Cuprins

Capitolul I Consideraţii generale privind infracţiunile contra vieţii

Caracterizare generală a infracţiunilor contra vieţii persoanei ..1

Capitolul II Infracţiunea de omor

1. Consideraţii generale privind infracţiunea de omor 1.1. Concept şi caracterizare …………………………….…..…..………… 1.2. Date istorice şi evoluţii legislative …………………….…..………….. 1.3. Elemente de drept comparat privind infracţiunea de omor …………

2. Condiţii preexistente 2.1. Obiect juridic ……………………………………………………………. 2.2. Subiecţii infracţiunii. Participaţia penală ……………………………..

3. Latura obiectivă a infracţiunii de omor 3.1. Elementul material ………………………………..………….………… 3.2. Rezultatul socialmente periculos …………………………………….. 3.3. Legătura de cauzalitate …………………………………………………

4. Latura subiectivă a infracţiunii de omor 4.1. Vinovăţia …………………………………………………………………. 4.2. Mobilul …………………………………………………………………… 4.3. Scopul …………………………………………………………………….

5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni 5.1. Forme …………………………………………………………………….

5.1.1. Elemente de diferenţiere între tentativa de omor şi infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei …………………………………………...….…………..

5.2. Modalităţi …………………………………………………………………. 5.3. Sancţiuni ………………………………………………………………….

1

Capitolul III Alte aspecte privind infracţiunea de omor

1. Corelaţii cu alte infracţiuni 1.1. Criterii de diferenţiere între infracţiunea de omor şi

cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte …….……………… 1.2. Criterii de diferenţiere între infracţiunea de omor şi cea de vătămare corporală ……………………………………………..

2. Legitima apărare – cauză care înlătură caracterul penal al faptei …………………………………..……..………………. 2.1. Condiţiile legitimei apărări ……………………………………………… 2.2. Condiţii referitoare la apărare …………………………………………..

3. Aspecte procesuale privind infracţiunea de omor ..…………………

4. Aspecte criminologice privind infracţiunea de omor ………………..

Bibliografie ………………………………………………………………

Capitolul I Consideraţii generale privind infracţiunile contra vieţii persoanei

Caracterizarea generală a infracţiunilor contra vieţii

Dispoziţiile din noul Cod penal român cu privire la infracţiunile contra persoanelor, comparate cu cele din codurile penale moderne şi contemporane, nu conţin diferenţe profunde din punctul de vedere al conţinutului nominativ, adică al formei de reglementare juridică. Astfel, activitatea – pentru a fi incriminată ca o atingere adusă vieţii – trebuie să poarte asupra corpului omenesc al unei persoane în viaţă, alta decât făptuitorul. Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orândurire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai

2

ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi in viaţă.

Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată, relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori1. Apărând, depildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei şi a principalelor sale atribute. Aşadar, când ne referim la obiectul juridic generic al grupului de infracţiuni contra persoanei, avem în vedere relaţiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale, constituite din principalele atribute ale persoanei : viaţa, integritatea corporală, sănătatea, onoarea. În general, obiectul material al infracţiunilor contra vieţii persoanei îl reprezintă corpul persoanei a cărei viaţă a fost suprimată. Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare. Nu are relevanţă dacă corpul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, dacă este în plinitudinea forţelor fizice sau psihice, este necesar însă să fie vorba de o persoană în viaţă.

________________1 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, partea

specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, pag. 7Subiect activ al infracţiunilor contra vieţii poate să fie orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerinţa ca subiectul să aibă vreo calitate ; numai laanumite infracţiuni contra vieţii legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de exemplu, la pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului) ; la alte infracţiuni contra vieţii calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravantă a infracţiunii, ca de exemplu, la uciderea din culpă când subiectul activ este conducător de autovehicule. Infracţinile contra vieţii săvârşite cu intenţie se pot comite şi în participaţie (coautorat, instigare, complicitate), în afara de cazul când subiectul activ trebuie să aibă o calitate determinată (de exemplu calitatea de mamă a nou-născutului). În acest caz coautoratul este exclus.

Subiect pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (inacţinea) de ucidere, putând fi orice persoană ; numai rare ori legea cere să existe o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii) ; alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii (de exemplu, calitatea de soţ sau rudă apropiată la infracţiunea de omor calificat). După săvârşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă poate avea uneori un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţiunii, studierea rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei2, depăşind, aşadar,

3

sfera discuţiilor noastre. Eroarea asupra subiectului pasiv şi implicaţiile acestei situaţii constituie o chestiune extrem de controversată.

De regulă, infracţiunile contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale privitoare la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, putând fi săvârşite în orice moment şi în orice loc. În mod excepţional, în cazul infracţiunii de pruncucidere legea cere ca fapta să fie comisă imediat după naştere.

În ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunilor contra vieţii observăm că elementul material al laturii obiective se caracterizează printr-o acţiune sau inacţiune de ucidere. Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acest precept poate fi încălcat, însă, atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omosiune. De aceea, vor putea exista omucideri săvârşite prin acţiune cât şi prin inacţiune. Acestea din urmă se mai numesc şi fapte de comisiune prin omisiune. Acţiunea este directă când făptuitorul, prin propria sa energie, provoacă, nemijlocit, moartea victimei (de exemplu, prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, sufocare, strangulare sau tăiere). Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace sau procedee, de anumite forţe străine, de anumite stări psihice sau fizice ale victimei sau de

________________2 A se vedea T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în

procesul judiciar, Serv. Editorial al M.I., 1998, pag. 153anumite situaţii preexistente, concomitente sau survenite, şi prin acestea provoacă moartea victimei.

Există omucidere prin inacţiune când făptuitorul omite să îndeplinească un act la care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care,în desfăşurarea lor, puteau provoca moartea victimei ; o atare obligaţie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale cu victima (părinţi, copii, soţ, tutore), sau din activitatea sa anterioară (cel care a pus pe cineva în pericol, o persoană, este obligat să întreprindă acţiuni de salvare).

Acţiunea sau inacţiunea trebuie să aibă ca urmare imediată suprimarea vieţii victimei. Infracţinile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat deoarece existenţa lor este condiţionată de prezenţa unui anumit rezultat, independent de acţiune în spaţiu şi timp şi determinate de aceasta. Deşi infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, aceasta nu apare explicit descris în conţinutul normei de incriminare, ci este implicit cuprins în aceasta. Pentru a descrie acţiunea incriminată, legiuitorul se foloseşte de un substantiv derivat dintr-un verb care exprimă concomitent acţiunea, rezultatul şi legătura de cauzalitate între faptă şi urmarea acesteia.

4

Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat, infracţiunile contra vieţii implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultat (moartea victimei). Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii între oameni.

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra vieţii pot fi săvârşite cu intenţie, care poate fi directă, indirectă, sau din culpă. Intenţia este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa (acţiune sau inacţiune) va produce moartea unei persoane şi urmăreşte anume producerea acestui rezultat. Intenţia este indirectă când autorul, deşi nu urmăreşte producerea rezultatului aflat în reprezentarea sa, îl acceptă. Existenţa intenţiei de a ucide rezultă, cel mai adesea, chiar din materialitatea faptei, de pildă, dacă autorul a folosit un instrument apt de a provoca moartea, a lovit cu intensitate victima în locuri vitale (cap, abdomen, gât etc.)3.

În practica judiciară s-a decis că inculpatul, provocând victimei o fractură de boltă şi alte traumatisme craniene, a urmărit intenţia de suprimare a vieţii, chiar dacă victima a decedat la trei luni după agresiune4.

Tot astfel, dacă i-a secţionat victimei artera femurală în timp ce aceasta agoniza, inculpatul a fugit cu cuţitul după cei prezenţi la faţa locului,

________________3 Curtea de Apel Braşov, Secţia Penală, decizia nr. 56/A/19964 T.S. Secţia Penală, decizia nr. 97/1979 în C.D., pag. 392

împiedicându-i să dea ajutor victimei5.Caracteristic intenţiei indirecte este şi posibilitatea foarte apropiată

a survenirii rezultatului neurmărit concomitent cu cel urmărit, cele două rezultate fiind strâns legate între ele. Existe intenţie indirectă dacă făptuitorul acţionează, sperând că rezultatul nu se va produce, fără ca să-şi întemeieze speranţa pe elemente obiective, concrete, real-existente, de natură a o justifica6, simpla speranţă echivalând cu acceptarea rezultatului, poziţie psihică ce caracterizează intenţia indirectă.

În cazul infracţiunilor de omor, cupla apare numai în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, sub ambele sale forme. Culpa cu prevedere sau uşurinţa există când făptuitorul prevede că prin activitatea sa va produce moartea, nu doreşte şi nu aceptă aceasta, dar speră, fără temei, ca acest rezultat să nu se producă. Chiar dacă făptuitorul are în vedere anumite situaţii reale care ar putea să-l conducă la evitarea rezultatului în măsura în care evaluările sale se dovedesc a fi greşite, în neconcordanţă cu condiţiile reale în care se acţionează, va exista culpă cu previziune. Dacă lipseşte orice temei real al evalorilor sale şi incupatul se bizuie numai pe jocul întâmplării fapta va fi comisă cu intenţie indirectă. În practica judiciară s-a reţinut existenţa culpei cu

5

uşurinţă ; în cazul unui mecanic care, primind dispoziţia de serviciu de a coborâ două panouri fixe de pe platforma unui turn de răcire dintr-o inteprindere, a aruncat de la înălţime unul dintre panouri care, în cădere, a lovit un muncitor, cauzându-i moartea ; în aces caz făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale dar a sperat, fără temei, că nu se va produce.

Nu se poate reţine în sarcina inculpatului fapta de ucidere din culpă dacă acesta, neştiind că victima este suferindă de o afecţiune cardiacă, a fugărit-o cu scopul de a o lovi şi, când aceasta a intrat în locuinţă, a aruncat cu o piatră în uşa casei, chiar dacă, urmare alergăturii şi spaimei, persoana fugărită a decedat din cauza unui infarct miocardic. În acest caz, făptuitorul, necunoscând că victima este suferindă, nu trebuia şi nu putea prevedea ca i-ar putea produce moartea7.

Dacă se invocă existenţa cazului fortuit, trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neaşteptat, adică să se stabilească că, în situaţii similare nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări8.

Imposibilitatea de a prevedea în acest caz este de generală incidenţă şi poate fi, deci, invocată de orice persoană. Imposibilitatea subiectivă de a

________________5 Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 147/A/1997, Culegere de Practică

Judiciară Penală pe anul 1997, pag. 1146 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 164/1993 (nepublicată)7 Trib. Jud. Satu Mare, decizia nr. 4/1972, în R.R.D., nr. 11/1972, pag. 1728 T.S. Secţia penală, decizia nr. 830/1975, în R.R.D., nr. 2/1976, pag. 69

prevedea un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi stabilită decât dacă se ştie cine este făptuitorul şi numai după examinarea stării personale a acestuia9.

Infractiunile contra vieţii sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp ; ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa. Actele preparatorii, deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Tentativa în cazul acestor infracţiuni, cu excepţia uciderii din cuplă, este posibilă sub forma celor trei modalităţi: imperfectă, perfectă sau improprie, legea însă nu sancţionează tentativa decât în cazul omorului (simplu, calificat sau deosebit de grav).Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul în care s-a produs rezultatul cerut de lege, adică moartea persoanei.

Infracţiunile contra vieţii sunt incriminate sub numeroase modalităţi normative: simple sau calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său, numeroase modalităţi faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă, de mijloacele folosite, de relaţiile dintre autor şi victimă, de mobilul săvârşirii faptei etc.

Infracţiunile contra vieţii persoanei, fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei, sancţiunile prevăzute de lege sunt şi ele dintre cele mai aspre.

6

Astfel, în cazul omorului simplu, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul omorului calificat pedeapsa este mai aspră, şi anume, închisoare de la 15 la 20 de ani, iar in cazul omorului deosebit de grav, este prevăzută chiar detenţiunea pe viaţă, având ca pedeapsă alternativă închisoarea de la 15 la 25 de ani. Tot în cazul omorului simplu, calificat sau deosebit de grav, este prevăzută şi pedepsa complementară a interziceri unor drepturi.

________________9 Trib. Jud. Bihor, decizia nr. 248/1989, în R.R.D., nr. 5, pag 64

7

Capitolul II Infracţiunea de omor

1. Consideraţii generale privind infracţiunea de omor

1.1 Concept şi caracterizare

Viaţa omului este nu numai valoarea, dar şi condiţia primară, fundamentală, absolută a însăşi existenţei acestuia, a perpetuării speciei. Înainte de a fi un drept fundamental al omului, viaţa este un atribut primordial, absolut o componenta esenţiala, un imperativ fundamental al existenţei noastre. Viaţa umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfăţişează nu numai ca un drept absolut al individului la viaţă, opozabil „erga omnes”, dar şi ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte in interesul întregii societaţi10. Legea le cere tuturor cetăţenilor să aibă o atitudine de respect faţă de viaţa fiecărui membru al societăţii. De regulă, acest interes coincide şi cu dorinţa fiecărui individ de a rămâne în viaţa. Dar şi atunci când această dorinţa ar slăbi, ori ar dispărea la o vârstă înaintată, viaţa continuă să fie ocrotită de legea penală, având în vedere însemnătatea pe care o prezintă pentru întreaga societate. Omul, creator al tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate, transmise din generaţie in generaţie, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept in relaţiile sociale. De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate şi să acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea propriilor idealuri11. Omorul, aşa cum apare definit în art. 174 Cod penal, constă în uciderea unei persoane, mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii, fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. Dacă totuşi legiuitorul român a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicaţia trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai amplă a conţinutului încriminării. În definirea omului, legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea

________________10 I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române,

Bucureşti 1987, pag. 23

8

11 Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, 1999, pag. 1acţiunii (manifestarea de violenţa faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cât şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.

Gradul de pericol social pe care îl reprezintă omorul este deosebit de ridicat, această

faptă punând în primejdie nu numai securitatea fiecărui persoane dar, implicit, şi a întregii colectivităţi,

fără respectul vieţii persoanelor, nefiind posibilă o liniştită convieţuire socială. Dacă adăugam că,

potrivit art. 19 , aliniat penultim Cod penal, uciderea unei persoane se realizează, în cadrul omorului cu

intenţie, adică cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului, este uşor de înţeles cât de mare este gravitatea acestei

fapte. Tocmai de aceea, omorul a fost întotdeauna incriminat şi sancţionat cu asprime.

1.2. Date istorice şi evoluţii legislative

Încă din cele mai vechi timpuri, legile au apărat persoana umană, sancţionând cu asprime pe cei care atentau la viaţa şi integritatea sa corporală. În antichitate, cel ce suprima viaţa unui membru al grupului social era alungat din comunitate şi, numai când nu prezenta un pericol pentru trib, părţile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, practic, condamnat la moarte.

Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea talionului) ; răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul pricinuit victimei : „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Cea mai veche colecţie de legi scrise cunoscută de Codul regelui Hammurapi din Babilon (1972 - 1750 î.e.n) care, bazându-se pe legea talionului, incriminează unele activităţi, astfel : cel care ucide femeia altuia, i se ucide fiica ; dacă o construcţie prăbuşindu-se din cauza unui viciu omoară pe fiul proprietarului era ucis fiul arhitectului ; dacă un om liber era deţinut pentru o datorie murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care i-a cerut întemniţarea pentru neplata datoriilor.

Cu timpul, noile legi apărute în Grecia antică sau la romani, au început să facă distincţie între uciderea cu intenţie sau din culpă, însa, în mare parte, pedeapsa era moartea, dar şi tăierea mâinilor, flagelarea etc.

In fiecare orânduire socială, cu limitele impuse de interesele de clasă, a existat o ocrotire a vieţii persoanei. O lege română atribuită lui NUMA considera uciderea undei persoane libere ca o infracţiune contra colectivităţii. La fel şi legile lui SULLA şi POMPEI. Uciderea sclavului multă vreme nu a fost considerată o infracţiune, în acest caz luând naştere numai un drept la

9

despăgubire în favoarea proprietarului. Abia sub împăratul Claudiu, ucigaşul unui sclav putea fi urmărit pentru omucidere. Dacă un sclav omora pe stăpânul său, era condamnat la moarte împreună cu toţi ceilalţi sclavi ai celui ucis. În feudalism, ocrotirea vieţii iobagilor era, de asemenea, lăsată la arbitrariul moşierului. Burghezia, deşi a înlăturat multe din abuzurile orânduirii feudale, nu a asigurat nici pe departe o reală ocrotire a persoanei.

Dominate de principii progresiste, legile aparţinând statului geto-dac, ca şi legea din epoca Ţării Româneşti, Moldovei, Voievodatului şi Principatului Transilvaniei cuprindeau, de asemenea, incriminarea şi sancţionarea omorului. Suprimarea vieţii unei persoane constituia, potrivit legilor acelor vremuri, o infracţiune din categoria „vinilor mari”, care era sancţionată cu toată asprimea : „Cercetarea ucigătorului nu iaste alta, numai moartea”, arăta Cartea românească de învăţătură, întocmită la Iaşi în 1646, din ordinul lui Vasile Lupu. Ca şi aceasta, în cealaltă legiuire scrisă şi anume, Îndreptarea legii, întocmită la Târgovişte, în 1652, din porunca lui Matei Basarab, se prevedea : „cel ce va ucide pe tatăl său sau pe mama sa prin cugetată răutate să se ardă cu focul”. Au fost incriminate şi forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de „omor calificat” : uciderea copiilor, părinţilor, fraţilor şi surorilor, soţului sau soţiei, care se pedepseau cu „moartea mai cumplită”, al cărui mod de executare era lăsat la aprecierea judecătorului.

Legiuirea Caragea, intrată în vigoare în 1818 şi aplicată până in 1865 este considerată a fi ultima lege feudală română, ea cunoscând incriminarea şi pedepsirea omorului diferenţiat, după cum a fost săvârşit cu intenţie sau din culpă.

Codul Penal adoptat şi intrat în vigoare sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, incriminează şi sancţionează diferenţiat omorul intenţionat, în raport de modalităţile de săvârşire. Astfel în art. 225 era incriminat omorul săvârşit ca voinţă, pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit ; în art. 234 „când se va fi săvârşit mai înainte sau deodată, sau în urma altei crime”, precum şi atunci când „va fi avut de scop, ori a prepara ori a înlesni, ori a executa un delict, sau de a ajuta dosirea ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict”, pentru care pedeapsa era munca silnică pe viaţă ; omorul cu premeditare, din art. 232, era pedepsit, de asemenea, cu muncă silnică pe viaţă.

Codul penal din 1937 şi mai apoi cel din 1969 au adus armonizarea incriminării omorului cu statele din vestul Europei, ultima modificare fiind făcută prin legea nr. 140/1996.

1.3. Elemente de drept comparat cu privire la infracţiunile contra vieţii

În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de asemenea, un loc prioritar. Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în

10

capitolul I din Titlul XII, Cartea a II-a, delictele contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii.

Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte care prejudiciază persoana umană”, incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei ; ele sunt sistematizate în două secţiuni ale capitolului I şi anume: „Fapte voluntare contra vieţii” şi „Fapte involuntare contra vieţii”. În prima secţiune este incriminat omorul (art. 221-1) ; omorul agravat (221-2) ; omorul cu premeditare (asasinatul) (art. 221-3) omorul comis în alte circumstanţe agravante (art. 221-4) ; atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art. 221-5). În a doua secţiune este incriminat omorul involuntar (art. 221-6) şi se reglementează răspunderea din culpă a persoanelor morale (art. 221-7).

Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în capitolul 16, unde este incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravate (paragraful 211) ; uciderea unei persoane în condiţii neagravate (paragraful 212) ; uciderea unei persoane în condiţii adecvate (paragraful 213) ; omorul la cererea victimei (paragraful 216) ; pruncuciderea (paragraful 217) ; întreruperea sarcinii (paragraful 218).

Codul penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a II-a, infracţiunile contra persoanei: Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art. 407) ; Capitolul II: Pruncuciderea (art. 410) ; Capitolul III: Avortul (art. 41).

Codul penal model american incriminează în art. 210.1 omuciderea, sistematizând materia astfel: în art. 210.2 este incriminat Omorul (crima de gradul I - Murder), când fapta este comisă cu intenţie, cu bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o extremă indiferenţă manifestată faţă de viaţa umană ; în art. 210.3 Omorul prin imprudenţă (crimă de gradul II – manslaughter), când fapta este comisă cu temeritate ; în art. 210.4, Omuciderea din neglijenţă (crimă de gradul III – neglijent homicide), când fapta este comisă prin neglijenţă ; în art. 210.5 este incriminată infracţiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.

2. Condiţii Preexistente

2.1. Obiectul juridic2.1.1 Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii umane şi al normelor care ocrotesc şi obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încât să nu o lezeze. Prin incriminarea omorului se ocroteşte această

11

valoare esenţială, legea impunând tuturor membrilor colectivităţii de a avea o comportare respectuoasă faţă de viaţa fiecăruia dintre ei.Importanţa fundamentală pentru societate a acestei grupări de relaţii sociale ce se constituie ca obiect al protecţiei penale ca şi urmările deosebite pe care le poate avea pentru comunitatea umană săvârşită unor fapte periculoase care le pun grav şi uneori ireversibil în pericol, a fost firesc subliniată, în primul rând, prin însăşi aşezarea acestor infracţiuni în Codul Penal în titlul al doilea, după cel referitor la infracţiunile contra siguranţei statului12.

2.1.2 Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracţiunii de omucidere prevăzută de art. 174 Cod penal îl constituie relaţiile sociale a căror formare, existenţă şi dezvoltare nu poate fi concepută fără apărarea vieţii persoanei împotriva oricăror fapte săvârşite cu intenţie de suprimare a acestuia13.Omul este o valoare socială fundamentală, fiindcă prin om şi în jurul său se formează şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate relaţiile sociale la care ne-am referit. Incriminarea din legea penală impune tuturor membrilor comunităţii - sub incidenţa posibilă a unor grave sancţiuni - o conduită atentă, marcată de respectul si grija deosebită faţă de viaţa fiecăruia. Dreptul la viaţă apare ca cel mai natural drept al omului. Este un drept cetăţenesc cu care începe „inventarul” drepturilor omului în cele mai importante acte normative din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că „orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei” iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6, pct. 1 că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. Nu trebuie omisă nici Constituţia României care prevede în art. 22 că „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.

2.1.3 Obiectul material

Obiectul material al omorului constă în corpul unei persoane în viaţă, indiferent de vârstă (copil, nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice)14. Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială, implicit relaţiile legate de ea. De asemenea, ne interesează nu numai aspectul social al vieţii, dar şi cel biologic.

Ceea ce este obiect material, adică corpul persoanei, nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana în viaţă căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea omorului, persoana pierde

12

calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă ; din subiect pasiv devine numai

________________12 C. Bulai, Drept penal român, Bucureşti, Editura Şansa, 1992, pag. 17213 G. Antoniu, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, pag. 6914 Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Bucureşti, Editura Naţional, 1996, pag. 55

obiect material al infracţiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise. În caz de tentativă însă, persoana, continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material15.

