manual politologia

5/14/2018 Manual Politologia - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/manual-politologia 1/203

Introducere

La hotarele anilor 80-90 ai secolului trecut planurile de studiiale instituţiilor superioare de învăţământ din Republica Moldova au

suferit schimbări radicale. În cadrul deideologizării societăţii postsovietice pregătirea umanitară a viitorilor specialişti s-a modificat,incluzând noi discipline, printre care şi Politologia – disciplină relativnouă pentru fostul spaţiu sovietic-socialist. Noua disciplină are o pondere vădită în maturizarea personalităţii, fiind chemată să formezecultura politică de înaltă probă şi să cimenteze poziţia civică atinerilor cetăţeni.

Prezentul curs este elaborat de către un colectiv de profesori ai

catedrei Ştiinţe socio-umane de la Universitatea Tehnică a Moldovei,care acoperă sarcina didactică la această disciplină, şi reflectă modestaexperienţă didactică acumulată în acest răstimp. El este adresat în primul rând studenţilor ce-şi fac studiile cu frecvenţă redusă la UTM,dar poate fi de real folos şi altor categorii de persoane cointeresate.

Cursul include cele mai generale teme ale disciplinei.Colectivul de autori: Ion Vangheli, dr. conf. univ. (temele 4, 8, 9, 10,12, 14), Manole Cartofeanu, dr. conf. univ. (temele 2, 3 ), Sergiu

Tihun, dr. conf. ( temele 6, 8, 12), Mihai Guzgan, dr., conf. univ.(tema 15), Ana Danielean, lector superior univ. (tema 10), VeronicaRoşca, lector univ. ( temele 1, 5), Veronica Buzu, lector asistent(temele 6, 7), Vitalie Maftei, lector univ. (temele 11,13).Coordonator şi redactor principal – Ion Vangheli, dr. conf. univ.

1



Probabil că nu vom greşi dacă vom spune că nu este om matur cât de cât cărturar care să nu spună ceva sau să nu se pronunţe despre politică, să constate nişte nereguli în activitatea organelor deadministraţie publică, să se revolte privind adoptarea unor decizii sau

legi de către guvernanţi, ori să accepte, chiar să laude, pe unele persoane publice pentru activitatea care o desfăşoară în intereselecomunităţii. Cu siguranţă printre aceştia se pot regăsi şi cei care dupăabsolvirea liceului se încumetă să urmeze o facultate. Câte ceva dinale politicii ştiu, au imagine toţi din disciplinele ciclului umanitar, maiales din istorie, pe care le-au studiat în instituţiile şcolare. În şcoalasuperioară aceste cunoştinţe se vor îmbogăţi şi aprofunda prinstudierea disciplinei „Politologia” despre care un gânditor rus al

epocii luminilor Iurii Krijanici zicea că acestea ar fi extrem deindicate regilor, împăraţilor şi consilierilor lor. El aprecia politicadrept înţelepciune regală, cea mai distinsă dintre toate ştiinţelelumeşti, regină a tuturor ştiinţelor. Este o expresie plastică, şi în maremăsură dreaptă. Deşi, în zilele noastre mai există şi funcţioneazămonarhii, aceştia, adică monarhii domnesc, fiind asistaţi de instituţiiledemocratice, dar nu guvernează.

Observaţia lui Krijanici rămâne actuală, pentru că astăzi

„regii” şi „împăraţii” sunt cei din rândurile cetăţenilor de rând şi caresunt aleşi de electorat. La guvernare pot accede toţi, care au aptitudinialese, de înaltă probă în corespundere cu legislaţia în vigoare dindiferite state. Iar cei care completează şi vor completa rândurileguvernanţilor de diferite nivele trebuie să aibă o pregătire intelectuală bună, iar printre altele să cunoască bine şi ştiinţa politică.

Politologia astăzi se impune ca o componentă fundamentalăa ştiinţelor socio-umane, iar cunoaşterea ei este binevenită nu numai politicienilor, ci oricărui cetăţean.

Universul politic în diversele lui forme şi aspecte demanifestare va fi în centrul atenţiei în cadrul ciclului de prelegeri careurmează.

Tema 1. Obiectul Politologiei

2



Planul:1. Politica ca obiect de studiu2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice

3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei. Politologiaîn sistemul ştiinţelor politice

1. Politica ca obiect de studiu.Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să

dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltăriisociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus laextinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care

altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. S-ar putea spune că orice problemă care priveşte soarta unui individ poate să aibă caracter politic. În momentul de faţă s-a accentuat politizarea unor mase mari de oameni, atât prin dezvoltarea fără precedent a procesului de afirmare naţională, cât şi prin creştereagenerală a nivelului de informare şi cultură. În consecinţă, politica aîncetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodatătermenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre.

Precizarea obiectului unei ştiinţe în general şi în mod deosebital unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o problemaextrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent procesde definire şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge dincomplexitatea şi dinamica vieţii politice contemporane, din mareaexplozie informaţională, precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe destudiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al ştiinţei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său distinctde studiu; noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţilespecifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniulcunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupa in sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială.

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca

subsistem al sistemului social global.În legătură cu aceasta se pune întrebarea: care suntmodalităţile multiple de abordare a politicii? Doar politica o putem

3



urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umaneglobale, ca acţiune politică manifestată în relaţiile între clase şicategorii sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care semanifestă în acţiunea pentru obţinerea puterii politice. O faţetă sub

care se prezintă politica îl constituie şi programele politice, carecuprind strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membriiunei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Formacaracteristică sub care se manifestă politica după părerea unor politologi este aceea a raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintreconducători şi conduşi.

Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care sedesfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat, pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub omultitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grupsocial, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale, politice. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când serealizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate seconstituie în domeniul politic.

În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina carestudiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice,comportamentul politic, surprinzând legile care guverneazădezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementelesistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectelesale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale.Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele, procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devinedeosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere asocietăţii.

Unii cercetători sunt de părerea că politologia este o ştiinţă astatului, aducând în discuţie în acest sens etimologia cuvântului politic, derivat din cuvântul grecesc „polis”, adică oraş-stat, sau cummai spun alţii cetate-stat. Însă, deşi statul este elementul central al

politicului, cercetarea nu trebuie să se limiteze numai la studiulactivităţii statului, ceea ce ar îngusta evident obiectul politologiei.

4



Sunt răspândite de asemenea şi teorii politice după careobiectul politologiei ar fi puterea politică, ceea ce nu poate fi ignoratsau exclus din obiectul ei. În rândul acestor cercetători îl menţionăm pe Max Weber care observa drept obiect al politicului puterea sau

repartiţia puterii fie între state, fie între diverse grupuri din interiorulaceluiaşi stat. În cadrul acestei concepţii încadrăm şi pe alţi politologi:R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger. Pentru G. Burdeau puterea politică reprezintă factorul în jurul căruia se concertează viaţa politică.

Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare aobiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la :organizaţiile puterii politice, descrierea şi critica celor mai importanteforme de dominaţie politică, descrierea şi critica celor mai importante

asociaţii politice din interiorul statului, partidelor, prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltareaorganismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea puterii în stat,legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul dintre state încontext mondial.

Evident că nici politologia nu este în măsura să epuizezeîntreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de lanivel de ansamblu, de sinteză şi din acest punct de vedere este unica

ştiinţă din cadrul ştiinţelor politice capabilă prin studiul ei, să acopereîntreaga sferă de cercetare a politicului.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-adezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului înviaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Acesteîmprejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca oştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cualte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţiale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu seconfundă cu alte ştiinţe politice.

Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul rând,

filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouădisciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor ce

5



vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze cacetăţean. Politica devine activitatea care îi leagă pe oameni, îiorganizează şi îi conduce, de aceea omul este pentru Aristotel „zoon

politikon”. Iar scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa „cea maistăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”. Politica este ceamai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, Politica, cartea a III-a).Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, laintroducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.

Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei seleagă de diferite trepte de progres social precum perioada antichităţii,cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor

constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic; perioadaRenaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază NicolloMachiavelli cu lucrarea „Principele” (1513); epoca modernă, în carese lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice; perioadacontemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi seconturează clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel,Cicero, Toma D’Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. dreptîntemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuriserioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă,nu se înţelege totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă – Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extindereaşi creşterea rolului şi importanţei domeniului politic, cu diferenţiereaştiinţelor care studiază acest domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii şimetode de cercetare, politologia va deveni ştiinţă distinctă.

Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sinestătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cucreşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniulcunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de emanciparea ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

a) prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-leaşi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cusociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;

6



b) cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului alXIX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie,fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă astudierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii arevenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o seriede ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania),urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şiadministraţie. Astfel, în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia(S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice,având drept scop cercetarea proceselor politice din societateaamericană. În anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice

de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al Universităţii dinParis). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazeleŞcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din Florenţa, iar în 1880 îşiîncepe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.).Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii deeconomie şi ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat deînfiinţarea primei catedre de ştiinţe politice în cadrul Universităţii dinLondra în anul 1912, acesta reprezentând, în general, modul în care,

către finele secolului al XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţiaîn calitate de ştiinţă autonomă. În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseană şinordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi caobiect de învăţământ.

Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică”şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şiinfluenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii politice. În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţiaştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie”, ca denumire pentru ştiinţa politică. Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în articolul„Politologie”, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an,termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în

Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării”anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei

7



superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupulştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şiîn Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a

unei autentice culturi politice participative, a mentalităţilor şicomportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şisistemului politic democratic, a necesităţii formării şi pregătiriicetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la celeuropean şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.

3. Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiilepolitologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politice.Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune precizarea unor

elemente preliminare cum ar fi: noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiileîndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai alesîn practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemulştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pecare le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoareceacţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi,ceea ce implică precauţie, prudenţă, elasticitate, relativitate în

stabilirea şi definirea lor. Pornind de la premisa că o lege reprezintăceea ce este esenţial, comun şi se repetă cu necesitate în cadrulfenomenelor din domeniul respectiv, putem considera că politologiastudiază legile domeniului politic, care ar putea fi prezentate subforma unor principii generale, cum ar fi :

- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat înrelaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşiasigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitateaistorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;

- organizarea şi conducerea democratică a societăţii;Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în

condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu toatecă «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă;mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea formă de guvernare,

dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai rele »(WinstonChurchill);

8



- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şicategoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realizadecât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale,cât şi a celor de grup sau individuale;

- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituieun principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asiguratdecât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţimembrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;

- unitatea organică între organizarea şi conducereademocratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea

cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsirezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizaredemocratică. [Călin Vîlsan]

Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent învedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în carefactorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatealor.

Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de

cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare adomeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istoriceale dezvoltării sistemului politic, categoriile de bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare. Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile ştiinţelor socialespeciale, angajate în cercetare unor sfere sociale ale instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia operează cucategorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice,regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii politiceinternaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de bază auun caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o relaţiede cauzalitate şi interdependenţă.

Ca teorie generală a politicului, politologia exercită în cadrul

societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prinaceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţasocială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în

9



toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsurădeterminate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi aforţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţiimateriale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii politice şi în special a

democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate.În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de

cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere esteobiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcăturăideologică.

Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia antrenează

implicit un sistem de valori în numele căreia face prognoza,exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi tendinţeledomeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai eficientă asocietăţii.

Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie sematerializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor

crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că seîntemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar filibertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiindîndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentruameliorarea guvernământului.

Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şicognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ciun fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pecât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singurăsau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.

Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţăteoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune

practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este înmăsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele

10



alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformareasistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a acestuia.Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei politice,definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii, a

deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile, ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale acţiunii politice.

Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politicecreate şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură laformarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, aconştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarearesponsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia

să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor general-umane.

Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţelesdecât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parteatât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla înrelaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţelesociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul decomunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca

toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea,individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de ladomeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în parte. Între politologie şi ştiinţele sociale se dezvoltă relaţii deinteracţiune, interdependenta, de complementaritate reciproca.Cunoştinţele, datele, informaţiile acestor ştiinţe sociale sunt folositede politologie în studiul politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi cunoştinţele oferite de politologie, contribuindastfel la o analiza detaliată şi profundă a societăţii.

Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea elementelor decomunitate între politologie şi ştiinţele politice de ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de

individualitate.Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politiculîn ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar

11



unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia porneştede la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării sale fiindun bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile, programele, strategiile

unor partide, forţe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul acestuia, politologia realizează ocunoaştere obiectivă, cât mai apropiată de realitatea social-politică.

Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă,interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplificaîntre politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare acreşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolideazăstatutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai

mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul politiculuişi al ştiinţelor politice.

Prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu alte ştiinţe dinciclul umanitar, politologia interacţionează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale – autoritate, obligaţiuni, libertate, egalitate,echitate,democraţie, pace civică, consens, pluralism, responsabilitateş.a. ceea ce îi conferă un prestigiu şi o autoritate deosebită în sistemul

ştiinţelor umanitare contemporane.Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest viitor

în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea guvernării, eleste chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic mai întâi de toate ca alegător,iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.

Tema 2. Politica în viaţa socială

În prelegerea de început a fost precăutată în mod succint biografia politologiei, obiectul ei de studiu, noţiunile de bază şilegităţile ei, funcţiile ei sociale, legăturile politologiei cu alte ştiinţesocio-umane. Din descifrarea termenului politologie rezultă că aceastaeste ştiinţa despre politică. Despre semnificaţiile principale ale politicii în viaţa societăţii va fi vorba în prelegerea dată, a doua la

număr în cadrul disciplinei date.Planul:1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.

12



2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei politice cucelelalte sfere.

1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale

vieţii sociale. Noţiunea de politică este una din cele mai vechi. Cuvântul

respectiv derivă din limba greacă de la "politike" având la bazătermenul "polis"(oraş-stat, cetate-stat) şi derivatele de la acestea -"politeea" (constituţie), "polites"(cetăţean), "politikos"(om de stat). Înîmbinarea lor aceşti termeni alcătuiau cuvântul politike, adicăsemnificaţia de guvernare statală, orânduire de stat, organizaţiasocietăţii dirijată de o anumită putere, în primul rând de cea de stat.

După cum se ştie politica este un fenomen social istoric, eaapare treptat, la о anumita etapa istorica de dezvoltare, ca urmare a procesului de diferenţiere socială. Pe parcurs de secole politica asuportat mari transformări de la simplu la compus, de la ocazional,sporadic la constant, însoţitor permanent şi absolut necesar aldezvoltării societăţii. În antichitate şi în evul mediu ea era perceputala general fără a fi separată de alte fenomene sociale. Mai mult ca atât,se afirma că politica are un caracter universal si cuprinde toate sferele

de activitate. La Aristotel, considerat părintele ştiinţei politice, viaţasocială în toate dimensiunile ei nu depăşea limitele vieţii politice şiera pusă întru totul în serviciile statului. Chiar şi omul, in viziuneagânditorului, se impune drept fiinţă politică.

Astăzi, când conţinutul general şi aspectele particulare ale politicii se deosebesc radical de cele iniţiale ale primelor epociistorice, o astfel de interpretare nu este suficienta. Daca Aristotel inopera sa „Politica" о numea „ceea ce se referea la stat", apoi astăzi eaeste numita „artă a posibilului" , „artă a guvernării'', studiu despre„cine, ce, când si cum obţine" puterea de stat. Prin urmare ea are celemai diverse aspecte, înţelesuri, poate fi identificată cu luarea siimplementarea unor decizii, distribuirea valorilor in societate, custabilirea unor ţeluri colective, cu cârmuirea socială, aspiraţia spre putere si lupta pentru obţinerea ei, cu articularea intereselor grupurilor si indivizilor, cu activităţile si procesul de exercitare a influentei etc.

Societatea umană reprezintă un fenomen complex specificalcătuit din mai multe elemente componente, unităţi şi sfere

13



interdependente, şi concomitent în mare măsură autonome, desinestătătoare: sfera economică, socială, politică şi spirituală:

- sfera economică reprezintă şi asigură funcţionareainfrastructurii materiale a societăţii;

- sfera socială caracterizează condiţiile de existenţă a omului,cuprinde totalitatea comunităţilor sociale şi relaţiile între ele,determinate de un şir de factori de ordin socio-cultural şi decivilizaţie;

- sfera spirituală include instruirea, educaţia, ştiinţa, artele,religia, producerea permanentă ideilor, cunoştinţelor, valorilor artistice etc.;

- sfera politică a societăţii, despre care se va vorbi şi în

întrebarea a doua a prelegerii date, cuprinde o multitudine din celemai diverse fenomene, lucruri, evenimente şi procese nemijlocit legatede puterea politică: instituţii politice, organizaţii, interese, relaţii,norme, idei, programe etc. Ea are menirea de a asigura infrastructuraorganizaţiei politico-statale şi a intereselor întregii societăţi.

În acelaşi timp sfera politică este strâns legată cu celelaltesfere ale societăţii, depinde de ele, "absorbind" din ele materie iniţială.

Rolul politicii este determinat de universalitatea ei, de

caracterul ei atotcuprinzător şi general, de capacitatea ei de a influenţa practic toate nivelurile vieţii sociale începând cu cele statale şiterminând cu problemele personalităţii.

Una din trăsăturile vieţii politice o mai constituie şi faptul căea are un caracter de "impulsionare" a celorlalte domenii existenţiale.Deşi nucleul de bază a politicii îl constituie organizarea politică avieţii societăţii, in acelaşi timp, în dependenţă de un şir de cauze,unele probleme şi fenomene ale societăţii pot căpăta caracter politic,dacă ele nimeresc în centrul intereselor obşteşti. În principiu oricefenomen social poate "căpăta" ori "pierde" semnificaţia politică,rezonanţa politică în dependenţă de măsura şi nivelul asocierii lui cu puterea. Orice fenomen politic al societăţii este în acelaşi timp şisocial, dar nu orice fenomen social este sau devine şi politic.

Prin politică se are în vedere totul ce se referă la fenomenele,instituţiile şi relaţiile de partea cărora se găseşte puterea şi autoritatea

necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi a rezolva un şir desarcini de importanţă generală. Cunoscutul jurist german K.Shmittatrăgea atenţie asupra faptului, că politica apare, se formează mai întâi

14



de toate acolo, unde sporeşte nivelul concentrării intereselor,acţiunilor, eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi deasemenea acolo, unde se adâncesc antagonismele între oameni şiorganizaţiile ce exprimă interesele lor.

Fiind un fenomen multilateral şi multiaspectual politicaconform sferelor vieţii sociale se divizează în: politică economică,socială, ştiinţifică, naţională, ecologică, militară, etc.; conformdirecţiilor de bază - politică internă şi externă; conform priorităţilor - politică de neutralitate, uşilor deschise, de conciliere naţională, decompromis; conform conţinutului şi caracterului - politică progresistăori reacţionară, politică ştiinţific fundamenta şi politică voluntaristăetc.

Politica este strâns legată cu alte sfere - economică, socială,culturală, de drept, confesională, devenind un factor mondial,atotplanetar. Astăzi nimeni nu poate evita influenţa politică, pasiunile politice şi valorile ei se rostogolesc până în cele mai îndepărtatecolţuri ale fiecărei ţări şi lumii în întregime.

Politica are foarte multe trăsături, manifestări, forme deexprimare. Este bogată şi multilaterală componenţa subiecţilor politici. Politica este schimbătoare, mobilă, dinamică şi

atotpătrunzătoare şi cuprinzătoare. De aici şi greutatea şi riscul de a-igăsi o definiţie ştiinţifică unică. Însă în forma cea mai generală politica poate fi definită ca activitatea umană, care exprimă formele deinteracţiune între comunităţile sociale, clase, naţiuni, popoare, partide,state, cetăţeni şi uniunile lor cu privire la puterea politică în scopulîmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă, asigurarea ordinei publice şimondiale.

Reflectând un diapazon larg de interese materiale şi spirituale,la nivel de societate şi personalitate, de instituţii şi organizaţii, dediverse grupuri sociale politica nu numai după formă, dar şi dupăconţinut, are un caracter multidimensional, contradictoriu. Ea areînsuşiri obiective şi subiective, impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică, ca sistem şi ca proces.

Anume complexitatea şi multiplitatea factorului politic esteuna din cauzele principale care provoacă diverse probleme, divergenţe

de opinii la interpretarea lui. Dacă secole la rând analiza politicii sefăcea în funcţie de studiul monarhiilor, republicilor, al diferitor formeale structurilor de stat, apoi la etapa contemporană, când imaginea

15



generală cât şi aspectele particulare ale politicii se deosebesc radicalde cele iniţiale, adică ale primelor epoci istorice, astfel de interpretăriale ei nu mai satisfac, se dovedesc a fi insuficiente, deşi pot într-ooarecare măsură servi ca punct de plecare al noilor interpretări sau

investigaţii ştiinţifice.2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sfereipolitice cu alte sfere.

Deşi nivelul teoretic de studiere a politicii la etapacontemporană este destul de avansat, bogăţia sa de conţinut sidiversitatea ei de forme a dat naştere multor discuţii şi opinii, inspecial vis-a-vi de specific si de esenţă, de trăsăturile ei definitorii.Multitudinea de poziţii controversate in definirea politicii poate fi

clasificata in câteva grupe:I. Interpretarea comunicativa, specificul căreia constă în aceea

că politica este văzută ca reprezentând totalitatea relaţiilor,contactelor, interacţiunilor între diferite subiecte sociale - stat sicetăţeni, între clase, grupe, naţiuni, partide, indivizi, între state cu privire la putere. În aceasta interpretare se ciocnesc si coexistădivergent doua tendinţe. Prima, politica începe şi funcţionează acolounde apar şi se manifestă relaţiile de conflict între diferite comunităţi

sociale si politice în legătură cu acceptarea anumitor tipuri de valori şi bunuri de importanţă socială. În cazul dat cei ce deţin puterea îşiasigura controlul asupra societăţii, asupra dobândirii şi distribuiriivalorilor si bunurilor materiale.

Autorii conflictului social (R.Dahrendorf,L.Coser,P.Sorochins.a.) văd în el factorul de baza al politicii. Ea este menită să creeze оstructura stabila, care ar asigura reglementarea paşnică a conflictelor, prevenind totodată anchilozarea sistemelor social şi politic,deschizând calea inovaţiilor. Aceasta e posibil numai in societatea pluralista, unde forţele social-politice, inclusiv şi cele de opoziţie suntdispuse la dialog si colaborare.

Ceea de-a doua tendinţă chiar de la bun început interpretează politica drept relaţii de înţelegere, consens, drept încercări de aconduce şi de a asigura ordinea si pacea in societate, de a asigura balanţa de interese a tuturor.

Adepţii marxismului de asemenea susţin ideea conflictului, însă după părerea lor, el inevitabil duce la lupta de clasa, absolutizând in felulacesta însăşi ideea si practica acestuia.

16



In aşa fel, specificul si esenţa politicii, pot fi concepute prinstudiul mecanismelor si mijloacelor sistemului de comunicaţie politica, care intr-o forma sau alta întruchipează în sine atât relaţii deconflict, cât si cele ale consensului.

II. Interpretarea funcţională insistă asupra faptului că politicaare о pondere sociala evidentă, reflectând posibilităţile membrilor societăţii de a îndeplini cele mai diverse roluri şi funcţii, fără de care ede neconceput starea oricărui sistem politic. Nu întîmplător Platonnumea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caracterele,moravurile şi viaţa oamenilor.

Multiplitatea rolurilor şi funcţiilor sociale ale politicii poate figeneralizată evidenţiind două direcţii. Prima direcţie contribuie la

unirea indivizilor in scopul realizării unor ţeluri etice raţionale sicreative. Exemple avem diferite: la obţinerea si sporirea bunăstăriigenerale (Aristotel), la exprimarea intereselor comune (Hobbes), larealizarea gândirii raţionale (Hegel), la realizarea voinţei comune(Rousseau), la menţinerea integrităţii societăţii şi stabilireaechilibrului de forte (Debre), la repartizarea valorilor in societate(Laswell) etc. Cea de-a doua direcţie apreciază politica drept mijlocde dominare a unora asupra altora (Marx, Engels, Lenin). Vom

observa că nu numai Lenin vedea sensul politicii în dictatura uneiclase asupra altei clase, dar si unii autori contemporani cum ar fiK.Shmiddt, spre exemplu, consideră că specificul politicii poate fiînţeles prin dihotomiile „prieten - duşman", „ai noştri - ai lor".

III. Interpretarea directiva, priveşte politica prin prismafactorului de putere, a menţinerii şi realizării puterii. În centrul acesteiabordări se află noţiunile de „conducere”, „administrare”,„dominare”, „autoritate”, „subordonare”, „executare”, „ierarhie”,adică totul ce caracterizează puterea, în primul rând capacitatea şi posibilitatea unora de a elabora decizii obligatorii pentru ceilalţi, adicăraporturile guvernanţi şi guvernaţi şi, conducători şi supuşi.

