioan. Spre bucuria mea, cu câteva săptămâni mai târziu Jim mi-a scris că, deşi problemele lui de sănătate erau o adevărată pacoste/bătaie de cap şi mai puţin un simplu necaz//o simplă încercare/nenorocire/durere, totuşi ar accepta cu plăcere uleiul. În clipa când am sunat pentru a mă asigura că undelemnul a sosit cu bine, el m-a informat că nu se întâmplase nimic miraculos; el îşi dădea seama că untdelemnul nu era vreo fermecătură magică cu efect garantat, ci un apel la mila lui Dumnezeu. Dar, ceva minunat se întâmplase! În timp ce vorbeam cu el, deveni limpede că îndemnul Duhului lucra întru el. Aceasta a reieşit din următoarea scrisoare de la Jim: „Mulţumesc, acum mă simt destul de bine. Aşa cum spuneam, nu s-a întâmplat imediat ceva spectaculos, dar, în general, în ultima vreme mi-a fost tot mai bine. Sunt fericit să atribui să atribui vindecarea parţial şi Vlădicăi Ioan.” În aceeaşi scrisoare, el mi-a cerut să-i pictez o icoană pentru fiul său, cerând şi nişte informaţii despre ce parohie a Sinodului sau preot ar putea fi prin zona lui. L-am încurajat/I-am dat ghes să participe la slujbele Paştelui – ceea ce a şi făcut. După o vreme, mi-a scris: „A spune că am fost impresionat ar fi un adevăr spus numai pe jumatate/ afirmatie modesta. Ştiu unde mi-e locul, şi acesta este Biserica ortodoxă.” A cerut rugăciuni şi pentru soţia sa, ca să poată intra împreună în Biserică. E limpede că Vlădica Ioan îşi are partea lui de ajutor în această convertire. Chiar la mulţi ani după moartea lui, Vlădica continuă să facă muncă misionară pentru a aduce convertiţi Sfintei Biserici, Una, Sfântă şi Sobornicească.

Dau mărturie că cele de mai sus sunt relatări adevărate pe care le-am scris din cele mai sigure/frumoase amintiri ale mele.

Luke Gehring, Erie, PA

1. Salvat prin rugăciunile Vlădicăi, şi2. Un caz de clarvedere clarviziune/înaintevedere a Vlădicăi

În timp ce conduceam maşina alături de sora mea, din faţă veni o maşină condusă de un tânăr beat care a lovit cu mare forţă în uşa în spatele/în dreptul căreia// unde stătea sora mea. O ambulanţă a dus-o rapid la spital, unde s-a descoperit că avea un plămân perforat şi o coastă ruptă. Avea dureri mari.

În prima vizită a Vlădicăi Ioan, faţa ei era umflată ca o pernă, iar ochii abia se mai puteau vedea, dar totuşi era conştientă. Când i s-a spus că venise Vlădica, şi-a deschis pleoapele cu un deget şi, văzându-i faţa, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Nu putea vorbi, deoarece avea o incizie la gât. Lacrimi de fericire curgeau din fisurile de carne care îi acopereau ochii. Vlădica Ioan a vizitat-o de mai multe ori după aceea iar starea ei începuse să se îmbunătăţească.

Într-o zi, Vlădica veni la spital şi, de îndată ce/nici nu intră bine intră în salon, fără a vorbi cu nimeni, ne spuse: „Musya e într-o stare foarte gravă.” S-a dus la patul ei, a tras perdeaua şi s-a rugat îndelung. Încă pe când se ruga, doi medici s-au apropiat de noi iar eu i-am întrebat: „Cât de gravă e starea surorii mele? Să o chemăm pe fata ei din Canada?” (Nu-i spusesem fiicei sale că mama ei suferise un accident de maşină pentru a nu o tulbura/-i face griji.) „Fie că-i chemaţi rudele sau nu,” răspunseră medicii, „depinde de voi; nu vă putem garanta că sora voastră va trăi până dimineaţă.”

Slavă lui Dumnzeu, nu numai că a trăit până dimineaţă, dar s-a refăcut complet şi s-a întors în Canda. Eu şi sora mea credem că a fost salvată prin rugăciunile Vlădicăi Ioan.

La pomenirea morţii Vlădicăi Ioan, o femeie evlavioasă a venit către mine în biserică şi mi-a relatat un eveniment interesant.

Într-o zi, se afla în biserică. Slujea Vlădica Ioan. Slujba i se părea foarte lungă. Simţindu-se obosită, s-a gândit întru sine: „O slujbă aşa delungă..., oare Vlădica n-ar putea-o scurta puţin?” Totuşi, a continuat să stea cu răbdare. La sfârşitul slujbei, când s-a urcat să sărute Crucea, Vlădica îi spuse: „Dacă nu poţi sta în picioare mai mult timp şi te dor picioarele, poţi sta jos sau merge acasă, doar locuieşti aproape.” Pe lângă faptul că s-a simţit relativ/destul de jenată, femeia a rămas uimită de faptul că/de cum Vlădica a fost în stare să-i citească gândurile.

Anna Sheveleva, San Francisco

Vlădica avertizează asupra unui posibil dezastru

Mă duceam adesea la mormântul Vlădicăi Ioan, deşi, înainte se moartea sa, nu-l văzusem decât de câteva ori. Am aflat de la alţii cât era de blând şi câtă compasiune avea pentru oameni. De exemplu, dacă vedea pe stradă un sărac fără încălţări, îşi scotea ghetele şi-i le dădea lui.

În 1989, înainte să plec de acasă, am turnat nişte apă în ibric şi am pus-o pe un cuptor încins. Mai târziu, trecând pe la catedrala cu mormântul Vlădicăi, mi-am făcut semnul Crucii, şi chiar în acel moment m-a lovit un gând: „Ceainicul!” Am simţit că a venit de la Vlădica Ioan. Am sărit din autobuz şi am alergat în sus/în amonte/la deal cale de zece blocuri până la apartamentul unde locuiam. Acolo, pe cuptorul încins, stătea ceainicul; era gol, dar totul era în regulă. Ce milă a lui Dumnezeu! Sunt nouă apartamente în clădire... E groaznic să te gândeşti ce s-ar fi putut întâmpla.

Alexandra A. Kolicheva, San Francisco

Vlădica opreşte frigurile

Scriu acestea ca o mulţumire adusă Vlădicăi Ioan prin ale cărui rugăciuni m-am făcut bine.

În iarna anului 1988-89, au început să mă cuprindă nişte friguri violente, neînsoţite de alte simptome. Apucându-mă după-amiaza târziu sau seara, năvălirea lor era treptată. Timp de câteva ore tremuram incontrolabil, simţind de parcă o să îngheţ cu totul, după care frigurile dispăreau. După trei sau patru serii, a devenit din ce în ce mai groaznic. Deşi mă simţeam bine între aceste atacuri, începeam să mă tem ca nu cumva să am vreo tumoare la creier sau vreo boală îngrozitoare.

A treia sau a patra serie a fost cea mai groaznică: nu mă puteam încălzi de loc, şi tremuram fără să mă contrololez, stând ghemuit în pat cu pături peste pături. Soţul meu încerca să mă încălzească dar frigurile erau aşa de violente încât îl zguduiau şi pe el. Nu puteam ţine nici o cană cu ceai fără să o vărs. Din cauza clănţănitului de dinţi mă dureau obrajii. Am tot repetat rugăciunea lui Iisus, încercând să-mi calmez trupul, cerându-i lui Dumnezeu să mă ajute să scap de friguri. Apoi m-am gândit să-l chem în rugăciune/fac apel la pe Vlădica Ioan, şi m-am rugat, cerându-i mijlocirea pentru a mă ajuta să mă vindec. Deodată, frigurile s-au oprit./Frigurile s-au oprit brusc. Începusem să mă îndoiesc că o asemenea minune s-a putut întâmpla; câteva minute mai târziu, au început din nou. L-am strigat din nou pe Vlădica să mă ajute iar frigurile au dispărut şi nu s-au mai întors niciodată.

Cred cu tărie că Vlădica Ioan m-a vindecat prin mila lui Dumnezeu.

Melissa Bushunow, DeWitt, NY

Lecţii de/în credinţă

Sunt încă din pruncie un creştin ortodox pe line grecească, botezat în Biserica ortodoxă greacă.

Despre Arhiepiscopul Ioan de fericită pomenire, am aflat în anul 1969, atunci când m-am alăturat Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora. Membrii parohiei mele mi-au spus că murise în Seattle, pe lângă aceasta, citisem şi două articole din periodicele The Orthodox Word şi Orthodox America care scriau despre faptele lui bune pe care le făcuse celor apropiaţi în/din timpul vieţii. Cât despre mine, eu îl priveam ca pe cineva dintr-un trecut îndepărtat. Până recent nu am ştiut nimic despre contribuţia lui la întemeierea multor biserici, mănăstiri, frăţii şi orfelinate. De asemenea, nici nu ştiam că actuala Biserică ortodoxă rusă „Sfântul Tihon din Zadonsk,” din San Francisco era reşedinţa lui care, în primii ani ai sosirii lui din China în San Francisco, servea şi ca orfelinat. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că într-o zi, prezenţa lui spirituală mă va atinge cu putere şi pe mine. În luna martie a anului 1987, în timpul Postului Mare, au avut loc două evenimente.

Primul. Fratele meu George, care locuieşte în Texas, m-a sunat ca să mă anunţe că va suferi o operaţie chirurgicală de cancer la rinichi în joia care vine/următoare/ce va urma. Am sunat-o imediat pe fiica mea, care locuieşte lângă San Francisco, pentru a-i cere părintelui Anastasie de la Biserica ortodoxă rusă „Sfântul Tihon,” să facă rugăciuni pentru sănătatea fratelui meu. M-am aşezat şi i-am scris o scrisoare părintelui Anastasie căruia i-am explicat mai în detaliu boala fratelui meu. Nici prin gând nu mi-a trecut amintirea/pomenirea Arhiepiscopului Ioan/ Nici prin gând nu mi-a trecut numele Arhiepiscopului Ioan.

Al doilea. În parohia noastră locală exista o aşa de mare dezordine încât, de aproape doi ani, nimeni nu s-a mai dus la spovedanie, şi nici Împărtăşanie nu a primit. Dintre noi, doar un număr mic de oameni a/puţini au fost aceia care au continuat să frecventeze biserica în duminici şi sărbători. În Duminica Înălţării Sfintei Cruci din 1987, după Dumnezeiasca Liturghie, un prieten rus mi-a spus că auzise că în parohia noastră va veni un preot pentru a asculta mărturisile noastre şi a da Sfânta Împărtăşanie celor care nu o primeau de la preotul paroh. I-am răspuns că eu nu cred în zvonuri şi, în plus, trebuie să văd ca să cred. În timp ce conduceam spre casă, am început să cuget. Era oare cu putinţă ca iubitul nostru Episcop Nectarie de fericită pomenire să încerce să reconcilieze/împace comunitatea/aducă unitate în parohie? După puţin timp am respins ideea, /lund-o ca pe o iluzie/considerând-o deşartă/gândind că e o iluzie.