Pentru existenţa obiectului material al acestei infracţiuni, trebuie îndeplinite două condiţii, şi anume ca fapta să fie săvârşită asupra unui om viu, iar acţiunea să fie îndreptată împotriva vieţii unui alt om, altul decât făptuitorul.

În ceea ce priveşte prima condiţie, se pune problema de a determina din ce moment un om este în viaţă şi până când. În ceea ce priveşte precizarea momentului iniţial din care se consideră că o persoană este în viaţă, în dreptul penal au existat două concepţii :1) după o concepţie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul dobândeşte prin naştere existenţă extrauterină independentă, odată cu respiraţia ;2) după concepţia modernă, o persoană este considerată în viaţă, în sensul legii penale, din momentul începerii procesului biologic al naşterii. Astfel, viaţa omului este apărată de legea penală, chiar şi în procesul fiziologic al naşterii, în faza intrauterină, când fătul nu a început încă să aibă o viaţă extrauterină. În concepţia dreptului penal român. Fătul aflat în pântecele mamei în cursul naşterii, nu se considera ca un om în viaţă, şi de aceea suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii săvârşită prin mijloace ilicite, nu constituia omor, ci avort, sancţiune prevăzută la art. 185-188 Cod Penal, în prezent abrogată prin Decretul-Lege nr.1/1989.

Limita sau momentul final al vieţii este moartea reală, ireversibilă, moartea biologică, caracterizată prin oprirea ireversibilă a funcţiilor sistemului nervos central, respirator şi circulator, prin încetarea proceselor metabolice celulare şi, mai ales, prin distrugerea celulelor nervoase, care nu mai permit reanimarea. Aşadar, astăzi, ca moment final al vieţii este considerat momentul încetării ireversibile a funcţiilor creierului, cunoscut şi sub denumirea de „moarte cerebrală”16.

2.2. Subiecţii infracţiunii

2.2.1 Subiectul activ

13

Subiect activ al infracţiunii de omor îl reprezintă acea persoană care săvârşeşte fapta socialmente periculoasă şi poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal, fără ca legea să impună vreo calitate specială acesteia. Infracţiunea de omor poate avea ca subiect activ

________________15 Al. Boroi, op. cit., pag. 4916 M. Terbancea, Metodologie medico-legală, Buc., Curs practic şi pedagogic,

1983

nemijlocit (autor) pe orice persoană. La săvârşirea faptei pot contribui şi alţi subiecţi activi (coautori, instigatori, complici). În ipoteza că autorul sau alt participant are o calitate care se răsfrânge asupra gradului de vinovăţie, aceasta va constitui o cauză de modificare a pedepsei. Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuţia conjugată a două sau mai multe persoane, fiecare dintre participanţi este subiect activ al infracţiunii, cu calitatea şi răspunderea penală specifică formei de participare realizată prin activitatea proprie. Întrucât problema este deosebit de importantă dat fiind săvârşirea frecventă a acestei infracţiuni în participaţie, apare justificat să ne oprim mai pe larg asupra unor chestiuni specifice pa care le ridică participaţia penală în cazul omorului şi a corectei încadrări juridice a contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.

A. Coautoratul

Potrivit art. 24 Cod penal, autor este persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Legea penală nici prin prevederile nemenţionate şi nici prin altele, nu defineşte pe coautor sau coautori, şi nici nu era necesar să facă aşa ceva deoarece, aceştia, fiind tot autori, dar care săvârşesc împreună aceeaşi faptă penală, regimul lor juridic este reglementat implicit prin dispoziţiile referitoare la autor.

În ansamblul reglementării legale generale, există coautori la omor în cazurile în care doi sau mai mulţi făptuitori săvârşesc cu intenţie, acţiuni sau inacţiuni, specifice elementului material al laturii obiective a acesteia. Astfel trebuie înţeleasă şi circumscrisă în cazul dorit, cerinţa formulată prin prevederile art. 24 Cod penal, ca autorul şi coautorul să săvârşească nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Se realizează o conjugare a acţiunilor participanţilor spre o singură finalitate : suprimarea vieţii victimei. Ea dă caracter de unitate infracţională realizată împreună de participanţi, indiferent de proporţiile, contribuţiei fiecăruia dintre aceştia. Este însă absolut necesar pentru existenţa coautorului ca fiecare dintre participanţi să săvârşească nemijlocit acţiuni sau inacţiuni care caracterizează elementul material al laturii

14

obiective ale omului. Acţiunea sau inacţiunea fiecăruia dintre coautori nu trebuie să acopere întreaga sferă a materialităţii infracţionale, pentru că ele nu trebuie privite izolat, ci în cadrul totalităţii actelor săvârşite de participanţi, astfel constituindu-se si demonstrându-se unitatea acesteia. Este suficient, dar necesar însă, ca aceştia să fi realizat cel puţin unul din actele specifice ei şi care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalţi. Actele coautorilor - realizate cu intenţia de a săvârşi împreună infracţiunea de omor - se completează reciproc în cadrul unei acţiuni materiale unice, indivizibile, de suprimare a vieţii persoanei. În practică, doi inculpaţi aflaţi sub influenţa alcoolului au ieşit dintr-un bar şi au desumflat roţile autoturismului victimei, aceasta lovindu-i cu un ciomag. Inculpaţii au împins victima aceasta căzând pe platforma din faţa barului cu capul de asfalt după care au început să o lovească cu pumnii şi picioarele17.

Dar chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe, ele ar putea constitui acte de coautorat daca sunt săvârşite în anumite condiţii. Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, ciomag etc), chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală ; acţionând simultan, cu intenţia de a ucide, şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori18. În sprijinul acestei soluţii s-ar mai putea susţine că, acţionând cu intenţia de a omorî şi în legătură nemijlocită cu acţiunile celorlalţi coautori, coinculpaţi, chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală au contribuit, implicit, la reducerea posibilităţilor acesteia de a se apăra, la slăbirea forţelor fizice şi psihice ale victimei, consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea acesteia. Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpaţi nu pot fi desprinse de ansamblul acţiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedicat victima să se apere, i-a diminuat capacitatea de ripostă faţă de toţi coinculpaţii.

Practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată evidenţiază faptul că au calitate de acte de coautorat la omor :

a) lovitura victimei cu cuţitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistenţă şi de apărare, permiţând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală ; b) aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat loveşte victima în cap ;c) lovirea victimei cu obiecte sau cu picioarele, ceea ce contribuie la înfrângerea rezistenţei acestuia şi a posibilităţii de apărare ; d) sunt coautori la omor atât acela care loveşte mortal victima, cât şi acela care o imobilizează, ori încearcă să o dezarmeze ori împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce cu viteză autovehiculul pentru a împiedica victima, pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuţitul, să se salveze ;

15

e) dacă loveşte cu pumnii în faţă victima, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.

Coautorul se manifestă sub forma unor asemenea acţiuni. În consecinţă, coautorul poate chiar să nu lovească în mod nemijlocit victima, fiind suficient să creeze, în procesul executării nemijlocite a faptei, condiţii favorabile ca alţi coautori să aplice lovitura mortală. Acţionând astfel, o dezarmează în faţa

________________17 Trib. Timiş, decizia nr. 26/1998, Culegere de Practică Judiciară pe anul 1998,

pag. 19118 T.S. Secţia penală, decizia nr. 1362/1983, în R.3, pag. 202

agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii oricărei rezistenţe. Înpractica judiciară s-a reţinut coautorat în speţa în care cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa victimei, au agresat două persoane care s-au trezit din somn, unul dintre agresori folosind un spray paralizant, celălalt o bară de fier. Una dintre victime a reuşit să fugă, cealaltă a decedat în urma leziunii produse prin lovire cauzându-i multiple leziuni, fractură craniană, ruperea arterei carotide şi alte vătămări19.

Coautorul la omor presupune, de asemenea, o intenţie comună a participanţilor de a săvârşi fapte de omor ; această hotărâre comună poate fi

luată anticipat sau concomitent cu săvârşirea faptei. De asemenea, înţelegerea poate fi explicită sau tacită. În lipsa unei asemenea înţelegeri, fiecare persoană care loveşte victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuţit, cauzându-i leziuni care puteau fi vindecate in 3-4 zile, a intervenit alt inculpat care i-a aplicat victimei o lovitură de cuţit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înţelegere prealabilă, şi deci, o cooperaresubiectivă a celor doi inculpaţi în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează în infracţiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracţiunea de omor20. Stabilirea contribuţiei nemijlocite a fiecărui coautor este deosebit de importantă pentru orice formă de participaţie, nu numai în coautorat, axându-se pe ideea unităţii de faptă penală. Specific actului săvârşit de coautor este executarea omorului şi, ca urmare, orice alt act care nu exprimă, în materialitatea sa, caracterul nemijlocit şi forţa necesară obţinerii rezultatului, constând în moartea victimei, nu poate fi integrat activităţii de coautor. Simpla prezenţa fizică a unei persoane alături de făptuitor la locul şi în momentul în care acesta loveşte şi ucide victima, nu constituie un act de omor21. Din aceleaşi considerente s-a reţinut că nu există coautorat în situaţia în care fiecare făptuitor acţionează independent, în momente diferite, lovind moral victima.

16

Necunoaşterea intenţiei celorlalţi şi, deci, caracterul independent al actului de violenţă săvârşit de un făptuitor în raport de actele celorlalţi făptuitori se deduce, în unele cazuri, din decalajul în timp şi spaţiu în care se situează acele acte, o anumită circumstanţă care relevă relaţiile dintre inculpaţi şi dintre aceştia şi victimă, precum şi din caracterul leziunilor provocate victimei de fiecare. Astfel, fapta a doi inculpaţi care, în dorinţa de a se răzbuna pe victimă, i-au aplicat unele lovituri simple, nu are legătură cu uciderea săvârşită de alţi doi inculpaţi care, după un timp, au venit la faţa locului şi, din aceeaşi dorinţă de răzbunare, au aplicat victimei lovituri mortale cu cuţitul şi toporul. Primii doi

________________19 C.S.J., decizia Secţiei penale nr. 1262/1997, în Culegere de Decizii pe anul 199720 Trib. Jud. Constanţa, decizia nr. 426/1991, în Culegere de Practică Judiciară pe

anul 1991, pag. 11721 T.S. col. pen., decizia nr. 2123/1982, în R.3, pag. 40

răspund pentru loviri simple, pentru că au acţionat spontan, fără să fie încunoştinţă că vor veni la faţa locului şi ceilalţi inculpaţi şi că aceştia vor acţiona în acest fel22.

Intenţia coautorilor este diferită de aceea specifică complicităţii. În timp ce coautoratul implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acţionează conştient că participă ca autor în comun cu ceilalţi la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei, implicit şi pentru partea realizată de ceilalţi coautori ; la complicitate făptuitorul urmăreşte să ajute sau să înlesnească acţiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acţionează conştient că ajută, înlesneşte săvârşirea faptei. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că inculpaţii s-au întâlnit cu partea vătămată, cu care erau în relaţii de duşmănie şi, urmărind-o, unul dintre inculpaţi a lovit-o cu pumnul în bărbie. Victima s-a retras în curtea unei case unde inculpaţii au înconjurat-o. Partea vătămată a încercat să se apere, găsind un topor şi o cărămidă, l-a lovit pe inculpatul care o lovise cu pumnul, după ce a încercat să sară peste gard, dar nu a izbutit. Partea vătămată a fost ajunsă de celălalt inculpat, care i-a aplicat o lovitură cu toporul în cap după care, inculpatul lovit de partea vătămată, a tras-o de păr ameninţând-o că-i taie gâtul cu cuţitul. În prima parte a cercetărilor s-a reţinut fapta inculpatului lovit de victimă, coautorat la tentativă la infracţiunea de omor, deoarece ar fi executat fapte care s-ar încadra în activitatea specifică omorului. În final, faptele inculpaţilor nefiind coordonate sub aspectul intenţiei de coautorat la omor, primul inculpat răspunde pentru complicitatea la omor iar celălalt pentru omor. S-a reţinut astfel întrucât activitatea specifică infracţiunii de omor a fost comisă numai de inculpatul care a lovit victima cu toporul în cap. Activitatea celuilalt inculpat s-a limitat la acte de ajutor, constând în urmărirea victimei, ameninţarea cu cuţitul în momentul agresiunii, ceea ce a contribuit la

17

diminuarea posibilităţilor de apărare sau, eventual, de scăpare prin fugă a victimei.

B. Instigarea

Instigator este - potrivit art. 25 Cod penal - persoana care, cu intenţie determină a altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Acest cadru legislativ oferă şi definiţia instigării la omor fiind fapta de a determina o persoană să ucidă o altă persoană.

Cercetarea instigării la omor impune situarea acesteia în cadrul legal al reglementării generale a acestei forme de participaţie principală şi examinarea realizării condiţiilor ei.

Din definiţia dată de lege instigatorului rezultă că aceasta, după ce ia el cel dintâi hotărârea de a săvârşi o infracţiune, care este chiar instigarea, desfăşurând în acest sens acte materiale, transmite această hotărâre altei

________________22 T.S. col. pen., decizia nr. 2133/1968, în J.N., nr. 5/1968, pag. 169

persoane care, fiind determinată, săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul nu face altceva decât să determine luarea de către cel instigat a hotărârii de a săvârşi o faptă penală, pe care o pune în executare, astfel încât instigarea nu reprezintă altceva decât o participare la realizarea unuia din elementele infracţiunii, elementul subiectiv, considerat pentru care este socotită alături de coautorat ca fiind o formă principală de participare23.

Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unu îndemn insistent, a unei sugestii insidioase, menite să substituie voinţe celui instigat voinţa instigatorului, făcându-l pe instigat să accepte şi să realizeze voinţa instigatorului. Pericolul faptei instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acţionează din umbră, perfid, uneori prin alte metode dificil de sesizat, provocând o mutaţie esenţială, de ordin negativ în conştiinţa instigatorului. Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis pentru ca ulterior să se decidă să săvârşească o faptă de atât gravă cum este omorul, ca urmare a intervenţiei instigatorului.

Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece instigatorul întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială, prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi îşi realizează scopul urmărit24. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acţiona pe care o ia autorul chiar sub influenţa instigatorului, este rezultatul propriei sale voinţe ; de aceea, el va răspunde ca autor al infracţiunii. Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra

18

celui instigat, acesta din urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrângerea.

Hotărârea infracţională este un corolar al unui şir de procese psihice care cuprinde : ideea, tendinţa, dorinţa şi voinţa de săvârşire a faptei prevăzută de legea penală nu apar singure de la început, ivindu-se şi la altele, fie concordate, fie opuse celor dintâi. Diversitatea şi adeseori contrarietatea ideilor, tendinţelor şi voinţelor impun alegerea uneia dintre acesta, considerată a fi cea mai optimă, mai puţin riscantă25.

Alegerea, de cele mai multe ori deloc lesnicioasă, se realizează în etapa deliberării, a procesului de formare a hotărârii infracţionale, care reprezintă opţiunea, decizia finală, ca urmare a analizei tendinţelor, dorinţelor, voinţelor ce s-au confruntat, a mijloacelor de realizat, faptei şi urmările acesteia.

În procesul de deliberare apar mai multe motive care sprijină sau contrazic una sau alta dintre tendinţe şi dorinţe. Atunci când în această confruntare de motive apare un motiv determinat, care le înlătură pe celelalte, se

________________23 V. Papadopol, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, pag. 17024 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, vol. I, op. cit., pag. 19625 Al. Boroi, op. cit., pag. 55

trece la luarea hotărârii de a săvârşi fapta se realizează etapa finală a unui complex şi adeseori îndelungat proces psihic intern. Pentru ca acest fenomen psihic intern să devină şi unul social şi juridic, care să îmbrace haina investigării, ca formă a participaţiei penale, este necesară nu numai formarea hotărârii de a determina pe o altă persoană să săvârşească fapta.În practica judiciară se arată că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică existenţa unui îndemn la săvârşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost determinat la luarea rezoluţiei infracţionale prin acest îndemn26.

În practică s-a întâlnit omorul „la comandă”, în care rolul determinant l-a avut instigatorul, care a instruit direct de ucidere fiind instigatorul, care a instruit autorii, aşa încât aceştia au acţionat conform indicaţiilor, interesat direct de ucidere fiind instigatorul. Tot mai frecvent în lumea interlopă se întâlnesc aşa-zişii ucigaşi de profesie - killer - din mediile instigatorilor.

În cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor să lovească victima şi îi pune la îndemână în acest scop un băţ, prevăzând uciderea ei dar neacceptând-o, el nu este instigator la infracţiunea de omor săvârşită de autor, ci la aceea de lovituri cauzatoare de moarte27. Dacă executantul luase deja hotărârea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea rezoluţiei infracţionale, deci are caracter de complicitate morală. Simultaneitatea

19

îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluţiei delictuale deja formate.

Fapta unuia dintre inculpaţi de a striga către ceilalţi inculpaţi, care în acel moment loveau victima, că aceasta „trebuie omorâtă”, nu constituie instigare la omor, deoarece n-a avut efect determinat pentru declanşarea agresiunii, ci complicitate28. De asemenea, simpla prezenţă a unei persoane la locul unde s-a săvârşit omorul nu prezumă îndemnul acelei persoane la săvârşirea omorului şi, cu atât mai puţin, un îndemn determinat în sensul instigării29.

Lucrurile trebuie privite mai nuanţat şi nu trebuie exclusă de principiu şi violenţa, constrângerea fizică din arsenalul mijloacelor pe care instigatorul le poate folosi pentru a determina pe instigat la săvârşirea omorului.Potrivit art. 46 alin. 1 Cod penal : nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Constrângerea fizică - cauză care înlătură caracterul penal al faptei - astfel reglementată presupune că, în raport cu împrejurările în care s-a produs intervenţia energiei străine, făptuitorul trebuie să fi fost în imposibilitatea de a se

________________26 T.S. col. pen., decizia nr. 1402/1962, în J.N. nr. 5/1963, pag. 16927 T.S. Secţia penală, decizia nr. 2355/1984, în R.R.D., nr. 11/1985, pag. 7528 T.S. Secţia penală, decizia nr. 7347/1970, în R.R.D., nr. 10/1971, pag. 17629 T.S. col. pen, decizia nr. 2885/1985, în L.P. nr.2/1980, pag. 85

opune forţei constrângătoare, întrucât aceasta, fiind vădit superioară, i-a paralizat complet posibilitatea de a reacţiona fizic. Stabilirea acesteia trebuie să ţină seama atât de intensitatea energiei care acţionează, cât şi de persoana făptuitorului, de mijloacele şi posibilităţile acestuia de a se opune, de circumstanţele faptice şi altele.

Pentru a exista constrângerea fizică, cu consecinţele cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, este necesar să se constate că făptuitorul asupra căruia aceasta a acţionat, deşi îşi dă seama de caracterul socialmente periculos al faptei sale, totuşi nu acţionează liber, ci constrâns de o putere străină care îi paralizează libertatea de acţiune, răspândindu-i posibilitatea de a acţiona altfel. În cazul constrângerii fizice, făptuitorul devine un simplu instrument care este pus în mişcare sau oprit să acţioneze, de un factor străin : constrângerea fizică căreia nu-i poate rezista în nici un fel. Nu se află în această situaţie cel care a fost determinat să participe la săvârşirea unei infracţiuni de lovire exercitate asupra sa de alt făptuitor, neputându-se reţine că el a acţionat în afara voinţei sale.

Rezultă că, dacă violenţa fizică exercitată asupra făptuitorului nu a avut caracteristicile cerute de art. 46 Cod penal, determinate în formarea

20

hotărârii de săvârşire a infracţiunii de omor, ea este un mijloc de realizare a instigării la aceasta.

Se ridică întrebarea ce se întâmplă atunci când instigatorul nu se limitează numai la acţiunea de determinare la săvârşirea omorului, ci execută şi acţiuni de ajutare a autorului specifice complicităţii.

Instigarea nu numai că este prima săvârşită în timp, dar este şi mai gravă, fiind o formă principală de participaţie, în raport cu complicitatea, care are caracter secundar. Ea absoarbe tot ceea ce întreprinde ulterior instigatorul pentru întărirea hotărârii celui instigat de a săvârşi fapta. Actele ulterioare de înlesnire sau ajutoare pe care le face instigatorul în folosul autorului faptei şi care prin natura lor se definesc ca specifice complicităţi, nu trebuie izolate de activitatea iniţială, principală, de instigare, ci trebuie privite în contextul acesteia. Ele nu sunt altceva decât mijloacele prin care instigatorul îşi desăvârşeşte actul de instigare, constituindu-se ca o continuare firească, logică a acestuia, completându-l, întărindu-l, conferindu-i forţa de convingere.

Instigatorul care dă ajutor autorului să comită fapta la care a instigat, nu devine prin aceasta complice, ci rămâne instigator. Nu există aşadar concurs între formele de participaţie deoarece forma principală, instigarea, absoarbe pe cea secundă, complicitatea.Această principialitate este incidenţă şi in cazul instigării la omor.

C. Complicitatea

În materia omorului, complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare activitatea lui de ucidere. Actele de înlesnire sau ajutor ale uciderii unei persoane constau în pregătirea de mijloace materiale sau morale necesare autorului pentru uciderea persoanei, cum ar fi : punerea la dispoziţie a armelor, dispozitivelor sau altor mijloace necesare uciderii sau a banilor necesari procurării lor ; crearea de condiţii favorabile, înlăturarea obstacolelor, procurarea de informaţii, întreţinerea hotărârii criminale, promisiunii pentru ascunderea urmelor etc. Este, de asemenea, complice persoana care promite înainte sau în timpul consumării faptei că va favoriza pe făptuitor chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Toate aceste acţiuni trebuie să fie utile faptei, adică să exprime o contribuţie concretă la executarea omorului, inclusiv la menţionarea şi întărirea hotărârii de a ucide, care constituie elementul subiectiv dinamizator. Dacă autorul infracţiunii nu se foloseşte de ajutorul oferit, spre exemplu complicele îi pune la dispoziţie o armă de foc pentru a o ucide pe victimă, dar el foloseşte cuţitul sau otravă, nu se reţine complicitate la omor. De asemenea, nu se reţine complicitate în situaţia în care complicele o atrage pe victimă într-un anumit loc,

21

unde consideră că autorul va săvârşi omorul dar autorul, între timp dă curs unu alt plan şi o ucide în alte împrejurări.

Contribuţia complicelui are caracter secundar, accesoriu, faţă de activitatea autorului omorului, cât şi faţă de activitatea instigatorului la omor. Din acest caracter secundar al complicităţii la omor rezultă două condiţionări : complicitatea la omor nu există, nu poate fi concepută fără punerea în executare a activităţii de ucidere, contribuţia complicelui apărând ca o activitate indirectă, mediată, spre deosebire de aceea a autorului, care este una directă şi imediată.