Unul din fondatorii ştiinţei politice contemporane M.Weber sublinia, că politica are о semnificaţie extrem de largă şi cuprindetoate felurile de activitate privitor la asigurarea unei conduceri desinestătător. In acest sens se poate spune despre politica valutara a

băncilor, politica sindicatelor în timpul grevei, politica şcolară etc. Înacest sens politica este îndreptată la mobilizarea tuturor forţelor saudistanţarea lor, la înrteţinerea conflictelor sau căutarea consensului.

17



Însă cu toate ca puterea joacă un rol deosebit in definirea politicii, totuşi influenta ei nu trebuie absolutizată. Politica este multmai amplă decât puterea, multe din aspectele politicii nu au caracter de putere, iar procesele actuale ale democratizării contribuie tot mai

mult la conceperea politicii ca acţiuni îndreptate la emancipare, la оanumita limitare a puterii prin tendinţe de paritate în relaţii deantrenare larga a maselor in procesul politic.

IV. Interpretarea teleologică abordează politica prin scopurile pe care le urmăreşte şi cum trebuie ea să fie. Însă realizarea scopurilor politice este posibilă numai în baza anumitor legi, norme, programeindividuale sau colective. Anume caracterul normativ al politicii,efectele ei pozitive sau negative şi constituie politica propriu zisă. Ea

concentrează în sine susţinerea orânduirii şi a modului de viaţăexistent din partea unora şi nemulţumirea din partea altora. De aceeaea şi se sprijină pe anumite norme, decizii, direcţionate laconsolidarea şi transformarea permanentă a relaţiilor în societate, laatingerea scopurilor politice. Însuşi procesul de elaborare a normelor şi deciziilor politice este contradictoriu, deoarece în orice politică suntşi elemente de risc, există probleme şi căi de rezolvare puţin sau chiar necunoscute, fapt ce dă politicii un caracter dinamic dar totodată şi

nestabil.Din cele relatate putem face următoarea concluzie:

interpretările menţionate ale politicii – comunicativă, funcţională,directivă şi teleologică – deşi la prima vedere par a fi diferite, înrealitate se află într-o strânsă legătură şi se completează reciproc. Ceadirectivă şi teleologică îşi găsesc întruchiparea în cea funcţională,deoarece dispoziţiile, deciziile, normele formează numai o parte dintotalitatea de funcţii politice. La rândul său, funcţionalitatea politicăeste determinată de procesul de comunicare, se realizează în cadrullui, ceea ce înseamnă că abordarea comunicativă a politicii o includeîn sine pe cea funcţională, iar prin aceasta din urmă şi pe celedirectivă şi teleologică.Politica ca fenomen social îşi are structura sa care include următoareleelemente de bază:

l. Sistemul instituţiilor şi organizaţiilor politice (statul cu

organele sale - legislative, executive si judiciare, - partidele, mişcările politice şi alte formaţiuni), ca centre de organizare şi realizare a puterii politice.

18



2. Activitatea politica şi comportamentul politic.Relaţiile politice. Obiectul, ce se impune drept suport principal alrelaţiilor politice este puterea politica si valorile politice. Repartizareaşi impunerea acestora asigură relaţiilor un caracter de dominaţie şi

supunere, de conflict sau de consens, de violenţă sau nonviolenţă,determina locul şi rolul comunităţilor în viaţa politică. Aceste relaţiicaracterizează interdependenţa între clase, grupuri, pături, partide,între acestea şi instituţiile puterii, între elită şi electorat, elită şicontraelită, lideri şi grupe de susţinere sau de presiune, întrecomunităţi sociale, etnice, demografice, teritoriale etc.

4. 1nteresele politice Locul si rolul acestora in structura politicii rezulta din specificul lor ca sfera relativ autonoma in care se

formează baza motivaţională a participării sau dimpotrivă aînstrăinării politice. Analiza intereselor politice permite de a constatainteresele specifice ale diferitor comunităţi (grupe, pături), de aconcepe şi de a prognoza tendinţele, orientările conduitei lor politiceşi, ca urmare, de a elabora procedee de activitate a guvernelor, partidelor etc.

5. Conştiinţa şi cultura politică (nivelul spiritual al structurii politice) ce reflectă totalitatea ideilor, cunoştinţelor raţionale şi

senzoriale, teoretice şi empirice, valorice şi normative, conştientizateşi subconştiente, materializate în atitudinea subiectelor sociale faţă de putere şi alte fenomene politice.

Aceste elemente structurale - instituţii, organizaţii, activităţi,relaţii, interese, valori, norme, reguli coexistă în forme ideale şimateriale, interacţionează permanent şi se completează reciproc, faptce-i asigură politicii un caracter integru şi îi permite să îndeplineascăanumite funcţii.Importanţa şi rolul politicii ca fenomen social este determinat defuncţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Numărul diferă de la autor laautor. Se poate de spus: cu cât mai numeroase sunt aceste funcţii cuatât mai slab dezvoltată, subdezvoltată este şi aceasta societate siimplicit, sfera ei politica, dat fiind faptul, ca о societate civila matura presupune un sistem de relaţii şi interacţiuni umane bine articulate,echilibrate în toate sferele vieţii, care se descurcă singură, neaşteptând

dispoziţii, ordonanţe etc. politice.În societăţile contemporane politica îndeplineşte un şir de funcţii printre care:

19



l. Funcţia de asigurare a unităţii şi stabilităţii societăţii;2. Funcţia mobilizării şi organizării activităţii generale;3. Funcţia de conducere si reglare;4. Funcţia de raţionalizare a întregii vieţi sociale, şi în primul

rând a celei politice;5. Funcţia de socializare politică;6. Funcţia umanitară.Politica ca sferă de activitate umană depinde de caracterul şi

de gradul interacţiunii sale cu alte sfere ale vieţii sociale. Ea esteinfluenţată într-o măsură sau alta de potenţialul economic, social sicultural-spiritual. La rândul său politica ca fenomen social complex şicontradictoriu se impune coordonând şi organizând acest potenţial.

Însă locul şi rolul politicii în raport cu alte sfere au fost şi rămân să fieabordate de către savanţi în mod diferit. Unii din ei spre exemplu G.Mosca considera politica un domeniu principal al activităţii umane, pecând alţii dimpotrivă, apreciau politica drept „sferă secundară,dependentă întru totul de economie (Marx), de drept (Hobbes), demorală (Aristotel), de religie (poziţia mai multor teologi)". O altăgrupă de autori consideră politica, în cel mai bun caz, ca о sferăautonomă, egală cu celelalte sfere sociale.

Corelaţia între politică şi alte sfere ale vieţii sociale, rolul ei înacest sistem de relaţii poate fi apreciat la justa valoare numai ţinândcont de condiţiile concret istorice, gradul de maturizare a factorului politic, caracterul transformărilor sociale, a disproporţiilor întrediferite sfere etc. În dependenţă de aceşti factori şi laolaltă cu ei şi dealte criterii, relaţiile, interdependenţa şi interacţiunea politicii cueconomia, cultura, dreptul, ideologia ş.a. au un caracter dublu - decauză-efect şi funcţional.

Legătura cauză - efect reflectă interdependenţa completă atuturor sferelor, influenţele şi condiţionările lor. În acest sens cauzadin sfera politică este polivalentă şi poate condiţiona diverse efecte însferele nepolitice, la fel ca şi efectul politic este în mare parte оconsecinţă a cauzelor multiple de ordin economic, social sau culturaletc.

Legătura cauză - efect se manifestă cu toată claritatea în

relaţiile dintre politică şi economie. Dialectica acestor relaţii,cunoscută prin formula „bază-suprastructură " are diverse forme deexprimare: de politica economică in general sau de politică financiară,

20



industrială, agrară, investiţională, impozitară etc., iar în particular decoordonare şi reglementare a economiei de către stat, de negare şiîncălcare din partea acestuia a legităţilor economice ş.a. Pe măsuraintensificării relaţiilor „politică-economie", politica capătă tot mai

mult expresie economica, dar şi economia, la rundul său, este pătrunsătot mai mult de semnificaţia politică. Uneori primatul bazeieconomice fata de suprastructura politica este evident. De exemplu, însocietăţile cu economie slab dezvoltată devin tot mai puternicetendinţele autoritarismului, centralizării puterii, şi dimpotrivă însocietăţile cu economia înalt dezvoltată există condiţii reale deafirmare şi amplificare a pluralismului politic şi ideologic, dedominare a democraţiei în toate sferele vieţii.

Starea vieţii politice nu trebuie limitată numai la condiţionarede ordin economic, cum afirmă doctrina marxistă. Politica manifestăcapacităţi de reglare a sociumului, inclusiv a vieţii economice, caredepind în mare măsură de relaţiile ei cu ideologia, de schimbările cese produc în conştiinţa politica, in scopurile idelogice şi dispoziţiilenormative.

Ca si in cazul cu economia, politica se află intr-o legăturădirectă, nemijlocită cu ideologia. Dacă economia este baza materiala a

politicii, atunci ideologia se impune drept suport teoretic al ei. Anumeideologia constituie argumentarea teoretică a esenţei politicii, cursuluiei strategic şi practic. Politica reală se realizează numai în ciocnirea deidei între diferite comunităţi politice-partide, mişcări instituţii etc. Înraporturile „politică-ideologie" politica se manifestă ca mijloc deeducare ideologică a maselor. Forţele ce menţin puterea politicădomină şi ideologic, dispun de mijloace, de cadre speciale, capabile săelaboreze ideile, teoriile, concepţiile. Aceste forţe creează instituţiileideologice, organizează munca de propagare a ideologiilor,controlează sistemul de instruire şi educare a generaţiei tinere.

Politica de asemenea este strâns legată şi de cultură, morală,dat fiind faptul că anume cultura cu valenţele sale determină în celedin urmă gradul, sau altfel spus calitatea activităţii politice. Îndomeniul culturii se creează şi se afirmă sistemul de valori materialeşi spirituale ale societăţii, se reflectă orientările şi scopurile activităţii

diferitor actori politici. Cultura contribuie la socializarea si educareaindividului, diferitor grupuri sociale, la adaptarea lor în relaţiile politice prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi culturale.

21



Cultura contribuie la crearea unor modele de funcţionare a instituţiilor politice, la elaborarea si afirmarea etaloanelor politice, acomportamentului politic. La rândul său, scopurile politicii capătăîntruchipare concretă în efectul cultural, în căile şi caracterul de

dezvoltare a culturii, în activitatea de creare şi asimilare a valorilor culturale,de creare a condiţiilor si posibilităţilor reale de socializareculturală.

Cât priveşte corelaţia şi interacţiunea fenomenelor „politică-morală", aceasta este о problemă pe cât de interesantă pe atât dedificilă şi provoacă deseori divergenţe de opinii. Istoria dezvoltăriigândirii politice şi etice permite a evidenţia trei poziţii principale:

a) supunerea completă а politicii normelor morale;

b) negarea completa a legăturii între politică si morală, de aicisi amoralitatea completă a politicii;

c) încercarea de a păstra autenticitatea politicii şi moralei prinîntreţinerea unei interacţiuni intense, încordate între ele.

Obţinerea şi păstrarea integrităţii societăţii poate fi numairezultatul unei politici raţionale bazate pe ştiinţă şi adevăr, pe unitateîntre cuvânt şi faptă, pe relaţii echilibrate, reciproc avantajoase.

Din cele relatate mai sus deducem următoarele concluzii:

1) Politica a apărut la o anumită etapă a dezvoltării societăţiiumane şi se impune drept dimensiune indispensabilă a experienţeisocietale, drept factor inevitabil al convieţuirii sociale.

2) Pe parcurs de secole şi milenii politica a suportat maritransformări de ordin cantitativ şi calitativ şi ca rezultat ea devine înepoca modernă un domeniu aparte de activitate umană.

3) Reflectând un diapazon larg de interese materiale şispirituale, la nivel de personalitate şi societate de diverse grupe şi pături sociale, politica atât după formă cât şi după conţinut, are uncaracter multidimensional, având însuşiri obiective cât şi subiective,impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică,ca sistem şi ca proces.

4) Complexitatea şi multiplitatea politicii reprezintă una dincondiţiile principale ce provoacă diverse probleme, divergenţe deopinii privitor la perceperea şi interpretarea ei.

5) Astăzi ca niciodată politica a ajuns să fie un fenomenabsorbant în care se intercalează fapte şi valori economice şi culturale,de etică şi morală, într-o formă organică şi decisivă.

22



6) Criza actuală globală prin care trece omenirea este însoţitătotodată şi de criza valorilor politice. Şi dacă în lumea antică, mai alesîn Grecia exista convingerea, că din forma politică se plăzmuia o lumenouă, o siguranţă, o speranţă, astăzi situaţia e cu totul alta, mai de

grabă există o neîncredere, o disperare. Şi pentru ca situaţia să seschimbe e necesară o restaurare imediată şi reală a valorilor politice.