În acea noapte, către dimineaţă, am avut un vis. Au apărut trei ierarhi. Printre ei, am avut surpriza să recunosc pe fericitul întru pomenire [engl. lit] vrednicul de pomenire Arhiepiscop Ioan. Trăsăturile lui se distigeau foarte bine, exact ca în fotografie. N-a spus nimic, dar în ochii lui pătrunzători mi se părea că citesc: „Am primit mesajul tău; încerc să fac ceva pentru tine.” Eram aşa de absorbit de prezenţa lui încât nu am putut da atenţie vocii care mi-i prezenta pe ceilalţi trei ierarhi. Când în cele din urmă am încercat să mă concentrez asupra a ceea ce spune vocea, visul a dispărut, iar eu m-am trezit puţin buimăcit pentru din pricina visului. Dimineaţa, pe când îmi terminam rugăciunile, mi-amintesc că aveam un exemplar din The Orthodox Word (1985) cu un acatist către Arhiepiscopul Ioan. Am început să citesc Acatistul izbucnind deodată în lacrimi. Aproape că-i simţeam prezenţa alături de mine. La sfârşit am cântat troparul pe muzică grecească: „Ca o stea duhovnicească pe bolta cea cerească, tu ai curprins întreaga lume şi ai luminat sufletele oamenilor. Pentru aceasta, numele tău se slăveşte de la Răsărit până la Apus, pentru că tu străluceşti Soarelui Dreptăţii,

Ioane, preaiubitul nostru păstor. De aceea, nu înceta a-L ruga pe Hristos, ca să miluiască sufletele noastre.”

Începând din acea zi, am continuat să cânt în fiecare dimineaţă troparul. Operaţia chirurgicală a fratelui meu a fost un succes. Se simte atât de bine că a venit să

mă viziteze în septembrie 1989. Iar de Paşti a venit un preot de la Mănăstirea Sfânta Treime care i-a spovedit pe toţi cei care au vrut.

Am învăţat o lecţie de credinţă. Să nu mă îndoiesc, ci să mă încred în Domnul Iisus Hristos prin slujitorii Săi aleşi...

Euphrosyne Beck, Summer, WA

Medicii au rămas nedumeriţi/uluiţi.

Întâmplarea a vut loc în San Francisco, în Vinerea de dinaintea Duminicii Floriilor, 1963. Ne întorceam de la cumpărături cu noua noastră maşină, când, ce să vezi, maşina a fost lovită de un şofer beat la volan. Pentru o fracţine de secundă am simţit o durere la cap, aceasta fiind tot ce îmi mai amintesc de atunci şi până când mi-am recăpătat cunoştinţa la spital. Fusesem rănit grav la cap, gât şi picioare. Dignosticul doctorului spune că am avut o comoţie, craniu spart, răni la coloana vertebrală şi vătămare a nervilor motori de la mijloc, trecând apoi prin picioare. Şi de-abia mă recuperasem după două operaţii!

Trebuia să stau pe spate, complet nemişcat. Am fost pus în contacţie, cu greutăţi la cap şi la bazin, care trăgeau în direcţii diferite. Doctorii sperau ca astfel să vindece [engl. elibereze] nervii vătămaţi din coloană. Dacă nu, va trebui să rămân cum am fost, sau să suport o operaţie, care nu ar fi putut decât să înrăutăţească lucrurile. Era o situaţie foarte deprimantă. Iar vremea Paştelui era aproape.

Deodată, în salon au intrat doi tineri urmaţi de un preot aplecat de spate/cocoşat, mic şi bătrânel cu o privire piezişă. Infirmiera a arătat spre mine iar cei trei s-au îndreptat către mine. Mă cam jenam de prezenţa infirmierei şi a celorlalţi din salon zicând în gândul meu: „De ce a venit aici acest Batiuşca,14 cine l-a chemat, de ce a trebuit să vină aici?” Preotul era deja pe marginea patului, spunând ceva, dar nu i-am putut desluşi cuvintele. Apoi s-a sprijinit încet de mine şi m-a întrebat cum mă cheamă. Am răspuns. Se uita la mine cu privire care părea că mă înşfacă din cap până în picioare. Deodată, şi-a pus mâna cu putere pe fruntea mea şi a spus: „Ce s-a întâmplat, ai avut un accident de maşină?” „Da,” am răspuns eu, cugetând întru mine, „Dar cum de ştie?” „Bine, hai să ne rugăm,” spuse. „Bine.” Odihnindu-şi mâna pe fruntea mea (mâna lui era atât de caldă, atât de caldă!) şi închizănd ochii, a început să se roage. Apoi a luat o sticluţă de untdelemn dintr-o geantă pe care o ţinea unul din băieţi şi îmi unse capul, fruntea, gâtul, pieptul, picioarele şi mâinile, apoi mi-a dat să beau nişte vin şi o bucată de anafură. După ce m-a stropit cu agheasmă, a zâmbit şi mi-a dat un ou de Paşti (nu unul comestibil, ci unul pictat şi învelit cu nişte panglici aurii. Continuând să zâmbească, a băgat mâna în voluminosul său buzunar şi a căutat ceva; în final a scos un ou de marmură liliachiu-albastru pe care mi l-a pus în mână. „Uite, ţine-l aşa; nu este un ou obişnuit, este unul de aur.” Spunând aceasta, m-a binecuvântat. I-am sărutat crucea şi mâna, apoi au plecat cu toţii.

După plecarea lui – venise în miezul zilei – am adormit cu oul în mână şi m-am sculat când deja era întuneric. În acea noapte s-a întâmplat o adevărată minune. Aveam nevoie de o infirmieră dar nu eram în stare să o chem. De necrezut, am simţit un puternic îndemn interior să mă scol chiar eu din pat! M-am apucat de ce-am găsit, de curele, fâşii, greutăţi şi m-am târât până la capătul patului rostogolindu-mă pe podea. Ceilalţi pacienţi din salon s-au trezit din pricina zgomotelor şi, văzându-mă că m-am ridicat lângă pat şi ştiindu-mă paralizat de la mijloc în jos, au început să strige după soră. O soră intră vijelios, râmânând pe dată uimită/

14 Termen popular rusesc pentru preot.

perplexă şi se uită la mine!” Au mai venit două surori care au încercat să mă pună înapoi în pat, temându-se de o mustare de la doctori pentru cele întâmplate. Am insistat să fiu lăsat să-mi văd de drum, pe care am reuşit să-l parcurg singur până la baie şi înapoi! Deşi picioarele mi se clătinau din cauza oboselii/slăbiciunii, am plâns de bucurie.

A doua zi, după multe radiografii şi o examinare, doctorul mi-a spus: „Sunt nedumerit cu totul! Din punct de vedere medical acest lucru este imposibil! O să-i chem pe ceilalţi doctori pentru o consultaţie.” Au venit alţi doctori.... M-au ţinut încă nouă zile până să mă externeze. Nu s-a putut găsi nici o explicaţie.

Din acea seară, după vizita acelui mic „preot,” am mers numai pe picioarele mele, fără vreo complicaţie sau vreo operaţie. În acea vreme nu puteam şti cine este acel „preot.” Nu-l cunoscusem pe Vlădica Ioan, nici măcar nu auzisem de el. Am aflat abia mai târziu cine era cel ce m-a vizitat în spital. Numai după ce am primit o astfel de vindecare incredibilă, prin rugăciunile lui, am înţeles ce milă aflasem prin atingerea mâinilor lui!

La sfârşitul lui 1963 am trecut printr-o serie întreagă de probleme personale. Pentru mine a fost o perioadă foarte dificilă. Mama mea, care aflase până atunci de Vlădica, l-a invitat la noi acasă. Când a venit şi s-a aşezat pe fotoliu, am căzut pur şi simplu în genunchi, plângând în hohote. Mi-a lovit cu blândeţe capul şi s-a rugat în linişte. Toate necazurile s-au rispit şi viaţa mea a luat o nouă turnură/a luat-o spre altă direcţie.

Prin rugăciunile Vlădicăi Ioan, am primit vindecare de două ori într-un singur an... Eu şi familia mea continuăm să primim milă şi vindecare chiar şi după moartea Vlădicăi.

Tatiana Estrada, Concord, CA

O înlăturare/evitare a unui grav/serios atac[criză?n. tr.] de astmă

Aceasta s-a întâmplat în 1965. Aveam opt ani. Sufeream de astmă de la vârsta de doi ani, suferind atacuri frecvente.

Într-o seară, familia mea era oaspete/a fost invitată la o onomastică, loc în care/iar pe mine m-a apucat un atac cumplit. Din cauza lui, părinţii mei au hotărât să plece mai devreme ca să ducă acasă. Gazda pe care o sărbătoream i-a convins să stea mai mult, deoarece Vlădica Ioan era aşteptat să sosească dintr-un moment într-altul. După câteva minute a sosit şi Vlădica care a făcut şi o scurtă rugăciune [moleben] în cinstea zilei de naştere a gazdei. Imediat după rugăciune, părinţii mei m-au dus la Vlădica căruia i-au spus despre starea mea. Vlădica ne-a binecuvântat iar pe mine m-a lovit prieteneşte pe cap, „Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji, Nataşenka. Totul va fi bine.” Ne-am dus apoi imediat acasă. Părinţii mei se aşteptau să mă ia transpiraţiile şi să nu mai dorm toată noaptea, aşa cum era obiceiul în timpul atacurilor. Dar n-a fost aşa. Atacul de astmă m-a lăsat în pace iar eu am dormit în pace până dimineaţă.

Natalia, nee Metlenko, Pacifica, CA

Vindecarea unui prieten musulman

Minunea a vut loc după ce eu am primit un număr din Orthodox Life care conţinea o fotografie a Arhiepiscopului Ioan.

Aveam un prieten, un musulman din Rusia, care suferea de un cancer al sângelui şi care era pe cale de a-şi pierde vederea. Doctorii i-au spus că în decurs de trei luni îşi va pierde complet vederea. Am pus o fotografie a Vlădicăi Ioan înaintea candelei din colţul de rugăciune unde mă rugam zilnic şi pentru el. Într-un timp foarte scurt, prietenul meu s-a

vindecat de cancer iar vederea a revenit la normal. Oculiştii au fost şocaţi. Au trecut trei ani; prietenul meu citeşte cărţi şi duce o viaţă normală.

Cu adevărat, Vlădica Ioan e un sfânt.