S-a considerat că fapta autorului nu este pedepsită dacă a rămas în faza actelor preparatorii ori s-a desistat de la executarea uciderii. Dimpotrivă, complicele se pedepseşte dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Rămânerea acţiunii autorului în faza actelor preparatorii exclude existenţa complicităţii, pentru că acestea nu sunt prevăzute de legea penală ca infracţiune, iar această formă de participaţie secundară nu e posibilă decât cu referire la o faptă prevăzută de legea penală. Complicitatea presupune, aşadar, existenţa unor acte de executare a omorului săvârşit de o altă persoană. Prin natura sa complicitatea nu poate exista, nu poate fi concepută fără punerea în executare a acţiunii, fără să fie necesară consumarea acesteia, fiind posibilă existenţa şi la omorul rămas în formă imperfectă a tentativei, daca aceasta este posibilă.

În practica organelor judiciare sunt caracterizate acte de complicitate morală la omor, acele acte care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările, încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, ăi oferă sfaturi sau instrucţiuni care să-i asigure scăparea) şi îi menţin perseverenţa infracţională. Spre exemplu, fapta unei persoane de a se fi înarmat cu o bâtă şi de a fi mers apoi împreună cu alte persoane înarmate cu furci şi topoare la casa victimei cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune, pentru a se răzbuna în urma unui conflict anterior şi de a se fi aflat la locul faptei fără a săvârşi ea însăşi vreun act material de lovire, în timp ce însoţitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu furcile si topoarele, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor. Prin prezenţa sa înarmat la locul faptei, inculpatul a contribuit în mod conştient la săvârşirea infracţiunii, prin încurajarea celorlalţi inculpaţi sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei30 ; de asemenea, promisiunea făcută autorului, anterior săvârşirii omorului, de a pune un revolver lângă cadavrul victimei pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a realizat31 ; fapta celui care, având cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima, le-a întărit această intenţie prin sfaturi sau îndemnuri repetate, permanente, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă omorând-o, constituie complicitate la omor, complicitatea fiind morală32.

Concluzionând, sprijinul dat de complice poate fi material sau moral. Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea mijloacelor de ucidere : arme, instrumente, otravă, aparate de detectare, aparate

22

explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor sau a altor bunuri materiale ce servesc autorului pentru aducerea la îndeplinire a faptei sale. De asemenea, actele de complicitate există prin înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii acţiunii de ucidere, din înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins ori din orice alte asemenea acte care relevă contribuţia expresă şi substanţială a complicelui la uciderea unei persoane.

În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor acele acte care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează : îi înlătură ezitările, o încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi ori instrucţiuni care să-i asigure scăparea şi îi menţin perseverenţa infracţională.

Contribuţia efectivă, condiţie a complicităţii la săvârşirea omorului, a fost confirmată şi în situaţia îndemnurilor sau sfaturilor date autorului de a ucide victima, realizate şi strigătele adresate acestuia în timpul aplicării loviturilor în sensul că victima „trebuie omorâtă”33.

Din punctul de vedere al elementului subiectiv, complicitatea în general şi la omor în special – aşa cum rezultă din prevederile art. 26 şi 30 Cod penal – este caracterizată de intenţie, în ambele forme de manifestare ale acesteia, directă sau indirectă.Această poziţie subiectivă a complicităţii, presupune o anume legătură în acest plan, între complice şi autor, care nu trebuie însă să fie bilaterală, fiind suficient, dar şi necesar, să existe într-un singur sens, şi anume de la participant la autor34.________________

30 T.S. Secţia penală, decizia nr. 903/1984, în R.R.D., nr. 8/1985, pag. 7231 T.S. Secţia penală, decizia nr. 2003/1956, în C.D. vol. II/1956, pag. 39332 T.S. Secţia penală, decizia nr. 3686/1971, în R.R.D., nr. 7/1972, pag. 15733 T.S.S.p. dec. nr. 7357/1970, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 17634 V. Papadopol, op.cit., pag. 185

În ambele forme de participaţie – proprie şi improprie – autorul poate fi ajutat de complice în săvârşirea infracţiunii fără ca el să ştie. Esenţială, pentru existenţa infracţiunii din punctul de vedere al laturii subiective – este intenţia complicelui – directă sau indirectă – de a înlesni sau ajuta săvârşirea infracţiunii de către autor şi nu cunoaşterea ei de către acesta sau înţelegerea dintre ei.

Condiţionarea subiectivă – în acest sens – limite şi direcţie – a complicităţii a fost acceptată constant în precedentul judiciar. A fost astfel considerată şi condamnată pentru complicitate la omor, persoana care, cu intenţie, a efectuat acte de înlesnire sau ajutare a uciderii victimei de către autor, dacă a avut reprezentarea survenirii acestui rezultat fie c a dorit, fie că a acceptat producerea lui. Pentru existenţa complicităţii la omor nu este necesară o înţelegere prealabilă sau concomitentă, între autor şi complice, ceea ce se cere din punct de vedere subiectiv, este numai intenţia complicelui – de a

23

înlesni sau ajuta la uciderea victimei de către autor35. Indiferent de vorba complicităţii la omor – prealabilă sau concomitentă, materială sau morală – contribuţia complicelui, exterioară actului de ucidere, trebuie să fie prestată efectiv şi cu intenţie.

Una din cele mai delicate şi discutate probleme este aceea referitoare la posibilitatea existenţei complicităţii negative. Într-o primă opinie exprimată în această privinţă s-a susţinut posibilitatea existenţei aşa numitei complicităţi negative săvârşită prin inacţiune36. În sprijinul acestui punct de vedere s-a invocat o soluţie judiciară de caz, în care instanţa a considerat ca act de complicitate fapta persoanei care, în timpul unei agresiuni dezlănţuite de autor lasă pe acesta să îi ia din mână ciomagul cu care apoi loveşte şi ucide victima. Lipsa oricărei opoziţii la acţiunea autorului de a smulge ciomagul şi apoi de a lovi şi ucide victima, a fost considerată ca un acord şi un sprijin în săvârşirea omorului. Pasivitatea persoanei căreia i s-a luat în aceste condiţii ciomagul cu care s-a săvârşit apoi, imediat, omorul, a fost considerat ca un act de complicitate la acesta37.

Opus acestei opinii s-a afirmat că existenţa complicităţii negative prin starea de pasivitate, la acţiunea autorului de a ucide o persoană, nu este de conceput şi acceptat. Starea de pasivitate a cuiva nu are caracter de contribuţie la un rezultat produs exclusiv prin acţiunea violentă a altei persoane, întrucât într-o asemenea situaţie nu există legătură cauzală între inacţiune şi aceasta38.

Între aceste două extreme se situează cea de-a treia opinie, oarecum de mediere. Pentru început, în cadrul acestei opinii, s-a afirmat că de principiu,

________________35 T.S. col. pen. dec. nr. 599/1962, C.D. 1962, pag. 38136 C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. România, Craiova,

Editura Scrisul Românesc, 1977, pag. 6137 T.S. col. pen. dec. nr. 1882/1957, L.P. nr. 6/1958, pag. 6538 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 59

atitudinea pasivă, neîmpiedicarea săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, deşi vădeşte un acord tacit, nu poate constitui complicitate întrucât nu reprezintă o contribuţie materială exterioară la aceasta. O asemenea faptă poate cădea însă sub incidenţa legii penale, sub încadrarea de nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 Cod penal), cum este cazul şi al celei de omor.

Ulterior, opţiunea a fost reconsiderată concedându-se, că există un ajutor dat autorului faptei prevăzută de legea penală, şi deci complicitate, în situaţia în care cel care a luat cunoştinţă că s-ar săvârşi o faptă prevăzută de legea penală nu a luat măsuri de a o preveni sau asistă pasiv la comiterea acesteia, contrar obligaţiilor pe care le avea de a interveni39.Cu unele nuanţări, parţial şi anterior enunţate, subscriem la opinia că de principiu complicitatea negativă nu este exclusă.

24

Poate ca speţă, cazul judiciar invocat ca argument în sprijinul acestei teorii, nu este cel mai convingător. Într-adevăr este discutabilă- şi ni se pare chiar forţată- concluzia existenţei complicităţii la omor a celui căruia împotriva voinţei şi prin surprindere, i se smulge din mână arma cu care este ucisă victima, în prezenţa sa. Nici dezarmarea şi înarmarea autorului şi nici prezenţa la săvârşirea acestuia a celui dezarmat, nu au contribuit la aceasta, iar din punct de vedere subiectiv nu a existat intenţia necesară, astfel încât nu există complicitate.

Aceasta nu înseamnă însă că este exclusă de principiu existenţa complicităţii negative la omor. Ea este posibilă în situaţiile în care există posibilitatea şi obligaţia intervenţiei, pentru împiedicarea săvârşirii faptei, iar prin neintervenţie s-a contribuit efectiv, cu intenţie, la săvârşirea omorului. O asemenea situaţie nu poate fi exclusă de principiu, realitatea faptică fiind inepuizabilă, iar dintr-un caz particular nu se pot trage concluzii generale. Ea poate fi imaginată şi reţinută în situaţia în care, spre exemplu, aflând despre intenţia autorului de a ucide victima prin montarea unui dispozitiv exploziv, care urmează a fi dirijat de la distanţă, cu intenţia de a ajuta la omor, nu o avertizează, contribuind prin aceasta la săvârşirea omorului. Contribuind astfel, făptuitorul săvârşeşte şi răspunde pentru complicitate la omor şi nu la nedenunţarea unor infracţiuni (art.262 Cod penal), aceasta din urmă existând numai atunci când făptuitorul a aflat ulterior despre comiterea ei.

Complicitatea, nefiind o infracţiune autonomă, ci o formă de participaţie secundară, accesorie, nu este susceptibilă ea însăşi de complicitate. Ajutorul dat complicelui este în esenţă- şi obiectiv şi subiectiv- unul dat autorului faptei. Principialitatea amintită se regăseşte şi în cazul omorului, putând exista şi vorbi numai de o complicitate la aceasta, nu şi de o complicitate la complicitate.

Poate exista complicitate la instigarea la omor, atunci când făptuitorul îl ajută pe instigator să determine pe o persoană să ucidă altă persoană,

________________39 V. Papadopol, op. cit., pag. 188

indiferent dacă instigarea a fost urmată sau nu de punerea în executare a acesteia. Punerea în executare a instigării la omor nu converteşte complicitatea la instigare în complicitate la omor, cum s-a lăsat să se înţeleagă40,din moment ce făptuitorul nu a avut intenţia şi nici nu a contribuit efectiv la săvârşirea acestuia, ci numai la determinarea autorului în acest sens.

Dacă actele de înlesnire sau ajutare nu au fost apte prin ele însele să servească la săvârşirea omorului, ori din orice motive nu sunt folosite de autorul acestuia, nu există complicitate la omor. În toate cazurile, în această situaţie trebuie examinată însă posibilitatea existenţei complicităţii morale la

25

omor. De cele mai multe ori asemenea acte, chiar dacă nu contribuie material, se constituie ca un sprijin moral al acţiunii de ucidere a victimei.

D. Participaţia improprie

Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie, constituie participaţie improprie (art. 31 al. 1 Cod penal).Constituie, de asemenea, participaţie improprie – potrivit art. 31 Cod penal – determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.

În demersul pe care îl întreprindem, evident ne interesează şi preocupă nu numai aceasta din urmă, modalitatea de reglementare a participaţiei improprii. Vinovăţia la care se referă aceste din urmă prevederi legale este unul din elementele necesare pentru existenţa infracţiunii.

În varianta prevăzută de art. 31 al. 2 Cod penal, în cazul omorului, lipsa de vinovăţie a autorului poate fi urmarea: unei cauze de iresponsabilitate (art. 48 Cod penal), stării de beţie (art.49 Cod penal), minorităţii (art. 50 Cod penal), stării de necesitate (art. 45 Cod penal), erorii de fapt (art. 51 Cod penal), apărării legitime (art. 44 Cod penal), constrângerii fizice sau morale (art. 46 Cod penal)41.Această reglementare a participaţiei improprii a pus capăt teoriei autorului mediat, care considera că are această calitate cel care determină o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Prin aceasta, cel care determină o persoană să săvârşească fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală, are şi îşi păstrează calitatea de instigator.

Principialitatea acestei reglementări se regăseşte şi în cazul omorului în acele situaţii – deşi rar întâlnite în practica judiciară – în care o persoană determină pe alta să ucidă, fără vinovăţie, victima, indiferent dacă omorul a fostdesăvârşit sau a rămas în faza imperfectă a tentativei.________________

40 V. Papadopol, op. cit., pag. 17341 V. Papadopol, op. cit., pag. 2142.2.2 Subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii de omor este persoana a cărei viaţă a fost suprimată ca urmare a acţiunii sau inacţiunii subiectului activ. Nici în ceea ce priveşte subiectul pasiv legea nu prevede existenţa unei anume calităţi speciale, ea acordând protecţie, din acest punct de vedere, tuturor persoanelor, fără vreo anumită condiţionare.

26

Din litera şi spiritul legii rezultă neîndoielnic că subiectul pasiv al omuciderii nu poate fi decât o persoană în viaţă, pentru că numai acesteia îi poate fi suprimată viaţa. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană, ci o victimă. În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, adică persoana care a suferit paguba din infracţiune. Distincţia este importantă fiindcă dacă, de cele mai multe ori, persoana vătămată este în acelaşi timp şi persoana păgubită, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie însă şi persoană păgubită, de exemplu, copiii victimei unei infracţiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu au calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima.

Indiscutabil că momentul de debut al vieţii persoanei este naşterea ei, care nu reprezintă un anumit moment, ci un proces ce cuprinde, de asemenea, diferite faze fiziologice ce se desfăşoară într-un anumit interval de timp. Din aceste motive s-au născut discuţii cu privire la problema de a şti în care moment pe parcursul acestui proces se poate vorbi de o persoană independentă fiziologic sau de un făt42.

Opinia clasică şi care câştigase teren suficient pentru a se impune la un moment dat, a avut în vedere criteriile expulzării, al separării fătului de corpul mamei şi al respiraţiei. Opus acestora, s-a susţinut că nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul apariţiei vieţii, al copilului, acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.

Într-o altă opinie s-a considerat că în perioada cuprinsă între declanşarea procesului naşterii urmată de desprinderea treptată a fătului de organismul matern şi naşterea propriu-zisă, expulzarea acestuia, deşi acesta nu are existenţă extrauterină, este fiziologic independent astfel încât actul de ucidere îndreptat împotriva lui constituie omor43.

Se consideră că cea mai aproape de litera şi mai ales de spiritul legii rămâne totuşi concepţia clasică, în ciuda notelor de noutate ce i-au fost opuse. Chiar oponenţii acestei concepţii au recunoscut şi acceptat că subiect pasiv al

________________42 G. Antoniu, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, pag. 7043 O. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1976, pag. 64infracţiunii poate fi numai o persoană independentă fiziologic şi nu un făt. Or, nu se poate concepe că se poate vorbi de o persoană independentă fiziologic atâta timp cât expulzarea fătului nu a avut loc. În procesul naşterii, perioada cuprinsă între începerea desprinderii treptate de organismul mamei şi până la expulzarea lui, fătul rămâne legat şi dependent de acesta, neavând, cum s-a

27

remarcat deja, viaţă extrauterină. Un copil este considerat că se naşte viu când se manifestă prin ţipăt, mişcare, respiraţie, toate acestea, dar mai ales respiraţia, sunt semne unanim acceptate în acest sens şi care nu apar decât în momentul expulzării fătului44.

Stabilirea momentului încetării vieţii a constituit şi constituie, încă, o chestiune extrem de discutată. Încă din secolul trecut, Frank Engels scria că „moartea nu este un fenomen momentan, ci un proces îndelungat”. Cercetările de specialitate au confirmat că încetarea funcţiilor şi proceselor vitale nu are loc dintr-o dată ; moartea se instalează cel mai adesea treptat, dând naştere unor fenomene tranzitorii greu de definit, dacă reprezintă manifestări ale vieţii sau apariţia morţii biologice.

Agonia poate lipsi în cazul morţii subite ori a celei determinate prin leziuni traumatice sau diencefalice, ea fiind însă de scurtă durată în cel al morţii cauzată de bolile cu evoluţie acută sau de lungă durată, atunci când moartea este urmarea unei intoxicaţii sau boli cronice (cancer, tuberculoză). Chiar dacă în raport de acestea este dificil şi discutabil de adoptat reguli de stabilire a momentului morţii, ştiinţa medicală ia in consideraţie şi discută două situaţii esenţiale: moartea clinică, evidenţiată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi circulator, şi moartea biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu. Între aceste două momente, cu toate că funcţiile sistemului nervos central şi aparatelor respirator şi circulator sunt oprite, se poate interveni prim metode şi mijloace de reanimare, resuscitare şi poate fi salvată viaţa.

Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, prevede că, la stabilirea decesului unei persoane se are în vedere moartea biologică. Nu are influenţă din punctul de vedere al existenţei infracţiunii de omor, vârsta, sexul, condiţia fizică şi psihică, starea de boală în care se afla persoana, prin aceasta legea penală ocrotind viaţa în sine, iar nu durata sau calitatea acesteia. Pe cale de consecinţă, persoana muribundă sau aflată în agonie se bucură de protecţia legii penale şi poate fi subiect pasiv al infracţiunii de omor45.

________________44 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 2245 G. Antoniu, op. cit., pag. 70 şi R.M. Stănoiu, op. cit., pag. 182

3. Latura obiectivă a infracţiunii de omor

3.1. Elementul material

28

În redactarea prevederilor art. 147 Cod penal, folosind o conciziune demnă de relevat legiuitorul a recurs la determinarea elementului material al infracţiunii prin apelarea la denumirea acţiunii infracţionale, fără nici o altă precizare. De aici rezultă că elementul material al omorului constă în fapta persoanei care, cu intenţie, ucide o altă persoană, mai precis, în acţiunea sau inacţiunea de ucidere a unei persoane. Fapta de ucidere a persoanei poate fi realizată fir printr-o acţiune cum ar fi împuşcarea, înjunghierea, sugrumarea, aplicarea de lovituri, administrarea de otravă, fie prin omisiune, care constă într-o atitudine pasivă. Omisiune, ca modalitate de realizare a elementului material al omuciderii este realizată numai în situaţia în care atitudinea de pasivitate survine atunci când făptuitorul este obligat să intervină, pentru a înlătura cauza care ar provoca moartea persoanei. De exemplu, pot constitui element material al omorului, nehrănirea intenţionată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav.

De cele mai multe ori, elementul material al omului presupune un act de violenţă care să fie specific omului şi nu altei infracţiuni de violenţă.

Acesta trebuie să posede o anumită forţă distructivă, să fie apt să provoace moartea persoanei în condiţiile date. Aptitudinea actului de violenţă de a suprima viaţa persoanei se deduce din materialitatea lui, în care se cuprind: instrumentul folosit şi considerat ucigător (armă, otravă, cuţit etc.), numărul mare de lovituri aplicate, intensitatea ori orientarea lor spre regiuni vitale ale corpului victimei, ca element de natură să exprime sensul actului şi valoarea lui distructivă46. Violenţele împotriva oamenilor se produc destul de frecvent, ele putând fi materiale ori psihice, la suprafaţă sau ascunse, de mai mare sau mai mică intensitate, provenite direct de la oameni dar şi indirect, prin intermediul unor forţe aflate sub controlul omului (maşini, instrumente, substanţe toxice, animale etc.). În toate cazurile, infractorul dă dovadă de agresivitate, manifestată prin mijloacele cele mai diferite, uneori lipsite de orice materialitate, cum ar fi starea pasivă a infractorului, ori provocarea de traume psihice care au ca efect moartea victimei dar, întotdeauna, structural, reprezintă de o manifestare în exterior şi de un proces psihic prin care acea manifestare se declanşează, se menţine şi se dirijează spre un anume rezultat. Ambele aspecte, respectiv manifestarea în exterior şi procesul psihic, alcătuiesc un tot unitar şi indivizibil, în raport de rezultatul produs: moartea victimei.

________________46 I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, 1981, pag 24

Multitudinea, diversitatea proceselor şi mijloacele prin care se poate şi se realizează elementul material al omuciderii impusă de realitatea criminală a fost acceptată, recunoscută şi confirmată, susţinându-se, cu just temei, că aceasta poate îmbrăca haina acţiunii directe, nemijlocite de făptuitorul care a

29

lovit victima cu un obiect apt pentru a ucide, într-o regiune vitală, ucigând-o, fie asociindu-şi la propria acţiune, factori extremi care concură la provocarea decesului. Aşa este cazul în care moartea victimei a fost urmarea abandonării acesteia dezbrăcată şi în neputinţă de a se deplasa şi apăra, în frig, pe zăpadă, într-un loc îndepărtat, în stare de inconştienţă, unde nu i se poate da ajutor, sau datorită comportării victimei care, constrânsă fiind de agresiunea făptuitorului a sărit de la înălţime dintr-un autovehicul aflat în mers, ori a căzut în apă înecându-se47.

Diversitatea lumii, a omului şi a personalităţii acestuia se reflectă nu numai în acţiunile şi faptele pozitive, sociale, ci şi în cele negative. Această diversitate o găsim, este prevăzută şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor, în modalităţile de săvârşire a elementului material al laturii obiective a acesteia. Practica judiciară a constatat şi confirmat această diversitate stabilind că elementul material al laturii obiective a omorului poate să constea în: aplicarea de lovituri singulare sau repetate cu intensitate, în zonele vitale ale corpului, de exemplu în inimă, la cap, în gât, în abdomen, ori prin folosirea unor obiecte apte de a ucide: cuţit, ciomag, par, piatră, sapă, furcă, topor, sabie, pumnal, pistol, ori prin provocarea unor traumatisme care au dus la deces. De asemenea mai pot realiza elementul material al omorului: lovirea repetată a victimei cu intensitate cu picioarele şi un corp dur în regiunea abdominală cu consecinţa rupturii ficatului, rezultând decesul ; refuzul de a opri autovehiculul aflat în plină viteză, determinând victima să sară din aceasta şi să suporte leziuni grave care au dus la deces ; abandonarea victimei pe care a lovit-o grav, noaptea pe câmp, în frig, în afara localităţii, împrejurări care au împiedicat salvarea acesteia; trântirea victimei de la înălţime pe pavajul străzii, după ce o lovise în prealabil, cauzându-i decesul ; transportarea victimei aflată în stare avansată de beţie, în imediata apropiere a malului unei ape adânci şi lovirea acesteia, ceea ce a determinat căderea în apă şi moartea prin înec ; aruncarea victimei beată după ce fusese lovită cu pumnii şi picioarele într-un bazin cu apă din care nu s-a mai putut salva, decedând prin înec48.

Acţiunea ucigătoare poate fi realizată şi prin folosirea energiei fizice a victimei constrânsă fizic sau moral să se împuşte, să se înjunghie, să bea otravă, să se arunce de la înălţime49. În asemenea situaţie victima execută ceva la ce a fost constrâns şi care este străin voinţei sale. Acesta nu mai acţionează ca un

________________47 R.M. Stănoiu, Practica Judiciară Penală, col. III, Partea specială, pag. 2448 T.S., Secţia Penală, decizia nr. 1851/1979, în R.R.D. nr. 5/1980, pag. 6349 Al. Boroi, op. cit., pag. 65

sinucigaş, forţa sa fizică fiind întrebuinţată de autor ca mijloc de suprimare a vieţii acestuia.

