UNIVERSITATEA “DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

Disciplina:DREPT PENAL SPECIAL

Îndrumător ştiinţific:

LECTOR UNIV. DR. TACHE BOCĂNEALĂ

Absolvent:

GALAŢI

2011

1

UNIVERSITATEA “DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

TEMA : OMORUL

GALAŢI

2011

2

CUPRINS

OMORUL

CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE……………………………………………………. 5

1.1. Noţiuni introductive privind infracţiunile contra vieţii……………………………………5

1.2. Conceptul şi caracterizarea infracţiunii de omor………………………………………….7

1.3. Date istorice privind infracţiunea de omor………………………………………………..8

CAP. II. CONDIŢII PREEXISTENTE………………………………………………..... 12

2.1. Obiectul infracţiunii de omor simplu……………………………………………….. ….12

2.1.1. Obiectul juridic generic………………………………………………………………..12

2.1.2. Obiectul juridic special………………………………………………………………..13

2.1.3. Obiectul material al infracţiunii de omor…………………………………………….14

2.2. Subiecţii infracţiunii…………………………………………………………………..18

2.2.1. Subiectul activ al infracţiunii de omor……………………………………………….18

2.2.2. Subiectul pasiv………………………………………………………………………...24

CAP. III. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE OMOR…………25

3.1. Latura obiectivă ………………………………………………………………………...25

3.1.1. Elementul material…………………………………………………………………. ...25

3.1.2. Rezultatul (urmarea imediată)…………………………………………………………26

3.1.3. Legătura de cauzalitate……………………………………………………………… .28

3.2. Latura subiectivă………………………………………………………………………..32

3.2. l. Intenţia ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor……………………… 32

3.2.2. Consideraţii suplimentare cu privire la latura subiectivă……………………………34

CAP. IV. FORME, MODALITĂŢI, SANCŢIUNI………………………………………..38

4.1. Formele infracţiunii de omor……………………………………………………………38

3

4.2. Modalităţile infracţiunii de omor………………………………………………………42

4.3. Sancţiunile infracţiunii de omor……………………………………………………….43

CAP. V, EXPLICAŢII COMPLEMENTARE…………………………………………….45

5.1. Corelaţii ale infracţiunii de omor cu alte infracţiuni……………………………………..45

5.1.1. Corelaţii cu infracţiunile de vătămare corporală………………………………………47

5.1.2. Corelaţii cu infracţiunea de loviri sau vătămări………………………………………..53

cauzatoare de moarte

5.2. Aspecte criminologice privitoare la infracţiunile contra vieţii………………………… 58

5.3. Euthanasia - problemă specială în legătură

cu infracţiunile de omor………………………………………………………………………58

CONCLUZII…………………………………………………………………………………62

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..63

4

CAPITOLUL l

CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Noţiuni introductive privind infracţiunile contra vieţii

1.2. Conceptul şi caracterizarea infracţiunii de omor

1.3. Date istorice privind infracţiunea de omor

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate; transmise din

generaţie în generaţie aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii.

Numai omul, spre deosebire de celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile

primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă

care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept în relaţiile sociale.

De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic

comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate (elaborate în decursul

timpului tot de oameni) şi să acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea marilor

idealuri ale omenirii.1

Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii

omului.

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii apără viaţa omului nu ca bun individual

(deşi este neîndoios că ea reprezintă un interes primordial pentru fiecare individ)ci ca un bun

social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi.

Sub denumirea generică de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele ce

aduc atingere vieţii omului ca atribut fundamental şi indispensabil al persoanei umane şi de

care depinde existenta şi fiinţa sa. Aceste incriminări sancţionează cele mai grave atentate

împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea,

uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună

tuturor sistemelor de drept, în orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca

fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a

1 Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, Bucureşti, pg. 11

5

oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea

ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar

mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi,

conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenta societăţii care nu poate fi

concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.2

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate

mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la reguli

religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre toate mijloacele juridice de apărare,

legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai

energică de influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale a societăţii.

În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile

chinezeşti (sec. XHI), cărţile sacre egiptene, legile lui Mânu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon,

Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice şi până la legiuirile epocii

modeme, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în atenţia legiuitorului. Vechile noastre

pravile incriminau de asemenea, faptele de omor întocmai ca şi codurile penale ale României

moderne din 1864,1936.

Primul act al poporului american eliberat a fost Declaraţia de Independenţă din 4 iulie

1976 care proclamă solemn dreptul la viaţă al tuturor oamenilor: "oamenii sunt fâcuţi de

Creator", se arată în declaraţie, "cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se

găseşte şi viaţa", ocrotirea ei dă expresie celor mai nobile năzuinţe ale omenirii. Aceleaşi idei

au fost exprimate şi prin Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. Ia 10.XII. 1948.

În articolul 3 din declaraţie se arată că: "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la

inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art. 6

pct.1, că: "Dreptul Ia viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.

Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Acest drept figurează şi în alte

importante documente internaţionale, şi anume, în Convenţia europeană pentru protecţia

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art. 2) cât şi în Documentul Reuniunii de la

Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. Constituţia României

adoptată în decembrie 1991, reglementează şi garantează dreptul Ia viaţă în art. 22.

Determinate de factori criminogeni variaţi, infracţiunile contra vieţii ocupă dimensiuni

îngrijorătoare în criminalitatea şi victimologia acestei epoci istorice, fenomenologie care

2 Vincenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, pg. 8

6

odată cunoscută pe baze ştiinţifice de criminologi penalişti, criminalişti etc., poate conduce la

măsuri profilactice moderne la nivelul standardelor societăţii secolului XXI.3

În fasciculul intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la

viaţă, iar ceilalţi membri ai societăţii au obligaţia de a nu atenta în nici un mod la viaţa

titularului acestui drept. Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi

respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori

sociale şi implicit intereselor vitale ale comunităţii.

Fiind strâns legate de interesele grupului social, viaţa omului îşi dobândeşte adevărata

ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale; numai raportată la aceste relaţii

viaţa devine un drept la viaţă a omului (dreptul nu reglementează decât relaţii sociale şi nu

ipotetică relaţie a individului cu el însuşi). O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine

însăşi, ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale adică relaţia socială care

se creează în jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită astfel o valoare

socială.4

1.2.CONCEPTUL ŞI CARACTERIZAREA

INFRACŢIUNII DE OMOR

Incriminat şi sancţionat cu asprime de toate legislaţiile moderne şi contemporane,

omorul săvârşit cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului, este infracţiunea cea mai gravă în

criminalitatea şi victimologia omenirii.

Omorul, aşa cum apare definit în art. 174 Cod penal constă în uciderea unei persoane,

mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii

marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor

constitutive ale infracţiunii.

Nici chiar formularea, în sensul că omorul a reprezentat "fapta persoanei care cu

intenţie, ucide o altă persoană"5, sub un anumit aspect nu ar fi completă. Deoarece nu ar

scoate în evidenţă toate elementele conţinutului juridic al infracţiunii de omor (de pildă, ar

evidenţia numai actul de violenţă asupra altei persoane, dar nu şi rezultatul constând din

moartea acelei persoane precum şi raportul de cauzalitate între act şi rezultat).

3 Prof. univ. dr. Ion Gheorghiu-Brădeţ, Drept Penal Român (Partea specială), pg. 704 Alexandru Boroi, op. cit., pg. 155 V. Dongorozşi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, Bucureşti, 1971, pg. 180

7

Dacă totuşi legiuitorul român (şi nu numai acesta) a preferat să folosească o exprimare

eliptică, explicaţia constă şi trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai

amplă a conţinutului incriminării.

În definirea omorului legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului

provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de

violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât şi legătura de cauzalitate

dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.6

Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. Al XVII-

lea "când un om cu memoria sănătoasă şi la vârsta la care răspunde de faptele sale ucide pe

nedrept, cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională".7

Aceste definiţii eliptice sunt tehnici pe care legiuitorul le foloseşte şi în cazul altor

incriminări (de exemplu: distrugerea, lipsirea de libertate etc.).

Cu acest mod de exprimare legiuitorul operează nu numai în definirea variantei simple

a omorului dar şi a variantelor specie (pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea şi

înlesnirea sinuciderii) precum şi a variantelor agravate ale omorului (omorul calificat şi

omorul deosebit de grav).

Deşi textul art. 174 Cod penal nu poartă ca denumire marginală expresia "omor

simplu", totuşi această denumire este implicit acceptată de noul Cod penal, din moment ce în

textele următoare sunt prevăzute forme agravate ale omorului, "omorul calificat" şi "omorul

deosebit de grav", aşa încât, potrivit normelor generale de interpretare, omorului calificat sau

omorului deosebit de grav, i se opune în mod logic şi firesc omorul simplu.

1.3. DATE ISTORICE PRIVIND

INFRACŢIUNEA DE OMOR

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o

necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acei care suprimau viaţa unui

membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai atunci când nu prezenta un

pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul

alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, în mod practic condamnat Ia

dispariţie.

6 A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, Bucureşti, pg. 237 V. Dongorozşi colab., op. cit, pg. 180

8

Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea

talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul pricinuit victimei (ochi

pentru ochi, dinte pentru dinte).

Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui Hammurabi

din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel legea prevede că: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se

omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de construcţie şi omora pe fiul

proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deţinut pentru datorii, murea din

cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis,

pentru neachitarea datoriilor.8

Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia victimei şi a

rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o încălcare a intereselor grupului

social, în vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată

în seama părinţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunităţii9, iar, potrivit celei mai

vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o

crimă contra colectivitate.

Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium" care

însemna orice ucidere intenţionată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest termen

va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru

omucidere în general. Cuvântul "homicidus" apare în latina clasică pe lângă "sicarius" (ucigaş

plătit) şi "veneficius" (otrăvitor).

Legea Iui Sylla asupra ucigaşilor plătiţi şi otrăvitori ("lex Cornelia de Sicariis et

Veneficiis") a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra

uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancţiunile. La început a fost exclusă din

noţiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de daune

dacă era comisă de o altă persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul Claudiu), s-a

recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit şi ca omucidere. Sub denumirea de

omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenţionată a unei persoane libere, chiar

săvârşită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean fără o judecată

anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau uciderea prin vrăjitorie sau

magie; la fel incendiul intenţionat, ca şi infracţiunile comise cu ocazia unui naufragiu.

Exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte, în Roma antică de către un ascendent asupra

descendenţilor supuşi autorităţii sale, nu constituia o faptă de omucidere; până m epoca lui

8 Vladimir Hanga, Marii legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică, 1977 Bucureşti, pg. 759 Andrei Marin, Pagini alese din oratori greci, Ed. Ştiinţifică, 1969 Bucureşti, pg. 20

9

Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părinteşti, de acela care era investit cu

această autoritate.

De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o

persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă

suprimarea vieţii unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorităţii; la fel

nu se aplica vreo pedeapsă aceluia care a ucis pe ruda sa adulteră10.

Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o

crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligaţia de despăgubire. Era

pedepsită ca faptă consumată, tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a ucide; numai

în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri, decât pentru

omuciderea consumată.

Spre sfârşitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea şi omorul agravat,

omorul prin mandat, omorul unei rude, asasinatul (denumire dată, la începutul Evului Mediu,

omorului prin mandat, apoi a fost extins şi la omorul premeditat).

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi

în Dacia; locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El avea "ius gladii"

adică dreptul de a pedepsi cu moartea.

Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor migratoare,

continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia fiind luat

treptat de către obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.

O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o "Bazilicalele", o

colecţie de legi civile şi penale, elaborată treptat în capitale Imperiului roman de răsărit.

Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea făptuitorului, în

situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi transformate ui plata unor sume de

bani.11

În perioada de cristalizare şi formare a statelor feudale române continuă să aibă

aplicare dreptul cutumiar sau nescris. Cele dintâi legiuiri româneşti au fost "Cartea

românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti", tipărită în 1646 la mănăstirea Trei

Ierarhi din Iaşi şi "îndreptarea legii", tipărită în 1652 la Târgovişte. în aceste legi, omorul era

pedepsit cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane de pedepsea cu moartea prin

spânzurătoare sau decapitarea, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu

categoria socială căreia îi aparţine vinovatul; erau prevăzute unele cauze care apărau de

10 Al. Boroi, op. cit., pg. 3411 I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 23

10

pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauze de

micşorare a pedepsei (mânia, beţia, somnambulismul, somnul şi dragostea).

Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă, fiind judecat, Ia început, de

căpeteniile obştii, după aceea de către domn, făcându-se deosebire între omorul intenţionat şi

cel fără de voie.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală care a intrat în vigoare la l septembrie

1818 şi a ieşit din vigoare la l decembrie 1865. Omorul, potrivit acestei legi " iaşte mai înainte

cugetat sau necugetat", cine va omorî "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare"12.

Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârşit cu voinţă în articolul 225, pentru

care pedeapsa era munca silnică pe timp nemărginit.

În perioada de aplicare a acestui cod, dup 1918, au rămas în vigoare şi unele dispoziţii

din codurile transilvănean şi bucovinean. Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal

din 1937 care avea astfel meritul de a fi primul Cod penal românesc.

În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463);

omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea

prin imprudentă (art. 467); omorul la stăruinţă (art. 468); omorul prin consens (art. 469).

La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunea de omor

simplu inclusă în cadrul infracţiunilor de omucidere, e reglementată sub chiar această

titulatură, în cadrul titlului II privitor la infracţiuni contra persoanei în cadrul articolului 174

C. pen.

CAPITOLUL II

CONDIŢII PREEXISTENTE

2.1. Obiectul infracţiunii

2.1.1. Obiectul juridic generic

12 Andrei Rădulescu şi colab., Legiuirea Caragea, Ed. Academiei, 1955, Bucureşti, pg. 140

11

2.1.2. Obiectul juridic special

2.1.3. Obiectul material

2.2. Subiecţii infracţiunii

2.2.1. Subiectul activ

2.2.2. Subiectul pasiv

2.1. OBIECTUL INFRACŢIUNII DE OMOR SIMPLU

2.1.1. Obiectul juridic generic

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadra mai larg, acela al ocrotirii

persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,

libertatea, onoarea,

Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are

menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.

Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă

socială; înjurai şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interurbane,

conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este

interesată întreaga societate şi totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în

cadrai relaţiilor sociale.

Săvârşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din valorile

sociale care reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau vătăma însăşi

relaţiile sociale care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale.

Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea

persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată relaţiile sociale care

se nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârşirea oricărei infracţiuni, pune în pericol

social sau vătăma o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere

relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective13. Apărând,

de pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o

pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se

dezvoltă în jurul persoanei şi a principalelor sale atribute. Viaţa reprezintă principalul atribut

al persoanei umane ca valoare socială fundamentală pe care legea penală, ca expresie a voinţei

societăţii, o apără nu ca bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru

13 V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 7

12

existenţa colectivităţii însăşi. 'Viaţa, ca interes protejat de lege, se bucură de ocrotire ca relaţie

între oameni, deoarece şi dreptul penal se preocupă numai de raporturile între oameni şi între

aceştia şi colectivitate şi nu de acţiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite

faţă de propria persoană; dacă acestea nu lezează colectivitatea, ele nu au relevantă juridică.14

Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor simplu trebuie neîndoielnic inclus în

obiectul juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii şi anume, acel mănunchi de

relaţii sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului,

relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptelor, care aduc atingere acestei valori sociale.

Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor prevăzută şi pedepsită de art. 174 este

comun cu cel al tuturor infracţiunilor contra persoanei având în vedere faptul că la fel ca şi

celelalte infracţiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei şi infracţiunea de

omor simplu are ca şi obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se

desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viaţa,

integritatea corporală, libertatea, demnitatea şi inviolabilitatea sexuală.15

2.1.2. Obiectul juridic special

În afară de obiectul juridic generic care e comun tuturor infracţiunilor contra

persoanei, infracţiunile de omucidere au de asemenea comun şi obiectul lor juridic special în

sensul că toate şi deci fiecare dintre ele contribuie la ocrotirea tuturor relaţiilor sociale a căror

formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieţii umane.16

Obiectul juridic special al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul acestei valori sociale, care este viaţa

omului.

Prin incriminarea omorului este ocrotită această valoare esenţială (viaţa omului) şi prin

mijlocirea acesteia sunt apărate relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul valorii

sociale menţionate, legea impunând tuturor membrilor colectivităţii de a avea o comportare

respectuoasă faţă de viaţa fiecăruia dintre ei.

Omul este o valoare socială fundamentală, fiindcă prin om şi în jurul său se formează

şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate

14 V. Manzini, op. cit., pg. 815 V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pg. 9016 V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 11

13

toate relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică respectul acestei valori

sociale, care este viaţa omului.17

2.1.3. Obiectul material al infracţiunii de omor

Toate infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit

ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în

viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.

Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă

(copil sau nou-născut, tânăr sau adult şi bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii

(sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau

neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc).

Viaţa este un fenomen complex ca formă de mişcare; ea are Ia bază procese biologice

şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice).18 Dacă încetează

viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială; implicit relaţiile

legate de ea. De aceea, ne interesează nu numai aspectul social al vieţii dar şi cel biologic.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este

persoana ui viaţă căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea

omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv

devine numai obiect material al infracţiunii, în acest caz, obiectul material al infracţiunii este

corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuând să

trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.19

În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi

practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte ţări şi

anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal

de până acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate

de legiuitor (obiectul material) a infracţiunii de omor. S-a ridicat chestiunea dacă reprezintă

sau nu o condiţie sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care

s-a comis asupra lui elementul material al faptei.20 Problema este, în primul rând, ridicată de

practică şi ea, având în vedere faptul că ea prezintă un interes cert.

17 A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 5418 V. Beliş, Medicina legală, Ed. Teora, 1992, pg. 1819 Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 2120 A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal nr. 2/94, pg. 54

14

Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste acelaşi individ la un interval

foarte scurt (de ordinul secundelor), primul distrugându-i victimei creierul, iar al doilea

cordul, întrebarea este dacă cel de al doilea şofer a comis sau nu infracţiunea de omor? De

rezolvarea problemei profită şi situaţia în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă

speţă, făptuitorul, fără a-şi da seama că ţinta atacului său este o persoană care decedase cu

puţin timp înainte, îl împuşcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvârşită

este infracţiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează

pe faptul că autorii nu ştiau că victima decedase anterior acţiunii lor şi că, prin urmare, din

punct de vedere penal, vinovăţia lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta

asupra unei persoane aflate indubitabil, în viaţă.21

Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa

nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a şi

obiectivat.

Această tendinţă a jurisprudenţei conduce Ia includerea faptului putativ în sfera

represiunii penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de

câteva secunde, doi oameni trag asupra aceleiaşi victime, dar medicul legist a stabilit că

victima era deja moartă arunci când al doilea glonţ a fost deja tras; numai aparenţele 1-au

făcut să creadă, pe cel de-al doilea trăgător, că victima scăpase primului foc. încadrarea

juridică a fost aceea de tentativă la omor.22

Această concepţie - care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii

şi din necesitatea protejăm eficiente şi oportune a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se

întemeiază - conduce la reţinerea tentativei infracţiunii de omor în toate exemplele mai sus

citate. Trebuie recunoscut că, este destul de dificil de a considera că cel de-al doilea trăgător,

în exemplul menţionat, nu a săvârşit decât un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat

deja într-unul dintre cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.

Admiterea însă, a unei atare soluţii ar avea valoare de principiu şi acest lucru se crede

că ar fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu

preponderenţă, criteriul laturii subiective. Gândind astfel, am ajunge la o "spiritualizare" a

obiectului represiunii penale, deoarece acesta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen

obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gândiri,

exteriorizată m ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracţiuni.

21 G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară penală, voi. l, II, III, IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993, Bucureşti22 R. Merte, A. Vitu, Trăite de droit criminal. Droit penal special, pg. 55

15

Legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă consimţământului victimei; de

asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice

relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii.

Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare.

Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că

determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei, implicit

a vieţii, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat

mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă. După o

opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în

care fătul a dobândit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe

care-I marchează respiraţia copilului.23

Sub Codul penal anterior, în literatura română de specialitate, s-a exprimat şi punctul

de vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din momentul

respiraţiei copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii,

prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină.24

Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoarea a

Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a

declanşat procesul naşterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor,

adică o infracţiune contra vieţii.25

Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; ori,

despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii

naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârşit copilul este expulzat şi îşi

începe viaţa sa extrauterină.

Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze teoretic şi în abstract, momentul

apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de

particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.26

Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricâte particularităţi ar prezenta procesul

naşterii unui individ sau altul - criteriul după care viaţa începe odată cu existenţa autonomă a

copilului şi când acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămâne valabil mai departe, fund

impus de procesul natural al apariţiei vieţii.

23 V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg.8124 Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960, pg. 7325 O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, pg.6426 I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pg. 23

16

Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost

pe deplin elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea persoanei nu

constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atât

mai puţin celelalte organe sau ţesuturi.27 Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii,

caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte

aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o succesiune

de stări care îngreunează surprinderea momentului morţii.28 În morţile violente, prin leziuni

traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi unele morţi subite, în alte cazuri însă,

cum sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, agonia este de scurtă durată, iar în altele cum sunt

bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii, ea este de lungă durată.

În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii

unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în considerare două

situaţii distincte şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului

respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează

ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de

cauza morţii.29 Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator

şi circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca

viaţa să fie salvată,30 aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau

biologică, în acest sens sunt şi prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii

populaţiei; legea fixează ca moment al decesului moartea biologică.

2.2. SUBIECŢII INFRACŢIUNII

2.2.1. Subiectul activ al infracţiunii de omor

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană deoarece existenţa infracţiunii nu

este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului, în consecinţă, infracţiunea poate fi

săvârşită de orice persană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii

penale. Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuţia conjugată a două sau

mai multor persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba de o cooperare a mai multor

27 Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.3328 A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63

29 A. Kraus-Manolescu, l. Preda, op. cit., pg.6530 Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13

17

persoane care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o poziţie subiectivă

identică sau diferită (la participaţia improprie), la realizarea infracţiunii, întrucât problema

este deosebit de importantă dat fiind săvârşirea frecventă a acestei infracţiuni în participaţie,

apare justificată ideea dezbaterii mai pe larg a unor chestiuni specifice pe care le ridică

participaţia penală în cazul omorului şi a corectei încadrări juridice a contribuţiei fiecărui

participant la săvârşirea infracţiunii.

Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei

contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată). Există o

asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului când acesta săvârşeşte acte care aparţin

acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date descrise sau indicate de verbum

regens din norma incriminatoare, în cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitate

susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.

Dar chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe,

ele ar putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvârşite în anumite condiţii.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au

lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă,

numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionând simultan, cu aceeaşi intenţie

de a ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori (Tribunalul Suprem, Secţia

penală, Decizia nr. 1362,1983). în sprijinul acestei soluţii s-ar mai putea susţine că, acţionând

cu intenţia de a omorî şi în legătură nemijlocită cu acţiunile celorlalţi coautori, coinculpaţi,

chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea

posibilităţilor acesteia de a se apăra, la slăbirea forţelor fizice şi psihice ale victimei,

consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus Ia moartea acesteia. Sub acest

aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpaţi nu pot fi desprinse de

ansamblul acţiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în

care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a diminuat

capacitatea de ripostă faţă de toţi coinculpaţii.31

Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuţie nemijlocită la fapta de omor şi

actele persoanei care înlătură obstacolele din faţa autorului. Astfel, din analiza practicii

judiciare s-a reţinut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât şi cei

care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în

apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt

31 V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992-1993.

18

coinculpat o lovea cu cuţitul, să se salveze, sau dacă loveşte cu pumnul în faţă victima,

împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.32

Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra

victimei, o dezarmează în faţa agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii

oricărei rezistenţe. De aceea, pe drept cuvânt în asemenea situaţii, fapta coautorului a fost

asimilată cu a aceluia care acţionează direct şi nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o

concomitent şi cu instrumente apte să producă moartea.

Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenţie comună a participanţilor de a

săvârşi fapte de omor; această hotărâre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu

săvârşirea faptei. De asemenea, înţelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea

înţelegeri, fiecare persoană care loveşte victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de

autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuţit cauzându-i leziuni

care puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură

de cuţit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înţelegere prealabilă, şi deci,

o cooperare subiectiv a celor doi inculpaţi în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat

se încadrează în infracţiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracţiunea de omor

(Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a H-a penală, Decizia nr. 533/1992).

Intenţia coautorilor este diferită de aceea specifică complicităţii, în timp ce coautorul

implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acţionează conştient că participă ca

autor în comun cu ceilalţi la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul

ei, implicit şi pentru partea realizată de ceilalţi coautori; la complicitate, făptuitorul urmăreşte

să ajute sau să înlesnească acţiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acţionează conştient că

ajută, înlesneşte săvârşirea faptei, în acest sens, în practica judiciară s-a reţinut situaţia

victimei care fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpaţi, s-a retras într-o curte. Fiind

înconjurată de inculpaţi, cu ajutorul unui topor a încercat să se apere, lovindu-1 pe cel care o

lovise, apoi a încercat să sară gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a

aplicat o lovitură cu toporul.33

În aceste condiţii faptele inculpaţilor nefiind concordante sub aspectul intenţiei la

omor, este exclusă existenţa coautorului.

Există instigare Ia omor, când o persoană a determinat cu intenţie o altă persoană să

săvârşească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma

unui îndemn insistent, a unei sugestionai! insidioase, menite să substituie voinţei celui instigat

32 V. Papadopol, op. cit., pg. 6933 V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987, pg. 74

19

voinţa instigatorului, făcându-1 pe instigat să accepte şi să realizeze voinţa instigatorului.

Instigarea implică, aşadar caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul trebuie

să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei

instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acţionează din umbră, perfid,

uneori prin metode dificil de sesizat, provocând o mutaţie esenţială, de ordin negativ în

conştiinţa instigatului. Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv,

indiferent sau nedecis, pentru ca, ulterior (şi ca urmare a intervenţiei instigatorului), să se

decidă să săvârşească o faptă atât de gravă cum este omorul.34

În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor

implică existenţa unui îndemn la săvârşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost

determinat la luarea rezoluţiei infracţionale din acest îndemn.

Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece

instigatorul întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui

instigat, procurarea de informaţii), prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi

îşi realizează scopul urmărit. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă

puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale)

din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acţiona pe care o ia autorul, chiar

sub influenţa instigatorului, este rezultatul propriei sale voinţe; de aceea, el va răspunde ca

autor al infracţiunii.

Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din

urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrângerea.

Voinţa de a instiga Ia omor, nu presupune existenţa unui acord al părţilor şi nici nu

cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul

poate fi instigat şi din umbră, fără ca acesta să-şi dea seama de influenţa exercitată asupra lui,

devenind, fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia.

În cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală

aflată în reprezentarea autorului şi fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul

nu face decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost, iniţial, hotărâtă de instigator. Dacă însă,

autorul a săvârşit o infracţiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrânge asupra situaţiei

instigatorului. Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească

victima şi îi pune la îndemână, în acest scop, un băţ, neacceptând ideea unei posibile ucideri a

victimei, el va răspunde nu ca instigator la infracţiunea de omor săvârşită de autor, ci la aceea

care ar fi putut fi comisă folosind un băţ, adică la infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare

34 Al. Boroi, op. cit., pg. 63

20

de moarte (Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia nr. 2355 din 27 octombrie 1984). Dacă

executantul luase deja hotărârea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea

rezoluţiei infracţionale şi astfel este vorba despre complicitate morală. Simultaneitatea

îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei, nu constituie altceva decât un ajutor

intelectual dat pentru consolidarea rezoluţiei delictuoase deja formate. Fapta unuia dintre

inculpaţi de a striga către ceilalţi coinculpaţi - care în acel moment loveau victima - că aceasta

"trebuie omorâtă" nu constituie instigare Ia omor, deoarece nu a avut efect determinant pentru

declanşarea agresiunii, ci complicitate morală (Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a II-a

penală, Decizia nr. 381/1993). De asemenea omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei

persoane la săvârşirea omorului şi cu atât mai puţin un îndemn determinant în sensul instigării

(Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 443/1994).

