nomen artis. nr. 5-21.luna mai.2013
DESCRIPTION
ARTS magazineTRANSCRIPT
MEMBRI DE ONOARE :
AAccaadd.. pprrooff.. ddrr.. CCoonnssttaannttiinn BBăăllăăcceeaannuu SSttoollnniiccii –– RRoommâânniiaa
ŞŞtteeffaann ddee FFaayy –– CCoonnssuulluull OOnnoorriiffiicc aall RRoommâânniieeii llaa NNiissaa,, FFrraannţţaa
PPrrooff.. uunniivv.. ddrr.. AAllbbeerrtt KKoovvááccss –– PPrreeşşeeddiinntteellee FFuunnddaaţţiieeii CCuullttuurraallee EEsstt--VVeesstt,, RRoommâânniiaa
PPrrooff.. uunniivv.. ddrr.. GGeellccuu MMaakkssuuttoovviiccii –– PPrreeşşeeddiinnttee ffoonnddaattoorr şşii mmeemmbbrruu ddee oonnooaarree aall
UUnniiuunniiii CCuullttuurraallee aa AAllbbaanneezziilloorr ddiinn RRoommâânniiaa,, pprrooffeessoorr ddooccttoorr îînn iissttoorriiee uunniivveerrssaallăă
PPrrooff.. uunniivv..ddrr.. AAllbbeerrtt KKoovvaaccss -- RRoommâânniiaa
PPrrooff.. uunniivv.. EElleennaa LLoogghhiinnoovvsskkii –– RRoommâânniiaa
MMiirrcceeaa AAuurreell BBuuiicciiuucc -- RRoommâânniiaa
PPrrooff..ddrr.. TTeerreezziiaa FFiilliipp,, RRoommâânniiaa
PPrrooff..ddrr.. GGiioovvaannnnii RRoottiirroottttii,, IIttaalliiaa
AAssiisstt.. ddrrdd.. DDeessppiinnaa EElleennaa GGrroozzăăvveessccuu,, RRoommâânniiaa
MMaarriiaa CCOOZZMMAA -- DDooccttoorraanndd îînn DDrreepptt llaa SSoorrbboonnaa,, PPaarriiss,, mmeemmbbrruu UUSSRR
EEmmiilliiaa IIvvaannccuu -- LLeeccttoorr llaa UUnniivveerrssiittaatteeaa „„AAddaamm MMiicckkeewwiicczz””,, PPoozznnaann,, PPoolloonniiaa
Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron
Mihai Cătrună
Mihai Păun
George Ghe. Ionescu
CCAASSEETTAA RREEDDAACCŢŢIIEEII::
Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae
Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron
Secretar general de redacţie: DDoorriinnaa LLiittrrăă
Corector: Ovidiu Cristian Dincă şi Adrian Tucu
Redactori: Odette Mărgăritescu,
Georgina Ecovoiu
Cristian Neagu,
COLBORATORI ASOCIAŢI :
AAddaallbbeerrtt GGyyuurriiss –– GGeerrmmaanniiaa
CChhrriissttiiaann WW..SScchheennkk –– GGeerrmmaanniiaa
DDaanniieell MMeeddvveeddoovv-- SSppaanniiaa
DDoorriinnaa ŞŞiişşuu PPllooeeşştteeaannuu -- IIrrllaannddaa
EElleennaa BBuuiiccăă--BBuunnii –– UUSSAA
EElleennaa RRooddiiccaa LLuuppuu -- RRoommâânniiaa
EEuuggeenn CCoojjooccaarruu –– GGeerrmmaanniiaa
Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună
Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu
Editor on-line : - ing. Mihai Păun
E-mail redacţie : [email protected]
E-mail redactor-şef: [email protected]
E-mail editor on-line : PAUN Mihai <[email protected]>
AANNUULL IIII,, nnrr.. 55//2211,,
- mmaaii,, 22001133 --
RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS““ îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa
ccrreeaarreeaa uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu
ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..
******
ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa CCuullttuurraallăă EEsstt--VVeesstt..
PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 2
„Viaţa este uneori foarte zgârcită; trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou.Totuşi,
odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în
clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta.”
Paolo Coelho
„Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte...”
William Shakespeare
„Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.”
Lev Tolstoi
„Fericirea a trecut repede prin viaţa mea. Am urmat-o şi-am adormit în braţele ei. Când m-am
trezit eram singur.”
Victor Hugo
„Secretul vieţii nu este să ai tot ceea ce îţi doreşti, ci să-ţi doreşti tot ceea ce ai.”
„Dacă folosim orice experienţă ca să ne sporim cunoştinţele pentru a le folosi spre binele
omenirii, aceasta va produce o schimbare în noi şi în lumea noastră; cunoaşterea este putere.”
Francis Bacon
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 3
1
Personalitate impunătoare şi poliva-
lentă a culturii interbelice care a marcat perioada
respectivă prin elemente de originalitate, Lucian
Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoţi,
fiul lui Isidor Blaga şi al Anei (n. Moga), de origine
aromână. Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte
el însuşi, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cu-
vântului (viitorul poet – care se va autodefini mai
târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o
lebădă” „Sufletul lui e în căutare,/în mută, seculară
căutare,/de totdeauna,/şi până la cele din urmă
hotare” (Autoportret, 1942) – neputând să vorbeas-
că până la vârsta de patru ani).
A urmat primele clase la Sebeş, la Şcoala
Primară Germană (1902-1906), după care a urmat
Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914), un-
de era profesor ruda sa, Iosif Blaga2, a debutat în
ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi
în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson3 (1914). După moartea tatălui, familia se
mută la Sebeş în 1909. În anul 1911 călătoreşte în
Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând
cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale
1 Lucian Blaga – a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist,
profesor universitar, academician şi diplomat român. (n. la Lancrăm, lângă Sebeş, la 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961, Cluj). 2 Iosif Blaga (n. 1864, Lancrăm - d. 1937, Brașov) a fost profesor la
Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov (1891-1915), director al liceului (1915-1927), protopop ortodox al Brașovului (1927-1937), a fost ginerele comerciantului Tache Stănescu. A fost unchiul lui Lucian Blaga şi autorul primului tratat românesc de teoria dramei. 3 Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a
fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.
acestei ţări. A urmat cursurile Facultăţii de Teolo-
gie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916, pe
care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filo-
sofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii
1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie
(26. XI. 1920), cu teza: Kultur und Erkenntnis (Cultură
şi cunoştinţă). (Aici a cunoscut-o pe Cornelia Bre-
diceanu4, cea care îi va deveni soţie.)
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit
cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind re-
dactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din
Lugoj. În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând suc-
cesiv posturi la legaţiile ţării noastre din Varşovia,
Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938),
Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost
ales membru al Academiei Române în 1937. Discursul
de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc. În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an
devine profesor de filosofia culturii la Universitatea
din Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu în
anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu re-
dactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care
va apărea un an. Din 1948, îndepărtat de la catedră,
lucrează ca cercetător în cadrul filialei din Cluj a
Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei. În
anul 1956 Lucian Blaga a fost propus pentru a primi
premiul Nobel pentru literatură de către Rosa del
Conte5 şi de criticul Basil Munteanu6, dar se pare că
ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade. Cei doi nu
locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei
cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la
Paris, unde se exilase din motive politice. Autori-
tăţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste
gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof
idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la e-
diţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del
Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine
4 Vezi la pag. 5 „Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu”.
5 Vezi nr. 6 al revistei: In memoriam Rosa del Conte /p.72.
6 Basil Munteanu (n. Vasile Munteanu, 9 noiembrie 1897, Brăila -
d. 1 iulie 1972, Paris) a fost un istoric literar român, critic literar și filolog, membru al Academiei Române. A fost de asemenea profe-sor de literatură comparată la Facultatea de Litere din București. A fost timp de câteva decenii secretar de redacție al Revistei de lite-ratură comparată. A fost un autor bilingv care a scris cu egală ușu-rință în limba română și în limba franceză. După ce s-a refugiat în Franța în 1946 (cu ocazia plecării în Franța ca membru al delegației României la Conferința de Pace din Paris) s-a semnat cu numele Basil Munteano
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 4
lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui
Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tă-cerile lui Lucian Blaga. Lucian Blaga se stinge din
viaţă la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm
în ziua de 9 mai, când ar fi împlinit 66 de ani.
Lucian Blaga a rămas în istoria literaturii române prin
întreaga sa operă. Astfel, amintim câteva dintre vo-
lumele de versuri: Poemele luminii (1919), Paşii profe-tului (1921), În marea trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Poezii (1962) –
volum postum cuprinzând ciclurile Mirabila sămânţă, Vara de noiembrie şi Stihuitorul. Postum au apărut şi
ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul. Dramaturgie –
Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea apelor
(1923), Daria (1925); Fapta; Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşterul Manole (1927); Cruciada copiilor
(1930); Avram Iancu (1934); Arca lui Noe (1944);
Anton Pann (1945).
În anii cincizeci, a scris un roman cu carac-
ter memorialistic, căruia editorii de mai târziu i-au
atribuit titlul Luntrea lui Caron. Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia cunoaşterii (1943): Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea lucife-rică (1933), Censura transcendentă (1934); Trilogia culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mio-ritic (1936/37), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi valoare
(1939), Despre gândirea magică (1941), Ştiinţă şi creaţie (1942). Cea de-a patra,Trilogia cosmologică,
a rămas în stadiul incipient, fiind publicată doar o
primă parte: Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în
decembrie 1939).
Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în
volumele Pietre pentru templul meu (ediţia I-a –
1919; ediţia a II-a – 1920), Discobolul (1945) şi
Elanul insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi
două cursuri ale profesorului de filosofie Lucian Bla-
ga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şi Aspecte antropologice (1948).
„Opera lui Blaga e cunoscută, inclusiv din re-
editările şi comentariile tot mai numeroase ale ulti-
mului sfert de veac. O sumară trecere a ei în revistă
poate ajuta totuşi analiza ulterioară. Printr-un re-
ducţionism extrem, putem delimita patru compar-
timente, două principale şi două ajutătoare. În prim-
plan, cu drepturi egale, se află poezia şi filosofia.
Fiecare e apoi „secondată” într-o manieră specifică:
poezia – de teatru, filosofia – de aforisme. Teatrul e
prin excelenţă poetic (dar şi cu răsfrângeri medi-
tative), aforismele sunt concentrate de gândire (de-
seori şi de natură poetică). Direct sau indirect, de-
dublarea fundamentală patronează întreaga crea-
ţie.”
(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”,
Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.222-223).
„S-ar putea argumenta (…) oricare dintre
următoarele patru variante de interpretare a ope-
rei lui Blaga: filosofia este dependentă de poezie;
poezia este dependentă de filosofie; filosofia este
independentă de poezie; poezia este independentă
de filosofie. Polarizările s-au datorat şi „tainelor”
prezente în fiecare dintre domenii. Savantele aso-
cieri şi disocieri nu anulează însă o firească între-
bare de bun-simţ: care dintre activităţi i-a folosit
mai degrabă celeilalte? (…) Răspunsul pare evident:
„motorul” receptării lui Blaga a fost poezia, expli-
cat, între altele, şi prin spontana aderenţă la poezie
a unui public mult mai larg decât în cazul filosofiei.
Poezia pretinde intuiţii sensibile, filosofia cere o cu-
noaştere intelectivă, pentru care mai puţini sunt
pregătiţi. Cu o cheie atât de simplu universală orice
uşă ar trebui să poată fi deschisă pe moment. Dar
îndărătul primei evidenţe, de necontestat, ar mai
putea să existe şi alte motivaţii.”
(Ion Ianoşi, „O istorie a filosofiei româneşti”, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p.226).
Viorela Codreanu Tiron
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 5
LLuucciiaann BBllaaggaa şşii CCoorrnneelliiaa BBrreeddiicceeaannuu
PPooeezziiaa ddrraaggoosstteeii,, llaa LLuuggoojj
de Adriana Weimer
E uimitor cum dragostea poate scoate din
adâncul fiinţei umane cele mai înălţătoare rezo-
nanţe ale spiritului: poezia şi muzica. Astfel, pentru
Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când
era student la Universitatea din Viena, puternica
dragoste faţă de Cornelia Brediceanu a fost acea
„mirabilă sămânţă” care i-a încolţit în suflet poeziile
din Poemele luminii, după cum mărturiseşte, atât de
elocvent, însuşi poetul în volumul autobiografic Hro-nicul şi cântecul vârstelor (volum postum, Editura
Tineretului, Bucureşti, 1965); în aceste mărturisiri,
nobilul sentiment al dragostei, al dragostei faţă de
lugojeanca Cornelia Brediceanu, este retrăit de Lu-
cian Blaga cu o intensitate şi cu o sinceritate rar
întâlnite:
„[...] altceva mai adânc şi mai esenţial avea să
intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea.
[...] Intram la Universitate (n.r.: Universitatea din
Viena). [...] descifrez cu emoţie un alt nume româ-
nesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia
B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B. n-am
mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi
mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc
aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când
am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. [...] Inima mea
cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş
putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste lo-
curi. [...] Printre cei dintâi care aşteptau, era dom-
nişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi
remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei
câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu
adevărat. [...] Străinătatea cu aer fin, adus de pe
unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.r: a stat un an
în Elveţia), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă
nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică,
liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature
acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana sub-
ţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făp-
tura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea,
făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în
ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima
îmi bătea, inexplicabil.” (n.r.: Dintr-o remarcă a unui
licean din generaţia Corneliei Brediceanu, Dorli Bla-
ga, fiica Corneliei şi a lui Lucian Blaga, îşi aminteşte:
„O cunoştea pe mama şi spunea despre dânsa că era
foarte frumoasă. Era aşa de frumoasă, încât ei, bă-
ieţii, n-aveau curajul să vorbească cu ea”. Dar de a-
ceeaşi părere era şi Dorli Blaga însăşi despre mama
ei: „Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată.
Avea anume siguranţă în felul de a apărea în lume
[...]”.)
„[...] Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea
ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi
părăsesc locul. Mă duc lângă ea. [...] Şi am vorbit
despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace,
eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat
autorizat” al cuvântului.”
„O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bi-
bliotecă, cele mai adesea. [...] Întâlnirile, întrucât
dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau
întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele
tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin
inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre
proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile
mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am
mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că
în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am
preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o
ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi co-
munica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.”
„Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târ-
zie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat
[...]. Verişoara mea a remarcat acest lucru [...]: „Ce e
cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar prin-
tr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji odată cu sânge-
le. Verişoara m-a sărutat, văzându-mă atât de fe-
ricit. [...] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci
în cea mai potrivită dispoziţie sufletească [...].
Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din
centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam
muzeele, bisericile, teatrele [...].”
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 6
„Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la
sfârşitul lui iunie (n.r.: 1917) acasă, la Mama. Acasă
mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă
ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pre-
gătea să plece în Banat (n.r.: la Lugoj), la familia ei
(n.r.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea
şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la
un frate de-al ei (n.r.: Caius Brediceanu). Ce se în-
tâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit
steaua norocului (n.r.: aşa credea pe atunci Lucian
Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia
scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei [...] că „s-a
logodit”. [...] fratele Corneliei mă invita pentru luna
august în localitatea lor natală din Banat (n.r.: la Lu-
goj), „ca să ne cunoaştem”.”
Dar, ca toate marile iubiri, şi cea dintre Lu-
cian Blaga şi Cornelia Brediceanu a întâmpinat şi
mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice
simţăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiţi au tre-
cut învingători; această suferinţă a dat naştere ce-
lor mai profunde sentimente, rodind în mintea şi în
sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii:
„Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu
pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părin-
tească a Corneliei (n.r.: casa familiei Brediceanu din
Lugoj). [...] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese
aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de
altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lu-
crurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după
această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat exis-
tenţa spre a face vreo impresie. [...] Au urmat nopţi
şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe,
arse de chin. [...] M-am retras în sângele şi în tăce-
rea mea. [...] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris
Corneliei nicio scrisoare. Cineva în mine începuse să
cânte. Şi însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. N-
am mai trimis Corneliei niciun răvaş. Dar într-o zi i-
am trimis poeziile, aşa ca ale unui autor oarecare. În
octombrie (n.r.: 1917) am plecat la Viena. În aceeaşi
zi pleca şi Cornelia spre aceeaşi ţintă. [...] A cincea
zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universităţii. Eram
acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câ-
teva noi poezii. Ea mi-a surâs calm şi cu tristeţe. [...]
Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu.
Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele,
la Cornelia. Aşteptam o scrisoare. [...] De la Viena
nu-mi mai sosea nicio scrisoare. În zadar mai aştep-
tam sâmbăta pe înserate la „curmătura respiraţiei
tăiate” [...]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău
de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un
sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înfi-
inţat în acelaşi timp şi insomniile cu alaiul lor de vi-
suri, ce-mi parodiau fantastic şi sfâşietor temerile
omeneştii mele inimi. Sângele mi se primenise în lu-
minozitatea de iarnă a peisajului, dar nicio veste nu
venea să mă restituie mie însumi şi sufleteşte. [...]
Pe la sfârşitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în
sfârşit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor
mele îşi scuza plauzibil tăcerea, şi-mi spunea unele
cuvinte de consolare, ba se felicita că poşta a con-
fiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi
sosească: altfel probabil că nu i-aş fi trimis cele mai
noi poezii.”
Aşa cum bine a intuit tânărul poet la Corne-
lia Brediceanu, admiraţia şi aplecarea ei asupra poe-
ziei, respectul faţă de acest nobil sentiment al crea-
ţiei s-au dovedit a fi nu doar mari calităţi, ci şi ma-
terializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga: „[...] în
ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.r.: la Vie-
na, în Parcul Mare din faţa Parlamentului). Eram ti-
neri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice
mari, ce încercau să se nască sub ochii noştri. [...] O-
dată, pe când părăseam Biblioteca (n.r.: Biblioteca
Universităţii din Viena) [...], Cornelia mă întâmpină
veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de
departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care
tocmai o ridicase de la portar. Ajungem faţă-n faţă.
„Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar ştii –
foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea
Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură
răsuflare, ce ardea toate virgulele. Şi Cornelia prin-
se a-mi povesti, cu o introducere şi cu mici ocoliri, că
mai acum câteva săptămâni, în dorinţa de a pregăti
editarea, a trimis, fără a-mi cere consimţământul,
poeziile mele profesorului Sextil Puşcariu7 de la
Cernăuţi (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate
în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scri-
soarea şi citii. Aprecierile profesorului, care era şi
critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă
găseam, neaşteptat, negândit, în faţa întâielor pă- 7 Sextil Iosif Pușcariu sau, mai scurt, Sextil Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877,
Brașov - d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român de origine aromână (macedoromână) (vezi: Hristu Cândroveanu, „Un veac de poezie aromână").
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 7
reri ale unei terţe persoane asupra încercărilor me-
le, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau
într-adevăr destinate să-mi dea încredere şi să mă
întărească în hotărârea de a tipări volumul, de înda-
tă ce se va termina războiul. [...] Nu aveam înclinarea
de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de
timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Ţineam
gata de tipar cele două volumaşe, Poemele luminii şi
Pietre pentru templul meu (aforisme). [...] Pe la
mijlocul lunii martie (n.r. 1919), mi se oferea posi-
bilitatea de a-mi tipări, relativ mulţumitor, dacă se
ţine seama de condiţiile postbelice şi provinciale de-
atunci, cele două volumaşe. Poemele (n.r.: Poemele lu-minii) au intrat în lucrare la Orăştie, iar aforismele
(n.r.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. [...] Pe la
sfârşitul lunii, cărţile se iveau în lumina vitrinelor.”
Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgos-
tit, din puritatea şi profunzimea primei iubiri, a in-
tenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute
de presa vremii şi de criticii literari ca atare. Astfel
a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe
drumul creaţiei literare, alături şi împreună cu Cor-
nelia Brediceanu.
Legată de episodul „începutului de drum” al
poeziei lui Lucian Blaga (este vorba de anul 1917)
este şi mărturisirea actului solemn al creaţiei, al
dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul
a făcut-o unui bun prieten.
Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga şi a
Corneliei Brediceanu, îşi aminteşte strânsa relaţie
dintre poet şi Cornelia Brediceanu în ceea ce pri-
veşte poezia, creaţia: „Mama a păstrat toate manu-
scrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea şi la
Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota
data când au fost începute lucrările, când au fost în-
cheiate, a câta redactare este etc. În ce priveşte
poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost pri-
ma ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur,
când am început să înţeleg şi eu, îmi citea şi mie, dar
nu ca să-mi ceară o opinie... Dacă cerea o opinie, o
cerea mamei mele şi ţinea seama de unele observaţii
ale ei. Mama le bătea la maşină când textele erau
definitivate... Şi aşa se pregăteau volumele pentru
tipar...”. Dragostea dintre Cornelia Brediceanu şi Lu-
cian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest pro-
fund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndră-
gostiţilor oricăror timpuri. Câteva fragmente din
scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea
Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce
priveşte puterea dragostei ce i-a unit:
„Sfinxule dragă, [...] Lumea este un singur
mare sfinx – şi Tu al doilea... [...] Faţă de Tine nu am
numai - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului
nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916)
„Mireasa mea, deseori este instinctul un
echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului,
căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine in-
stinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe în-
tâmplări nu ştii. Totuşi sunt fapte alese pentru care
se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea
noastră, fără îndoială, îşi serbează cea mai mare
sărbătoare!” (4.07.1917)
„Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul,
pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nos-
tru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de
gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.” (15.01.1918)8
Corina Chirilă - Copacul iubirii –
8 Bibliografie: Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura
Tineretului, Bucureşti, 1965; I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Lucian Blaga, Corespondenţa ( A - F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 8
PPaauull DDoorruu CChhiinneezzuu9
şi-acest mereu reluat
şi-acest mereu reluat
În cercuri tot mai mari se pierde imaginea
pe care copilul încearcă s-o prindă
în cercuri tot mai fugare prin propria lor rază
totul să se rostogolească sau poate să clipească
într-un mod limpede şi curios taina luminii -
sunete liniştite să preceadă căutarea paşii atât
cât pot atinge tălpile mâinile atât cât pot
prinde strâns degetele câte o umbră sau două
peste care gândul plin de-ntrebări să se lase
tot mai liniştit precum după crivăţ
fulgii lin căzând pe pământ şi-acest mereu
reluat şi iar reluat la infinit fără odihnă
unde se îndreaptă
şi cui deschide şi închide imensitatea ?
Umbra nostră
S-a întors în trupul reptilei
şi zilele care i-au mai rămas
se zvârcolesc undeva în spate -
nu o tulbura tu frate călătorule
treptat va prinde un alt contur
şi-atunci vei fi devorat
nu o tulbura tu frate călătorule
ai să te pierzi în cuvinte şi nimeni
n-are să-ţi mai întindă o mână
asemeni ierbii vei deveni
asemenea nopţii
iar din gura ta vor ţâşni rând pe rând
9 CHINEZU, Paul Doru (Ionel Dorel Chinezu) poet, membru USB, filiala
Timişoara, n. 9 04.1954. Colaborări la: „Orizont”, „Ateneu”, „Tomis”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Transilvania”, „Luceafărul”, „Familia”, „Contrapunct”etc. Volume publicate: Înaintea ecoului, Bucureşti, Editura Litera, 1978; Vibraţia sevelor, Timişoara, Editura Facla, 1988; Anamorfoze, Lugoj Press, 1994; Anamorfoze, Timişoara, Editura Marineasa, 1997; În ideea uşilor,Timişoara, Editura Marineasa, 1998; Cartea poeţilor, Lugoj Press, 1994.
toate izvoarele pământului.
Rămân doar cuvintele
Un înapoi ascunde soarele-n razele sale
un veşnic niciunde pe care-l tot căutăm
distanţele sărăcind şi gândurile aducând -
nu e câmpie pentru seminţele noastre nu e lut
pentru aceste trupuri şi nu mare în care
ochiul să ni-l aruncăm dezvelindu-l de pleoapă.
Aidoma urmei de zbor a păsării este vrerea
pe care-o agităm între atâtea secunde
aidoma cărnii prinsă de os este naşterea de ceea
ce ne desparte şi n-avem ecouri -
rămân doar cuvintele unul intrând în altul
ca nişte umbre ce-mbrăţişează trotuarul
atunci când imaginea zilei alungă din case
toţi oamenii cetăţii !
Foto: Alex Ştirbu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 9
Mihai Ştirbu
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul
şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în
istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de
cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de am-
basador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a
implicat în promovarea muzicii româneşti, contri-
buind la recunoaşterea internaţională a compozito-
rilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.
George Enescu a fost şi este cel mai impor-
tant compozitor al nostru, dotat cu o sensibilitate şi
o capacitate de a acumula, de geniu, încă din copi-
lărie. La patru ani citea, scria, aduna şi scădea. La
cinci ani cunoştea notele muzicale, era talentat la
poezie, desen şi pictură. „La 6 ani făceam portrete
şi peisagii. Opoziţia culorilor îmi dădea senzaţii tot
atât de înfiorătoare ca şi sunetele”. La nouă ani vor-
bea deja engleza, franceza şi germana.
Crescut de o mamă mult prea grijulie, din
cauza pierderii altor patru copii, înainte de a-l fi a-
vut pe micul Jurjac (aşa-l numea familia), îl „su-
foca” prin măsurile de precauţie, exagerate în ce-l
privea: „nu am fost un copil răsfăţat, ci un copil ado-
rat până la exces, până la sufocare. Când mă gândesc
la copilărie, simt încă în jurul meu vigilenţa înspăi-
mântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai
mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru
mine. În această căldură de seră, sufocantă şi ten-
sionată, m-am maturizat prea repede. Şi, dacă as-
tăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de
viu, explicaţia cred că trebuie căutată în copilăria
mea” (cf. Amintirile lui G. Enescu de Bernard Gavoty).
George Enescu s-a născut în cătunul Liveni-
Vârnav, care nu exista pe harta de atunci a ţării,
între dealurile Dorohoiului. Din actul de naştere
întocmit pe 9 august, rezultă că „s-a născut alal-
tăieri”, adică pe 7 august pe stil vechi’. Părinţii săi
erau Costache şi Maria. ***
Mama, (născută Cozmovici) la Mihăileni, era o doamnă ca oricare altele, dar ştia să povestească fru-mos. Fusese şcolită la pensionul de fete din Cernăuţi, de aceea cânta la pian şi chitară. Era o fire sensibilă, pe care soarta o pedepsise crunt, pe nedrept. Cum altfel poţi spune după ce născuse patru copii morţi, iar alţi şapte îi muriseră de meningită şi de anghină difterică, bolile vremii? De aceea, bucuria imensă de la naşterea lui George era umbrită, pe bună dreptate, de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde şi pe el. Pentru a-l păzi de rele cu orice preţ, recurgea la ritualurile şi obiceiurile băbeşti aflate de la săteni, şi la implorări către divinitate în biserici. Conform lui Viorel Cosma: „Unii povestesc că înainte să-l nască pe Enescu, Maria a visat că el va trăi şi va deveni faimos, dacă va fi născut pe cuptorul din odăiţă şi va fi botezat de doi veri. A făcut întocmai. Toate hăinuţele cu care l-a îmbrăcat fuseseră mai înainte trecute pe sub altarul bisericii. Nu a dat voie nimănui să se atingă de leagănul copilului. Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică. La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, în-credinţându-l unei doici tinere şi sănătoase, Aniţa lui Toader Ilcu. În primii ani, a fost lipsit de orice tovarăş de joacă şi nu a cunoscut pe niciunul din verişorii lui.” A avut o copilărie „de seră”, chinuită, dramatică. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie” – spune tot Enescu. „Cea mai mică indispoziţie a mea o prăbuşea de durere şi spai-mă”. Ba, mai mult, tot mama s-a opus vehement înscri-erii lui la şcoală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.
Tatăl – Costache, avea încă din copilărie o re-marcabilă voce de tenor, datorită căreia a fost trimis de părinţi la Seminarul de la Socola, asemeni lui Crean-gă, mai demult. Dar nici lui nu i-a plăcut haina preo-ţească şi s-a dedicat profesiei de învăţător. Deşi era un om cultivat, cunoscând limbile franceză şi latină, ştiind istorie şi apreciind versul lui Eminescu, în timp a renunţat la cariera didactică, preluând în arendă moşia Institutului botoşănean „N. Sofian” din Cracalia. A fost un om bun şi un bun cetăţean al localităţii în care se stabilise. Era respectat şi iubit de săteni, devenind primar. Se spune că la marile sărbători oferea mese gratuite pentru văduve şi săraci, de aceea în timpul răscoalei din 1907 a fost ocolit de furia ţăranilor. După despărţirea de mama lui George, Costache Enescu avea obiceiul de a invita pe moşie cunoştinţe din străinătate. Aşa s-a îndrăgostit de o foarte tânără poloneză, lăsa-tă de tatăl ei în vacanţă la Cracalia, de dragul frumu-seţilor naturale. Ajungând însărcinată, tânăra poloneză – Maria Ferdinand-Suschi - a rămas acolo şi l-a născut pe Dumitru Bascu, fratele vitreg al lui Enescu, viitorul pictor la care muzicianul a ţinut enorm.
***
Încă din copilărie, George Enescu avea o
memorie fantastică, şi a sunetelor, dar şi o memo-
rie vizuală. Era mic şi se distra „prinzând broaşte şi
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 10
păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al
corzilor. Auzea un cântec o singură dată, şi-l reţi-
nea. După o seară cu muzică, dimineaţa îşi uimea bu-
nicul: „I-ascultă, moşule, iac-aşa cântau lăutarii a-
seară!”. Dovada că în familie sensibilitatea pentru
muzică era un fel de calitate, sau tradiţie, este fap-
tul că bunicul Gheorghe Enescu - preot - avea „o vo-
ce îngerească”. Străbunicul dinspre tată - Enea Ga-
lin, cel care-şi schimbase numele din Enea în Enescu,
ar fi fost printre cei mai cunoscuţi cântăreţi în
strană.
La doar 3 ani, copilul minune George, avea
să-şi hotărască viitorul, după ce ascultase, întâm-
plător, un taraf, undeva, într-o staţiune balneară,
apropiată de satul natal. A doua zi a încercat să-şi
reconstituie din memorie instrumentele tarafului:
vioara, ţambalul şi naiul. Vioara şi-a improvizat-o cu
„un fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (cf.