Tema 3. Puterea politică

În prima prelegere a fost vorba printre altele de sprecategoriile şi noţiunile de bază ale politologiei. Una din categoriilecentrale şi fundamentale ale ştiinţei politice este puterea politică, care

se manifestă în viaţa socială alături de un şir de alte forme. Încontinuare acestui subiect îi este consacrată prelegerea dată.

Planul:1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea abordărilor înştiinţa politică.2. Structura, resursele şi tipologia puterii politice.3. Dominaţia politică şi legitimitatea politică; funcţiile puterii politice.

1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietateaabordărilor în ştiinţa politică.

Baza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provinede la verbul potera, în înţeles de a putea, a fi capabil, de la care lumealatină a derivat substantivele potenţia şi potestas. Primul desemnacapacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a-l influenţa, obliga pe altul, pe când potestas avea un înţeles mai mult social şi politic,subliniind aptitudinile celor ce comunicau şi acţionau împreună.

Noţiunea de putere ca şi noţiunea de putere politică are maimulte înterpretări şi semnificaţii, atât la nivelul conştiinţei cotidienecât şi la nivelul teoretic. Aşa, de exemplu în dicţionarul explicativ allimbii române(pag. 875) puterea este definită ca capacitate, însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva,de a influenţa soarta, comportamentul oamenilor cu ajutorulmijloacelor – autoritate, impunere, violenţă.

În literatura ştiinţifică ea are de asemenea mai multe abordări.De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială, politologii se

23



referă la puterea politică, pe când psihologii menţionează puterea devoinţă a omului.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale puterii. Fiecare din ele pun accentul într-un fel sau altul pe diferite

forme de manifestare a puterii, fiind determinate de modul deabordare şi analiză a fenomenului.Puterea e multilaterală: ea se prezintă în diverse manifestări, şi

în fiecare dintre ele se descoperă una dintre laturile ei. Tocmai deaceea în educarea naturii puterii şi motivelor provenienţei ei în ştiinţa politică există câteva abordări – fiecare dintre ele centrează atenţia peuna dintre laturile acestui fenomen complex.

1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului)

caracterizează puterea ca posibilitatea de a atinge scopul urmărit.„Puterea poate fi definită ca realizarea scopului urmărit” – scria B.Russel. Această definiţie caracterizează puterea nu numai din poziţiarelaţiilor dintre oameni, dar şi a influenţei reciproce a individului şilumii înconjurătoare, subliniindu-se puterea omului asupra naturii.

2. Interpretarea sistematică a puterii, care decurge din teza căea nu este rezultatul relaţiilor individuale, ci a sistemului social.Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de a

asigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale,îndreptate spre asigurarea scopurilor colective. T.Parsons, autorulacestei concepţii, priveşte puterea ca relaţie dintre subiecţii inegali îndrepturi, a căror conduită este determinată de rolul lor(de exemplu,guvernanţii şi guvernaţii). In cazul dat puterea apare ca posibilitateasubiectului da a acţiona conform statutului său şi a funcţiilor sale însistemul social. Această interpretare decurge din teoria generală amişcării sau acţiunii, care priveşte societatea ca un sistem unitar binestructurat în cadrul căruia fiecare element îndeplineşte anumite funcţii pentru ai asigura buna funcţionare în întregime. Unii reprezentanţi aiacestei teorii privesc puterea ca mijloc al comunicări sociale, care permite soluţionarea conflictelor de grup şi asigură integrareasocietăţii.

3. Interpretările funcţional-structurale a puterii ocaracterizează ca posibilitatea autoorganizării comunităţii umane,

bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive.Puterea apare în calitate de mecanism universal al integrării,coordonării şi sistematizării acţiunii reciproce a oamenilor care-şi

24



realizează propriile interese. Existenţa puterii este determinată de onecesitate obiectivă, deoarece cum am menţionat mai sus, posibilităţile şi interesele indivizilor care compun societatea variază,şi în lipsa ei societatea nu ar fi avut posibilitatea să existe şi să se

dezvolte din cauza conflictelor interne. Puterea este specificulstatutelor sociale, a rolurilor care permit de a controla sursele,mijloacele de influenţă. Puterea e legată de ocupaţia celor cu funcţiide răspundere, care permit influenţarea oamenilor cu ajutorulsancţiunilor pozitive şi negative prin intermediul achitării sauîncriminării. Puterea este posibilitatea de a influenţa în ultimă instanţădestinele, conduitele şi activitatea oamenilor prin intermediulconstângerilor juridice, a autorităţii şi voinţei.

4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit felde conduită, prin care unii comandă, iar alţii se supun. Puterea esteidentificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i recunoscut dreptul de aconduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de particularităţile biologice ale individului-purtător al puterii. Şi dupăcum unui îi este dat să conducă, după părerea acestor autori, tot aşa şiceluilalt îi este dat să se supună şi este gata să facă acest lucru.Behavioriştii privesc procesul politic ca o ciocnire a tendinţelor

individuale de putere în care obţine puterea cel mai tare.5. Însă una din cele mai răspândite este definiţia puterii,

formulată de Max Weber „puterea este orice posibilitate de a-ţiimpune voinţa personală în cadrul unui sistem al relaţiilor sociale,chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi, indiferent pe ce esteîntemeiată o aşa posibilitate”.

Diversitatea definiţiilor puterii poate fi redusă la douăorientări. Reprezentanţii primei consideră că puterea este o însuşire, ocalitate a personalităţii, pe care având-o ea poate conduce cu alţii. Pecând adepţii celei de-a doua orientări definesc puterea ca o relaţie deindependenţă dintre subiectul şi obiectul puterii. Majoritateadefiniţiilor cunoscute reies din faptul că puterea este începutulorganizatoric, regulator şi de control al politicii. Puterea şi politicasunt într-o interacţiune permanentă. În conformitate cu mai multedefiniţii puterea este o relaţie volitivă, bilaterală, asimetrică dintre un

subiect şi un obiect, în care subiectul prin intermediul anumitor mijloace controlează obiectul.

25



Constituind de rând cu puterea economică, culturală,administrativă, individuală, divină etc., o formă a puterii sociale, puterea politică are specificul ei şi se deosebeşte de alte forme ale puterii prin câteva trăsături distinctive, precum:

se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, asigurândorganizarea şi conducerea ei la nivel global, dar având un caracter teritorial, spaţiu delimitat;

prin forţa de care dispune, ea deţine capacitatea de a coordonacelelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte în scopul asigurăriiconcentrării acestora spre o conducere unitară cu caracter suveran;

se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate deConstituţie şi alte legi.

Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii înansamblul său, constituie elementul integrator, veriga principală delegătură a tuturor structurilor sociale.

Forţa şi capacitatea puterii de a-şi îndeplini rolul său pe deplindepinde de structura şi funcţionarea ei. Ea este compusă dinurmătoarele elemente:

Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia,cunoştinţele, carisma, taina, interesele, etc.;

Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii politici, partidele politice;

Obiectele puterii: individul, grupa socială, masa, clasa,societatea, etc.;

Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul,cârmuirea, coordonarea, organizarea, mobilizarea;

Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea,stimularea, dreptul, tradiţiile, teama, miturile, etc.

Subiectul şi obiectul puterii sunt purtătorii, agenţii ei principali. Subiectul (actorul) puterii reprezintă elementul activ carecoordonează procesul puterii. În calitate de subiect al puterii poate fi personalitatea, organizaţiile, comunitatea oamenilor (poporaţia) sauchiar comunitatea mondială. Subiectul puterii politice cunoaşte maimulte niveluri. Primul nivel îl ocupă indivizii şi grupurile sociale. Aldoilea nivel – organizaţiile politice (statul şi instituţiile lui, partidele).

Subiectul nivelului superior sunt organizaţiile care întreţin relaţii de putere: elitele şi liderii.

26



În calitate de obiect se află individul, grupul social sau etnic, poporul, etc. Puterea tot timpul este bilaterală, asimetrică, bazată pevoinţa conducătorului, dar şi pe interacţiunea dintre subiectul şiobiectul ei.

Ea nu este posibilă fără supunerea obiectului. Dacă o astfel desupunere nu există, apoi nu este nici putere. Frontierele relaţiilor dintre subiectul şi obiectul puterii se răspândesc până la împotrivireaconsecventă, până la lupta definitivă ce nu exclude chiar lichidareafizică (dar în aceste condiţii puterea lipseşte). Însă puterii îi estecunoscută în cele mai dese cazuri supunerea benevolă a obiectului, dincare reiese o relaţie normală între subiect şi obiect. Suprapunerea esteun fenomen normal la fel ca şi conducerea.

Motivaţia supunerii este complicată. Ea poate fi motivată defrică, de anumite interacţiuni şi posibilitatea subiectului de a pedepsiobiectul; de o deprindere veche de a fi supus; de cointeresarea înrealizarea şi respectarea tuturor deciziilor subiectului; de convingereaîn necesitatea supunerii; poate fi bazată pe autoritatea conducătoruluisau poate fi întemeiată pe identitatea subiectului şi obiectului puterii.

Însă una din cauzele principale ale supunerii unor oamenialtora este distribuirea inegală a resurselor puterii. În sens larg,

resursele puterii, reprezintă „tot” ce poate fi utilizat de un grup deoameni în procesul influenţării altui grup (R. Dahl). În sens îngust,resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa subiectuluiasupra obiectului. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea,convingerea.

Există mai multe clasificări ale mijloacelor puterii. Înconformitate cu una din ele, mijloacele sunt derivate în economice,sociale, juridice, politice, informaţionale, culturale şi de coerciţie,adică de constrângere (inclusiv violente).

Pe parcursul dezvoltării societăţii şi însăşi a structurii puterii,resursele de asemenea au suferit modificări. Odată cu apariţia proprietăţii private şi împărţirea societăţii în clase principalele surseale puterii au devenit bogăţia şi forţa. La această etapă istorică putereaera identificată cu domnia, însă mai târziu, în societatea industrială, principală resursă a puterii devine organizaţia. Pe când în condiţiile

societăţii postindustriale pe primul loc e situată informaţia,(alături dealte-resurse) ea devine cea mai importantă resursă a puterii nu numai

27



în plan naţional ci şi internaţional. Cine stăpâneşte astăzi informaţia,stăpâneşte lumea, - afirmă specialiştii în diferite domenii.

Există mai multe criterii de clasificare a surselor puterii. Unuldin cele mai devreme şi răspândite criteriu-antropologic, tipurile

puterii se caracterizează prin mai multe motive care stau la bazaconduitei subiectului şi obiectului puterii. Confucius considera resurseale puterii conducătorului exemplul personal, precum şi conformarea principiilor morale, dreptăţii, principiilor umanistice etc. N.Machiavelli mai târziu evidenţiază două motive principale alecomportării umane: dragostea şi frica. Omul care impune frica,- scriegânditorul, - e capabil să conducă tot atât de efectiv ca şi cel care esteiubit. Pe lângă frică şi dragoste, Machiavelli considera resurse ale

puterii pasiunile omului şi viciile lui. Iar clasificările care au apărut şimai târziu, la fel bazate pe principiul antropologic, au adăugat la frică,ca resursă a puterii, convingerea şi interesul. Şi dacă convingerea poate fi folosită în calitate de izvor al puterii atât în societateademocratică cât şi în cea totalitară, apoi sursa interesului constituie baza relaţiilor de putere, mai ales în condiţiile societăţii pluralismuluidemocratic, unde politica ia naştere ca obiect de vânzare – cumpărare,adică promisiunea în schimbul votului. Una din tipologiile

contemporane care include diferite criterii luate împreună în diferitecombinaţii, a fost elaborată de sociologul american A. Totfler . După părerea autorului, în societatea contemporană se urmăreşte o anumită„amestecare a puterii”, deoarece în cadrul ei au avut loc modificăriimportante în însuşi sistemul de surse ale puterii. De-a lungulsecolelor puterea miza pe trei resurse: forţă, bogăţie, cunoştinţe, toateacestea interacţionând permanent şi reciproc. În dependenţă deresursele ce stau la baza ei s-au conturat trei tipuri de putere: puterea, bazată pe forţă reprezintă, după autor, cel mai jos tip de putere şi practic s-a compromis, necătând la aceea că a fost folosită pe larg, atâtîn trecut cât şi în prezent; puterea politică de calitate medie e legatăde bogăţie; puterea de ce-a mai înaltă probă sau calitate este cea bazată pe cunoştinţe, care în prezent devin cea mai scumpă dintreresursele puterii.