30

Elementul material al omuciderii poate fi realizat şi în cazul în care făptuitorul, cunoscând că victima este grav bolnavă de cord şi că o emoţie puternică îi va determina moartea, cu intenţia de a ucide îi provoacă o asemenea emoţie50.

Elementul material al omuciderii poate fi săvârşit prin diverse instrumente şi mijloace care pot fi împărţite în:

a) mijloace fizice (corpuri contondente, tăietoare, despicătoare, înţepătoare, arme albe, arme de foc)

b) mijloace chimice (substanţe chimice care exercită o acţiune toxică sau corozivă, asfixiantă, cauzatoare de moarte)

c) mijloace psihice, prin care se provoacă un şoc psihic, stări emotive intense, care determină moartea: ameninţarea gravă, surpriza, intimidarea, stress-ul etc.

d) mijloace biologice: inocularea, injectarea unor culturi biologice care pot provoca maladii grave (febra tifoidă, ciuma etc.), care pot provoca decesul.Pentru a se constitui ca element material al infracţiunii de omor, actul de violenţă, acţiunea sau inacţiunea, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie săvârşit de către o persoană (subiectul activ) împotriva altei persoane (subiectul pasiv);

b) să posede aptitudinea de a suprima viaţa victimei;c) să fie licit.

Toate aceste trei condiţii, împreună, definesc actul de ucidere în ceea ce priveşte semnificaţia lui juridică şi îl diferenţiază de moţiunea generică de violenţă, agresivitate. Fiecare dintre aceste condiţii are semnificaţia şi particularităţile sale, ele rezultând din interpretarea prevederilor art. 174 Cod penal.

a) Provenienţa actului de ucidereMoartea unei persoane poate fi patologică, atunci când cauzalitatea

acesteia este determinată de stări patologice, maladive, sau violentă în acele cazuri şi situaţii în care a fost urmarea unor factori de agresiune. Numai moartea violentă care a fost determinată de agresiunea rezultată din acţiunea sau fapta intenţională a omului, caracterizează juridic existenţa elementului material al infracţiunii de omor, astfel încât sublinierea acestei condiţii este absolut necesară51.

Nu toate violenţele care au ca rezultat pierderea vieţii unei persoane echivalează cu actul de violenţă caracteristic infracţiunii de omor. Se cere, după

________________50 O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, pag. 66, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti 197651 I. Dobrinescu, op. cit, pag 25

cum am mai arătat, ca actul de violenţă să provină de la o persoană şi să aibă o finalitate bine definită: suprimarea vieţii persoanei. Aceasta înseamnă că acele

31

situaţii în care se interpun factori extremi ori fenomene de orice fel, în care victima este antrenată şi este ucisă, nu au tangenţă cu actul specific de ucidere a persoanei. Ele sunt numai conexiuni aparente la o formă de intervenţie violentă, dar nu provin de la un subiect activ. Spre exemplu, căderea victimei dintr-un tren duce la grave leziuni corporale şi la moartea victimei, dar nu are semnificaţie penală dacă nu se stabileşte că acea cădere a fost cauzată de altă persoană.

Sinuciderea este tot o activitate violentă asupra corpului persoanei, totuşi ea nu formează element material al omului, căci pentru existenţa infracţiunii de omor se cere ca actul de ucidere să aibă, n finalitatea lui, suprimarea vieţii altei persoane. Sunt cazuri în care, infractori versaţi înscenează sinuciderea victimei prin diferite metode: pun în mâinile victimei o armă, conduc victima spre locuri periculoase, unde aceasta poate să-şi piardă viaţa etc.

b) Aptitudinea actului de violenţăPentru ca un act de violenţă să fie specific omului şi nu altei infracţiuni

de violenţă, acesta trebuie să posede o anumită forţă distructivă, să fie apt să provoace moartea persoanei în condiţiile date. Nu se integrează acestei infracţiuni actele de violenţă care nu exprimă, în concret, capacitatea de a suprima viaţa, ci altor infracţiuni, cum sunt cele îndepărtate împotriva integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei. Aptitudinea de a ucide – în afara căreia nu se poate vorbi despre infracţiunea de omor – trebuie însă stabilită şi apreciată de la caz la caz, ea fiind dependentă şi de starea particulară a victimei.

Astfel, pentru uciderea unui nou-născut sau a unei persoane de vârstă înaintată, actul de violenţă poate fi de mai mică intensitate decât cel necesar pentru suprimarea vieţii unei persoane adulte, tinere, aflate în plenitudinea vigorii şi sănătăţii. În acest context trebuie înţeleasă şi luată în consideraţie aptitudinea de a suprima viaţa, a agresivităţii psihice, a mijloacelor prin care se acţionează asupra psihicului, al persoanelor cu grave suferinţe şi maladii ale cordului, hipertensiune arterială, pentru a căror ucidere este suficientă ameninţarea, provocarea unei spaime puternice exercitate în acest scop.

Astfel, în practica organelor judiciare s-a stabilit că există intenţia de a ucide în cazul când inculpatul, după un conflict cu victima, a luat o prăjină din curtea casei şi a aplicat o lovitură puternică cu partea metalică în capul victimei, aceasta decedând pe loc52.

Pasivitatea făptuitorului nu înlătură şi nu poate fi exclusă din noţiunea de violenţă care defineşte elementul material al omorului, în acele situaţii în care ea constituie o modalitate şi obligaţie de intervenţie în lumea exterioară, pentru determinarea morţii persoanei53. Omisiunile făptuitorului, dacă sunt conştiente şi ________________

52 Trib. Ploieşti, decizia nr. 368/1998, Culegere de Practică Judiciară, semestrul II pe anul 1998, pag. 90

32

53 V. Dongorez, Drept penal, Bucureşti, 1939, pag. 218voite şi au loc în situaţiile în care el avea obligaţia de a acţiona şi a nu rămâne pasiv, se constituie ca modalitate, mijloc de a ucide. Acesta este spre exemplu cazul medicului care intenţionat nu aplică bolnavului tratamentul necesar vindecării, provocându-i prin aceasta moartea, inacţiunea lui, fundamentală pe existenţa şi evoluţia bolii dovedindu-se şi fiind aptă pentru a realiza uciderea persoanei54. Aptitudinea acţiunii sau inacţiunii, a actului de violenţă de a ucide, nu stă în unire cu alţi factori extremi este de natură a provoca moartea persoanei sau a pune în pericol obiectiv. S-au reţinut acte directe îndreptate împotriva vieţii persoanei faptele coinculpaţilor de a lovi victima în cap cu corpuri contondente , unul cu o scândură, celălalt cu un topor, cu deosebită intensitate şi în strânsă cooperare, producând numeroase traumatisme cranio-cerebrale, cu multiple fracturi de craniu şi alte leziuni grave55.

c) Caracterul ilicit al actului de violenţăDeşi s-ar părea la prima vedere că o asemenea condiţionare este inutilă

din moment ce prin ea însăşi violenţa nu este acceptabilă, există, totuşi, acte de violenţă permise, necesare ori obligatorii. Astfel sunt: violenţele produse în cadrul disputelor sportive, operaţiile chirurgicale etc. În asemenea situaţii, există însă şi reguli privitoare la modul în care cei care folosesc mijloace periculoase într-o anume activitate, sunt obligaţi să desfăşoare acea activitate. Cu alte cuvinte, sfera de permisiune a agresivităţii nu se află la dispoziţia agresorului, ci rezultă din regulile care dirijează sectorul respectiv. Cel care nesocoteşte aceste reguli intră în abuz şi nu beneficiază de protecţie. Astfel, paznicul care încalcă instrucţiunile privind utilizarea armei de foc şi descarcă arma în partea superioară a corpului victimei, repetând actele de împuşcare, dovedeşte nu numai un mod exagerat de exercitare a atribuţiilor de serviciu, dar o faptă săvârşită cu intenţia de a ucide56 ; de asemenea, pădurarul care foloseşte arma într-o situaţie lipsită de necesitate şi cauzează multiple plăgi unei persoane, răspunde pentru tentativă de omor57.

Permisivitatea sau obligativitatea violenţei care o exclude din caracterizarea şi definirea omorului trebuie să rezulte expres, neîndoielnic, fie din prevederile legii, fie a regulamentelor care stabilesc condiţiile şi limitele de exercitare a unei anumite activităţi. Se poate vorbi de o legitimitate a acţiunii de violenţă care îl scoate din sfera ilicitului penal şi implicit din caracterizarea omuciderii. Acesta este cazul actelor de violenţă, săvârşite în stare de legitimă apărare şi care ies din sfera penalului, precum şi a acelor impuse militarului aflat în exercitarea unei misiuni ordonate şi legitime.

________________54 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 2755 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, decizia 242/A/199756 T.S. col. pen., decizia nr. 259/19964 în C.D., pag. 364

33

57 T.S. Secţia penală, decizia nr. 540/1981 în R.R.D. nr.11/1981, pag.59 - 603.2 Rezultatul socialmente periculos

Omuciderea este o infracţiune de rezultat, a cărei existenţă este direct dependentă de survenirea rezultatului socialmente periculos cerut de lege, moartea victimei. Descrierea faptei incriminate trebuie să cuprindă pe lângă descrierea acţiunii incriminate şi arătarea rezultatului, acolo unde legiuitorul condiţionează existenţa faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioară conduitei, diferită, cronologic şi logic, de acţiune şi cauzată de aceasta. Din punctul de vedere al omorului, elementul material al laturii obiective dobândeşte relevanţă numai în măsura şi numai în momentul în care el a avut ca urmare moartea persoanei împotriva căreia a fost îndepărtat şi executat. În absenţa acestui rezultat, actul de violenţă poate fi luat în considerare ca element ce caracterizează infracţiunea de tentativă la omor sau vreuna din infracţiunile îndreptate contra integrităţii persoanei.

Necesitatea survenirii acestei urmări rezultă din însăşi redactarea textului de lege – art. 147 Cod penal – care incriminează omorul, fiind inclus chiar în definirea, descrierea acţiunii sau inacţiunii care defineşte elementul material al laturii obiective. Termenul întrebuinţat – uciderea – defineşte nu numai elementul material al laturii obiective, el stabileşte necesitatea producerii unui anumit rezultat material, moartea victimei. Rezultatul impus pentru existenţa omorului, moartea victimei, face parte din descrierea acţiunii sau inacţiunii, acesta constituind consecinţa, urmarea acesteia58.

În acelaşi timp, infracţiunea de omor este o infracţiune instantanee deoarece momentul ei final este fixat de clipa în care moartea biologică s-a instalat în organismul victimei. Orice act săvârşit după acest moment nu mai prezintă semnificaţie cu privire la omor. De aceea, orice intervenţie asupra organismului victimei, de altă persoană decât făptuitorul sau provenită de la un factor străin, cum ar fi accidentarea victimei în drum spre spital mai înainte de deces, întrerupe legătura între actul de violenţă iniţial şi rezultatul constând în moartea ei.

În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noţiunii de rezultat, care coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare, şi de un sens larg al noţiunii de rezultat, acela care ar putea fi conceput şi la incriminările de simplă acţiune şi care ar consta din simpla săvârşire a acţiunii59. Sensul larg al noţiunii de rezultat este folosit de Codul penal român atunci când defineşte şi diferenţiază formele de vinovăţie, intenţia şi culpa. Sunt incriminate de către legea penală numai acele acţiuni care aduc atingere valorilor sociale ocrotite prin ea, astfel încât toate infracţiunile presupun un rezultat logic, juridic, care constă în stările de pericol create şi care se răsfrâng asupra valorilor sociale ocrotite.

34

________________58 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, vol I, pag. 14259 Al. Boroi, op. cit., pag. 63

Rezultatul în accepţiunea largă a noţiunii, este implicit conţinut în orice incriminare şi esenţial existenţei acesteia, el rezultând din însăşi săvârşirea faptei prevăzută în legea penală, astfel încât nu există obligativitatea efectuării unei probaţiuni speciale în ceea ce îl priveşte. Nu aceasta, ci sensul restrâns al noţiunii de rezultat interesează şi condiţionează existenţa infracţiunii de omor.

Din acest punct de vedere, infracţiunea de omor este una instantanee, ea considerându-se săvârşită, consumată în momentul survenirii rezultatului cerut de lege, moartea victimei, orice act săvârşit asupra corpului victimei după survenirea morţii acesteia nu mai are relevanţă juridică din punct de vedere al existenţei infracţiunii de omor60. Dinamica infracţională în cazul omuciderii se opreşte, ia sfârşit, în momentul survenirii, producerii rezultatului, adică a morţii victimei. Cursul acţiunii sau inacţiunii, care constituie elementul material al laturii obiective al omuciderii este oprit în momentul survenirii morţii victimei, indiferent de durata în timp pe care acestea au avut-o. Din acest punct de vedere nu are nici o relevanţă juridică împrejurarea că moartea victimei a survenit la un anumit interval de timp, după executarea elementului material, al acţiunii sau inacţiunii care îl definesc. Infracţiunea de omor se consideră săvârşită, consumată atunci când a survenit moartea victimei, pentru că atunci se produce rezultatul cerut de lege pentru existenţa acestei infracţiuni, indiferent de momentul în care a avut loc şi încetează executarea acţiunii.

Intervalul de timp scurs din momentul în care acţiunea sau inacţiunea au luat sfârşit şi până s-a produs moartea victimei, nu modifică caracterul instantaneu al infracţiunii de omor, care este săvârşită, consumată atunci când rezultatul cerut a survenit.

Atunci când, în caracterizarea infracţiunii instantanee, cum este aceea de omor, activitatea infracţională ia sfârşit odată cu survenirea rezultatului, trebuie reţinut că după instalarea acestuia acţiunea sau inacţiunea criminală încetează61. Fie că privesc săvârşirea acţiunii sau inacţiunii propriu-zise, fie că privesc timpul scurs între terminarea acestora şi producerea rezultatului, aspectele de durată anterioare acestui moment sunt lipsite de relevanţă din punct de vedere al caracterului instantaneu al infracţiunilor de omor62. Din acest unghi de vedere ni se par cel puţin discutabile unele concluzii şi soluţionări în materie ale practicii judiciare.

Având a soluţiona problema aplicării prevederilor art. 13 Cod penal, a unor dispoziţii de graţiere sau amnistie, a stării de recidivă şi formele acesteia, a regimului juridic sancţionator al minorului, în materia care ne interesează, Plenul Tribunalului Suprem a reţinut şi considerat că: în cazul infracţiunilor ce se comit

35

________________60 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 30 ; D.Pavel, Atribute caracteristice ale infracţiunii

instantanee, în R.R.D. nr. 4/1980, pag. 31 – 3661 D. Pavel, luc. cit., pag. 3562 D. Pavel, luc. cit., pag. 35 – 36

instantaneu, de regulă printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra vieţii persoanei şi între acestea şi aceea de omor, data săvârşirii lor nu poate fi alta decât aceea a executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, termenul de prescripţie al răspunderii penale urmând a fi socoti de la această dată. În această concepţie ultimul act de executare trebuie considerat ca dată a săvârşirii infracţiunii, chiar şi atunci când consumarea ei, prin producerea rezultatului, are loc la o dată ulterioară. Având ca fundament această concepţie, s-a considerat şi decis că în situaţiile în care, după săvârşirea actului de executare a unei infracţiuni, dar înainte de producerea rezultatului, a intervenit o lege nefavorabilă, potrivit art. 13 Cod penal, nu se va aplica legea nouă, deoarece infracţiunea a fost săvârşită în acceptarea de activitate infracţională, sub incidenţa legii vechi, care îi este mai favorabilă.

Pentru identitate de raţiune şi considerente s-a decis că sunt aplicabile prevederile regimului juridic sancţionator al minorului sau cele de clemenţă din actele de amnistie sau graţiere în raport de data săvârşirii actelor de executare şi nu aceea a procedurii rezultatului cerut de lege. S-a considerat că însă că încadrarea juridică a faptei şi celelalte consecinţe ce decurg din aceasta se va face numai în raport de survenirea rezultatului cerut, al consumării infracţiunii.

Aceste concepţii şi soluţionări păcătuiesc grav şi sunt greu de argumentat pentru că: ignoră faptul că, cel puţin în materia infracţiunii de omor, care ne preocupă, nu poate fi vorba despre existenţa acesteia fără producerea rezultatului - moartea victimei. Nu se poate vorbi despre săvârşirea infracţiunii de omor decât în momentul în care a survenit moartea victimei. Este deopotrivă nelogic şi nejuridic să se considere că omuciderea a fost săvârşită în momentul executării elementului material al laturii obiective, din moment ce legea condiţionează esenţial existenţa acesteia de moartea victimei. În cazul omuciderii - infracţiune de rezultat şi instantanee -- are loc o suprapunere, o confuzie a momentului săvârşirii, cu cel al consumării. Aşa fiind, nu credeam că se mai poate deosebi între cele două momente cel al săvârşirii şi cel al consumării, cu consecinţele şi soluţionările juridice amintite.

Infracţiunile de rezultat şi instantanee se săvârşesc şi consumă numai în momentul survenirii acestuia, astfel încât nu se poate susţine că infracţiunea a fost săvârşită în accepţiunea de activitate infracţională atunci când au fost executate acţiunea sau inacţiunea. Nu credeam că se poate vorbi şi distinge cu consecinţele la care s-a oprit instanţa despre noţiunile de infracţiune săvârşită şi infracţiune consumată în accepţiunea de activitate infracţională. De altfel, legea nu cunoaşte noţiunea de infracţiune săvârşită în

36

accepţiunea de activitate infracţională, ea fiind creaţie a practicii şi nu poate fi opusă legii.

Se scindează artificial şi nejustificat o unitate naturală care constituie infracţiunea de omor, acordându-se sau refuzându-se, după caz, consecinţe juridice specifice unor comportamente ale laturii obiective a acesteia. Latura obiectivă a infracţiunii de omor este realizată în momentul survenirii rezultatului - moartea victimei - şi nu acela al epuizării acţiunii sau inacţiunii, aşa cum s-a susţinut.

3.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă a infracţiunii de omor este întregită de legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al omorului şi rezultatul cerut: moartea victimei, condiţie indispensabilă a răspunderii penale a făptuitorului pentru acest rezultat. Deşi textul de lege nu prevede expres necesitatea existenţei legăturii cauzale, ea rezultă neîndoielnic şi implicit din redactarea acestuia. Termenul folosit în descrierea faptei de omor – uciderea – defineşte nu numai acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al omorului şi rezultatul, urmarea imediată cerută de lege, dar şi legătura cauzală dintre acestea.

Legătura cauzală este specifică şi necesară infracţiunilor aşa-zise de rezultat, a căror existenţă este condiţionată de producerea unei anume urmări distincte de acţiunea sau inacţiunea însăşi, fie ca el apare explicit, cerut de lege, fie că el este implicit desprins din verbum regens, aşa cum este cazul omuciderii. Aceasta înseamnă că în planul analizei juridice a laturii obiective a infracţiunii de omor, constând survenirea rezultatului socialmente periculos cerut de lege, moartea unei persoane, trebuie cercetat şi stabilit dacă acesta este urmarea acţiunii sau inacţiunii incriminată de legea penală. Numai în măsura în care acţiunea sau inacţiunea au determinat rezultatul cerut – moartea persoanei – suntem în prezenţa acestei infracţiuni. Altfel spus, acţiunea sau inacţiunea incriminată în cadrul infracţiunii de omor trebuie să se constituie drept cauză a afectului reprezentat de moartea persoanei. În absenţa unei asemenea legături nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii de omor, aceasta însăşi neexistând.

Marea majoritate a faptelor din practica judiciară nu ridică probleme, stabilirea corectă a modulului în care făptuitorul a acţionat şi rezultatul produs fiind elemente suficiente pentru o concluzie lipsită de critici asupra raportului de cauzalitate. Astfel, când făptuitorul aplică lovituri repetate de cuţit în regiuni vitale ale corpului victimei, în urma cărora victima îşi pierde viaţa, caracterul şi intensitatea loviturilor respective în raport de poziţia pasivă a victimei nu mai

37

lasă nici o îndoială asupra legăturii de cauzalitate. Interacţiunea este asimetrică, întrucât cealaltă componentă a cauzei practic nu are relevanţă, victima, alte persoane sau factori nu au adus nici o contribuţie la rezultatul survenit.

În situaţiile în care se constată o înlănţiure de contribuţii umane şi de evenimente mai îndepărtate sau mai apropiate de rezultat, cu pondere diferită, dar având legătură cu actul de violenţă, toate aceste elemente în ansamblu şi fiecare în parte se iau în considerare în analiza ce trebuie înterprinsă. Interacţiunea are, în acest caz, caracter simetric, în sensul că oricare dintre elementele componente, în măsura în care aparţine modului considerat constituie antecedenţa efectului produs.

Cum actul de violenţă este o manifestare conştientă a omului, respectiv o unitate dinamică şi psihică, la alcătuirea sistemului şi a legăturilor din structura lui, se va ţine seama nu numai de aspectul fizic, dinamic al actului de violenţă, ci, dimpotrivă, de impulsul interior. Pot fi asociaţi actului de violenţă acei factori care, în împrejurările date, se corelează subiectiv şi obiectiv cu poziţia făptuitorului. Nu pot fi asociaţi la actul respectiv şi deci nu pot alcătui un sistem sau schemă de explicaţie cauzală acei factori care, nici material, nici psihic, nu au legătură cu actul de violenţă, nu-l cuprind şi nici nu sunt cuprinşi în el.

Factorii susceptibili a fi asociaţi într-un caz concret la un model sau schemă de explicare din care face parte şi actul de violenţă sunt cei cunoscuţi de făptuitor sau conştientizaţi de acesta. În cazul factorilor cunoscuţi şi însuşiţi de făptuitor nu este necesar ca materialitatea actului să exprime şi aptitudinea lui de a produce moartea. Chiar dacă actul de violenţă nu este apt de a produce moartea sau rezumă la o atitudine pasivă, din moment ce făptuitorul ştie că rezultatul se va produce, prin interferenţa factorilor contributivi şi acceptaţi de el, există raport de cauzalitate între actul de violenţă şi rezultat. De exemplu, victima călătorea împreună cu inculpatul în cabina a doua a unei maşini de serviciu. Inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a încercat şi stăruit în intenţia de a o determina pe victimă la raport sexual. Aceasta a deschis portiera cabinei şi a încercat să sară din maşină din mers, însă nu a reuşit. În aceste condiţii, victima, sub privirile inculpatului care nu i-a acordat nici un ajutor şi nu a semnalizat pentru oprire, a fost târâtă o distanţă, după care a căzut sub roţile din spate ale maşinii, decedând. Există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultat, iar fapta se încadrează în infracţiunea de omor, căci actele abuzive ale inculpatului asociate la ceilalţi factori cunoscuţi şi acceptaţi de el, se intercondiţionează într-un ansamblu sistemic, care permite explicaţia cauzală.

Raportul de cauzalitate, în general şi special în cel al infracţionalităţii, poate fi simplu sau complex. Este simplu acel raport cauzal care este definit de o cauză necesară şi un efect necesar. Raportul cauzal este considerat complex în următoarele ipoteze: cauză unică, efecte multiple; cauze multiple, efect unic şi cauze multiple, efecte multiple63.