Amintirile lui G. Enescu, de Bernard Gavoty), ţambalul
cu nişte beţe din lemn, iar naiul, şuierând printre
buze. La 4 ani, părinţii i-au dăruit viitorului muzician
o vioară mică, cu trei coarde. Realizând că nu era o
vioară adevărată, a aruncat-o în foc. Doar după ce a
primit o vioară (de data aceasta, adevărată, nu de
jucărie), având ureche muzicală, a învăţat să cânte,
pe o singură coardă, cu un singur deget, exersând
după melodiile auzite până atunci. De la 5 ani, deja
îşi dorea să ajungă compozitor: „Lucru curios: nu şti-
am nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am
avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze
şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi
compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai
târziu Enescu, criticului şi jurnalistului de radio Ber-
nard Gavoty. Primele „lecţii” de vioară le-ar fi primit
„după ureche” de la legendarul lăutar din Dorohoi,
Lae Chioru, care a renunţat repede să-l dăscălească,
motivându-le părinţilor că „nu mai are ce să-l înveţe
pe copil, că el prinsese deja toate „şmecheriile” vio-
rii. Încă din anul 1886, Eduard Caudella (fost copil
minune şi el), remarcase talentul deosebit al lui
George Enescu, drept care i-a sfătuit părinţii să-l
îndrepte către studii muzicale. Memorabil a fost
momentul în care Caudella a vrut să-l asculte pe
micul artist. Spontan, fără emoţii, copilul de cinci ani
i-a replicat: „De ce nu îmi arăţi întâi ce ştii mata?”.
Eduard Caudella era compozitor, profesor la Con-
servatorul din Iaşi. Mai târziu, după o altă audiţie,
entuziasmat, Caudella a insistat ca băiatul, ajuns la
vârsta de şapte ani, să meargă la studii la Viena.
Un rol important în educarea lui George E-
nescu l-a avut „guvernanta” franceză, Lydie Cedre,
care a ştiut să se poarte, astfel încât a devenit par-
că membră a familiei. Discretă, sigură pe calităţile
sale de bun pedagog, a ştiut să şi-l apropie pe „Jor-
jac”. Convinsă că apelativul „Jorjac”, utilizat de pă-
rinţi, era la origine un nume francez compus, i-a zis
Georges-Jacques - Jorjac. Ea l-a învăţat pe micul
George desen, pictură, limbile franceză, germană şi
engleză, dar şi golf, filatelie şi muzeistică.
La Viena, îngrijoraţi de pericolele la care
putea fi expus copilul încă mic, atât de mult dorit, l-
au însoţit părinţii şi Lydie Cedre. După câteva luni,
îmbolnăvirea mamei a obligat-o să revină în ţară,
copilul rămânând în grija guvernantei. Ea a ştiut să-l
scoată din starea „de copil ciudat”, indusă incon-
ştient, din cauza traumelor psihice ale părinţilor ca-
re-şi pierduseră ceilalţi copii. L-a dus în Grădina Pu-
blică, la frizer, la bazinul de înot Florabad, la foto-
graf. Enescu le scria săptămânal părinţilor, încântat
de viaţa de acolo: „Alaltăieri seară am fost la Operă;
s-a dat Barbier von Sevilla şi la sfârşit un balet
(Puppenfee)”. „Domnişoara mi-a cumpărat alt con-
cert de Beriot”. „Sâmbătă o să mergem la Operă, la
Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din
Belvedere. Să fi văzut acolo pictură! Acuma mi-a
cumpărat D-ra nişte note şi le cântăm la patru
mâini”. Având şi alte obligaţii, în 1891 ea a plecat,
copilul de zece ani rămânând singur la Viena. După
trei ani, în 1894, Enescu avea să ajungă la Paris, la o
gazdă recomandată de aceeaşi Lydie, care în ultima
scrisoare i-a recomandat: „Să fii foarte modest şi să ştii că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare”. Răspunsul a-
vea să fie pe măsura aşteptărilor ei: „Nu fiţi în-grijorată, Domnişoară, că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gândesc la D-voastră şi la bunătatea D-voastră în ce mă priveşte. Elevul D-voastră, care vă iubeşte din tot sufletul, G.E.”.
Evident, deşi plecase de acasă la şapte ani,
în fiecare vacanţă de vară îşi vizita părinţii la Cra-
calia şi Mihăileni, unde se stabilise mama (în casa pă-
rintească) în urma despărţirii de Costache. Motivul:
la vremea aceea, cancerul era considerat boală con-
tagioasă. Imediat după despărţirea de soţ, mama lui
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 11
Enescu se retrăsese la mănăstire, unde nu rezistase
mai mult de patru luni, din cauza durităţii traiului
monahal. Din 1887, când avea numai şase ani, datea-
ză primele încercări de compoziţii: „De îndată ce am
avut la dispoziţie un pian, am început să compun. Am
schimbat, cu o adâncă bucurie, instrumentul monodic
pe care cântasem până atunci, cu un instrument poli-
fonic, după ce nu putusem face altceva decât să
execut nişte melodii fără cel mai mic acompania-
ment; ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri!
Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să
compun”.(G. Enescu în B. Gavoty, „Amintirile lui George
Enescu”). Între 1888 şi 1894, George Enescu a studiat
la Conservatorul din Viena, cu profesorii renumiţi ai
vremii: Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger
Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs
(armonie, contrapunct şi compoziţie). Apreciat de
Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul
directorului Conservatorului din Viena, George Enes-
cu, cu acceptul tatălui său, a ajuns la Paris, perfec-
ţionându-se la Conservatorul de acolo, între anii 1895–
1899. Profesori i-au fost: José White şi Martin
Pierre Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi
Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi
Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la
contrapunct. El dorea să compună muzică, nu să de-
vină violonist: „De altfel, încă de atunci, nu mă prea
mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi nu de
performanţe la instrument. Nu visam decât să com-
pun, să compun şi iar să compun. Evocând timpurile
acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi de-
prinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult –
este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, to-
tuşi, din inimă!” (cf. Amintirile lui G. Enescu, de Ber-
nard Gavoty).
Până la urmă, dăruirea şi conştiinciozitatea
pentru lucrul bine făcut, indiferent care era acela, i-
au adus lui Enescu, la Conservator, premiul al II-lea
în 1898 şi un an mai târziu premiul I, când a absolvit
clasa de vioară la 24 iulie 1899. Atunci i s-a dăruit o
vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Încă
din „perioada parisiană” se bucura de o largă recu-
noaştere internaţională, nu doar pentru cele patru
„simfonii de şcoală”, compuse acolo: Poema Română
op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, So-nata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2
(1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în Fa minor, op. 6 (1899). Tot la Paris a înfiinţat şi
condus două formaţii de muzică instrumentală: un
trio cu pian în 1902 şi un cvartet de coarde în 1904.
A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portu-
galia, Marea Britanie şi SUA.
Începutul secolului al XX-lea a coincis fericit
cu apariţia celor mai cunoscute compoziţii ale sale:
cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în
1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filar-
monicii din New York, sub bagheta renumitului com-
pozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905). Rezumând opera lui
George Enescu, putem reţine: 36 de opusuri, 6 lu-
crări fără număr de opus - lucrări simfonice şi con-
certante -,şi 10 lucrări de muzică de cameră. Dato-
rită recunoaşterii şi renumelui internaţional, Enescu
i-a ajutat să-şi perfecţioneze arta interpretativă
pe: Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis,
Ida Haendel sau Arthur Grumiaux, aceştia fiind cei
mai cunoscuţi dintre cei care-i datorează măiestria
dobândită. De asemeni, a susţinut cursuri de inter-
pretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzi-
cale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea
din Illinois (SUA), The Mannes Music School din
N.Y., la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A pre-
dat cursuri de compoziţie la Universitatea Harvard
din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conserva-toire Américain din Fontainbleau (Franţa). În semn
de preţuire şi recunoştinţă pentru întreaga sa acti-
vitate, Enescu a primit distincţii şi titluri: ofiţer şi
cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936),
Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al
Academiei Române din Bucureşti, Membru corespon-
dent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929),
Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931),
Institut de France din Paris (1936) şi Academia de
Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).
În 1913, Enescu a instituit şi a susţinut din
fonduri personale Premiul naţional de compoziţie
George Enescu, acordat anual până în 1946. Orga-
nizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, a-
cest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 12
alături de sume de bani generoase, şansa interpre-
tării lucrărilor în concerte. Deseori, Enescu fusese
invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina
Elisabeta a României (pseudonimul literar - Carmen
Sylva), pentru concerte, recitaluri de vioară. Au şi
colaborat: cu versurile ei în limba germană, a compus
câteva lieduri.
***
Pentru că a fost şi este o mare personali-
tate, viaţa lui sentimentală a fost aproape necu-
noscută, fiind ţinută în umbră, pentru a nu ştirbi cu
nimic imaginea sa de maestru al muzicii româneşti,
deşi casele de la Sinaia şi Tescani o amintesc prin
fotografii şi prin memoria proprie. După ce şi-a des-
chis ochii spre lume, poate în contrast cu educaţia
primită în primii ani de viaţă, nu evita un flirt, mai
ales că fetele tinere îl încurajau. Mediul artistic în
care a trăit, l-a pus în contact cu vechi familii aris-
tocratice româneşti în care erau fete frumoase,
foarte bine educate. Dar şi ele erau trimise de pă-
rinţi pentru studii la Paris, ori tânărul Enescu n-avea
cum să nu le vadă, sau să nu-şi dorească apropierea
de ele. Se pare că pasiunea lui pentru femei era
„moştenire de familie”, pentru că şi tatăl său fusese
un bărbat aprig, care nu respingea iubirea, dacă ea
se întrezărea. Conform profesorului Viorel Cosma:
„George Enescu a fost un bărbat foarte frumos, nu
doar după standardele epocii trecute, ci şi după cele
de acum. Era înalt şi cu o statură plăcută, impre-
sionantă, virilă. O ştim chiar din vorbele lui. Se spu-
ne că într-o zi, la Paris, luând un taxi, şoferul l-ar fi
recunoscut şi l-ar fi salutat cu „Bonjour, maitre!” (Bună ziua, maestre!); Enescu ar fi răspuns imediat
cu un calambur: „Oui, un metre et quatre vingt!” (Da,
un metru optzeci). Se purta şi foarte elegant în ti-
nereţe, pentru că avea de-a face cu cercurile înalte
şi înţelesese repede că succesul carierei ţinea, din-
colo de geniu, şi de relaţiile cordiale pe care le avea
sau nu cu aristocraţia. Îmbrăca numai haine de co-
mandă, bine croite, cu guler tare. Avea mai mereu o
batistă la buzunarul reverului, semn de mare ele-
ganţă. Purta botine cu nasturi sau cârlige şi, într-o
vreme, chiar mânuşi, pentru a-şi proteja mâinile, de
care depindea întreaga sa carieră violonistică.”
La doar 20 de ani, în perioada în care studia
la Paris, când făcuse o vizită acasă, s-a înfiripat o
idilă între Domnica (menajera părinţilor) şi el. Numai
că mai târziu, pe 14 mai 1906, din legătura cu Dom-
nica s-a născut fiica din flori a lui Enescu, Elena
Ferbei, alintată „Didica”. Chiar dacă nu erau căsă-
toriţi, tatăl lui George Enescu a iubit-o pe fată,
considerând-o membră a familiei. Didica, după ab-
solvirea Şcolii de fete din Botoşani, s-a căsătorit cu
moşierul Constantin Dinu în Bucureşti. Soarta a ho-
tărât ca ea să ajungă angajată a Operei Române, la
serviciul de croitorie, din 1953 până în 1962. Spre
cinstea ei, a renunţat la demersurile pentru recu-
noaşterea paternităţii, pentru a nu-i face rău lui
Enescu. A murit la Bucureşti în 1986.
O altă domnişoară care i-a furat inima lui E-
nescu, Elena Duca, Nineta sau „Ninette”, cum o alin-
ta el, era fiica Olgăi Brăiloiu, o aristocrată contem-
porană. Deşi era feminină, purtând rochii elegante,
pălării cu boruri largi, împodobite cu flori, Ninette
putea fi considerată excentrică: avea un suflu băie-
ţesc, un aer modern, conducând automobile, înotând
foarte bine, practicând iarna bobul, participând la
cursele auto alături de bărbaţi. Dar îi plăcea şi să
călătorească, să meargă la expoziţii şi la teatru.
Mult mai târziu, când Nineta Duca a fost întrebată
de fiul ei, Ilie Kogălniceanu, despre „rivala” Măruca,
dacă fusese o femeie frumoasă, cu onestitate ea i-a
răspuns: „Elle n'etait pas jolie, elle etait belle” (Nu
era drăguţă, era frumoasă!). Din străinătate, în scri-
sori, Enescu i se adresa cu „Miss Ninette”, „Miss Ni-
nette cherie” sau „Miss Ninnon” şi le semna, la rându-
i, cu „Chou” (iubiţel), „Chou fidelissim” sau „Pynx”, cu-
vânt derivat din Sfinx, porecla dată de Regina Car-
men Sylva. Ca fapt divers, Nineta îi trimitea din ţa-
ră şerbet. În timp, iubirea lor s-a transformat într-
o sinceră prietenie. După ce a început primul război
mondial, când întreaga Curte Regală plecase la Iaşi
de la Bucureşti, Nineta, dar şi Măruca lucrau în spi-
talul condus de Regina Maria în capitala Moldovei. A-
tunci, Măruca încă mai păstra aparenţa de femeie
căsătorită şi refuza să primească scrisorile lui Enes-
cu acasă. Nineta era mesagera între cei doi iubiţi.
Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a
lucrat mai bine de zece ani, şi se gândise douăzeci-
şicinci, este monumentala operă simfonică Oedip, op.
23. Terminată în 1931 la Tescani, aceasta i-a fost
dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va
deveni, în 1937, soţia lui. Pe prima pagină, marele
muzician a notat data: 27 aprilie 1931. Şi, în loc de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 13
dedicaţie, nişte iniţiale: M.R.T. Aşa ceruse Măruca,
„Prinţesa iubită”. Când o „curta” pe Măruca, o scrii-
toare – Maria Dolores Cosoiu - se îndrăgostise de
Enescu şi intenţiona să divorţeze de soţ pentru el,
dar n-a făcut-o, raţiunea primând, fiindcă avea şi
copii. La zece ani după scurta lor idilă, ea a scris
scenarii inspirate de acea aventură.
Măruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Canta-
cuzino), s-a născut la Tescani, în Moldova, în ziua de
18 iulie 1878. Părinţii ei erau descendenţi ai vechii
boierimi moldovene: Dimitrie Rosetti Tescani şi A-
lice, născută Jora. Tatăl ei s-a sinucis la numai 45 de
ani, fapt care a marcat-o profund toată viaţa. Ea în-
săşi a avut câteva tentative de sinucidere. De altfel,
chiar dânsa povestea de un „rău de Tescani”, de o
„latură întunecată” a locului pe care îl iubea atât de
mult. O ţigancă vrăjitoare, Safta, fusese ibovnică a
bunicului ei, Costache. Pentru ea şi-a alungat soţia,
care ar fi murit de inimă rea, pentru că fusese des-
părţită de copil – tatăl Mărucăi. Când el a crescut,
ar fi fost alungată şi ţiganca. Pentru a se răzbuna,
ea ar fi făcut farmece care au provocat dezechi-
libre majore „în naturile prea sensibile” din familie.
În realitate, se pare că răul pornise chiar de la soţia
bunicului, Eufrosina, născută Romalo. Avea o boală
psihică, boală care s-a transmis ereditar şi nepoţilor
săi: Măruca, avea depresii profunde şi tentative de
sinucidere, băiatul Constantin („Dovie”) s-a sinucis,
iar mezina, Elena (Nellie) a murit nebună. Casa părin-
tească de pe malul Tazlăului avea să fie refugiul ei în
momentele de răscruce ale vieţii. Prima vizită a lui
Enescu la Tescani, a fost în octombrie 1917, în plin
război mondial. Pe Măruca, devenită de aproape un
an prinţesă, Enescu a cunoscut-o întâmplător, în tim-
pul unei plimbări prin pădurile din preajma Castelului
Peleş, în 1907. Maria, chiar dacă mai în vârstă de-
cât el, i-a atras atenţia imediat, fiindcă era o feme-
ie frumoasă, elegantă, graţioasă, inteligentă. Dar,
era căsătorită cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino.
„Măruca avea o fire destul de bizară, de ne-
bună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu
toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări
depresive, când se închidea în casă câte o zi sau do-
uă şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise,
cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se
înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice.
Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă
în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de
prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, a-
veau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la
cer la pământ.” (Viorel Cosma în „Formula As”). Traiul
în cuplu nu îi pria, căsătoria fusese de convenienţă,
dar apăruseră doi copii: Alice, care avea să ajungă
poetă, şi Constantin, devenit un cunoscut pilot de
aviaţie. Mihai Cantacuzino era fiul prinţului Gheor-
ghe Grigore Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi
oameni din România. El construise în 1911 Castelul
Cantacuzino, în Buşteni. Averea uriaşă îi adusese po-
recla de „Nababul”. Prin căsătorie, Măruca devenise
„prinţesă”; dar trăia drama de a-şi fi surprins soţul
în dormitorul propriei surori, Nely...
Tânărul George Enescu, fermecat de frumu-
seţea şi inteligenţa sclipitoare a Mărucăi, a făcut
totul pentru a o cunoaşte mai bine, pentru a se apro-
pia de dânsa, mai ales că sentimentele erau recipro-
ce. „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de
titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de
jasp negru? Destinul în persoană”. Aşa a descris Mă-
ruca prima lor întâlnire, în memoriile intitulate „Lu-
mini şi umbre.” „Înaintează spre mine fatal, irezis-
tibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâm-
pinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâi-
nile pe care i le-am întins cvasiinconştient... Ce s-a
petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit
aproape imediat şi că am rămas singură cu el până
dimineaţa.” Povestea de dragoste se înfiripase într-
o seară, la Castelul Peleş. Fusese sau nu dragoste la
prima vedere, acesta este secretul celor doi. Pentru
Enescu a fost începutul unei legături furtunoase. A
început s-o curteze asiduu, chiar sub ochii soţului ei,
care tolera acest amor. Pentru a-i fi aproape, Enes-
cu a concertat deseori în Palatul Cantacuzino, ris-
când să fie considerat „cântăreţ de curte”. Au ur-
mat întâlniri la ceas de taină, sute de epistole în ca-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 14
re ei îşi arătau iubirea, unul pentru celălalt. Dragos-
tea lui profundă şi apăsătoare pentru Măruca, era
dominantă, obsesivă. Realistă, cu picioarele pe pă-
mânt, femeia îndrăgostită, dar încă măritată, avea
să mărturisească: „Nu aveam nicicum intenţia să mă
căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu libe-
ră în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin
ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”. Era
perioada în care Măruca simţea adesea nevoia să
fugă din calea iubirii lui devastatoare şi epuizante.
George concerta în străinătate, şi-i trimitea scrisori
de dor sfâşietoare. Iată cum o descrie în memo-
riile sale regina Maria pe prinţesa Cantacuzino. „Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire
originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai
fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei
plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii şi
una dintre ele era gustul de a sta aproape în întu-
neric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea să
ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”.
În 1928, Mişu Cantacuzino a murit împreună
cu amanta lui, într-un accident de maşină, astfel so-
ţia devenind „liberă”. Enescu fiind atunci departe,
(deşi revenea adeseori şi-n ţară), Măruca s-a îndră-
gostit de filosoful Nae Ionescu10, care era mai tânăr
decât ea. Muzicianul a iubit-o în continuare pe prin-
ţesa care-şi păstrase şi titlul şi numele, cu aceeaşi
forţă, şi aştepta chinuit de gelozie, căci Măruca se
desfăta cu Nae Ionescu. Enescu asista neputincios
la idila vizibilă. Nae Ionescu era invitat la Tescani,
dar până şi la Vila Luminiş, casa construită (culmea)
de însuşi marele compozitor, în zona Cumpătu din Si-
naia. Nici familia nu privea cu ochi buni această rela-
ţie. Copiii ei, pentru că Măruca suferise o cădere
psihică, s-au grăbit să obţină un document psihia-
tric, document care să ateste incapacitatea ei de a-
şi administra averea, fiindcă printr-o căsătorie, ar fi
pierdut moştenirea rămasă de la tatăl lor. Când Mă-
ruca avea în jur de 55 de ani, filosoful care era ido-
lul studenţilor şi studentelor de a căror vârstă era
10
Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890 - d. 15 martie 1940) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.
mai apropiat, a renunţat la relaţia cu ea. Rănită su-
fleteşte, prinţesa, printr-un necugetat gest dispe-
rat, s-a desfigurat (variante găsite: şi-a dat foc, s-a
ars cu vitriol, sau nu s-ar fi desfigurat din cauza lui
Nae Ionescu, ci ar fi încercat o cremă de faţă pentru
albire şi strălucire - se ştie că Măruca era mai smeadă
la ten - care i-ar fi produs arsuri - parcă îmi place mai
mult varianta asta!!! ) – cf. 121.ro articole Florentina
Bratfanof „Măruca Cantacuzino”.
Imediat, Enescu a revenit în ţară, renun-
ţând la concertele deja anunţate. Poate cu o oare-
care satisfacţie (atâta satisfacţie, câtă ar fi putut
simţi în faţa unei tragedii), că poate Măruca va fi în
sfârşit doar a lui, îndurerat şi impresionat de sufe-
rinţele ei, a îngrijit-o personal. A tratat-o cu ajuto-
rul prietenului său, savantul doctor Marinescu11, a
dus-o la Purkersdorf, lângă Viena, apoi la Lausanne,
pe malul lacului Lemann. Odată refăcută, când a re-
venit la ţinuta sa aristocratică, a acceptat să lega-
lizeze şi-n faţa lui Dumnezeu relaţia lor, care era
„febră şi pasiune”, copleşitoare şi epuizantă. S-au
căsătorit în 1937, într-un apartament, în prezenţa
unei singure martore, Cella Delavrancea. Familiile se
pare că n-ar fi fost de acord cu oficializarea rela-
ţiei. Atunci când preotul începuse slujba de cununie,
a intrat Alice, fata Mărucăi. Şi-a sărutat mama, dar
l-a lăsat pe Enescu cu mâna întinsă. Alice îl detesta
pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă,
nedemn de a se căsători cu o prinţesă. Dispus să
facă orice pentru dragostea lui, Enescu, deşi s-a
simţit umilit, avea să spună mai târziu: „Tout coule
sur moi” (Nimic nu mă atinge). Măruca îl iubise pro-
fund pe Enescu la începutul relaţiei lor, însă nu s-a
ridicat la cota iubirii lui, nu era femeia unei fidelităţi
de-o viaţă. Pentru ea, el nu mai era acelaşi adorat de
odinioară, era doar un soţ necesar. Mai mult, deşi
era inteligentă, profundă, avea şi un fond egoist, pe
care nu l-a ascuns, neacceptând sacrificii: după că-
sătorie nu dorea să fie numită „doamna Enescu”, ci
„Prinţesa Cantacuzino”. La telefon, dacă cineva o so-
licita pe doamna Enescu, punea receptorul în furcă.
După cel de-al doilea război mondial, în ziua
de 6 septembrie 1946, George Enescu şi Măruca au
11
Gheorghe Marinescu (n. 28 februarie 1863, București - d. 15 mai 1938, București) a fost un medic neurolog român, profesor la Facul-tatea de Medicină din București, membru al Academiei Române, fondatorul Școlii Românești de Neurologie.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 15
părăsit definitiv România, fără a-şi uita rădăcinile;
cu lacrimi în ochi el şi-a luat rămas-bun: „Scumpă
ţară şi frumoasă, oh Moldova - ţara mea,/Cine plea-
că şi te lasă, e pătruns de jale grea”. Atunci a făcut
demersurile necesare pentru urmărirea strictă a
banilor pe care urma să-i trimită sătenilor din Liveni
şi Cracalia, afectaţi de seceta grozavă. Voia să se
asigure că banii obţinuţi în concertele din America,
aveau să ajungă la cei care, într-adevăr, aveau ne-
voie de ei. Dragostea, afecţiunea pentru ţară şi po-
por a fost în cea mai mare parte preocuparea lui.
După o şedere în Statele Unite, s-au stabilit defi-
nitiv la Paris, trăind din concerte şi din cursurile de
vară la academia Chigiana din Sienna. Au locuit într-
un „banlieu” parizian, în vila de la Bellevue, până în
anul 1950. Apoi, pentru a-şi reduce cheltuielile, s-au
mutat într-un mic apartament din Rue de Clichy.
George Enescu s-a stins din viaţă în noap-
tea de 4 spre 5 mai 1955. Îşi doarme somnul de
veci în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de
soţia sa, prinţesa, care nu şi-a trecut pe piatra de
mormânt niciun titlu nobiliar; doar „Măruca Enescu,
născută Rosetti Tescanu”. Trebuie spus că Enescu
şi-a dorit ca rămăşiţele-i pământeşti să-i fie îngro-
pate în Moldova. În testament, compozitorul a men-
ţionat că „va reveni în ţară numai când nu va mai
exista regim comunist”... Măruca a trăit până în de-
cembrie 1972 în Elveţia la Vevey, într-un hotel lu-
xos, pe malul lacului Leman. Rămăşiţele ei pămân-
teşti au fost aduse la Paris, alături de ale soţul ei.12
12 BIBLIOGRAFIE - artactmagazine 28 Ianuarie 2013 George Enescu – biografie; georgeenescu.ro „George Enescu, date biografice”; artactmagazine.ro „Românul care rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX”; Formula AS Anul 2012, numărul 1004 Asul de inima „Copilăria unui geniu: George Enescu” (interviu cu muzicologul Viorel Cosma); Viorel Cosma „Muzicieni români în texte şi documente (XVII) Fondul George Enescu”; COMUNITATEA – Lia Neamţ „DESTINUL UNEI IUBIRI CELEBRE GEORGE ENESCU ŞI MARUCA CANTACUZINO”; adevărul.ro 4.09. 2011, CULTURA „O minune pe nume George Enescu”; Formula AS, Anul 2011 Numărul 982; „Asul de inima GEORGE ENESCU - Simfonia iubirii”; - 121.ro articole Florentina Bratfanof „Măruca Cantacuzino”; -jurnalul.ro 15 Iulie 2009 „Doamna de la Tescani, Prinţesa lui Enescu” - Autor: Miruna Munteanu; - anchetatorul 30 septembrie 2011 „Povestea de iubire dintre Măruca şi George ENESCU”; - acum.tv „Femei celebre din România” de Venera E. Dumitrescu-Staia.
Autor: Dia Radu13
A fost singurul muzician român căruia i se poate
aplica fără nicio exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de mu-zică, Enescu14 e azi pentru lumea întreagă o persona-litate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dia-log cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, în viaţă şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia .
Cu vaporul, la Paris
- De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va
mai întoarce?
- Enescu a părăsit România în toamna anului 1946.
Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte le-
gat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru
că se instaurase regimul comunist şi începuse să an-
ticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult,
stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au
pus în gardă. Şi Maruca Cantacuzino (soţia lui) fu-
sese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia
nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere.
Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei
discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul
său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Uni-
te. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu,
după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în
URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anu-
mitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de va-
loare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu
o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi
cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire auto-
mată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa.
Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu
a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se
13 Acest articol a mai apărut în „Formula AS”, Anul 2011, nr. 968. 14 George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, județul Dorohoi (interbelic), România - d. 4 mai 1955, Paris, Franța).
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 16
urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin
Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a
crezut că Enescu şi Maruca se vor opri, de fapt, la
Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde el locuia
deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus
până în Statele Unite, unde a şi rămas trei luni de
zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze,
şi-a făcut iar bagajele şi s-a întors definitiv în capi-
tala Franţei.
- Ciudat este că în vara acelui an, Enescu sem-
nează un testament în care cere, nici mai mult, nici
mai puţin, să fie îngropat la Tescani, împreună cu
soţia sa.
- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest
care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi
totuşi, actul acesta, în care Enescu îşi exprima do-
rinţa de a fi înmormantat la Tescani, a fost de fapt
redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun
prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe mu-
zician de o posibilă confiscare de către comunişti a
casei şi pământurilor Marucăi Cantacuzino. Din pă-
cate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat
acest document.
- Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?
- Dupa căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au
locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino,
care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei,
Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniş-
tite şi mai modeste din spate. Îl deranja monu-
mentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele
serate muzicale. El era un om foarte modest, un
muzician care prefera să călătorească cu trenul la
clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii
Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului,
mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.
Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Ro-
meo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat
după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pen-
tru a o proteja în felul acesta.
- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prie-
teni? S-a adaptat la Paris?
- Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc
în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i
s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând
conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa
franţuzească, pentru că era un om de lume, un om
sociabil, care se descurcă cu lejeritate în cercurile
înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă.
Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izo-
lării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des
crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de
Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cy-
tises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea
vara. Acolo, odată pe an, îşi invita prietenii. Era o ca-
să mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii în-
cărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un
portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta
scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: „Copi-
lului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat
astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie
cântat el, peste o sută de ani". Avea şi o intendenţă
franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi
păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o
bună parte din manuscrisele autografe. Din mărtu-
riile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la i-
veală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu dis-
cuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anec-
dote, care nu amintea niciodată despre muzica lui,
însă vorbea cu o bucurie enormă de muzica româ-
nească, în care avea o încredere nestrămutată. Vor-
bea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau i-
dolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea
destul de consistent, dar se pleca în fata capodo-
perei sale, „Don Giovanni". Şi vorbea foarte mult
despre Moldova lui natală, despre satul românesc,
despre „Amintirile din copilărie" ale lui Creangă. A
fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de
bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.
- Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din
sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în
muzica lui?
UUnn mmoollddoovveeaann bbllâânndd şşii sseennttiimmeennttaall
- Fără îndoială! Suita „Amintiri din copilărie", Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular româ-
nesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câte-
va din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 17
spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimen-
tali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi
Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din po-
por, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al unui
Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei
româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a
Moldovei de odinioară. Şi toate aceste daruri erau
străbătute de un fior de spiritualitate adevarată.
Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoş-
tea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor, şi
care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în
familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi.
Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-
un mod inegalabil de a face muzică.
- I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei re-
cunoaşterea occidentală pe care o merita?
- Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaş-
terea totală pe care o merita ca mare compozitor,
decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oe-dip, în 1936, trecea în Occident drept un mare diri-
jor, un fabulos violonist şi un excepţional pianist.
Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai
buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai
lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaş-
terea acestor talente, dar se plângea, adesea, că
toata lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl
durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi to-
tuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele
au fost francezii.
PPrriinnttrree uummbbrree
- Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcu-
tă în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja coco-
şat de chinurile spondilozei.
- Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana
vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla
încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se spri-
jinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în
timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi
a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat
imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un
avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a
zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i fa-
că pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea în-
treagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care
tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o cli-
nică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-
a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954,
când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac
cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe ju-
mătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy.
Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând
să comunice cu prietenul său devotat care venise în
vizită, compozitorul Marcel Mihalovici15, i-a scris pe
o bucăţică de hârtie: „Mi s-a întâmplat azi. Dădeam
o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi
m-am întins pe pat. Şi, iată, s-a terminat cu mine. Nu
mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine
prostii".
- Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfâr-
şitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă
ţara?
- S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În
1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveni-
ment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoa-
rea, dar a solicitat ca Academia Română să repri-
mească printre membrii înaltului for pe „epuraţii"
Dimitrie Gusti16 şi Constantin Rădulescu Motru17, iar
Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare
pe soţia compozitorului Mihail Jora18. Bineînţeles că
aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau
anii 50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare,
Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă
că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceas-
15
Marcel Mihalovici - compozitor francez de origine română (Bu-cureşti, 1898 — Paris, 1985), îşi începe studiile muzicale la Bucureşti, în perioada 1908 şi 1919, lucrând cu Fr. Fischer şi B. Bernfeld (vioară),D. Cuclin (armonie) şi R. Cremer (contrapunct). Continuă la Schola can-torum din Paris, din 1919 până în 1925, avându-l ca maestru pe Vincent d’Indy (compoziţie, dirijat de orchestră), în 1928, Mihalovici, Martinu.C. Beck şi T. Harsanyi, cărora li s-a alăturat N. Şrepin, au hotă-rât să dea un concert cu lucrările lor. 16
Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955), a fost un filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944-1946), ministru al învă-țământului între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și Bucu-rești. Membru al unei loji masonice din Iași 17
Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, peda-gog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate mar-cantă a României primei jumătăți a secolului XX. 18
Mihail Jora (n. 2 august 1891, Roman, Neamț - d. 10 mai 1971, Bu-curești) a fost un compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor și Rector al Academiei Regale de Muzică din București.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 18
ta nu-i mai poate permite nicio altă activitate în
afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoit să
petreacă zile întregi nemişcat în pat, îi este absolut
imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de
neglijat nici influenţa Marucăi, care nu a dorit sub
nicio formă întoarcerea în România comunistă. Mai
târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit
în vizită o delegaţie românească.
Yehudi Menuhin cântând pentru Enescu
Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antro-
pov19, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Ni-
colae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii din-
tre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se în-
toarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a
rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea
atac cerebral.
- Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea le-
gătura cu ţara?
- Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora,
cu care se şi înrudea, de altfel, şi cu compozitorul
Mihail Andricu20. Mai era apoi Romeo Drăghici, avo-
catul lui, devenit între timp şi muzeograf, care se o-
19
Serafim Antropov-Manu (1 februarie 1913, Chişinău - 19 iulie 1988, Bucureşti) - compozitor, violoncelist şi profesor. Şi-a început studiile mu-zicale la Conservatorul din Chişinău (1927-1934) cu Gheorghe Iaţent-kovski (violoncel), Mihail Barcă (teorie-solfegiu) şi Ana Andronache (pian), continuându-le la Conservatorul din Bucureşti (1934-1938) cu Di-mitrie Gh. Dinicu (violoncel), Mihail Andricu (muzică de cameră) şi Alfon-so Castaldi (orchestră). A studiat compoziţia în Bucureşti (1955-1965) cu Alexandru Velehorski, Walter Mihai Klepper şi Carmen Petra-Basacopol. 20
Mihail Andricu (n. 22 decembrie 1894 București; d. 4 martie 1974) a fost un compozitor român, membru corespondent al Academiei Româ-ne. A fost compozitor și profesor universitar (1948-1959), apreciat ca unul din creatorii muzicii simfonice și de cameră în România de inspi-rație folclorică. A compus 10 simfonii, baletele Taină și Luceafărul, mu-zică de cameră și instrumentală. În 1948 a fost ales membru cores-pondent al Academiei Române. A fost distins cu titlul de „Maestru eme-rit al artei” și cu Premiul de stat. Conform însă unei dispoziții din 21 no-iembrie 1959 s-a interzis orice referire publică la persoana sau opera lui. Mihail Andricu a fost victima unei înscenări a Securității prin care i se atribuiau contacte interzise cu diplomați străini.
cupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Ro-
mânia şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris.
Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi
în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Miha-
lovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a
bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea
scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe
în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu
va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român
Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie
aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima
dată, capacul la pian.
Pianul mut
- Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de ho-
tel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti.
Cum a ajuns, de fapt, acolo?
- Chiar înaintea celui de-al doilea accident
cerebral, fiindcă starea de sănătate i se înrăutăţise
considerabil, Marcel Mihalovici şi cu Yehudi Menuhin
au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în
fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asu-
mat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de insta-
larea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat,
căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai
târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de
pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea
concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe
aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă să-
nătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bu-
cura de unele avantaje, cum ar fi o infirmieră, mân-
care gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locu-
inţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea
decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau
şi ca bucătarie), într-un apartament din Hotel Atala
din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei ro-
mâni, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la ca-
tegoria de 4 stele.
După atacul cerebral
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 19
Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în
apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari,
hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui E-
nescu, directorul hotelului i-a pus camera la dis-
poziţie gratuit, i-a asigurat şi personal auxiliar, ba,
fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile me-
dicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă -
era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, de-
sigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au
adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut
niciodată să cânte. Îi cântau însă aproape toţi cei
care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.
- Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care
a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tâ-
nărului Yehudi Menuhin?
- În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece
ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lec-
ţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: „Ce naiba vreţi să-l mai
învăţ?" Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită
de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste
lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta
pe Enescu să revină din România. Curând, au început
lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a
luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că în-
tre ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părin-
tească. Menuhin a fost „copilul" lui George Enescu,
cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a şi
dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritua-
litate: l-a chemat în România, de care Menuhin a ră-
mas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin
a scris o carte despre experienţa lui românească.
Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu
pentru el, iată propriile cuvinte: „Enescu m-a sub-
jugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său,
atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau
parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, pu-
ternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu sponta-
neitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica
lui, când a început sa cânte, avea o incandescenţă
care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci." I-
a purtat o neţărmurită dragoste şi l-a sprijinit e-
norm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un
exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în
relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.
- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai
are mult de trăit?
- Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stra-
nie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămără-
şescu în „Amintirile" sale. Venise obosit şi înfome-
tat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în sa-
lon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi
mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a
spus: Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux.
„Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân, paralizat, senil". Şi
totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de
3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a în-
trebat, în şoaptă, în camera de alături: „Est-ce qu'il
est encore lucide?". „Mai e lucid?". Enescu a auzit şi
a făcut imediat un calambur, răspunzând „Luci... de
Lammermour", adică Lucia de Lammermoor (opera
de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de
4 mai, a închis ochii.
- Cine l-a vegheat până în clipa morţii?
- În clipa în care a murit, înăuntru nu era decât in-
firmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul
morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit
noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.
- Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o
atât: soţia lui?
- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el
niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri
medicale şi nici la gătit. De altfel, Maruca nici nu l-a
iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu
uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda că-
sătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu
Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu.
Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce so-
ţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o
fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în
cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.
Toate fotografiile de pe parcursul
acestui interviu aparţin colecţiei domnului Viorel Cosma.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 20
UUllttiimmiiii aannii
- În încheiere, să mai elucidam un mister. Se spu-
ne că trupul neînsufletit al lui Enescu era cât pe ce
să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Ata-
la. E adevărat?
- E adevărat. Situaţia a fost însă limpezită de Ma-
ruca. Imediat ce a aflat, dimineaţa, că Enescu a mu-
rit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la
rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară uni-
versală, anulând orice document anterior. Mai târ-
ziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au
prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se
predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte
din patrimoniul României. Maruca i-a lămurit că
Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului
totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se în-
toarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii
Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea
târcoale. Marucăi i-a fost teamă să transporte coş-
ciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit
pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat
poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7
mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la
cimitirul „Pere Lachaise", pe aceeaşi „stradela" cu
Georges Bizet. Pe placa lui scria:
Georges Enesco,
Compositeur,
Membre de l'Institut Commandeur De La Legion
D'Honneur 1881-1955.
Din păcate, nicio menţiune că a fost român!!!!
Mormântul lui George Enescu, cimitirul Père Lachaise.
Paris
WWiilllliiaamm SShhaakkeessppeeaarree –– SSoonneettee
Sonetul XL (40)
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.
De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!
Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme,
te iert cînd sărăcia mea o furi,
iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,
mai greu fărădelegile le-nduri.
O, desfrînat ce schimbi în bine răul
nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonetul XLIX (49)
Veni-va vremea cînd cusururi numai
ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)
iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai
deprins că judecata-ţi vei rosti.
Acele timpuri cînd străin vei trece
abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit
peste iubirile se va petrece,
abia mişcîndu-şi focul potolit.
Mă trag din calea clipelor acele,
lăuntrica-mi pustietate-o ar,
scot împotrivă-mi numai vorbe grele
şi-ndreptăţesc cuvîntul tău amar.
Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,
de vreme ce iubirea n-o pot cere.
(trad. Gheorghe Tomozei)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 21
Calderón de la Barca21 a fost un important
poet şi dramaturg spaniol. Obligat indirect de către
părinţii săi să devină preot, ei condiţionând moş-
tenirea sa de exersarea oficiului de preot, Calderón
a studiat în cadrul Colegiului Imperial de iezuiţi din
Madrid. A continuat în universităţile din Alcalá şi
Salamanca, dar în 1620 abandonează studiile religi-
oase şi optează pentru cariera militară, spre supăra-
rea tatălui său. Este posibil ca acest eveniment să fi
fost reflectat mai târziu în operele dramatice ale lui
Calderón, în care se regăsesc conflicte edipice între
taţi şi fii. Trei ani mai târziu a debutat ca drama-
turg cu o comedie intitulată „Amor, honor y poder”
(Dragoste, onoare şi putere). Ca toţi tinerii cu edu-
caţie din vremea sa, Calderón a călătorit în Italia şi
Flandra, iar, începând cu 1625, a contribuit la Curtea
regală cu un repertoriu dramatic apreciat de re-gele
Filip al IV-lea al Spaniei22. De altfel, în 1635 a com-
pus „El mayor encanto, el amor” („Cea mai mare în-cântare, dragostea”) cu ocazia inaugurării teatrului
din cadrul Palatului Bunei Retrageri (Palacio del Buen Retiro), fiind de asemenea organizatorul a multe şi
rafinate spectacole dramatice, pentru care a contat
cu colaborarea unor scenografi italieni precum Cos-
me Lotti sau Baccio del Bianco, precum şi cu muzi-
cieni excelenţi. A fost numit de către rege Cavaler
al Ordinului Santiago şi s-a remarcat ca soldat în
serviciul Ducelui de Infantado, în timpul asediului de
la Fuenterrabía (1638) şi a războiului civil din Cata-
lonia (1640). Hitoronisit preot în 1661, la puţin timp
a fost numit capelan la Reyes Nuevos de Toledo. Pe
21
Pedro Calderón de la Barca - n. 17 ianuarie 1600, Madrid - d. 25 mai 1681, Madrid. Sursa: wikipedia 22
Filip al IV-lea (Felipe IV) (n. 8 aprilie 1605 — d. 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei din 31 martie 1621 până în 1665, la moartea sa, suveran al Țărilor de Jos spaniole și rege al Portugaliei (ca Filip al III-lea) până în 1640.
atunci era deja dramaturgul cel mai apreciat la
Curte, iar în 1663 regele l-a desemnat capelanul său
onorific, ceea ce îl obligă pe Calderón să-şi mute
reşedinţa la Madrid, unde va muri în 1681, fiind con-
siderat unul din cei mai mari dramaturgi ai epocii
sale.
Creaţiile dramatice ale lui Calderón de la
Barca reprezintă culminarea modelului teatral baroc
creat spre sfârşitul secolului XVI de către Lope de
Vega23. Conform calculelor sale din anul morţii, Cal-
derón este autorul a cincisute optzeci de acte sa-
cramentale, intermedii şi alte opere minore precum
poemul Psale et sile sau alte piese ocazionale. Deşi
mai puţin prolific decât modelul său, genialul Lope de
Vega, Calderón se arată superior acestuia din punct
de vedere tehnic, ducând la perfecţiune formula
dramatică a lui Lope prin reducerea numărului de
scene şi eliminarea elementelor lirice nefuncţionale.
Operele devin astfel un spectacol baroc complet,
care acordă importanţă scenografiei şi muzicii, ele-
mente puţin importante pentru Lope de Vega. Cal-
derón de la Barca utilizează în mod frecvent piese
anterioare, din care elimină scene inutile; reduce din
numărul de personaje şi din bogăţia polimetrică a
teatrului lopesc. De asemenea, sistematizează exu-
beranţa creativă a modelului său şi construieşte o-
pera în jurul unui singur protagonist. Calderón caută
de multe ori efectul teatral, în detrimentul celui li-
ric. A. Valbuena Briones a semnalat că în stilul lui
Calderón se pot distinge două registre, astfel în
primul registru s-ar putea afirma că: În prima parte
a operei sale, Calderón reordonează, condensează şi
reelaborează ceea ce în opera lui Lope era difuz şi
haotic, stilizând realismul costumbrist şi apropiindu-
l astfel de stilul curtezan. În ele sunt prezente mul-
te personaje reprezentative pentru epoca sa şi
condiţia sa socială, toate având în comun cele trei
teme ale teatrului baroc spaniol: dragostea, religia şi onoarea. Onoarea este în mod special o temă mul-
23
Félix Lope de Vega y Carpio (n. 25 noiembrie 1562, Madrid-d. 27 august 1635) a fost un scriitor spaniol, considerat unul din cei mai im-portanți poeți și dramaturgi ai „Secolului de aur” al literaturii spaniole. Volumul mare al operelor sale îl încadrează între cei mai prolifici autori ai literaturii universale. Numit „Phoenixul ingeniului” de către unii și „Monstrul Naturii” de către Miguel de Cervantes, Lope de Vega a fost creatorul „formulei” teatrului clasic spaniol, operele sale repre-zentându-se și în actualitate în cadrul festivalelor de teatru clasic. Este de asemenea unul dintre marii poeți de expresie spaniolă și continuă să influențeze tineri scriitori.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 22
ţumită căreia Calderón s-a făcut remarcat, cu opere
precum „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zala-mea”), în care are loc un conflict între onoarea indi-
viduală (demnitatea umană) a unui ţăran înstărit, Pe-
dro Crespo, a cărui fiică a fost violată de un căpitan
de orgine nobilă, şi onoarea corporativă (esprit de corps) a căpitanului. Onoarea, ca patrimoniu al spiri-
tului înfruntat cu justiţia, cazul Primarului din Zala-mea, sau pasiunea amoroasă ce orbeşte sufletul, ca-
zul operei „El mayor monstruo” („Cel mai mare mon-stru”) sau gelozia în „El médico de su honra” („Doc-torul onoarei sale”).
24
Al doilea registru - În cea de-a doua parte a operei
sale, dramaturgul inventează, depăşind repertoriul
cavaleresc, o formă poetico-simbolică necunoscută
până la el şi care va configura un teatru esen-
ţialmente liric, ale cărui personaje tind către simbo-
lic şi spiritual. Este cazul unor drame filozofice şi
teologice, acte sacramentale şi comedii mitologice
sau palatine. Calderón este cunoscut pentru crearea
acestor personaje de tip baroc, dezechilibrate în
interiorul lor datorită unei pasiuni tragice, aşa cum
apar în „El príncipe constante”, „El mágico prodi-gioso” sau în „La devoción de la cruz”. Personajul său
cel mai cunoscut este teribilul Sigismund de Polonia
din „La vida es sueño” („Viaţa este vis”) considerată
capodopera teatrului calderonian. Această operă,
24
Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”.
paradigma comediilor sale filozofice, reuneşte şi
dramatizează problemele transcendentale ale epocii
sale: libertatea sau puterea voinţei în faţa desti-
nului, scepticismul în faţa aparenţelor sensitive,
precarietatea existenţei, considerată un simplu vis
şi, în sfârşit, idea consolatoare că, inclusiv în vise, se
poate totuşi realiza binele. Această operă are mai
multe variante. Pe plan secund apare şi tema edu-
caţiei, cultivată mai apoi de scriitorii secolului al
XVIII-lea.
Tot în acest al doilea registru duce la per-
fecţiune aşa-numitul „auto sacramental”, piese ale-
gorice de un singur act, reprezentând tema euha-
ristiei. Pentru a da câteva exemple, se pot menţiona
„El gran teatro del mundo” („Marele teatru al lumii”) sau „La cena del rey Baltasar” („Cina regelui Balta-zar”).
George Ghe. Ionescu
SONETOS
1
A las flores
Éstas que fueron pompa y alegría
despertando al albor de la mańana,
a la tarde serán lástima vana
durmiendo en brazos de la noche fría.
Este matiz que al cielo desafía,
Iris listado de oro, nieve y grana,
será escarmiento de la vida humana:
Ątanto se emprende en término de un día!
A florecer las rosas madrugaron,
y para envejecerse florecieron:
cuna y sepulcro en un botón hallaron.
Tales los hombres sus fortunas vieron:
en un día nacieron y espiraron;
que pasados los siglos, horas fueron.
Calderón de la Barca
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 23
25 EEll GGrreeccoo
Viorela Codreanu Tiron
El Greco (nume în spaniolă influenţat de ita-
lienescul - „Il Greco" - Grecul), numele sub care este
cunoscut Δομήνικος Θεοτοκόπουλος (Domênikos Theotokópoulos), (n.1541, Candia - azi Heraklion /
Creta (în prezent portul Iraklion), pe insula Creta –
pe atunci posesiune veneţiană şi d. 7 aprilie 1614,
Toledo/Spania), a fost un pictor spaniol manierist de
origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub
aspectul specificului stilului său, cât şi din pricina
biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită
picturilor sale pe teme religioase şi ca portretist,
toate contribuţiile sale în domeniul sculpturii şi arhi-
tecturii au fost, din păcate, date uitării.
Interesant este numele său: Domênikos (Do-
mínikos) Theotokópulos (în traducere literală numele
familiei sale înseamnă „fiul Maicii Domnului"). Nu se
deţin însă niciun fel de informaţii la anii de tinereţe
ai pictorului. Doar într-un act notarial, datat din 6
iunie 1566, s-a păstrat semnătura lui, „Maestrul
Menegos Theotokopoulos" şi cuvântul adăugat de el
însuşi – „zgurafos" (în dialect grec local: pictor). În
felul acesta ştim că la vârsta de 25 ani era pictor
specializat în miniaturi pe lemn şi în fresce.
Următorii doi ani ai vieţii lui El Greco rămân
în continuare, pentru biogafi, o mare necunoscută.
Însemnările din arhive ne informează că în luna au-
gust 1568 se pregăteşte să expedieze, de la Veneţia
la Candia, desenele unui cartograf, şi el originar din
Creta. Intră probabil ca ucenic în atelierul lui Tizi-
25
El Greco: Bărbat nobil cu mâna pe piept (presupus autoportret), 1576-79 - Museul Prada, Madrid.
ano26 sau lucreză pentru alt pictor. Doi ani mai târ-
ziu, îl întâlneşte la Roma pe Tintoretto27, care va fi
următorul său maestru. Giulio Clovio, miniaturist şi
filosof iluminist, protector al pictorului, îl reco-
mandă influentului şi bogatului cardinal Alessandro
Farnese. Condiţiile sunt favorabile şi tânărul grec
începe să aibă comenzi. În 1572, Domênikos Theo-
tokópulos devine membru al corporaţiei pictorilor
din Roma, cunoscută sub numele de „Academia Sfân-
tul Luca". Relaţiile cu pictorii din Roma nu sunt din
cele mai bune, şi în scurtă vreme va părăsi Italia,
plecând în Spania, unde la Escurial regele Filip al II-
lea a început construirea unui imens palat-mănăstire,
o ocazie pentru numeroşi artişti de a-şi găsi de lu-
cru.
El Greco: El Espolio, (Catedrala din Toledo)
În anul 1577, după ce soseşte la Toledo, El
Greco primeşte din partea lui Diego de Castilla co-
manda pentru executarea a trei altare pentru bise-
rica mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, iar din
partea corpului canonicilor, executarea picturilor
26
Tiziano Vecellio - în română Tițian - (între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți - †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene. 27
Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii. În tinerețe a fost numit Jacopo Robusti, pentru că tatăl său, Giovanni Battista Robusti apărase cu multă îndârjire (in modo robusto) porțile orașului Padova împotriva armatelor imperiale. Adevăratul său nume de familie, Comin, familie originară din Brescia, a fost de curând descoperit de Miguel Falomir, curator al mu-zeului Prado din Madrid și făcut cunoscut publicului cu ocazia retrospectivei Tintoretto din 29 ianuarie2007. Porecla care l-a făcut celebru, Tintoretto, o datorează tatălui său care se ocupa cu vopsitul de mătăsuri aduse din Orientul Îndepărtat („boiangiu" = tintore). Încă din acea perioadă viitorul pictor a început să studieze culorile, menținându-și această preocupare și mai târziu de-a lungul activității sale artistice. E posibil ca artistul să fi moștenit de la tatăl său extraordinarul simț al culorilor, stilul dinamic și ferm.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 24
pentru sacristia catedralei oraşului. Prin urmare,
pictorul realizează în această perioadă „El Espolio"
(„Dezbrăcarea lui Hristos", 1577-1579) şi picturile
de altar. Graţie acestor adevărate capodopere,
succesul său este răsunător. După ani de pere-
grinări, emigrantul cretan îşi găseşte în sfârşit locul,
va rămâne până la moarte în Toledo. Spaniolii îl nu-
mesc „El Greco", folosind forma italiană „Greco", şi
nu expresia castiliană „Griego", cum ar fi fost de aş-
teptat. Totuşi, pictorul continuă să-şi semneze lu-
crările cu numele său adevărat, folosind alfabetul
grecesc. Adaugă adeseori „cretan" sau „executat de
un cretan". Printre lecturile sale se află scriitorii
clasici Homer, Euripide, Plutarh, Lucian şi Vitruviu,
dar şi scriitori italieni, precum Petrarca, Ariosto şi
Tasso.
El Greco: Alungarea zarafilor din templu, 1570 - National
Gallery of Art, Washington
În schimb, în biblioteca lui nu se găsesc ope-
rele autorilor secolului de aur al literaturii spaniole.
Nimic nu dă de înţeles că l-ar fi interesat creaţia lui
Lope de Vega sau poemele lui Luis de Gongora, care
spune într-una din poeziile sale despre El Greco că
„şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pânză". La un an
după ce a sosit la Toledo, pictorului i se naşte primul
fiu, Jorge Manuel. Mama copilului este Jeronima de
las Cuevas, al cărei nume îi indică originea aristo-
cratică, femeie cu care, totuşi, El Greco nu se va că-
sători niciodată. În scurtă vreme, frumuseţea tablo-
urilor lui El Greco atrage atenţia regelui Filip al II-
lea, un mecena al artei, care îl cheamă pe pictor la
Madrid şi îi încredinţează câteva comenzi. Când ar-
tistul îi prezintă regelui „Martiriul Sfântului Mauri-
ciu", pe care acesta i-l comandase, suveranul este
nemulţumit. Pictorul, afectat de reacţia regelui, se
întoarce pentru totdeauna la Toledo în anul 1583.
Din fericire, în Castilia comenzile îi vin de
peste tot. El Greco stabileşte contacte totodată şi
cu negustorii de tablouri care aprovizionează piaţa
obiectelor de artă din întreaga Spanie cu creaţiile
artistului. În pofida dizgraţiei regale, în atelierul
pictorului activitatea este febrilă. Începând din anul
1589, El Greco închiriază palatul marchizei de Villen.
El Greco: Martiriul Sfântului Mauriciu, 1580 - Muzeul
Naţional de Artă, Bucureşti
Câştigă într-adevăr mult, dar îşi adminis-
trează prost banii şi, în ultimii ani de viaţă, îl asal-
tează creditorii. În ziua de 7 aprilie 1614 El Greco
îşi sfârşeşte zilele. Deşi nu-şi scrie testamentul
înainte de a muri, îi lasă fiului său moştenire două
sute de tablouri şi o bogată bibliotecă. El Greco,
umanistul cretan, a iubit oraşul Toledo şi şi-a găsit
inspiraţia în Castilia arsă de soare. A fost îngropat
în cripta mănăstirii Santo Domingo el Antiguo, ale
cărei altare le ilustrase cu picturile sale. În bise-
ricile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care
prezintă personaje deformate cu priviri extatice. S-
a încercat în mod naiv să se interpreteze origi-
nalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având
figuri alungite, ca fiind o consecinţă a astigmatis-
mului de care suferea. Mulţi au văzut în el un vizio-
nar dezechilibrat.
Chiar şi astăzi, El Greco continuă să surprin-
dă. Preţul pe care l-a plătit pentru originalitatea sa
a fost uitarea, care va dura până în secolul al XIX-
lea. El Greco a avut câţiva ucenici, însă niciunul demn
de a-i continua arta. Numai Velázquez28, care nu şi-
28
Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca por-tretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 25
a ascuns niciodată admiraţia faţă de pictura lui El
Greco, poate fi considerat un continuator al artei
sale. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El
Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei
mai mari creatori. În Franţa, admiratorii lui El Greco
vor fi Delacroix, Millet şi Manet.
El Greco: Închinarea păstorilor, 1596-1600 - Muzeul
Naţional de Artă, Bucureşti
Picasso va nutri o adevărată fascinaţie faţă
de opera maestrului din Toledo, fapt oglindit în mul-
te dintre tablourile din perioada albastră. Creaţia lui
El Greco devine şi punctul de referinţă al avangardei
expresioniste germane. Secolul al XX-lea îl repune în
drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor
timpurilor.
În Muzeul Naţional de Artă al României din
Bucureşti se găsesc trei opere ale lui El Greco.
„Martiriul Sfântului Mauriciu" este o replică a e-
xemplarului care se află în Mănăstirea Escurial. Au-
tenticitatea tabloului existent în Bucureşti este
controversată, unii (de ex. Harold Wethey, 1967)
bănuiesc că ar fi o copie executată mai târziu de
fiul artistului, Jorge Manuel, el însuşi pictor. Ma-
joritatea specialiştilor (Manuel Cossio 1908, August
Mayer 1938, Al. Busuioceanu 1937) consideră totuşi
că este vorba de o operă autentică a lui El Greco,
opinie întărită prin lucrările de restaurare efec-
tuate de Simona Predescu în anul 1993. „Închinarea
Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.
păstorilor" este una din cele câteva versiuni cu a-
ceastă temă ieşite din atelierul lui El Greco în anii
1612-1614, replică a tabloului aflat în prezent în mu-
zeul Prado din Madrid, destinat iniţial capelei de
familie a lui El Greco de la mănăstirea Santo Do-
mingo el Antiguo. În schimb, al treilea tablou din mu-
zeul bucureştean, „Logodna Mariei", este un unicat,
a cărui autenticitate este unanim recunoscută.
El Greco: Logodna Mariei, cca. 1612-1614 - Muzeul
Naţional de Artă, Bucureşti
„El Greco este o chemare, El Greco este o
rugăciune, El Greco este un strigăt, El Greco este
privirea unui deţinut îndreptată spre o fereastră
îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle".
(Jean Cocteau, 1943)
„El Greco este cel mai autentic dintre pictorii spa-
nioli, a insuflat personajelor sale tristeţe exact în
acelaşi moment când Cervantes a dat naştere veşnic
actualului «Cavaler al tristei figuri»". 29
(Manuel Cossio, 1908)
29
Bibliografie: Galeria Olgăi: pagina despre El Greco (engleză); Galerie de artă pe WEB: pagina despre El Greco (engleză); Îngerii si arta sublim inspirată - El Greco; „Străinul acela nebun”, 10 noiembrie 2011, Paul Ioan, Revista Magazin: În umbra lui Dumnezeu, 3 noiembrie 2010, Revista Magazin; El Greco a zis: Michelangelo nu știa să picteze!, 1 octombrie 2008, Revista Magazin; wikipedia.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 26
RRoommâânnuull ccaarree eessttee cceell mmaaii iimmppoorrttaanntt
iissttoorriicc aall rreelliiggiiiilloorr lluummiiii ddiinn ttooaattee
ttiimmppuurriillee
Drumul parcurs de cel mai important istoric
al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul
de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907,
venea pe lume cel al cărui nume este Mircea E-
liade30. Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi
spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci:
„În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi se-
ducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în
alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amin-
tesc nimic, să nu continuu nimic.” (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti,
1935, p. 219.)
Debutul său editorial, în anul 1932, este
marcat de publicarea romanului „Isabel şi apele
diavolului”, iar în mai 1933, este publicat „Maitreyi”,
romanul ce a fost tradus ulterior în italiană, ger-
mană, franceză, spaniolă, portugheză, cehă, slovacă,
poloneză, bulgară şi engleză.
Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria
Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade,
iar după revoluţia din 1989 începe acţiunea de
recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în
România.
Cărţile lui, beletristice şi ştiinţifice, ca şi
„Memoriile”, „Jurnalul” şi corespondenţa, se vând în
sute de mii de exemplare. În 2006 se publică la
Bucureşti „Jurnalul portughez şi alte scrieri”, sub
30 Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București - d. 22 aprilie 1986,
Chicago)[1], a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, toate din peri-
oada petrecută la Lisabona, dintre care „Jurnalul”
este inedit. Tot Sorin Alexandrescu dedică acele-
iaşi perioade, până atunci puţin cunoscute, „Mircea
Eliade, dinspre Portugalia” (2006). Mulţi alţi autori
scriu despre Mircea Eliade, în numeroase ţări, in-
clusiv în România, printre care Mac Linscott Ri-
cketts, Brian Rennie, Douglas Allen, Roberto Scag-
no, Peter Duerr, Mircea Handoca, şi cel mai recent
Andreea Răsuceanu şi Mihaela Gligor.