Victor Boyton, Australia

Scăpat dintr-un accident

Am vizitat-o într-o dimineaţă pe nepoata Arhiepiscopului Ioan, D-na Vera Maximovici din Valencia, care ne-a dat un portret al Ferictului Ioan, pe care l-am lăsat în maşină. În acea după-amiază eram în drum spre fratele meu, care locuia undeva lângă Valencia când/şi atunci am avut un teribil accident. Maşina a fost distrusă, dar, în mod minunat, nu numai că am supravieţuit cu toţii, dar nici unul dintre noi nu a fost rănit. Din acea zi/De-atunci încoace, mă rog neîncetat Fericitului Ioan.

Am un frate, dependent de droguri şi schizofrenic, care a fost internat într-un spital pentru dependenţi din Valencia. Deoarce nu urmează tratamentul cum trebuie, ei vor să-l evacueze/externeze. M-am rugat şi mă rog în continuare Vlădicăi Ioan, iar acasă ţin mai tot timpul o candelă aprinsă pentru el. Fratele meu este încă la spital şi se pare că-i este mai bine. Cred că şi aceasta este o minune, deoarce odată ce psihiatrii hotărăsc să evacueze/externeze un pacien, pentru acesta nu mai rămân multe posibilităţi de a rămâne.

Grace Lopez, Venezuela

Vlădica călăuzeşte pe cineva la adevărata Biserică

Sunt două evenimente din viaţa mea în care am simţit că Arhiepiscopul m-a ajutat foarte mult. ... Primul a avut loc înainte ca eu să devin ortodox.

Citisem foarte multe despre Biserica ortodoxă ajungând să cred că ea este adevărata Biserică. După multe greutăţi, am luat legătura cu un preot şi am început să particip la slujbele Bisericii ruseşti din Londra, la Emperor’s Gate [Poarta împăratului]. După ce am frecventat-o o perioadă, un preot mai bătrân (de data aceasta din Biserica greacă) mi-a spus cu putere/foarte tranşant: „Nu este destul să crezi că Biserica ortodoxă este adevărata Biserică; trebuie să-ţi aminteşti întotdeuna că fiecare Liturghie din Biserica ortodoxă este săvârşită pe temelia moaştelor mucenicilor /pe moaştele mucenicilor, iar înainte de a fi primit trebuie să te pregăteşti să mori pentru Ortodoxie.” Aceste spuse m-au cam înspăimântat şi chiar m-au tulburat puţin, deoarece nu vedeam cum aş putea fi sigură de o asemenea convingere. Teoretic, da, aş putea muri pentru ea – dar ce s-ar întâmpla dacă ar începe să mă anchetze sau să mă chinuie/tortureze?

Câteva săptămâni mai târziu, la Liturghia de duminică, am îngenunchiat la „Tatăl nostru” – încă nu aflasem că nu este bine, dar Dumnezeu ajunge chiar şi la neştiutori – când m-am umplut de convingerea că trebuie să devin ortodoxă, convingere care m-a lăsat cu un sentiment de pace şi bucurie. După Liturghie, am devenit foarte nerăbdătoare să-i spun preotului că acum am sufletul împăcat şi vreau să devin ortodoxă, dar imediat după aceea a urmat o slujbă de pomenire săvârşită de episcop împreună cu clerul. Nu înţelegeam nimic din slavoneşte şi eram puţin nervoasă că urma să înceapă o altă slujbă. M-am întors şi am întrebat-o pe o bătrână pentru cine se slujea panihida, iar ea mi-a răspuns că pentru Arhiepiscopul Ioan. Îmi amintesc foarte limpede, „Aceşti ruşi au întotdeuna vreun arhiepiscop sau altul din vechime pentru care să se roage.” La sfârşitul panihidei nu am găsit nici o ocazie

Canoanele Bisericii opresc îngenuncherea în biserici în duminici şi unele sărbători, de dragul şi spre slava Învierii lui Hristos.

pentru a discuta personal cu preotul. El locuia în afara oraşului şi-şi petrecea după-amiezile de duminică făcând vizite pastorale în enoria sa. Totuşi, chiar înainte să plec, a venit la casa unde locuiam pentru a vizita doi bătrâni care locuiau alături. Credeam că nu voi mai găsi vreun prilej să vorbesc cu el şi m-am intimidat, întrebându-mă cum să mă exprim, indiferent de circumstanţe. La un moment dat, când dădea să plece, s-a întors şi a întrebat: „Oare nu e timpul să devi ortodoxă?” Nu fusese nevoie să-mi pregătesc un discurs/o declaraţie ori să mă gândesc ce să spun. Am devenit ortodoxă în 1967, de ziua Sfintei Marina. Au trebuit să treacă mai multe luni ca să citesc în The Orthodox Word o viaţă a Vlădicăi Ioan. Mi-am dat seama pe dată că în duminica în care simţisem o asemenea convingere a fost prima aniversare a morţii Fericitului Arhiepiscop Ioan şi am înţeles că am fost miluită.datorită mijlocirilor lui

Ani mai târziu, pe când trăiam într-o mănăstire din State, mi s-a spus că urma să fiu făcut arhimandrit şi trimis înapoi în Anglia. Aveam îndoieli serioase cu privire la ceea ce mi se propunea, dar ele s-au risipit. Trebuie fixată doar o dată. Am citit undeva că faptul de a deveni arhimandrit era asociat cu preoţia specială cu care Apostolii l-au învestit pe Sfântul Barnaba, aşa că m-am gândit că poate aş putea primi vreo mângâiere, dacă rugăciunea de ridicare [la rangul de arhimandrit] se va citi de ziua prăznuirii lui, dar nu s-antâmplat. S-a hotărât în ultima clipă că ridicarea va avea loc de ziua pomenirii morţii Fericitului Arhiepiscop Ioan, şi din nou m-am încredinţat de grija lui iubitoare, mai ales că eram numit întro biserică în care el binecuvântase şi în care slujise în timpul şederii în Europa.

Pentru un necunoscător aceste exemple nu sunt poate cine ştie de minuni, dar prin ele, sufletul meu întunecat a experiat dragostea Vlădicăi Ioan. Cred cu toată convingerea că Vlădica va fi canonizat de Biserica de pe pământ, la fel cum cred că a fost [canonizat] de către Biserica din cer.

A. A., Anglia

„Eliberează-te... şi lasă-te în voia lui Dumnezeu”

După şapte ani de dezamăgiri, de studii neroditoare şi medicamente, ne-am dat în final seama că nu ne eliberasem15 de problemele noastre şi nu ne-am lăsat în voia lui Dumnezeu. Am ştiut că trebuie să ne adunăm/dobândim destulă încredere pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să-şi facă treaba/să lucreze. Acesta a fost momentul când am aflat de sfânta viaţă şi minunatele mijlociri ale răposatului/regretatului Arhiepiscop Ioan. În China, el îi îngrijea pe orfani. Ne-am rugat cerându-i să mijlocească la Domnul nostru Iisus Hristos pentru călăuzirea vieţilor noastre şi pentru a ne da nădejdi că ne va trimite un copil pe care să-l îngrijim şi să-l iubim ca pe un fiu al nostru. Au trebuit să treacă câteva luni de rugăcine pentru ca lucrurile să înceapă să se întâmple. După doi ani şi jumătate de aşteptări am primit o veste de la U.S.A.F16

conform căreia era liber un loc de/pentru un capelan (preot militar) ortodox. Mai mult, soţia capelanului pe care el îl înlocuia era preşedinta asociaţiei pentru adopţii din zona lor. Ne-a pus în legătură cu un asistent social care ne-a completat formele pentru adopţie şi, la cinci săptămâni şi jumătate după aprobare, am devenit părinţi ai unor fraţi gemeni, o fată şi un băiat!

Relatăm aceste evenimente cu o recunoştinţă rugătoare, cerându-i Arhiepiscopului Ioan să continue să ne ajute şi să ne călăuzească vieţile mai aproape de Domnul.

Papadija Roberta B. Yonitch, Texas

15 În sensul de nu ne-am lepădat de...,[n. tr.].16 United States Air Force [n. tr.].

Ajutor în găsirea adevăratei Credinţe

În 1968 eram romano-catolic şi complet dezamăgit de Biserica Romei, în special de schimbările radicale instituite/aduse de Vatican II. Ceva m-a inspirat/îndemnat să vizitez o biserică ortodoxă din Seatle, Washington. După aceea am început să mă interesez de Credinţa ortodoxă; corespondând cu părintele Alexie Young (pe atunci încă laic) şi citind anumite publicaţii; am aflat despre nevoitorul şi făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici hotărându-mă să-i vizitez cu prima ocazie mormântul din San Francisco. În acea vreme eram într-un fel interesată de Ortodoxie, dar nu făcusem nici un pas important în acea direcţie/ în acest sens.

Am reuşit să fac acea vizită în ianuarie 1973. Stând în acea capelă-criptă şi rugându-mă, inima mea s-a încălzit şi s-a mişcat cu putere/activ către căutarea Ortodoxiei. Părintele Vladimir Anderson – pe atunci şi el un laic – şi familia lui veniseră să mă însoţească într-o plimbare în jurul catedralei şi să vorbească cu mine. A doua zi de dimineaţă m-au dus la o Liturghie la mănăstirea de maici de pe Fell Street, iar în după-amiaza aceleiaşi zile, să vizitez Mănăstirea Icoanei din Vladimir şi icoanele restaurate/reînnoite în mod minunat. În biserică am avut ceva timp şi pentru a fi singur şi pentru a mă închina Maicii Domnului din acele icoane, ceea ce mi-a adus multă pace şi bucurie.

Întorcându-mă acasă, i-am spus soţiei mele că mai devreme sau mai târziu voi deveni ortodox, în ciuda faptului că locuiam la peste o sută de mile de cea mai apropiată biserică ortodoxă! Ea nu fusese niciodată o credincioasă romano-catolică, deşi de obicei mă însoţea la biserică; nu bănuiam cu va reacţiona la hotărârea mea. Mi-a spus că în timp ce eu eram plecat, se simţise lovită de o simţire intensă a mortalităţii/caracterului ei pieritor/piericiunii sale şi că nu se va împotrivi hotărârii mele de a deveni ortodox. Fapt e că, în 1973, am fost împreună botezaţi de Paşti alături de doi dintre cei trei copii ai noştrii. Toate acestea s-au întâmplat la intervenţia Arhiepiscopului Ioan.

După aceea, în februarie 1990, m-am pomenit în spital aşteptând o operaţie chirurgicală pentru un cancer de colon.17 În ciuda evlaviei mele creştine de o viaţă, m-am înfricoşat şi neliniştit gândindu-mă la perspectivele care mă aşteptau. În noptea de dinaintea operaţiei chirurgicale, am fost zguduit de o nelinişte profundă faţă de păcatele mele şi de alipirea mea fla această lume - am strigat în rugăciune către Mântuitorul şi către Maica lui Dumnezeu şi ceilalţi sfinţi, deşi nu către Arhiepiscopul Ioan şi am primit o mângâiere aşa de mare încât, după aceea, oamenii erau miraţi de atitudinea mea optimistă/optimismul meu.