38

În dreptul anglo-american s-a susţinut că are caracter cauzal şi condiţia cea mai apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul. Fiecare dintre aceste concepţii – ca şi cele ale echivalenţei condiţiilor, a cauzei adecvate, a cauzalităţii necesare, a posibilităţii concrete – are limitele ei în determinarea legăturii de cauzalitate.

________________63 C.C. Stegăroiu, Drept penal, partea generală, Partea 2, Cluj, 1958, pag. 17

Astfel, concepţia echivalenţei care consideră drept cauză a rezultatului condiţiile care le-au precedat şi fără de care nu s-ar fi produs, lărgeşte nejustificat sfera persoanelor susceptibile să răspundă penal. Teoria cauzalităţii necesare, considerând drept cauză orice condiţie care a precedat efectul şi a produs cu necesitate urmările, ignoră caracterul şi rolul cauzal al întâmplării pe care o izolează de necesitate, deşi întâlnită în realitatea obiectivă, întâmplarea fiind o formă de manifestare a necesităţii. La fel de criticabilă apare şi teoria cauzei adecvate care ridică problema a ceea ce este obiectiv şi adecvat, precum şi aceea a posibilităţii concrete care fundamentându-se pe ideea influenţei pe care o exercită asupra producerii efectelor ilicite diferitele împrejurări, nu permite o diferenţă netă, clară, între cauză şi alte condiţii în diversele lor forme64.

În doctrină s-a decis că există legătură de cauzalitate în cazul concursului de cauze, prin care este prezentă şi activitatea făptuitorului. Neaplicarea de către medici a tratamentului adecvat sau aplicarea unui tratament neadecvat nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului atâta timp cât moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura aplicată de acesta. Există legătură de cauzalitate între moartea victimei şi loviturile aplicate de făptuitor dacă acestea au determinat-o şi în situaţia în care victima nu s-a internat imediat într-o unitate spitalicească, ori nu a efectuat la timp tratamentul necesar, precum şi în cazul când inculpatul care transporta cu maşina personală victima, nu a oprit la insistenţele acesteia, mai mult, a mărit viteza, victima sărind din mers şi, fiind proiectată pe sol, a decedat ulterior datorită leziunilor grave ce i-au fost cauzate65.

A fost adoptată astfel concepţia – condiţia sine qua non – care atribuie rol cauzal condiţiei necesare şi care apare dominată în jurisprudenţa română. De teama de a nu se ajunge la concluzii şi situaţii absurde, printr-o interpretare extensivă a condiţiilor necesare, s-a produs recurgerea la unele corective, care să limiteze aria condiţiilor cauzale. Într-o concepţie exprimată de reputaţi autori – acest rol putând să-l aibă vinovăţia. S-a considerat că numai condiţia necesară creată de o persoană care a acţionat cu vinovăţie, ar putea avea caracter de cauză.Nici jurisprudenţa şi nici doctrina juridică autohtonă nu s-au îndepărtat de o asemenea soluţie şi concepţie, chiar dacă le-au exprimat mai voalat, mai puţin tranşant. În acele situaţii în care făptuitorul cunoaşte şi acţionează mizând pe

39

factori sau împrejurări cu rol şi efect contributiv la producerea rezultatului, integrându-le în procesul subiectiv, în care se manifestă primul termen al raportului cauzal, care este alcătuit din actul de violenţă şi factorii consideraţi. Rezultatul cerut constând în moartea victimei este deopotrivă urmarea

________________64 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 2565 C.S.J., Secţia Penală, decizia nr. 1620/1998

ansamblului acestor elemente, al acestei cauzalităţi complexe66.Având de soluţionat o cauză în care, după ce a aplicat victimei

repetate lovituri cu cuţitul, în regiunea capului, doborând-o la pământ, făptuitorul a părăsit-o, lăsând-o fără ajutor, afară pe timp de iarnă, în frig, fără să fie nimeni în apropiere, aceasta decedând a doua zi ca urmare a organismului slăbit şi a vârstei înaintate, instanţa supremă a decis că a fost săvârşită infracţiunea de omor întrucât: chiar dacă acţiunea de aplicare a loviturilor nu a fost, prin ea însăşi, cauza unică a producerii morţii, la aceasta contribuind şi alte cauze, răspunderea pentru infracţiunea de omor nu este înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de făptuitor, care a prevăzut67 şi acceptat, consecinţele acţiunii sale, realizată în acest context. Justiţierea acestei soluţii este în afară de discuţii şi îndoială.

Este însă necesar să observăm şi remarcăm, aşa cum s-a făcut de altfel68, că în adoptarea şi motivarea soluţiei instanţa a reţinut şi făcut referire la cauzele „concomitente” cunoscute de făptuitor, dând astfel semnificaţie unui factor subiectiv (cunoaşterea condiţiilor de frig, noapte, izolare în care a lăsat victima), pe care le-a unit cu elementul material cărora le-a atribuit rolul de cauză. Prin soluţia dată, dar mai ales prin motivarea ei, subliniată şi remarcată de doctrină, instanţa a confirmat caracterul specific al acţiunii sau inacţiunii agresive şi a stabilit raportul de cauzalitate, având în vedere nu numai elementele izolate, ci totalitatea contribuţiilor, inclusiv cele subiective prin care făptuitorul le-a unificat.

În acelaşi sens şi cu aceeaşi argumentare axată pe poziţia subiectivă a făptuitorului, s-a decis că în cazul factorilor cunoscuţi şi acceptaţi de acesta în acţiunea sa, pentru a realiza rezultatul urmărit sau acceptat, moartea victimei, nu este necesar ca materialitatea acţiunii sau inacţiunii să conţină şi aptitudinea lui de a produce această urmare. Pentru existenţa raportului de cauzalitate nu este necesar ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fie apte prin ele însele să determine moartea, fiind suficient dar şi necesar ca acesta să ştie că rezultatul se va produce prin interferenţa şi acţiunea factorilor contributivi cunoscuţi şi acceptaţi de el.

Astfel a decis şi motivat instanţa de judecată în următoarea situaţie: victima, femeie, călătorea cu făptuitorul în cabina autovehiculului condus de acesta. Pe drum făptuitorul a încercat şi stăruit să întreţină relaţii sexuale cu

40

victima, neacceptate şi respinse de aceasta. Întrucât făptuitorul a stăruit în intenţia sa, refuzând să oprească autovehiculul la cererile repetate ale victimei pentru a coborî, aceasta a deschis portiera şi a încercat să sară din mers şi fiind

________________66 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 3467 T.S. col. pen. nr. 1019/1964 C.D. 1964, pag. 362; T.S.S. p. dec. nr. 2448/1983,

R.R.D. nr. 12/1984, pag. 7668 I. Dobrinescu, op. cit., pag. 34

târâtă o distanţă a fost prinsă şi strivită sub roţile autovehiculului, decedând. S-a considerat şi motivat că în cazul dar există legătură de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultat, moartea victimei şi ea constituie infracţiunea de omor întrucât acţiunea şi inacţiunea acestuia asociate cu ceilalţi factori cunoscuţi şi acceptaţi de el, se intercondiţionează într-un tot sistemic, care permite şi constituie legătura cauzală a rezultatului69.

Raportul de cauzalitate este şi rămâne de esenţă exclusiv obiectiv din moment ce defineşte, marchează legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între elementul material şi rezultatul cerut, ambele componente ale laturii obiective a infracţiunii de omor. El este şi rămâne ca atare unic. Împrejurarea ca lege dă semnificaţie juridică penală acestei legături cauzale nu semnifică transformarea cauzalităţii biologice într-una juridică şi ca urmare dobândirea unei noi calităţi. Prin voinţa legii, raportul de cauzalitate se constituie ca unul din elementele care condiţionează esenţial din punct de vedere obiectiv existenţa infracţiunii de omor, fără însă ca prin aceasta să devină un raport de cauzalitate juridică. În structura infracţiunii de omor nu există decât o legătură cauzală simplă sau complexă, care defineşte prin voinţa legii existenţa acesteia din punt de vedere obiectiv, astfel încât nu se poate vorbi şi de o cauzalitate juridică.

4. Latura subiectivă a infracţiunii de omor

4.1. Vinovăţia

Din punctul de vedere al poziţiei subiective a autorului, a formei de vinovăţie a acestuia, omuciderea se săvârşeşte numai cu intenţie, în ambele forme de manifestare ale acesteia. Intenţia directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi a urmărit survenirea acestuia, sau intenţia indirectă în situaţia în care acesta a prevăzut rezultatul şi, deşi nu l-a dorit şi urmărit, a acceptat producerea lui70.

Intenţia ca formă de vinovăţie în cazul omuciderii – în ambele forme ale acesteia – trebuie să existe factorul volitiv, voinţa făptuitorului de a acţiona, cât şi factorul intelectiv, adică prevederea că prin acţiunea sau

41

inacţiunea sa se va produce moartea persoanei, rezultat pe care fie îl urmăreşte, fie îl acceptă71.

Dacă cerinţa intenţiei – directă sau indirectă – ca formă exclusivă de vinovăţie pentru caracterizarea omuciderii este neîndoielnică şi exclusivă, ea rezultând clar atât din litera cât şi din sprijinul legii, stabilirea în concret a

________________69 T.S.S.p. dec. nr. 1877/77, C.D. 1977, pag. 25570 R. Stănoiu, op. cit., pag. 183 – 18471 G. Antoniu, op. cit., pag. 71

acesteia, în fiecare caz în parte, nu a fost, nu este şi nu va fi o operaţiune facilă, lesnicioasă, ci dimpotrivă, una de reală dificultate. Aceasta nu exclude datoria instanţei de judecată de a pătrunde cât mai adânc în examinarea resorturilor intime ale infractorului, spre a fi în măsură să aprecieze corect gradul de pericol al persoanei în vederea unei individualizări corespunzătoare a sancţiunii penale.

În practica judiciară, intenţia de a ucide se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat72. Demonstrează, astfel, intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul şi cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave şi ruperi pulmonare ; multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat) ; aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime ; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se de un obiect dur, precum şi aplicarea de lovituri cu pumnii şi picioarele în zona pieptului şi abdomenului, din raportul de autopsie rezultând că moartea a fost violentă datorită insuficienţei respiratorii, rupturii de ficat li a unui hematorax73.

Rezultatul constând în moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei unor procese naturale care se petrec în corpul victimei, avându-se în vedere transformările din organismul victimei în momentul săvârşirii faptei ; pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă pentru producerea rezultatului mortal ; ca urmare, intenţia de a ucide se relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscând starea victimei asupra căreia acţionează. Astfel, inculpatul care loveşte pe socrul său în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebraă, exteriorizează intenţia de a ucide, nu de vătămare corporală ; faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat factura bolţii craniene şi moartea ei, constituie infracţiune de omor, iar nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte74.

Infracţiunile practerintenţionate provoacă dificultăţi în stabilirea intenţiei de ucidere. Elementul intenţionat este prezent în toate cazurile, dar

42

trebuie să se stabilească dacă infractorul a acţionat în speranţa că rezultatul mai grav, moartea victimei, nu se va produce, caz în care se face aplicarea practernintenţei sau, din contră, a acceptat posibilitatea producerii lui, aici aplicându-se intenţia directă sau indirectă de omor. Numai o analiză amănunţită a ansamblului datelor cauzei este de natură să scoată în evidenţă poziţia subiectivă reală a infractorului. Ea trebuie să releve acele aspecte particulare de natură să demonstreze că infractorul şi-a reprezentat rezultatul cel mai grav şi l-a acceptat, în caz contrar fapta încadrându-se în infracţiune praeterintenţionată.

________________72 R. Stănoiu, op. cit., pag. 18373 Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 14/A/1999, C.P.J. pe anul 199974 Al. Boroi, op. cit., pag. 69

Poziţia subiectivă cu care a acţionat făptuitorul rezultă, de regulă, din datele exterioare, obiective ale acesteia, împrejurările în care ea a fost comisă. Criteriul obiectiv, în aflarea poziţiei subiective a făptuitorului, s-a impus, în primul rând, pentru că şi în materie, nimic nu caracterizează mai bine pe om, decât faptele acestuia, iar în al doilea rând, din teama justificată de a fundamenta concluzia şi soluţia exclusiv pe susţinerile subiective ale acestuia, fără a le ignora şi a renunţa la verificarea şi apropierea lor.

Făptuitorul a acţionat cu intenţie indirectă atunci când a aruncat de pe terasa unui bloc cu opt etaje două cărămizi, una dintre ele lovind în cap un trecător, acesta decedând75, de asemenea, aplicarea de lovituri repetate cu pumnul, băţul şi bocancul demonstrează fără îndoieli că chiar dacă nu s-a urmărit producerea rezultatului letal, inculpatul a acceptat acest lucru76.

Pentru a stabili intenţia de a ucide, este necesar să se facă o interpretare şi evaluare logică, dialectică, complexă a materialităţii faptelor, a tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente şi posterioare săvârşirii faptei, în stabilirea intenţiei, neputând şi netrebuind a fi luate în considerare numai elemente izolate – cum ar fi obiectul cu care s-a acţionat şi intensitatea loviturilor, atâta timp cât există şi alte elemente din care să rezulte, să poată fi dedusă adevărata poziţie subiectivă a făptuitorului77.

În acest concept la determinarea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie avute în vedere şi luate în considerare nu numai datele rezultate din materialitatea acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, ci şi din relaţiile anterioare dintre acesta şi victimă, atitudinea ulterioară a acestuia faţă de victimă, gradul de pregătire, instrucţie şi informare a făptuitorului etc. Aplicarea de către făptuitor – medic sau posesorul unor cunoştinţe medicale medii – a unei lovituri de cuţit în coapsă, care a provocat secţionarea arterei femurale şi prin aceasta decesul victimei, este o dovadă a faptului că a acţionat cu intenţia de a ucide. Aceeaşi faptă, săvârşită însă de un analfabet, fără cele mai elementare cunoştinţe anatomice, nu poate argumenta şi impune concluzia că a fost săvârşită cu intenţia de a ucide, coapsa nefiind o regiune anatomică vitală,

43

astfel, încât aplicarea acelei lovituri să fi evidenţiat intenţia sub forma indirectă a acesteia.

Legea incriminând omuciderea, indiferent de modalitatea de realiare a poziţiei subiective a făptuitorului – intenţie directă sau indirectă – a rezolvat şi problema uciderii din eroare asupra persoanei (error in persona), ca urmare a mânuirii greşite a mijloacelor întrebuinţate (aberaţio ictus), sau a unui concurs de împrejurări care a făcut ca o altă persoană să se interpună între autor şi victimă, suportând acţiunea de ucidere destinată acesteia78. Viaţa persoanei este în egală

________________75 C.S.J., decizia Secţiei Penale nr. 369/1997, în Culegere de decizii pe anul 199776 Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 55/A/1995, în C.P.J. pe anii 1994 - 199877 T.S. col. pen. dec. nr. 678/1962, J.N. nr. 1/1963, pag. 17378 R.M. Stănoiu, op. cit., pag 183 ; G. Antoniu, op. cit., pag. 75

măsură ocrotită prin incriminarea omuciderii şi de aceea pentru existenţa acesteia nu se cere ca făptuitorul să-şi reprezinte că va suprima viaţa unei anumite persoane.

Eroarea asupra persoanei, cât şi greşita mânuire a instrumentului, obiectului ales, este inoperantă asupra existenţei omuciderii nu numai pentru că legea ocroteşte viaţa omului în general şi nu numai a unuia anume, ci şi datorită echivalenţei dintre modalităţile intenţiei79. În faţa legii penale vieţile oamenilor au aceiaşi importanţă, din punct de vedere al obiectului protecţiei ei aşa încât din moment ce uciderea s-a comis cu intenţie este lipsit de relevanţă care anume persoană a fost ucisă, cum şi modul de mânuire a mijloacelor alese, conţinutul infracţiunii fiind realizat atât obiectiv, cât şi subiectiv80.

În această situaţie nu există, cum s-ar părea, un concurs de infracţiuni între omorul fără voie în raport cu persoana ucisă şi tentativa la uciderea cu intenţie a persoanei vizate, printr-o lipsă de prevedere, uşurinţă asupra consecinţelor, faptelor (ucidere unei persoane) ci fie asupra identităţii subiectului pasiv, fie asupra unor împrejurări neesenţiale, secundare (aberotia ictus) care nu puteau influenţa rezultatul81. Ele nu sunt nici apte de a transforma intenţia directă a făptuitorului în intenţie indirectă deoarece cele două modalităţi ale intenţiei exprimă poziţia subiectivă numai cu privire la consecinţele acţiunii sau inacţiunii, nu şi cu privire la faptul dacă ele s-au raportat asupra altei persoane decât cea aflată în reprezentarea autorului82.

4.1. Mobilul4.2. Scopul

Mobilul, scopul care au determinat uciderea unei persoane nu condiţionează existenţa omuciderii în forma simplă, tip. Aceasta nu înseamnă că infracţiunea nu există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei. Cu

44

toate acestea, instanţa de judecată va fi preocupată să stabilească, în fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenţează gravitatea faptei şi prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizări, judiciare a pedepsei. Dacă pentru existenţa omorului simplu este indiferent mobilul săvârşirii faptei, în schimb săvârşirea omorului calificat ori a omorului deosebit de grav, este o împrejurare care atribuie infracţiunii caracter special (art. 175 şi art. 176 Cod penal).

Cât ar fi de generos, mobilul omorului, cum este uciderea la cererea

________________79 R.M. Stănoiu, op. cit., pag. 18480 R.M. Stănoiu, op. cit., pag. 184 ; T.S. Plen dec. nr. 3/1964, C.D. 1964, pag. 167 ;

T.S. col. pen. dec. nr. 272/1957, C.D. 1957, pag. 42681 G. Antoniu, op. cit., pag. 7582 G. Antoniu, op. cit., pag. 76

ei a unei persoane suportând suferinţe şi chinuri mari din cauza unei maladii incurabile, el nu face să dispară infracţiunea şi răspunderea penală pentru acesta. Nici cererea sau consinţământul victimei de a i se suprima viaţa nu au acest efect, nimeni neputând dispune de viaţa altuia, chiar şi în scopuri caritabile.

Nu este mai puţin adevărat că structura psihică a celui ce săvârşeşte un act de violenţă de o asemenea gravitate încât suprimă viaţa unei persoane, este mult mai complexă decât aşa cum rezultă din elementele de reprezentare şi voinţă care servesc la definirea intenţiei potrivit art. 19, pct. 1 Cod penal. Se poate afirma că elementele respective sunt într-adevăr esenţiale pentru caracterizarea vinovăţiei penale, dar nu sunt singurele şi, deci, ele pot fi completate.

Vintilă Dongoz, în lucrarea sa „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, referindu-se la latura subiectivă a infracţiunii de omor, afirmă că s-a pus întrebarea dacă răspunderea se extinde şi asupra participanţilor, în cazul omorului săvârşit prin eroare asupra persoanei sau prin devierea acţiunii de ucidere. Răspunsul a fost afirmativ, deoarece intenţia indirectă operează asupra tuturor participanţilor care au contribuit la săvârşirea omorului, acceptând riscul ca autorul, din eroare sau din nedibăcire să ucidă o altă persoană decât cea vizată.

Referitor tot la eroare, suntem de părere că eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această împrejurare nu se referă la o situaţie de care depinde caracterul penal al faptei. Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucidă dar, datorită greşitei manipulări a instrumentului folosit sau datorită

45

altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra altei persoane, deoarece, si-n acest caz el şi-a dat seama şi a dorit să ucidă o persoană83.

5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

5.1. Forme

Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă, care poate fi realizată atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat material distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de acesta, este susceptibilă de desfăşurare în timp şi, deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii ori tentativa84.

Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege. Din

________________83 Al. Boroi, op. cit., pag. 71 - 7284 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice… , op. cit., vol. III, pag. 184

acest motiv ele nu pot fi considerate, aşa cum s-a făcut, ca forme imperfecte ale infracţiunii de omor. Ori, de câte ori a vrut să acorde semnificaţia juridică actelor preparatorii, legea penală a realizat aceasta în mod expres, aşa cum a făcut-o în cazul unor infracţiuni contra siguranţei statului (art. 159 – 163 Cod penal) sau privind libertatea persoanei (art. 189 Cod penal). Actele preparatorii pot deveni acte de complicitate în cazul în care s-a păşit la executarea omorului, dacă au fost efectuate de altul decât autorul, altfel se absorb în acţiunea acestuia.

Prin prevederile art. 20 Cod penal se incriminează trei forme ale tentativei: întreruptă, terminată şi relativ improprie.

Tentativa este considerată întreruptă în situaţia în care pe parcursul executării, comiterii conţinutului obiectiv al infracţiunii intervine un element străin de acţiunea şi voinţa făptuitorului şi care împiedică ducerea acesteia până la capăt. Spre exemplu, s-a reţinut tentativa întreruptă la infracţiunea de omor în sarcina inculpatului care a aplicat victimei două lovituri de cuţit, dintre care una într-o zonă vitală, fără însă să fi produs o leziune care să pericliteze grav viaţa persoanei, după care infractorul a încercat să continue agresiunea, însă nu a reuşit să mai lovească, deoarece a fost imobilizat şi dezarmat de persoanele aflate în faţa locului.

Infracţiunea de omor poate îmbrăca şi forma tentativei perfecte, terminate, atunci când acţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciară s-a decis că există o asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei clădiri, acţiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afânat şi cu vegetaţie85. De asemenea,

46

s-a reţinut frecvent tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acţionat asupra victimei infractorul a pus intenţionat în pericol viaţa acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorită intervenţiilor medicale prompte şi calificate.

În cazul tentativei relativ improprii, consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită insuficienţei sau disfuncţionalităţii mijloacelor folosite ori datorită faptului că în timpul în care au fost săvârşite acte de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În practica judiciară s-a reţinut această modalitate a tentativei în situaţia când făptuitorul, pentru a suprima viaţa victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă sau, atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.

Toate aceste forme ale tentativei le putem găsi şi în cazul omuciderii, fiind puse în evidenţă de un element esenţial: punerea în executare a omorului fără să se realizeze rezultatul – moartea victimei. Tentativa este ea însăşi

________________85 Al. Boroi, op. cit., pag. 69

infracţiune pentru că prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni”, potrivit art. 144 Cod de procedură penală, se înţelege săvârşirea oricăreia din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. În raport de aceasta, nu credeam că se mai poate vorbi despre „tentativa la infracţiunea de omor”, cum se întâmplă uneori, pentru că nu se poate vorbi despre infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor.

Tentativa la omor poate fi comisă cu intenţie directă, în cazul în care inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, şi cu intensitate, prevăzând posibilitatea morţii victimei, rezultat pe care, deşi nu l-a dorit, l-a acceptat ; sau dacă inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei în viteză spre a o călca, ori dacă inculpatul a lovit victima cu cuţitul în abdomen, provocându-i leziuni interne86.