Şi teatrul lui este recuperat, jucându-se,
printre altele, la Napoli în 2012. Pentru astfel de
români a luat naştere „Români pentru o lume”, cam-
pania naţională de responsabilitate socială iniţiată
de Fundaţia Sergiu Celibidache31. „Români pentru
o lume” reprezintă un tribut adus marilor perso-
nalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie
României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fie-
căruia dintre noi pe conaţionalii noştri care, prin
activitatea lor, rămân nemuritori.
Finalitatea acestei campanii o constituie or-
ganizarea unui concurs naţional online (pe www.
romanipentruolume.ro) de tribut adus culturii sau
unei personalităţi anume, prin care oameni din
domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie
astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o
sculptură, un poem, etc. În urma unui vot de spe-
cialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor
merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu
de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor
primi burse de studiu în România şi în străinătate.
Simona Cristea
31
Despre Sergiu Celibidache mai puteţi citi în nr. 10, luna iunie, p. 63 şi nr. 12/2012, p. 59 al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 27
MMăărrttuurriiaa mmeeddiiccuulluuii EEbbeenn AAlleexxaannddeerr
Raiul este real: experienţa unui doctor cu
viaţa de dincolo
Ca şi chirurg nu credeam în viaţa de după
moarte. Am crescut într-o lume ştiinţifică, fiu de
neurochirurg. Am urmat paşii tatălui meu si am de-
venit neurochirurg academic, profesând la Şcoala
Medicală Harvard şi la alte universităţi. Am studiat
ce anume se întâmplă cu creierul omului aflat pe
moarte şi întotdeauna am crezut că există explicaţii
ştiinţifice foarte bune pentru călătoriile din afara
trupului descrise de cei care au trecut prin moarte
clinică.
Creierul este un mecanism uimitor de so-
fisticat, dar extrem de delicat. Dacă reduci puţin
cantitatea de oxigen pe care o primeşte, va reac-
ţiona. Nu era surprinzător faptul că cei care tre-
cuseră prin traume severe se întorceau din expe-
rienţele lor cu poveşti ciudate. Dar asta nu însemna
că fuseseră într-un loc real. Deşi mă consideram un
om credincios, eram mai mult cu numele. Nu îi înţe-
legeam pe cei care voiau să creadă ca Iisus era mai
mult decât un om bun care suferise din cauza lumii.
Îi compătimeam pe cei care voiau să creadă că un-
deva există un Dumnzeu care ne iubeşte necon-
diţionat. De fapt invidiam la acei oameni siguranţa
care controlează gândurile şi emoţiile şi ceea ce ne
face umani, a cedat. Doctorii din Spitalul General
Lynchburg din Virginia, spital în care lucrasem ca
neurochirurg, au determinat că contractasem o bac-
terie foarte rară de meningită, care atacă de regulă
nou-născuţii. Bacteria E. Coli intrase în lichidul cere-
bro-spinal si îmi devora creierul.
Când am intrat în camera de urgenţă în acea
dimineaţă, şansele mele de supravieţuire în altă sta-
re decât cea vegetativă, erau minime. În curând
scăzuseră la niciuna. Şapte zile am stat în comă, cu
trupul inert, cu funcţiile creierului oprite. Apoi, în
dimineaţa celei de-a 7-a zi în spital, pe când doctorii
dezbăteau dacă să întrerupă tratamentul sau nu,
ochii mei s-au deschis. Nu există o explicaţie şti-
inţifică pentru faptul că, în timp ce corpul meu era
în comă, mintea mea/conştiinţa mea/ erau în viaţă.
În timp ce neuronii mei erau complet inactivi din
cauza bacteriei care îi atacase, conştiinţa mea fără
creier călătorea într-o altă dimensiune mai mare a
universului: o dimensiune despre care nu visasem că
există şi despre care, înainte să intru în comă, aş fi
zis că este imposibilă. Dar acea dimensiune descrisă
de multe persoane care au trecut prin moarte
clinică, există, iar ceea ce am văzut şi învăţat acolo
m-a dus efectiv într-o lume nouă: o lume în care
suntem mai mult decât creierul si corpurile noastre,
unde moar-tea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai
degrabă un capitol dintr-o călătorie vastă şi nemăr-
ginit de pozitivă.
Nu sunt prima persoană care a descoperit
dovada că există conştiinţă în afara trupului. Priviri
scurte şi minunate ale acestei realităţi sunt vechi de
când lumea. Dar, din câte stiu, în afară de mine, ni-
meni nu a mai călătorit în această dimensiune, cât
timp cortexul nu funcţiona şi corpul se afla sub ob-
servaţie medicală continuă, aşa cum am fost eu timp
de 7 zile de comă. Toate argumentele împotriva
acestor experienţe sugerează faptul că ele sunt re-
zultatul slabei funcţionări a creierului. Totuşi expe-
rienţa mea se desfăşura nu în timp ce cortexul func-
ţiona slab, ci în timp ce nu funcţiona deloc. Aceasta
se întâmpla din cauza meningitei şi a implicării globa-
le corticale atestată de raze CT şi examinări neuro-
logice. Potrivit conceptului medical curent al creie-
rului şi minţii, nu puteam ca eu să fi experimentat
cât de puţin conştiinţa în timpul comei, cu atât mai
puţin odiseea superreală şi complet coerentă pe ca-
re am trăit-o. Mi-a luat luni să accept ce mi se în-
tâmplase. Nu doar imposibilitatea medicală de a fi
fost conştient în timpul comei, dar cel mai impor-
tant, lucrurile care s-au întâmplat în acele momente.
Spre începutul aventurii eram într-un loc cu
norişori pufoşi care se reliefau pe cerul albastru.
Mai sus decât norii erau fiinţe uimitoare care stră-
băteau cerul. Păsări? Îngeri? Aceste cuvinte au apă-
rut mai târziu când am început să scriu experienţele
trăite. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu sunt pe
măsura fiinţelor care erau cu totul diferite faţă de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 28
ce văzusem vreodată. Erau mult mai avansate. Forme
mai măreţe.
Un sunet imens şi răsunător ca un cântec
glorios, a venit de sus şi m-am întrebat dacă fiin-
ţele ciudate îl produceau. Mi-am imaginat că bu-
curia acestor creaturi consta în producerea aces-
tor sunete, bucuria lor fiind atât de mare încât nu
se putea exprima altfel decât prin cântec. Sunetul
era palpabil, aproape material, ca o ploaie pe care o
simţi pe piele, dar care nu te udă. Văzul şi auzul nu
erau separate în acest loc. Puteam vedea frumu-
seţea vizuală a trupurilor argintii a acelor fiinţe de
deasupra şi puteam auzi perfecţiunea veselă a cân-
tecului lor. Se părea că nu puteai vedea sau auzi ni-
mic din lumea aceasta fără să devii parte din ea, fă-
ră să i te alături într-un fel misterios. Totul era dis-
tinct, totuşi totul era şi parte din toate celelalte, ca
desenele bogate şi încrucişate de pe un covor persan
sau de pe aripile unui fluture. Devine şi mai ciudat.
Pe parcursul călătoriei cineva era cu mine. O femeie.
Era tânără şi îmi amintesc foarte bine cum arăta.
Avea obrajii ridicaţi şi ochii albaştri. Când am văzut-
o prima data mergeam împreună pe o suprafaţă
plană care s-a dovedit a fi aripa unui fluture. De
fapt în jurul nostru erau milioane de fluturi. Era un
râu de viaţă şi culoare. Veştmântul femeii era sim-
plu, dar culorile lui pastelate albastru-indigo şi o-
ranj-piersicuţă aveau aceeaşi trăire vie ca orice din
jur. M-a privit cu acea privire pe care dacă ai fi vă-
zut-o timp de câteva secunde ţi-ar făcut ca viaţa ta
să merite a fi trăită, indiferent de ce s-ar fi întâm-
plat până atunci. Nu era o privire romantică. Nici de
prietenie. Era o altfel de privire, alta decât cele pe
care le cunoaştem. Era ceva înălţător care cuprindea
toate tipurile de iubire, în acelaşi timp fiind mai
mare decât oricare din ele. Mi-a vorbit fără a folosi
cuvinte. Mesajul a trecut prin mine ca vântul şi am
înţeles instantaneu că era adevărat. Ştiam în acelaşi
fel în care ştiam că lumea din jurul nostru era reală,
nu doar o fantezie trecătoare nesubstanţială. Mesa-
jul avea trei părţi care sunau cam aşa în limbaj pă-
mântesc: „Dragul meu eşti iubit şi preţuit pentru
totdeauna." „Nu ai de ce să te temi. " „Nu poţi greşi
cu nimic." Mesajul m-a invadat cu un simţământ
enorm de eliberare. Era ca şi când primeam regulile
unui joc pe care îl jucasem toată viaţa fără să îl în-
ţeleg cu adevărat.
„Îţi vom arăta multe lucruri aici”, a spus fe-
meia încă odată, fără a folosi exact aceste cuvinte,
dar transmiţându-mi direct esenţa lor.” În cele din
urmă te vei întoarce. „Auzind asta am avut o sin-
gură întrebare. „Înapoi unde?” Un vânt cald sulfa ca
cel de primăvară. O briză divină a schimbat totul,
întorcând lumea din jurul meu. Deşi încă mai aveam
funcţia lingvistic, aşa cum credem noi aici pe pă-
mânt, am început să pun întrebări acestui vânt şi a-
cestei fiinţe divine pe care o simţeam că lucrează.
„Unde este acest loc?”
„Cine sunt eu?”
„De ce sunt aici?”
De fiecare dată când puneam o întrebare,
primeam răspunsul instantaneu într-o explozie de
culori, dragoste şi frumuseţe care sufla prin mine ca
un val izbitor. Interesant despre aceste izbituri nu
era doar faptul că îmi opreau întrebările cople-
şindu-le, ci răspundea la ele într-un mod care depă-
şea limbajul. Gânduri mă invadau în mod direct. Dar
nu era ca aici pe pământ. Nu erau vagi, imateriale
sau abstracte. Aceste gânduri erau solide şi ime-
diate, mai tari decât focul şi mai umede decât apa
şi, când le-am primit am fost în stare să înţeleg
instantaneu şi fără efort concepte care mi-ar fi luat
ani pentru a le înţelege pe deplin în viaţa mea pă-
mântească. Ştiu foarte bine cât de extraordinar, de
necrezut par toate astea. Dacă mi-ar fi spus cineva,
chiar un alt doctor o poveste ca asta, în zilele di-
nainte, aş fi fost sigur că se afla sub vraja unor ilu-
zii. Dar ce s-a întâmplat cu mine a fost departe de a
fi un delir, a fost la fel de real sau mai real decât
orice alt eveniment din viaţa mea. Ce mi s-a întâm-
plat cere explicaţii. Fizica modernă ne spune că
universul este o unitate nedivizată. Deşi se pare că
trăim într-o lume de separaţie şi diferenţe, fizica
ne spune că fiecare obiect şi eveniment din univers
este complet întreţesut cu alte obiecte şi eveni-
mente.
Înainte de experienţa mea, aceste idei erau
abstracţii. Astăzi ele sunt realităţi. Nu numai că
universul este definit prin unitate, dar şi prin iubire.
Universul, aşa cum l-am experimentat în comă, este
– am observat cu uimire şi bucurie - acelaşi despre
care atât Einstein cât şi Iisus au vorbit în moduri
diferite. Mi-am petrecut zeci de ani ca neurochirurg
la unele dintre cele mai prestigioase instituţii me-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 29
dicale din ţara noastră. Ştiu că mulţi dintre colegii
mei - asa cum am făcut şi eu - susţin teoria că,
creierul, şi în special cortexul, generează conştiinţa
şi că trăim într-un univers lipsit de orice fel de emo-
ţie, cu atât mai puţin de dragostea necondiţionată
pe care, ştiu acum, o are Dumnezeu şi universul pen-
tru noi. Ce s-a întâmplat cu mine a distrus această
teorie, şi am de gând să-mi petrec restul vieţii
investigând adevărata natură a conştiinţei şi să ex-
plic faptul că suntem mai mult, mult mai mult, decât
creierele noastre fizice. Nu mă aştept ca acest
lucru să fie o sarcină uşoară, am învăţat asta de
prima dată după ce am fost destul de bine să mă
întorc în lume şi să vorbesc şi cu alte persoane în
afară de soţia mea despre ce mi s-a întâmplat.
Privirea politicoasă dar sceptică, în special în rândul
prietenilor mei medici, m-a făcut în curând să-mi
dau seama ce sarcină dificilă am: să îi fac pe oameni
să înţeleagă enormitatea a ceea ce am văzut şi ex-
perimentat în acea săptămână.
Astăzi mulţi cred că adevărul spiritual al re-
ligiei şi-a pierdut puterea şi că ştiinţa, nu credinţa,
este drumul către Adevăr. Înainte de experienţa
mea şi eu am crezut asta.
Dar astăzi sunt o persoană diferită la nivel
profund faţă de cea care eram înainte, pentru că am
trăit o clipă a acestei realităţi. Şi mă poţi crede
când îţi spun că va merita fiecare moment de muncă
pe care îl depunem şi pentru cei care vin după noi
pentru a le descoperi această realitate.
Dr. Eben Alexander32
Bonaventura Salimberi33 - Proslăvirea euharistiei
32
http://www.lifebeyonddeath.net/ 33
http://unmyst3.blogspot.ro/2011/04/mysterious-painting-of-bonaventura.html
Alexandru Lungu34 a absolvit Fa-
cultatea de Medicină din Bucureşti în 1949 şi şi-a
susţinut doctoratul cu o temă referitoare la re-
glarea hormonală a acţiunii dinamice specifice. Ca
cercetător la Institutul de Endocrinologie al Aca-
demiei Române, a publicat lucrări referitoare la
acţiunea hormonului epifizar, a extractului de hi-
pofiză posterioară, asupra efectelor metabolice ale
adrenalinei ş.a. A devenit şef al secţiei endocrino-
ecologice la acelaşi institut şi, din 1961, s-a con-
sacrat studiului bioritmurilor endocrine şi biome-
teorologiei. Pe lângă numeroase comunicări ştiin-
ţifice şi articole în reviste de specialitate, a publi-
cat volumele Sănătatea şi evenimentele atmos-ferice (1966), Orologiile biologice (1968) şi, împre-
ună cu Ştefan Milcu, Hormonii şi viaţa (1965). În
toamna anului 1973 se stabileşte în Germania, unde
lucrează doi ani într-o clinică de boli interne, iar
apoi, timp de 14 ani, împreună cu soţia sa, Micaela
Lungu, în propriul cabinet medical la Raubach în
Westerwald, după 1989 mutându-se la Bonn.
Alexandru Lungu s-a impus şi printr-o acti-
vitate artistică cu ample rezonanţe. Ca poet a de-
butat timpuriu, la 16 ani, în revista Prepoem. În
perioada 1940-1941 a scos la Buzău împreună cu Ion
Caraion35, Caietele de poezie Zarathustra, semnând
şi poemul Fata din brazi. Numele poetului a început
să fie cunoscut după 1945, când i s-a decernat
premiul de poezie „Ion Minulescu" pentru volumul
34
Alexandru Lungu - n. 13 aprilie 1924, (Cetatea Albă), medic endocrinolog, grafician, pictor şi poet român. 35
Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n. 24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 30
Ora 25. În juriul de premiere s-au aflat Vladimir
Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, Şerban Cio-
culescu şi Perpessicius. Până în 1947 e prezent cu
versuri şi publicistică literară în diferite reviste ca
Revista Fundaţilor Regale, Curentul literar, Lumea, Claviaturi, Fapta ş.a. După o tăcere impusă de
aproape 20 de ani, reintră în actualitatea literară cu
volumul Dresoarea de fluturi (1968), urmat de Tim-pul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969),
Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), cu
nostalgii simboliste şi un modernism moderat,
cerebral, autorul folosind uneori caligrame.
Vocaţia sa pentru poezie este dublată de o
pasiune la fel de vie pentru desen şi pictură. În
Germania, a iniţiat colecţia Semn (1980) în care i-au
apărut mai multe plachete de versuri. Poezia sa do-
bândeşte noi orizonturi şi tonalităţile unei fecunde
iniţieri spirituale. Colaborează constant la revistele
Ethos şi Limite din Paris, Micron din Los Angeles. În
1989 publică volumul Pardes cu 1393 versuri şi 9
cromografii. Din 1990 editează, împreună cu Micaela
Lungu, caietul de poezie şi desen Argo, la care au
colaborat scriitori români din afara graniţelor Ro-
mâniei.
După o absenţă de aproape două decenii,
când poezia sa era interzisă în România, revine în
peisajul literar din ţară prin colaborări la reviste şi
cu volumele Zariştea din timp (1997), Roua din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă, ediţie bilingvă
româno-germană (1998), Teascul din taină (1999).
Autor: Odette Mărgăritescu
Al. Lungu -Cromografie (din volumul Pardes)
AANNAA SSOOFFIIAANN
dezbrăcată de cântec...
privighetoarea mea
îşi lăsase pieptul pe mal
suflau peste nisipuri
toate sunetele -
aur mărunt ascuns în inel
să se lege prin cununie
tăcerile noastre
abrupte
unde albastrul nu mai e albastru
şi adevărul e ca o pleoapă
închisă peste un ochi bolnav
Când Creatorul
m-a aşezat în decor
am ales să fiu rob
fiecărui răsărit de soare
iar când mi-a fost desenată
lumina ochilor
am ales să-mi arunc dorinţele
în mustul apusului.
când florile dragostei
au parfumat grădina sufletului
am ales să fiu prea ocupat
cu smulsul buruienilor.
am urmărit umbra norilor
şi am ales să-i fur picăturile de nepăsare
mi-am rătăcit durerile
printre urletele nopţilor
ocolind fiecare stea ivită
dar... am ales să reaprind
tăciunele rămas din alte vremuri
cu un fior mut
mi-am strâns culoarea vieţii
într-un mănunchi de zile
şi am ales..
să fiu. A.S.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 31
AAlleexxaannddrruu SSaattmmaarrii ((SSaattmmaarryy))3366
Numele lui Alexandru Satmary a rămas in-
disolubil legat de Balcic. Claudia Millian37 recupera în
scrierile sale această întâlnire providenţială dintre
pictor şi locul ce avea să devină atât de drag lumii
artistice româneşti: „Era după războiul din 1913. Cel
dintâi care a pornit atunci pe marginea mării, din
punctul Mangaliei de-a lungul coastei, pe drumurile
cretoase ale Dobrogei noi a fost pictorul Alexandru
Satmary. Îndrăgostit de plein-air şi însetat de lo-
curi necunoscute, el a descoperit cele mai fantas-
tice colţuri ale Mării Negre: Calichioi, Surtuchioi,
Cavarna şi Balcic. El a dus dintâiu vestea acestor
minuni necunoscute, între intelectualii şi pictorii
ţării şi e primul care a ctitorit aici şi căruia i se
datorează faima acestor frumuseţi nebănuite şi a a-
cestui refugiu de lumină şi culoare care e Balcicul…’’
Ucenicia ca pictor şi-a făcut-o alături de Nicolae
Grigorescu, în atelierul din Câmpina. Carol Szath-
mary, tatăl pictorului, făcuse alături de acesta cam-
pania din `77. Octavian Moşescu relatează în cartea
sa, „Din jurnalul unui colecţionar’’, povestea primului
tablou executat de Alexandru şi pus la vânzare în
36
Alexandru Satmari (n. 1872 - d. 1933) a fost un pictor român, fiul al pictorului Carol Popp de Szatmáry - în maghiară Szathmáry Papp Károly (n. 11 ianuarie 1812, Cluj, Imperiul Austriac - d. 3 iulie 1887, București) pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Alexandru Satmari - a studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tăttărăscu. A pictat peisaje influențate de Nicolae Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. Satmari a fost și decorator de teatru și restaurator de picturi. 37
Claudia Millian (n. 21 februarie 1887 , București - d. 21 septembrie 1961) a fost o poetă simbolistă română.
vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei, tablou ca-
re a dispărut la scurt timp provocându-i acestuia o
mirată mulţumire. Ani mai târziu, după moartea ta-
tălui, a descoperit tabloul în atelierul acestuia.
Interior oriental38
La Belle-Arte a studiat cu prietenii tatălui
său – Aman, Ion Georgescu, Tăttărăscu, C. Stăn-
cescu, iar prima lucrare expusă a fost în cadrul Sa-
lonului. Alături de Jean Neylies, pictor şi, în timpul
liber, partener de scrimă, a deschis, în 1893, prima
expoziţie, în cadrul căreia a expus 30 de lucrări. Co-
laborarea pictorului cu Tinerimea Artistică datează
din 1903, de la cea de-a doua expoziţie a societăţii,
când se număra printre tinerii exigent aleşi pentru a
expune. Tinerimea Artistică, înfiinţată în 1901, la
iniţiativa grupului de studenţi reîntorşi de la studii
din Franţa, Petraşcu, Ştefan Popescu, Kimon Lo-
ghi, Ipolit Strâmbulescu şi Frederic Storck îşi
propusese să promoveze arta nouă. Totodată, so-
cietatea avea scopuri definite clar în ceea ce privea
organizarea. Eşecurile societăţii Ileana ori a Cer-
cului Artistic îi determinaseră pe fondatori să nu
accepte în cadrul societăţii decât artişti, pictori şi
sculptori cu afinităţi şi idealuri estetice comune.
Satmary a participat constant la expoziţiile Ti-
nerimii, din 1903 până în 1934, fiind numit în 1919
preşedinte al societăţii. Lucrarea Interior oriental a
fost expusă în cadrul Tinerimii în 1916, an în care
începuseră să apară disensiuni în rândul membrilor,
iar situaţia politică devenise instabilă. Cu toate
acestea toate cele 400 de lucrări expuse au fost
vândute. Tematica orientală domina în acea perioadă
38
Lucrarea (Claudia Millian-Minulescu pozând în interior oriental) a participat la expoziția Tinerimii Artistice din 1916 și este reprodusă în catalogul expoziției
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 32
opera lui Satmary, descoperitorul Balcicului. Deşi
fusese precedat pe acele meleaguri de Iser, Pe-
traşcu ori Theodorescu-Sion, vocaţia sa de amfi-
trion al artelor a fost cea care a strâns pe coasta
scăldată în lumină pictori, actori, scriitori. Însă,
înaintea boemei artistice româneşti, la Balcic, Sat-
mary a introdus lumii orientale pe Regina Maria. În
descendenţa tatălui său, care îi fusese alături re-
gelui Carol I la alegerea locului pentru unul din
castele (finalmente ridicat la Sinaia), pictorul s-a
plimbat alături de Maria, prin mahalaua tătărească
şi partea veche a oraşului, în ceea ce era doar un po-
pas în drum spre Cavarna. Alexandru Satmary a luat
parte apoi la proiectarea palatului, fiind autorul de-
senelor celebrului Tenha-Juvah (Cuibul singuratec)
şi s-a numărat printre primii locuitori ai Balcicului
alături de Regină şi Cecilia Cuţescu Storck.
Interioarele lui Satmary sunt adevărate
studii de lumină care pare să vină din mai multe
surse şi care este redată în jocuri multiple pe gama
largă de obiecte ce le populează, în acord cu tipica
opulenţă orientală. Draperii, covoare, mobile, ta-
blouri, vase ori instrumente, în culori vii ne apar
tridimensionale prin orchestraţia rafinată a luminii.
După cum mărturisea chiar pictorul, a existat o pe-
rioadă în care făcea multe portrete „în special co-
coane’’. O răsfrângere a acestei pasiuni se regă-
seşte în popularea interioarelor cu prezenţe femi-
nine, îmbrăcate oriental, dar cu fizionomii europe-
ne, ceea ce înseamnă că modelele se regăseau
printre doamnele instalate la Balcic şi fermecate de
moda lejeră şi exotică a zonei.
În peisaj pictorul a fost atras mai ales de
cartierul tătăresc, în care ajungea după obişnuitele
plimbări pe plajă, prilej cu care mai stătea de vorbă
cu barcagii ori pescarii turci. Probabil că aceste in-
cursiuni pleinairste se încheiau cu vizite în casele
exotice, din care Satmary a reţinut pe pânză atmos-
fera caldă a vetrelor înconjurate de băncuţe pe care
odihneau localnicii.39
KKiimmoonn LLOOGGHHII40
Orice om instruit a auzit de Kimon Loghi.
Multora, numele le sună atât de familiar, încât le
motivează convingerea că ştiu câte ceva despre o-
peră şi artist, şi, poate, că mai mult nici nu e nece-
sar. Nu există un al doilea pictor modern, decenii
bune după 1900, pentru care atributul „celebru" să
fi fost dacă nu mai meritat, măcar adecvat, mai larg
însuşit de întreaga societate românească.
Pentru obştea mică a pictorilor, Kimon Loghi
era însăşi gloria. Dacă, în anii de faimă, tablourile de
serie sau pur şi simplu proaste îi erau lăudate, plă-
tite şi tezaurizate laolaltă cu marile reuşite, după ce
pictorul şi-a pierdut, în 1942, vederea, fidelii şi a-
verea, lucrările bune i-au fost judecate dimpreună
cu eşecurile.
Artiştii noştri, spre deosebire de cei occi-
dentali, mai chibzuiţi cu întregul vieţii, au tendinţa
să creadă că succesul, odată dobândit, e dat pe ve-
39 Bibliografie: MANIU, Adrian, „Pictorul Alexandru C. Satmary. 1870-
1933’’, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1935; MOȘESCU, Octavian, Din jurnalul unui colecționar, Editura Litera, București, 1974; PĂULEANU, Doina, „Pictori români la Balcic”, Monitorul Oficial, București, 2008. 40
Kimon Loghi (n. 1873, Serres, Macedonia — d. 1952, București) a fost un pictor român. A studiat la Academia de Arte din München (1890) și Academia de Arte Frumoase din București (1894) cu profesorii Frederik Storck și Theodor Aman. Theodor Aman i-a sugerat să-și semneze lucrările Kimon și nu Chimon, pentru că, altfel, în străinătate numele său ar fi ctit Șimon, după pronunția franceză. Loghi este reprezentantul tipic și original al simbolismului münchenez (Bocklin) din România. A expus la Tinerimea artistică și la Saloanele Oficiale. Afirmarea sa artistică s-a produs începând cu 1899. În 1904 a avut o expoziție personală în care a prezentat 120 de lucrări care au confirmat succesul său anterior. În urma acestei expoziții, a fost elogiat și comparat cu Franz von Stuck și Gustav Klimt. Lucrări ale artistului plastic Kimon Loghi se află în Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Peleș precum și în numeroase colecții particulare din România și din alte țări.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 33
cie. Prin anii ’20, Kimon Loghi avea determinarea şi
mijloacele să-şi publice o monografie peste care is-
toriografia de artă de mai târziu să nu poată trece
indiferentă. Nu a făcut-o. Moştenitori direcţi, care
să îngrijească de fondul documentar de familie, nu a
avut. Iar dacă Petre Oprea nu şi-ar fi pus ambiţia să
afle, în 1986, tot ce se putea afla despre artist şi să
publice în „Revista Muzeelor" un studiu biografic şi
critic relevator, marcat de o seamă de criterii te-
meinice de recuperare valorică a întinsei şi inegalei
sale creaţii, astăzi am bâjbâi.
Datorită lui Petre Oprea, precum şi câ-
torva negustori de artă cu un gust sigur, cu o bună
cunoaştere a modului în care Europa şi America
reconsiderau importanţa anului 1900 în arta mare a
lumii, pânzele şi cartoanele, chiar şi cele mai puţin
izbutite, ale lui Kimon Loghi sunt căutate şi fac pre-
ţuri bune. Mai mult, după 1990, grecii au cumpărat
masiv tablourile lui Loghi, datorită originii macedo-
nene a artistului şi şansei de a-l adjudeca astfel ca
artist romantic şi simbolist naţional.
E de prisos să spunem că, asemenea altor
pictori care au călătorit mult şi au vândut lucrări
îndeosebi în Franţa, tablourile lui Kimon Loghi obţin
curent sume de câteva mii bune de dolari la licita-
ţiile de pe aiurea. Adesea, sub numele de Simon
Loghi. Scris româneşte - Chimon şi nu Kimon, cum a
sugerat Aman -, numele i-a fost citit Simon şi, în câ-
teva rânduri, Şimon. Uitarea, la aromânul născut la
Serres, în Macedonia, într-o familie cultă, mare şi
înstărită, dar şcolit la Bucureşti şi la Munchen, pri-
veşte nu numai modul în care creaţia sa a fost consi-
derată după 1947, ci şi oprobriul cu care oficialită-
ţile culturale bolşevizate, dar şi colegi cu nostalgia
Franţei au tratat întreaga creaţie a pictorilor de
influenţă germană.
Cât rău şi-au făcut unii altora, pictorii ţi-
nând de estetici diferite şi cum i-au trimis postim-
presioniştii, suprarealiştii şi realist-socialiştii de cir-
cumstanţă pe bătrânii meşteri de formaţie vieneză
şi muncheneză în depozitele muzeelor, nu vom şti
niciodată. Astăzi, e destul să coborâm din muzee în
subsoluri, ca să realizăm amploarea fenomenului şi
consecinţele sale în civilizaţia celei de a doua jumă-
tăţi a secolului. Faţă de mulţi dintre confraţii gene-
raţiei, Kimon Loghi are o şansă în plus. Semnând o-
pere de dimensiuni considerabile, îndelung elaborate
şi cu mare efect la privitorul instruit, problema valo-
rizării acestora rămâne în continuare deschisă, chiar
dacă amânată pentru generaţii mai relaxate.
Cu moştenirea artistică a lui Kimon Loghi
putem separa, într-un singur om, trei artişti: un se-
nior cu realizări excepţionale, definitorii pentru
europenismul românesc al anilor 1900-1920; un meş-
ter onorabil, înclinat să flateze sensibilitatea con-
temporanilor cu o percepţie artistică nedefinită; şi
un artizan, care a produs pentru bani sau dintr-o bi-
zară lene a conştiinţei tablouaşe amintind vag de
atribute ale măiestriei din tinereţe.
Oricât de afectaţi am fi de mulţimea au-
topastişelor în circulaţie, nu putem uita că seniorul a
lăsat un mare număr de OPERE cu o trăire artistică
complexă, comparabile, în toate privinţele, cu ope-
rele unor contemporani din Occident, sacralizaţi
prin cărţi, expoziţii de prestigiu şi politici culturale
naţionale şi internaţionale favorizante. Sunt convins
că orice selecţie de artă românească modernă e mai
completă dacă are pe simeze şi un tablou bun de
Kimon Loghi.