La patru zile după operaţie, m-am trezit noaptea şi am văzut la baza patului profilul Arhiepiscopului Ioan. Se uita în stânga sa şi stătea liniştit. Am clipit, iar el s-a uitat drept în ochii mei, poate cumva cu asprime. N-a spus nimic, dar gândul îmi spunea că se gândea că aş fi trebuit să-i cer ajutorul mai devreme şi să fiu mai râvnitor în dobândirea virtuţilor creştine. Am clipit din nou şi a dispărut. Mângâiat, am căzut într-un somn profund.

Dimineaţa, i-am spus ceva asistentei despre numărul de vizitatori pe care l-am avut în timpul zilei precedente. Ea spuse: „Da. Şi ai mai avut şi noaptea unul.” Am fost atât de uimit de această confirmare potrivită, încât nu mă mai puteam gândi la nimic, nemaiavând nici starea/prezenţa de spirit necesară pentru a-i cere asistentei să-mi descrie vizitatorul nocturn. Nu poate fi nici îndoială.

Patru zile mai târziu, am primit o scrisoare de la părintele Petru Perekrestov care conţinea şi o fotografie-icoană [engl. foto icon] a Arhiepiscopului Ioan, arătând exact aşa cum îl văzusem în camera mea de spital. În scrisoarea ce o însoţea, părintele Petru îmi scria că auzise de curând despre boala mea: fotografia-icoană şi scrisoarea au fost trimise în dimineaţa de după prima mea experienţă de mângâiere, aceeaşi dimineaţă a operaţiei mele chirurgicale.

17 Intestinul gros [n. tr.].

În acest moment nu există nici un indiciu care să arate că este vorba de cancer, dar chiar dacă ar reveni, am în mine asigurarea că Domnul îi hrăneşte [engl. lit. nourish] pe cei ce-şi aruncă grija pe seama Lui, aşa cum spune psalmistul David. Prin Arhiepiscopul Ioan, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută puterea în slăbiciunea mea.18

Joseph Miller, Indianola, WA

Vlădica salvează de la moarte

Trăind în Shanghai, m-am înbolnăvit grav din cauza unei inflamaţii la rinichi. M-au văzut cei mai buni doctori, dar nu s-a înregistrat nici o îmbunătăţire; după două săptămâni îmi pierise orice nădejde de însănătoşire. Zăceam aproape inconştientă, fără a mai lua medicamente, nici măcar apă. Mi s-a spus că pot muri în orice zi.

Mama mea avea o credinţă foarte puternică. Într-o zi, biata femeie, ajunsă la capătul puterilor, s-a dus la biserica de la orfelinatul Sfânta Olga, care se afla în îngrijirea Stareţei Ariadna. La sfârşitul slujbei, Vlădica veni la ea: „Nu plânge,” spuse el. „Ştiu tot ce sa-ntâmplat. Iulia e aproape de moarte; voi veni într-o oră s-o ung cu untdelemn (Sf. Maslu).” Apoi n-a mai zis nimic; nu a cerut adresa, nimic. În jumătate de oră Vlădica ajunse lângă patul meu, acolo unde zăceam inconştientă.

Mai târziu, mama mi-a spus că imediat după ce a plecat el, eu am adormit./După ce a plecat, îmi spuse mama mai târziu, am adormit. Am dormit mult, mult timp. Dis de dimineaţă mi-am deschis ochii şi am cerut nişte apă. Durerile din stomac dispăruseră iar temperatura scăzuse. În două săptămâni m-am refăcut complet. Stareţa Ariadna cunoaşte toate amănuntele acestui caz şi poate da mărturie pentru veridicitatea relatării mele.

Sora Iulia, Montreal, Canada

Vlădica uşurează durerea

Au fost multe cazuri în viaţa mea când Vlădica m-a ajutat. Până în acest moment, nu m-am gândit că merită să le acord o atenţie deosebită, dar conştiinţa nu m-a lăsat baltă şi a început să mă mustre.

Am fost ieri la doctor. Sufăr de diferite alergii şi adese am am probleme cu nasul. După ce mi-a analizat nasul, doctorul a descoperit un mic polip pe care s-a hotărât să-l înlăture chiar atunci şi acolo. L-a tăiat, iar nasul a început să sângereze din abundenţă – o problemă pe o avusesem cu câţiva ani în urmă. I-am promis în gând Vlădicăi Ioan că dacă sângerarea se va opri, voi informa comisia diocezană care aduna informaţii despre ajutorul de rugăciune al Vlădicăi Ioan. După operaţie, doctorul m-a ţinut o vreme în birou, apoi am plecat acasă. Nasul a continuat să mai sângereze puţin. Mi-am uns apoi nările cu untdelemn de la mormântul Vlădicăi Ioan şi m-am întins să mă odihnesc. Când m-am trezit, am constatat că curgerea sângelui se oprise.

Constantin Youmin, Monterey, CA

Puternica credinţă a Vlădicăi

În urmă cu două zile, l-am dus pe nepotul meu la biserica locală pentru a-l boteza. Spre mine se apropie o tânără care îmi spuse că nu este deloc igienic ca copiii să fie botezaţi în

18 O posibilă aluzie la afirmaţia Apostolului Pavel din I Cor. 12: 9: ...Căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte [n. tr.].

aceeaşi cristelniţă. Am încercat s-o liniştesc povestindu-i o întâmplare la care eu însumi fusesem martor.

La spitalul rusesc din Shanghai, un pacient cu afecţiuni psihice, într-un moment de luciditate, a cerut Sfânta Împărtăşanie. Vlădica Ioan a venit imediat. Bolnavului i s-a dat Împărtăşanie, dar, ieşindu-şi iar din minţi, a uita de cererea lui şi a vărsat pe podea Trupul şi Sângele Domnului. Vlădica Ioan a făcut ceea ce fiecare preot trebuie să facă – a lins fiecare picătură şi fărâmă de pe podea! Şi deşi acest alienat mintal avea vreo boală contagioasă, Vlădica nu a avut nimic de suferit. Sunt sigur că tânăra a înţeles despre ce vorbeam, dar m-am simţit obligat să-i povestesc acest incident cu Vlădica Ioan. Eu însumi am văzut toate; nu este rodul imaginaţiei cuiva.

G. G. Egorov, Moscova

Cei ce plac/Plăcuţii lui Dumnezeu nu vor fi batjocoriţi

În urmă cu unsprezece sau doisprezece ani, cunoştinţele mele, familia Petrov, s-au oferit să mă conducă de la biserică acasă. Era un cuplu de vârstă mijlocie, energic şi cu stare/avut. În timp ce conducea, D-l Petrov nu a făcut altceva decât să-l calomnieze cu asprime pe Vlădica Ioan cu o totală lipsă de respect.

A doua zi, am plecat în Italia împreună cu soţul meu, iar când, o lună mai târziu, ne-am întors de acolo, am fost şocat să-l găsesc pe D-l Petrov foarte schimbat: slăbise cu cel puţin douăzeci de livre [engl. pounds],19 iar faţa lui era cadaverică/palidă/iar la faţă era alb ca varul. Când l-am întrebat ce se întâmplase, el a răspuns că soţia lui era bolnavă în spital. Deşi suferise o operaţie, nu i-au găsit nimic, iar ea efectiv slăbea pe măsura trecerii minutelor. După puţină vreme a murit şi a fost incinerată. D-l Petrov s-a însurat la puţin timp după aceea; a doua lui soţie era franţuzoaică, o romano-catolică, iar el s-a convertit la credinţa ei. Curând au plecat în sudul Franţei. Nici nu sosiseră bine, că D-l Petrov a murit; şi el a fost incinerat/a fost şi el, de asemenea, incinerat. Ce sfârşit tragic pentru viaţa pământească a acestui cuplu!

Pentru mine a fost şi este foarte evident modul în care Domnul îi apără pe credincioşii Săi slujitori, şi cât de atenţi trebuie să fim pentru a nu judeca oameni, mai ales ierarhi.

I. S., B-na

Vlădica vindecă şi întăreşte

Aceasta s-a întâmplat în ianuarie 1966. Suferind de o durere chinuitoare, am fost dus de ugenţă la spital, unde am aflat că era nevoie neîntârziat de o operaţie. Cangrena se întindea iar viaţa mi-era ameninţată. În timpul operaţiei, de praznicul Botezului Domnului (Teofaniei), a apărut o complicaţie; sângele se închega foarte greu, pierzând astfel mult sânge. Eram atât de slab după operaţie încât era o minune că sufletul mai era încă în trup. Mai târziu, greocoaica cu care împărţeam salonul mi-a spus că în timp ce încă zăceam inconştient, „a venit să te vadă un ierarh; era destul de scund şi a intrat cu paşi repezi; s-a rugat lângă patul tău, te-a stropit cu agheasmă, te-a binecuvântat şi a plecat.” Auzind acestea, m-am gândit, cine putea fi? Am aflat mai târziu că fusese Vlădica Ioan. Prin rugăciunile Vlădicăi dragului meu Vlădică pentru mine, păcătosul, în scurt timp mi-am revenit. Mi-amintesc de aceasta cu recunoştinţă şi cred cu tărie în puterea rugăciunii Vlădicăi.

Unchiul meu, pe când era tânăr în Shanghai, a căzut bolnav cu febră. Bunica mea mi-a spus că după ce a venit Vlădica la el şi s-a rugat, el s-a făcut bine imediat.

19 Cel puţin zece kilograme [n. tr.].

Iată un alt caz. Mama mea avea multe frământări/nelinişti lăuntrice. Odată, cânta şi citea la strană. După Dumnezeiasca Liturghie s-a aşezat la măsuţa de lângă strană şi a început să copieze lecţii de Vechiul Testament. Vlădica Ioan ieşi din altar, văzând-o pe mama, a început să-i povestească viaţa Sfăntului Eustratie Placides. Apoi s-a uns pe sine cu undelemn şi apoi pe mama. Mama a observat că toate necazurile ei dispăruseră, simţind o întărire şi o linişte lăuntrică. Vlădica Ioan a ajutat din nou!

Irina Trubetskoy, Burlingame, CA

Vindecarea unui copil

Finul meu Adam s-a născut pe 6 ianuarie 1989, iar câteva zile mai târziu a fost adoptat de părintele Andrei şi Rut. A fost sănătos până în toamna anului 1989, când i-au apărut nişte spasme infantile care i-au cauzat atacuri de apoplexie. Din octombrie 1989, a început să primească Fenobarbitol iar în noiembrie au început să-i facă injecţii cu ACTH.20 O lună mai târziu, în ianuarie, i s-a adăugat medicamentul Klonopin – Diamox. Efectele acestor medicamente au oscilat în a-i pricinui/i-au pricinuit fie o letargie fie o iritabilitate extremă. Adam dormea rareori noaptea iar dezvoltarea lui a fost împiedicată.