În ceea ce priveşte complicitatea, aceasta există în cazul când persoana, cu intenţie,

înlesneşte sau ajută în orice mod pe altul la săvârşirea unei fapte de omor. Este, de asemenea,

complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe

făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Există

complicitate la omor atunci complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în

crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare activitatea lui

de ucidere.

Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea autorului

la omor - care săvârşeşte actul de ucidere şi faţă de activitatea instigatorului la omor care

determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este deosebit de

important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa unei activităţi

principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la

rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre deosebire de cea a autorului, care este

directă şi imediată.

Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii,

ori acesta s-a desistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepseşte, dimpotrivă

complicele se pedepseşte dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (participaţie improprie), în caz de deces al

autorului există fapta principală şi deci, complicele răspunde în limitele contribuţiei sale Ia

fapta aceea; de asemenea, complicele rămâne răspunzător, chiar şi în caz de nepedepsire a

autorului, pentru actele săvârşite de el, dacă acestea constituie infracţiune distinctă (de

21

exemplu, deţinerea de arme fără autorizaţie, mânuirea sau procurarea de materiale explozive

sau radioactive)35.

Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.

Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau

sprijinire materială Ia pregătirea sau executarea faptei săvârşite de autor.

Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea

mijloacelor de ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru

procurarea lor sau a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la

îndeplinire a faptei sale); din înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii actului de ucidere; din

înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă

contribuţia expresă şi substanţială a complicelui Ia uciderea unei persoane.

Specific complicităţii morale este activitatea desfăşurată de complice, prin care se

ajută, din punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracţiuni de omor.

În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele

acte care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările,

o încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi, instrucţiuni care să-

i asigure scăparea şi îi menţin perseverenţa infracţională). Spre exemplu, fapta unei persoane

de a se fi înarmat cu o bâtă şi de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu turci şi

topoare la casa victimei, cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune - pentru a se răzbuna

în urma unui conflict anterior - şi de a se fi aflat la locul faptei fără a săvârşi ea însăşi vreun

act material de lovire, în timp ce însoţitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu

furcile şi topoarele, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor. Prin prezenţa sa,

înarmat la locul agresiunii, inculpatul a contribuit, în mod conştient, Ia săvârşirea infracţiunii,

prin încurajarea celorlalţi inculpaţi sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei

(Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 903/1984); de asemenea, promisiunea făcută

anterior săvârşirii infracţiunii de omor autorului, de a pune un revolver lângă cadavrul

victimei, pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a

realizat (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 251/1992); fapta celui care,

având cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima le-a întărit intenţia aceasta

prin sfaturi şi îndemnuri repetate, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă, omo-

rând-o, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor (Tribunalul mun. Bucureşti,

Secţia a H-a penală, Dec. nr. 456/1991).

35 I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.

22

Complicele trebuie să-şi dea seama de semnificaţia faptei, adică de contribuţia pe care

o aduce la săvârşirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune ca, în momentul în

care complicele săvârşeşte actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut

ce urma să întreprindă autorul şi să voiască să-1 ajute pe acesta, în lipsa acestor elemente

cumulativ cuprinse în intenţia de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.

În practica judiciară elementul cunoaşterii de către complice a faptei ce urmează să fie

săvârşită de autor este obţinută uneori, prin referire la înţelegerea prealabilă sau concomitentă

ce a avut loc între autor şi complice, ceea ce evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei

asemenea înţelegeri nu este uşoară şi ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înţelegerea

ca atare, ci voinţa complicelui de a-1 ajuta pe autor, dorind sau acceptând rezultatul

infracţiunii, instanţele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercând să stabilească

concordanţa între actele săvârşite de complice şi cele ulterioare ale autorului, metodă care

poate fi considerată suficientă, îndeosebi dacă este susţinută şi de alte probe din dosar.

2.2.2. Subiectul pasiv

Sub aspect general, subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana

împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană,

în cazul celorlalte infracţiuni contra vieţii, legea cere existenţa unei anumite calităţi a

subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori

calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii (de exemplu calitatea de soţ sau

rudă apropiată la infracţiunea de omor calificat).36

După săvârşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă,

poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului

victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a

criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei.

În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen., subiectul

pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzal

prin comiterea infracţiunii. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este

36 V. Dongorozşicolab., Explicaţii teoretice, voi. l, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti, pg. 54

23

suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal, a suferit răul produs prin

săvârşirea infracţiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieţii.

După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De

aceea pentru existenţa infracţiunii de omor, se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al

acestei infracţiuni să fi fost o persoană în viaţă în momentul săvârşirii faptei, având în vedere

faptul că este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.37

În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat

subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al

infracţiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracţiune.38 Distincţia este

importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în acelaşi timp şi

persoana păgubită, prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv deci

persoană vătămată, fără să fie însă şi persoana păgubită (de exemplu copiii victimei unei

infracţiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu au

calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima.

CAPITOLUL III

CONŢINUTUL CONSTITUTIV

AL INFRACŢIUNII DE OMOR

3.1. Latura obiectivă

3.1.1. Elementul material

3.1.2. Rezultatul (Urmarea imediată)

3.1.3. Legătura de cauzalitate

3.2. Latura subiectivă

3.2.1. Intenţia ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor

3.2.2. Consideraţii suplimentare cu privire la latura subiectivă

3.1. LATURA OBIECTIVA

3.1.1. Elementul material

37 V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994, pg. 11538 Al. Boroi, op. cit., pg. 64

24

Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art.

174 C. pen., se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică

prin orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate

consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune (omisiune); în oricare din ipotezele

menţionate, acestea se referă la incriminare nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să

posede, o anumită forţă distructivă, adică, sa! fie apt obiectiv, să provoace moartea persoanei

în condiţiile date. O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta

sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare,

electrocutare etc.), acţiuni Chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc. Aceeaşi

forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci când făptuitorul avea obligaţia

(legală, contractuală, socială etc.), de a face sau a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut

împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de

exemplu, prin nehrănirea intenţionată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea

lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui

bolnav etc.), s-a dat posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea

victimei.

Acţiunea ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau

în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau

animate (de exemplu asmuţirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile

veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsă fizic sau moral la

aceasta (să se împuşte, să se înjunghie, să se arunce de Ia înălţime etc.)

3.1.2. Rezultatul (Urmarea imediată)

Se ştie că descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lângă descrierea acţiunii

(inacţiunii) incriminate şi arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiţionează existenţa

faptei incriminate de producerea unui rezultat material conceput ca o entitate exterioară

conduitei, diferită, cronologic şi logic, de acţiune şi cauzată de acesta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acţiunii, (din elementul material al

laturii obiective) şi constituie consecinţa, urmarea acesteia; rezultatul face parte împreună cu

acţiunea (inacţiunea) din descrierea faptei incriminate şi se înfăţişează în cazul infracţiunii de

omor, sub forma unei modificări a substanţei obiectului material, de exemplu, uciderea unei

persoane.

25

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiţionează

existenţa incriminării, este arătat, de regulă, în mod explicit, prin anumite expresii, în mod

excepţional însă, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecinţă a

modului cum este descrisă acţiunea; aceasta sugerează, prin ea însăşi, necesitatea unui rezultat

diferit de acţiune în timp şi spaţiu, în acest mod se înfăţişează rezultatul material la

infracţiunea de omor. în acest caz, substantivul folosit nu redă numai acţiunea, ci şi rezultatul,

uciderea victimei, consecinţă a acţiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).39

Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de

incriminare se numesc incriminări de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseşte o atare

cerinţă şi care se numesc incriminări de simplă acţiune (formale).40

Delimitarea celor două categorii de incriminări nu este întotdeauna uşor de făcut, mai

ales în ipoteza incriminărilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al

tentativei terminate; incriminările la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei

(chiar dacă tentativa nu este pedepsibilă), va constitui, incontestabil, o incriminare de rezultat

şi nu de simplă acţiune la care nu este posibilă decât tentativa neterminată.

Delimitarea este importantă deoarece numai în cazul infracţiunilor de rezultat este

necesară probarea existenţei rezultatului (la infracţiunile de simplă acţiune urmarea imediată

este implicită acţiunii); tot astfel, legătura de cauzalitate nu trebuie stabilită decât în cazul în

care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat; există şi alte

consecinţe legate de această delimitare (de exemplu, în privinţa prescripţiei răspunderii penale

a aplicării legii penale în timp etc.).

În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noţiunii de rezultat (şi care ar

coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare) şi de un sens larg al noţiunii de

rezultat, acela care ar putea fi conceput şi la incriminările de simplă acţiune şi care ar consta

din simpla săvârşire a acţiunii. Acest sens larg al noţiunii de rezultat este folosit de legea

penală română atunci când defineşte intenţia şi culpa prin expresia "prevede rezultatul" sau

"nu prevede rezultatul".

Dacă în aceste cazuri s-ar avea în vedere noţiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi

exclusă posibilitatea ca în norma de incriminare să se prevadă cerinţa vinovăţie în raport cu

incriminările formale.

39 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Ilie Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal, partea generală Ed. Atlas lex, Bucureşti, 1994, pg. 9740 Al. Boroi, op. cit., pg. 66

26

În realitate, expresiile citate se referă la noţiunea de rezultat în sens larg, şi anume,

rezultatul ca finalitate a acţiunii şi care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea

acţiunii cât şi ipoteza când rezultatul coincide cu însăşi acţiunea.41

În doctrina penală italiană, se face deosebire între rezultatul în sens naturalist şi

rezultatul în sens juridic.42 S-a subliniat că acţiunea însăşi poate fi un rezultat, deoarece este

consecinţa impulsurilor volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre un

rezultat în sens larg şi în sens restrâns, acesta din urmă având o valoare practică, deoarece

numai în acest caz se pune problema legăturii cauzale. S-a relevat faptul că rezultatul nu poate

fi privit în afara acţiunii; rezultatul capătă rezonanţă şi sensuri semnificative numai prin

raportare la acţiune (de exemplu, suprimarea vieţii unei persoane poate fi rezultatul, în egală

măsură al unei fapte intenţionate, din culpă sau intenţionate, numai acţiunea va clarifica

semnificaţia juridică a rezultatului. Tocmai pentru că acţiunea poartă în ea rezultatul, poate fi

considerată ea însăşi rezultat.

Aceste semnificaţii ale noţiunii de rezultat trebuie diferenţiate de noţiunea de rezultat

conceput ca o relaţie logico-juridică între acţiune şi valoarea socială protejată de legea penală

(obiectul juridic). Legiuitorul nu incriminează decât acele acţiuni (inacţiuni) care aduc

atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incriminările presupun ab initio un

rezultat logico-juridic, acela care se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat,

fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a fi probată nici existenţa sa nici şi

a legăturii de cauzalitate între acţiune şi rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul menţionat al

noţiunii de rezultat nici pentru a defini intenţia şi culpa, deoarece prevederea rezultatului care

stă la baza acestor procese psihice, trebuie raportate la consecinţele fireşti, nemijlocite ale

acţiunii (inacţiunii) făptuitorului şi nu la valorile sociale ocrotite de lege. S-a subliniat că prin

"rezultatul faptei" se înţelege urmarea firească, imediat produsă printr-o modificare în lumea

exterioară.

Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii de omor în momentul în

care se produce rezultatul, constând în moartea victimei, în lipsa lui, actul de violenţă poate fi

luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracţiuni de violenţă, dar nu

ca element constitutiv al infracţiunii de omor.43

41 Al. Boroi, op. cit, pg. 6742 Vincenzo Manzini, op. cit., pg. 5843 V. Dongorozşi colab., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială, voi. III, Ed. Academiei, Bucureşti 1992, pg. 58.

27

Infracţiunea de omor fiind o infracţiune de rezultat se cere deci producerea unui

rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activităţii de

ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.44

3.1.3. Legătura de cauzalitate

Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii

implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi

rezultat (moartea victimei).

Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături

specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii între oameni.

Dacă în sens filozofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condiţiilor,

indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului

penal, cauza presupune identificarea acelei condiţii care reprezintă o manifestare exterioară a

omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă să fi produs

rezultatul.

Dacă rezultatul a fost produs prin contribuţia mai multor persoane, identificarea

comportării umane care a reprezentat condiţia necesară producerii rezultatului (acţiune sau

inacţiune) prezintă serioase dificultăţi.

În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria cauzei necesare, a cauzei

adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente etc.), criterii valabile pentru un grup de

situaţii, dar care nu rezolvă toate situaţiile mai ales cele atipice.

Legătura de cauzalitate apare sub forma relaţiei de la cauză la efect care trebuie să

existe între acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi

urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni.45

Prin urmare, între activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei trebuie să

existe un raport de cauzalitate, în descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care să

sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă, implicit, din descrierea acţiunii (fiind o acţiune

cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul derivat dintr-un verb - uciderea - folosit în

descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acţiunea incriminată dar şi rezultatul şi

implicit, potentele cauzale ale acţiunii.

44 O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1994, pg. 110.45 Al. Boroi, op. cit., pg. 69

28

Literatura juridică de specialitate a relevat faptul că nu trebuie să se confunde fapta

constând dintr-o acţiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminată care se epuizează prin

însăşi acţiunea descrisă de legiuitor şi a cărei existenţă nu este condiţionată explicit sau

implicit de producerea unui rezultat. In aceste din urmă situaţii nu este de conceput existenţa

legăturii cauzale. S-ar putea susţine, prin urmare, că legătura cauzală nu este specifică oricărei

incriminări, ci numai acelora în care acţiunea descrisă este condiţionată de producerea unui

rezultat distinct de acţiune însăşi, fie că acest rezultat apare explicit descris de legiuitor

(regula generală), fie că el rezultă implicit din verbum regens (excepţia).

Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerinţa

legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un mod conţinutul acestei relaţii; o atare

îndatorire revine doctrinei penale, în acest sens s-au exprimat multiple păreri asupra modului

de izolare a legăturii cauzale, considerându-se că poate avea caracter cauzal, din ansamblul

condiţiilor fenomenului, condiţia eficientă, condiţia preponderentă, condiţia ilicită, condiţia

tipică, condiţia indispensabilă etc. în dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter

cauzal condiţia cea mai apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate

căuşe).