MMiicchheell ((MMEENNEELLAASS,, MMIIHHAAIILL)) SSIIMMOONNIIDDYY41
În Bennezit (ediţia 1999) - cel mai frecvent
dintre dicţionarele de artişti ce privesc comerţul
mondial de artă -, Michel Simonidy (pe numele de a-
casă Menelas şi Mihail Simonid) beneficiază de o
fişă care ar trebui sa ne umple inimile de mândrie.
Dar care trebuie să ne şi intrige. Să ne conducă la o
serie de întrebări stânjenitoare.
Cum e posibil ca operele unui conaţional să
preocupe piaţa internaţională a picturii, cu cote
peste tot ceea ce au reuşit în străinătate mulţi din-
tre contemporanii cu nume de notorietate (şi foarte
călătoriţi), iar în ţară artistul să rămână un necu-
noscut? Cărţile noastre de istoria artei nu-l menţio-
nează niciodată pe Simonidi, deşi a fost unul dintre
studenţii cei mai premiaţi ai unei academii care îi nu-
măra, între eminenţele tinere, pe Luchian, Arta-
chino, Chimon (Kimon) Loghi, Filip Marin, Ion Ma-
rinescu-Vaslan, Ipolit Strâmbu, Fritz Storck şi
Nae Gropper (devenit, la Paris, ca şi Simonidi, ro-
mân cu nume franţuzit: Nicolas Gropeano).
41
Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 34
Uitarea, în ce-l priveşte pe Simonidi, are da-
tele unui proces clinic. Un soi de amnezie severă, cu
acoperire naţională. Doar Mircea Deac îi dedică 14
rânduri, în volumul „50 de ani de pictură, 1890-
1940". Nimeni, cu excepţia poate a unor urmaşi risi-
piţi pe aiurea, nu are destulă ştiinţă despre opera
sa, ca să ne spună cum este aceasta ca întreg şi
pentru care motive tablourile lui Simonidy obţin la
licitaţii preţuri mai mult decât onorabile. Opiniile lui
Mircea Deac vădesc un soi de rezervă politicoasă, la
fel ca şi în cazul altor compatrioţi, mai preţuiţi în
afară decât în patria lor. Marile picturi parietale din
Palatul CEC dovedesc preţuirea pe care o avea ar-
tistul la începutul veacului. Un tablou de-al său –
Moartea lui Mithridate - în maniera clasică îl făcuse
popular şi-i acreditase de timpuriu legenda talen-
tului de rang naţional. O seamă de portrete de ofi-
cialităţi ale Bucureştiului l-au impus şi ca un foarte
abil observator de psihologii. Pânza pe care o re-
produc e din 1896. Ea are virtuţile unei picturi
foarte fine de la sfârşitul veacului şi câteva specifi-
cităţi de culoare şi mesteşug ce indică un mare meş-
ter. Lucrarea mi-a fost oferită în toamna anului
2000, pentru o sumă modică, de proprietara unei
consignaţii, sensibilă la ideea recuperării tablourilor
de merit ale unor „pictori pierduţi". Trebuie spus că
în nicio altă ţară din Europa nu e posibil să achi-
ziţionezi din galerii sau să dobândeşti la licitaţii o-
pere ale unor artişti cotaţi pe piaţa internaţională
ori chiar fără cotă, dar şcoliţi, cu o biografie profe-
sională remarcabilă, în rame de epocă, la preţuri de
numai 100, 200 ori maximum 300 de dolari.
Deşi acest volum e un panoramic al tipurilor
de uitare, al pricinilor artistice sociale şi de toate
naturile ale fenomenului, un criteriu la îndemâna tu-
turor, practic şi explicit de încadrare în categoria
uitaţilor a unor artişti de interes, ar putea fi pragul
- să-i zicem intern - de 2-300 de dolari. Un prieten,
cu darul negoţului în mai multe domenii, socotea că,
la 1 dolar pe an „locaţia de gestiune" pentru tablo-
urile păstrate întregi un secol, duce la ideea că,
atunci când achiziţionăm tablouri ale uitaţilor, plătim
locaţia şi avem opera gratis.
Reiau, pentru informare şi luare-aminte, fi-
şa din Bennezit, ediţia 1999. Indiferent cum o ci-
tim, marcaţi de logică ori numai de sentimente, ea
dă seamă de indiferenţa cu care nu numai piaţa ro-
mânească şi colecţionarii o arată în cazul artiştilor
din al doilea rând al valorii, ci şi muzeele româneşti.
Îngrijesc alţii ceea ce noi ignorăm consecvent.
Mai trebuie spus că afişele sale, semnate
SIM, sunt foarte râvnite de colecţionari, ele având,
pe lângă meşteşugul fără de care nu se răzbeşte pe
piaţa pariziană a genului si un marcaj al epocii fer-
mecător.
Michel Simonidy – Peisaj la apus de soare (ştampila de atelier
în dreapta jos). Tabloul este de vânzare pe ocazii.ro
JJeeaann NNEEYYLLIIEESS - (1869 - 1938)
Numărul criticilor care se simt datori să le
reproşeze contemporanilor unor artişti de odini-
oară că nu le-au intuit din capul locului valoarea e
constant mare. Capitolele privind ingratitudinea
vremurilor în care au trăit o seamă de pictori, adju-
decaţi de posteritate ca maeştri, par obligatorii în
toate scrierile de istoria artei. Când vorbim de
judecata timpului, avem tendinţa să ne-o imaginăm,
ca pe un fel de inspirat recurs în anulare. În fapt, e
o chestiune de continuă definire şi îmbogăţire a cri-
teriilor.
La reconsiderarea creaţiei francezului Jean
Neylies, cel care, după ce s-a şcolit şi s-a afirmat în
patria mamă, a lucrat mai bine de trei decenii la noi
cu deosebire teme rurale şi patriarhale, foarte
dragi începutului de veac în România, secolul ce s-a
scurs de atunci e un catalizator al privirii. După un
secol, orice tablou îşi suplimentează prestaţia
spirituală cu tandre şi acute valori afective. Ţă-
răncuţele, ciobănaşii, praznicele bisericeşti şi pei-
sajele sale monumentale cutreierate de bivoli de le-
gendă, scenele de seceriş şi muncile satului au un soi
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 35
de verism, care ne temperează mult entuziasmul la
bucolicul lui Grigorescu, la grigorescianismul epocii
1900-1920. Jean Neylies avea ceea ce se cheamă o
percepţie mai puţin convenţională a realităţilor de la
noi.
Doctorul Constantin Bogdan, directorul Spi-
talului Sfântul Luca, i-a cercetat viaţa şi opera şi a
scris un articol patetic despre destinul românesc al
străinului. Un destin care ne îndreptăţeşte să eva-
luăm cu alte unităţi de măsură ale calităţii prezenţa
în România a unor artişti studiaţi si educaţi ca elite
în medii culturale mai complete.
Jean Neylies a fost invitat să-i ilustreze sa-
vantului Gh. Marinescu tratatele de neurologie.
Când cei doi se cunoscuseră, în Muzeul Louvre,
Neylies avea alte gânduri decât pictura. Născut în
21 decembrie 1869, în târgul Montesquieu, tânărul
pleca în Capitală, la Paris, pentru a se realiza ca
meşter coafor. Prietenia cu Gh. Marinescu l-a de-
terminat să se orienteze spre Belle Arte - spre
atelierul lui Leon Gerome - şi Conservator. Pe a-
tunci, muzica şi pictura se învăţau cu un firesc
sentiment de complementaritate.
Odată sosit în Bucureşti, profesorul Mari-
nescu l-a instalat, în 1897, într-o locuinţă de servi-
ciu a Spitalului Colentina. Un provizorat care, ca a-
tâtea alte provizorate din viaţa noastră, avea să
însemne o aşezare îndelungată. Profesorul îl intro-
duce în mediile bogate, iar datorită autorităţii sale
ştiinţifice, dar şi a dovezilor de talent şi seriozi-
tate, arătate în tablourile şi frescele comandate de
Regina Maria, Neylies e solicitat ca dascăl la Şcoala
Naţională de Arte Frumoase.
E prezent la manifestările Tinerimii Artis-
tice - unde-i societar - şi începând cu 1903 - când
are prima expoziţie personală - se bucură de elogiile
unei prese, dacă nu foarte calificate, măcar preo-
cupate de emanciparea prin artă. În 1914, Jean
Neylies se întoarce în Franţa, având o pensie de la
guvernul nostru. Lumea pe care o află acolo nu-l mul-
ţumeşte. Nu se simţea cu totul român, dar nici fran-
cez nu se simţea. Aşa că revine la Bucureşti, în lo-
cuinţa din curtea Spitalului Colentina. După război
însă timpul se scindase.
A continuat să picteze până în 1938, când a
murit, la scurt timp după plecarea dintre vii a ma-
relui său prieten Gh. Marinescu. Criticat sau neluat
în seamă, exact pentru aceleaşi motive, pentru care
cândva era admirat. Fiindcă a lucrat mult şi a vân-
dut bine, pânzele sale circulă. Îndeosebi cele mici,
ce par fragmente dintr-un panoramic al societăţii
româneşti dintr-un nostalgic capăt de timp.
Jean Neylies e un pictor cu o formaţie aca-
demică foarte riguroasă. La Paris, a expus la Saloa-
nele Oficiale, o compoziţie de-a sa a concurat la
prestigiosul Premiu al Romei, cei nouă ani de par-
teneriat artistic în atelierul lui Gerome se resimt în
tuşa grea, cu o materialitate frapantă. Operele din
tinereţe trimit cu ideea la vehementul realism al lui
Coubert. Un bun tablou de Jean Neylies e o prezen-
ţă extrem de incitantă în orice colecţie mai întinsă,
interesând primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Pictorii români, care au privit dintotdeauna spre
Franţa şi spre arta Parisului ca la un liman spiritual,
i-au tratat de sus pe francezii stabiliţi în România.
Şi cu un soi de circumspecţie ciocoiască pe cei agre-
aţi de Curtea Regală şi de oamenii cu parale ai epo-
cii. Ca şi cum veneau să le uzurpe o prioritate.
Tudor Octavian
Jean Neylies - Nud
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 36
Cele mai interesante tradiţii
româneşti: „boul înstruţat” şi alte obiceiuri
populare Autor: Mihaela Stănescu
Fac parte de secole din viaţa satului şi au în
nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la
ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar
amintire. Şi totuşi... Unele dintre aceste tradiţii po-
pulare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului ni-
velator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea
se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor
care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pan-
tofi la modă - dar tradiţia rezistă. Evenimentele ma-
ri şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele re-
ligioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor
obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca
un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.
Boul înstruţat este o sărbătoare a solsti-
ţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau
Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare
falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu
clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era
plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnolo-
gii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu
puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor
recolte bogate. „Zeul” zoomorf străbătea satul, în-
soţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări
şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec
Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.
Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate
transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlăn-
ţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spec-
taculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe
care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.
Tânjaua este un vechi obicei popular întâlnit
încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Mara-
mureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce
avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23
aprilie) sau a doua zi de Paşte. Cea mai cunoscută es-
te Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu
tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate mara-
mureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din
comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tân-
jaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi
de organizare a unei vesele şi colorate sărbători
agrare de primăvară.
Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai
harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise
primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile
morale ale omului cu pricina.
Se alcătuia o procesiune la care luau parte
sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale
(nişte piese care intră în alcătuirea carului) şi juguri
împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus,
pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă,
se rosteau invocaţii pentru dobândirea de „roade
bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita
consătenii acasă, unde-i ospăta.
„Indiferent de nume şi de data la care se e-
fectua obiceiul (Sângeorz, Paşte), scrie Ion Ghi-
noiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor popu-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 37
lare, [...] suntem în prezenţa unor practici străvechi,
precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era
parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, meni-
te să asigure, în credinţele populare, obţinerea de
recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supra-
vieţuirii.
Umblatul în tez este o bucurie de primăvară
a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colin-
dul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa,
îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obi-
ceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului
de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai co-
lindă - prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş,
dar colindă!)
În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la
casele din sat, salutând gazdele cu „Hristos a-nviat!”
şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-
14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă
de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la
faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi
copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari.
Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar
pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau con-
sideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să mun-
cească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de
oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani
să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amin-
tirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care
se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la um-
blatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată u-
neltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte
că nu vor mai fi mult timp copii...
Păzitul Usturoiului era o petrecere menită
să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii.
Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care,
conform calendarului creştin, cădea în Noaptea
Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie. Ecouri ale
unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa,
ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu
anual jalonat de momente speciale, ceremoniale,
precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, a-
numite sărbători din calendarul creştin.
În vremurile vechi, cred specialişti etnologi,
în preajma acestei date se sărbătorea încheierea
unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului
vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se
spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare.
„Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în
noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Stri-
goilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea
creaţiei”. (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri ro-
mâneşti, 2004). Un semn al haosului, al distrugerii
ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a
strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău
oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante ma-
gice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiri-
telor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cer-
cevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri
casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele.
Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga
spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri
zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un
revelion, un scenariu clasic de întâmpinare cere-
monială a preschimbării timpului, a înnoirii lui.
În Moldova, petrecerea se numea Păzitul Us-
turoiului: fetele aduceau de acasă legături de ustu-
roi care erau adunate într-o covată şi păzite toată
noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii pe-
treceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zo-
rilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întor-
ceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, în-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 38
cepea un nou an. Usturoiul „păzit” era împărţit celor
ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în
tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vinde-
carea bolilor.
Săptămâna Nebunilor era, după cum o des-
crie Simeon Florea Marian42, cea în care „numai ne-
bunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii sa-
telor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe
când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se în-
soare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu
mult mai înainte.”
Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea
Postului Mare, numită şi Săptămâna Albă, sau Săptă-
mâna Brânzei, când, conform practicilor creştin-or-
todoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mă-
nâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptă-
mână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni –
Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agi-
taţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări
dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de
excese dată de Lăsatul Secului.
Ion Chelcea43, în 1939, a dat o descriere
amănunţită a Săptămânii Nebunilor, notând că par-
42
Simeon Florea Marian (n. 1 octombrie 1847, Ilișești, Suceava - d. 24 aprilie 1907, Suceava) a fost un folclorist și etnograf român, preot, membru titular al Academiei Române. 43
Ion Chelcea (n. 1902 – d. 1991) a fost un etnograf, sociolog folclorist și muzeolog român, doctor în filosofie, întemeietor al Muzeului Etnografic al Moldovei (Iași), șef de secție la Muzeului Satului din București.
ticipanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi
(mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi stră-
băteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând
fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un
pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după
aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau
pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii
(„maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele
oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.
Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre
„un scenariu de renovare a anului care începea pri-
măvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a
fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva
ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor corte-
gii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glu-
meaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile,
îl includ în aceeaşi familie de obiceiuri căreia îi apar-
ţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă.
Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi,
care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încer-
cat să le impună biserica creştină, fiind prea îndră-
gite şi poate prea necesare social – ca mijloc de
defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a
putea fi înlăturate cu uşurinţă.
Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare
parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit
obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat,
aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persis-
tenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă ne-
voie de ele.
Foto: Emanuel Tânjală
Promotor al metodei mongrafice, Ion Chelcea a fost autorul unui număr impresionant de studii știinfice și a contribuit la organizarea și completarea fondurilor etnogarfice ale multor muzee din România.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 39
de Leonard Oprea
(Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt)
Maria păstrase toate cuvintele acelea şi se
gândea la ele în inima ei. Nici nu se putea altfel căci
Arhanghelul Gavriil şi Elisabeta şi bătrînul Simeon o
recunoscuseră şi o binecuvântaseră pentru veşnicie.
Dar îi mai spusese ceva bătrânul Simeon… Iar Ma-
ria se cutremură, încă o dată, rostindu-şi-le: …chiar dacă sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi… Iară Maria văzu-
se şi cunoscuse deja totul. Ascultase, învăţase şi a-
dunase povara Luminii în zece, douăzeci, poate trei-
zeci de ani în serile târzii, la pâlpâirea umilă a opai-
ţului, stând alături de copilul ei, modestul dulgher,
alături de învăţător, de Rabuni…
***
Şi era primăvară.
Şi erau Sărbătorile Paştelui.
Şi era cu puţin înainte de ceasul al şaselea
pe Locul Căpăţânii. Pălise soarele, nori se adunau şi
un abur moale, umed apăsa suflarea. Îngenuncheată,
Maria se înfăţişa lumii ca o durere cioplită. Dar ea
păstra toate cuvintele acelea – vii. În inima ei. Cea
cu ochii arşi de spaima şi grozăvia morţii omeneşti.
Deşi, ea ştia. Mama Maria secătuită înlemnise acolo:
în faţa Fiului, dulgherul ei, copilul ucis acum de căr-
turari, de poporul cui?! Al Lui Dumnezeu? Se întreba
de parcă însăşi ea ar fi fost răstignită, Maria. Şi se
rugă cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul,
cu toată puterea fiinţei ei: Doamne Dumnezeul meu,
nu… Doamne Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti?
Doamne Dumnezeul meu, nu, Doamne nu mă părăsi!
***
Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paş-
telui. Şi era cu puţin peste ceasul al nouălea pe Lo-
cul Căpăţânii. Întunericul cuprinsese ţara. Şi totuşi
fiecare putea să vadă. Iar în Templu perdeaua se
spintecase de sus în jos. Şi fiecare auzise.
Doar Maria părea a fi asemenea unei alte
cruci ridicată în faţa lui Christos. Răstignită de ros-
tirea Lui Iisus, Cel de pe Crucea lumii: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.”
Doar rostirea Lui porni tămăduirea fiinţei de
lut, Maria. Doar Mama Maria simţi atunci, de parcă
Cerurile, aerul, pământul şi apele ar fi fost fră-
mântate cu sânge şi Lumină, cum vine asupra ei ţipă-
tul copilului ei, Cel batjocorit şi ucis: „Eloi, Eloi, lama sabachthani ?” Însă pe Locul Căpăţânii, iudeii, roma-
nii şi oamenii altor seminţii nu simţiră decât o groa-
ză adâncă, neînţeleasă, precum furnici oarbe, mute
şi surde, zeci şi sute, căci se cutremura furnicarul.
***
Braţul lui Ioan cuprinse umerii Mariei, când
suliţa străpunse pieptul Lui Iisus. În acea clipită,
când sânge şi apă ţâşniră din rană, însemnând, ier-tând şi mântuind locul şi oamenii, atinsă de stropii
Lui, Maria se trezi. Înălţă privirea şi în lumina ochi-
lor Celui Răstignit văzu zâmbetul. Îi zâmbea Iisus
Christos, Mariei. Iar Fecioara Maria auzi îndemnul
ca pe o dojană cu sunet de poruncă: Nu te teme…,
precum odată înainte de Naştere.
Şi de îndată ucenicul Ioan îi spuse:
- Vino, Mamă. Nu ne va lăsa orfani; se va în-
toarce. Să-L aşteptăm cum se cuvine.44
***
Turtusan Ioan – Învierea Domnului (acrilic pe lemn)
44
(from TRILOGY OF THEOPHIL MAGUS – THE TRUTH) Published by Xlibris Corporation 2008, USA /Copyright © 2008 by Leonard Oprea. Autorul şi-a exprimat dorinţa de a folosi diacriticele cu „Δ.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 40
LLuucciiaa PPaattaacchhii
A M F O R E D E L U T
De undeva,
de pe o stea,
de dincolo de ea,
din adâncimi de timp,
din vechi cândva,
trecând prin azi
în drumul spre mereu,
eternul Dumnezeu va lumina
destinul tău
destinul meu…
Vom reveni
şi iarăşi vom pleca,
ne-om risipi
şi ne vom întrupa,
ne va trimite
şi ne va chema
seamă să dăm
dac-am ştiut
să umplem amfore de lut
cu Duhul Sfânt,
cu Slava Sa…
DOAMNE,
Dă-i pădurii desfrunzite ocrotire de zăpadă,
iar livezii înflorite – binecuvântată roadă,
rotunjeşte pâinea caldă, limpezeşte unda lină,
călătorul să o vadă, umple-mi casa de lumină!
Voi aşterne peste masă învelitoare curată,
şi muşcate de mătasă voi jertfi păgân pe vatră,
voi deschide uşa mare, aşteptând să-i treacă pragul,
ostenit de căutare, însetat, flămând, pribeagul...
Mulţumiri pentru atâtea bucurii blagoslovite,
în genunchi şi plecând fruntea, Îţi vom înălţa,
SLĂVITE!
V E R S U S
...oameni făcuţi
din greşeală
din plictiseală
din calcul
din credinţă
din suferinţă
din minciună
din ambiţie
din erudiţie
din paie
din sperantă
din cutezanţă
din urale
din eprubetă
din vendetă
din nimic
din datorie/hoţie/beţie/hârtie/prostie
oameni făcuţi...
“Unul născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut...” Singurul. Şi-atât de singur.
Î M P Ă C A R E
Doamne, în lăcaşul Tău,
blând sălaş are odihna
şi, ferit de tot ce-i rău,
sufletul îşi află tihna.
Vechea lespede din piatră,
netezită de mătănii,
cu-atâtea lacrimi scăldată,
albeşte sub greul sării.
Pe sfioase sărutări,
puse-n colţuri de icoană,
balsamul sfintei iertări
Maica Preacurată toarnă.
Inima zidirii bate
cu puterea rugăciunii
stavilă pentru păcate
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 41
şi liman la arca lumii.
De grele patimi orbiţi,
alungaţi de-o veche vină,
fiii Tăi cei rătăciţi
au venit să ia lumină...
V I N E R E A S E A C Ă
E-n jur o stranie stagnare –
L-am răstignit pe Dumnezeu –
un clopot bate-n depărtare,
dar glasul lui putere n-are
să cheme şi sufletul meu.
E-n jur adâncă, grea tăcere –
priveghi la bunul Dumnezeu –
chemarea nerostită piere
şi totu-i umbră, e părere,
ca şi pustiu sufletul meu.
Prea grelele lumeşti păcate
sunt lespede pe Dumnezeu,
speranţele se sting departe,
îndoliate şi deşarte,
lăsând uscat sufletul meu.
Se pierde-o pânză zdrenţuită
în zarea fără Dumnezeu,
de mult e barca părăsită,
pe apa grea şi amorţită
zace uitat sufletul meu...
AAnnttoonneellllaa MMooccaannuu -- BBeellggiiaa
Durerea ta răsfrântă
În adânc de noapte
se auzeau lacrimi
în cădere
atunci am văzut
durerea ta răsfrântă
pe soclul inimii,
trăită-n tăcere,
pe care și talpă pământului
adânc o simțea,
tâmpla zvâcnea sub
sărutul ce abia se contura
ai rămas tăcut în
îmbrățișarea mea
suferința se estompa
suspinul se pierdea
printre genele dimineții
un zâmbet creiona
pe chipul tău calm
împăcarea cu sine.
Acolo
Acolo
în drumul de dincoace
în lumina slabă de candelă
ce străjuieşte căi neumblate
atât de pustii.
Acolo,
unde vuietul vântului îşi şuieră
apriga furie, printre crestele
de granit ale munţilor, printre
florile sale de colţ.
Acolo,
printre astrele nopţii
un punct dintre infinit
şi nimic, în ungherele ascunse
ale inimii.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 42
Acolo,
în lumea de dincolo de
realitatea existenţei trăite
în nisipul timpului scurs
din a vremii clepsidră.
Acolo,
se naşte speranţa
zilei de mâine, firava tulpină se
luptă, să crească până
se topeşte în amurgul zilei trecute.
Acolo,
cresc visele ţesute în covorul
de dor al inimii, prind apripi
şi zbor către zările senine,
din eternul trăirii.
ŞŞtteeffaann AAlleexxaannddrruu CCiioobbaannuu
mărci înregistrate
de la metrou până acasă
sunt o mie şi unu de paşi fiecare cu viaţă proprie
trei intersecţii despre care se spune
că au fost cândva răspântii cu fântâni în loc de
semafoare
şapte blocuri cu ferestre deschise sau închise
uneori când apusul loveşte portocaliu geamurile
ai impresia că sunt nişte fabrici dezafectate
mai sunt şi douăzeci de copaci cu scoarţa atât de
groasă încât îţi trezesc nu ştiu de ce o curiozitate
aparte pe drumul acesta îmi reamintesc mereu de
iubirile continent acelea pure insolite
unde îmi doresc mult să mă retrag
(o să-i scriu şi lui moş crăciun asta)
la bătrâneţe când o să sufăr de alzheimer
de noaptea din '86 când a fost cutremurul şi am auzit-
o pe mama
spunând o poezie înfiorătoare
mai înfiorătoare decât seismul
cu nişte cuvinte care îmi făceau pielea de găină
a doua zi abia mi-a spus că rostea
tatăl nostru
când trec pe lângă şcoala unde am învăţat
îmi desluşesc clar vocea mea din vacarmul recreaţiei
care îmi înghesuie sufletul într-un colţ
mă uit la ceas să fiu sigur că este ora unu noaptea
şi toate luminile sălilor de curs sunt stinse
îmi vine şi o dorinţă nebună
de a întreba o vrăjitoare
de ce visez accidente aviatice de atâtea nopţi
dar îmi trece când încep să mă caut de chei
pe care normal uit prin ce buzunar le-am aruncat
de la metrou până acasă inima îmi bate la lumina unei
veioze cu gât de lebădă
am timp suficient să fac cale întoarsă
dar prefer să intru în bucătărie
şi să mai rup un colţ
din abţibildul de pe dulap
un abţibild din care parcă rup de o veşnicie şi tot
întreg rămâne
LLiilliiaannaa PPOOPPAA,, BBuuccuurreeşşttii
Stăpână pe tăcerea mea
Încercam ieri să construiesc punți spre tine.
Şi pentru că în dimineața asta ninge iar,
Am scoborât din bazarul Constantinopolelui
Parfumuri și mătăsuri
Ibrice de aramă
Mozaice cu-nțelesuri.
O brățară mică, filigranată
O tiara, o granată.
Apoi am adunat mirarea
ca un abur
și candoarea
Copiilor cu ochi meridionali,
Şi toate culorile strânse în pumni atunci de mine
La asfințit, de pe linia orizontului.
Am mângâiat coloanele de marmură,
I-am mulțumit Teodorei,
Iar Irinei i-am furat teserele de aur
ale ochilor,
Ca să nu mai fure lumina clară
Din ochii fiului său.
Și am plecat în pașii de dans cadențat
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 43
Al vechiului Bizanț.
M-am așezat pe prima treaptă
Sorbind mai mult zâmbete
din cafeaua proaspăt râșnită
Adusă cu fes și șalvari
Într-o ceaşcă de alabastru (servită).
Peste paharul cu șerbet
Mă priveau doi ochi de forma migdalei.
Cu sclipiri de săbii și pumnale
De rubine și paftale ...
Pe a doua treaptă am pus o întrebare
Îndepărtând pe furiş caşmiruri și covoare,
Stăpână pe tăcerea mea
Am ridicat în asfințit
Verdele smaraldului meu..
Devenise umed și enigmatic.
Pe treapta a treia
Am aruncat safire, flori de portocal
Şi sâmburi de rodii.
Ghici ce se află pe ultima ...
Și pentru că Muzeul meu de Artă e azi închis,
Am găsit o rezolvare plastică:
O să pictez un curcubeu.
Când noaptea e prea lungă
Când noaptea e prea lungă pe pământ,
„fluturii aceia rupţi din soare",
ce mi-au adus iubire și candoare,
Îmi prelungesc chiria pe pământ.
Am strâns umbre, amintiri în buzunare,
și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare,
și cu lumina-n pumnii mei fragili,
Ți-am răsărit în cale,
Te mai miri ?
„Nu irosiţi secundele tăcerii…
E-atât de scurtă trecerea prin lut.
Când ai ajuns la ceasurile serii
Să nu pui întrebarea…
ce-ai făcut ?
Nu înveli iubirea-n gânduri rele,
Alege dor, când viaţa ta e goală,
Să nu fii singur dincolo de stele
Împovărat de propria-ţi greşeală.
Când timpul curge fără de oprire
Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.
Numai iubind ajungi în nemurire.
E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…"
Dorina Neculce45, România Urbi et Orbi
cuibul de vulturi a fost răscolit în
foametea mărilor
saul răsădea arme și
culegea din pietre pumnii dorințelor obscure
sfârșiți și goi
flămânzi și delirând noi
adăpam lumina cu zâmbete sterpe
demențial curgeam la vale pe
aripa de fluture nocturn săltam
de pe un nor pe celălalt și
nu știam dacă exist sau dacă sfinxul însuși a
adormit cu buzele întredeschise a mirare în
trupul tău tăiat în stâncă străină
cu dinții strânși într-o ultimă strigare săpam
săpam orbitele adânci și
ți-am șoptit:
așteaptă
până mâine
am să mă înalț pe treptele tăiate
să mă-ngrop sub cer și în pământ
acolo și aici…
Urbi et Orbi!
infernul din tăcere s-a trezit
și căutam prin măruntaie
Poem nocturn
aş fi putut păstra totul
Totul era la locul lui
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
chiar viaţa mea personală stagna
lăsată acolo-sus într-un punct terminus
atârnată în dimineaţa aceea utopică
treceam aproape maşinal
pe strada independenţei
oameni cu măştile de gaz
pe faţă încercau să repare timpul
îndemnând trecătorii să intre în cinematograful
cu pădurile îngheţate inima împăratului
se întorcea
45 http://iulianes31.wordpress.com/2012/07/27/interviu-cu-scriitoarea-dorina-neculce/
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 44
la ultima secundă
şi mă rotesc
mă rotesc
s-a împlinit sorocul zic
vina o poartă numai
lacrima gigantică-lumină fiartă
într-o pulbere întunecată
din pumnul meu
ningea cu umbre şi
cu fulgere de lună
ION IONESCU BUCOVU
lumea mea
lumea mea
eu am trăit dincolo de viață
toate dramele mele se petreceau în suflet
nu mă interesa ce-i afară
în mine se zbăteau idolii
în mine se topea soarele
în mine veneau toate nopțile de vară
senine cu lună și cu stele
sau toate iernile cu viscole
care-mi aduceau basmele
lângă sobă și le desțeleneam înțelesurile
în mine-mi îngropam iubirile
am zidit în mine prima fată
care m-a mângâiat și mi-a spus
prima dată te iubesc
gropile părinților le-am săpat în mine
aici îi păstrez vii așa cum îi știu numai eu
nu mă interesează alte lumi
lumea mea e cea mai frumoasă
lumea mea e o grădină cu flori
lumea mea e speranță și vis
câteodată e tulbure și rea lumea mea
mlaștini cu șerpi apocaliptici
pe care-i visez noaptea
lumea mea e zborul spre stele
câteodată îmi cresc aripi din mâini
și zbor pe deasupra văilor și munților
altădată mă îngrop în mine și mor
sufăr și jubilez numai în mine
dragoste e lumea mea și iubire
dar și ură și furie când nedreptatea
umblă pe lângă mine
eu am tot universul în mine
acolo se fabrică contorsionată
lumea mea.