I-am scris părintelui Petru să se roage pentru Adam la mormântul Arhiepiscopului Ioan, care lucru l-a şi făcut, punând numele lui Adam sub mitra sa. Părintele Petru ne-a trimis şi untdelemn de la mormânt cu care îl ungeam zilnic pe Adam. Puţin după aceea, mama lui Adam ne-a comunicat că începuse să fie mai puţin agitat şi, după trei luni de inactivitate, a început în sfârşit să le răspundă părinţilor.

În martie 1990, Adam a încetat să mai ia Klonopin iar în aceeaşi lună, de praznicul Buneivestiri, atacurile au încetat! Treptat-treptat, lui Adam i s-a administrat tot mai puţin ACTH iar în iunie i s-a retras şi Fenobarbitolul. În august, Adam a început să meargă, iar pe 8 septembrie, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, n-a mai avut nevoie de nici un medicament, atacurile lăsându-l în pace.

Din cauză că boala i-a întârziat dezvoltarea, Adam a început să primească diferite terapii fizice, verbale şi profesionale/practice. Cu câteva luni în urmă, el a fost despovărat de programul terapeutic, deoarece el putea activa/nu se putea comporta la un nivel potrivit vârstei.

Părinţii, rudele şi prietenii lui Adam consideră că însănătoşirea lui este o minune şi cred că totul se datorează untdelemnului sfinţit şi rugăciunilor Arhiepiscopului Ioan Maximovici.

Mă simt norocos/fericit că am aflat de Arhiepiscopul Ioan de la tatăl meu care i-a fost elev la seminarul sâbesc din Bitol, Iugoslavia, precum şi de la un alt student, părintele Spiro, care mi-a dat spre lectură o carte a minunilor lui.

Am pomenit pe mulţi oameni la rugăciunile de la mormântul Arhiepiscopului Ioan şi voi continua să le spun şi altora despre acest sfânt al lui Dumnezeu.

Mileva Savici, Chicago

Durerile încetează prin rugăciunile Vlădicăi

La începutul lui octombrie 1989, am început să am nişte dureri ascuţite de spate, cauzate de muncă. În ciuda stării în care mă aflam, am continuat să muncesc şi să încerc să fac cât mai multe. Nu am consultat nici un doctor, ştiind că ei nu te pot ajuta întotdeauna. Mi-am încredinţat nenorocirea unui prieten.

20 În româneşte ar fi HACT = hormon adreno-cortico-tropic [n. tr.].

Dimineaţa, când mă scol din somn, obişnuiesc de regulă să fac o metanie. Din pricina durerii de spate, cu greu o mai puteam face şi pe aceasta, iar într-o săptămână n-am mai putut să o fac deplin. Când în dimineaţa zilei de luni, 9 octombrie, m-am sculat ca de obicei din pat, am făcut un efort de a face o metanie. Am rămas şocat! Nu am mai simţit nici o durere. Eram atât de viguros de parcă nu avusesem niciodată nici o durere. Slavă lui Dumnezeu!

Mai târziu am aflat că bunul suflet căruia îi încredinţasem necazul meu, se dusese la mormântul Vlădicăi Ioan din San Francisco şi se rugase pentru mine. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui.

Alexandra Kiritis, Los Angeles, CA

Vlădica ajută o familie

Aş dori să vă prezint în detaliu mijlocirile Fericitului Arhiepiscop Ioan pentru familia mea. Poate că unor oameni acestea nu arată ca nişte fapte minunate, dar părintele Svetislav şi cu mine ştim că înainte să căutăm rugăciunile Vlădicăi, noi am fost fără ajutor.

Primul episod din această serie de evenimente a început atunci când, în 1982, consiliul parohial al bisericii Sfântul Nicolae din Endicott, New York, ne-a invitat să locuim în casa parohială care era vacantă. Noi sperasem să ne mutăm undeva mai aproape de Jordanville, la o parohie a Bisericii ruse din Diaspora. (Părintele fusese cleric al Bisericii sârbeşti de la hirotonia lui din 1974.) Până când am început zilnic să ne rugăm stăruitor pentru mijlocire, nu ne-am putut găsi nici o casă.

În Endicott, părintele Svetislav a reuşit să-şi găsească o slujbă într-un spital – din nou, prin rugăciunile Arhiepiscopului Ioan. Înainte de aceasta încercase la mai multe spitale din mai multe localităţi, dar fiindcă nu avea experienţă în asistenţă socială/în îngrijirea sănătăţii nu reuşea să-şi găsească de lucru, având nevoie de o slujbă seculară, motiv pentru care nu a putut fi numit parohul din Endicott. Mai mult, Vlădica Ioan i-a aranjat părintelui Svetislav să poată fi acceptat într-o şcoală sanitară, nereuşind până atunci să se înscrie/înregimenteze în nici o şcoală.

În final, la aproape doi ani de la prima noastră vizită în Edicott, l-am adoptat pe fiul nostru, Ioan, dându-i numele credinciosului nostru mijlocitor. După zece ani de căsătorie, nenumărate vizite la doctori, o mulţime de dificultăţi venite din partea agenţiilor pentru adopţie locale şi străine, care de fapt ne permiteau numai să ne trecem pe o listă de persoane în aşteptarea unor formulare oficiale pentru adopţii, ni s-a oferit, prin mila lui Dumnezeu, copilul pentru care ne rugasem. Ioan s-a născut într-un spital din apropiere chiar în ziua în care noi am vizitat pentru prima dată parohia Sfântul Nicolae din Endicott. Hotărârea noastră de a-l numi Ioan a fost întărită/adeverită atunci când, în ziua în care urma să-l vedem pe copil pentru prima dată, rugăciunile Vlădicăi îl sprijineau pe fratele părintelui Svetislav, Predrag, care trecea printr-o situaţie care îi punea în pericol viaţa/soră cu moartea/de viaţă şi de moartea.

Ioan a fost botezat pe 2 iulie 1984, de către Ieromonahul Ilarion (în prezent Episcop de Manhattan) la Mănăstirea Sfânta Treime, în ziua comemorării morţii Ferictului Arhiepiscop Ioan. Naşul lui Ioan, părintele Adam Yonitch, împreună cu soţia lui, de asemenea fără copii după mulţi ani de căsătorie, a obţinut un portret al al Vlădicăi Ioan în timp ce se aflau la mănăstire, încercând totodată să-i implore mijlocirea/să-l roage pentru mijlocire. La un an şi ceva după aceea, ceea ce era mult mai repede decât cei opt ani cât am stat pe lista de aşteptare pentru adopţii, părintele, împreună cu (preoteasa [rus. Matuşca]) Roberta au adoptat gemeni, Damian şi Mira, care nu aveau mai mult de două săptămâni. Două zile mai târziu, l-am adoptat pe cel de-al doilea copil al nostru, Natalia. Deşi am încetat să ne mai rugăm stăruitor lui Dumnezeu, fiindu-I recunoscători pentru fiul pe care ni-l dăruise, El nu a uiatat nădejdea noastră de avea o familie. Suntem siguri/încredinţaţi că Vlădica Ioan - un ocrotitor al orfanilor

încă de la şederea lui în China – a continuat să mijlocească la Dumnezeu de dragul micuţei noastre familii.

Părintele Svetislav şi cu mine continuăm să ne rugăm zilnic Vlădicăi Ioan. Chiar şi copiii noştrii îşi dau seama de impactul pe care l-a avut grija lui în vieţile noastre. Sperăm ca relatarea/povestea noastră să-i ajute şi pe alţii să cunoască puternica mijlocire a Vlădicăi Ioan înaintea Părintelui ceresc. Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce este minunat întru sfinţii Lui!

Presbitera [Matushka] Nancy Mirolovici, Buffalo, NY

Vlădica miluieşte o fetiţă

În 1988 fiica mea s-a ales cu stare foarte rar întâlnită, alapecia aniversalys, care îi pricinuia o cădere completă a părului de pe cap şi de pe întregul trup. Nu se cunoaşte cauza acestei boli şi nici un remediu pentru ea.

Fiicei mele îi plăcea să se roage la mormântul Arhiepiscopului Ioan; într-o duminică, s-a dus şi l-a implorat cu lacrimi pe Vlădica să-i dea sprâncenele, genele şi părul de pe trup. Nu se putea opri din plâns/Plângea încontinuu. I-a spus Vlădicăi că putea trăi şi fără părul de pe cap, zicând-i: ”te rog, dă-mi sprâncene, gene şi păr pe trup.”

Şi a fost o minune. Au început să apară sprâncenele, genele şi părul de pe trup. Îi este foarte recunoscătoare Vlădicăi Ioan, regretă totuşi că nu-I ceruse şi păr pentru cap/podoaba capilară.

O mamă, California

Clarviziunea Vlădicăi

Din cele două episoade din viaţa Vlădicăi Ioan care urmează, primul îl ştiu de la un cleric din Shanghai, iar a doilea de la un comerciant tot din Shanghai, răposatul Dimitri Mihailovici Azovtsev.

Vlădicăi Ioan I s-a cerut să aducă Sfintele Taine unui muribund din spitalul rusesc din Shanghai. El a fost însoţit de un membru al clerului. Ajungând la spital, au văzut un tânăr de aproape douăzeci de ani, plin de viaţă, care cânta la o armonică. El aştepta la rând pentru a i se da drumul. Vlădica l-a chemat: „Vreau să-ţi dau Sfânta Împărtăşanie.” Atunci şi acolo, tânărul s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Clericul, mirându-se de aceasta, l-a întrebat pe Vlădica de ce nu s-a dus direct la cel care era pe moarte, zăbovind în schimb cu acest tânăr foarte sănătos. Vlădica a răspuns fără menajamente: „El va muri diseară, în timp ce omul care este grav bolnav va mai trăi mulţi ani.” Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat.

Un prieten al lui Dimitri Mihailovici Azovtsev, şi el comerciant, avea o maşină. Într-o zi, în timp ce conducea, l-a zărit pe Vlădica Ioan, a oprit, a ieşit din maşină şi s-a dus să-i ceară binecuvântarea. Era seara târziu şi ploua. Binecuvântându-l pe comerciant, Vlădica i-a cerut să-l ia în maşină şi să-l ducă la o adresă. Au oprit la un apartament. Uşa a fost deschisă de către doamna casei. Atunci când Vlădica a cerut să-l vadă pe soţul ei, ea i-a spus că bărbatul ei, simţindu-se foarte obosit, mâncase de cină şi de dusese imediat la culcare. Vlădica i-a cerut să-l scoale pe bărbat. După ce l-a mărturisit, Vlădica i-a dat Sfânta Împărtăşanie. La întoarcere, comerciantul l-a întrebat pe Vlădica de ce s-a grăbit aşa de tare ca să împărtăşască un om perfect sănătos. „Diseară va muri,” a răspuns Vlădica. Avea dreptate.