De asemenea, fapta inculpatului care a aplicat o lovitură de cuţit în abdomenul victimei, aceasta necesitând îngrijiri medicale de 25 – 30 de zile87, este caracterizată tot de intenţie directă, la fel ca şi fapta inculpatului care, adoptând o conduită agresivă în timp ce executa serviciul de pază, a introdus un cartuş pe ţeava armei şi a îndreptat-o spre un coleg de-al său, trăgând un foc de armă, rănindu-l grav pe acesta din urmă88.

Este discutabil dacă tentativa se poate comite şi cu intenţia indirectă. Într-o opinie s-a motivat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în cazul infracţiunii tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii ; ca urmare, tocmai ca şi infracţiunea consumată, tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea

47

susţine că, potrivit art. 20, în redactarea actuală, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracţiuni şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracţiunea respectivă89. Intenţia indirectă poate fi reţinută şi în cazul când, pe scara blocului, inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele, aceasta dezechilibrându-se şi căzând peste balustradă, suferind leziuni ce au necesitat 80 de zile îngrijiri medicale90.

Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, hotărârii de a comite o faptă determinată. În cazul hotărârii indirecte, autorul ________________

86 Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a II-a Pen., decizia nr. 621/1992, în Dreptul, nr. 6/1993, pag. 73

87 Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 315/1999

88 C.S.J., decizia Secţ. Pen. nr. 19/1994, în Culegere de decizii pe 1994, pag. 13889 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice…, vol. I, op. cit., pag. 14290 Trib. Suceava, decizia nr. 25/1998, în C.P.J. pe anii 1997 – 1998, pag. 55

urmăreşte să obţină un act rezultat, însă admite posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală, deşi îl prevede, nu îl urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obţinerea rezultat care este numai acceptat nu şi urmărit), s-ar părea că nu se înscriu în conţinutul art. 20 şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu şi-au produs efectul91. Făptuitorul ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei şi producerea rezultatului posibil şi acceptat a devenit relevant juridic.

S-a reţinut ca tentativă la omor dacă făptuitorul a lovit puternic şi repetat în zona capului, toracelui şi abdomenului, cu picioarele încălţate victima căzută la pământ, a aruncat victima din trenul aflat în plină viteză, a tras un foc de armă provocând grave leziuni corporale, a pus sub tensiune electrică gardul metalic împrejurător pentru a ucide victima care a încercat să pătrundă în curte.Dimpotrivă, s-a decis că nu există infracţiunea de tentativă la omor dacă făptuitorul a ameninţat victima cu cuţitul, fără să fi făcut însă nici o mişcare, acţiune prin care să fi pus în executare intenţia de a ucide, el urmând să răspundă penal pentru infracţiunea de ameninţare. În sprijinul acestei teorii s-a argumentat judicios că tentativa presupune săvârşirea unor acte de realizare a acţiunii tipice, incriminate. Pentru existenţa tentativei este necesar ca făptuitorul să săvârşească acte materiale care constituie segmente ale elementului material al laturii obiective a omorului92.

48

Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ, relaţia dintre ele fiind una de la întreg la parte. Tentativa, fiind un fragment din fapta incriminată, atunci când procesul demonic de săvârşire al acesteia este oprit, latura subiectivă nu se poate caracteriza decât prin aceeaşi formă de vinovăţie, existentă în momentul iniţial, care nu poate fi decât intenţia indirectă, întrucât latura subiectivă se formează odată cu luarea hotărârii infracţionale, rămâne neschimbată până la consumarea şi epuizarea integrală a acesteia. Din moment ce este şi rămâne o parte dintr-un tot, tentativa nu poate fi caracterizată de altă poziţie subiectivă a făptuitorului decât aceea pe care ar fi avut-o infracţiunea respectivă, în ipoteza în care s-ar fi consumat.

Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei. Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp după executarea activităţii de ucidere, fapta constituie tentativă la omor şi va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior, se va produce consumarea.

________________91 Al. Boroi, op. cit. pag. 7792 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice…, op. cit., vol. III, pag. 1845.1.1 Elemente de diferenţiere între tentativa la omor şi

infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei

Uciderea cu intenţie a unei persoane, presupune şi este precedată de acţiuni sau inacţiuni care au ca prim rezultat deteriorarea gravă şi ireversibilă a integrităţii corporale şi stării de sănătate a acesteia. Chiar şi atunci când moartea survine într-un interval de timp foarte scurt faţă de momentul exercitării acţiunii sau inacţiunii ucigaşe, ea este un rezultat progresiv, fiind precedată de vătămări ale integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei.

Adeseori, dacă nu în majoritatea covârşitoare a cazurilor, elementul material al laturii obiective al infracţiunii de omor constă, ca şi în cel al infracţiunii de lovire, sau alte violenţe, vătămare gravă a sănătăţii şi corporale prevăzută de art. 180, 181 şi 183 Cod penal, în acţiuni de lovire, integrităţii exercitarea de violenţe, fapte (acţiuni sau inacţiuni), care au avut ca urmare survenirea unuia sau altora din rezultatele cerute de aceste din urmă prevederi legale, fără să fi provocat moartea. Există aşadar, adeseori o suprapunere, care poate merge până la confuzie, a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de omor, lovire sau alte violenţe, vătămare sau vătămare gravă şi care atunci când nu a survenit moartea, prima rămânând în forma imperfectă a tentativei, pune acut şi esenţial problema deosebirii între aceste infracţiuni.

49

Punctul nevralgic care a generat neuniformitatea de interpretare şi soluţionare l-a construit nu elementul de diferenţiere, ci criteriile de determinare ale acestuia în ceea ce priveşte diferenţierea infracţiunii de tentativă la omor de alte infracţiuni. Suntem în prezenţa tentativei la omor şi nu a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, ori de câte ori făptuitorul a acţionat cu intenţia directă sau indirectă de a ucide.

Determinarea intenţiei cu care a acţionat făptuitorul se realizează, în general, după criteriile avute deja în vedere dar, bineînţeles, întrucât se pune în discuţie determinarea intenţiei în cazul tentativei la omor şi diferenţierea între aceasta şi intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori sănătatea, specifică infracţiunilor din acest grup, determinarea particularităţilor specifice se impune.

Aptitudinea acţiunii sau inacţiunii de a provoca moartea persoanei, constituindu-se ca un criteriu de determinare a intenţiei de a ucide, este desprinsă şi din intensitatea actului de violenţă, dar nu este dependentă exclusiv de urmările acestuia din punctul de vedere al integrităţii corporale sau sănătăţii evidenţiate prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, stabilite prin actul medico-legal. Acestea din urmă – chiar dacă au avut ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei – caracterizează juridic existenţa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei, căci singulare nu sunt definitorii pentru stabilirea intenţiei de a ucide şi a infracţiunii de tentativă la omor. Timpul de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea persoanei nu are relevanţă prin el însăşi în stabilirea intenţiei de a ucide, el singur fiind caracteristic numai infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală, acesta neexprimând şi elementul subiectiv al infracţiunii de tentativă la omor. Numai conjugat cu alte circumstanţe faptice şi în contextul acestora el poate defini intenţia de a ucide, definitorie pentru diferenţierea infracţiunii de tentativă la omor de cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei. Astfel, pe această linie de gândire, în practica judiciară, s-a decis justificat că aplicarea unei lovituri puternice în abdomen – regiune anatomică vitală – cu un cuţit, corp apt de a ucide, care a cauzat o plagă înjunghiată, penetrantă în cavitatea abdominală, ea necesitând intervenţie chirurgicală de urgenţă, evidenţiază intenţia de a ucide, deşi timpul de îngrijiri medicale, necesar pentru vindecare, a fost de numai 8 zile93.

Esenţială este aptitudinea actului de violenţă – acţiunii sau inacţiunii de a determina moartea persoanei – aceasta nefiind în nici un fel influenţată de posibilităţile mai mari de salvare a vieţii şi vindecare create de evoluţia şi progresele ştiinţei medicale, ca şi de competenţa medicului din moment ce aceştia sunt factori extrinseci acţiunii făptuitorului94.

Intenţia de a ucide şi deci infracţiunea de tentativă la omor au fost reţinute în practica judiciară şi în situaţia în care nu au fost provocate vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii atunci când făptuitorul a îndreptat autovehiculul în plină viteză spre victimă, ori ridicând toporul asupra capului

50

acestuia, îndreptându-se cu cuţitul spre pieptul acestuia, executarea fiind întreruptă de intervenţia unui terţ95.

Fapta de aplica victimei lovituri cu un obiect apt de a ucide şi intensitatea loviturii repetate, într-o regiune anatomică vitală, care a pus viaţa în pericol, constituie infracţiunea de tentativă la omor şi nu aceea de vătămare corporală gravă, făptuitorul prevăzând posibilitatea survenirii morţii şi chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat aceasta, împrejurarea că ea nu a survenit fiind independentă de voinţa lui. Dimpotrivă, fapta de a aplica o lovitură cu un obiect care prin el însăşi nu este apt de a ucide, într-o regiune anatomică ce nu este vitală, de lovituri care au pus în primejdie viaţa fie prin ele, fie prin consecinţele lor, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu tentativă la omor, el acţionând cu intenţia de a vătăma şi nu de a ucide.

În cazul infracţiunii de vătămare corporală – teza punerii vieţii în primejdie – survenirea acestui rezultat, din punctul de vedere al poziţiei subiective a autorului, este rezultatul intenţiei directe sau indirecte cu care acesta a acţionat, şi nu unul intenţionat, cum s-a afirmat96. Din punct de vedere ________________

93 T.S. Secţia penală decizia nr. 522/1978, C.D. 1978, pag. 37894 Al. Boroi, op. cit., pag. 8595 T.S. Secţia penală, decizia nr. 830/1975, în R.R.D., nr. 2/1976, pag. 6996 M. G. Rucăreanu, Vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii

victimei. Diferenţiere de tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav. Latura subiectivă. Dreptul nr. 11/1996. pag 117 - 118subiectiv. Infracţiunea de vătămare corporală gravă – teza punerii vieţii în primejdie – se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă, astfel încât şi producerea acestui rezultat este urmarea aceleiaşi poziţii subiective unitare. Nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni caracterizate de o poziţie subiectivă bivalentă a făptuitorului – intenţia în ceea ce priveşte acţiunea de vătămare şi rezultatul mai grav, punerea în primejdie a vieţii, ca şi în cazul infracţiunii de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte.

5.2. Modalităţi

Infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 Cod penal, constituie forma tipică, modalitatea simplă a acţiunii de ucidere. Omorul, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase şi variate modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care acesta a fost săvârşit (mijloace folosite, locul şi timpul săvârşirii, relaţiile dintre făptuitor şi victimă, mobilul faptei). Sunt anumite împrejurări în care omorul capătă un grad de pericol social sporit. În Codul penal aceste împrejurări sunt prevăzute prin dispoziţii care privesc modalităţile normative ale infracţiunii de omor. Aceste modalităţi au fost incriminate în texte separate ca variante agravante, devenind astfel, infracţiuni de sine stătătoare: art. 175 – omorul calificat ; art. 176 – omorul deosebit de grav.

51

În sfârşit, reţinem că infracţiunea de omor este o infracţiune complexă prin natura sa, în conţinutul său normativ putându-se absorbi acţiuni care constituie prin ele însele infracţiuni distincte, dar care s-au înserat în acţiunea de ucidere (loviri, violenţe, vătămări corporale etc.). La rândul său, acţiunea de ucidere poate fi absorbită în conţinutul complex al altor infracţiuni (atentatul incriminat în art. 160 şi 161 Cod penal).

5.3. Sancţiuni

Omorul, în forma sa tipică prevăzută în art. 174 Cod penal se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 64 Cod penal. Ţinând seama de pericolul ei social, legea a prevăzut pentru infracţiunea de omor un regim sancţionator sever. Tentativa infracţiunii de omor conform art. 174 şi a dispoziţiilor generale de sancţionare a tentativei prevăzute în partea generală a Codului penal, este sancţionată potrivit art. 21 Cod penal cu pedeapsa închisorii cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, adică de la 5 la 10 ani.

Infracţiunea de omor simplu era prevăzută în dispoziţiile art. 225 ale Codului penal din 1864 şi era sancţionat potrivit dispoziţiilor din ultimul aliniat al art. 234 cu muncă silnică de la 10 la 25 de ani. Conţinutul incriminării din Codul penal anterior şi din actualul Cod penal fiind aproape la fel, în caz de situaţii tranzitorii nu se pot ivi dificultăţi de aplicaţie.

În ceea ce priveşte sancţiunea, este mai favorabilă pedeapsa prevăzută în actualul Cod, maximul fiind de 20 de ani. Dacă fapta a fost săvârşită la rugămintea stăruitoare a subiectului pasiv, art. 468 alin. 1 Cod penal anteri7or, pedeapsa era mult mai uşoară, de la 3 la 8 ani.

Există şi dispoziţii derogatorii, astfel sporul de pedeapsă în cazul în care una din infracţiunile aflate în concurs este o infracţiune de omor, poate fi majorat până la 5 ani (art. 34 alin. 2 Cod penal) sau dacă infracţiunea ulterior săvârşită, în caz de recidivă, este o infracţiune de omor, sporul de pedeapsă poate fi majorat până la 7 ani (art. 39 alin. Ultim Cod penal). De asemenea, termenele pentru liberarea condiţionată sunt mai lungi (art. 60 Cod penal), circumstanţele atenuante au efecte mai limitate, iar cele agravate mai largi (art. 76 şi art. 78 Cod penal).

52

Capitolul III Alte aspecte privind infracţiunea de omor

1. Corelaţii cu alte infracţiuni

1.1 Criterii de diferenţiere între infracţiunea de omor şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută şi pedepsită de art. 183 Cod penal, dacă vreuna din faptele prevăzute de art. 180 – 182 Cod penal, au avut ca urmare moartea victimei.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are numeroase elemente de asemănare cu aceea de omor, ceea ce face, adeseori, deosebit de dificilă, dar nu şi imposibilă, diferenţierea atât teoretică, dar mai ales practică dintre acestea. Obiectele comune, suprapunerea în bună măsură a elementului material al laturii obiective, rezultatul socialmente periculos identic, ca şi existenţa legăturii de cauzalitate, sunt puncte comune de asemănare între cele două infracţiuni. Atât infracţiunea de omor cât şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte au ca obiect juridic special relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu este posibilă fără asigurarea protecţiei vieţii persoanei, iar ca obiect material, corpul acesteia.

Violenţele, lovirile, vătămările integrităţii corporale sau ale sănătăţii se constituie ca elemente materiale ale laturii obiective ale ambelor infracţiuni în discuţie. Şi urmarea socialmente periculoasă, rezultatul cerut de lege este acelaşi, moartea persoanei. În cazul ambelor infracţiuni este necesară existenţa legăturii, raportul de cauzalitate dintre urmarea socialmente periculoasă, rezultat, moartea persoanei şi elementul material al laturii obiective ale acestora. Aceasta presupune ca în cazul ambelor infracţiuni, moartea persoanei să fie urmarea, rezultatul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, care definesc elementele materiale ale laturii obiective ale ambelor infracţiuni.

Din punct de vedere obiectiv, infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, ca şi aceea de omor, se caracterizează printr-o faptă, acţiune sau inacţiune, de lovire, vătămare corporală sau a sănătăţii persoanei, care au avut ca urmare moartea persoanei97.

Şi totuşi, chiar în prezenţa acestor elemente de evidentă asemănare, apropierea între cele două infracţiuni, este posibilă şi trebuie realizată diferenţierea lor. Ceea ce deosebeşte esenţial cele două infracţiuni este latura lor

________________

53

97 Trib. Cluj, decizia nr. 6732/1956, în L.P. nr. 2/1957, pag. 212subiectivă, poziţia subiectivă cu care acţionează făptuitorul. Din punctul de vedere al laturii subiective, în cazul omorului, făptuitorul acţionează cu forma de vinovăţie unică, intenţia în ambele ei forme de manifestare, directă sau indirectă.

Spre deosebire, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, din punctul de vedere al laturii subiective este o construcţie juridică particulară, cu o manifestare şi existenţă mixtă, bivalentă. Intenţia- directă sau indirectă-în ceea ce priveşte acţiunea de lovire sau vătămare corporală sau a sănătăţii şi culpa în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, moartea persoanei. Coexistenţa ambelor forme de vinovăţie - intenţia şi culpa - de obicei exclusă în structura şi existenţa aceleiaşi infracţiuni, se întâlneşte în cel al lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, pe care o particularizăm astfel : lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte sunt o infracţiune cu rezultat depăşit, praeterintenţionată.

Această caracteristică subiectivă - intenţie în ceea ce priveşte acţiunea iniţială de lovire sau vătămare şi culpă în ceea ce priveşte rezultatul – defineşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi o particularizează de aceea de omor98.Poziţia subiectivă cu care a acţionat făptuitorul este desprinsă, definită în principal de materialitatea faptelor săvârşite de către acesta, de elementul material al laturii obiective.

Instrumentul folosit, regiunea anatomică vizată, intensitatea şi repetarea loviturilor, urmările acestora sunt factori care, conjugaţi, trebuie determinaţi, examinaţi şi luaţi în considerare la omor şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Examinarea şi luarea în considerare, dar numai conjugată, a acestor factori în delimitarea omorului de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, au fost confirmate constant de practica şi doctrina juridică penală.

Astfel s-a considerat că, deşi a întrebuinţat un cuţit- obiect apt de a ucide- făptuitorul aplicând lovitura în braţul drept, pentru a se desprinde din braţele victimei care-l imobilizase pe la spate, şi de a-i secţiona artera humerală cu producerea unei hemoragii care a dus la deces sau la nivelul gambei, cu secţionarea arterei tibiale, nu a acţionat cu intenţia de a ucide, ci numai de a vătăma integritatea corporală99.

Poziţia psihică a infractorului pentru vătămare se va extinde, în mod necesar şi asupra rezultatului letal sub forma putinţei de a prevedea potenţialul rezultat mortal al acţiunii iniţiale; aici avem în vedere nu numai ipoteza morţii produse prin vătămarea unui organ vital, ci şi a unei regiuni nevitale a corpului. Astfel, când leziunile sunt potenţiale, apte a produce în mod nemijlocit moartea, deşi au afectat organe nevitale, tendinţa dominantă este de a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci când moartea s-a produs, sau la vătămarea corporală, atunci când rezultatul letal nu s-a produs.________________

54

98 Trib. Sup. col. pen., decizia nr. 211/1967, în J.N. nr. 5/1967, pag. 116 ; Trib. Sup. col. pen., decizia nr. 2336/1966 în J.N. nr. 5/1967, pag. 172

99 Trib. Sup., Secţia penală, decizia nr. 257/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, pag. 75Analizând prin prisma celor expuse mai sus, apar discutabile

deciziile care încadrează în art.183 Cod penal şi nu în art.174 –176 Cod penal următoarele fapte: aruncarea cu putere în capul victimei a unui coş cu nuiele producătoare de contuzie şi hemoragie cerebrală ce au dus în mod nemijlocit la decesul victimei100; aplicarea în scop de corecţie a unor lovituri cu bâta în capul victimei, decesul producându-se la puţin timp101.

În cazuri similare s-a apreciat şi încadrat în mod corect în art.174 Codpenal: fapta inculpatului de a aplica victimei, ca o corecţie, mai multe lovituri cu o bâtă ciobănească peste cap, urmare cărora victima a încetat din viaţă102, lovirea repetată cu o cheie de fier în cap sau aplicarea unei singure lovituri cu muchia sapei, ulucă ori par103. Se va reţine infracţiunea de omor şi nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi în cazul când moartea survine ca urmare a activităţii de vătămare a unei persoane imature. Astfel, inculpatul, aplicând fiicei sale, în vârstă de numai doi ani şi jumătate, multiple lovituri cu palma peste cap, provocându-i moartea.

Faţă de intensitatea loviturilor, de locul unde au fost aplicate şi de gravitatea leziunilor produse, precum şi de împrejurarea că, în raport cu vârsta fragedă a victimei, evident că orice lovitură mai puternică aplicată într-o regiune vitală putea cauza moartea acesteia, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu l-a dorit, a acceptat producerea lui104.

Astfel, într-o speţă, inculpatul, în cursul unei altercaţii, a aplicat mai multe lovituri cu sapa în capul părţii vătămate, urmare cărora coada sapei s-a rupt. Ca urmare a loviturilor, partea vătămată a suferit un traumatism cranio- facial, plăgi contuze în regiunea frontală şi pe obrazul stâng, concluzionându-se că pentru aceste lovituri sunt necesare 40-50 de zile de îngrijiri medicale, leziuni care însă nu i-au pus în pericol viaţa. Iniţial, prin rechizitoriul procuraturii se reţine tentativa la infracţiunea de omor calificat (art.175, lit.c Cod penal) însă, pe baza aprecierii că leziunile nu au pus în primejdie viaţa, instanţa de fond a tras concluzia că, sub aspect subiectiv, inculpatul nu a încercat să ucidă pe fiul său - partea vătămată - încadrând fapta în dispoziţiile art.181 Cod penal. În motivarea soluţiei se arată că lovirea într-o regiune vitală nu este determinantă pentru a deduce intenţia de a ucide, deoarece împrejurările anterioare (inculpatul venise neînarmat ) şi concomitente (atacul era îndreptat iniţial către soţia părţii vătămate) săvârşirii infracţiunii duc la o altă concluzie.

________________100 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 461/1994, în Dreptul nr. 5/1995, pag. 68101 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1520/1994

55

102 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2700/1993103 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1080/1992104 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 420/19931.2 Criterii de diferenţiere între infracţiunea de omor şi cea de vătămare corporală

Modul de delimitare a tentativei de omor de infracţiunea de vătămare

corporală este foarte clar în practica judiciară. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în executare a omorului comise până la momentul intervenţiei evenimentului întrerupător trebuie să releve, prin natura lor şi în raport cu împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, nu intenţia generală de a vătăma sau de a săvârşi o infracţiunenedeterminată. Împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care necesită un număr de zile pentru îngrijiri medicale, nu este convingătoare pentru încadrarea faptei în vătămare corporală şi nu în tentativă de omor. În asemenea situaţii, instanţa de judecată, pe baza analizei circumstanţelor concrete ale speţei, ar trebui să stabilească gravitatea ipotetică a actului de violenţă şi anume, dacă vătămarea corporală ar fi evoluat sau nu spre producerea morţii victimei şi dacă făptuitorul a avut în reprezentarea sa această evoluţie, ceea ce ar releva că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea persoanei105.

Suntem în prezenţa tentativei la omor şi nu a vătămării corporale ori de câte ori făptuitorul acţionează, în aşa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului.

Astfel, relevă intenţia de ucidere şi nu de vătămare corporală aplicarea unei lovituri puternice în abdomen, cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată penetrantă abdominală paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operaţie de urgenţă106; posibilităţile mai mari de vindecare create la un moment dat de cuceririle ştiinţei medicale nu constituie un factor care ar putea să influenţeze încadrarea juridică, esenţial fiind caracterul activităţii desfăşurate de agent şi ceea ce şi-a reprezentat acesta. Spre exemplu, răspunde de tentativă de omor inculpatul care loveşte victima şi aceasta cade într-un loc prăpăstios, rămânând acolo în nesimţire şi dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei, lăsând-o în frig pradă animalelor sălbatice, mai mult, împiedică şi pe altă persoană să-i acorde ajutor107. Acest mod de a acţiona relevă intenţia de omor a inculpatului.