LLiiggiiaa MMiihhaaeellaa IIoonneessccuu,, SSppaanniiaa
GOLURI UMPLUTE
Dimineţile fug ne alungă căutările târzii
alt dans din care încolţeşte treptat înserarea
nu scriu abrupt despre catastrofele asemănătoare
vremelnice
ale lumii despre stoarcerea globului de aur cristal de
pământ
de aer de plumb greu să se fărâme să nu se fărâme pe
rând vieţile
cunoaşterile noastre toate într-una nouă aşteptată
prelung
privelişti-semne de cărţi sfinte vin ca anotimpurile
străbune
împărţite azi în alte fără nume averse ale noilor veniţi pe
lume /plictis balans al cunoaşterii pe vechiul cântar al
întâmplării pe o hartă
magnifică scrisă în neştire din ce în ce mai sumbru pare
că apun poeţii
proaspeţi luminoşi desueţi sau demonici îşi caută drum
să soarbă infinitezimala
minune din universul deja de vânzare al lumii al Lunii
al altor planete în vânzare nu poeţii aceia ce scriu gândesc
mai ales cei ce vor chiar să câştige cu bani un alt univers
fără bani poemul şi sufletul sunt doar o răspântie
în calea vreunui trecător febril
mai departe nu sunt decât apa, pâinea, rana
celor veniţi să cerşească putere
din grâu semănat târziu cu spaime râvnă
dinspre cer înspre pământ
dinspre pământ înspre cer cu seminţe blajine háine
topaz rubin ametist fără vine
piatra dintr-o lume supusă dintr-o lume apusă
pentru o nouă facere desfacere a începuturilor
line din vremuri sublime conştiinţei de azi
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 45
atât de orbită de trecerea ajungerea aici
pe pământul de oameni poeţi văzători nevăzători
de cuvinte sfere imagini metafore rime ale lumii târzii
despărţite de lumea dintâilor cu simţurile retezate la
jumătate
ca o pasăre cu o singură aripă în mâna unui nemuritor
catarsis veşnic imberb într-o lume doar a amintirii
cu strigăt fără de strigăt cu porţi fără de porţi mereu
deschise /vis cu sunet sferic cuvinte rostogolite prin
soare la înserarea / lumilor senine acoperite de legi
ancestrale / numai noi le schimbăm aşa cum cuvintele
noastre pământul
nu-l îmbracă mereu cu pace prea puţin cu rouă cu ploaie
ninsoare-timp
între mâinile două unite mereu cu mâinile două până ce
una se cheamă lumină
alta înserare a ei până ce mâinile scriu cu ambele
emisfere ale creierului sublim
numit Dumnezeu Christos Iisus veşnicie facere desfacere
sânge apă piatră dată la o parte mormânt înger
peşti hrănitori marele Chit pescar salvator al lui Iona
întoarcere a sufletelor moarte de sete de foame
templeri ai sufletului alb ai sufletului negru
ai sufletului alb negru îmbrăcaţi pe deasupra hainelor lor
cu ochi ai culorilor lumilor ai legilor albe
cuprinderea fiecărei nuanţe o carte de stele fără culori
la vedere o carte nu doar de fapte o carte de vise
lacrimi gânduri
BIBLIA chiar nevăzută văzută de aici cu nori vise
moarte / ale apuselor lumi dinaintea ei pe papirusuri în
tolbe sărace bogate
imperii dogme cuţite săbii alte cruci-erezii ştreanguri o
lume de arme
către înapoi mereu este lumea ca o umbră sublimă în noi
mergând spre începuturile lumii planetelor ei ajungând la
cunoaşterea firii
născute de legi nevăzute acum întrezărite în nădejdea
întoarcerii
la tot ce am iubit n-am ştiut să iubim
la tot ce am ucis cu ştire fără de ştire
PSALM
Doamne şi dacă rătăcesc prea mult pe acest glob al
poeziei
pe acest glob al adevărului cititor scriitor
pe care îl pot transforma chiar azi în iluzie...
Şi dacă mă pierd măcar pentru scurt timp
atât de departe de porţile iubirii într-adevăr
aceea de deasupra zeilor şi aceea de dinlăuntrul
dreptei visări şi priviri a minunatului dor de Tine...
Doamne te rog dă-mi pacea de a mă regăsi la timp la
capăt
de labirint lângă cei pe care îi văd scotocind
printre coşmaruri şi umbre ale vieţii mele
ale lumii atunci când mă cheamă
Dă-mi pacea prin dreapta privire a ochilor
în noaptea aşternută peste goluri si existenţa
spaimei morţii aproapelui de mine din mine
Dă-mi te rog Doamne când numai Tu ştii că se poate
pacea coborâtă printre stelele cutereierate
de morţii vii din anotimpurile mele departe de a mea
veghe
prin toate colţurile cuprinse de nostalgii
perene şi molcomele moaşte închipuite în vrere
în vii palate pline de suspine în cotloane pline
lipsite de grăunţe de grâu şi de carafele mustoase
în jalea întruchipată în fiorduri de gândire
năvalnice catarge albe ajunse la ţărmuri de coşmar
Dă-mi te rog Doamne visul de azi nu cel de mâine
Dă-mi visul dătător de vreme
Înlănţuie iubirea de înalturi
cu pacea adăpată în ţărâna şi apa timpului
a cerului a mării a ploii
a lacrimei copilului bătrânului
ivite în calea lumii toate azi.46
CCrriissttiiaann NNeeaagguu4477,,
RRoommâânniiaa
Condiţia poetului
„O fi criză dar... numai pentru unii!"
Vând ieftin haina... singura mea haină...
Vă rog, cumpăraţi obiectul
Şi nu cercetaţi inutil, o dramă
La care, -de când lumea- e condamnat poetul.
Printre voi par pe dinăuntru gol,
Căci sufletul meu ştie s-ascundă lacrimi
Dar să fie liber, alegând cel mai înalt zbor
De unde îşi procură şi vise, şi patimi.
46 http://reteaualiterara.ning.com/profile/LigiaMihaelaIonescu 47 http://agonia.ro/index.php/author/0032862/Cristian_Neagu#bio
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 46
Străbătând hăţişul contextelor absurde
Constat -înlănţuit de sărăcie-
Că gestul de a-mi vinde haina, corespunde
Jertfei, pe altar de poezie.
Toată această trudă la ce bun,
Când lumea calcă sentimente în picioare
Şi toţi -cu degetul- m-arată că-s nebun,
Iar eu insist că haina-i de vânzare?
MMiihhaaeellaa AAiioonneesseeii4488,,
1. intrusul
cine eşti cel care îndrăzneşti
să-mi locuieşti atât de confortabil
până şi umbra?
nu ştii?
păsările vin şi pleacă,
trenurile au timpul lor de staţionare,
anotimpurile fac schimb de luni,
anii sunt bisecţi şi ei, din când în când,
ca o răsuflare
peste goana atâtor vitregii.
numai tu străine, prea răbdător
înrădăcinezi în mine sămânţa luminii,
aştepţi clipa de slăbiciune
să iei forma trupului meu.
2. cu tine sunt anotimp
timpul răsfoia monoton file de cer
rătăcite în labirintul nesfârşit
când femeie când copil
şi vine ea, zăluda!
trece prin mine ca glonţul
printr-un stol de vrăbii
îmi pune un căluş să nu strig
scoate mucegaiul
împrăştie praful din oase
venele năpârlesc
iau forme de şarpe
intenţii oprite la jumătate de anotimp
48 http://www.poezie.ro/index.php/author/0036408/mihaelaaionesei
se zvârcolesc de verde
simt miros de sânge nou
de soare, de muguri
fluturi izgoniţi se-ntorc acasă
şi cânt ca o ciocârlie
care îşi aude prima oară glasul
(va urma)
IIoonn PPooppeessccuu BBrraaddoosscchhii4499
Macbeth
sunt prizonier între stele şi sânge
am găsit un loc în durere
atunci când m-am născut
aproape de capcana pe care
poeţii o numesc moarte
acum şapte iluzii am visat
că-l întrupam pe nepotul lui Malcom
se făcea că eu
am primit o veste de iertare
de la vărul Duncan înainte
de marele pelerinaj spre Roma
într-o zi ceţoasă prin ţinutul
Aberdeenshire am plecat să-mi caut
moşii dincolo de umbre
blestemul s-a preschimbat în lumină
gândurile despre viaţă
îmi par doar racle de plumb
iertarea este veşnică prieteni
destinele de lut păşesc timid
spre marea poartă deschisă
către grădina în care îngerii
şoptesc rugăciuni printre oglinzi
într-o dimineaţă de noiembrie
49 http://junimeadigitala.ning.com/profile/ionpopescubradoschi
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 47
IIrriinnaa LLuucciiaa MMiihhaallccaa5500
Respiraţia iubirii ,
Omul dă lumină lucrurilor întunecoase,
sufletul este călător, pe pământ este chinuit,
în vis se-aşează acolo unde-i place,
pentru a se uşura, a lumina, a se înălţa.
Lumini se sting şi se-aprind,
risipind aurore spectrale în destinul implacabil.
În cercuri, păsări ne însoţesc corabia torentului de
vise.
Mă gândeam la tine, te vizualizam,
Unde-i pânza freatică va fi
şi viaţa, şi sete potolită, şi-atâtea altele,
dacă drumul e vibrant,
Picătura de viaţă de acolo vine!
Cum mă vedeai? Întind palmele pline de cuvinte,
alege!
Mă simţi, acolo, lângă tine,
zâmbind, privindu-te în culorile visului?
Atinsă, mângâiată, alintată,
adâncă simţire, cu multe exclamaţii
de împlinire şi mulţumire,
prea departe am ajuns,
Trăirea mă depăşeşte, din suflet vine,
o foame reciprocă de energie,
Ca şi iubirea, nu ştii de unde se porneşte
şi nu ştii unde se va opri...
De ce s-a ales trupul
pentru a definitiva creaţia? Îmi plac reacţiile tale,
de bucurie, de satisfacţie,
reacţii ce nu pot fi controlate,
Vreau să te topeşti cu mine
în acel moment
de erupţie din trupul tău de femeie,
după care se aşterne o tăcere fantastică,
Nu orice trup ne împlineşte!
Doar cel cu care rezonăm
pe aceeaşi undă a simţirii
- jumătatea noastră -
50 http://junimeadigitala.ning.com/profile/IrinaLuciaMihalca=activity
Vibrez auzindu-te!
Ne topim unul în braţele celuilalt,
simţim totul în umbra viselor,
- un dans al privirilor, fiori,
un zâmbet de primăvară, adâncă emoţie,
lumină, înălţări şi dureri -
trăirea e vie, caldă, de necuprins,
cuvintele par golaşe, nedefinite...
Hai să ne cablăm, să aprindem lumina,
să se vadă sufletele,
curentul vine de la mine şi este continuu,
Tulburată vei fi după ce vei simţi
căldura trupului meu,
Meriţi mai mult decât crezi tu că meriţi!
Totul trebuie să curgă, să ardă în adâncuri,
Fiecare cerc deschis trebuie închis,
Fiecare umbră a zilei îşi continuă zborul vieţii,
Tot ce se naşte
îşi aşteaptă trăirea şi-apusul umbrei perfecte.
O energie blândă, necesară, este acolo,
în fundaţia din petale şi construcţia din vise,
O energie care aduce echilibrul vindecător
şi zâmbetul tău devine luminos,
Doar vântul ştie să se oprească,
să nu dărâme lumea noastră.
În scufundarea noastră sibilină care
sfidează
sângele roşu al inimii pulsânde,
curând vom atinge marea, eterna lumină.
Cloude Monet - Sunrize
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 48
TTrraaiiaann VVaassiillccăăuu5511
CCâânntteecc ppeennttrruu ddaacciiii nnooşşttrrii (variantă)
Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vând,
Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mâine şi oricând.
Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau,
Sunt o stirpe absolută, cum cândva, demult erau.
Dacii nu-mblânzesc oraşe, ei numai în sate mor,
Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor.
Dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri,
Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.
Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu
Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu.
În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi,
Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.
Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost,
Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost,
Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari,
Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.
Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem,
Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că suntem.
Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi,
Visul lor și-acum rămâne visul nostru-n orice zi.
O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea,
Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o altă stea.
De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.
Vai de ţara ce nu-și are dacii ei nemuritori!
51
Traian Vasilcău (TRAIANUS) a răsărit la 2 aprilie 1969, in satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit facultatea Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău. E preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix“. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova. Director al proiec-telor: „Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutin-deni“ şi „Antologia poeziei româneşti în mileniul III“(în lucru). A editat 39 de cărţi la Chişinău, Iaşi, Alba Iulia, Craiova, Timişoara, Arad, Bucureşti şi Ottawa. Maestru în Artă. Vezi şi nr.15 al revistei, 2012 - Interviul dlui Adalbert Gyuris cu Traian Vasilcău.
Melania Briciu Atanasiu52
Ecce homo
sub eterne opaițe îngerii stau de veghe
acolo unde aripa ar întrezări
o margine abia tremurată de lume
respirația mea nu mai moare
zăbovește puțin să-și tragă sufletul
să-și încheie nojițele /cât timp am pășit doar pe
vârfuri de inimă /am ocrotit liniștea tuturor
cu vorbele mele răsfrânte din reale oglinzi
oasele mi-au străpuns străvezii epiderme prin gând
le-am oblojit cu alifii și răbdare
fiecare om pe care l-am legănat
pe hamacul priponit între două amintiri
mi-a fost drag și aproape prin izul
de fruct tăinuit în propriul său miez
m-aș fi împărțit tuturor precum
o înmugurire altruistă de primăvară
dar n-am putut țese decât un lăicer
în care cuvintele și-au încâlcit urzeala
m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei
mi-am găsit vindecarea.
În 1964, Rene Magritte picta Fiul omului, un autoportret înfă-
ţişând un bărbat îmbrăcat cu costum, purtând pălărie şi cra-
vată, iar faţa fiindu-i acoperită de un măr verde. În spatele său
se intinde marea. Deşi personajul este pictat sumar, mărul este
redat în cele mai mici detalii. Două amănunte interesante sunt
legate de poziţia mâinii stângi, adusă uşor în spate, respectiv
de ochiul stâng care poate fi întrezărit privind în sus, către
vârful superior al mărului.
52 http://cititordeproza.ning.com/profile/MelaniaBriciuAtanasiu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 49
VVAALLEENNTTIINN TTUUFFAANN5533
Roşu orizontal
Controversat amurg
inert, palid, diluat –
un felinar cu opaiţ
ce-mi aprinde chipul.
Cade peste
scările osoase
şi dârele de roşu cătrănit –
în noapte –
râuri negre.
Miroase-a foc
în amurg martir,
e roşu, roşu, roşu
în cruce şi-n zig-zag –
artă infantilă.
Trec stele orizontal
fond de sirene –
un roşu orizontal.
În căutarea adevărului
A plouat apăsat peste corturile frânte,
peste muchiile spânzurate prelinse pe bordură –
s-a adăpat cenuşa zile-ntregi şi s-a aerat
printre gratiile canalelor.
Am „tras” cu plasmă o sudură-n cenuşă,
i-am dat formă de jardinieră,
i-am pictat cu sânge pământul, veacuri la rând,
până a germinat.
Atunci mulţi s-au tăiat în mugurii schimbării,
unii zeloşi, i-au pus la tâmple
şi-au rostit „Ave” răguşiţi.
Li s-au lemnificat pe frunte –
şi-au înfipt spinii ca-n scenele pascale
şi i-au uscat de măruntaie
prin temporali,
revendicându-şi cenuşa.
Dar –
Sămânţa adevărului
nu şi-a găsit încă sporii...
Poem timpului
Am vrut să pun monopol
peste mişcările tumultoase,
peste fizicul stăpân –
peste vremuri...
53
Debut literar : Revista „Spirala cunoaşterii” – Nr. 2, Februarie 2013, Ploieşti, absolvent al Facultăţii de Litere şi Stiinţe
În living, Gustav Becker-ul
bâlbâie-n bavareză vremea
de vreo-sută şi ceva –
seamănă-n serile
tăcute de Duminică
cu bunicul, reflectând –
avea mâini
şi din ţeasta gotică
îi germinau nuci
din toată esenţa corpului.
În serile de Vineri,
îi înveleam trupul în carne
şi-o pendulare a rotulei
se dispersa insesizabil
în coapsa de şaizeci de bătăi.
Am vrut să pun monopol
peste bolta palatină,
acolo unde-ţi pocnesc dinţii
unul în altul,
dar înţelepciunea-ţi
m-a-mpiedicat.
Din picioare
mesteci perspective –
pui cap la cap ani şi veacuri,
până-ntr-o zi
când te vei scurge mut în asfinţit
NNuuţţaa IIssttrraattee GGaannggaann54 Fort Lauderdale, FL, Statele Unite
NOI
îţi sunt semnul de întrebare
agăţat
în colţul buzelor
teama neînţeleasă
secundă care doare
*
orizontul desface sub ochii mei
eşarfe albastre
prin care salcâmii
îşi cern melancoliile cotidiene *
timpul stă amorţit în loc
cineva a scăpat un orologiu pe asfalt
orele s-au risipit speriate printre picioarele
trecătorilor
păsările scăpate din colivii
îşi sculptează aripile 54 http://cititordeproza.ning.com/profile/NutaIstrateGangan492
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 50
în aerul îmbălsămat
apoi se reped flămânde
ciugulind clipe minute
zile şi nopţi... *
e nebunie, dragostea mea
nici eu nu mai ştiu cine sunt
în lumea aceasta în care *
tu nu poţi fără mine
eu nu pot fără noi
TTeeooddoorr DDuummee55
în dimineaţa asta am plâns
când m-am trezit Dumnezeu mă
privea în ochi
ca pe un asasin
aş fi vrut să-i rostesc un gând şi
să mă lepăd de povara
cuvântului nerostit
însă cuvintele
se risipeau în mine
în rotocoale grele şi negre
ca un zbor izgonit de pe cer
dependent de tot ce există
tremur
şi nu-mi înţeleg păcatul
golul din suflet
mă rupe în două
o parte mi-o acopăr cu lumina
risipită printre oameni
iar cealaltă o voi da pământului
în care Dumnezeu a sădit în
taină
răspunsul celor plecaţi
IILLEEAANNAA PPOOPPEESSCCUU BBÂÂLLDDEEAA56
fluturele desculţ al alienării
creierul meu iubito în lumea asta de-ntuneric
e un portret c-o mască inocentă
ieşită-n lume să râdă tâmp
de un poet nebun
55 http://www.poezie.ro/index.php/author/0025562/Teodor_Dume 56
Roman publicat „ Şi totuşi...happy-end"; Volum de poeme: Tu nu ştii cum plâng fluturii/ 2012; În curs de aparitie: Locuiesc in mine cu o sută de poeţi - eseuri; Membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.
agent de pază la un castel cu stele
alunecă pe linişti în cuvinte
cu gust de aripi şi venin de iad
şi beznă şi tăceri
demult
creierul meu iubito
valsează-n lumea asta cercuri
c-un gest de nemurire
sub tălpi îi poţi afla singurătăţi de vieţi
le-a scris subţire ca o glumă
adună-le cum un păianjen
când fulgerele cresc
un veac de nori lumină îl despart de tine
mototoleşte-l atârnă-i pe perete plânsul
alienat prin îngerii din mine ............
la ora mea exactă un fluture de noapte
te va-mbrăca într-un poem de Chopin
nu-l alunga iubito
dincolo de ape e neştiutul
(Anei)
13 martie 2013
CCaallootteessccuu TTuuddoorr GGhheeoorrgghhee
între două respirații de lună
în oglindă văd un nebun liniștit
abia îmbrăcat în cămașa de forță
între pereții capitonați și mobilierul fără colțuri
nicio fereastră spre iad
pedeapsă pentru toate visele un coșmar oficial
de fiecare dată același
până la acceptarea ca ideal
demersul acesta insipid cu false aripi de înger
capele sixtine și papi franciscani
mii de biserici cu mii de dumnezei
printre toate alegerile nici un liber arbitru de
spânzurat
nici de limbă nici de gând
doar posibilitatea de a mă retrage în pământ
rădăcină
să caut lumina ca o frunză nesupusă
sihastru în propria mea carcasă
clădesc cu avânt revoluționar
paradis după paradis
cu inima deschisă fiecărei prăbușiri din înalt
sunt alienatul care dansează cu stelele vals
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 51
mortul de peste zi răsuflă ușurat
când se-ntoarce fericit din groapa comună
pentru încă un vis
nelegat
RRoommiiţţaa MMăălliinnaa CCoonnssttaannttiinn
ea crește printre fire de nisip
și visează într-o limbă ciudată
ca și cum particulele de lumină au insomnii
numai în podul palmei
i-a rămas copilăria
mai poartă codițe doar uneori
iar pantofii ei miros a trandafiri sălbatici
am auzit că a inventat sonerii
pentru toți oamenii
lângă ea se dizolvă bulele acelea gri care mă îmbracă
uneori
am început să cred că e soarele
sau că e abecedarul lui don Quijote
azi am aflat
că e fata care știe tainele păpădiei
MMaarrcceell VViişşaa
Dumnezeu a plagiat
Dumnezeu a plagiat
forma ochilor tăi
când a creat lumina
iubito
m-am cutremurat până la ultima geană
şi carnea mi s-a încrâncenat
dezvelit de întuneric
clipeam sub frigul atingerii
tremuram blând
în aşteptarea razei
de cum am deschis ochii
am înţeles
Dumnezeu a plagiat
lucrarea diavolului
MMiihhaaii PPăăuunn,, CCeehhiiaa
Prin ceaţa groasă
Nu a mai rămas nimic
din pajiştile pe care le imaginam în tinereţe
doar câte-o umbră de regret
pe ici pe colo
şi o senzaţie profundă de resemnare,
Cu toate astea,
tristeţea acestor lucruri
mă face să fiu din zi în zi mai bun
şi să văd din ce în ce mai departe
prin ceaţa asta groasă
care nu se ridică niciodată
din ochii oamenilor din jur. Mihai Păun, 19.07.2012, Brno
Regăsire
Abia acum mă regăsesc
înverşunat şi singur
într-una din zilele astea
care nu se mai opreşte din cădere,
iar cei mai mulţi care se află în jurul meu
nu merită să îmi pierd timpul
cu afaceri atât de mărunte
cum sunt ale lor,
deşi se străduiesc să îmi dovedească
cât sunt de importante,
însă,
eu continui să fiu constant Mihai Păun, 19.07.2012, Brno
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 52
GGEEOORRGGEE RROOCCAA POEME BILINGVE /
BILINGUAL POEMS (1)
CĂUTÂND INSULA
FERICIRII
INSULA FERICIRII
Încercăm cu toţii să supravieţuim
în secolul acesta al turbulenţei
creându-ne în imaginaţie
mici insule
unde evadăm atunci când
nu mai putem face faţă
uraganelor şi cutremurelor
care ne înconjoară.
Acolo,
pe insula noastră
jucăm şotron
chiar dacă nu ne mai ţin balamalele,
gângurim ca bebeluşii,
ne aşezăm pe tronul regelui
fără să ne fie frică de pedepse,
sărutăm şi ne iubim
cu toate vedetele intangibile
ale lumii moderne.
Acolo,
pe insula fericirii noastre
este veşnic primăvară.
Acolo
suntem mereu tineri
şi sănătoşi
şi veseli
şi... buni!
Câteodată,
când pe insula fericirii
ne simţim singuri,
invităm prieteni dragi
să ne însoţească
şi să împărtăşească
bucuriile noastre.
Şi astfel,
se produce o simbioză miraculoasă
care vindecă sufletul
de toate relele pãmântului
făcându-te să gândeşti curat
atunci când te reîntorci la realitate.
THE ISLE OF HAPPINESS
We all try to survive
this century of turbulence
creating in our imaginations
small islands
where we escape
when we cannot cope
with the hurricanes and earthquakes
which surround us.
There, on our island we play hopscotch
even if our hinges are rusty,
we coo like babies,
we sit ourselves on the king’s throne
without fear of punishment,
we kiss and we love
with all the intangible stars
of the modern world.
There,
on our imaginary island
it’s forever spring.
There,
We too are eternally young
and healthy
and joyful
and good!
Sometimes,
when on our imaginary island
we feel lonely,
we invite, of course,
dear friends
to join us
and to share in
our happiness.
And so,
a miraculous symbiosis is created
which heals the soul
of all the Earth’s badness…
making you think positively
when you return to reality !
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 53
AMPHORENGRÜNDE
EINSAM UND ES
Um den Einsamen schleichen Gespenster.
(Jean Paul, Hesperus 3)
Ich wehre mich einsam zu sein,
du wärst dich auch einsam zu sein,
er auch
sie auch,
doch was geschieht mit Es?
Es möchte auch nicht einsam sein,
Es ruft mich,
fleht dich an,
kniet vor ihm nieder,
findet sich nicht durch uns.
Es ist so traurig!
...und so stark.
LUMPENGOTT
Wer hat den Tod gepachtet
von dem Gott?
Die Lebenden nicht.
Die Sterbenden nicht.
Die Toten nicht.
Vielleicht doch Gott
verkleidet unter uns?
Die Waffen preisen Ihn,
die Kugel brennt
in Seinem Namen
Rosen.
In Seinem Namen
schaffen wir uns Helden
auf Müllhalden
des Wahnsinns.
Wer Ihn jetzt findet
der wird mit Ruhm
als Held
mit einer Rose
auf seinem Grab
belohnt.
DAS HABENSEIN
Sein
bedeutet manchmal Haben,
haben dies
und haben das...
Haben
das bedeutet Schicksal
sein... mal so
mal anders.
Schicksal
das bedeutet Fressen
haben was
und haben wen.
Fressen
heißt gefressen werden
und dann nennt man's
Schicksalsschlag.
Schicksalsschlag
bedeutet Haben,
haben das bedeutet
Sein.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 54
MEERESGRUND
Weidezäune
laubvertrocknet
Halmeshelme:
als ob
Bäuche tränen
sonnensatt
als ob
Liderdecken
Schultern wärmen
als ob
Zäune weiden
Helmefrieden
so
als ob
ob so
und
nicht anders
ZWEIFELHAFTE GABE
Der Himmel
spendet Luzifer
die Gabe
des Lichts und Feuers,
doch wo sind die Engel
die pendelten
zwischen
den zwei Geschwistern?
Prometheus
hat uns verdammt
zu Himmelsfegern
mit angesengten Flügeln.
Gott spielt mit Luzifer
ein Tauschgeschäft.57
57
http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk; şi http:// www. versuri-si-creatii.ro/poezii/s/christian-w-schenk-6zuhhzn/
DAS VIERFACHE HALBDOPPELT
Ich bin halbachtzig,
doppeltzwanzig
doch nicht vierzig.
Mein Leben geht vor
die Zeit verspätet sich
und ich,
versteckt
in Schwarzwälderuhren,
suche verzweifelt die Türen
um meine doppeltzwanzig
und halbachtzig
jede Stunde
auszuschreien.
Ich bin ein Kuckucksei,
kein Kuckuck
UND NICHT VIERZIG!
"Cloud Shepherd" Hans Arp (1953)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 55
Secolul XXI este marcat de o descoperire
uluitoare: existenţa unei reţele întinse de tuneluri
subterane, posibil interconectate la nivel mondial.
Tunelul lui Stalin
Pe lângă grote şi peşteri create de natură,
peste tot în lume s-au descoperit diverse canale şi
tuneluri subterane construite, spun oamenii de şti-
inţă, de civilizaţiile antice sau de alte civilizaţii pre-
mergătoare celei umane; spaţii, adesea gigantice, ai
căror pereţi au fost trataţi pentru conservare prin
metode şi tehnologii necunoscute în ziua de azi.
Lacul fără fund Sergheevka este un cătun uitat de
lume din regiunea Moscova. Când şi când, în atenţia
publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se
petrec în jurul lacului din apropiere. Se spune că a-
cesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fără fund), este
conectat cu oceanele, adâncimea lui fiind necunos-
cută. Până şi pe hărţile militare, profunzimea lui nu
este clar stabilită, fiind doar aproximată între 150
şi 200 de metri. Lacul apare menţionat şi în scrierile
poetului rus Alexandr Blok, în care un pădurar din
zonă povesteşte că această apă este legată prin
canale tainice cu marile oceane ale planetei.
Călătorie spre inima pământului
Legenda spune că pe malurile lui, de-a lungul
anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor
epave de mult dispărute în vâltoarea oceanelor. În
anul 2003, la suprafaţa apei a apărut, nu se ştie de
unde, o vestă de salvare, cu însemnele marinei mili-
tare americane. După cercetările realizate de auto-
rităţile locale, s-a constatat că vesta aparţinea ma-
rinarului american Sam Belovski, de pe distrugătorul
USS Cole. În octombrie 2000, în portul Aden, din
Yemen, s-a declanşat un atac terorist asupra navei,
soldat cu moartea a 17 militari. În urma atentatului,
matelotul Sam Belovski a fost dat dispărut, iar tru-
pul său nu a fost găsit niciodată. Dar cum a putut
ajunge după trei ani vesta lui de salvare tocmai din
Oceanul Indian într-un lăcuşor pierdut din Rusia
Centrală, la 4000 de kilometri distanţă?! Care a fost
traseul ei? Oare legendele lacului fără fund sunt
reale? Oare există asemenea căi subterane necu-
noscute, care unesc diferite puncte ale planetei?