Mihail P. Briukov, Stratfield, Australia

Vlădica apare la mormânt

Pe 2 iulie 1984, dimineaţa devreme, la pomenirea morţii Vlădicăi Ioan, D-l I. Ma a plecat către mormânt pentru a fi prezent la Dumnezeiasca Liturghie. Fusese avertizat că vor fi prezenţi foarte mulţi oameni, şi de aceea a sosit foarte devreme, pe la 5 A. M.

Clerul deja se pregătea pentru Liturghie când, deodată, I. Ma l-a văzut pe Vlădica Ioan în veşminte albe. I. Ma s-a plecat jos pentru a cere binecuvântarea Vlădicăi, dar atunci când şi-a ridicat capul, Vlădica dispăruse.

Adăugăm faptul că I. Ma tocmai venise în decembrie 1983 din China. Acolo, din pricina comuniştilor, şi-a petrecut şaptesprezece ani în închisoare, fiind apoi persecutat timp de treizeci şi cinci de ani din cauză că, la cererea Vlădicăi Ioan, i-a jutat pe nişte ruşi.

L.N.I., San Francisco

Pentru a da o oarecare unitate şi claritate lucrării, a trebuit ca mărturiile despre ajutorul rugător al Arhiepiscopului Ioan să le edităm într-o formă scurtată. Ne-am străduit să/Am făcut toate eforturile să păstrăm sensul şi duhul a ceea s-a scris. Datorită faptului că o mare parte din materialul primit se referea la mijlocirea însoţită de minuni aVlădicăi, am încercat ca în această antologie să alegem cele mai diverse mărturii. Cele care nu au fost incluse, precum şi materialele care continuă să vină, vor apărea, cu voia lui Dumnezeu, într-un volum viitor.

Culegătorul

POZĂ

Ţinând o predică la Catedrala Sinodală a Maicii lui Dumnezeu „A Semnului”/Peceţii” [engl. Of the Sign].

III

Predici

CUVÂNT LA

ÎNFRICOŞĂTOAREA JUDECATĂ

ASTĂZI ESTE Duminica Înfricoşătoarei Judecaţi şi este firesc să vorbim despre Înfricoşătoarea Judecată şi despre semnele sfârşitului acestei lumi. Nimeni nu ştie ziua; numai Dumnezeu Tatăl o ştie; dar semnele apropierii sale sunt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele de la sfârşitul acestei lumi într-o manieră acoperită, folosindu-se mai mult imagini; dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o, existând o tradiţie autentic bisericească care ne vorbeşte atât despre semnele apropierii sfârşitului lumii cât şi despre Înfricoşătoarea judecată.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ va fi tulburare, războaie, conflicte sociale, foamete şi cutremure. Oamenii vor suferi de frică; vor muri din pricina aşteptării nenorocirilor. Nu va mai fi viaţă, ci o stare chinuitoare de cădere de la viaţă. Va fi o cădere nu numai de la viaţă, ci şi de la credinţă: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pământ? (Lc. 18: 8)

Oamenii vor deveni mândri şi nerecunoscători, sfidând Dumnezeiasca Lege: împreună cu o căderea de la viaţă va fi şi o lipsă a vieţii morale.

Va fi o epuizare a binelui şi o creştere a puterii răului. Sfântul Apostol Ioan Teologul, în de-Dumnezeu-inspirata lui lucrare, Apocalipsa, scrie şi el despre acestă vreme. El însuşi spune că „era în Duh,” ceea ce înseamnă că Sfântul Duh era întru el atunci când soarta Bisericii şi a lumii i se descoperise în diferite imagini, din această pricină se şi numeşte Apocalipsa (descoperirea) lui Dumnezeu.

El înfăţişează soarta Bisericii prin imaginea unei femei care, în acele vremuri, se ascunde în pustie: ea nu se arată în viaţa publică, aşa cum face şi Rusia astăzi.21

Forţele care pregătesc apariţia antihristului vor deţine funcţii importante în viaţa publică.22 Antihrist nu va fi un diavol întrupat ci o fiinţă umană. „Anti” este un cuvânt care înseamnă „vechi,” sau „în locul” sau „împotrivă.” Acel om vrea să fie în locul lui Hristos, să-I ocupe locul şi să aibă ceea numai Hristos se cuvine să aibă. El va voi să exercite aceeaşi atracţie şi autoritate aspura întregii lumi.23

El va primi această putere ca pe o anticipare a propriei distrugeri respectiv a întregii lumi. El va avea un ajutor, un Mag, care, cu puterea minunilor mincinoase/falselor minuni, îşi va împlini dorinţa de a-i ucide pe cei pe cei ce nu recunosc autoritatea lui Antihrist. Înainte de nimicirea lui Antihrist, vor apărea doi oameni pentru a-l defăima. Magul îi va ucide, iar timp de trei zile, trupurile lor vor zăcea neîngropate; această privelişte îi va oferi Antihristului şi slujitorilor săi o desfătare fără măsură/de nedescris. Apoi, deodată, acei drepţi vor învia, iar întreaga armată a lui Antihrist se va îngrozi şi se va tulbura cumplit, şi însuşi Antihrist va cădea pe dată mort, ucis de puterea Duhului.

Dar ce putem şti despre acest om, Antihristul? Nu-i putem cunoaşte cu exactitate neamul. Tatăl lui este cu desăvârşire necunoscut, în vreme ce mama lui este o femeie spurcată care făţăreşte/pretinde fecioria. El va fi un jidov din seminţia lui Dan. Avem şi un indiciu al acesteia, în faptul că Iacob, atunci când a murit, a spus că [Dan] va fi în posteritate, ...un şarpe la drum, viperă la potecă, muşcând călcâiul calului; şi va cădea călăreţul pe spate, aşteptând mântuirea Domnului (Fac. 49: 17). Acesta este un indiciu metaforic/plastic că el va lucra cu răutate şi viclenie.

21 E vorba de emigraţia rusă – din care clerul şi credincioşii deţin o pondere semnificativă – care a început să părăsească teritoriul rus fie silită, fie de nevoie începând cu Revoluţia bolşevică din 1917. Unele peronalităţi bisericeşti sau scriitoriceşti nu şi-au găsit odihna nici în diferitele ţări occidentale în care au emigrat, fiind, ca şi femeia din Apocalipsă, prigonite de „balaurul” antihrist[ic] al ideologiei comuniste. [n. tr.]. 22 De prisos a da exemple contemporane. 23 Vezi Tesal. 2: 3. 4 (n. tr.).

Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, anume că înaintea sfârşitului lumii, vor veni la Hristos24 o mulţime de jidovi;numai că tribul lui Dan nu se regăseşte în enumerarea triburilor care se vor mântui.

Antihrist va fi foarte înţelept, foarte priceput în comunicarea cu oamenii. El va fi fermecător şi plin de afecţiune.

Filosoful Vladimir Soloviev s-a ocupat îndeaproape de acest subiect; el a încercat să înfăţişeze sub forma unei povestiri apariţia şi personalitatea lui Antihrist. El s-a folosit cu foarte mare de grijă de toate materialele care puteau aveau vreo relevanţă, patristice în primul rând, dar şi din Islamism, din care a rezultat o imagine cutremurătoare.

Pregătirea apariţiei lui în lume a început încă de la învierea Mântuitorului. Taina fărădelegii se şi lucrează [cf. II Tesal. 2: 7], iar forţele care îi pregătesc apariţia se luptă cu deosebire împotriva dreptei autorităţi împărăteşti. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihristul nu poate apărea decât atunci când va fi înlăturat „Cel care îl împiedică”. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest verset spunând că „cel care o împiedică” este dreapta putere dumnezeiască.

O asemenea putere se luptă cu răul. Taina care lucrează în lume nu doreşte acest lucru, nu doreşte o autoritate care duce război împotriva răului; din contră, doreşte o autoritate a nedreptăţii, iar atunci când va reuşi să împlinească aceasta, atunci nimic nu va mai sta în calea venirii lui Antihrist. El nu va fi numai inteligent şi fermecător: va fi compătimitor, un filantrop care face binele,25 de dragul întăririi puterii sale. Iar atunci când şi-o va întări suficient, astfel încât întreaga lume să-l recunoască, atunci îşi va arăta adevărata faţă/identitate [engl. face].

Îşi va alege Ierusalimul ca şi capitală a sa, deoarece aici a fost locul în care Mântuitorul S-a descoperit pe Sine şi Dumnezeiasca Sa învăţătură, iar întreaga lume a fost chemată la fericirea bunătăţii/virtuţilor şi a mântuirii. Dar lumea nu l-a primit pe Hristos, răstignindu-L în Ierusalim, în vreme ce sub Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii care a recunoscut autoritatea lui Antihrist.

Odată atinsă culmea puterii, Antihrist va cere ca oamenii să-i recunoască realizările sale ca pe ceva pe care nici o altă putere pământească şi nici un alt om le poate atinge, va cere ca oamenii să se plece lui ca unei fiinţe superioare, ca unui dumnezeu.

Soloviev descrie foarte bine caracterul activităţii sale de Conducător Suprem. El va face ceea ce le este plăcut oamenilor cu condiţia ca ei să recunoască Autoritatea lui Supremă. El va îngădui ca Biserica să existe, permiţându-i să-şi ţină dumnezeieştile slujbe, va făgădui construirea de temple măreţe26 – cu condiţia să fie recunoscut ca „Fiinţă Supremă” şi să fie venerat. El va avea o ură personală împotriva lui Hristos. El va trăi prin această ură şi se va bucura să-i vadă pe oameni cum se leapădă de Hristos şi Biserică. Va fi o cădere în masă/masivă de la credinţă; chiar şi mulţi dintre episcopi vor trăda credinţa, îndreptăţindu-se pe ei şi arătând spre măreaţa poziţie a Bisericii.

Căutarea compromisului va fi o dispoziţie caracteristică a oamenilor. Sinceritatea spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica cu isteţime propria cădere, o astfel de dispoziţie generală va fi susţinită de o răutate plină de afecţine. Oamenii se vor obişnui cu apostazia de la adevăr şi cu dulceaţa compromisului şi a păcatului.

Antihristul va îngădui oamenilor totul, numai „să cadă la pământ/se plece şi să închine lui.” Nimic nou. Împăraţii romani erau tot aşa de dispuşi a da creştinilor libertate, numai să recunoască divinitatea [împăratului] şi autoritatea divină supremă; ei i-au martirizat pe creştini numai pentru că aceştia declarau: Închinaţi-vă lui Dumnezeu şi numai Lui să-L slujiţi. 24 Sau: se vor converti la Creştinism [n. tr.] 25 După anii 1940, America, ajunsă la apogeul puterii militare şi economice, era numită de către mulţi Samarineanul milostiv sau cel bun al lumii, cu alte cuvinte un filantrop pe cinste. Să judece fiecare cât de „bun” a fost, şi este acest „samarinean” [n. tr.].26 Un asemenea „templu măreţ” este pe cale de a se construi şi în centrul capitalei noastre! [n. tr].