Specificul diferitor elemente ale puterii (subiect, obiect,

resurse) poate fi folosit în calitate de bază ale tipologizării. Cea maiclară şi productivă clasificare a puterii politice în societate, reieşinddin resursele pe care ea se bazează, este cea după care deosebim

28



puterea economică, puterea socială, cea informaţională, culturală şide constrângere.

Puterea economică reprezintă controlul resurselor economice, proprietatea diferitor bunuri materiale. În perioade relativ liniştite ale

dezvoltării societăţii, puterea economică domină celelalte tipuri de putere, deoarece „controlul economic” este controlul asupramijloacelor de atingere a scopurilor societăţii.

Puterea economică e strâns legată de cea socială, care asigurăîmpărţirea poziţiilor pe scara socială – statutelor, funcţiilor, privilegiilor. Statele contemporane dezvoltate posedă o mare puteresocială şi cu ajutorul ei pot influenţa diferite pături sociale, câştigândsusţinerea lor, pe când cele în dezvoltare au doar numai de pierdut

această susţinere.Puterea informativ-culturală este în primul rând, puterea

asupra oamenilor cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şimijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală,religioasă şi alte tipuri de puteri sunt legate de supunerea în bazaautorităţii.

Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şiînseamnă controlul oamenilor cu ajutorul aplicării sau ameninţării

aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuie confundatăcu cea politică. Forţa de constrângere poate fi aplicată şi în afara sferei politice sau pentru atingerea scopurilor nepolitice. Puterea politica cauna din principalele manifestări a puterii, e caracterizată deaptitudinea reală de dreptul şi posibilitatea subiectului politic (individ,grup) de a-si realiza voinţa prin politică şi acte normative.

Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: destat, de partid, locală, internaţională etc. Cea mai influenţată şi maidezvoltată este puterea de stat, care formează nucleul puterii politice.

Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe unaparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a adoptalegi şi de a aproba diverse acte normative, ce se impun tuturor membrilor societăţii. Spre deosebire de puterea politică, puterea destat deţine monopolul asupra forţelor de constrângere (armata, poliţia, judecata, procuratura etc.). deţinerea lor însă nu înseamnă în mod

obligatoriu folosirea pentru a atinge un oarecare scop politic. Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se întemeiază peinstitutul dreptului, ci prin intermediul organizaţiei, normelor

29



recunoscute de ea, care nu au caracter juridic. Puterea politică seîntemeiază pe principii şi norme ce reprezintă valori generale şiideologice. Diverse forme ale puterii interacţionează între ele, iar înrezultatul procesului cumulativ se intensifică însăşi puterea.

Contopirea puterii politice, economice, sociale, informativ spiritualese observă în statele totalitare. Pe când în statele democratice suntseparate. De exemplu, în economie, sunt organizate diferite centre deinfluenţă care concurează liber între ele în problema influenţei asupra pieţei de desfacere. În politică are loc divizarea puterii între stat, partid şi grupele de interes, de asemenea sunt divizate puterealegislativă, executivă şi judecătorească.

Puterea politicii se răsfrânge asupra întregii vieţi sociale. Ea se

prezintă ca sistemul a trei tipuri de relaţii: relaţii social-politice, carecuprind relaţiile claselor şi păturilor sociale şi a organizaţiilor cu putere politică; relaţii politico-conducătoare, care reglează raporturileeconomice, sociale, spirituale dintre subiecţii politici şi organizaţiilesociale; relaţii politico-ideologice care influenţează permanent şi totalconştiinţa de masă.

3. Dominaţia politică şi legitimitatea puterii, funcţiileputerii politice.

Dat fiind faptul că puterea este conceptul fundamental alştiinţelor sociale a fost firesc ca pe parcursul secolelor în jurul ei săexiste o sumedenie de poziţii, atitudini diferenţiate. Şi dacă Ş.Montesqueu avertiza că „cei care au deţinut o funcţie un timp maiîndelungat, tind să abuzeze de ea”, iar N.Machiavelli sugera ideea căabuzul de putere poate fi acceptat la vârful piramidei, atunci Hume neoferă una dintre primele versiuni clare, care tinde să studieze politicafără echivoc,în mod pozitiv. După Hume puterea este mai degrabăforţă de facto a dreptului, pentru că acapararea puterii conduce lainstituirea autorităţii şi înrădăcinării credinţei.

Termenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX înFranţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitatereflectă convingerea oamenilor de faptul că puterea instalată aredreptul să conducă societatea şi deciziile lor sunt obligatoriuexecutate: istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a

legitimităţii: divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă înantichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Aceastăsituaţie s-a păstrat şi în evul mediu şi, chiar mai târziu, într-o formă

30



mai slab pronunţată, în perioada monarhiilor constituţionale.Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerată formasuperioară de legitimitate, având la bază acordul şi voinţa cetăţenilor cu privire la exercitarea puterii. Legitimitatea civilă a puterii se

realizează prin alegeri libere cu caracter universal, direct şi secret prinreferendum, diferite sondaje etc.Legimitatea puterii politice se realizează la diverse niveluri:

la nivel ideologic puterea este recunoscută ca valoare prin prezenţa saînsăşi, ori în calitate de forţă ce realizează valorile caracteristicesocietăţii date;la nivel de personalitate legimitatea puterii se realizează ca oacceptare de către cetăţeni a acţiunilor persoanei sau grupei sociale,

care deţin puterea;la nivel de structură legimitatea puterii se realizează ca o acceptare decătre cetăţeni şi grupele sociale a normelor şi legilor politice, care aufost înaintate sau impuse de către puterea politică.

Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscutăşi acceptată de societate. În acest scop pot fi utilizate cele mai diversemijloace:sprijinul pe tradiţiile şi mentalitatea existentă în societate, când sunt

adoptate legile şi realizate resursele puterii;Asigurarea ordinei necesare în societate, ce constituie una din

cele mai importante realizări dorită de orice societate şi totodată şi ocondiţie de bază a progresului social;modificarea bazei legislative în corespundere cu cerinţeletransformărilor dorite de societate şi a condiţiilor legate de progresulsocial.

Pentru a asimila mai bine noţiunea de „legimitate”, trebuie desubliniat că există mai multe modalităţi şi mecanisme cu ajutorulcărora puterea politică se impune ca legitimă.

Dar înainte de a ne opri la unele din ele e necesar săcunoaştem noţiunea „dominaţie politică”. Ea se caracterizează printr-osupunere relativă sau absolută a unei clase sau a unui grup social.Dominaţia apare atunci când se instituţionalizează puterea, cândrelaţiile ei devin stabile, când în societate se afirmă unele poziţii, pe

care ocupându-le poţi decide, ordona, permite sau interzice. Deexemplu, puterea politică, cu ajutorul forţelor armate poate să seafirme înaintea dominaţiei, adică până la instituţionalizarea puterii,

31



însă după cum a demonstrat nu o dată istoria, în aşa cazuri ea nu se vamenţine un timp îndelungat, cu atât mai mult că nu este legitimă.

Vestitul sociolog german Max Weber ne-a lăsat ca moştenire otipologie ideală a dominaţiei bazate pe legitimitate, pe încredere în

validitatea autorităţilor şi actelor lor. Analizând în mod dialectic problema ordinei politice atât la nivelul guvernanţilor care distribuiecomenzile, cât şi nivelul guvernanţilor care le acceptă, Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate politică:legitimitate politică tradiţională, formă de dominaţie politică bazată peîncrederea caracterului divin, sacru al tradiţiilor care stabilesc regulilevieţii publice. Autoritatea cu care este investit şeful statului poatevaria în dependenţă de esenţa puterii pe care o concentrează în mâinile

sale şi de capacităţile sale, dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii chiar relativ mediocru, este considerat moştenitorul uneitradiţii sacre;

Legitimitatea raţional – legală este o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şideciziilor revindecate de autorităţile politice centrale. Dominaţiaraţional – legală îşi găseşte expresia cea mai înaltă în statul modern şimai ales în administraţia de tip birocratic pe care se sprijină pentru a-

şi realiza obiectivele.Legitimitatea carismatică, desemnează o formă de dominaţie

politică fondată pe încrederea capacităţilor unui şef ieşite din comun,dotat cu o „carismă” fără egal. Regimul carismatic şi eroul său cere osolicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a scenei politice. Practica dictaturilor comuniste şi fasciste contemporane( Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au demonstrat cu toată claritateaacest lucru.

Aceste tipuri descrise mai sus nu există în stare pură înrealitate , conţinând într-un caz sau în altul elemente împrumutate dincele precedente apropiindu-le în rezultat de modelul raţional legal.Pentru îndeplinirea rolului său independent de forma de manifestare.Puterea are mai multe funcţii:elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor în conformitate cu caretrebuie să acţioneze.

Găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor sociale şi a societăţii în întregime pentru a acţiona în conformitate cudirecţiile schiţate.

32



Constrângerea prin diferite mijloace pentru ai determina peoameni să acţionate în conformitate cu directivele adoptate ori dereprimare a celor ce se împotrivesc

Controlarea şi urmărirea în permanenţă de către putere, dacă

linia trasată este respectată şi măsurările ce se impun sunt înconformitate cu legea.Păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.În încheiere se cere să fie menţionat că puterea politică are

capacitatea de a asigura ordinea, bunăstarea cetăţenilor, procesulsocial numai dacă operează cu normele şi legile democratice. Datfiind faptul, că mai devreme sau mai târziu orice putere tinde cătreabuz, problema principală a politicii, nu este cine trebuie să conducă,

ci cum poate fi limitată puterea politică pentru a preveni abuzul.La finalul acestei prelegeri se impun următoarele concluzii:1). Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind un rezultat al

conflictelor şi tensiunilor cu care se ciocneşte societatea umană,necesitând găsirea unor metode şi forme de rezolvare a lor.

2). Totodată puterii i se mai adaogă şi o necesitate externă datfiind faptul, că societatea are nevoie de a se proteja de pericoleleexterne reale sau potenţiale.

3). Puterea se instituţionalizează în cele mai diverse domenii,de aici şi o diversitate de expresii: putere politică, legislativă,economică, judecătorească etc..

4). Puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga peactorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care leimpun obiectivele colective.

5). Dacă puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe propria voinţă oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop, apoidominaţia presupune din partea celor ce se supun nu numai disciplină,ci şi o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi motivaţia ei.

6). Legitimitatea puterii este caracteristică unei instituţii de a ficonstituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, legal-raţională,charismatică.

Tema 4. Sistemul politic.

33



Printre noţiunile împrumutate de ştiinţa despre politică de laalte ştiinţe este cea de „sistem” prin care în genere se subînţelege 1)un ansamblu de elemente materiale sau ideale interdependente şiconstituind un întreg organizat, care stabileşte ordinea într-un anumit

domeniu, care determină şi reglementează funcţionarea unei activităţi practice în conformitate cu scopul urmărit; 2) totalitatea elementelor şirelaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem; 3) un ansambluordonat, care apare ca rezultat al unei clasificări. Aceste semnificaţiiale cuvântului sistem vor avea o importanţă principială metodologicăîn tratarea acestei teme a cursului.

Puterea politică se înfăptuieşte printr-o adevărată reţeainstituţională, care include un ansamblu întreg de elemente,

reprezentând o varietate de sistem, un subsistem al sistemului socialglobal, alături de cel economic, social în sensul îngust al cuvântului şicultural.

Planul:1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.2. Tipologia sistemelor politice.3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.

1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politicPolitologia studiază sistemul politic ca pe un fenomen integru,

care prin existenţa sa determină toate sferele de bază ale activităţiiumane. El reflectă diversitatea de interese a grupurilor, păturilor,claselor, etniilor din care este compusă societatea. Prin el are locciocnirea, confruntarea şi articularea (coordonarea) voinţei diferitor subiecte, forţe sociale, se elaborează decizii cu autoritate, în stare săreglementeze întregul proces social, să orienteze activitatea tuturor actorilor vieţii sociale.