56

________________105 Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 79 -

80106 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 262/1992 (nepublicată)107 Trib. Sup., Secţia penală, decizia nr. 198/1984, în R.R.D. nr. 2/1985, pag. 76

În cazul actelor de violenţă cu caracter repetat, când infractorul este dezarmat sau imobilizat înainte de a realiza rezultatul cel mai grav, este evident că, pentru determinarea intenţiei, nu se iau în considerare exclusiv actele de violenţă săvârşite până în momentul întrerupător al acţiunii, căci acestea singure nu oferă un răspuns concludent cu privire la intenţia de a vătăma sau intenţia de a ucide. Trebuie să se încă un element, cu caracter prospectiv, şi anume, să se stabilească până la ce limită ar fi continuat infractorul să repete actele sale de violenţă. S-a decis astfel că fapta inculpatului de a aplica victimei cu un cuţit două lovituri, fără a reuşi să continue agresiunea, deoarece a fost dezarmat şi imobilizat, constituie tentativă la omor108; de asemenea, în situaţia în care, datorită intervenţiei unui terţ şi a modului de apărare a victimei, loviturile nu au mai putut fi continuate109.

Anumite stări ale inculpatului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine. Intenţia de omor se deduce din modul în care s-a acţionat, nu din elemente exterioare. Spre exemplu, existenţa unui discernământ nu justifică concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor. Acesta a aplicat victimei, cu un cuţit, o lovitură în abdomen, ceea ce evidenţiază că a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi a urmărit uciderea, nu vătămarea, chiar dacă a avut discernământul diminuat110.

În alte situaţii, materialitatea violenţelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de ansamblu al datelor cauzei. Astfel, inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forţa în locuinţa victimei şi aceasta, de spaimă s-a aruncat pe geam de la etajul al patrulea, suferind o fractură de coloană vertebrală, care a necesitat pentru vindecare 70-75 de zile de îngrijiri medicale, răspunde pentru tentativa de omor, nu pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă111.

Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot fiinvocate în favoarea inculpatului. În situaţia în care victima nu stă pasivă, ci se apără, reuşind să atenueze forţa loviturilor de cuţit, aplicate de infractor, care au pătruns totuşi în cavitatea toracică, fapta se consideră săvârşită cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma112.

Nu demonstrează însă intenţia de a ucide, ci aceea de a vătăma, inculpatul care aruncă o ţeavă în direcţia victimei, peste gard şi de la o distanţă de aproximativ 8 metri113. De asemenea, inculpatul care aplică victimei o lovitură

________________

57

108 Trib. Mun. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 201/1992, în Dreptul nr. 5/1993, pag. 80

109 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 340/1993, în Dreptul nr. 5/1994, pag. 79110 Trib. Sup., Secţia penală, decizia nr. 185/1987, în C.D., 1987, pag. 382111 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 680/1992, în Dreptul nr. 5/1993, pag. 80112 Trib. Sup., Secţia penală, decizia nr. 1041/1980, în R.R.D. nr. 8/1981, pag. 68113 Trib. Sup., Secţia penală, decizia nr. 700/1980, în R.R.D. nr. 4/1981, pag. 118

de cuţit într-o regiune a corpului care nu este cunoscută ca vitală. Dacă este pusă în primejdie viaţa unei persoane, fapta poate fi calificată ca vătămare corporală gravă, potrivit art. 182 Cod penal114.

Atunci când însă făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane, reprezentându-şi că prin aceasta s-ar putea produce şi moartea, dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voinţa sa, fapta va constitui tentativă la infracţiunea de omor. Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv în pericol viaţa persoanei vătămate, nu a avut reprezentarea morţii victimei sau, chiar dacă şi-a reprezentat această posibilitate, nu a urmărit-o sau acceptat-o, fapta constituie infracţiunea de vătămarecorporală.

2. Legitima apărare- cauză care înlătură caracterul penal al faptei

În cadrul relaţiilor social-umane se pot ivi anumite situaţii de conflict, de ciocnire de interese, care îmbracă, deseori, forme destul de grave. În cazul acestor situaţii de conflict şi în special atunci când desfăşurarea lor ia forma unor manifestări abuzive, de recurgere la mijloace violente, persoana care consideră că interesele sale legitime sunt pe nedrept vătămate sau periclitate, simte, instinctiv, pornirea, nevoia de a răspunde la violenţă prin violenţă, sau prin alte forme de autoapărare. Interesul ordinii de drept reclamă însă ca în orice situaţii de conflict, care nu pot fi lichidate prin bună înţelegere, să se facă apel la organele judiciare competente să pună capăt acestor situaţii. De aici, un principiu fundamental, menit să asigure ordinea de drept, postulează că în situaţii de conflict, chiar atunci când acestea ar fi provocate sau însoţite de comportări ilicite, nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate, să recurgă la acte sau procedee incompatibile cu ordinea de drept pentru a-şi apăra interesele.

În principiu, deci, oricât de legitime ar fi interesele vătămate sau expuse pericolului, recurgerea la căi de fapt pentru a pune capăt conflictuluinu este îngăduită, singura cale fiind aceea de a apela la intervenţia organelor competente să restabilească ordinea de drept.

Sunt însă şi cazuri în care situaţia de conflict este de aşa natură încât salvarea interesului legitim de la pericolul care îl ameninţă nu este posibilă decât printr-o acţiune de apărare imediată, efectuată de către cel aflat în

58

primejdie sau de către alte persoane care i-ar veni în ajutor la timp. În astfel de cazuri, dezideratul că nimeni nu-şi poate face dreptate singur apare ca injust şi ineficient fiindcă ar obliga la acceptarea ireparabilului şi fiindcă nevoia de a-şi salva interesele legitime, expuse unei vătămări ireparabile, exercită asupra celui care acţionează, o constrângere mai puternică decât imperativul prohibiţiei dictată de un principiu de drept.________________

114 Al. Boroi, op. cit, pag. 82 Aşadar, în anumite situaţii de conflict, recurgerea la autoapărare şi,

deci, la căi de fapt se produce firesc şi inevitabil, fiindcă în atare situaţii, sau sub stăpânirea constrângerii, omul nu mai este în măsură de a-şi determina şi dirigui liber voinţa. O astfel de apărare, care se numeşte incoercibilă nu poate fi socotită de lege ca o manifestare reprobabilă, iar faptele antisociale săvârşite în realizarea acestei apărări nu pot fi considerate ilicite. Există, deci, anumite cazuri şi condiţii în care apărarea împotriva unui atac este socotită ca legitimă.

Fapta săvârşită în astfel de cazuri şi condiţii, impusă de nevoia de a înlătura un atac şi de a apăra un interes legitim, este socotită de lege ca fiind săvârşită în stare de legitimă apărare, aşa încât, chiar dacă această faptă este prevăzută de legea penală, ea nu are caracter penal, nu constituie infracţiune. Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul legitimei apărări se întemeiază pe absenţa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, trăsătură fără de care nu poate exista infracţiunea, iar absenţa acestei trăsături îşi găseşte cauza în acţiunea de constrângere sub care s-a produs acţiunea de apărare.

Aşadar, constrângerea este explicaţia reală a caracterului pe care legea penală îl atribuie legitimei apărări. Absenţa vinovăţiei atrage ca o consecinţă, şi lipsa, în concret, a trăsăturii esenţiale a pericolului social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, deoarece pericolul pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală, pierde, în concret, caracterul de social, rămânând un simplu pericol material, atunci când fapta este săvârşită de persoană constrânsă să se apere, deci, fără vinovăţie.

2.1. Condiţiile legitimei apărări

a. Legitima apărare presupune existenţa unui atac, adică a unei manifestări exterioare de natură să aducă atingere oricăruia dintre drepturile ocrotite de lege sau să ameninţe cu vătămarea unui interes apărat de lege făcând necesară o ripostă pentru înlăturarea atacului.

b. Atacul trebuie să emane de la o persoană fizică subiect activ al agresiunii), fie că aceasta acţionează nemijlocit fie prin mijlocirea unor animale sau lucruri cărora le imprimă voinţa sa (de exemplu, omul instigă animalul asupra victimei, ori îndreaptă lucrul periculos spre victimă). Dacă animalul sau lucrul nu sunt folosite ca instrumente de atac, cel care acţionează pentru a se

59

salva de forţa lor distructivă se va afla în stare de necesitate115.Acţiunea sau inacţiunea persoanei care exercită atacul trebuie să aparţină agentului, să fie un act de voinţă al acestuia( sunt excluse, prin urmare, mişcările corporale provocate printr-o constrângere fizică absolută, mişcările reflexe, instinctive etc.). Nu este necesar ca persoana fizică agresoare să-şi dea seama de semnificaţia acţiunii, şi anume, că purtarea sa reprezintă un atac la adresa altei persoane, de aceea, în

________________115 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., pag. 352

viziunea unor autori este admisibilă legitima apărare împotriva bolnavilor mintali, ori a minorilor care nu răspund penal.

c. Atacul poate să reprezinte o acţiune sau inacţiune (când subiectul avea obligaţia să acţioneze şi refuză să o facă punând în pericol valorile ocrotite de lege116).

Este discutabil în doctrină dacă acţiunea trebuie să fie violentă, adică să creeze un pericol fizic pentru valoarea socială apărată de lege; după unii autori, atacul ar putea consta numai din folosirea forţei fizice însoţită sau nu de mijloace ofensive: arme, instrumente de atac, efracţie, corpuri contondente, substanţe vătămătoare etc. (atac material). Dacă agresiunea se produce pe cale orală sau în scris (ameninţări, defăimare, insultă etc.) nu există atac în sensul legii, ci ar putea constitui temei pentru scuza provocării în cazul în care cel atacat, în această formă, a ripostat, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală.

Alţi autori admit că atacul ar putea să se înfăţişeze şi în forma unor acţiuni neviolente117.

Nu constituie atac acţiunile agresive reciproce decât dacă unul dintre combatanţi renunţă, în mod vizibil, la atac, sau, contrar înţelegerii, foloseşte o armă. Tot astfel, în cazul când combatanţii au acceptat anticipat să se expună unui pericol reciproc (duel cavaleresc), în afară de cazul când unul din duelişti se desistă ori depăşeşte limitele fixate, în acest din urmă caz poate fi concepută o reacţie defensivă.

d. Obiectul atacului poate să fie orice interes pe care legea îl ocroteşte- viaţa, integritatea corporală a persoanei, sănătatea libertatea, demnitatea, dreptul la domiciliu, viaţa sexuală, proprietatea, relaţiile de familie, dreptul la propria imagine. Chiar sfera relaţiilor intime poate fi ocrotită prin legitimă apărare (de exemplu, privirea indiscretă asupra unei perechi de îndrăgostiţi constituie un atac privitor la sfera relaţiilor intime, nu şi atunci când fapta se petrece într-un parc public, deoarece în acest caz nimeni nu poate pretinde că parcul este un domeniu în care relaţiile intime sunt ocrotite de lege).

Persoana fizică ar putea fi apărată legitim chiar împotriva ei însăşi (de exemplu, dacă încearcă să se sinucidă). De asemenea, sunt ocrotite bunurile şi interesele statului sau ale altor persoane juridice de drept public (de exemplu,

60

proprietatea publică este ocrotită prin legitima apărare contra sustragerilor sau distrugerilor).

Statul poate fi apărat prin legitima apărare când este nemijlocit ameninţat prin acte ale persoanei individuale şi când organele statului nu pot interveni la timp (de exemplu, când o persoană se pregăteşte să treacă graniţa cu

________________116 V. Dongoroz, op. cit., pag. 351, dă exemplu de atac prin inacţiune, refuzul

persoanei care îngrijeşte un bolnav de a-i da medicamentele prescrise de medic, urmărind să-i provoace moartea ; C. Bulai, op. cit., pag. 243

117 Al. Boroi, op. cit., pag. 92documente secrete de stat). Ar putea fi ocrotite prin legitima apărare şi alte valoricare interesează colectivitatea când sunt puse în pericol de către un individ.

Nu pot fi ocrotite prin legitima apărare, bunuri ale colectivităţii (de exemplu, ordinea publică, în general, integritatea mediului înconjurător, ordinea de drept, în general, etc.), atunci nu sunt legate interese concrete, individualizate, deoarece apărarea ordinii publice şi a ordinii de drept, în ansamblul lor, revine organelor de stat şi nu cetăţenilor. De asemenea, legitima apărare în vederea salvării ordinii de drept n-ar putea fi invocată în cazul luptelor fracţioniste dintre diferite grupări politice rivale, când s-au comis în cadrul acestor confruntări acte violente individuale pentru exterminarea celeilalte fracţiuni. În cazul în care obiectul atacului sunt bunurile materiale, nu interesează dacă acestea se aflau în deţinerea legală a celui care se apără ori dacă acesta le-a procurat ilegal.

e. Atacul trebuie să fie actual ; aceasta înseamnă că acţiunea periculoasă trebuie să fie iminentă, adică pe punctul de a se produce ori în curs de desfăşurare ; nu constituie legitima apărare dacă riposta se îndreaptă contra unui atac care se află numai în pregătire sau în intenţia agresorului (pericol viitor), deoarece nu există o legitimă apărare preventivă; în acest caz, se va cere ajutorul autorităţilor ; sau contra unui atac care s-a epuizat (în acest caz, riposta ar constitui o răzbunare sau ar avea caracter de represalii) ; va fi însă legitimă apărare în cazul aceluia care ripostează contra unui atac imediat cu o armă pe care şi-a procurat-o din timp de teamă că va fi atacat118.

În cazul agresiunii contra bunurilor, atacul nu-şi pierde actualitatea prin faptul că agresorul şi-a însuşit bunurile, ca urmare, există legitima apărare şi dacă cel prejudiciat urmăreşte pe hoţ şi îl sileşte să restituie bunurile furate. Dacă bunul sustras a ajuns în deţinerea agresorului fără opunerea vreunei persoane, acţiunile ulterioare de a obţine, prin violenţă, bunul de la agresor nu mai beneficiază de legitima apărare. Este actual atacul dacă acesta continuă sau dacă există pericolul de a fi reluat.

61

f. Atacul trebuie să fie injust, ceea ce presupune că persoana care comite agresiunea să nu aibă nici un temei legal pentru a pune în pericol valorile sociale ocrotite de lege.

Atacul este injust chiar dacă acţiunea agresivă nu constituie o faptă susceptibilă de o sancţiune penală, suficient ca, obiectiv, să aducă atingere ordinii de drept. Nu este necesar ca acţiunea agresivă să fie vinovată. De aceea, vor constitui un atac în sensul legii nu numai acţiunile intenţionate dar şi cele comise din culpă sau fără vinovăţie. Este discutabil dacă va exista legitima apărare şi contra unui beţiv sau bolnav mintal, ori copil (de exemplu, se va putea interveni cu forţa pentru a opri pe un copil să se joace cu o substanţă explozivă), deoarece şi în aceste cazuri acţionează injust ; unii autori susţin că, în aceste cazuri, există stare de necesitate119.________________

118 Al. Boroi, op. cit., pag. 94119 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., pag. 352 ; C. Bulai, op. cit., pag.

245Întrucât legitima apărare nu pretinde ca pericolul să nu fi fost

provocat chiar de cel care se apără (ca în cazul stării de necesitate), persoana care a provocat agresiunea are dreptul la o ripostă legitimă dacă cel provocat răspunde la provocare cu mijloace disproporţionate (de exemplu, dacă soţul inocent atacă cu mijloace disproporţionate pe cel surprins în flagrant delict, acesta are dreptul să se apere). Aceasta înseamnă că există posibilitatea legitimei apărări contra unei riposte exagerate a celui provocat, deoarece provocarea nu mai atenuează răspunderea penală a acestuia, dar nu justifică fapta comisă sub influenţa stării de provocare ; o asemenea faptă va continua să constituie o faptă ilicită.

Dacă riposta la provocare nu este exagerată, împotriva acesteia nu există legitimă apărare din partea provocatorului ; nu există legitimă apărare nici dacă provocatorul a acţionat anume cu rea-credinţă, ca să provoace o ripostă ca sub pretextul apărării să ucidă pe cel provocat.

2.2. Condiţii referitoare la apărare

a. Legitima apărare presupune o asemenea ripostă împotriva unui atac încât să constituie o faptă prevăzută de legea penală, indiferent de încadrarea juridică de care ar fi susceptibilă, ori dacă riposta s-ar înfăţişa ca o faptă consumată ori ca o tentativă.

b. Apărarea poate proveni din partea oricărei persoane ; aceasta poate reacţiona atât împotriva animalelor, lucrurilor cât şi împotriva persoanei care foloseşte, în scopuri agresive, de animale sau lucruri. Se poate apăra în mod legitim contra unui atac injust chiar un infractor sau o persoană în stare de evadare, un incapabil, cel care a provocat riposta, dacă riposta este

62

disproporţionată. Cel atacat poate să se apere în mod pasiv, dar poate să respingă agresiunea atacând la rândul său.

c. Împotriva unui atac injust pot fi folosite atât mijloacele de apărare improvizate cât şi mijloacele pregătite din timp. Acestea din urmă se pot înfăţişa sub forma unor mijloace defensive menite să acţioneze în momentul atacului (câini răi, capcane, momeală otrăvitoare, sistem de împuşcare automată etc.) şi folosite mai ales pentru apărarea proprietăţii împotriva pătrunderii unor persoane nedorite. Chiar dacă în momentul instalării acestor mijloace nu exista un atac, se admite că proprietarul va fi în legitimă apărare. Există însă riscul ca aceste mijloace să funcţioneze şi fată de alte persoane care au pătruns cu scopuri neagrsive. De asemenea, ca ele să producă un rău mai mare decât valoarea bunului ocrotit creând o disproporţie între valoarea bunurilor aflate în conflict. În aceste situaţii nu va exista legitima apărare, proprietarul va răspunde pentru rezultatul ilicit.

d. Pentru a fi legitimă, riposta trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului (nu s-ar putea îndrepta contra persoanei care instigă pe autor, în acest caz agentul va putea cere intervenţia organului de stat). Dacă, apărându-se împotriva unui atac material, agentul loveşte, din eroare, o terţă persoană, ori distruge obiecte aparţinând altor persoane, el va invoca stare de necesitate (în raport cu terţul prejudiciat) şi legitima apărare în raport cu agresorul. Aceeaşi soluţie, dacă cel care intervine în apărarea agentului loveşte o terţă persoană sau chiar pe cel în favoarea căruia a intervenit120.

e. Apărarea trebuie să fie necesară pentru a respinge atacul, ţinând seama de intensitatea atacului, pericolul agresorului şi de posibilităţile de apărare ale celui supus agresiunii (de exemplu, vătămarea gravă a agresorului neînarmat din partea unui minor care avea în mână un cuţit va fi în legitimă apărare, nu şi în cazul în care minorul avea o pregătire fizică deosebită şi exersase intens artele marţiale).

În principiu, apărarea este întotdeauna legitimă şi necesară dacă cel supus agresiunii nu se poate sustrage atacului sub nici un motiv (de exemplu, subiectul se află pe malul unei ape, ori este paralitic, infirm, ori atacul este rapid, prompt, sau se desfăşoară într-o cameră închisă etc.).

Dacă există alte posibilităţi de evitare a atacului (prin rugăminţi, implorare, fugă), trebuie făcută distincţie după cum prin folosirea acestor mijloace se creează probleme de demnitate şi prestigiu peste care subiectul nu poate trece sau fuga nu este posibilă deoarece ar crea serioase probleme agentului (în cazul în care este cardiac, femeie însărcinată).

f. Cel care se apără ripostează la atac cu mijloacele pe care le are la îndemână, spre a înlătura agresiunea ; dacă agresorul foloseşte mijloace deosebit de periculoase, aceasta va constrânge pe cel care se apără să folosească mijloace la fel de periculoase ; tot astfel, dacă cel care vrea să ia portofelul unei persoane ameninţă cu folosirea unei arme de foc, cel care se apără va putea să-l ucidă. Prin urmare, dacă apărarea este necesară, iar cel care

63

se apără nu are la dispoziţie mijloace mai adecvate, el va folosi mijloacele de care dispune chiar dacă ar provoca agresorului un rău mai mare decât ar fi fost necesar pentru apărare (de exemplu, nu se poate cere celui care se apără în disperare să ţintească picioarele agresorului şi nu pieptul acestuia). Dimpotrivă, dacă agentului îi stau la dispoziţie mai multe mijloace de apărare, egal de eficiente şi are răgazul să reflecteze, el trebuie să aleagă acele mijloace susceptibile să producă agresorului răul cel mai mic cu putinţă. Legitima apărare nu este o acţiune de pedepsire a agresorului ci de apărare a intereselor ameninţate prin agresiune, de aceea şi cerinţa alegerii, de către cel care se apără, a mijloacelor celor mai adecvate, dintre mai multe care îi stau la dispoziţie, pentru respingerea atacului, astfel ca acţiunea de apărare să nu depăşească ceea ce era necesar pentru apărarea efectivă a valorilor atacate. Sub acest aspect, cel care se apără nu poate respinge ajutorul unei terţe persoane care ar fi dorit să intervină

________________120 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., pag. 359

pentru înlăturarea atacului, ori să refuze să recurgă la ajutorul organelor de poliţie dacă aceasta este posibilă. Nu i se poate cere însă persoanei care se apără să apeleze la mijloace mai puţin periculoase, din cele aflate la dispoziţia sa, dacă le apreciază ca nesigure ori ineficiente.

g. Deşi legitima apărare, în principal, exclude o comparare a valorilor în conflict, o asemenea evaluare este inclusă în aceea de apărare necesară. Ca urmare, nu va exista legitimă apărare dacă valorile în conflict sunt disproporţionate (de exemplu, pentru furtul unei sume neînsemnate, hoţul este ucis). Dacă valorile în conflict sunt omogene, comparaţia va avea în vedere gradul de vătămare pricinuit (de exemplu, dacă agentul a vătămat integritatea corporală a agresorului printr-o lovire uşoară, nu este admisibil ca acesta să riposteze printr-o vătămare foarte gravă). Dacă valorile apărate de lege sunt neomogene se va avea în vedere ierarhizarea lor în raport cu prevederile legii penale (de exemplu, ar fi inadmisibil să se răspundă la un atac asupra bunurilor printr-o ripostă care să conducă la uciderea agresorului, deoarece viaţa ocupă un loc mai important în ierarhia valorilor apărate de legea penală decât proprietatea). În mod excepţional se admite că victima, apărându-se contra violatorului, ar putea să-l ucidă.

Nu poate fi invocată legitima apărare în cazul faptelor de minimă importanţă deoarece, în această situaţie, nu există un atac în sensul legii penale.

h. Legitima apărare poate fi exercitată şi de un terţ în favoarea persoanei care se apără, indiferent de relaţiile care ar exista între aceste persoane şi indiferent dacă terţul a cunoscut ceva despre împrejurările care au determinat atacul. Uneori, există obligaţia legală a terţului de a interveni pentru altul potrivit Codului familiei (de exemplu, obligaţia părinţilor faţă de copii, şi a

64

acestora faţă de părinţi) sau dreptului administrativ (de exemplu, obligaţia de a interveni a organelor de poliţie). De asemenea, are o astfel de obligaţie terţul care a provocat o situaţie periculoasă pentru o altă persoană, punând-o în situaţia să se apere. O persoană poate interveni legitim şi în sprijinirea organelor de stat, când acestea combat o agresiune, dar numai la cererea explicită a acestora şi când sunt în pericol valori individuale, nu pentru apărarea ordinii de drept, în general.