Întreaga lume i se va supune lui, după care el îşi va descoperi ura împotriva Hristos şi Creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că cei care îl vor venera vor avea o pecete pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu este clar dacă acesta va fi un semn pe trup, sau este o expresie metaforică a faptului că oamenii vor simţi în minţile lor necesitatea venerării lui Antihrist şi a supunerii voinţei lor faţă de el. Iar atunci când întreaga lume va manifesta o încredere desăvârşită în el – atât a voinţei cât şi a conştiinţei - atunci cei doi drepţi pomeniţi mai înainte vor apărea printre oameni şi vor propovădui fără frică credinţa defăimându-l/demascându-l pe Antihrist.

Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului, vor apărea două sfeşnice, doi „măslini arzând,” doi drepţi. Antihrist îi va ucide cu puterea Magului. Cine sunt aceşti oameni? Conform tradiţiei bisericeşti, cei doi drepţi care nu au gustat moartea niciodată: Proorocul Ilie şi Proorocul Enoh. Există o profeţie conform căreia aceşti sfinţi, care nu au gustat moartea, o vor gusta timp de trei zile; dar după trei zile vor învia.

Moartea lor va fi pricină de mare bucurie pentru Antihrist şi slujitorii lui. Învierea lor din ziua a treia le va aduce o groază, o spaimă şi o tulburare de cumplite. Şi atunci va veni sfârşitul lumii.

Apostolul Petru spune că prima lume a a fost creată din apă şi prin apă va pieri. Din apă, este de asemenea o imagine a haosului din materie, în timp ce, a pierit prin apă este o imagine a Potopului. Iar acum lumea este păstrată pentru foc... iar pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. (II Pt. 3: 7, 10). Toate stihiile se vor topi/arde. Lumea, în forma ei de acum, va pieri într-o clipită. Într-o clipită totul se va schimba.

Va apărea semnul Fiului lui Dumnezeu, adică semnul Crucii. Toţi cei care s-au supus de bunăvoie Antihristului, „vor izbucni în plâns.” Totul se va sfârşi. Antihrist va fi ucis. Sfârşitul împărăţiei sale va fi sfârşitul războiului cu Hristos. Sfârşitul, sau darea seamă pentru viaţa fiecăruia, este o socoteală pe care o vom da Adevăratului Dumnezeu.

Atunci, din munţii Palestinei, se va ivi Chivotul Legământului. Proorocul Ieremia a ascuns Chivotul şi Focul Sfânt într-o fântână adâncă. Atunci când au scos apă din acea fântână, aaceasta a izbucnit în flăcări. Dar Chivotul nu l-au găsit.

Când privim la viaţa de astăzi, cei ce pot să vadă, văd că tot ce s-a proorocit despre sfârşitul lumii se împlineşte.

Cine este acest om – Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă un nume metaforic /îl descrie după un nume metaforic – 666; dar toate încercările de înţelegere a acestei denumiri au fost zadarnice.27

Viaţa lumii contemporane ne oferă o înţelegere destul de clară a posibilităţii pieirii lumii prin foc, când toate stihiile se vor transforma prin foc. Bomba atomică ne dă această

27 Nici un sfânt părinte nu a putut şti totul, nici nu ar fi fost de folos, a şti totul e al lui Dumnezeu. De aceea, ne folosim de spusele unuia sau altuia dintre părinţi pentru a înţelege cât mai bine o chestiune. Această cunoaştere poate sau nu să ne apropie de Dumnezeu, cunoaşterea Lui nu înseamnă aflarea unor simple informaţii despre El care, chipurile, ne fac mai deosebiţi decât ceilalţi. Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul: „Cu 2000 mii de ani în urmă s-a scris în Apocalipsă că oamenii se vor pecetlui cu numărul 666. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase (Apoc. 13: 18). Pentru evrei numărul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus în diferite războaie. Impozitul anual era de 666 de talanţi de aur (3 Regi 10: 14 şi 2 Par. 9: 13). Acum, ca să supună toată lumea, pun iarăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor slăvit. De aceea, nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu ştiau aceasta ce o spune Sfântul Ioan în Apocalipsă – dar nu încetează să fie mamona...” (Cuviosul Paisie Aghioritul, CUVINTE II, Trezire Duhovnicească, Trad. din limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 178-179.” Există o literatură întreagă asupra acestui subiect. Ceea ce este sigur e faptul că, în curând, va deveni din ce în ce mai greu să efectuăm tranzacţii economice, fără a ne folosi de anumite numere indispensabile sau peceţi (carduri, cipuri etc.) pentru a cumpăra sau vinde. [n. tr.]

înţelegere/garanţie./Existenţa bombei atomice ne dă această înţelegere/ne dovedeşte acest lucru.

Sfârşitul lumii nu însemnează şi distrugerea ei, ci transformarea ei. Totul se va schimba dintr-o dată, într-o clipire de ochi. Morţii vor învia în trupuri noi – trupurile proprii, dar înnoite – în acelaşi fel în care a înviat şi Hristos în Trupul Său, cu urmele rănilor de la cuie şi suliţă; dar avea calităţi noi, deci un trup nou. Nu este clar dacă acesta va fi un trup cu totul nou sau cel prin care omul omul a fost creat.

Şi Domnul va apărea pe nori cu slavă. Cum Îl vom vedea? Cu ochi duhovniceşti. Chiar şi acum, în momentul morţii, drepţii văd ceva ce nu poate fi văzut de cei din jurul lor.

Trâmbiţele vor suna, tare şi puternic. Vor suna în sufletele oamenilor, în conştiinţele lor. Tot ce s-a adunat în conştiinţa omului va fi dat la iveală/ieşi la lumină.

Proorocul Daniel, vorbind despre Înfricoşătoarea Judecată, ne spune că Cel Vechi de Zile, Judecătorul, se va afla pe Tron, iar înaintea Lui un râu de foc. Focul este un element purificator. Focul arde păcatul, îl nimiceşte prin ardere; va nimici de asemenea şi suferinţa28; dacă păcatul a devenit pentru om ceva firesc, atunci îl va nimici şi pe om.

Acel foc va izbucni în interiorul omului: unii oameni se vor bucura la vederea Crucii, alţii vor cădea în disperare, confuzie, groază. În acest fel, oamenii vor fi imediat despărţiţi. În naraţiunea evanghelică se spune că unii vor sta de-a dreapta Judecătorului, alţii de-a stânga – conştiinţa de sine îi va separa.29 Însăşi starea lăuntrică, starea sufletului omului îl va arunca pe acesta într-o parte sau alta, la dreapta sau la stânga.

Cu cât mai conştient şi mai râvnitor se nevoieşte un om să ajungă la Dumnezeu în viaţa prezentă, cu atât mai mare va fi bucuria auzirii cuvintelor: Veniţi la mine, binecuvântaţilor; şi dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor aduce după sine focul groazei şi al chinurilor asupra celor care nu L-au vrut, care au fugit, I-au stat împotrivă sau L-au hulit în timpul vieţii.

Înfricoşătoarea Judecată nu ştie de martori sau de acte de acuzare. Totul este întipărit în sufletul oamenilor, iar aceste întipăriri, aceste cărţi vor deschise. Totul va deveni limpede pentru fiecare în parte şi pentru toţi, iar starea sufletului omului îl va trimite fie la dreapta fie la stânga.

Unii se merg spre bucurie, alţii spre groază.Când cărţile se vor deschide, va deveni limpede pentru toţi că rădăcinile tuturor

patimilor se găsesc în sufletul omului. Aici îl vom vedea pe beţiv, pe desfrânat; unii ar putea crede că atunci când trupul moare şi este îngropat, moare şi păcatul.

Nu; înclinarea a fost în suflet, iar pentru suflet, păcatul a fost dulce.Iar dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat şi nu s-a lepădat/eliberat/a scăpat de el, va

veni la Înfricoşătoarea Judecată cu aceeaşi dorinţă pentru dulceaţa păcatului şi nu-şi va mai putea stăpâni niciodată dorinţa.30 Va fi suferinţa urii şi a răutăţii. Aceasta este condiţia/starea iadului.

Gheena focului este viaţa lăuntrică; este flacăra patimii31, flacăra slăbiciunii şi a răutăţii; şi va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor a răutăţii neputincioase.

28 Vezi I Cor. 3: 15 [n. tr.].29 Se pare că nu toţi vor avea o conştiinţă atât de limpede. Oricum, toţi vor merge fie la stânga fie la dreapta. Mântuitorul Hristos mai menţionează o categorie de aspiranţi la cina eshatologică, anume cei ce se închipuie vrednici de a participa la veşnica bucurie a comuniunii cu Hristos, înşelarea în care au căzut este demascată tot de Hristos. Vezi în acest sens Parabola celor zece fecioare (Mt. 25: 1-13) a Oaspetelui fără haină de nuntă (Mt. 22: 11-14) a Uşii închise (Lc. 13: 24-30) etc. Aceştia nu pot fi alţii decât „credincioşii” ipocriţi! - fie ei creştini sau necreştini. [n. tr.] 30 Este dorinţa viermelui neadormit al păcatului sau poftei de care se vorbeşte în Evenghelie. [n. tr.].31 Sau viermele neadormit, după cuvântul Mântuitorului [n. tr.].

Apendix

TROPARULSfântului Ierararh şi făcător de minuni

IOAN Shanghai şi San Francisco

Glas 5

Iată, grija pentru turma ta în şederea/rămânerea ei / a preînchipuit rugăciunile / pe care totdeauna le oferi/jertfeşti pentru toată lumea. / De aceea, ajugând la cunoaşterea dragostei tale, / credinţa ne-am întărit, Sfinte ierarhe şi făctorule de minuni Ioane! / Cu totul sfinţit de Dumnezeu prin slujirea preacuratelor Taine, /şi astfel veşnic întărit prin acestea, te-ai grăbit spre nevoinţă, preafericite vindecătorule. // Grăbeşte şi acum spre

ajutorul nostru care te cinstim pe tine cu toată inima.

Raportul/Decretul Sinodului Episcopilor întocmit de Comisia care a examinat rămăşiţele pământeşti [engl. remains]ale/moaştele Ierahului Ioan de Shanghai şi San Francisco

ÎN DATA DE 28 SEPTEMBRIE/11 octombrie, dată fiind apropierea canonizării Arhiepiscopului Ioan de Shanghai şi San Francisco (care urmează să aibă loc pe 19 iunie/2 iulie, 1994), cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale, Arhiepiscopul Antonie al Americii de Vest şi San Francisco, a fost deschis mormântul Vlădicăi Ioan; acesta se află în cripta de sub Catedrala diocezană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Bucuria celor Necăjiţi” din oraşul San Francisco.