Definiţia conceptului de sistem politic a parvenit relativ târziu,în literatura de specialitate din perioada postbelică operându-se maimult cu noţiunea organizare (sau organizaţie) politică a societăţii. Nurareori noţiunea dată se identifică cu sistemul social global. Deşiaceastă întrebare a politologiei nu poate fi calificată ca o pată albă,adică un segment încă neexplorat până la sfârşit din domeniul

investigativ al politologiei, nu există o concepţie unică, unanimacceptată vizând sistemul politic. Sistemul politic este în mod diferitinterpretat de diferiţi cercetători. Putem observa că definiţia lui se

34



efectuează a) prin structură; b) prin funcţii; c) prin îmbinarea(combinarea) acestora, evidenţiindu-se anumite laturi majore, sau maiimportante din punctul de vedere al autorilor, existenţiale ale lui.Vom menţiona unele din aceste abordări, considerând, că cunoaşterea

lor creează o imagine mai completă despre acest fenomen. Spreexemplu C. Vîlsan, susţinându-i pe mai mulţi politologi menţionează,că pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie avute învedere atât perspectiva structurală cât şi cea funcţională. Din perspectiva structurală sistemul politic reprezintă un subsistem parţialal sistemului social global, fiind alcătuit din relaţiile politice,instituţiile politice, concepţiile politice, formele şi mijloaceleactivităţii politice cu normele şi valorile lor politice corespunzătoare.

Aici se fac absente interesele politice, care, credem, sunt generatorulfuncţional al acestuia (sistemului politic). Din perspectiva funcţionalăsistemul politic este văzut ca cel ce asigură organizarea şi conducereasocietăţii în ansamblu.

Sistemul politic are modul său de organizare, compoziţia sainternă, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente, prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Referindu-ne la esenţa structurală a sistemului politic vom mai

trece în revista câteva păreri (abordări). Astfel elemente structurale alelui sunt considerate: puterea, relaţiile, normele şi principiile, conştiinţa şi cultura - politice; puterea, interesele, politica şi cultura politică (P. Şaran);liderismul, organele puterii, reglementarea, fiindu-se specificat căelement central al sistemului este puterea politică;

Instituţiile politice, instituţiile parţial politice (ex. sindicatele,organizaţiile cooperatiste, de tineret etc.), instituţiile nonpolitice (ex.organizaţiile benevole sportive, de caritate, confesiunile religioaseetc.);statul, asociaţiile şi organizaţiile sociale cu caracter politic pronunţat,formaţiunile politice specifice (grupuri de interese, grupuri de presiune), organizaţiile sociale, instituţiile ideologice.

Din aceste viziuni rezultă că sistemul politic reprezintă unansamblu ramificat de diverse instituţii politice, comunităţi social-

politice, forme de interacţiuni şi interrelaţii dintre ele prin care serealizează puterea politică.

35



O anumită completare şi detaliere - explicaţie a structuriisistemului politic este şi cea conform căreia elemente ale lui sunt:subsistemul instituţional, subsistemul normativ (sau de reglare),subsistemul ideologic, subsistemul comunicativ, subsistemul cultural.Subsistemul instituţional încorporează totalitatea de instituţii(organizaţii, formaţiuni care sunt legate cu funcţionarea puterii politice). Din acestea fac parte organele statale (legislative, executive, judecătoreşti), infrastructura politică, multimedia (presa, radioul,televiziunea), biserica (aceasta din urmă nu este inclusă în sistemul

politic de unii savanţi politologi).Subsistemul normativ sau de reglare, care include normele politice, principiile şi tradiţiile morale, care determină şireglementează viaţa politică. Acestea sunt normele de drept fixate înLegea fundamentală şi alte acte juridice normative, normele statutareale organizaţiilor obşteşti, obiceiurile şi tradiţiile, scrise şi nescrise,dar recunoscute şi respectate de societate, principiile şi normele etico-morale.

Subsistemul ideologic conţine şi reflectă totalitatea de idei,concepte şi reprezentări sentimente şi afecţiuni politice, extrem dediverse după conţinut ale tuturor subiectelor participanţi în viaţa politică. Ele pot fi atât la nivelul empiric al psihologiei politice,conştiinţei cotidiene cât şi la nivel teoretic, de ideologie sau ştiinţă politică, ele pot fi atât individuale, cât şi colective - de grup, de clasăş.a. Ele se manifestă în închipuiri, percepţii, idei, concepţii, teorii, principii, lozinci, idealuri, sentimente, superstiţii, tradiţii, opinii,

păreri etc.Sistemul comunicativ însumează totalitatea de relaţii şi forme

de interacţiune dintre diverse unităţi sociale - grupuri, clase, naţiuni,

Frămîntări,

Sistemul politicImpulsuri, interese

Mediul exterior

La ieşire sistemul politic aredecizii politice, acţii (acţiuni)

politice, cu efecte contraversate - pozitive sau negative în societateLa „întrare” sistemul are cerinţe,doleanţe, susţinere, apatie, indiferenţă

Mediul exterior

36



indivizi, care vizează participarea lor politică - în instituirea,organizarea, realizarea şi dezvoltarea instituţiilor politice, în legăturăcu elaborarea şi transpunerea în viaţă a politicii. Aici pot fi văzutedouă modalităţi de bază de manifestare a acestor relaţii: a) relaţiile

politice orientate spre întărirea şi consolidarea orânduirii politiceexistente; b) relaţii politice, care contestă această orânduire şi careexprimă interesele forţelor sociale moderat opoziţioniste saurevoluţionare.

Subsistemul cultural încorporează acea totalitate de modeletipice de comportament politic manifestate în stereotipuri înrădăcinatede închipuiri şi reprezentări politice, orientări valorice ale subiectelor vieţii sociale, care asigură viabilitatea şi stabilitatea sistemului politic.

Acest subsistem este indicele unităţii şi coeziunii societăţii înansamblu, a diferitor grupuri din care este compusă societatea,trăiniciei bazei sociale a puterii politice, a elitei guvernante, sau dincontra - discordiei, atomizării, dispersării acesteia şi respectiv aşubrezeniei acestei baze. După gradul de dezvoltare sau maturitate asubsistemului cultural se poate prezice reacţia populaţiei la deciziile politice adoptate de guvernanţi, se poate aprecia dacă procesul dereproducere a vieţii politice, a sistemului politic se desfăşoară normal,

sănătos şi succesiv în baza continuităţii, sau retrăieşte clipe sautimpuri grele, de criză.

Se cer menţionate şi alte elaborări extrem de valoroase ce ţinde elucidarea întrebării despre esenţa sistemului politic, din rândulcărora fac parte următoarele. Unul din primii cercetători ai politiculuica sistem D. Easton desprinde în sistemul politic mecanismul detransformare a impulsurilor sociale ce vin din societate în activităţi şidecizii politice. Alt autor, J. W. Lapierre constată în sistemul politicansamblul proceselor de decizie care primesc totalitatea unei societăţiglobale. La baza definirii sistemului politic cercetătorul francez M.Duverger pune specificul organelor puterii de stat şi modalitatea deînfăptuire a guvernării. Specificitatea sistemului politic este văzută decătre G. Bouthoul conform gradului de libertate a cetăţenilor. O.Şabrov defineşte sistemul politic drept totalitatea de instituţii socialeunite prin relaţii, care au dat naştere puterii politice aranjându-le într-

un anumit sistem. Printre alte rezultate investigative vizând sistemul politic constatăm definirea lui ca ansamblu al relaţiilor, instituţiilor,concepţiilor politice şi a raporturilor dintre ele; identificarea

37



sistemului politic cu regimul politic; aprecierea lui ca un mecanism deautogestiune socială în cadrul cărora instituţiile politice sunt pieselecentrale.

Din cele constatate putem conchide, că sistemul politic

reprezintă totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, relaţiilor, ideilor şinormelor ghidate de interesele politice şi care asigură reglementarea politică a vieţii societăţii - reglementare realizată prin intermediul puterii de stat. Din această definiţie rezultă, că:

a) sistemul politic se impune ca un ansamblu (organism)complex, alcătuit din diverse fenomene politice;

b) sistemul politic nu administrează nemijlocit cu societatea,nu o dirijează în mod direct, ci exercită asupra ei o influenţă general

orientativă;c) nucleu al sistemului politic, ca de altfel şi a sferei politice,

este statul, puterea de stat - aşa cum în sistemul economic nucleu este proprietatea, iar în sistemul cultural - cultura în înţelesul propriu(îngust) al cuvântului.Sistemului politic îi sunt proprii mai multe caracteristici (trăsături) dinrândul cărora evidenţiem următoarele: 1) unitatea şi integritateasistemului politic; 2) punctul central al sistemului politic îl constituie

mecanismul realizării puterii de stat - care nu se reduce doar laactivitatea statului şi instituţiilor lui, ci presupune includerea în procesul politic şi a altor actori - organizaţii, mişcări, instituţii sociale,care susţin statul şi participă împreună cu el la realizarea puterii; 3)sistemul politic are drept condiţie primordială a existenţei şifuncţionării normale îmbinarea dialectică a stabilităţii şidinamismului. În cazul când acest lucru se dereglează, apar contradicţiile şi crizele, care, nefiind văzute, analizate şi depăşite, se pot revărsa în acţiuni de protest, chiar revoluţii, în stare să lichidezesistemul dat, înlocuindu-l cu altul, mai corespunzător exigenţelor mediului social, adică cerinţelor populaţiei; 4) sistemului politic îirevine rolul suprem, joacă un atare rol în raport cu toate celelaltesubsisteme ale sistemului social global. Deciziile, instrucţiunile,dispoziţiile lui, cursul politic elaborat de el sunt obligatorii pentru toţişi fiecare; 5) sistemul politic funcţionează într-o măsură mai mare

decât dezvoltarea şi funcţionarea celorlalte ca fiind determinat demediul social în ansamblu şi, în particular, de conţinutul şi caracteruldezvoltării sistemului economic; 6) sistemul politic dispune de

38



capacitatea de a se autoregla, autoînnoi, autoreproduce datorităreceptivităţii lui la cele ce se petrec în mediul social înconjurător.Autoizolarea de acest mediu poate costa scump sistemul. Posibilităţileforţelor politice de a conduce cu sistemul politic sunt limitate de

gradul de maturitate a societăţii (chiar reformele progresiste pot firespinse, dacă societatea încă „dormitează”), de nivelul de dezvoltarea ştiinţei politice, de cunoaşterea legităţilor obiective ale dezvoltăriisistemului politic al societăţii; 7) spre deosebire de alte sistemesociale - cel politic - într-o măsură mai mare este formalizat:funcţionarea lui este reglementată de norme politice şi juridicespeciale.

Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care

trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate.Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic.

Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pealtele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de maimulţi autori.definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a societăţii;(strategică).organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea

îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse, (organizaţională -organizatorică).de distribuire a bunurilor materiale şi spirituale, (distributivă).de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor sociale,(integrativă - receptivă).de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează comportamentuloamenilor şi grupurilor sociale în societate, (normativă).asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii orânduirii politice, (funcţia de veghe) - integrativă.formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii în viaţa politică (în participarea şi activitatea politică), (socializării politice).controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea (prevenirea)încălcărilor acestora, (de control, coercitivă).de a exploata resursele materiale şi umane din mediul naţional şiinternaţional în atingerea obiectivelor propuse, (extractivă).

simbolică - mobilizatoare.2. Tipologia sistemelor politice

39



O întrebare extrem de importantă şi interesantă este cea care priveşte clasificarea (tipologizarea) sistemelor politice. În literatura despecialitate sunt înaintate diferite criterii de atare tipologizare, fiecaredintre acestea îşi aduc contribuţia proprie la cunoaşterea acestui

fenomen complicat. Varietatea sistemelor politice contemporane estecondiţionată de mai mulţi factori printre care: tradiţiile istorice; bazasocială a sistemului; nivelul dezvoltării economice; tipul formaţiuniisocial-economice şi regimului politic; coraportul şi caracterulinstituţiilor şi valorilor politice, nivelul raţionalităţii valorilor şinormelor politice şi în genere a relaţiilor politice; statutul omului însistem şi nivelul participării politice a cetăţenilor; nivelul maturităţiisocietăţii civile; condiţiile geopolitice ş.a. Predominarea unora sau

altora din aceşti factori determină particularităţile acestor sisteme şioriginalitatea lor.

Una din primele clasificări a fost efectuată după criteriulraporturilor sistemului politic cu mediul social exterior înconjurător,-conform căruia sistemele politice se împărţeau în închise (propriiţărilor sistemului socialist URSS, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia ş.a.din perioada socialistă) şi deschise - proprii ţărilor Occidentuluicapitalist.

Politologul francez J. Blondelle deosebeşte sistemele politicedupă conţinutul şi formele de guvernare, distigând următoarele 5tipuri: 1) democraţii liberale; 2) democraţii comuniste (radical-autoritare); 3) democraţii tradiţionale; 4) democraţii populiste şi 5)democraţii autoritar-conservatoare.După criteriul formaţional este raţional de a vorbi despre sisteme politice sclavagiste, feudale, capitaliste, comuniste, fiecare din acesteaavându-şi specificul lor.

După natura şi izvoarele puterii politice se disting sisteme politice autocratice şi democratice.