Teoria dominantă consideră că, de regulă, este cauză a rezultatului orice acţiune care a

constituit condiţia necesară producerii rezultatului (condiţio sine qua non). Pentru a nu se

ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum) printr-o interpretare extensivă a sferei

condiţiilor necesare (de pildă, ar putea fi considerată condiţie-cauză a morţii victimei chiar

părinţii subiectului, deoarece, iară existenţa acestora, n-ar fi putut apare pe lume infractorul),

s-a propus introducerea unor corective care să limiteze cercul condiţiilor cauză. Acest rol,

într-o concepţie, ar putea să-1 joace vinovăţia, în sensul că numai condiţia necesară creată de

o persoană care a acţionat cu vinovăţie ar putea avea caracterul de cauză. O asemenea

concepţie ar conduce la o evaluare subiectivă a relaţiei cauzale, deşi, principial, aceasta are

caracter obiectiv.

Jurisprudenţa franceză foloseşte frecvent criteriul vinovăţiei pentru a identifica cauza

dintre condiţiile necesare, în realitate, legătura de cauzalitate nu poate fi concepută decât între

acţiunea făptuitorului privită în complexitatea ei psiho-fizică şi rezultat fără a rezolva totodată

şi problema vinovăţiei; aceasta din urmă, se raportează la un rezultat care s-a dovedit că a fost

deja cauzat de făptuitor. Odată cu analiza acţiunii se va verifica şi dacă făptuitorul a avut

reprezentarea legăturii de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultat.

În doctrină s-a admis şi un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al condiţiei

necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecăţi "ex ante"

29

dacă, în raport cu experienţa comună de viaţă, acţiunea (inacţiunea) analizată drept condiţie a

rezultatului era în stare să provoace, prin ea însăşi rezultatul.

În această viziune, de pildă, legătura de cauzalitate nu ar fi înlăturată chiar dacă au

survenit complicaţii ale bolii victimei în măsura în care se stabileşte că acţiunea inculpatului a

fost aptă, prin ea însăşi, să conducă Ia producerea rezultatului, altfel zis, dacă ceea ce agentul

a realizat se găsea, ca posibilitate, chiar în acţiunea comisă.

În acest sens, s-a decis şi de instanţele române faptul că nu întrerupe legătura de

cauzalitate neaplicarea unei terapeutice complete de către organele medicale dacă se constată

că fără acţiunea inculpatului moartea victimei nu s-ar fi produs. Metoda astfel, nu are

relevanţă că victima s-a internat tardiv în spital şi, că vasele craniului erau foarte subţiri, dacă

moartea victimei s-a datorat lovirii de către inculpat cu o cărămidă, ceea ce a provocat un

traumatism cranio - cerebral şi fractura osului frontal stâng (Tribunalul Suprem, Secţia penală,

Decizia nr. 4115/1975, R.l, pg. 272). La fel este irelevantă împrejurarea că moartea victimei s-

a produs datorită unor complicaţii septice, din moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii

de cuţit aplicate victimei în abdomen de inculpat. (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia

nr. 2894/1971, în R.R.D. nr. 3, 1971, pg. 165)

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei condiţiei necesare, s-a

propus selectarea condiţiei-cauză din ansamblul condiţiilor rezultatului prin analiza cerinţelor

conţinutului incriminării considerând că aceasta relevă cu suficienţă care, trebuie să fie

condiţie completă cu rol cauzal (teoria relevanţei), limitând corespunzător cercul persoanelor

susceptibile să răspundă pentru o infracţiune determinată.

Dar chiar şi cu aceste corective, n-au fost remediate insuficienţele concepţiei condiţiei

necesare. Aşa de pilă, s-a observat că rezultatul poate să fie produs nu numai printr-o cauză

unică, ci şi printr-o pluralitate de cauze (concauze). În această situaţie, în calitate de concauze

ar putea apare atât o cauză necesară, cât şi o cauză nenecesară care s-a alăturat celei necesare;

ca urmare, chiar şi o condiţie nenecesară poate fi considerată cauză (de exemplu, dacă mai

multe persoane urmăresc şi lovesc victima, acţiunea tuturor va fi considerată cauză a

rezultatului, deşi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanţi să fi fost mortală şi să

constituie cauza necesară a rezultatului).

De asemenea, s-a remarcat că cerinţa condiţiei de a fi necesară (sine qua non), poate fi

îndeplinită numai dacă, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate

afirma dacă o condiţie a fost necesară producerii rezultatului sau nu. în ipoteza inversă (dacă

nu se cunoaşte cauza rezultatului), nu se poate afirma dacă o anumită condiţie a fost necesară

30

(aşa de exemplu, până când experţii nu au ajuns Ia un acord în privinţa efectului thalidomidei

asupra embrionului nu s-a putut determina nici condiţia necesară a rezultatului ilicit).

Jurisprudenţa a mai învederat situaţii când o condiţie a atras răspunderea penală a

subiectului fără ca, în realitate, aceasta să fi fost, cauzal, legată de rezultat şi fără să fi avut Ioc

o selecţie prin producerea eliminării, a cauzei necesare din ansamblul condiţiilor rezultatului.

Dar chiar în acele situaţii unde judecătorii au urmărit să identifice cauza reală a fenomenului

dintr-un ansamblu complex de condiţii, s-a dovedit că simpla lor experienţă nu este suficientă,

fiind necesar să se apeleze la persoane de specialitate, care să determine legătura cauzală

dintre acţiune şi rezultat orientând, implicit, soluţia juridică (de exemplu, dacă A şi B toarnă

câte o cantitate de otravă în ceaşca lui C, fără să ştie unul de altul şi victima moare, condiţia

care a produs rezultatul nu poate fi stabilită decât prin analiza cantităţii şi calităţii otrăvii

vărsate de fiecare dintre agenţi şi a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai

astfel se va stabili cine răspunde pentru infracţiunea consumată de omor şi cine pentru

tentativă la această infracţiune.46

Aceste insuficienţe ale teoriei condiţiei necesare par să justifice tendinţa unor autori de

a renunţa la cerinţa unei legături cauzale a condiţiei necesare cu rezultatul.

Hans Heinrich Jescheck arăta că relaţia dintre acţiune şi rezultat nu trebuie să fie

întotdeauna cauzală pentru a atrage răspunderea agentului, pe lângă faptul că o atare relaţie nu

este întotdeauna suficientă pentru atribuirea răspunderii penale, agentului. După părerea sa,

relaţia cauză efect nu este esenţială pentru dreptul penal ci numai chestiunea dacă s-ar putea

imputa agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sancţionări echitabile; ori, aceasta

presupune o verificare a realităţii după criterii normative nu cauzale. Atribuirea obiectivă a

unui rezultat agentului nu trebuie să aibă la bază întotdeauna cauzalitatea;47 uneori

imputabilitatea trebuie recunoscută chiar în afara cauzalităţii; aceasta nu constituie o condiţie

necesară imputabilităţii. Acela care împiedică pe altul să dea ajutor unui accidentat lăsând să

se producă rezultatul mortal, nu reprezintă o cauză reală a rezultatului, ci o cauză ipotetică,

probabilă.48 Alteori este imputabil un rezultat chiar dacă numai parţial există şi o legătură

cauzală ori dacă rezultatul a fost provocat de agent împreună cu alte persoane, acţiunea sa

neavând caracter necesar.

3.2. LATURA SUBIECTIVA

46 V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 6447 Hans Heinrich Jesheck, Lehrbuch des Strafrechts AllgemainerTeil..., 1988, pg. 65 49 Al. Boroi, op. cit., pg. 76

31

3.2.1 Intenţia ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor

Omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane adică, fie cu intenţie

directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a

urmărit producerea acestuia, fie cu intenţie indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul

acţiunii sale şi fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciară, deşi se reţine just existenţa intenţiei de omor, nu se face o

distincţie clară, în raport cu probele administrative, între săvârşirea faptei cu intenţie directă

ori cu intenţie eventuală, considerându-se, probabil, că, producând efecte juridice identice, nu

ar apare necesară o motivare specială privind stabilirea acestor modalităţi ale intenţiei, ele

putându-se substitui una celeilalte.

De regulă, unii practicieni folosesc motivarea că inculpatul "chiar dacă nu ar fi urmărit

producerea rezultatului, aflat în reprezentarea sa, dacă 1-a prevăzut şi acceptat, există intenţia

de omor".

Dominaţi de exigenţele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproşa acestei

practici că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenţiei cu care s-a

săvârşit omorul, instanţa competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa

individualizare a răspunderii penale.48

Dar o asemenea delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a

dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei, definindu-le

în art. 19 Cod penal în mod distinct.

Ar fi greu de admis că, de pildă, o faptă constând din aplicarea mai multor lovituri cu

cuţitul m regiuni vitale ale vieţii omului şi au intensitate, să fie încadrată în legea penală, ca

infracţiune de omor săvârşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvârşită

cu intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune

diferenţieri evidente în plan subiectiv.

În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea acrului (dolus ex

re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.

Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat

victimei numeroase lovituri cu piciorul şi cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave şi

ruperi pulmonare (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 130/1993);

multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord,

rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime (Tribunalul

48 Al. Boroi,op.cit., pg.73

32

mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 646/1993); intensitatea cu care loviturile au

fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur (Curtea

Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 311/1992).

Rezultatul, constând din moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei

unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformările din

organismul victimei în momentul săvârşirii faptei; pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi,

infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă, pentru producerea rezultatului mortal; ca

urmare, intenţia de a ucide se relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscând

starea victimei asupra căreia acţionează. Astfel, trebuie relevat faptul că, inculpatul care

loveşte pe socrul său în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meringo-cerebrală,

exteriorizează intenţia de a ucide, nu de vătămare corporală (Tribunalul mun. Bucureşti,

Secţia a n-a penală, Decizia nr. 332/1992); faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două

luni, dar în mod repetat ceea ce a provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei, constituie

infracţiunea de omor şi nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (Tribunalul

Judeţean Constanţa, Decizia penală nr. 268/1993).

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică

a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi

în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu

regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o simplă

lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor şi

victimă, anterioare săvârşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie),

atitudinea infractorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a

lăsat-o în starea în care a adus-o).49 De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în

considerare a tuturor acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele

împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică

greşită a faptei. Astfel, de exemplu,

Împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuţit, deci armă aptă de a produce moartea

victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de

instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale. Dacă acestei

împrejurări i se adaugă şi altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat şi

cu mare intensitate - se va retine, fără nici o dificultate, că făptuitorul a acţionat cu intenţia de

a ucide.50

49 V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987, pg. 9350 V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993

33

3.2.2. Consideraţii suplimentare cu privire la latura subiectivă

Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil.

Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei. Cu

toate acestea, instanţa de judecată va fi preocupată ca să stabilească, în fiecare caz, mobilul

faptei, deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi prin urmare, poate contribui la

realizarea unei juste individualizări juridice a pedepsei. Dacă pentru existenţa omorului

simplu este indiferent mobilul săvârşirii faptei, în schimb, săvârşirea omorului din interes

material, de pildă, este o împrejurare care atribuie infracţiunii caracter calificat (art. 175 lit. c,

Cod penal).

Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplă nici de săvârşirea faptei într-un anumit

scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferinţelor

fizice ale victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracţiune. Astfel că,

legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului, chiar în condiţiile euthanasiei.

Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane în

urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia sau sub impulsul unui sentiment de milă

pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468, alin. l şi 3). Conform Codului penal

în vigoare, euthanasia nu are nici o eficienţă juridică. Dispoziţiile art. 468 din vechiul Cod

penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că, în astfel de cazuri,

vor opera dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe

atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvânt, în legea noastră, consimţământul victimei nu

înlătură răspunderea penală nici în caz de euthanasie, pentru că dreptul la viaţă, integritatea

corporală şi sănătatea sunt valori fundamentale ale omului.

Întrucât scopul, ca şi mobilul, influenţează periculozitatea socială a faptei şi a

făptuitorului, instanţa de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz, tot în

vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii

legiuitorului, conferă un grad de pericol social mai ridicat, este prevăzut ca circumstanţă

agravantă (art. 175, alin. g şi h, Cod penal).

După unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă asupra

vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această eroare nu are

caracter esenţial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei.

34

Se susţine că legea penală apără viaţa oricărei persoane, în genere, astfel că eroarea agentului

asupra identităţii victimei nu are relevanţă penală.51

Într-o altă viziune se susţine că eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanţă decât

atunci când agentul acţionează cu voinţa de a ucide orice persoană pe care ar întâlni-o. în

acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voinţa generică de a

ucide a subiectului; tot astfel, dacă agentul a acţionat cu intenţia indirectă acceptând riscul să

ucidă orice altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă, în aceste

cazuri, se poate vorbi despre existenţa unui doi impersonal.52 Astfel, s-a subliniat faptul că atât

în cazul lui "error in personam" cât şi în cazul lui "aberratio ictus", subiectul n-ar fi acţionat

dacă nu s-ar fi găsit în eroare, ca atare ar trebui concepută o soluţie unitară pentru ambele

ipoteze. S-a pus legitima întrebare dacă se poate extinde însă ideea dolului impersonal dincolo

de aceste limite.53

Dacă în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge

un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intră uneori trăsăturile unei persoane "în general"

pe care urmăreşte să o suprime, n-ar putea exista şi situaţii în care agentul să urmărească

suprimarea vieţii unui subiect bine identificat; tocmai trăsăturile specifice ale acestuia,

relaţiile sale cu subiectul, să fie cele care să determine, hotărâtor, pe agent de a acţiona violent

până al suprimarea vieţii victimei. Ideea uciderii unei persoane "în general", n-ar putea fi

factor dinamizator al voinţei agentului decât în cazuri rare şi numai la persoane la care

uciderea a devenit o obişnuinţă sau o profesie; în toate celelalte cazuri, el îşi concentrează

eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (să ucidă o anumită victimă) şi nu să

producă un rezultat echivalent celui tipic, prevăzut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar

putea răspunde decât pentru suprimarea, intenţionată a acestei persoane.54

S-ar putea susţine că intenţia agentului trebuie să fie concretă, să se refere la un obiect

individualizat după trăsături obiective, ea nu se poate referi ca categorii de obiecte.

Chiar dacă i s-ar reproşa agentului că din vina lui s-a produs confuzia asupra identităţii

subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intenţia.

Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluţionarea ipotezelor de "error in

personam", şi anume, existenţa tentativei la omor în raport cu victima aflată în reprezentarea

agentului şi infracţiunea de ucidere din culpă în ce priveşte victima efectiv suprimată.55

51 V. Dongorozşi colab., op. cit. pg. 18552 G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de Drept Penal nr. 2/199453 Reinhardt Maurach, Deutsches Strafrecht, Karlsruhe, 1965, pg. 8954 G. Antoniu, op. cit., pg. 59755 Al. Boroi, op. cit., pg. 77

35

Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei

persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a instrumentului folosit

sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane (aberratio

ictus, ipoteza monoagresivă). Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea,

atât a victimei aflată în reprezentarea agentului, cât şi o altă persoană (aberratio ictus, ipoteza

bioagresivă), sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima iniţială (aberratio

ictus, ipoteza pluriagresivă).56

În concepţia unor autori, "aberratio ictus" în forma sa monoagresivă, ar trebui să fie

asimilată cu "error in personam" şi să primească aceeaşi soluţie juridică. Agentul va răspunde,

în raport cu victima reală, pentru infracţiunea consumată de omor şi care s-ar fi reţinut şi dacă

nu se producea eroarea de execuţie în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului.

56 V. Dongorozşicolab., op. cit., pg. 225

36

CAPITOLUL IV

FORME, MODALITĂŢI, SANCŢIUNI

4.1. Formele infracţiunii de omor

4.2. Modalităţile infracţiunii de omor

4.3. Sancţiunile infracţiunii de omor

4.1. FORMELE INFRACŢIUNII DE OMOR

O analiză generală a infracţiunilor contra vieţii prin prisma cauzelor penale cercetate

ar putea releva faptul că această categorie de infracţiuni sunt susceptibile, de regulă, de o

desfăşurare în timp; ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau

tentativa.

Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă (care poate fî realizată atât prin

acţiune cât şi prin inacţiune) şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui

rezultat material distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este susceptibilă

de desfăşurare în timp, şi deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii şi tentativa.

Actele pregătitoare, deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi nu

sunt incriminate ca atare. Nici în cazul infracţiunii de omor simplu, actele pregătitoare nu se

pedepsesc.

Actele pregătitoare la infracţiunea de omor sunt incriminate totuşi în legea română

doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Relativ la această problemă, trebuie menţionat

fără rezerve că ele sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat

executarea faptei până la consumare. Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de altă

persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, în

cazul în care autorul, după ce a actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde

37

pentru nici o infracţiune. Spre exemplu, dacă autorul a cumpărat un cuţit pentru a omorî

victima, însă nu a mers mai departe, autorul va fi absolvit de orice răspundere.

Dacă actele pregătitoare la infracţiunea de omor nu se pedepsesc, totuşi legiuitorul

prin art. 174 alin. 2 subliniază faptul că tentativa ca formă imperfectă se pedepseşte, fiind

posibilă în toate formele sale.

Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a

fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei făptuitorului. Spre

exemplu, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin Decizia nr. 340/1992 a reţinut

tentativă întreruptă la infracţiunea de omor simplu în sarcina unei persoane care a aplicat

victimei două lovituri de cuţit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de cei prezenţi.

Infracţiunea de omor poate îmbrăca şi forma tentativei perfecte, care se realizează

atunci când acţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu

s-a produs. Astfel, Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 898/1983, a decis că există o

asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 ale unei clădiri, acţiune

care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afinat

şi cu vegetaţie. De asemenea, Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a n-a penală, Decizia nr.

255/1991, a reţinut în sarcina inculpatului tentativă perfectă la infracţiunea de omor în

cazurile în care, prin modul în care a acţionat asupra victimei, infractorul a pus intenţionat în

pericol viaţa acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei, nu s-a

produs datorită intervenţiilor medicale prompte şi calificate.

Tentativa la infracţiunea de omor poate îmbrăca şi modalitatea tentativei relativ

improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite,

precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla. Tribunalul

Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 881/1980 a decis că există această modalitate a tentativei

în situaţia când făptuitorul, pentru a suprima viaţa victimei, i-a administrat o doză de otravă

insuficientă. Tot pentru completarea acestei idei, trebuie subliniată Decizia nr. 1529/1979 a

Tribunalului Suprem, Secţia penală când s-a reţinut această modalitate a tentativei în sarcina

inculpatului care a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos

sub clădirea în care se aflau victimele.

Tentativa de omor poate fi comisă şi cu intenţia directă, dacă inculpatul, aşa cum s-a

reţinut prin Decizia nr. 1400/1988 a Tribunalului Suprem, Secţia penală, a aplicat mai multe

lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, şi cu intensitate, prevăzând

posibilitatea morţii victimei, rezultat pe care 1-a acceptat. De asemenea, Tribunalul Suprem,

Secţia penală, Decizia nr. 1272/1982 sau Tribunalul mun. Bucureşti, Sectia a II-a penală,

38

Decizia nr. 621/1992, au decis că există tentativă de omor în situaţia când inculpatul s-a

îndreptat cu tractorul asupra victimei, în viteză spre a o călca ori dacă inculpatul a lovit

victima cu cuţitul în abdomen, provocându-i leziuni interne.

Este discutabil dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă, într-o opinie, s-a

motivat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în cazul infracţiunii

consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acţiunea tipică

susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii; ca atare, tocmai ca infracţiunea

consumată, tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă.

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susţine că, potrivit art. 20 Cod penal, în

redactarea actuală tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea,

de unde se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea

caracterul de acte de executare ale unei infracţiuni şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere

ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracţiunea respectivă.57

Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei directe.

Numai într-o asemenea modalitate a intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte

producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita

exterioară, a hotărârii de a comite o faptă determinată, în cazul hotărârii indirecte, autorul

urmăreşte (este hotărât) să obţină un alt rezultat (care poate fi şi licit), însă admite

posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Pe acesta, deşi îl

prevede, nu îl urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare

îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate

spre obţinerea unui rezultat care este numai acceptat şi nu urmărit), s-ar părea că nu se înscrie

în conţinutul art. 20 Cod penal şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost

întrerupte ori nu şi-au produs efectul.

Făptuitorul, ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei şi

producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu I-a urmărit, deoarece numai în acest moment

rezultatul posibil şi acceptat a devenit relevant juridic.

Trebuie subliniat faptul că există rezerve cu privire la ideea dacă prin noţiunea de

"hotărâre" folosită de legiuitor în acest art. 20 Cod penal se exprimă intenţia sub ambele

forme, aşa cum se susţine în prima opinie şi dacă s-ar putea vorbi de hotărâre chiar în cazul

intenţiei indirecte.

S-ar părea că, noţiunea de hotărâre la care face referire art. 20 C. penal, are în vedere

numai rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului, nu şi acţiunea prin care acesta va ajunge

57 V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 142

39

la această finalitate. Acţiunea, chiar susceptibilă de rezultate multiple, ar putea să reflecte o

anumită hotărâre a făptuitorului, dar ceea ce interesează, în raport cu prevederile art 20 C.

penal, ar fi rezultatul urmărit şi pe care făptuitorul este hotărât să-I realizeze. Ori, a fi hotărât

să realizeze rezultatul, implică în sensul art. 20 C. penal, intenţia directă.

Dar, apărând pe legiuitor în faţa unei posibile neînţelegeri a conţinutului noţiunii

menţionate nu înseamnă dezaprobarea practicii instanţelor care, aşa cum s-a arătat, consideră

că tentativa nu este incomparabilă cu intenţia indirectă.

În sprijinul acestei soluţii s-ar putea arăta că fiecare act de executare a faptei are

acelaşi caracter, ca şi fapta în ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocaţia să realizeze

atât rezultatul urmărit, cât şi pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor acte trebuie să

atragă răspunderea penală a autorului dacă tentativa pentru infracţiunea respectivă este

pedepsibilă, indiferent dacă făptuitorul a urmărit producerea rezultatului, ori numai a acceptat

realizarea lui.

Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată fiind numai de ordin cantitativ,

nu calitativ (relaţia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea opune condiţiile

subiective de tragere la răspundere pentru săvârşirea întregului acelora care privesc partea. O

asemenea rezolvare ar trebui consacrată şi în cuprinsul art. 20 C. pen. Prin modificarea

corespunzătoare a acestor prevederi. Aşa de pildă, s-ar putea înlocui expresia "punerea în

executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea" cu expresia "punerea în executare a intenţiei de

a săvârşi infracţiunea".58

Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de ucidere a produs

urmarea imediată, adică moartea victimei. Până la producerea acestui rezultat, care, poate

surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activităţii de ucidere, fapta constituie o

tentativă de omor şi va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când,

ulterior se va produce consumarea.

Infracţiunea de omor de omor e considerată în mod unanim ca o infracţiune

instantanee. Acţiunea, prin care se execută această infracţiune, ia sfârşit în momentul în care

se produce rezultatul constând în moartea persoanei, moment în care are lor consumarea

infracţiunii.

Termenii folosiţi în textul incriminator "uciderea unei persoane" (art. 174 C. pen.),

scot în evidenţă acest caracter precis delimitat în timp, specific infracţiunii instantanee, în fapt

însă se pot ivi situaţii în care, în executarea infracţiunii, să-şi facă loc anumite elemente de

durată. Astfel, luând ca exemplu otrăvirea lentă prin introducerea în mod regulat în

58 V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului Cod penal, în R.R. D. nr. 4/1969, pg. 3

40

alimentarea subiectului pasiv a unor cantităţi mici de substanţe toxice, destinate să-şi facă

efectul după trecerea unui interval mare de timp - aceasta pentru ca fapta să nu poată fi

descoperită - executarea acţiunii materiale se prelungeşte, încât din momentul când se începe

acţiunea de otrăvire până în momentul producerii morţii, se poate interpune o durată uneori

apreciabilă. Acţiunea de otrăvire apare în mod incontestabil, în acest caz ca o acţiune e durată.

Aceasta însă nu modifică caracterul de infracţiune instantanee a omorului astfel săvârşit căci

ceea ce interesează nu este durata acţiunii, ci măsura în care, odată cu producerea rezultatului,

aceasta ia sfârşit.

Pentru a ilustra mai bine această problemă, se cuvine redarea unui alt exemplu şi astfel

fapta săvârşită în condiţii în care rezultatul intervine la un anumit interval de timp după ce

executarea a luat sfârşit. Spre pildă, infractorul trage un glonte de revolver cu intenţia de a

ucide o persoană; glontele îşi atinge ţinta, dar victima nu moare imediat ci dusă la spital mai

trăieşte câteva zile după care de abia intervine sfârşitul letal.

E incontestabil că, consumarea infracţiunii are loc m momentul când victima moare.

Atunci se produce rezultatul specific al infracţiunea de omor. Dar executarea acţiunii, care nu

a durat decât un moment, a luat sfârşit cu mult înainte de producerea rezultatului.

Intervalul de timp ce a trecut din momentul când acţiunea a luat sfârşit şi până s-a

produs rezultatul nu e de natură a aduce vreo modificare caracterului instantaneu al

infracţiunii, în acest interval, nu s-a prelungit nici acţiunea şi nici nu s-a prelungit procesul

dinamic de producere a rezultatului căci acesta nu a fost încă produs.

Atunci când în caracterizarea infracţiunilor instantanee, se arată că acţiunea ia sfârşit

odată cu producerea rezultatului, trebuie înţeles că după producerea acţiunii, rezultatul nu se

mai prelungeşte în timp. Producerea rezultatului e momentul final al întregii dinamici

infracţionale. După acest moment, nici o formă de executare a acţiunii infracţionale nu mai

poate avea Ioc.

4.2. MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII DE OMOR

Infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen., constituie forma tipică, modalitatea

simplă a acţiunii de ucidere. Această infracţiune, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase

şi variate modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost

săvârşită. Pentru sublinierea acestei idei, practica judiciară oferă numeroase exemple. Astfel,

în ceea ce priveşte mijloacele folosite, se poate afirma că acestea sunt variate aşa cum reiese

din cauzele cercetate: cuţit, ciomag, piatră, lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse

41

instrumente improvizate etc.; toate fiind folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale

ale corpului, în ceea ce priveşte locul şi timpul săvârşirii infracţiunii de omor, acestea diferă

de la caz la caz, ele neavând relevanţă juridică cu privire la existenţa sau inexistenţa

infracţiunii de omor. Pe aceeaşi poziţie, se situează şi împrejurările reprezentate de relaţiile

dintre făptuitor şi victimă sau mobilul faptei. Sunt anumite împrejurări în care omorul

săvârşit, capătă întotdeauna un grad de pericol social sporit. De aceea legiuitorul, în actualul

Cod penal, a prevăzut prin dispoziţii specifice aceste împrejurări, dispoziţii ce privesc

modalităţile normative ale infracţiunii de omor. Aceste modalităţi au fost incriminate în texte

separate ca variante agravate, devenind astfel, infracţiuni de sine stătătoare (art. 175 şi 176

Cod penal).

Analizând dispoziţiile articolelor 175 şi 176 Cod penal, se poate observa că omorul

calificat cât şi cel deosebit de grav, nu sunt decât incriminări ale omorului simplu, atunci când

acesta este comis în anumite condiţii care îi conferă un pericol deosebit, condiţii descrise

limitativ m norma de încriminare.59

43. SANCŢIUNILE INFRACŢIUNII DE OMOR

Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei au avut ca şi

consecinţă (în urma săvârşirii lor), stabilirea de către legiuitor pentru aceste fapte a celor mai

aspre sancţiuni.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o

necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Sancţiunile aplicate persoanelor

ce suprimau viaţa altor persoane difereau în funcţie de gradul de civilizaţie a diferitelor

popoare. La început, un rol mare i-a revenit răzbunării nelimitate, locul ei fiind luat treptat de

răzbunarea limitată. Aceasta era reprezentată de legea talionului; răul suferit de cel vinovat nu

trebuia să depăşească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte).

În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii faptelor de suprimare a vieţii pe teritoriul

actualului stat român, se impune cu necesitate sublinierea unor particularităţi.

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi

în Dacia; locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El avea "ius gjadii",

adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un fruntaş din rândul

popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de împărat.

59 Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 83

42

Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor migratoare,

continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia luân-du-1

treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.

O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o

colecţie de legi civile şi penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit.

Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea

făptuitorului. Totuşi în situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi transformate

în plata unor sume de bani.60

În Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 şi

îndreptarea legii, tipărită în 1652, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin

spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu

categoria socială căreia îi aparţinea vinovatul.

Legiuirea Caragea, ce a intrat în vigoare la l septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la l

decembrie 1865, arată faptul că cine va omorî "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se

omoare".

Codul penal din 1865 incriminează în art. 225, omorul săvârşit cu voinţă, pentru care

pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit.

Primul nostru Cod penal ce a avut o contribuţie hotărâtoare la elaborarea unor

dispoziţii modeme privitoare la sancţionarea omorului a fost cel din 1937. El a constituit

punctul de plecare pentru elaborarea unor dispoziţii modeme şi sistematizate, introducând un

spirit novator şi ştiinţific.

La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal, a cărui dispoziţii au fost

modificate ulterior datorită condiţiilor geo-politice din ţara noastră.

Conform art. 174, infracţiunea de omor în forma sau varianta sa tipică se pedepseşte

cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 64 C.

penal. Tentativa se pedepseşte, potrivit cu regulile arătate în art. 21 alin. 2, cu închisoare de la

5 la 10 ani.

CAPITOLUL V

EXPLICAŢII COMPLEMENTARE

60 Al. Boroi, op. cit., pg. 83

43

5.1. Corelaţii ale infracţiunii de omor cu alte infracţiuni

5.1.1. Corelaţii cu infracţiunile de vătămare corporală

5.1.2. Corelaţii cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

5.2. Aspecte criminologice privitoare la infracţiunile contra vieţii

5.3. Euthanasia - problemă specială în legătură cu infracţiunile de omor

5.1. CORELAŢII ALE INFRACŢIUNII DE OMOR

CU ALTE INFRACŢIUNI

5.1.1. Corelaţii cu infracţiunile de vătămare corporală

Este discutabil în practica judiciară modul de delimitare a tentativei de omor de

infracţiunea de vătămare corporală. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în

executare a omorului, comise până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător,

trebuie să releve, prin natura lor şi în raport cu împrejurările în care au fost săvârşite, că

infractorul a avut intenţia specifică de omor, nu intenţia generală de a vătăma sau de a săvârşi

o infracţiune nedeterminată, împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care

necesită un număr de zile pentru îngrijiri medicale nu este convingătoare pentru încadrarea

faptei îft vătămare corporală şi nu în tentativă de omor. în asemenea situaţii, instanţa de

judecată, pe baza analizei circumstanţelor concrete ale speţei, ar trebui să stabilească

gravitatea ipotetică a acrului de violenţă şi anume, dacă vătămarea corporală ar fi evoluat sau

nu spre producerea morţii victimei şi dacă făptuitorul a avut în reprezentarea sa această

evoluţie, ceea ce ar releva că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma

integritatea corporală sau sănătatea victimei.61

Suntem în prezenţa tentativei de omor şi nu a vătămării corporale ori de câte ori

făptuitorul acţionează, în aşa mod, încât provoacă leziuni Ia nivelul organelor vitale ale

organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea

victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă

timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de

vătămare corporală şi exprimă dinamismul interior al actului.

Astfel, relevă intenţia de ucidere şi nu de vătămare corporală: aplicarea unei lovituri

puternice în abdomen - regiune vitală a corpului - cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată

61 Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului cod penal - Revista Română de Drept, nr. 4/1969

44

penetrantă abdominală, paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operaţie de

urgenţă; posibilităţile mai mari de vindecare, create la un moment dat de cuceririle ştiinţei

medicale, nu constituie un factor care ar putea să influenţeze încadrarea juridică esenţial fiind

caracterul activităţii desfăşurate de agent şi ceea ce şi-a reprezentat acesta. Spre exemplu:

răspunde de tentativă de omor inculpatul care loveşte victima şi aceasta cade într-un Ioc

prăpăstios, rămânând acolo în nesimţire şi dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei,

lăsând-o în frig pradă animalelor sălbatice; mai mult, împiedică şi pe altă persoană să-i acorde

ajutor. Aceste moduri de a acţiona, prin soluţionarea cazurilor în mod corect de către Curtea

Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 262/1992 şi Tribunalul Suprem, Secţia penală,

Decizia nr. 776/1979 au rolul de a releva intenţia de omor a inculpatului.

În cadrul actelor de violenţă cu caracter repetat, când infractorul este dezarmat sau

imobilizat înainte de a realiza rezultatul cel mai grav, este evident că, pentru determinarea

intenţiei, nu se iau în considerare exclusiv actele de violenţă săvârşite până în momentul

întrerupător al acţiunii, căci acestea singure nu oferă un răspuns concludent cu privire la

intenţia de a vătăma sau intenţia de a ucide. Trebuie să se adauge încă un element, cu caracter

prospectiv, şi anume să se stabilească până la ce limită ar fi continuat infractorul să repete

actele sale de violenţă. S-a decis astfel de către Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a n-a

penală, Decizia nr. 201/1992, că fapta inculpatului de a aplica victimei cu un cuţit două

lovituri, fără a reuşi să continue agresiunea, deoarece a fost dezarmat şi imobilizat, constituie

tentativă de omor. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.

340/1993 a decis că, în situaţia în care datorită intervenţiei unui terţ şi a modului de apărare a

victimei, loviturile nu au mai putut fi continuate, există tentativă de omor.

Anumite stări ale făptuitorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în

executarea actului nu au relevanţă în sine. Intenţia de omor se deduce din modul în care s-a

acţionat, nu din elemente exterioare. Spre exemplu, existenţa unui discernământ diminuat nu

justifică concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe

aceea de tentativă de omor. Tribunalul Suprem, Secţia penală prin Decizia nr. 158/1987 a

stabilit că inculpatul a aplicat victimei, cu un cuţit, o lovitură în abdomen, ceea ce evidenţiază

- chiar dacă a avut discernământul diminuat - că a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi a urmărit

uciderea, nu vătămarea acesteia.

Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot să fie invocate în favoarea

inculpatului, în situaţia în care victima nu stă pasivă, ci se apără, reuşind să atenueze forţa

loviturilor de cuţit, aplicate de infractor, care au penetrat totuşi cavitatea toracică, fapta se

45

consideră săvârşită cu intenţia de a ucide nu de a vătăma, aşa cum reiese din Decizia nr.

1041/1980 a Tribunalului Suprem, Secţia penală.

În alte situaţii, materialitatea violenţelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de

ansamblu al datelor cauzei. Astfel, s-a decis prin decizia nr. 680/1992, a Curţii Supreme de

Justiţie, Secţia penală, că inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forţa în locuinţa victimei şi

aceasta, de spaimă s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de coloană

vertebrală, care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde pentru

tentativa de omor, nu pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Prin Decizia nr. 700/1980 a Tribunalului Suprem, Secţia penală s-a decis că nu

demonstrează intenţia de a ucide ci aceea de a vătăma inculpatul care aruncă o ţeava în

direcţia victimei peste gard şi de la o distanţă de aproximativ 8 m.

Dacă este pusă în primejdie viaţa unei persoane, fapta poate fi calificată vătămare

corporală gravă, potrivit art. 182 C. pen.

Atunci însă, când făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane, reprezentând-duşi,

că prin aceasta s-ar putea produce şi moartea, dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat, fără

ca moartea să se fi produs din cauze independente de voinţa sa, fapta va constitui tentativă la

infracţiunea de omor. Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv în pericol viaţa persoanei

vătămate, nu a avut reprezentarea morţii victimei sau, chiar dacă

şi-a reprezentat această posibilitate, nu a unnărit-o sau acceptat-o, fapta constituie

infracţiune de vătămare corporală gravă.

5.1.2. Corelaţii cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Este, de asemenea, discutabilă deosebirea dintre infracţiunea de omor şi cea de loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte, astfel că se impune evidenţierea diferenţelor.

O primă deosebire rezultă chiar din însăşi terminologia folosită de legiuitor, în cazul

infracţiunii de omor se foloseşte expresia ''uciderea unei persoane", ceea ce denotă că acţiunea

(infracţiunea) ce a condus Ia decesul victimei (ar putea reprezenta nu numai cauza primară

declanşatoare, ci şi cauza conexă, dar nu în mod necesar), în alte condiţii sau împrejurări, este

aptă a produce prin ea însăşi rezultatul letal.

În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseşte expresia "dacă

vreuna din faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea victimei", deci

avem, pe de o parte, o lovire (vătămare, cu caracteristicile prevăzute de articolele precedente,

46

care nu provoacă, în mod obişnuit, prin ea însăşi, rezultatul letal), iar pe de altă parte moartea

- condiţie specifică de existenţă a acestei infracţiuni - elementul său circumstanţial.

Un criteriu distinctiv se desprinde şi din specificul raportului cauzal. La infracţiunea

de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenţei unei legături imediate de la cauză

primară la efect; în cazul concurenţei unor cauze echivalente (de natură violentă şi de natură

patologică), dacă în determinismul decesului fiecare cauză, luată independent, ar putea

produce rezultatul letal, fapta va trebui încadrată la infracţiunea de omor şi nu Ia cea de loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte. Se poate spune că, în acest caz, efectul primar (vătămarea)

este absorbit în mod natural de efectul mai grav care este efectul secundar, urmând ca fapta

inculpatului să fie încadrată la omor intenţionat, neputându-se reţine culpa, în cazul unui astfel

de raport de cauzalitate, agentul nu s-ar putea prevala de preexistenta ori apariţia unor

elemente pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă sau, prevăzându-le a

socotit, fără temei., că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să

îndeplinească vreun rol de cauză sau condiţie, de exemplu, în ipoteza survenirii morţii ca

urmare a unei puternice lovituri la cap, generatoare de traumatisme craniuo-cerebrale cu

dilacerare, este irelevant faptul că victima era în vârstă şi suferindă, eventual şi sub influenţa

alcoolului, aceste elemente fiind extrinseci raportului cauzal, deoarece lovitura prin

intensitatea ei ar fi avut acelaşi efect dacă ar aplicată la o persoană mai tânără şi viguroasă.62

Repartizarea psihică a infractorului pentru vătămare se va extinde, în mod necesar, în

situaţia de mai sus şi asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinţei de a prevedea

potenţialul rezultat mortal al acţiunii iniţiale; aici trebuie avut în vedere nu numai ipoteza

morţii produse prin vătămarea unui organ vital, ci şi a unei regiuni a corpului nevitale, unde

am constatat o anumită eterogenitate a jurisprudenţei.

Astfel, când leziunile sunt potenţiale, apte a produce în mod nemijlocit moartea, deşi

au afectat organe nevitale (braţ, coapsă, antebraţ, gambă, deget, falangă), tendinţa dominantă

este de a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte arunci când moartea s-a

produs sau la vătămare corporală (gravă) atunci când rezultatul letal nu a intervenit O a doua

tendinţă este în sensul reţinerii intenţiei de a ucide când, în urma lezării unor organe nevitale,

victima a decedat, în funcţie de producerea sau neproducerea morţii, fapta fîind încadrată ca

omor consumat.

Analizând prin prisma celor expuse mai sus, apar discutabile deciziile care încadrează

în art. 183 C. pen. şi nu în art. 174-176 C. pen. următoarele fapte: aruncarea cu putere în capul

victimei a unui coş cu nuiele, producătoare de contuzie şi hemoragia cerebrală ce au condus în

62 Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, cap. 2, Ed. Lumina Lex, 1996, pg. 20

47

mod nemijlocit la decesul victimei; aplicare în scop de corecţie a unor lovituri cu bâta în capul

victimei, decesul producându-se în scurt timp; conducerea unui vehicul hipo pe un teren

accidentat şi cu grămezi de pietriş, cu viteză exagerată şi cotituri bruşte, urmând aruncarea

unei persoane în afară, acest fapt având ca urmare chiar căderea şi moartea victimei.

În cazuri similare s-a apreciat şi încadrat în mod corect în art. 174-176 C. pen.: Fapta

inculpatului de a aplica victimei, ca o corecţie, mai multe lovituri cu o bâtă ciobănească peste

cap, urmare cărora victima a decedat, lovirea repetată cu o cheie de fier fa cap sau aplicarea

unei singure lovituri cu muchia sapei, ulucă ori par, soluţionate de Curtea Supremă de Justiţie,

Secţia penală, Deciziile nr. 2700 şi 1080 din 1993.

Se va reţine infracţiunea de omor şi nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

şi în cazul când moartea survine ca urmare a activităţii de vătămare a unei persoane imature

(copil mic sau nevârstnic). Astfel, inculpatul, aplicând fiicei sale, în vârstă de numai doi ani şi

jumătate, multiple lovituri cu palma peste cap - din care cauză i-a produs un traumatism

cranio-cerebral, cu fractură de boltă, hematom subdural şi hemoragie meningee - i-a provocat

moartea.

Faţă de intensitatea loviturilor, de locul de unde au fost aplicate şi de gravitatea

leziunilor produse, precum şi de împrejurarea că, în raport cu vârsta fragedă a victimei, era

evident că orice legătură mai puternică aplicată într-o regiune vitală putea cauza moartea

acesteia, se impune concluzia că inculpatul - care în plus a şi împiedicat luarea victimei pentru

a i se da ajutor necesar - a prevăzut rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu 1-a dorit, a acceptat

producerea Iui.63

Mai mult chiar, intenţia de a ucide se va reţine şi în cazul când se constată că acţiunea

făptuitorului de a fi lovit o altă persoană provocându-i căderea şi rostogolirea într-un loc

prăpăstios - în munte - de a fi împiedicat pe însoţitorul său să-i dea ajutor şi de a fi lăsat-o

acolo în nesimţire, iama, pe timp de noapte, cu conştiinţa existenţei a două pericole ce i-ar fi

putut determina decesul - temperatura scăzută şi animalele sălbatice - învederează, prin însăşi

materialitatea ei, intenţia indirectă de a ucide, concretizată în prevederea şi acceptarea morţii

victimei, ca rezultat eventual al întregii sale activităţi. Această urmare neproducându-se în

cauze independente de voinţa făptuitorului - căci victima, fiind găsită a doua zi în stare gravă,

a fost transportată la spital, salvându-i viaţa.64

Ar fi de remarcat, de asemenea, că nu întotdeauna se lămureşte poziţia psihică a

infractorului în momentul săvârşirii faptei.