Înainte de deschiderea şi cercetarea cinstitelor moaşte ale Sfântului Vlădică Ioan, a fost necesară o pregătire atât practică cât şi duhovnicească. Aspectul practic presupunea aflarea modului prin care se putea deschide sarcofagul care adăpostea sicriul Vlădicăi Ioan, determinarea stării în care se afla sicriul şi dacă accesul către el era liber. Lucrarea a fost dusă la bun sfârşit pe 17/30 septembrie, de pomenirea Sfintelor Muceniţe Pistis, Agapis şi Elpis şi mama lor Sofia. În acea după-amiază, Arhiepiscopul Antonie, Preotul Gheorghe Kurtov, Arhidiaconul Nicolai Porşnokoff, Citeţul Vladimir Krassovsky şi Boris M. Troyan au coborât la mormânt şi, după ce Vlădica Antonie a săvârşit Litia, au început lucrul. În decurs de două ore au reuşit au reuşit să înlăture capacul de pe sarcofag, pe care l-au pus pe podea/dalaj. Capacul cântărea aproximativ 400 de livre.32 După ce au înlăturat capacul, primul lucru pe care l-au remarcat a fost mantia Vlădicăi Ioan, care strălucea de parcă ar fi fost nouă. Sub mantie se afla sicriul. Nu se afla nici un odor. Pe capacul sicriului se aflau câteva pete de rugină. După ce s-a cercetat sicriul, sarcofagul a fost închis pentru a se aştepta cercetarea moaştelor Vlădicăi Ioan.

Preasfinţia sa, Arhiepiscopul Lavru al Siracuzei şi Sfânta Treime,33 membru al Comisiei desemnate de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora pentru pregătirile canonizări ce va să fie, a sosit pentru cercetarea moaştelor, ce a avut loc ziua prăznuirii Sfântului Hariton Mărturisitorul. Un alt mebru al Comisiei, Arhiepiscopul Alipie, nu a putut veni din pricina a două praznice din dioceza lui. Preasfinţia sa, Episcopul Chiril de Seattle, ca Vicar al Diocezei Americii de Vest, era şi el membru al Comisiei. De asemenea la cercetare, au mai fost chemaţi să participe şi un număr de preoţi. Cu toţii au fost trei episcopi, şapte preoţi, trei diaconi, un citeţ şi un laic. Toţi participanţii la această sfântă lucrare au ţinut în acea zi post aspru. Cei mai mulţi s-au pregătit prin taina Spovedaniei, alţii prin săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii şi prin primirea Sfintelor lui Hristos Taine.

După Vecernia şi Utrenia de la Catedrală, toţi cei care au luat parte la cercetarea moaştelor, au coborât unul câte unul la mormânt. Participanţii au fost următorii: Arhiepiscopul Antonie, Arhiepiscopul Lavru, Episcopul Chiril, Protopopul Stefan Pavlenko, Protopopul Petru Perekrestov, Preotul Gheorghe Kurtow, Preotul Serghei Kotar, Preotul Alexandru Krassovsky, Ieromonahul Petru (Lukianov), Preotul Pavel Iwaszewicy, Arhidiaconul Nicolai Porşnikoff, Diacon Alexei Kotar, Ierodiaconul Andronic (Taratuchin), Citeţul Vladimir Krassovsky şi paznicul mormântului, Boris Troyan. Toţi ierarhii şi preoţii au citit pe rând Evanghelia deasupra mormântului. La ora 9.00 P.M. Preasfinţiile lor au făcut o panihidă pentru Vlădica Ioan. După panihidă, Arhiepiscopul Antonie a ţinuţ o scurtă predică prin care a făcut apel la toţi participanţii la această sfântă lucrare să-şi păstreze calmul, şi, după ce se vor pleca la pământ, să-şi ceară iertare unul de la altul.

Cu evlavie, cu epitrahilul pe ei şi cântând troparul, „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi,” au început să deschidă sarcofagul. Cu ceva vreme în urmă, preotul Gheorghe Kurtow construise un sicriu de lemn pe care îl adusese acum în criptă. Mulţumită

32 Aprox. 200 de kilograme. [n.tr.].33 Danion, Probabil stareţul mănăstirii Sfânta Treime.

lucrărilor de pregătire de pe 17/30 septembrie, capacul sarcofagului a fost dat la o parte fără dificultate. Clerul a ridicat apoi sicriul cu ajutorul unor cordoane întinse pe sub sicriu; sicriul a fost pus apoi pe catafalc, la capul sarcofagului. S-a observat că sicriul ruginise în multe locuri, incluzând baza. Ieromonahul Petru aduse cheia de la sicriul Vlădicăi, pe care o păstrase timp de douăzeci şi şapte ani, dar din cauza ruginii nu a reuşit să deschidă sicriul. S-a încercat deşurubarea balamalelor de dincolo de lacăt, dar şuruburile ruginiseră şi ele. Nevrând să uzeze de forţă într-o lucrare aşa de sacră/nobilă/sfinţită. Clerul a încercat încet-încet să ridice capacul folosind o pârghie. Vlădica Antonie, văzând că se aflau la ananghie, a cântat: „Nu avem alt Ajutor...,” şi aproape instantaneu s-a deschis lacătul. Toată lumea s-a dat înapoi, făcând loc Arhiepiscopului Antonie ca să desfacă capacul sicriului.

La 10: 10 P.M. Vlădica Antonie, cu cutremur şi frică de Dumnezeu, a deschis sicriul cu cinstitele moaşte ale pururea-pomenitului/vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan. Cu excepţia Episcopului Chiril, care participase la scoaterea/dezvelirea moaştelor Noilor Mucenici, Marea Ducesă Elisabeta şi Maica Varvara din Ierusalim, nimeni din cei prezenţi nu mai fusese vreodată martor la scoaterea unor moaşte, fapt care a făcut să crească teama cu care fiecare înconjura sicriul. Faţa Vlădicăi Ioan era acoperită, toţi şi-au îndreptat imediat atenţia către mâinile lui albe şi ne putrezite. Veşmintele albe şi mitra deveniseră verzi. Binecuvântând şi citind Psalmul 50, Vlădica Antonie a înlăturat aerul de pe faţa Vlădicăi Ioan, iar toată lumea a putut vedea faţa nestricată a vrednicului de pomenire Ierarh. Pielea de pe faţă era albă. Barba se păstrase intactă. Îl locul ochilor erau două mici deschizături, dar fiindcă mitra Vlădicăi era pusă foarte jos, acestea se vedeau foarte puţin. Veşmintele de sub haine putreziseră aproape în întregime iar picioarele se puteau vedea cu uşurinţă. Erau negre. (Este bune-cunoscut faptul că Vlădika avea picioare slabe, iar în timpul vieţii se înnegriseră din cauza rănilor) Pe piciorul Vlădicăi s-a observat o pată, în locul unde fusese o rană deschisă. Nu exista nici un fel de mireasmă, nici plăcută nici neplăcută. Totuşi, se simţea un uşor miros de umezeală, asemănător ce cel al ruginii sau pământului. După dezvelirea feţei, s-a făcut o tăcere desăvârşită. Apoi fiecare a început să cereceteze cu de-amănuntul sfintele lui moaşte, făcând încet unele remarci asupra stării în care se găseau moaştele, veşmintele, crucea etc. Apoi, pe rând, toţi au început să se închine nestricatelor moaşte.

S-a hotârât ca moaştele să fie puse într-un sicriu nou de lemn. Clerul nu ştia cât de fragil era trupul, de aceea au pus sub el o pânză şi numai atunci au putut muta moaştele în noul sicriu, în timp ce cântau irmoasele Canonului cel mare al Sfântului Andrei [din sjujba înmormântării unui preot]: „Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire... . Întăreşte Biserica Ta pe piatra poruncilor Tale, Hristoase.” Împreună cu moaştele Vlădicăi Ioan din noul sicriu, clerul a început să-l cureţe de căptuşeala învechită (şi pernă) din vechiul sicriu. Când a fost ridicat, trupul Vlădicăi Ioan se dovedi a fi relativ uşor în greutate şi tare, nefiind fragil sau flexibil aşa cum era de aşteptat. Este demn de remarcat ceea ce au experiat participanţii la examinare: după dezvelirea feţei Vlădicăi Ioan, s-a simţit o negrăită pace duhovnicească şi tăcere evlavioasă. Nimeni nu s-a mirat, numei nu a vorbit. Toţi au avut un sentiment de bine, de cât de bine este să te împărtăşeşti de harul pe care-l iradia moaştele. Nu a fost nici o grabă sau agitaţie. Nimeni nu voia să părăsească moaştele; pur şi smplu era o dorinţă de a sta cu ele, de a le atinge şi a te ruga.

După ce au curăţat moaştele de căptuşeala învechită şi de pământul care se presărase pe ele în timpul înmormântării, clerul le-a pus din nou în sicriul de lemn. În timpul citirii Condacului Marelui canon: „Suflete al meu, suflete, scoală...,” Arhiepiscopul Antonie a acoperit faţa vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan cu un nou aer, iar trupul cu un giulgiu. După care, Vlădica Antonie le-a comunicat celor de faţă faptul că fiul de doi ani al unui preot din dioceză, preotul Yaroslav Belikow, era foarte bolnav, şi că tatăl şi fiul aşteptau nu departe

Acest alb s-a dovedit a fi mucegai. Mai târziu, când moaştele au fost spălate cu un amestec de apă de trandafiri şi vin alb, ele s-au dovedit a fi de culoare bronz închis.

de aici să se închine moaştelor. Au trimis după părintele Yaroslav şi, la puţin timp după aceea, el a coborât în criptă, purtându-l pe fiul său Vsevolod, pe care l-a atins cu mâinile nestricate ale Vlădicăi Ioan. Sicriul de lemn a fost apoi ridicat în sarcofagul curăţat de rugină. Sicriul a fost închis, pecetluit şi acoperit cu o mantie. Înăuntru a fost adus capacul sarcofagului şi pus la loc. După ce clerul a cântat troparul general al unui ierarh: „Al Ortodoxiei îndreptător şi al evlaviei învăţător...,” s-a slujit o litie pentru cel mort. Fiecare persoană s-a închinat la mormântul Vlădicăi Ioan şi a fost uns cu untdelemn din candela de la căpătâiul mormântului. De la ora 11: 15, toţi au început să se rispească, mulţumind Domnului Dumnezeu pentru marea Sa milă pentru noi, descoperită în rămăşiţele întregi şi nestricate ale vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan, mărturisite de toţi cei subsemnaţi.

Arhiepiscopul AntonieArhiepiscopul Lavru

Episcopul Chiril(şi semnăturile celorlalţi membrii ai Comisiei)

28 septembrie/11 octombrie, 1993

POZĂ

Catedrala Sfintei Fecioare, „Bucuria celor Necăjiţi,” San Francisco, California.