Tunelurile subterane şi peşterile au fost dintot-
deauna un subiect care a atras atât atenţia oame-
nilor de ştiinţă, cât şi pe a celor pasionaţi de mis-
tere. Poate pentru că în întuneric se ascund enigme
de nepătruns sau pentru simplul fapt că acestea se
deschid şi acced către centrul pământului. Pe aceas-
tă temă s-au scris o mulţime de cărţi şi poveşti fas-
cinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care
au îmbogăţit şi mai mult imaginaţia oamenilor.
Tunelul vertical din fata Templului Sarpelui cu Pene
Cert este că acestea există peste tot în
lume, fie că vorbim despre galeriile antice recent
descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub
marile piramide din Egipt sau de canalele subterane
săpate dedesubtul Mexicului. Arheologii şi oamenii
de ştiinţă au început să îşi pună tot mai des între-
barea dacă nu cumva aceste reţele subterane au
fost cândva conectate între ele. Lungimea lor nu a
putut fi determinată precis, pierzându-se într-un
nesfârşit labirint în interiorul pământului. De ase-
menea, nimeni nu a putut confirma faptul că ele au
fost construite în aceeaşi perioadă. Şi totuşi: când
şi cine le-a creat şi în ce scop? În regiunea Vol-
gograd din Rusia există un lanţ muntos, cunoscut sub
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 56
numele de Medveditki, care, începând cu anul 1997,
a fost studiat în detaliu de organizatia „Kosmopoisk"
(Cercetaşii Cosmosului). Aici a fost depistată şi car-
tografiată o reţea extinsă de tuneluri, cercetată pe
o distanţă de zeci de kilometri.
Aceste pasaje subterane au un diametru de
7 până la 20 de metri şi, pe măsură ce se apropie de
creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajungând
până la 120 de metri, transformându-se sub munte
într-o sală imensă. De aici, se ramifică alte trei
tuneluri în diferite unghiuri. În Uniunea Sovietică, la
începutul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a
fost emis un decret secret al Consiliului de miniştri
al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub
Strâmtoarea Tatara, care desparte Rusia continen-
tală de insula Sahalin şi care leagă Marea Ohotsk, la
nord, cu Marea Japoniei, la sud. În condiţiile declan-
şării războiului rece, pentru a contracara pericolul
bazelor militare americane instalate în Japonia, Sta-
lin a ordonat construirea unui pasaj subteran, pre-
văzut cu cale ferată, între insula Sahalin şi Rusia.
Tunelul fusese trasat şi construit ţinând
cont de geologia dificilă a solului de sub fundul ape-
lor. Pereţii săi erau foarte netezi, acoperiţi cu un
material care semăna a lavă vulcanică. Toţi cerce-
tătorii ruşi au fost însă de acord că acel material nu
era unul creat de natură. În urma unui studiu apro-
fundat, s-a ajuns la concluzia că asupra pereţilor se
acţionase simultan termic şi mecanic,
iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime
de 1,5 mm, deosebit de rezistentă. Conform afir-
maţiilor doctorului Berman, nici măcar tehnologia
modernă nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare.
Totodată, ea a amintit despre găsirea unor obiecte
stranii în tunel, a unor mecanisme de neînţeles, in-
strumente şi echipamente necunoscute, şi chiar des-
pre fosilele unor animale neidentificate. Imediat du-
pă abandonarea acestui gigantic şi ambiţios proiect,
serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste
valoroase artefacte, care în decursul deceniilor „s-
au pierdut".
Conform articolului, exploratorul G.E. Kin-
caid, în timpul expediţiei sale în Marele Canion, a
făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş sub-
teran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit do-
vezi ce indică faptul că civilizaţiile antice au migrat
în America din Orient prin aceste căi subpământene.
Cercetătorul a demonstrat, aparent convingător, că
populaţia care locuia în aceste caverne misterioase,
adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, po-
sibil din Egipt. În publicaţie se relatează că echipa
coordonată de Kincaid a descoperit o cameră gigant,
de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din ca-
re porneau zeci de pasaje, „ca spiţele unei roţi". Re-
cent, arheologii au descoperit un tunel vechi de
1.800 de ani, care duce în direcţia unui întreg sistem
de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Şarpelui cu
Pene din Mexic. Oraşul Teotihuacan a fost construit
de o populaţie relativ puţin cunoscută, care a atins
apogeul între anii 100 î.Chr şi 750 d.Chr. Templul a
fost ridicat între anii 150-200 d.Chr. Din motive
necunoscute, oraşul a fost abandonat până la venirea
în zonă a populaţiilor aztece, în 1300 d.Chr. Aceştia
din urmă au dat şi denumirea de Teotihuacan, care
semnifică „locul unde oamenii devin zei". În zona Eu-
ropei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei şi Slo-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 57
vaciei, se întind Carpaţii Beskizi. La graniţa dintre
Polonia şi Slovacia, se află cea mai înaltă culme,
Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m. În
folclorul celor două popoare există multe legende le-
gate de acest vârf. Se spune că locuitorii zonei păs-
trează secretă existenţa unui tunel sub munte. În
urmă cu câţiva ani, într-un ziar local polonez, a apă-
rut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja,
Stanislaw Poniatowski.
El a povestit că, în anii '60, tatăl său i-a dez-
văluit taina munţilor. Au plecat împreună din sat că-
tre „regina Babia" şi, ajungând la o înălţime de apro-
ximativ 600 de metri, tatăl lui s-a oprit şi i-a spus
că acolo va vedea o altă lume, va afla un secret care
este transmis din generaţie în generaţie. Cu un e-
fort imens, au dat la o parte o stâncă şi dedesubtul
ei Stanislaw a văzut un puţ cu o deschidere largă, ce
ducea către miezul pământului. „Pereţii erau netezi
şi lucioşi, de parcă ar fi fost acoperiţi cu sticlă. Ta-
ta a aruncat o frânghie şi am început coborârea. În
interior, în mod straniu, aerul era uscat. Am coborât
câţiva metri până am dat de un tunel. Apoi, ne-am
continuat călătoria prin tunelul uşor înclinat către
interiorul pământului, până la o sală spaţioasă, cu o
formă ovală. De acolo plecau mai multe tuneluri, în
toate direcţiile. Tata mi-a spus că, urmând traseul
lor, de aici se poate ajunge în alte ţări şi chiar pe
alte continente. Tunelurile din stânga duc în Ger-
mania şi mai departe, în Anglia, până în America, iar
cele din dreapta se întind prin Rusia şi apoi prin Chi-
na şi Japonia, tot până în America, unde se înnoadă
iarăşi cu tunelul din stânga".
„Multe dintre ele s-au prăbuşit, altele nici
măcar nu au fost descoperite, de aceea este foarte
grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lu-
crăm la o hartă prin care să reprezentăm reţeaua.
Însă, deocamdată totul este aproximativ, deoarece
nu avem informaţii complete şi nu au fost studiate
Africa, India şi Australia", declara P. Mirosnicenko,
unul dintre cercetătorii LSP. Potrivit afirmaţiilor
sale, se crede că aceste tuneluri au fost create de
civilizaţii străvechi sau de alte civilizaţii necunos-
cute pentru a se putea refugia în caz de catastrofe
naturale. În mod ciclic, planeta noastră este lovită
de fel de fel de calamităţi naturale, cum ar fi cutre-
mure, tsunami, erupţii vulcanice, ciocnirea cu aste-
roizi, asa cum s-a întâmplat acum aproximativ 65 de
milioane de ani când, în urma impactului cu un aste-
roid, au dispărut dinozaurii şi majoritatea vieţuitoa-
relor planetei. Munţii României sunt străbătuţi de
tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele
noastre, cunoscând existenţa acestora.
Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile
subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi
câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva
treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost
preluate de preoţii creştini, retransmise mai
departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi as-
cund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a
început pe vremea primului domnitor din dinastia
Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis
pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria
domnitorului, acei oşteni „roşii" (denumire dată de
îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau uni-
tăţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara
Românească, folosite doar în caz de mare primejdie.
Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul
Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, te-
zaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din
zonă şi păzit de oştenii „roşii". Legendele locale vor-
besc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de
valoroase, acumulate de-a lungul a zeci de generaţii
de conducători şi păstrate în zonă. Este un tezaur
sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l spo-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 58
rească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să
folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau
seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că
blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Dră-
culeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat
să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi
familiile lor au fost asasinaţi. „În ultimii ani, în zona
Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care
au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extra-
ordinară şi a unor treceri subterane care traver-
sează munţii dintr-o parte în alta.
Mai mult, aceste măsurători au arătat exis-
tenţa a două treceri subterane care merg din zona
Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din
Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din
când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ceea ce este uimitor este altceva. Privite de sus
(ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci
sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup
imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă
asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar
coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa,
judeţul Dâmboviţa. Întrebarea logică este dacă a-
ceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oa-
menilor sau dacă au fost doar descoperite şi folo-
site de oameni? Este o întrebare la care, deocam-
dată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii,
care au avut curajul să afirme că totul a fost con-
struit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis
să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locu-
iesc. În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au
petrecut mai multe fenomene stranii.
Oamenii acuzau stări de agitaţie inex-
plicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe
timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure,
constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea
sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că
au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice
deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor
fenomene nu a dus la niciun rezultat. Peste un an in-
tensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul
că, de fiecare dată înainte de producerea acestora,
se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se
produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.00 şi 3.00
noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale
radio! Ceea ce nu era normal. „Vizionara Valentina,
femeia oarbă din Iaşi care poate pune diagnostice şi
prin telefon, susţine că a descoperit prin metode
proprii că un important şuvoi de energie, de aceeaşi
calitate cu cea care alimentează complexul de la Gi-
zeh, scaldă şi Sfinxul nostru din Bucegi.
Iar subteranele nedescoperite ale acestuia
comunică cu piramidele din Egipt. „Acolo e trecutul
omenirii. Dar nu-i omenirea de acum două mii de ani.
E cu mult mai demult, tare mult înainte. Sfinxul din
Bucegi este ocrotitorul pământului pe care locuim.
De fapt, în Bucegi, la Sfinx vine un şuvoi foarte pu-
ternic de energie. Atunci când cu ştiinţa care va fi
pe pământ va birui cineva să ajungă sub Munţii Bu-
cegi, va da peste toate aceste înscrisuri şi docu-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 59
mente însemnate şi, după semnele acelea, va şti ce
are de făcut. Dar asta se va întâmpla numai după ce
şuvoiul de energie de deasupra va slăbi", spune clar-
văzătoarea care n-a fost niciodată în Bucegi. După
1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de
Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la
Cheia nu au găsit nicio explicaţie acestor fenomene.
Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis
ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul
fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi
cu ce scop? Mister total!!...
Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene
ciudate care au loc în zona respectivă, este numită
„zona crepusculară a Europei". În sanctuarul dacic
de la Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ru-
ginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-a-
devăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor in-
tră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alu-
mino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt do-
uă exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de
fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de
NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier dacic
de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau
să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25
kg" .
Muntele Toaca este o piramidă cu baza pă-
trată, formă extrem de rară în natură. Latura are
lungimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul
pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile pira-
midei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a
descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv
unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide
cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt
trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii
Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51
de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele
piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile
Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al
dacilor. Muntele Retezat este un monolit de pro-
porţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de pira-
midă.
Natasa Galche
NNEEAAGGOOEE BBAASSAARRAABB
AAnntteeuu aall ppaannrroommâânniittăăţţiiii şşii oorrttooddooxxiieeii
llaa 11551122
Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu
Contemporan cu Erasmus de Rotterdam,
Nicollo Machiavelli şi Martin Luther – embleme ale
unui ev deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă
cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab
reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie ire-
fragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiri-
tului românesc tinzând spre Absolut.
Format la Bistriţa – sanctuar european
Viaţa şi opera sa, de o importanţă covâr-
şitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului
Dumnezeu. Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt,
care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare,
vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.
Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este în-
truchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit,
totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu,
într-o epocă anume, drept purtător al chivotului
tradiţiilor arhaice autohtone. El dispunea de soclul
de granit al unei vaste culturi – însuşită la Academia
de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mă-
năstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din uce-
nicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe
lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufle-tului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim
(Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara
Românească, pentru a nu fi ucis de turci.
Focar de cultură şi far călăuzitor al spiri-
tului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea
Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata
ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ.
Acad. Răzvan Theodorescu precizează:
„Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un
sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul
spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra
sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la
Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa
şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva
din ortodoxia numai părelnic învinsă’’. (citat din
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 60
Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în
Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia
solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor
Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie
2003, sub titlul Spiritul Olteniei) „Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti
desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan
Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise,
s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măies-
trie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi cali-
grafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa
a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel
mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.
În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în
monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în
plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumu-
seţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa în-
dreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc,
fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spiri-
tuală bistriţeană”.
De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu
acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu
Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basa-rab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).
Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !’’
Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de
Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat,
atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe
Basarab îndeplineşte atribuţiile de editor (în lim-
bajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara
Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi
Tetraevanghelia (1512).
Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul
nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în or-
todoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în ve-
dere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă
abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în
Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).
În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la
împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea
Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta,
într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel
mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris
vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin
care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti
de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Cur-
tea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic men-
ţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte
de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în
grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat
limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi
duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în
rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu
zidirea Mănăstirii Dealu! Ferice vremi de sfinţenie,
cărturărie şi ctitorie!”.
Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste
timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice
principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat de-
săvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi pri-
vea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spi-
ritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel
Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta
fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de
externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu
drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româ-
neşti prin marile capitale. Dar iată cum sintetizează
acest aspect Î.P.S.Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe)
în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea
externă, deşi era (n.n. doar) cu ceva trecut de 20 de
ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească ne-
cesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mă-
năstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor
vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi
Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi
scrierile lor”.
Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse
din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privi-toare la istoria românilor din celebra serie a lui
Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „tra-
duce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o
mare capacitate de înţelegere a problemelor politice
internaţionale, dându-şi seama de importanţa fac-
torului diplomatic în realizarea obiectivelor politice,
Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau
străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul
diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă
activitate diplomatică - cu scopul de a asigura ţării
liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara
Românească un important factor politic în viaţa
internaţională. El se arăta de acord să participe şi a
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 61
militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a sta-
telor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă,
ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării
hărţii politice europene, să se ţină seama de con-
tribuţia Ţării Româneşti”.
Cine priveşte cu atenţie harta Europei de
Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să
nu observe că spaţiul carpato-danubian netran-
sformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi
Moldova –, avansat mult spre Tracia, spre viscerele
Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil
drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut
oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele
marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în
paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balca-
nică, dar şi frumoasele capitale imperiale Budapesta
şi Viena.
Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu
LLoorriiaann CCaarrssoocchhiiee,, RRoommâânniiaa
femeie
o să treci singură pe aleile parcului și
or să te atingă frunzele toate
căci ele nu văd pământul
iar tu
ești caldă ca un ram
și după un timp o să faci flori
după care
o să vină toamna cu fructe în părul tău
tu atunci o să te așezi pe o bancă
te vei ridica verde din frunze și
din toate cuvintele nerostite
femeie
te vei mișca printre lucruri ca un ochi
rănit de lumină
vei aștepta dimineața la stația de autobuz
și vei fugi și vei zbura și te vei lăsa strivită
sub paginile de carte
ca un fluture chiar dacă ești mult mai mult
decât ramul pe care se sprijină frunzele
și decât vântul care desface aripile
și decât inimile care deschid ușile dimineții
în oameni
tu ești femeie
tu
iar noi ceilalți nimic nimic nimic
muzica ta
nu mai ascult muzica ta, viaţă
de când un tunet mi-a distrus auzul
şi nici harta ta nu o mai urmez
de când fulgerul m-a orbit
rătăcesc în cerc peste ape
mă ridic fără aripi în vânt şi cad pe pământ
călcat în picioare de hoardele celor rămaşi fără ochi
şi fără auz
strivesc mâini şi speranţe
orb şi surd, în căutarea drumului pierdut
printre nori
şi cânt un imn străin, ce
transformă surzenia mea în lege
urmând un drum străin
orbit de fulgerul de dimineaţă
al copilăriei, de care m-am ascuns ca un hoţ
după ce i-am trădat granițele
și nu am ajuns departe
nici aici
nici acolo
apă intrată în pământ
pe lângă pietrele temeliei mele
de om început
și terminat
jumătate aici
și jumătate dincolo
Visul – Mihai Cătrună
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 62
Georgian Ghiţă
Aşteptare
M-am aşezat cu capul pe cadrul gândului tău,
Ca o stea muribundă la marginea universului.
Câteodată, încerc s-aprind un colţ,
lăsându-le pe celelalte patru într-o umbră ce alunecă
petale de piatră asemeni unei himere vii.
Mi-am strâns umerii înfioraţi
de plăcutul venin al vârfurilor de-amor
pe care le înfig în sângele amorţit nopţile pierdute.
Toamna a trecut, şi orice fulg abandonat mă va
prinde
în visuri senine,
Cuget lucid
Inocenţă de lut.
Pe şina speranţei trec iubitorii de vid –
spirite reci.
Cutia de chibrituri
M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri
De multe ori îmi imaginez că nu eşti tu,
că e doar lumina care cade pe covor
sfâşiată precum un trup ce se zbate în visare
Tremur, izbit de amorul anarhic,
înstrăinat ca o candelă sudată
de vitraliile unui lăcaş tot mai gol
Un fragil păcat la buza oaselor,
mă-nţeapă cu-atâta vânt şi-atâta singurătate,
încât sufletu-mi pare foarte greu
de parcă atârnă de el un înger
Gândul începu să-şi dea ultima suflare,
aşezat pe mâna catranului miop
sărutându-şi ecoul strigătului de ajutor.
MARIAN DRAGOMIR- infrarealistul la o şuetă cu Caragiale
Autor:Marcel FANDARAC
Poeţii de azi din România, cei tineri, sunt
haioşi. Umbra le fuge din cartierele pline de spăr-
gătoarele de seminţe, direct în cluburile cu tatuaţi
şi gagici cu piercinguri în sfârcuri şi buze, ambetaţi
la limita comei alcoolice, umbra le fuge de rânjetul
ţiganului sticlos din obor: „(…) sub umbrelele ce
împânzesc piaţa obor/pielea ţiganului luceşte luna
cenuşie/dracii fac din nisip geacă pentru străzile cu
pete/şi castele cu var pentru iluziile bucureştenilor
// staţi/unde sunt copiii/departe creatorul le cântă
la muzicuţă”(…)58
În poezia lui Marian Dragomir vom regăsi
ritmurile suprarealismului românesc, ritmuri impuse
de cei care au fost Saşa Pană, Gelu Naum sau Leonid
Dimov, cel care până la urmă a evoluat înspre acel
onirism baroc de care amintea academicianul Eugen
Simion. Un poem deosebit de sugestiv pentru recu-
renţa motivelor suprarealiste care domină peisajul
poetic la Marian Dragomir, este cel intitulat Dacii:
„înainte de ultimele ninsori ale vieţii/rădulescu mer-
gea la iarmarocul din letea/ aici zburda o ştiucă i-
mensă/pescarii din zonă vorbeau cu ea/dar peştele
se urca spre cer prea repede//unii spuneau că sub
apa de cianură cântă dunărea/străbunii înotau sub
ea plini de broboanele de potasiu// tot satul vorbea
despre ştiuca-bac/ea pornea din adâncurile malului
românesc/şi ajungea la cer zburând aripi de vis şi
dorinţe/ de solstiţiu printre gheaţă ardea/popa îşi
aşeza coada de peşte după patrafir/cuvinte din
răboj recita” (…) Mai departe, în acest poem, vom
descoperi că pescarii din Letea sunt, de fapt, acei
tarabostes din Dacia, iar ştiuca nu este altceva de-
cât un comunicator între aceştia şi zei. Sunt imagini
picturale, de secol medieval, parcă pictate de mâna
cu degete prelungi ale unui Bosch imemorial, imagini
în care revine obsesiv mitul chotnian al peşterii şi
58
vezi:Obor de Marian Dragomir, CARTE CU MĂŞTI, Editura Grinta, 2012, Cluj-Napoca.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 63
cel al biblicului peşte. Poemul se închide sub semnul
prostiei mai degrabă, decât al dramei sau al sem-
nificaţiei biblice unde Iona ieşea învingător. Acum,
avem doar pe un Ion, filosof al satului, recluzionat în
camera lui, nu în burta vreunei balene, de unde
filozofează până devine victima radiaţiei propriei
filozofii: „(…) filozofia lui Ion nu s-a dezmeticit/s-a
confecţionat cu soare pal/după ce a umflat o vezică
flămândă de recunoaştere/iar aceasta s-a unit cu
trenuleţul inocent al omenirii(…)/legile filozofice au
fost fragmentate prin cameră/după ce s-a calculat
punctul de congruenţă în palmele muritorilor/ideile
dezvoltă semne/dar ion/este nefericit sub grota
christică/televizorul merge singur/fierul de călcat
calcă/totul este energie.//ion a murit conectat la
radiaţia filozofiei/ultima teoremă a înţepenit pe cal-
darâm”.
De ce spuneam de Marian Dragomir că este
un infrarealist? Pentru că el, asemenea poeţilor din
generaţia lui dominaţi de videoclipuri, de tentaţia
dată de marijuana, de alcooluri şi de atmosfera clu-
burilor insalubre ale oraşului, refuză atomizarea,
anuitatea, încercând să se izoleze de efectele aces-
tei epoci a subculturii, prin folosirea motivelor recu-
rente şi specifice unui suprarealism care a reînnoit,
cândva, lumea, a regenerat-o.
Valul de infrarealişti care a cuprins România
ultimilor ani, caută acest sens al existenţei: schim-
barea paradigmei unei lumi în continuă decădere.
Fronda acestor tineri pictori şi poeţi infrarealişti,
printre care îl găsim, iată, pe Marian Dragomir, este
de acelaşi nivel intelectual şi de rafinament artistic,
desigur la un alt spaţiu temporal şi estetic, cu cel al
primilor suprarealişti români care au reînnoit, la cea
vreme, cultura europeană, numiţi avangardişti, în
frunte cu Saşa PANĂ şi terminând, de ce nu, cu o
figură mai puţin cunoscută, dar care a publicat în
revista Unu: Madda Holda, creatoarea acelui per-
sonaj Tirăliră. Marian Dragomir are şi el un ase-
menea personaj: care umblă prin cartea cu măşti
alături de frizer şi de măcelar, alături de vecinele şi
de ţaţele cu sămânţa între dinţi, într-o atmosferă
unde muştele devorează lumina şi unde totul este
visul de chirpici (vezi, poemul /bis/), acest personaj
este marsturbeităr, vârful intelectual al unei gene-
raţii care freacă menta, cum zice poetul în a sa car-
te: „Fii atent la tavan să nu te loveşti de el! Strigă
paşa cu turban şi iasomie, în rest/frecăm menta pe
variaţii de Vivaldi cu plombe de versuri usturate, de
fapt, ne/conservăm inteligenţa. Seara ne oferă vrăji
adolescentine combinate cu stropul de/stea ce a
rămas de pe la Stratan.(…) // Mereu ne tăvălim în
garsoniera cea jegoasă, dar am orbit de-atâtea ge-
mete/ de vrajă. Eu gem neant, iar ei gem lumină, no-
roc că ştim cu toţii să facem gem de/vise cu prune.
Îţi zic, cea mai frumoasă garsonieră este cea de la
trei”.-/Garsoniera de la 3/.
Am văzut la poetul Marian Dragomir, vagi
influenţe - peste acest amalgam de suprarealism şi
subcultură urbană - motive poetice ale generaţiei
`80 din care fac parte Traian T. Coşovei, Mircea
Cărtărescu şi Ion Stratan, ploieştean de-al lui Ca-
ragiale. Lumea poeziei lui Marian Dragomir e una a
generaţiei lui masturbeităr, cel din poemul obor,
personaj care lustruieşte troleibuzele cu vocalizele
lui şi căruia nu-i mai rămâne altceva decât planul
dracului pentru viaţa din obor, odată ce şi-a irosit
clipele fericite etc. Masturbeităr e poetul: „cu pri-
virea de copil cuminte/cititor de poezie romanti-
că/cu pupila mărită de marijuană”, cel care vine „du-
pă multe valuri de libertate ratate printre blocuri”,
cel căruia nu-i este teamă să fie om, cum spune, cel
care este poetul: „în pas de defilare/printre gân-
durile lumii de cartier/am ajuns poet aprinzând un
chibrit şi dându-mi foc”-/poetul/. Autodafeul, iată
gestul sacrificial suprem caracteristic supremului
revoltat.
Găsim aproape în fiecare poem al cărţii lui
Marian Dragomir, Carte cu măşti, stări de o an-
goasă şi o anxietate profundă, personajele sale sunt
abulice, schizofrenice, trecând dincolo de limita ex-
tinsă a realului, a unei lumi demult căzute în ubicui-
tate, pe panta unui declin accentuat al normalului,
devenind o lume ficţională în care absurdul este
dominator, personajele nu mai aleargă să-şi salveze
viaţa, personajele aleargă să prindă moartea. Actul
suicidar fiind văzut ca un act taumaturgic, prin care
poţi ajunge la purificarea sufletului, prin care poţi
scăpa de această lume nebună, o lume peste care
pluteşte cadavrul metaforei. Spune poetul Marian
Dragomir: „(…) prietenul meu a murit a doua zi/nu a
zis unde dorea să fie îngropat/spunea să îi hrănesc
visele acvatice/şi să fac dragoste cu o bătrână/ ca-
re îl vizitează/dacă o rogi îţi face şi-un copil/(…) am
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 64
aprins un chibrit/mâinile ne sângerau/am continuat
să mergem/deoarece prietenul meu avea de prins
moartea”-/lacul/. M.F.
TESTAMENT LITERAR Elena Buică, Toronto
În efemeritatea existenţei noastre pămân-
teşti, fiecare ne dorim să marcăm trecerea fireas-
că prin „cele pământene”, în tradiţia veche, poate
sădind un pom sau lăsând în urmă ceva, ceva care să
ne reprezinte ca individ, parte dintr-o societate în
care ne-am născut, ne-am format şi am vieţuit, cu
bune şi cu rele deopotrivă. Unii lasă averi, adevăra-
te tezaure dobândite cu trudă sau poate nu, trăind o
viaţă întreagă înrobiţi de strălucirea lor, alţii îşi
drămuiesc moştenirea în tainiţele sufletelor lor,
aşezând-o în cuminţenia unui alt soi de bogăţii,
acelea de sorginte spirituală.
Zestrea pe care eu o las este una de suflet,
cea a scrierilor mele, o zestre învăluită în zâmbetul
pe care l-am dăruit mereu vieţii şi în special oa-
menilor cu deschidere spre lumină, bunătate şi
împliniri pe calea cea dreaptă. Cuvintele poetului
Tudor Arghezi din poezia „Testament", „Nu-ţi voi
lăsa drept bunuri, după moarte / Decât un nume
adunat pe-o carte", mi se se potrivesc şi mie, fără
să fac vreo trimitere şi la valoarea scrierilor. În
lada mea de zestre nu se găsesc decât scrierile
literare izvorâte după puterile mele din profun-
zimea trăirilor şi gândurilor zămislite în vâltoarea
vieţii sau în ceasurile de singurătate. Când am venit
în Canada am renunţat la agoniseala din ţară în
schimbul altor valori, cele de ordin spiritual; şi chiar
dacă au fost renunţări care m-au durut, am învăţat
cum să aşez în cufărul ce-l voi lăsa moştenire, acel
ceva care a întrecut în bine ceea ce am pierdut în
plan material, lada mea de zestre spirituală. În ea
sălăşuieşte spiritul meu deschis în relaţia cu oame-
nii, cu natura, cu lucrurile mai importante ale lumii,
în relaţia cu Dumnezeu. Aici zace aşteptarea, dar şi
stăruinţa de a surprinde şi oglindi faptele pozitive
pe chipul celor care biruie vicisitudinile vieţii. Aici se
poate auzi şi tumultul gândurilor şi frământărilor cu
care am încercat să reclădesc o viaţă - cu universul
şi relativitatea ei, din frânturi, din petice de forme
şi culori diferite. Sunt gânduri născute din contem-
plarea asupra propriei vieţi, dar şi din experienţa
altora, o adevărată adunare de reverberaţii care au
venit din substratul trăirilor interioare, punând în
mişcare roţi sufleteşti secrete.
De cele mai multe ori cu zâmbetul pe faţă,
am scris câteodată şi pe răni care sângerau, dar cel
mai adesea am încins peniţa în cerneala dragostei de
viaţă, a iubirii şi respectului faţă de semeni, scriind
rânduri, rânduri, mereu cu speranţa că acestea vor
respira în timp. Ele au adunat laolaltă căutările
înfrigurate, izbânzile şi umilinţele neputinţei de a
cuprinde necuprinsul sau de a depăşi propriile limite,
dar şi speranţa de a fi de folos atunci când va veni
timpul ca această ladă să se deschidă.
Trăind în Canada , ţara pe care o iubesc şi o
respect din adâncul inimii, am scris nenumărate
pagini despre aceste locuri binecuvântate, dar ni-
ciodată nu m-au părăsit nostalgia şi dorul de ţara
mea natală, România, şi de Ţigăneştiul copilăriei
mele, iar prin osârdia condeiului scrierile mele s-au
aşternut între aceste două lumi.
M-am aplecat cu drag asupra mai multor
aspecte privitoare la Ţigăneştiul natal, ca o încer-
care de restaurare, într-un anume fel, a unui spaţiu
concentrat de românitate, cu structuri stabile, de
esenţă ţărănească, cu orânduială străveche, aşa cum
era în timpul copilăriei mele, momente pe care le-am
trăit înainte de mişcările tulburi care au urmat şi
care au produs atâtea răsturnări de valori. Chemând
faptele să se adune într-o albie cu apă limpede, ca
pentru primenire, am încercat doar a resuscita câ-
teva secvenţe care aparţin istoriei noastre, pentru a
nu se uita şi a nu se pierde un anumit şir de valori.
Am fost atrasă de enigmele şi starea de frumuseţe
a arhaicităţii satului românesc, fără să vieţuiesc
acolo ca un om abstras din timp. Atâta vreme cât
pământul se învârte, n-am putut rămâne înţepenită
doar în contemplaţie restrospectivă. Am reintrat în
vremurile în care trăiesc cu temperanţa şi cu fires-
cul necesar, pentru a nu fi privită de către semenii
mei ca picată din stele într-o contemporaneitate în
care, parcă, nu îmi mai găsesc locul.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 65
Deşi am bătut cărări ritualice cu simţă-
mântul statorniciei, nu am rămas în arhaicitate, dar
nici nu m-am luat la întrecere cu cei care exersează
caligrafia mai subţire a omului modern, cel al zilelor
noastre. Îmi place să înclin condeiul mai mult spre
clasicism, fiindcă e mai încărcat de etică.