63 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 420/199364 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 198/1986

48

Astfel, într-o speţă, inculpatul a aplicat cu o furcă numeroase şi dure lovituri pe corpul

victimei - ocazie cu care s-a rupt şi coada de la furcă - în urma cărora victima a încetat din

viaţă. Din raportul medico-legal de necropsie întocmit în cauză, rezultă că moartea s-a datorat

insuficienţei cardiace acute, consecinţă directă a unui infarct miocardic survenite leziuni

cardio-vasculare preexistente, durerea cauzată de multiplele traumatisme şi stresul

psihoemoţional, conducând direct la instalarea insuficienţei coronariene acute. Instanţa a

încadrat fapta la art. 183 C. pen.65 în fapt, credem că era necesar să insiste mai mult în

lămurirea poziţiei psihice a infractorului, deoarece, în raport de condiţiile concrete de

săvârşire - lovirea repetată şi cu putere în cazul victimei cu coada unei furci până aceasta s-a

rupt - pe fondul unei stări conflictuale vechi cu victima şi de posibilitatea ca infractorul să fi

cunoscut afecţiunile preexistente ale victimei, era de discutat dacă acesta a prevăzut-o ori nu

că moartea se putea produce şi deşi n-ar fi dorit-o a acceptat-o.

Într-o speţă asemănătoare, inculpatul, în cursul unei altercaţii, a aplicat mai multe

lovituri cu sapa în capul părţii vătămate, urmare cărora coada sapei s-a şi rupt. Ca urmare a

loviturilor, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-facial, plăci contuzie în regiunea

frontală şi pe obrazul stâng, cu înfundare frontală stângă, concluzionând-duse că pentru aceste

leziuni sunt necesare 45-50 zile îngrijiri medicale, leziuni care însă nu i-au pus în pericol

viaţa. Iniţial, prin rechizitorul procuraturii se reţine tentativă la infracţiunea de omor calificat

(art. 175 litc C. pen) însă, pe baza aprecierii că leziunile nu au pus în primejdie viaţa, instanţa

de fond a tras concluzia că, sub aspect subiectiv, inculpatul nu a încercat să ucidă pe fiul său -

partea vătămată - încadrând fapta în dispoziţiile art. 181 C. pen. în motivarea soluţiei se arată

că lovirea într-o regiune vitală nu este determinantă pentru a deduce intenţia de a ucide,

deoarece împrejurările anterioare (inculpatul venise neînarmat) şi concomitente (atacul era

orientat iniţial către soţiapârţii vătămate) săvârşirii infracţiunii duc la o altă concluzie. Totuşi,

aceste împrejurări nu ni se par de natură a atrage înlăturarea intenţiei (indirecte); faptul că

inculpatul venise neînarmat poate contura, mai degrabă, absenta premeditării, iar orientarea

iniţială a atacului asupra altei persoane nu are, însăşi, relevanţă, sub aspectul modului de

acţiune al inculpatului (observând o sapă rezemată de casă, a lut-o şi s-a repezit spre martoră -

soţia părţii vătămate, dar a fost dezarmat de partea vătămată, după care inculpatul a luat altă

sapă, aflată în apropiere intenţionând să repete atacul şi tot partea vătămată a intervenit,

apucând cu mâinile de coada sapei, luptându-se cu inculpatul, care încerca să smulgă sapa şi

să plece după martoră); în fine, trebuie observat că acest caracter, nepericulos pentru viaţă al

loviturilor a fost în mare măsură consecinţa parării lor de către partea vătămată. Lovirea părţii

65 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 109/1994

49

vătămate s-a făcut în timp ce ambele părţi ţineau de coada sapei, iar inculpatul a lovit cu

aceasta la întâmplare, nevizând o anumită parte anatomică a corpului. Aşadar, intenţia de a

ucide nu poate fi dedusă nici din materialitatea faptelor, aşa cum ele s-au petrecut.66 Se

impune a observa că pentru conturarea intenţiei de a ucide este suficient ca făptuitorul - din

modul cum a acţionat - să fi avut reprezentarea morţii victimei, nefiind relevant faptul că

independent de voinţa acestora rezultatul nu s-a produs.

De altfel, trebuie arătat că şi în ipoteza unei altercaţii în care se uzează de mijloace

proprii de atac (lovituri de picioare, pumni, palme etc) iar moartea survine ca urmare a

loviturilor - repetate - date la întâmplare de către făptuitor, se reţine de regulă, şi cu mai mult

prea multă uşurinţă - culpa pentru rezultatul mai grav. De obicei, se invocă argumentul - în

sprijinul ideii lipsei intenţiei de a ucide - că făptuitorul a acţionat la întâmplare, neurmărind

lezarea unei anumite legiuni a corpului victimei, îndeobşte cunoscută ca vitală. O asemenea

argumentare, care nu are capacitate de convingere, sprijină o poziţie pe cât de neaprofundată,

pe atât de dăunătoare, ce se impune a fi reconsiderată.

În surprinderea poziţiei psihice pe care făptuitorul a avut-o în momentul comiterii

infracţiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat lovituri repetate, cu o

anumită intensitate şi la întâmplare, este de natură să conducă la ideea că făptuitorul a

prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial mortal ridicat (cap, torace,

abdomen, carotidă). Este adevărat că orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni

reliefează mai puternic intenţia de a ucide (care este directă), însă lipsa acestei orientări

concretizată în loviri întâmplătoare a unor atare regiuni, nu poate constitui o prezumţie de

înlăturare a intenţiei (indirecte). Astfel, într-o speţă s-a încadrat în mod corect în art. 174 C.

pen. fapta inculpatului de a aplica victimei - care era mai în vârstă şi sub influenţa alcoolului -

lovituri puternice şi numeroase, cu pumnul şi picioarele, la întâmplare, care i-au rupt coastele

şi sternul şi care i-au cauzat o insuficienţă respiratorie acută şi în cele din urmă decesul.67

De asemenea, în mod justificat s-a apreciat de către organele judiciare că nu există

preterintenţie, ci intenţia de a ucide, atunci când persoana, care, conectând cablul de la reţeaua

de curent electric de 220 V la gardul de sârmă împrejmuitor al terenului său, cultivat cu

porumb, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins sârma gardului încărcată cu electricitate.

Împrejurarea că inculpatul si-a reprezentat consecinţele faptei se deduce, în speţă, din

faptul că el a avertizat pe membrii familiei sale şi pe unii vecini de pericolul ce s-ar putea

produce. Pe de altă parte, inculpatul a prevăzut că, deşi terenul cu porumb se află la câteva

66 Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a ll-a penală, Decizia nr. 368/1995 - nepublicată67 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 261/1995

50

sute de metri de locuinţele din vecinătate, totuşi fiind amplasat în interiorul localităţii, pe timp

de vară, noaptea, unele persoane, circulând de la o casă la alta, fără a folosi drumurile sau

potecile din acea zonă, pot atinge gardul de sârmă împrejmuitor;68 precum şi îmbrâncirea

unui copil în apă, urmată de înec, deşi inculpatului i se spusese că victima nu ştie să înoate.69

Într-o speţă, prin Decizia nr. 149/A/1995 a Curtii de Apel Bucureşti, Secţia a Il-a

penală, se demonstrează că fapta comisă se încadrează în art. 174 C. pen. şi nu în prevederile

art. 183 C. pen.

Ceea ce deosebeşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183

C. pen.) de infracţiunea de omor (art. 174 C. pen.) comisă cu intenţie indirectă este

împrejurarea că, deşi la ambele, lovirile sunt comise cu intenţie, în cazul celei dintâi moartea

victimei se produsese din culpă, inculpatul neprevăzând acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-

1 prevadă. Pe când în cazul celei de-a doua rezultatul letal a fost prevăzut, iar inculpatul cu

toate că nu 1-a urmărit sau dorit, 1-a acceptat în mod conştient.

Pentru a conchide asupra încadrării juridice a infracţiunii trebuie să se demonstreze nu

numai existenţa actului material săvârşit de inculpat, dar şi poziţia subiectivă a acestuia,

intenţia cu care a acţionat.

Stabilirea intenţiei - necesară pentru calificarea faptei ca omor sau ca loviri ori

vătămări cauzatoare de moarte se face tinându-se seama şi de: circumstanţele anterioare

săvârşirii infracţiunii (relaţiile dintre inculpaţi şi victimă); circumstanţele în care a fost

săvârşită fapta (instrumentul folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, locul unde acestea au

fostaplicate); circumstanţele posterioare săvârşirii faptei (abandonarea victimei, lăsarea

acesteia ară sprijin medical).

În speţa sus-menţionată, inculpatul a aplicat victimei două lovituri asupra capului

(regiune anatomică vitală) cu un par din lemn, având grosimea de 5 cm şi lungimea de 1.30

m, cu două cuie la unul din capete, deci un instrument apt să provoace moartea, cu o

intensitate deosebită, relevată de gravitatea şi profunzimea leziunilor produse (traumatism

cranio - cerebral, cu fractură de boltă, hematom extradural, contuzie în focare influente,

cortico - subcortical, frontopariento - temporal stânga) ceea ce a provocat moartea victimei.

După aceea a părăsit locul faptei, abandonând victima şi lipsind-o de sprijin medical.

Procedând în modul arătat, în condiţiile în care asemenea acte de violenţă produc

urmări din cele mai grave, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al acţiunii sale

şi chiar dacă nu 1-a urmărit, a acceptat producerea lui.

68 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1245/1980 69 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1033/1981

51

Deci, a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu doar de a produce vătămări corporale,

cărora decesul le-ar fi urmat ca un rezultat praterintenţionat în consecinţă, fapta se încadrează

în art. 174 C. pen.

5.2. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVITOARE

LA INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII

Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingere

vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.

O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii a

infracţiunilor contra vieţii cu perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a

ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că

violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă

modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate

normele.

Analiza statistică de mai jos se bazează pe datele furnizate de Inspectoratul General al

Poliţiei. Aceste date relevă următoarele:

INFRACŢIUNI

CONTRA VIEŢII

ANUL

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Omor 177 360 383 331 320 308 415 423 406 447

Omor calificat 156 283 278 253 227 202 210 225 228 243

Omor deosebit de grav 78 249 240 298 201 213 206 228 217 226

Tentativă de omor 162 265 291 208 213 262 287 275 263 294

Pruncucidere 6 7 7 9 15 11 18 16 20 26

Ucidere din culpă 759 923 1336 847 866 964 1320 1125 934 1015

52

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

1 1 2 1 1 2 1 2 4 6

TABELUL NR. 1: CADRU GENERAL

Raportate la 100.000 de locuitori, rezultă o creştere de ansamblu care ar putea fi

considerată spectaculoasă dacă nu ar fi tragică.

Evaluând datele statistice, în raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a

infracţiunilor contra vieţii, chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori

nedescoperiţi.

De altfel, şi numărul cauzelor privind infracţiunile contra vieţii, aflate în evidenţă, cu

autori necunoscuţi, a suportat unele fluctuaţii, determinate nu numai de cauze obiective

(nedescoperirea autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor cauze ori

încadrarea unora dintre ele în categoria "persoanelor dispărute" şi a cadavrelor neidentificate).

În anul 1990, pentru cel 2088 infracţiuni contra vieţii (13,98 % din totalul

infracţiunilor constatate în anul 1990), au fost învinuiţi 9338 prezumtivi infractori (16,59 %

din totalul general 56.282 învinuiţi în 1998). S-a remarcat o deplasare a criminalităţii contra

vieţii din mediul urban spre cel rural. Astfel, 4.291 (52,70 %) din învinuiţi locuiesc în mediul

urban, situaţie care, în mod frecvent, a fost pusă în legătură cu starea conflictuală generală de

aplicarea Legii fondului funciar.

În anul 1991, pentru cele 2.537 infracţiuni contra vieţii (10,6 % din total) au fost

învinuite 14.045 persoane (14,44 % din totalul general de 97.248). S-a constatat o accentuare

a criminalităţii din acest domeniu rural (7.486 învinuiţi, respectiv 53,30 % din total).

În ceea ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice

evidenţiază că, între 1990-1994 au fost trimise în judecată 12.481 persoane pentru infracţiuni

contra vieţii.

Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de

observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au

pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane,

primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice proiectează

răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate, cel mai adesea

unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături dizarmonice,

adică cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoice sau chiar schizoide, ori cu

sugestibilitate exacerbată.

53

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează conceptul

de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entităţile

responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Şinele cât şi Supereul. La nivelul

Sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanşării necontrolate (iraţionale) ale

pulsurilor organice antisociale care, în anumite condiţii înlătură cenzura impusă de EU şi

Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârşească infracţiuni

grave, cu violenţă. Manifestarea spontană şi nespecifică a instinctelor abisale distructive nu

exclude vinovăţia penală sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de

comportamentul antisocial este Supereul, în funcţie de tipul său de structurare.

Astfel, insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferenţiată a

instinctelor şi tendinţelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din

necunoaştere, nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul

pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat.

Structurarea negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund

antisociale care, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de

societate.

în această categorie se plasează infractorii care săvârşesc infracţiuni de omor calificat

şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa

afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană. Structurarea aberantă a Supereului

sugerează constituirea unei conştiinţe morale extremiste. Din această categorie fac parte

fanaticii de toate nuanţele cât şi cei ce suferă de complexul de vinovăţie.

Supereul fanatic se formează în contextul unor situaţii de frustrare cu bază diversă

(rasială, etnică, politică, religioasă).

Reprezentanţii fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se

contopeşte într-un Eu colectiv, adesea nebulos şi absurd, ce utilizează deviza "distruge pentru

a salva".

Persoanele care suferă de un complex de vinovăţie cu baza reală sau imaginară

(exemplu: complexul Oedip), se implică uneori în săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă, pe

care le "semnează" pentru a fi descoperiţi cu uşurinţă şi a primi o pedeapsă pe care ei înşişi nu

sunt în stare să şi-o aplice.

54

Pe aceeaşi linie etiologică se află argumentarea teoretică a criminologului John

Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reprezintă o reacţie la

o situaţie frustrantă. Reacţia poate fi atât spontană, cât şi decalată în timp (premeditată).70

Criminologul belgian Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea

personalităţii antisociale cu caracter agresiv, în opinia autorului, personalitatea infractorului se

structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces

criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârşirea actului infracţional.71

În evoluţia acestui proces se disting trei etape, în prima etapă, individul suferă o

degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în

care se convinge de injustiţia mediului său social, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a

respecta cadrul legal al acestui mediu, în a doua etapă a procesului criminogen, individul

acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări, precum şi un mediu mai tolerant, în a treia

etapă, se produce "trecerea la act". Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârşirea

infracţiunii violente ar fi indiferenţa afectivă.