Terţul poate da ajutor şi statului când este supus unei agresiuni (de exemplu, este iminentă o trădare a intereselor statului). Este legitimă şi apărarea agentului împotriva lui însuşi (în caz de sinucidere, autovătămare).

Este discutabil dacă ar exista împrejurări care ar face întotdeauna necesară riposta (pentru respingerea escaladării sau efracţiei nocturne într-o locuinţă, pentru apărarea în caz de viol ori contra furturilor, jafurilor) sau când riposta ar fi întotdeauna exclusă (dacă cel care se apără este înarmat iar cel care atacă nu este înarmat, ori este mult inferior fizic faţă de primul ori dacă agresorul era singur, iar cel ce se apără era însoţit de mai multe persoane).

i. Legitimitatea apărării are relevanţă în dreptul penal, în măsura în care cel obligat să riposteze a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (furt, sechestrare de persoane, ameninţare etc.). Chiar săvârşirea unei omucideri din culpă contra agresorului nu beneficiază de legitimă apărare; în asemenea situaţii, necesitatea apărării se verifică tot în raport cu gravitatea atacului, dacă riposta din culpă apare disproporţionată (dacă la un atac cu bastonul agentul ripostează cu patul armei, provocând explozia armei), se va reţine o infracţiune din culpă în favoarea persoanei care a ripostat. Apărarea, dacă este necesară, poate să conducă ţi la suprimarea vieţii agresorului. În acest caz, cel care se apără acţionează cu intenţie indirectă (dolus eventualis) neputând fi de conceput un omor cu intenţie directă în legitimă apărare.

j. Apărarea este legitimă dacă la baza acţiunii celui care se apără a existat voinţa de a se apăra, respingându-se ideea că ar fi suficient ca apărarea să constituie obiectiv o ripostă contra unei agresiuni injuste, indiferent dacă cel care se apără a acţionat cu intenţia de a răspunde atacului sau din alte motive. Acela care ucide o persoană din răzbunare nu poate pretinde că s-a aflat în legitimă apărare chiar dacă a aflat ulterior că victima se înarmase şi urmărea, la rândul ei, să-l ucidă; la fel, acela care scapă o greutate de la balcon în capul unui trecător care tocmai intenţiona să-l ucidă pe altul, nu poate pretinde că s-a aflat în legitimă apărare intervenind în favoarea celui care se apără. Ceea ce atribuie ripostei un caracter just este scopul în care acţionează făptuitorul, or acesta lipseşte în cazul când riposta n-are la bază voinţa de a se apăra a celui atacat. Dimpotrivă, dacă există această voinţă nu interesează că agentul acţionează şi din alte motive (ură, gelozie, răzbunare, indignare etc.)

Este discutabilă cerinţa din lege ca atacul să fie material, adică să constea dintr-o manifestare violentă, susceptibilă să creeze un pericol fizic pentru valoarea socială apărată de lege. Realitatea a dovedit că sunt posibile

65

atacuri şi sub forme non-violente, susceptibile să creeze un pericol moral pentru persoana supusă agresiunii. De altfel, ideea unui pericol fizic devine şi mai greu de susţinut în măsura în care se admite posibilitatea legitimei apărări şi pentru ocrotirea unor interese generale şi chiar ale statului (persoana care încearcă să sustragă documente secrete de stat pentru a le preda unui agent străin poate fi, în mod legitim, lipsită de libertate de orice cetăţean până la venirea autorităţilor, deşi atacul acesteia nu s-ar putea susţine că ar crea un pericol fizic pentru siguranţa statului).

Majoritatea legislaţiilor străine definesc legitima apărare fără să se refere la un atac material tocmai în considerarea sferei ample a valorilor sociale care pot beneficia de ocrotire sub această formă. Astfel, în art. 32 din Codul penal german, legitima apărare este definită ca fiind o apărare necesară pentru a înlătura un atac actual şi injust împotriva celui care se apără ori a altei persoane ; tot astfel, art. 52 din Codul penal italian se referă la necesitatea de a apăra un drept propriu sau al altuia contra unui pericol actual al unui atac injust ; art. 328 din Codul penal francez, deşi limitează legitima apărare numai la atacurile contra vieţii şi integrităţii corporale, ceea ce presupune că avea în vedere numai atacul material, a fost interpretat mult mai larg în jurisprudenţă, fiind admisă legitima apărare şi sub forma atacurilor neviolente susceptibile să provoace un pericol moral. Există îndoieli şi dacă mai trebuie adăugată cerinţa ca atacul să fie direct din moment ce atacul este îndreptat întotdeauna împotriva celui care se apără, a altei persoane sau interesului public (acţiunea îndreptată contra unui obiect determinat include şi ideea că acţiunea îndreptată contra sa este directă) ; atacul direct ar fi putut exprima ideea că trebuie exercitat nemijlocit de cel care exercită un atac asupra valorilor sociale ocrotite, iar doctrina admite că şi atacul prin persoane sau lucruri interpuse constituie un atac direct121.În doctrina penală română s-a interpretat că atacul injust nu poate proveni decât din partea unor persoane care au capacitatea psiho-fizică şi, prin urmare, sunt în măsură să-şi dea seama de ceea ce este just sau injust în manifestările lor. Când atacul provine din partea unei persoane iresponsabile se aplică regulile privind starea de necesitate, întocmai ca atunci când provine din partea unui animal122. O altă soluţie ridică îndreptăţite obiecţii. Persoana incapabilă, în măsura în care se manifestă, are o anumită capacitate volitivă, astfel că n-ar putea fi comparată cu un animal care acţionează numai din instinct. În al doilea rând, persoana care se apără împotriva unui incapabil, trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea atacului, folosind în acest sens mijloacele care îi stau la îndemână sau alegând pe cele mai puţin periculoase dacă sunt la fel de eficiente, când are posibilitatea folosirii mai multor mijloace. Aflându-se în faţa unui atac pe care agresorul poate să-l dirijeze după voinţa sa, nu i se poate cere, întotdeauna, agentului să facă o comparaţie între valorile sociale în conflict şi să evite ca valoarea sacrificată să fie mai mare decât cea salvată, cerinţă hotărâtoare pentru existenţa stării de necesitate.

66

Spre deosebire de alte legislaţii, legea penală română prevede în mod explicit că obiectul juridic al atacului poate fi nu numai persoana celui care se apără ori altă persoană, dar şi drepturile persoanei precum şi interesul public, extindere realizată, în alte legislaţii, pe cale de interpretare jurisprudenţială şi doctrinală. Aceasta arată că legiuitorul român s-a situat pe o poziţie modernă, înaintată, care priveşte legitima apărare dintr-o perspectivă strict individualistă. În concepţia legii penale române, ar putea face obiect al legitimei apărări, de pildă, şi siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, bunurile aparţinând proprietăţii publice şi orice interes important al colectivităţii. Aceste valori vor putea fi apărate legitim de orice persoană, prin săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, numai dacă atacul s-a individualizat prin punerea în pericol a unei valori determinate (de exemplu, se comit distrugeri asupra unor obiecte de folosinţă comună din parcuri, căi de acces, alte locuinţe publice, sunt rupte cabluri de telecomunicaţii etc.) nu şi atunci când atacul priveşte ordinea de drept, în general, sau dacă dă expresie unor rivalităţi politice ori exprimă interese de

________________121 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, vol. I, op. cit., pag.351 ; C. Bulai, op. cit.,

pag. 243122 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice.., op. cit., pag. 352

grup123.Potrivit legii penale române, depăşirea limitelor legitimei apărări este

asimilată cu legitima apărare propriu-zisă ori de câte ori se datoreşte tulburării sau temerii – excesul justificat (art. 44 alin. 3 Cod penal). Dacă depăşirea s-a produs fără să existe o atare justificare, cel care se apără beneficiază de circumstanţă atenuantă legală (art. 73 lit.a) – excesul scuzabil.

De asemenea, legea penală română prevede, explicit, necesitatea unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul ; aceasta constituie însă o condiţie a legitimei apărări şi nu a stării de necesitate. De aceea, ar fi de conceput să existe o stare de legitimă apărare conform art. 44 alin. 2 dar să lipsească proporţia menţionată ceea ce i-ar atrage agentului răspunderea penală pentru riposta dată. Pentru a limita această soluţie, legiuitorul a admis că este posibilă depăşirea limitelor unei apărări proporţionale dar numai dacă aceasta se justifică din cauza tulburării sau temerii pricinuite de atac. Alte stări emoţionale, cum ar fi mânia, furia, ura, supărarea nu au nici o relevanţă chiar dacă au fost pricinuite de atac. Aceasta înseamnă că agentul supus atacului se poate apăra în orice condiţii, fără să evalueze importanţa valorilor în conflict şi fără preocuparea ca valoarea sacrificată să nu fie mai mare decât cea salvată, dacă acţionează sub influenţa tulburării şi temerii provocată de agresor.

Această concluzie nu trebuie, desigur, dusă la extrem ; chiar sub influenţa tulburării sau temerii produse de atac nu va fi legitimă apărarea în

67

toate cazurile (de exemplu, cel care se apără nu ar putea să ucidă pe acela care i-a sustras din buzunar o sumă de bani, ori pe care l-a surprins că sustrage bunuri din proprietatea publică). O disproporţie vădită între valorile în conflict sau între mijloacele folosite n-ar putea fi justificată prin existenţa tulburării sau temerii provocate de atac, deoarece acestea exclud, prin concept, posibilitatea unei apărări legitime. Chiar dacă în realitate o asemenea tulburare a existat nu vor putea opera regulile legitimei apărări.

3. Aspecte procesuale privind infracţiunea de omor

Acţiunea penală pentru infracţiunile contra vieţii se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează de procuror în cazul tuturor infracţiunilor contra vieţii (art. 209 Cod procedură penală), cu excepţia infracţiunii de ucidere din culpă, când se efectuează de organele de cercetare penală ale poliţiei. Faptele sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalului judeţean (art. 27 pct. 1 lit.a Cod de procedură penală) cu excepţia infracţiunii de ucidere din culpă care este de competenţa judecătoriei. Cercetarea la faţa locului în cazul

________________123 Al. Boroi, op. cit., pag. 113

omuciderilor este foarte importantă întrucât poate determina atât persoana agresoare, prin descoperirea de urme, obiecte sau alte mijloace materiale de probă cât şi mobilul şi scopul infracţiunii. În activitatea de urmărire penală a organelor poliţiei, este foarte importantă realizarea cercului de bănuiţi pentru rezolvarea cazului, aceştia trebuind să fie aleşi si urmăriţi cu o foarte mare atenţie. De asemenea, pe tot parcursul urmăririi penale, inculpatul trebuie să fie asistat de un apărător, datorită specificului infracţiunii şi pericolului social al acesteia, orice acte de procedură luate în lipsa apărătorului fiind lovite de nulitate. Celelalte reguli de procedură sunt comune celorlalte categorii de infracţiuni.

În cauzele penale privitoare la omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere şi ucidere din culpă este necesară efectuarea unor constatări medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a stabili cu exactitate cauza morţii (dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal). De asemenea, legea prevede efectuarea unei expertize psihiatrice în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi în situaţia în care organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a autorului infracţiunii (art. 117 alin. 1 şi alin. final Cod de procedură penală)124.

4. Aspecte criminologice privind infracţiunea de omor

68

Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingerea vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane. O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii a infracţiunilor contra vieţii cu perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele.

Rapoartele la 100.000 de locuitori, rezultă o creştere de ansamblu care ar putea fi considerată spectaculoasă dacă nu ar fi tragică. Evaluând datele statistice, în raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a infracţiunilor contra vieţii, chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori nedescoperiţi. De altfel, şi numărul cauzelor privind infracţiunile contra vieţii, aflate în evidenţă, cu autori necunoscuţi, a suportat unele fluctuaţii, determinate nu numai de cauze obiective (nedescoperirea autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor cauze ori încadrarea unora dintre ele în categoria „persoanelor dispărute” şi a cadavrelor neidentificate).

În anul 1990, pentru cele 2088 de infracţiuni contra vieţii (13,98% din totalul infracţiunilor constatate în anul 1990), au fost invinuiţi 9338 prezumtivi

________________124 Modificat prin Legea nr. 45/1993, publicată în M.Of. nr. 147 din 1 iulie 1993

infractori (16,59% din totalul general 56282 învinuiţi în anul 1990). S-a remarcat o deplasare a criminalităţii contra vieţii din mediul urban spre cel ruralin. Astfel, 4291 (52,70%) din învinuiţi locuiesc în mediul rural, situaţie care, în mod frecvent, a fost pusă în legătură cu starea conflictuală generată de aplicarea Legii fondului funciar. În anul 1991, pentru cele 2537 infracţiuni contra vieţii (10,6% din total) au fost învinuite 14045 persoane (14,44% din totalul general de 97248). S-a constatat o accentuare a criminalităţii din acest domeniu rural (7486 învinuiţi, respectiv 53,30% din total).

Datele statistice se menţin relativ constante şi în anii 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997. În ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice evidenţiază că, între 1990 şi 1997, au fost trimise în judecată 24360 persoane pentru infracţiuni contra vieţi. Din totalul celor trimişi în judecată 22618 sunt bărbaţi şi 1742 sunt femei. Un număr de 541 inculpaţi au fost fără pregătire şcolară, 20542 aveau studii medii şi numai 319 au avut studii superioare. Influenţa alcoolului a fost constatată la 3682 inculpaţi din totalul celor trimişi în judecată. Atrage atenţia că, din infracţiunile săvârşite sub influenţa alcoolului 1846 de inculpaţi au comis infracţiuni de omor şi tentativă de omor, iar restul, infracţiunea de ucidere din culpă. Un număr mare de inculpaţi, 6560, au avut antecedente penale, din care 1492 au fost recidivişti.

69

Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de observat că, în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman, dominanţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii suburbane, primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături esenţialmente dizarmonice, adică cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitale exacerebată ş.a.

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii utilizează conceptul de „personalitate criminală” ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entităţile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât şi Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanşării necontrolate (iraţionale) ale impulsurilor organice antisociale care, în anumite condiţii înlătură cenzura impusă de Eu şi Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârşească infracţiuni grave, cu violenţă. Manifestarea spontană şi nespecifică a instinctelor abisale distructive nu exclude vinovăţia penală sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcţie de tipul său de structurare. Astfel, insuficienţa structurare a Supereului permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi tendinţelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaştere, nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat. Structura negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund antisociale care, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. În această categorie se plasează infractorii care săvârşesc infracţiuni de omor calificat şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană. Structura aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conştiinţe morale extremiste. Din această categorie fac parte fanatici de toate nuanţele, cât şi cei care suferă de complexul de vinovăţie. Supereul fantastic se formează în contextul unor situaţii de frustare cu bază diversă (rasială, etnică, politică sau religioasă). Reprezentanţii fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopeşte într-un Eu colectiv, adesea nebulos şi absurd, ce utilizează deviza „distruge pentru a salva”. Din această categorie se recrutează teroriştii – Kamikadze, deoarece „împotriva atacului celor care vor să moară nu există apărare perfectă”125.

Persoanele care suferă de un complex de vinovăţie cu baza reală sau imaginară (exemplu: complexul Oedip), se implică, uneori, în săvârşirea

70

unor infracţiuni cu violenţă pe care le „semnează” pentru a fi descoperiţi cu uşurinţă şi a primi o pedeapsă pe care ei însăşi nu sunt în stare să şi-o aplice.

Criminologul belgian Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalităţii antisociale cu caracter agresiv. În opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârşirea actului infracţional.

În evoluţia acestui proces se disting trei etape. În prima etapă, individul suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în care se convinge de injustiţia mediului social, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a respecta cadrul legal al acestui mediu. În a doua etapă a procesului criminogen, individul acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări, precum şi un mediu mai tolerant. În a treia etapă, se produce „trecerea la act”. Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârşirea infracţiunii violente ar fi indiferenţa afectivă.

De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalităţii criminale. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea şi incidenţa afectivă) nu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui

________________125 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1995, pag. 328tip de personalitate. În consecinţă, între personalitatea infractorilor şi cea a non-infractorilor ar exista o diferenţă cantitativă şi una calitativă.

Din perspectiva teoriilor criminologice de orientare sociologică, agresivitatea individuală este explicată mai ales prin prisma „învăţării sociale” a comportamentului infracţionalin. Una din cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, care concentrează asupra achiziţionării comportamentului agresiv, aparţine criminologului american Albert Brandura. Autorul consideră că, în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv al celui agresiv intervin diferite mecanisme, precum: imitaţia şi modelarea. Trăsăturile de personalitate, între care şi agresivitatea, pot fi învăţate de alţii. De asemenea, învăţarea poate fi influenţată de specificitatea formelor de întărire şi recompensă.

Referindu-ne la societatea actuală din România observăm că, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm. Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă în declanşarea unei stări de criză de ansamblu, cu consecinţe greu de evaluat pe termen mediu şi lung. Starea de criză, înţeleasă ca o stare de anormalitate

71

socială determinată de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei perioade trecute. Această situaţie democraţia permite orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru a condus la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanţilor acestor instituţii a încurajat în bună măsură un val infracţional de mari dimensiuni. Lipsa lor de reacţie a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor indivizilor certaţi cu normele morale şi legale, care şi-au imaginat că faptele lor antisociale.

O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morţi şi răniţi. Avem în vedere conflictele politice mutate în stradă, cele interetnice, precum şi conflictele economice grave (de exemplu: mineriadele). De asemenea, trebuie luate în considerare deciziile eronate ale factorilor de putere în materia detensionării şi anihilării unor conflicte majore previzibile (evenimentele din perioada 13 – 15 iunie 1990, ori cele de la Târgu Mureş din martie 1991), precum şi adoptarea unor legi insuficient de clare (de exemplu: Legea fondului funciar), a căror punere în aplicare au creat şi continuă să genereze conflicte interpersonale soldate cu victime omeneşti.

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinată pe deoparte de „furia devastatoare” a goanei după o îmbogăţire rapidă, iar pe de altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri. Această situaţie are toate şansele să se adâncească în cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai. Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt un ordin individual (cum ar fi alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologiei generate de evoluţia ansamblului social.

Este interesantă şi dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial. Se ştie că în ultimii ani, această problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autorităţile din întregul Occident, prin amplificarea şi intensificarea actelor de violenţă, în special a omorului în scop de jaf, exercitate de grupuri organizate şi armate, împotriva unor necunoscuţi. Procentul de omucideri, cât si a celorlalte infracţiuni contra vieţii au crescut în ultimii ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai ridicate decât a crescut rata medie a populaţiei. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise în S.U.A. 12000 de omoruri.

Statisticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea, din ce în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa persoanei. Există o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii şi consumul de alcool şi de stupefiante mai cu seamă la tineri – reprezentând pentru cei care se droghează mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor necesari consumului costisitor de

72

stupefiante126. Escaladarea fără precedent a criminalităţii din acest domeniu este, mai recent, alimentată şi de proliferarea diverselor secte religioase.

________________126 A. Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 100

73

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României2. Codul penal român3. Codul de procedură penală al României4. Codul civil român5. Legea nr.140/1996 pentru completarea şi modificarea Codului penal român6. Legea nr.141/1996 pentru completarea şi modificarea Codului de procedură

penală a României7. Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti 19997. I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei,

Bucureşti, 19878. Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal, Partea speciala, Editura All

Beck, Bucuresti, 20029. V. Dobrinoiu, Ghe. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazar, Al. Boroi,

Drept penal, Partea speciala, Editura Europa Nova, Bucuresti, 2002 12. V. Dobrinoiu, Ghe. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazar, Al. Boroi,

Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 199213. Al. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi

lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Editura M.I., 199114. G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 196815. O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea specială, Casa de Editură şi

Presă „Şansa” S.R.L., 199216. V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 193917. O. A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 197618. Ghe. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi

Pedagogică R.A., Bucureşti, 199519. C-tin. Bulai, Curs de Drept penal, Partea specială, vol. I, Bucureşti,

197520. R. M. Stănoiu, Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei,

Bucureşti, 199221. V. Papadopol, Codul Penal comentat şi adnotat, Partea generală,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 197222. G. Antoniu, Codul Penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 197523. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.

Ştănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971

24. R. M. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, vol. III, Ediţia 1971

74

25. I. Tănăsescu, Deosebirile dintre infracţiunile de omor şi infracţiunile de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, în „Dreptul”, nr. 10, 1995

26. H. Diaconescu, Violenţa şi efectele sale în dreptul român, Editura AIUS, Craiova, 1995

27. I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

28. G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988

29. A. Dincu, Bazele criminologie, Editura Proarcadia, Bucureşti, 199330. M. Terbancea, Metodologie medico-legală, Curs practic şi pedagogic,

Bucureşti, 198331. V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 197232. I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 197133. Ghe. Nistoreanu, M. Apetrei, N. Laurenţiu, C. S. Paraschiv, A. L.

Dumitru, Drept procesual penal, vol. I şi vol. V, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995

34. C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S. Româ nia , Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1977

35. G. Antoniu, Vinovăţia în dreptul penal, Editura Academiei, Bucureşti, 199636. T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul

judiciar, Serv. Editorial al M.I., 1998 37. D.Pavel, Atribute caracteristice ale infracţiunii instantanee, în R.R.D. nr.

4/198038. C.C. Stegăroiu, Drept penal, partea generală, Partea 2, Cluj, 1958 39. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia

infracţiunii de omor, în „Revista de Drept Penal”, nr. 2, 199440. V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1981 – 1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 198841. M. G. Rucăreanu, Vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii

victimei. Diferenţiere de tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav. Latura subiectivă. Dreptul nr. 11/1996

42. Culegere de decizii pe anul 1994, Curtea Supremă de Justitie, Editura Actami, 1995

43. Culegere de decizii pe anul 1997, Curtea Supremă de Justitie, Editura Actami, 1998

44. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul 1997, Curtea de Apel Bucuresti, Editura Actami, 1998

45. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul 1999, Curtea de Apel Iasi, Editura Actami, 2000

46. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anii 1994-1998, Curtea de Apel Brasov, Editura Actami, 1999

47. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul 1998,Tribunalul Timis, Editura Actami, 1999

75

48. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anii 1997-1998, Tribunalul Suceava, Editura Actami, 1999

49. Culegere de Practică Judiciară Penală pe anul 1991, Tribunalul Judetean Constanta, Editura Actami, 1992

50. Culegere de Practică Judiciară Penală pe semestrul II pe anul 1998, Tribunalul Ploiesti, Editura Actami, 1999

51. Revista Româna de drept52. Colecţia revistei „ Dreptul”53. Colecţia „Justiţia Nouă”54. Colecţia „Legalitatea populară”

76