M-am străduit să prezint şi lucruri noi, stă-
ruind mai ales asupra acelora care pot să dureze,
care să imortalizeze experienţele omeneşti, să
îmbogăţească orizontul cititorilor cu noi realităţi,
aducându-le un plus de cunoaştere, să le facă viaţa
mai variată, mai interesantă. Prin ceea ce am scris
am încercat să scot în relief oamenii de lângă noi cu
conduită exemplară, dar pe care adesea nu-i re-
marcăm în zorul cu care suntem presaţi de timp.
Pentru că iubesc în aceeaşi măsură şi literatura şi
literaţii, m-am aplecat cu admiraţie şi respect asu-
pra unor cărţi şi asupra autorilor lor, pentru a pune
în lumină căutările lăuntrice care duc la esenţă,
străduindu-mă să surprind, de cele mai multe ori,
concreteţea unei clipe.
Scrisul meu s-a aşternut întotdeauna cu en-
tuziasm, stăruind asupra cuvintelor, dorindu-mi să le
fac să mă asculte, ca apoi să le aşez în ordinea cea
mai potrivită, în încercarea de a pătrunde în
insondabila viaţă sufletească. Într-un fel, scrisul
meu este şi ca o împotrivire în faţa lumii roboţilor
care au stăpânit un domeniu considerabil din exis-
tenţa noastră, împingând în umbră tărâmul senti-
mentelor, al emoţiilor, al fiorului vieţii. Cele mai
multe dintre scrierile mele nu se întind pe multe
pagini, având o dimensiune rezonabilă şi încadrându-
se în rigorile genului literar căruia aparţin, proza
scurtă. Mi-am îngăduit o mai mare largheţe doar
acolo unde frumuseţile pământului strigau, implo-
rându-mă să le acord spaţiu mai extins, din care apoi
să poată fi „gustate” cu bucurie şi interes de către
cititorii însetaţi de minunăţiile acestei lumi.
Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pen-
tru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu
pământean, un complex de împrejurări ce mi-au per-
mis a mă apleca asupra scrisului, aducător de picuri
de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare.
Zâmbind vieţii am încercat să mă înalţ prin scrieri
dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea
adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pen-
tru a pătrunde în viitor.
Zâmbetul meu o învăluie cu multă căldură şi
pe draga mea nepoată, Mara-Elena, mângâierea
sufletului meu, dar se îndreaptă cu gratitudine şi
sinceritate şi spre cei ce vor urma, şi tuturor le
încredinţez, alături de dragostea-mi nemărginită de
oameni, de frumos şi de bine, dorinţa de a duce mai
departe şi a face să strălucească necontenit lumina
din cuvânt.
****
CCrroonniiccăă lliitteerraarrăă
DDoorriinnaa NNeeccuullccee:: UUnn ssuurrââss ddee ttrreeii oorrii „„ggootthhiicc””
OLIVIU CRÂZNIC
Curentul gotic a apărut în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, odată cu reînvierea inte-
resului pentru medievalism (unul dintre sensurile cu-
vântului englezesc „gothic” fiind chiar acela de „me-
dieval”). Supranaturalul, teroarea sau neobişnuitul,
trecute cu mare atenţie prin filtrul literaturii
moderne, au caracterizat – de la începuturi şi până
în zilele noastre – un spectaculos traseu literar,
permanent punctat de naşterea unor genii şi de
publicarea unor capodopere care au rămas de-a
lungul anilor (şi vor rămâne) repere esenţiale în
cultura universală (dacă ar fi să amintim, în domeniul
poetic, care ne interesează pentru acest articol, fie
şi numai exemple precum Christabel de S.T. Co-
leridge ori La Belle Damme sans Merci de J. Keats).
Goticul este totodată responsabil pentru naşterea a
cel puţin două importante curente – simbolismul şi
romantismul, aşa cum înşişi fondatorii acestora
admit, implicit sau chiar explicit, în scrierile lor; în
literatura română, poezie de tip gotic, cu valenţe
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 66
gotice sau tributară goticului scriu I.H. Rădulescu,
G. Bacovia (a cărui operă îşi are punctul de plecare în
scrierile lui E.A. Poe, ne avertizează G. Călinescu),
„romanticii macabri şi exotici” ai aceluiaşi G. Căli-
nescu: D. Bolintineanu, cu al său „danse macabre”
poetic, şi „byronianul” C. Stamati, chiar Vasile Voicu-
lescu, la rândul său mare admirator al lui E.A. Poe…
Pe acest tărâm al frumuseţii şi al umbrei se
avântă cu mult curaj, dar şi cu mult talent Dorina
Neculce, poet remarcabil şi vizionar, decis să abor-
deze un tip de literatură aproape uitat de scriitorii
români contemporani (cu mici excepţii – mai cu
seamă în proză, dar şi în poezie, Ştefan Bolea cu al
său volum de poeme intitulat Gothic fiind poate
exemplul cel mai strălucit), dar nu şi de cititorii
contemporani de la noi, în continuare avizi de con-
cepte şi mistere de sorginte medievală (a se vedea
succesul răsunător avut şi în România de romane-
serie fantasy şi dark fantasy precum cele ale lui
J.R.R. Tolkien, respectiv G.R.R. Martin, lumea creată
de ultimul fiind comparată cu operele lui Shakes-
peare de către critica anglo-saxonă de specialitate).
Trilogia poetică a Dorinei Neculce, Surâsul meu gothic (Surâsul meu gothic, Urme Vechi şi Zbor sihastru), publicată, într-o prezentare exemplară, la
Editura PIM (Iaşi, 2011-2012) şi alunecând mai de-
grabă în simbolismul de inspiraţie gotică decât în
goticul propriu-zis, păstrează însă esenţa feno-
menului, imagistica medievală încărcată de semni-
ficaţii, misterul, credinţa, religia, filosofia, între-
bările, viaţa şi moartea, ideile şi peisajele aferente,
asigurând o contrapondere „încifrată” prozei fan-tasy, care jonglează pe acelaşi traseu, al armurilor şi
al furtunii, fără însă ca specia literară fantasy să
înainteze atât de mult spre origini cum o fac proza
şi, desigur, poezia gotică – aşadar, dacă în fantasy
găsim o amintire sau un vis, în gotic găsim o dure-
roasă şi extatică reînviere, fie şi temporară, a unor
lumi ce au fost sau ce vor fi să vină (conceptul „vii-
torului repetat în trecut”).
Ilustraţiile extrem de izbutite care însoţesc
volumele (ilustraţii realizate de Roxana Barbu, res-
pectiv Alex Marinescu) completează o lume scrisă –
decadentă şi cutremurătoare – care se destramă
pictural în simboluri ale unor minuni interne, creând
o neagră viziune a mirificului ascuns în fiecare din-
tre noi, în fiecare element al vieţii şi al sfârşitului
acesteia.
Întreaga trilogie este dominată de arhaic,
de referinţe biblice, de clasic (nu în sensul cu-
rentului literar, ci în acela al consacrării în timp), de
utilizarea titlurilor şi expresiilor în limba latină, ca o
reamintire a originilor, ca o nostalgie gotică, însăşi
scrierea „gothic”, cu „th” în loc de „t”, amplificând
sensul anglo-saxon al noţiunii, sens pierdut în mare
parte prin preluarea în limba română. Pentru că
dincolo de curent literar, „gothic”-ul reprezintă un
mod de gândire, o trăire, un mod de viaţă. Tocmai de
aici rezidă dificultatea descifrării, a perceperii
corecte în „Dosarul Dorina Neculce”: o cultură vastă
îi este absolut necesară cititorului pentru înţelegere
şi apreciere… dar nu şi suficientă. Pentru a putea
simţi cuvintele autoarei, este nevoie să fi expe-
rimentat, măcar o dată în viaţă, senzaţia de tran-spunere în faţa unor ruine, de transcendere înaintea
unei păduri cu copaci morţi, de regres temporal dar
nu şi valoric, în momentul confruntării cu melancolia
autumnală sau iernatică, cu o pierdere sau cu un
câştig amar.
Nihil nove – Mantis religiosa – pentagramă –
Trupuri uitate în zale – când diademele se sting –
Umbletul meu pe urmele de şarpe – noaptea strigoilor – Trec duhuri împletite – Lupul urlând – În carnea noastră – În apa morţii mele, iată doar câ-
teva titluri pe cât de sugestive, pe atât de adec-
vate, desprinse la întâmplare din fresca poemelor
Dorinei Neculce, frescă bizară şi măiastră, sumbră
şi cuceritoare, ca o noapte cu îngeri şi lumini, o
noapte în care poeta ne surâde, de trei ori, „gothic”.
GGoottiicc-- FFoottoo:: AAlleexx ŞŞttiirrbbuu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 67
TTiimmppuull ccaa oo ttăăcceerree..
CCrroonniiccăă ddee ccoonnff.. uunniivv..ddrr.. IIlliiee GGoorrjjaann
llaa vvoolluummuull „SSuubb sseemmnnuull ttiimmppuulluuii"",, autor Valentina Becart
Afirmaţia lui Titu Maiorescu, potrivit căreia
„Poezia, ca orice artă, trebuie să exprime frumosul” este magistral întruchipată de Valentina Becart în
cartea sa de poezie Sub semnul timpului. Beneficiind
de o grafică foarte frumos realizată, autor Mihai
Cătrună, cartea îşi deapănă „frumosul” de la primul
la ultimul vers cu o sensibilitate care, cu greu, se
poate defini.
„Poezia nu se poate defini, ci numai descrie”
spunea George Călinescu. Valentina Becart nu de-
fineşte poezia, dar se defineşte pe sine în versuri
tulburătoare: Eu ştiu că sunt/ o umbră trecătoare /
că viaţa mea/ e pură întâmplare/ neînţeles cuvânt.../
Eu cred că sunt/sclipirea unei năluciri/solare /fiorul
prins / în iernile polare /năucitor avânt.../Eu ştiu că
sunt.../Eu cred că m-am născut /spre a muri.../ce
surdă e strivirea /între azi/şi timpul ce-a trecut...
/(Sub semnul timpului).Pentru Valentina Becart
întreaga lume aparţine timpului, cu ghearele lui de
gheaţă, implacabil, timpul ca o tăcere, sub semnul
căruia poeta afirmă: Să n-auzim tăcerile jelind / Să
n-auzim tăcerile murind (În umbra adevărului). Şi
pentru mai multă concreteţe, continuă: tăceri/ne-
descifrate/întunecau oceanul/şi stâncile alarma-
te/se surpau în mine/ca-ntr-un ochi lunatic,/singu-
ratic/în noapte, meditând... (Ca-ntr-un ochi lunatic).
Poezia Valentinei Becart se desface în pe-
tale de o fineţe aproape ireală, însoţite de o muzi-
calitate celestă desfăşurată pe undele spaţiului ne-
desluşit al sufletului: În liniştea acestei dimineţi /
simt sufletul / cum se desface-n ramuri/ce-şi caută
împlinirea/şi rodul unui timp senin,/ curat.../ curat...(
În liniştea acestei dimineţi) sau: Mă pierd într-o
lacrimă/ şi-un gând istovit/mă poartă agale/pe va-
luri... (Sunt gândul istovit).
Acelaşi George Călinescu afirma în lucrarea
sa „Curs de poezie” că „dacă am şti cum se face o
poezie genială, toţi am deveni mari poeţi şi arta s-ar
preface în industrie”. Valentina Becart îl contrazice
şi ne demonstrează că ştie cum se construieşte, cu
migală şi talent, o poezie bună (chiar dacă nu geni-
ală), o poezie a cărei emoţie artistică te transpune
în lumea feerică a credinţei în frumos, în diafan, în
Demiurgul cuvintelor pastelate şi sărutate de îngeri:
Lasă-mi în suflet/parfumul tău văratec/şi cerul
aprins de-atâtea cuvinte... / timpul îşi pune broboadă
de seară /cu fiecare linişte/vânată /şi fereastră cu
storurile trase.../aşteptarea mea /e cântec de dor-
/după urmele tale /albastre.../albastre... (Lasă-mi
în fereastră) Cântecul cuvintelor, mânuite lejer de
poetă, îşi curge parfumul cu note de lumină peste
bucuria trecerii în calendarul iubirii cu soare pe
portativ şi pe buze: Lasă-mă să te cuprind/în palme
/infinire / să curgă sângele-mi albastru/unde să fugi
/când iarna-şi etala făptura /la un singur pas...(Sunt
albastru... peste ape). Timpul, acest creier enig-
matic al lumii, devine pentru Valentina Becart un ce
mereu neştiut, mereu aprins cu flamuri de dor şi mi-
rare, un ţel nesperat spre scara cu trepte de măta-
se a vieţii: Port semnul timpului /pe frunte:/lumini şi
umbre/o mare de suspine/pădurea/ce-o să-mi cânte
/marşul de plecare.../ O! cât de mare-i semnul.../ în
pumnul răvăşit /de iarbă /în toamna ce-o să ardă/
zburdălnicia/ ultimului gând... (Port semnul tim-
pului). Închei succinta mea prezentare cu poemul
care mi-a plăcut cel mai mult, poem care confirmă
întrutotul o altă zicere mirabilă a lui George Căli-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 68
nescu, şi anume că „poezia e o liturghie, un cere-
monial introdus în viaţă, fără să se confunde cu ea”:
Să nu rupi floarea solitară, / într-o lacrimă
crescută, / au poate o mirare.../ eu sunt petala/ albă
/deschisă în adierea serii,/ca o iubire interzisă...
/mi-e inima fântână / părăsită, /fără izvoare, /fără
stele azvârlite/de mâna ta.../iubite.../Să nu striveşti
lumina /cuibărită /într-un bob / de fericire.../eu
sunt firul de iarbă ivit sub razele de lună, /ca o
promisiune/într-o flacără neîmblânzită... /mi-e su-
fletul o peşteră / uitată, /sunt umbre lungi,/sunt
şoapte /-suicidară noapte-/ şi uşa-i ferecată / de
mâna ta /iubite.../ de mâna ta...(Suicidară noapte)
Pe verticala unui vis
Te ştiu dintr-un gând
o îndecisă chemare
silenţios
te conturai
într-o noţiune abstractă
fără rădăcini în cuvânt
trunchiată nălucire
răsfrântă
în oglinzi. ...
Te-am zărit
într-o noapte a formelor –
cum te furişai
pe verticala unui vis
în căutarea unui
ideal -
frenetic răscoleai cu privirea
în falia pământului
desprinsă de întregul
promis. ...
Te ştiu de undeva!
Sau poate
amintirea mea estompată
te-a vrut
un sunet înalt
în cuvântul rostit prima dată
lângă malul surpat,
erodat
de ce-i ce-au murit
într-un vers
în noaptea timorată
sortită
eşecului prematur,
prematur...
ADRIAN BOTEZ
din volumul BASME (pentru copii, pentru
oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)
POVESTEA POETULUI BEŢIV ŞI A
FETEI DE HANGIU
- poveste chineză -
Ar trebui scrisă o carte despre cum se
părăsesc iubiţii, de către cele care îi iubesc mai
presus decât viaţa, în China medievală… Povestea
sărmanei Lu Io Ce, fiică de hangiu din Sichuan, re-
marcată de bogatul şi talentatul om al împăratului,
Lu Io - după două versuri, scrise de ea pe un perete
al hanului, unde poposise, într-o după-amiază de
vară, galantul om imperial, cu suita sa de desfrânaţi
- s-ar putea alcătui în primul capitol al acestei încă
nescrise cărţi… Două versuri, atât erau scrise pe
peretele afumat al hanului, dar ce versuri! Două
perle rare! Nimeni nu mai văzuse şi auzise astfel de
minuni de frumuseţe şi armonie…
- Unde este autorul acestor două splendide
versuri, de pe peretele acestui han? strigă, jumă-
tate entuziasmat, jumătate beat, nobilul Lu Io, şi el
poet, dar la palatul împăratului, scăldându-se în
mătăsuri brodate cu fenicşi şi dragoni, în aur şi lux,
iar nu în praf de drumuri şi-n fumuri de bucătărie şi
de grajduri de han. Vreau să-l cunosc pe dată!
- Mărite Lu Io - se ploconi, umil, hangiul -,
fata mea le-a scris, dacă nu vă e cu supărare…
- Fiica ta? Nemaipomenit! - îşi pocni, una de
alta palmele, de uimire, poetul împăratului. Auziţi
voi? - se întoarse el către banda sa veselă, măcar
cât şi el de beată. Fata unui hangiu scrie versuri
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 69
mult mai frumoase decât toţi mandarinii împă-
ratului, la un loc! Şi omul din capitală se întoarse
spre umila sa gazdă: Cinstite hangiu, acum pe loc
vreau s-o văd şi să-i mulţumesc fiicei tale, pentru
nemaitrăita de mine desfătare pe care mi-au trezit-
o în suflet şi-n simţiri aceste două versuri, ca doi
fenicşi de aur!
Şi hangiul se supuse, ducându-se în odaia de
lângă bucătărie, de unde se întoarse, trăgând-o de
mână, cu sila, pe biata sa fată. Deşi faţa-i era
umbrită de fum, căci venea de la plite şi cuptoare -
se vedea scris pe chipul fetei semnul nobleţei înalte
a cerului - nobleţe pripăşită în întunericul unui han
de la margine de drum. Dar şi semnul unei disperări
şi resemnări discrete, înăbuşite…
A fost sub o stea neagră, această întâlnire
atât de impetuoasă, dintre o biată fată de ţară şi
rafinatul om împărătesc. Onorabilul desfrânat şi
poet, Lu Io, a cerut-o de soaţă, de la hangiul rămas
încremenit şi cu gura căscată, de ce minune de no-
roc dăduse peste el - a adus-o la castelul său, cu un
tămbălău şi zvon de muzici de timpane, gonguri, voci
de beţivi - de nedescris …pentru ca, numai după trei
luni, sărmana şi frumoasa poetă, găsită într-un han -
poetă a expresiei celor mai delicate şi profunde
tristeţi din lume - să fie îmbrâncită afară, în colbul
străzii, cu ruşine, de către prima soţie a lui Lu Io.
Onorabilul Lu Io, în tot timpul cât scorpia primă,
fiică de mare dregător de la curtea mandarinală59, o
scuipa cu venin pe despletita şi umilita femeie, fosta
fată de hangiu, părăsită de toţi din lumea asta - ei
bine, onorabilul soţ, desfrânat printre poeţi şi poet
printre desfrânaţi, zăcea, beat mort, cum se şi cu-
venea, cu capul pe masă … şi sforăia de zor…
Sărmana Lu Io Ce! Nu avea pe nimeni pe
lumea asta, căci tatăl său, hangiul, o vânduse, pe bani
buni, lui Lu Io, şi-i poruncise, cu străşnicie, fetei, ca
nu cumva să fugă sau s-o vadă întoarsă de la cel ce-o
umpluse de-atâta onoare, cumpărând-o, cu tot cu ta-
lentul ei neasemuit, delicat şi profund - şi scoţând-o,
astfel, din fundul de lume, din ungherul de ţară
neluminat de soare, al hanului de la răspântii …Ce era
să facă Lu Io Ce? Nu era bună nimănui pe lume …aici,
deasupra pământului …S-a azvârlit, biata, în râul cel
mare, care trecea pe lângă curtea palatului (palat
unde continua să zacă, beat mort, soţul fără cuvânt
în propria-i casă ) - şi, din împletitura de rădăcini de
lotuşi, din mâl şi liane de apă, au cules-o, pe ne-
fericita care se numise Lu Io Ce - au curăţat-o şi
pieptănat-o surorile ei bune - zânele apelor. Şi-au
pus-o, iarăşi, regină, precum fusese în viaţa dina-
intea urcării în trupul de fată de hangiu - pe tronul
din fundul râului - măreţul tron căptuşit cu scoici,
alge verzi şi perle şi păzit de dragoni galbeni.
De câte ori era treaz, sau suficient de treaz
pentru a avea remuşcări, onorabilul şi bogatul Lu Io
voia să devină şi poet, şi să-şi plângă nenorocul, care
l-a făcut să se îmbete, tocmai când proaspăta şi
frumoasa şi talentata lui soţie se sinucidea. Uita, de
obicei, că beţiile sale durau mult mai mult decât ţine
o sinucidere: puteau să dispară imperii întregi şi
continente să se scufunde, în răstimpul uneia dintre
nenumăratele şi cinstitele sale căderi în neantul
vinului…
Şi celebrul poet-mandarin, nu reuşea, cu ni-
ciun chip, să îmbine nu două versuri, prin care s-o
plângă pe iubita lui fugară, Lu Io Ce (căci prima
soţie, cu obişnuita-i sinceritate, îi mărturisise că
frumoasa Lu Io Ce îl părăsise şi fugise, scârbită de
orgiile sale… - şi abia apoi, târziu, îşi luase zilele…) -
ci, nici măcar două cuvinte, pe acelaşi sunet de flaut
59 -Mandarin - înalt funcţionar public, în Indochina şi în China medievală.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 70
ori de ţiteră …Onorabilul şi talentatul Lu Io păşea,
mâhnit, pe malul râului, de la care aşteptase divina
inspiraţie - şi plângea (jumătate din umezeala ochi-
lor săi era vin curat…). Şi astfel de plimbări se
repetau, de fiecare dată, la fel de sterpe …Şi apoi
se aşeza pe mal - şi bea… bea de amar şi dor…
Dar, pe când plângea el, şi, în cinstea fiecă-
rei lacrimi scurse din ochi, închina, compensând
umezeala, pe dinăuntru, printr-o înghiţitură de vin
ales, nu cumva să se evapore făptura lui atât de pre-
ţioasă… de fiecare dată apărea, din adâncuri, o
tânără şi frumoasă zână, cu ochii înrouraţi de la-
crimi, purtând pe cap doi fenicşi de aur şi îmbră-
cată în straie roşii precum coralul, cu bogate bră-
ţări, la glezne, la încheieturile mâinilor şi cu colier
din jad translucid şi fin, la gâtul delicat şi lung, pre-
cum cel de lebădă.
Şi frumoasa arătare îi cânta, de mult îm-
bătatului poet plângăcios - îi cânta, din gură şi din
flaut, versuri de o frumuseţe sfâşietoare, versuri
ascunzând o durere de nespus, decât în limba as-
cunsă a zânelor. Şi tare mai semăna zâna înlăcri-
mată cu pierduta în veci Lu Io Ce …Doi dragoni
galbeni o păzeau - şi, în timp ce zâna cânta, Lu Io,
tot mai înduioşat, golea de vin pocal după pocal, până
cădea ţeapăn în iarbă - şi avea, permanent, impresia
că versurile şi cântecele sfâşietoare ce se auzeau pe
malul apei - veneau de pe buzele lui, umede de
băutură, şi de sub degetele sale, care, între timp, nu
mai puteau ţine nici măcar cupa de aur, care se
rostogolea în undele râului … Iar chipul lui Lu Io Ce,
îşi spunea el, era rodul viziunii sale poetice…
Iar când se trezea, mahmur, găsea lângă el
tăbliţe de aur, cu versurile poeziei şi, pe muzica Pu sa man - pe care se cântau acele cântece de jale
nesfârşită. Fapt ce nu numai că nu-l intriga, ci-l
făcea să se împăuneze către prietenii săi de pahar:
-Vedeţi? Ia citiţi! Cine mai poate compune
atât de gingaşe versuri ca mine, cine poate stârni
coarda ţiterei mai măiestru ca mine?… Vedeţi? Ce
m-aş face dacă n-aş mai bea? N-aş putea să scriu
atât de fermecător! N-aş mai fi nici vestitul poet Lu
Io, şi nici vrăjitor al sunetelor! Asta-i, de aia beau,
să-mi dezvolt talentul, da… uite… şi bea, într-adevăr
- tacticos, cu mâinile din ce în ce mai şovăitor ţinând
pocalul…
…Şi aşa, chiar de pe lumea cealaltă, zâna,
căreia numele de trecătoare fiinţă umană pămân-
tească i-a fost Lu Io Ce - a ajutat, nemeritat, pe
lumea asta, pe atât de iubitul şi atât de nedreptul şi
iresponsabilul ei soţ Lu Io, să ajungă cel mai mare
poet al dinastiei Sung. Dar această poveste, evident,
nu are nicio valoare, pentru cronicile imperiale, ale
acelor vremuri, în care sărmana fată de hangiu din
Sichuan aproape că nici nu e pomenită. Povestea e o
biată cenuşăreasă - pe când stăpâna adevărului lumii
stă, cum e şi firesc şi cum se şi cuvine - între
scoarţe de aur, în palat cu împăratul. Asta e...
Va urma... altă poveste în numărul următor.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 71
SUMAR: luna mai, 2013// NR. 5/21
Citatele lunii
Biografii selective: Lucian Blaga /p. 3 - Autor: Viorela Codreanu Tiron
Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu – Poezia dragostei, la Lugoj /p.5 - Adriana Weimer
Paul Doru Chinezu – poezii /p. 8 - Paul Doru Chinezu
Iubiri celebre - George Enescu şi Măruca –/p. 9 - Autor: Mihai Ştirbu
Ultimele zile ale lui George Enescu –/p. 15 - Autor: Dia Radu
William Shakespeare – Sonete (traducere de Gheorghe Tomozei) /p. 20
Calderon de la Barca /p. 21 - Autor: George Ghe. Ionescu
Pictori celebri: El Greco –/p. 23 - Autor: Viorela Codreanu Tiron
Mircea Eliade /p. 26
„Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile”
Autor: Simona Cristea
Mărturia medicului Eben Alexander /p. 27 –
Raiul este real: experienţa unui doctor cu viaţa de dincolo –
autor: dr. Eben Alexander
Să facem cunoştinţă cu medicul Alexandru Lungu /p. 2 Autor: Odette Mărgăritescu
Ana Sofian – dezbrăcată de cântec... /p. 30 Autor: Ana Sofian
Mari pictori – Alexandru Satmari (Satmary) /p. 31 - Autor: Mihai Cătrună
Pictori români uitaţi: /p.32
Kimon Longhi, Michel Simonidy, Jean Neylies Autor: Tudor Octavian
Cele mai interesante tradiţii româneşti: /p. 36 -
„boul înstruţat” şi alte obiceiuri populare - Autor: Mihaela Stănescu
Poveste despre Sfântul Paşte - /p. 39 - Autor: Leonard Oprea
(Învăţătorului Sfânt Nicolae Steinhardt)
Lucia Patachi – poezii /p. 40 Autor: Lucia Patachi
Incursiune în poezia românească /p. 41
Antonella Mocanu, Belgia /p. 41 Traian Vasilcău /p. 48
Ştefan Alexandru Ciobanu /p. 42 Melania Briciu Atanasiu /p. 48
Liliana Popa /p. 42 Valentin Tufan /p. 49
Dorina Neculce /p. 43 Nuţa Istrate Gangan, SUA /p. 49
Ion Ionescu Bucovu /p. 44 Romiţa Mălina Constantin, România /p. 51
Ligia Mihaela Ionescu, Spania /p. 44 Ileana Popescu Bâldea /p. 50
Cristian Neagu /p. 45 Teodor Dume /p. 50
Mihaela Aionesei /p. 46 Calotescu Tudor Gheorghe /p. 50
Ion Popescu Bradoschi /p. 46 Marcel Vişa /p. 51
Irina Lucia Mihalca /p. 47 Mihai Păun, Cehia /p. 51
George Roca – poeme bilingve /p. 52
(Căutând insula fericirii/Looking for the Isle of Happiness) autor: George Roca, Australia
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10 Mai 2013
nr. 5/21
Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă
Page 72
Christian W. Schenk – poezia germană /p. 53 – Autor: Christian W. Schenk, Germania
Tunelurile de sub munţi /p. 55 - Autor:Natasa Galche Pagini de istorie /p. 59 - Autori:Simona Ştefania Lupescu, Dan Lupescu
Neagoe Basarab: anteu al panromânităţii şi ortodoxiei la 1512
Lorian Carsochie, România – femeie /p. 61 – Autor:Lorian Carsochie
Georgian Ghiţă – poezii /p. 62 – Autor: Georgian Ghiţă
Marian Dragomir – infrarealistul la o şuetă cu Caragiale /p. 62 -
Autor: Marcel Fandarac
Testament literar /p. 64 - Autor: Elena Buică, Toronto
Cronica literară – Dorina Neculce: Un surâs de trei ori „gothic” /p.65
Autor: Oliviu Crâznic
Cronica la volumul „Sub semnul timpului”:Timpul ca o tăcere – al Valentinei Becart /p. 67
Autor: conf. univ. dr. Ilie Gorjan
Basme pentru cei mari şi pentru cei mici /p. 68
(Povestea poetului beţiv şi a fetei de hangiu – poveste chineză)
Autor: Adrian Botez
Sumar /p. 71
Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin:
Corina Chirilă Jean Neylies
El Greco Michel Simonidy
Bonaventura Salimberi Cloude Monet
Al. Lungu Rene Magritte
Alexandru Satmary Cloud Shepherd
Mihai Cătrună Turtusan Ioan
Foto: Alex Ştirbu, Viorel Cosma, Emanuel Tânjală
Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : [email protected]
Numărul 6/22 va apare 10 iunie, 2013
Vă invităm să vizualizaţi şi celelate numere ale revistei pe: www.nomenartis.ro
CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă
şşii SSffiinntteellee SSăărrbbăăttoorrii ddee PPaaşşttii ccuu LLuummiinnăă şşii BBuuccuurriiee!!
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură
cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:
I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,
materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină)
şi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: [email protected]
II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -
care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans
MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în
caz contrar textul va fi RESPINS!!!
a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte
sau semne speciale de text!
2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit
de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la
e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde
data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată
(datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).
PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !
3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste
operaţii aparţinând designerului revistei, care va prelucra materialul în Adobe
InDesign.
ATENŢIONARE!
1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se
returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!
3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !
© Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-
mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti (e-mail:[email protected]) şi una către
redacţia revistei, pentru o mai bună corelare a datelor de expediţie – prin care se
vor specifica toate datele poştale de expediţie. Vă mulţumim pentru înţelegere şi
colaborare.
Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii
AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei
vor intra sub jurisdicţia legii !