De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care

a formulat teoria personalităţii criminale. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite Ia

infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă) nu conduc la

constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea lor într-o constelaţie care reprezintă

nucleul acestui tip de personalitate.72

În consecinţă, între personalitatea infractorilor şi cea a non - infractorilor ar exista o

diferenţă cantitativă şi nu una cantitativă.

În ceea ce priveşte societatea actuală din România, se observă că, începând cu anul

1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii strâns legate de

perioada de criză pe care o traversăm.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă în

declanşarea unei stări anemice de ansamblu, cu consecinţe greu de evaluat pe termen mediu şi

lung. Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de

amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei

epoci trecute.

Această situaţie a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi faţă

de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanţilor acestor

70 John Dollard, L. W. Dood, Emiller und R. Sears, Frustration and agression, New Haven, Yale Univ. Press, 193971 E. de Greef, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, Ed. Van Den Plank, 194672 P Bouzat et J. Pinatel - Trăite de droit et de criminologie, tome III, Paris, Dalloz, 1963

55

instituţii a încurajat în bună măsură un val infracţional multidimensional. Lipsa lor de reacţie

a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor indivizilor certaţi cu

normele morale şi legale, care şi-au imaginat că democraţia permite orice şi că pot scăpa

nepedepsiţi pentru faptele lor antisociale.

O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale,

politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte

majore, soldate cu morţi şi răniţi. Se are astfel în vedere, conflictele politice mutate în stradă,

cele interetnice precum şi conflictele economice grave. La acestea se adaugă deciziile eronate

ale factorilor de punere în materia detensionării şi anihilării unor conflicte majore previzibile

(Târgu Mureş, martie 1991) precum şi adoptarea unor legi insuficient de clare, a căror punere

în aplicare au creat şi continuă să genereze conflicte interpersonale soldate cu victime

omeneşti (Legea fondului funciar nr. 18/1991).

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi

economice din ce în ce mai pronunţate, determinată - pe de o parte - de "furia devastatoare" a

goanei după îmbogăţire rapidă - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în

anumite cazuri.

Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi:

alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologici

generate de evoluţia ansamblului social.

Este interesantă şi dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial.73 Se ştie că în

ultimii ani, această problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile din întregul

Occident, prin amplificarea şi intensificarea actelor de violenţă,74 în special a omorului în

scop de jaf exercitate împotriva unor necunoscuţi .75

Procentul de omucideri, cât şi a celorlalte infracţiuni contra vieţii a crescut în ultimii

ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai ridicate decât a crescut rata

medie a populaţiei. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise în SUA 12.000 de omoruri.

Statisticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea, din ce în ce

mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viata persoanei.

Există o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii şi

consumul de alcool şi de stupefiante, mai cu seamă la tineri - reprezentând pentru cei care se

73 Nations Unies - Troisieme enquete des unies sur Ies tendances de la criminalite, le fonctionnement des systemes de justice penale et Ies strategies en matiere de prevention du crime, a Conf. 144/6 - 27 Juillet 199074 Idem pg. 475 Ibidern, pg. 27

56

droghează, mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor necesari

consumului costisitor de stupefiante.

5.3. EUTHANASIA - PROBLEMĂ SPECIALĂ

ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACŢIUNILE DE OMOR

Legată de problema încriminării omorului, şi mai ales, de poziţia subiectului pasiv al

infracţiunii este şi mult controversata chestiune a euthanasiei.

Originea naţiunii o găsim în cuvintele greceşti "EU", care înseamnă "bine, bun" şi

"1HANATOS", prin care se înţelege "moarte", într-o traducere liberă, euthanasia ar însemna

provocarea unei morţi uşoare, scurtarea suferinţelor, uneori îngrozitoare ale sfârşitului fizic.

Dicţionarul juridic penal defineşte euthanasia astfel: "Uciderea săvârşită sub impulsul

unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de o

boală incurabilă şi a cărei moarte este din această cauză, inevitabilă".76

Consecinţa săvârşirii omorului în aceste condiţii, şi anume de a face bine victimei, a

constituit obiect de cercetare încă din timpurile străvechi, în orânduirea primitivă, euthanasia

apare sub forma obiceiului de a suprima viaţa bătrânilor şi a celor neajutoraţi, ca o practică

acceptată pentru binele societăţii.

În antichitatea greacă şi romană - suprimarea vieţii copiilor nedezvoltaţi, a celor

neviabili, era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viaţa unui camarad, în

vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era şi privită ca un act

demn, umanitar, camaraderesc.

La romani, principiul "volenti et consentienti non fit injuria" excludea posibilitatea

pedepsirii celui care a luat viaţa victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a

Imperiului roman acest principiu tradiţional n-a putut opri intervenţia legii, care, în anumite

cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să tină seama de motivele

umanitare ale medicului sau de consimţământul victimei. Treptat, dreptul roman a evoluat,

ajungând să considere omorul ca un prejudiciu adus mai degrabă societăţii decât individului.

Termenul de euthanasie este folosit în trei sensuri:

a. Suprimarea vieţii tuturor persoanelor "de valoare inferioară", cum ar fi: nebunii,

copiii cu infirmităţi mintale sau fizice grave, persoanele handicapate.

76 G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu - Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1976, pg. 107

57

b. Accelerarea morţii persoanelor care nu mai au nici o şansă de însănătoşire şi care

suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii.

c. Reducerea chinurilor finale, fără să provoace moartea.77

În primul caz, ne aflăm în prezenţa unei euthanasii forţate care astăzi şi-a pierdut orice

valoare; nici un grup social nu mai îndrăzneşte, în prezent, să o invoce sau să o folosească.

Evident, nici sensul de la punctul c nu face obiect de discuţie, din punct de vedere al dreptului

penal deoarece uşurarea suferinţelor bolnavilor, a răniţilor, nu numai că nu este şi o îndatorire

de bază a medicilor şi a personalului sanitar.

Numai semnificaţia euthanasiei arătată de punctul b mai constituie astăzi teren pentru

dispute între specialiştii dreptului penal sau între aceştia şi medici.

Legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului, chiar în condiţiile

euthanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane

m urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia, sau sub impulsul unui sentiment de milă

pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468 alin. l şi 3). în Expunerea de motive

se arată că textul urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după care consimţământul

victimei ar anula criminalitatea faptului.78 Deşi actele de . euthanasie nu erau asimilate cu

omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai blândă a omorului comis în

aceste condiţii se cerea ca rugăminţile să fie făcute de victimă, în deplinătatea facultăţilor

mintale, să fie serioase şi stăruitoare (adică făcute cu insistenţă), repetate (să denote, deci, că

hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o hotărâre luată în pripă într-un moment de

deznădejde, în comentariul asupra textului, V. Dongoroz sublinia că nu are importanţă cauza

pentru care victima îşi doreşte moartea (boală incurabilă, onoare, cauze sentimentale etc).79

În acelaşi sens s-a pronunţat şi V. V. Stanciu, care susţinea că elementele unei

veritabile euthanasii sunt:

- o boală incurabilă cu evoluţie fatală

- suferinţe atroce

- cerere repetată a bolnavului, care imploră moartea ca o eliberare.

Chiar şi când aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie un fapt

justificativ, în nici una din legislaţiile ţărilor civilizate, susţine acelaşi autor.80

77 J. Pradel, Droit penal general, 1991, Editions Cujas, Paris, pg. 51278 C. Rătescu, l. Pop, V. Dongoroz, H.M. Papadopol, Codul penal Carol al ll-lea, voi. III, adnotat, Ed. Librăria Socec, Bucureşti 1937, pg. 10079 C. Rătescu, l. Pop, V Dongoroz, H.M. Papadopol, Godul penal Carol aIII ea, voi. III, adnotat, pg. 10080 V. V. Stanciu, La fausse euthanasie, in "la vie Judiciare" nr. 866,1962, pg. 1

58

Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficienţă juridică.

Dispoziţiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din 1969,

motivându-se că în astfel de cazuri, vor opera dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei

pentru existenţa unor circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvânt, în legea

noastră consimţământul victime nu înlătură răspunderea penală nici în caz de euthanasie,

pentru că dreptul la viaţă, integritate corporală, sănătate sunt valori fundamentale ale omului.81

Deşi autorii care susţin euthanasia invocă lipsa de "umanism a legii penale", se poate

susţine că nu există garanţii că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va practica

euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va reuşi stabilirea

unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca EA SĂ FIE ŢINUTĂ

ÎN AFARA LEGII.

Jurisprudenţa, nici ea nu este unitară în soluţionarea proceselor de omor la rugămintea

victimei; de regulă, instanţele consideră aceste fapte ca omor.

Jurisprudenţa franceză, de asemenea, nu a admis nepedepsirea acelora care săvârşesc

un omor din milă, la cererea victimei; cel mai adesea, asemenea fapte ajung în faţa Curţilor de

Juraţi, care, este adevărat, manifestă o mare indulgenţă faţă de cei care nu au comis omorul în

aceste condiţii.

Împotriva acelora care au propus nepedepsirea faptelor de omor, săvârşeşte din

compasiune şi la cererea victimei s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o presiune

inadmisibilă asupra unor handicapaţi, bătrâni, bătrâni, bolnavi incurabili care au încă dorinţa

de a trăi; aceştia ar fi culpabilizaţi, reproşându-li-se că au devenit fiinţe inutile şi că trăiesc pe

seama colectivităţii. De asemenea, s-a motivat că, criteriul incurabilităţii este dificil de a fi

folosit fată de progresele ştiinţei, iar consimţământul victimei, în aceste cazuri, cu greu s-ar

putea afirma că este pe deplin liber. Spre deosebire de alte legislaţii însă, care incriminează

distinct omorul la rugămintea sau la consimţământul victimei, prevăzând limite de pedeapsă

mai scăzute, legislaţia franceză prevede posibilitatea atenuării pedepsei pentru omor pe baza

aplicării dispoziţiilor referitoare la circumstanţele atenuante.82

81 V. Dongoroz şi colab., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, 1969, pg. 11782 Jean Pradel, op. cit., pg. 513

59

CONCLUZII

Analizând societatea actuală din România, observăm că începând cu anul 1990,

criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii aflate în strânsă legătură cu

perioada de criză pe care o traversăm.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă în

declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe greu evaluabile pe termen mediu şi

lung.

Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de

amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei

epoci trecute.

O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale,

politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte

60

majore, soldate cu morţi şi răniţi. Am în vedere conflictele politice mutate în stradă, cele

interetnice precum şi conflictele economice grave (de exemplu: nenumăratele mineriade).

Tot la nivelul ansamblului social post - revoluţionar se remarcă apariţia unei

cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinată - pe de o parte - de "furia

devastatoare" a goanei după o îmbogăţire rapidă, - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a

mijloacelor de trai în anumite cazuri.

Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi:

alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologici

generate de evoluţia ansamblului social.

Pe viitor, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor îndreptate contra vieţii,

trebuie acordată o atenţie mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal

constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securităţii

persoanei.

În soluţionarea cauzelor, se impune o lămurire a tuturor aspectelor legate de conţinutul

concret al infracţiunii săvârşite şi de împrejurările comiterii ei, pe de o parte, precum şi

consecinţele şi scopul urmărit, iar, pe de altă parte, examinarea mai temeinică a persoanei

făptuitorului, fapt ce este de natură a ajuta la stabilirea unor sancţiuni care să corespundă

nevoilor de îndreptare a inculpatului, luând în considerare şi faptul că sistemul penal român

nu conţine şi dispoziţii relative la pedeapsa cu moartea.

BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, CURSURI, MANUALE

1. Vintilă Dofigoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin

Butai, Rodica Stănoiu - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, voi. I -

Ed. Academiei, Bucureşti, 1969

2. Vmtilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin

Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşea - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea

specială, voi. III - Ed. Academiei, Bucureşti, 1971

3. Vintilă Dongoroz - Drept Penal, Bucureşti, 1939

4. Constantin Bulai - Curs de Drept Penal. Partea specială, voi. I, Bucureşti, 1975

5. Constantin Bulai - Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă "Şansa"

SRL, Bucureşti, 1992

61

6. Ion Dobrinescu - Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti 1987

7. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Lazăr Valerică,

Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1992

8. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Valerică Lazăr,

Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994

9. Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept Penal Român, Partea Specială, Ed. "Şansa" 1994

10. Emttian Stâncii - Criminalistică, voi. I, II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993

11. Gheorghe Beleiu - Drept Civil Român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992

12. Cesare Beccaria - Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

13. Tultto Padovani - Diritto penale, Giuffire editore, Milano, 1990

14. Jean Pradel - Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991

15. Vmcenzo Manzini - Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937

II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI

1. Avram Filipaş - Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de

omor, Revista de drept penal, nr. 2/1994

2. Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului Cod penal, Revista română de drept

nr. 4/1969

3. Ion Dobrinescu - Cu privire Ia raportul cauzal în materie de complicitate, Justiţia nouă nr.

l, 1965

4. Oliviu Stoica - Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului penal,

Revista Română de Drept nr. 6,1971

5. Constantin Bulai - Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologiei, Studii şi

cercetări juridice nr. 3/1970

6. Dom Pavel - Atribute caracteristice ale infracţiunii instantanee, Revista Română de Drept

nr. 1/1980

7. George Antonia - Eroarea de drept penal, Revista de drept penal nr. 1/1994

III. ALTE PUBLICAŢII

62

1. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi - Psihologie judiciară, Casa de Editură

şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992

2. Alexandru Boroi - Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi loviturile

sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991

3. Ion Suceavă, Viorel Mărcii, Gheorghe Constantin - Omul şi drepturile sale. Ed. M.I. 1991

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. G. Antonia, C Bulai, & Stănoiu, A Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol - Practica judiciară

penală, voi. I, II, III, IV - Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988-1993

2. V. Papadopol, Mihai Popovici, Şt Daneş - Repertoriu alfabetic de practică judiciară în

materie penală 1969-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 1982,1988

3. V. Dobrinoiu, N. Conea - Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. M.I., 1987

4. V. Papadopol - Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de

Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993.

63