După atitudinea faţă de mediul social sistemele politice seîmpart în a) conservatoare; b) reformatoare; c) progresive; d)reacţionare.

După caracterul şi orientarea (direcţia) procesului politicdistingem a) sisteme politice administrative (de comandă); b) sisteme

politice competitive şi c) sisteme politice consensuale.Reieşind din tipul regimului politic sistemele politice se divizează îna) democratice; b) autoritare şi c) totalitare.

40



Există şi alte tipologizări, care în mare măsură se intersecteazăcu cele enumerate.Spre exemplu savanţii D. Berg, H. Mayer, G. Ştammen (nemţi)disting nouă tipuri de sisteme politice, cel mai performant fiind

ultimul, al 9-lea - sistemul politic parlamentar-democratic, care secaracterizează prin existenţa pluripartitismului dezvoltat, concurenţacinstită a partidelor la alegeri în luptă pentru putere, stabilitatetrainică, de durată şi care nu duce lipsă de lideri, nu are neapăratănevoie de lideri carismatici.

La etapa contemporană este răspândită şi într-un fel dominantăclasificarea sistemelor politice propusă de politologul american G.Almond, care pune la baza clasificării tipul culturii politice şi

distribuirea rolurilor politice între participanţii procesului politic. Eldeosebeşte trei tipuri de sisteme politice.

1. Sistemul politic anglo-american este identificat dupăurmătoarele trăsături:cultura politică plurivalorică, bazată pe calcule raţionale, pe acorduri,înţelegeri, articulări de interese şi experimentare;diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, o birocratizare raţională clar exprimată şi pronunţată;

separaţia puterilor şi influenţei;un înalt grad de stabilitate, datorat eficienţei guvernării şi niveluluiînalt de trai al cetăţenilor.

2. Sistemul politic contiental-european (Ex. Franţa, Germania,Italia) are în calitate de trăsături următoarele:împletirea (îmbinarea) ciudată a propriei lor culturi arhaice cuelemente ale culturii politice anglo-americane; altfel spus acestuisistem politic îi este proprie o cultură politică eclectică;dezvoltarea neuniformă.

3. Sistemul politic totalitar are în calitate de particularităţiurmătoarele trăsături:o cultură politică dubioasă şi contradictorie, în aparenţa orientată cătreom, valoarea lui, adică pseudoumanistă, deoarece valorile acesteiculturi le sunt impuse cetăţenilor prin constrângere; absenţaasociaţiilor benevole ale cetăţenilor, totul şi toate sunt regizate;

societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată; aparatulde stat, partidele, structurile de forţă - armata, serviciile secrete etc.

41



sunt construite după tehnologii autoritare, prin constrângerea puterii,adică contrar principiului benevol.

Această tipologizare întâmpină unele observaţii din parteaunor politologi, mai ales din fostul spaţiu socialist: nu se ţine cont de

structura social-clasială, caracterul diferenţierii sociale a membrilor societăţii, condiţionată de nivelul dezvoltării modului de producere(D-Zeorchin) ş.a. Se propune o clasificare într-un fel neutră (dar deloc nouă, pentru că era răspândită încă până la destrămareacomunismului. Astfel se disting trei tipuri de sisteme politice - arhaice(primitive), tradiţionale şi contemporane. O astfel de clasificare asistemelor politice era răspândită în Occident prin anii 70 ai secoluluitrecut. Sistemele politice în această variantă se împart în: 1)

tradiţionale (preindustriale); 2) industriale; 3) postindustriale,-accentul în acest caz punându-se pe nivelul dezvoltării social-economice (tehnologice), însă nu sunt ignoraţi şi alţi factori - politici,sociali, culturali.

Sistemele politice tradiţionale sunt: diverse ca regim politic şiforme de guvernare; se caracterizează printr-un înalt nivel deinechitate socială; lor le este proprie slaba diferenţiere a instituţiilor şivalorilor politice; inseparabilitatea puterii, concentrarea ei în mâinile

unui singur subiect (monarh, dictator, huntă sau oligarhie); majoritatea populaţiei este înstrăinată de conducerea cu treburile statului, practiceste absentă în viaţa şi procesul politic.

Sistemul politic al ţărilor industriale se caracterizează: printr-oanumită democraţie a instituţiilor statului şi a societăţii civile;caracterul clasial al structurilor şi instituţiilor politice; dominareaanumitor valori ideologice; afirmarea democraţiei de diferite nivelurişi feluri; avansarea (creşterea, sporirea) instituţionalităţii; caracterulraţional-birocratic al conducerii statale.

Sistemul politic al ţărilor postindustriale: este mai degrabă înstadie incipientă, adică, de formare, constituire; se caracterizează princonvergenţa valorilor neoliberale şi socialiste; are o bază socialădestul de largă, vastă - aceasta fiind societatea bunăstării totale; are ostructură socială multidimensională cu linii complicate şiîntortocheate de intersecţie şi democratică, întrucât ea izvorăşte, sau

are drept bază autodeterminarea în toate aspectele a omului; rolul demediator al statului în raport cu structurile societăţii civile; democraţiaca valoare general-umană, care structurează şi determină activitatea

42



oamenilor şi care este produs al propriei lor alegeri, condiţie a proprieilor realizări; raporturile de dominaţie sunt limitate la influenţareciprocă, la interinfluenţă şi colaborare a subiecţilor şi obiectelor puterii politice.

Sistemul politic al ţărilor aflate în perioada de tranziţie, probabil, este cel mai complicat, întrucât el trebuie, este obligat să ialecţii din mers şi să se alinieze la cele mai avansate şi modernemodele, păstrându-şi entitatea sa - lucru care este extrem de complicatşi de lungă durată.

3. Constituirea sistemului politic al Republicii MoldovaPresupune valorificarea propriei experienţe (istorice,

tradiţionale, inclusiv celei socialiste) şi a altor state mai ales din

rândul celor dezvoltate; crearea, restructurarea, perfecţionarea tuturor componentelor lui începând cu conştientizarea intereselor politice alecetăţenilor, în primul rând al populaţiei băştinaşe, fructificarea acestor interese prin intermediul relaţiilor politice şi instituţiilor politice atâtdin interiorul cât şi din exteriorul ei; determinarea unei structuriorganizaţionale cât mai bune, raţionale şi funcţionale atât ca formă câtşi conţinut ş.a.m.d. şi terminând cu formarea unei culturi politicealese, înalte, participative a cetăţenilor ei. Este vorba de determinarea

clară a statalităţii, a structurii ei teritorial-administrative, formei deguvernământ, regimului politic, a cursului general de politică internăşi externă, a obiectivelor (scopurilor, sarcinilor), căilor şi mijloacelor de atingere a lor; de realizarea consecventă a reformelor structuralemultidimensionale, chintesenţă a cărora trebuie să fie edificarea uneiveritabile economii de piaţă şi de o democratizare profundă şi reală;de elaborare şi perfecţionare a legislaţiei conform exigenţelor europene; descătuşarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea înfaptă a drepturilor şi libertăţilor lor; maturizarea partidelor politice şi aasociaţiilor, a organizaţiilor societăţii civile; dezrădăcinarea acelor fenomene şi tendinţe negative care ţin de trecutul socialist (activismsocial regizat, produs după metode administrative de comandă);depăşirea pericolului ohlocraţiei, când mulţimile nu de fiecare dată bine instruite şi conştiente recurg la tehnologii nici pe departecivilizate pentru a soluţiona unele sau altele din cele mai actuale şi

stringente probleme.Am putea spune în concluzie de asemenea că o mareimportanţă pentru derularea cu succes a proceselor de democratizare o

43



are maturitatea societăţii civile în R. Moldova. Totodată, cu cât maimult va avansa cultura politică a cetăţenilor cu atât mai de curând vor apărea condiţiile cele mai favorabile de constituire a unui sistem politic sănătos, democratic. Cu cât societatea civilă îşi va cunoaşte şi

conştentiza mai bine interesele sale, inclusiv cele politice, va fi înstare să le prezinte oficialităţilor - instituţiilor puterii - pentru a fisatisfăcute, cu atât mai devreme R. Moldova îşi va găsi calea şidirecţia cea dreaptă de dezvoltare, îşi va găsi locul în familia ţărilor Europei unite.

Din cele relatate în această prelegere facem următoareleconcluzii.

În politologie conceptul de sistem politic se utilizează pentru a

aborda problematica politică ca ceva autonom şi a analiza viaţa politică ca un ansamblu, ale cărui componente se leagă între eleformând un tot unitar.

Diversitatea abordării sistemice a Politicului cât şi a criteriilor de tipologizare a sitemelor politice vorbesc convingător desprecomplexitatea fenomenului dat. În principiu aceste abordări teoreticenu se contrazic şi nu se exclud absolut, nu sunt antagoniste, ci seintesectează, completează una pe alta şi se interpătrund, contribuind la

o mai vastă şi profundă înţelegere a realităţii politice în ansamblu şi afenomenului dat în particular.

Constituirea unui sistem politic cât mai lucrativ şi eficient esteo sarcină dintre cele mai complicate pentru ţările care urmeazătranziţia de la sistemul politic de tip autoritar-socialist la celdemocratic

Tema 5. Statul

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de bază ale politologiei, având o importanţă mare pentru înţelegerea problemelor organizării şi conducerii democratice a societăţii, înspecial, şi funcţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul dedemocratizare a societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic,

deoarece, prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şiconducerea societăţii. Datorită acestui fapt problematica statului

44



reprezintă o importantă pondere în aria de investigare a fenomenuluişi procesului politic.

Planul

1. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului2. Tipuri/forme de stat3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de drept.4. Raporturile Societatea politică - Societatea civilă.

1. Esenţa şi geneza statului.

Considerăm că pentru început este important a ne pronunţa

asupra unor teorii cu privire la apariţia statului, numărul cărora estedestul de impunător.

În genere statul reprezintă o noţiune abstractă, nu este ceva palpabil, dar rămâne, în acelaşi timp, o realitate cotidiană. Statul esteo formă superioară de organizare politico-juridică a societăţii,reprezentând şi principala instituţie a sistemului politic, deoarece prinintermediul său se realizează elementele esenţiale ale organizării şiconducerii societăţii. Datorită acestui fapt, problematica statului ocupă

o importantă pondere în aria de investigaţie a fenomenului politic.Problema definirii statului constituie o preocupare încă din

antichitate şi care continuă şi în prezent. Noţiunea de stat provine dela latinescul „statius”, care iniţial desemna o „stare de repaus”.Romanii mai foloseau şi termenul „civitas”, semnificând „cetate”,„stat”, precum şi „res publica” aproximativ cu acelaşi înţeles.„Polisul” grecesc desemna cuvântul „cetate-stat”. Expresia „statio”apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”, înstrânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în sec. al XVII-leaaceastă idee este pe larg admisă, termenul începând să pătrundă întoate limbile.

Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin:nivelul de cunoaştere propriu momentului istoric dat, împrejurărilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la care s-a plecatetc. În ceea ce priveşte noţiunea propriu-zisă de stat, nu se poate

afirma că există o definiţie unică şi completă.În sens restrâns, de formă superioară de organizare a societăţii,statul apare ca un ansamblu de autorităţi publice care asigură

45



guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor autorităţi, prinintermediul cărora este dirijată societatea.

Dintr-un punct de vedere mai larg, statul este o structură(entitate) politică , ce se constituie istoric, dintr-un teritoriu situat între

anumite frontiere, dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică politică exclusivă (autoritate suverană).De aici, noţiunea de stat are două semnificaţii:- comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele

puterii, care se manifestă pe un anumit teritoriu. În acest sens statuleste echivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat din punct de vedere politic. În conformitate cu aceasta utilizăm astfel de termeni ca: statromân, rus, american etc. ţinând cont de societatea respectivă,

termenul de stat aici fiind echivalentul latinescului „civitas”.- organizare politică, un sistem de instituţii, care dispun de

puterea supremă pe un anumit teritoriu şi care dispune de un aparatcoercitiv, fiind echivalentul latinescului „res publica”. Ambelesemnificaţii pot fi admise simultan, fiind complementare.Statul, ca principala instituţie politică, a apărut pe o anumită treaptă aevoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi progres alesocietăţii. În general, apariţia statului este legată cu perioada de

trecere de la organizarea gentilică spre orânduirea sclavagistă(aproximativ mileniile 5- 4 î.e.n.). Necesitatea apariţiei statului estelegată de nevoia unor comunităţi umane evoluate de a-şi asigurafuncţionalitatea printr-o organizare politică.

Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şiconţinutul statului şi care au o largă circulaţie, menţionămurmătoarele: teocratică, conform căreia statul apare ca o creaţiedivină, respectul şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciate ca oîndatorire religioasă. Astfel de teorii se întâlnesc în perioada antică, înfeudalism, când se consideră că monarhul este reprezentantul luiDumnezeu pe pământ, el primeşte şi exercită puterea de la Dumnezeu,iar pentru faptele şi actele sale nu este răspunzător decât în faţadivinităţii; patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere directdin familie, iar puterea monarhului din puterea părinteasca a luiDumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii întâlnim la Aristotel,

dar şi la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care înlucrarea sa Patriarhul (1953) considera că monarhul, ca moştenitor, allui Adam, este creat de Dumnezeu, ar deţine puterea de la acesta şi

46



deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina; contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri între putere şicetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor, în mod deosebit de Ch. Montesquieu şi

J.J. Rousseau; teoria violenţei a încercat să explice apariţia statului cao simpla necesitate naturală a oamenilor de a curma violenţa dinsocietate, de a stabili ordinea între oameni, clase şi grupuri sociale.Thomas Hobbes considera că statul nu rezultă dintr-o înclinaţie aomului spre viaţa socială, ci, dimpotrivă, din necesitatea temperăriiagresivităţii lui naturale; teoria organicistă, este o analogiemecanicistă între organismul uman şi cel social, unde statul estesinonim cu organismul uman şi este format din mai multe părţi între

care există o legătură indestructibilă; teoria rasistă este o variantă ateoriei violenţei, în care o rasă trebuie să domine pe altă rasă; conformteoriei psihologice, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi voinţa, dorinţa de a trăi împreuna, existenţaaceloraşi obiceiuri, factorii psihici, elemente ce au impus şi închegatstatul; juridică, potrivit căreia raporturile dintre oameni nu pot existadecât pe baza unor reglementări juridice.

Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă

prin unilateralitatea lor, dată atât de contextul istoric al elaborării, câtşi de mobilurile ideologice.

Cât priveşte natura şi esenţa statului politologia înregistreazăun labirint de teorii. Ea dispune de un număr impunător de definiţii aleacestuia, corespunzătoare anumitor concepţii: „Statul este o instituţiecare revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul unuiteritoriu determinat” (Max Weber); „Unde începe statul, se terminălibertatea” (Lenin); „Statul este absolutul în faţa căruia indivizii şiformaţiunile statale nu sunt decât relativul” (Mussolini). Definiţii caresunt atestate şi cunoscute, dar suferă de unilateralitate, neglijându-sefaptul că statul reprezintă un fenomen organizatoric important alsocietăţii şi îndeplineşte o funcţie socială constructivă.

O întrebare fundamentală în analiza statului este: cum asigurăstatul conducerea politică a societăţii? Condiţiile juridice şi politice deexistenţă a statului constituie un element indispensabil al vieţii

sociale. Putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elementeobligatorii: teritoriul, populaţia şi puterea politică exclusivă, adicăsuveranitatea. Dacă primele două sunt de natură materială

47



(presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de naturăformală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Acesta nu estedoar o noţiune geografică, ci are şi nuanţa de concept politic şi juridic

ce determină limitele extinderii puterii publice şi permite situareastatului în spaţiu, localizându-l şi delimitând-l de alte state. Acestspaţiu geografic îşi are coordonatele sale terestre, acvatice, adicăsolul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. În lipsa acestuielement o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, nu ar puteaconstitui un stat. Teritoriul oricărui stat este circumscris în anumitelimite spaţiale numite „frontiere”. Trasările frontierelor între state suntînsoţite uneori de contestări care deseori trec în incidente aflate la

baza conflictelor interstatale, fie locale sau chiar mondiale.Principalele caractere ale teritoriului sunt: inalienabilitatea –

imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, şi indivizibilitatea – imposibilitatearecunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului. În acest context putem menţiona faptulcă în Constituţia Republicii Moldova, art.3, al. 1, se stipulează că„teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării

sunt consfinţite prin lege organică”. Evenimentele din Transnistria neconving de necesitatea includerii în Constituţie a unor prevederi maicategorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său. Solul planetei aparţine statelor care sunt separate prin aşa-numitele„dureroase cicatrice ale istoriei”.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şispirituală a statului . Existenţa unui stat fără populaţie este deneconceput. Statul reprezintă o societate umană organizată, stabilită îninteriorul unor frontiere permanente. Comunitatea indivizilor care seaflă pe teritoriul strict marcat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri comunitateaformează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceastaare loc în cazul statelor naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spaniaetc.) Există însă şi cazuri când una şi aceeaşi naţiune este încadrată în

mai multe state. Existenţa mai multor naţiuni pe teritoriul aceluiaşistat duce la formarea statelor multinaţionale.

48



Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumitănaţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent denaţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.

Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. De aceea art.10al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are cafundament unitatea poporului RM”, mai mult ca atât, „statulrecunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea,dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şireligioase”.

Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care esteînzestrat statul şi, în calitate de putere supremă a statului, implică

competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului naţional şiindependenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Prin urmare,suveranitatea are două aspecte:-intern, care constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asuprateritoriului şi asupra populaţiei respective. Suveranitatea internă sereferă la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şiabilitatea autoritãţilor publice de a exercita un control eficientînãuntrul graniţelor sale.

-extern, ce presupune independenţa statului în raport cu alte state,neatârnarea sa faţă de orice putere din exterior. Pe plan extern,suveranitatea trebuie să se manifeste astfel, încât statului să nu-i fieimpuse limite ale suveranităţii însăşi dar totodată să nu fie lezate principiile suveranităţii altor state. Statul este liber să adere sau nu laorganizaţii sau acte care i-ar impune anumite obligaţii.

Trăsături ale suveranităţii se consideră:- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul unui

stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline;- originalitatea şi caracterul plenar, ce se exprimă prin aceea că

suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară.Caracterul plenar se datorează faptului că principiile ei se răsfrângasupra tuturor domeniilor de activitate din stat: politic, economic,cultural, social etc. ;

- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi

fragmentată, atributele ei nu pot aparţine concomitent mai multor titulari;

49



- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţii de a o abandona,ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale.

În cadrul aceleiaşi întrebări se cer evidenţiate trăsăturile şifuncţiile statului.

Pe lângă condiţiile juridice fundamentale de existenţă astatului (teritoriul, populaţia, suveranitatea), se pot desprinde şi altetrăsături specifice ale statului:

Aparatul administrativ. Mecanismul de realizare a puterii destat se materializează prin aparatul de stat (numit şi sistemul organelor de stat), care constituie un important element al statului. Acestuia îirevine sarcina de a exercita, practic, întregul complex de funcţiiinterne şi externe proprii statului. El îşi concentrează eforturile asupra

organizării nemijlocite a activităţii de conducere a treburilor statului,asigurării bunei funcţionări a tuturor sferelor, ramurilor şicomplexelor din economia naţională ce revine statului. Sub acestaspect, statul are trei componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, toateacestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local, fiindconstituit în diferite instituţii (parlament, guvern, organele judecătoreşti, organele procuraturii, armată, poliţie etc.).

Constituţionalitatea. Aceasta înseamnă că anume acestdocument - Constituţia - stabileşte „legile după care se fac legile”. Ea poate fi apreciată ca documentul care creează sau cel puţin asigurăexistenţa statului însuşi. Constituţiile, prin ele însele într-un stat dedrept, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrariului, dacă eleexprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o „religie” afiecăruia. Ordinea politică constituţională nu înseamnă guvernaredupă bunul plac al oamenilor, ci guvernare prin legi.

Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente. Acest faptînseamnă ca statul este singura instituţie din societate care are dreptulde a folosi forţa, care controlează şi coordonează legitimitatea folosiriiforţei. Însă statul nu are dreptul de a folosi forţa pentru a-şi menţineautoritatea, pentru aceasta el trebuie să facă uz de lege. În lumeamodernă un stat nu mai poate folosi forţa şi mijloacele violente deintimidare împotriva propriei populaţii invocând suveranitatea.

Impozitarea. În această ordine de idei statul reprezintă oinstituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin

50



contribuţii sociale ale cetăţenilor, prin impozite, oferind în schimb bunuri publice.

Aşadar, prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său pentru care a apărut, statul reprezintă principala

instituţie politică.Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revineun loc important în societate. Funcţiile statului sunt definite ca direcţiifundamentale de activitate ale lui, în care se manifestă esenţa sa.Există mai multe criterii de clasificare a funcţiilor statului: după sferade activitate; după durata de acţiune; după importanţa sociala etc.

În dependenţă de sfera de activitate deosebim funcţii interne şiexterne. În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia

politica internă, activitatea statului pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. De această sferă ţin funcţiile: deorganizare şi conducere a societăţii; funcţia social-economică; deapărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; funcţiacultural-educativă.

În cadrul funcţiilor interne ale statului un loc aparte îi revinefuncţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixezenormele obligatorii de viaţă comună. Funcţia executivă caracterizează

activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor speciale.Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care corespunddiverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are sarcina de averifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în societate. Funcţiasocial-economică se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la oetapă de dezvoltare la alta etc. Intervenţia statului în economie aredrept scop reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine, dar şi protejarea intereselor naţionaleîn activitatea economică, financiară etc. Funcţia cultural-educativăcaracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman,intelectual şi spiritual.

Funcţiile externe ale statului vizează activitatea statului înrelaţiile cu alte state, realizându-se prin dezvoltarea relaţiilor decolaborare cu alte state, promovarea şi apărarea păcii şi securităţiimondiale, dar şi apărarea ţării în plan extern.

După durata de acţiune funcţiile statului se clasifică în funcţiiconstante şi temporare. La primele se referă funcţiile ce caracterizeazăstatul la toate etapele de existenţă şi conducere a societăţii. Funcţiile

51



temporare implică o scurtă durată de timp, fiind condiţionate desarcinile specifice ale statului la diferite etape de funcţionare, deexemplu, în caz de calamnităţi naturale, situaţii de război etc.

Funcţiile statului trebuie să se manifeste într-o armonioasă

îmbinare, ele au menirea să contribuie la realizarea scopuluifundamental pe care îl are statul, să asigure drepturile şi interesele,demnitatea cetăţenilor care îl formează.

2. Tipuri de stat/forme de stat. Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o

problemă de bază a teoriei statului, cât şi a politologiei în general, ea

explicând, pe de o parte, esenţa statului într-o anumită perioadă, iar pede altă parte, forma lui concretă de manifestare. Primele investigaţiiasupra formelor de stat au fost realizate încă de către Platon şiAristotel, Polibiu, Cicero. Ei deosebeau statele în dependenţă denumărul conducătorilor şi scopul guvernării. Astfel, Aristoteldeosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare: monarhia,tirania, aristocraţia, oligarhia, politeia, democraţia.

Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie

studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului, adicătipul de stat respectiv, se manifestă sub mai multe forme în raport decondiţiile concrete ale epocii şi ţării respective. Forma de statreprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare,conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Formade stat se caracterizează prin trei elemente, având o corelaţie diferităîntre ele: forma de guvernământ, forma structurii de stat şi regimul politic.

Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un elemental formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Avândîn vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic,este indubitabil faptul că regimul politic este legat, în primul rând, destat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementulhotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat şicetăţeni. Dacă organele de stat se constituie prin consultarea

cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic. Şi invers, dacă organele de stat se constituie fărăconsimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic

52



de acest gen este unul de factură dictatorială. De aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei statului, se vorbeştedespre regimul politic.

Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare

şi organizare a puterii supreme de stat, structura şi coraportul dintreorganele supreme ale puterii de stat, la fel ca şi corelaţia dintrecetăţeni şi guvernanţi. În genere, alegerea unei forme de guvernământeste o alegere politică. Odată aleasă, această formă se va baza pe unraţionament juridic de natură constituţională. În dependenţă decriteriul amenajării puterilor în stat şi a surselor de formare, statele seîmpart în monarhii şi republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în care

formal sau real deţinătorul puterii de stat este o singură persoană (dela grecescul „monas”, ce caracterizează puterea unei singure persoane). Monarhul, având diferite denumiri – rege, ţar, sultan,faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea peviaţă şi o transmite ereditar, în conformitate cu anumite normestabilite scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului. Monarhiileapar în statul sclavagist, iar în Evul Mediu devine formă dominantă deguvernare. Monarhia, ca formă de guvernământ, este cunoscută din

cele mai vechi timpuri, cunoscând în evoluţia sa mai multe forme, îndependenţă de gradul concentrării puterii în mâinile suveranului:monarhie absolută, monarhie parlamentară dualistă, limitată,monarhie constituţională.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionarăa şefului statului în persoana monarhului care, pe lângă faptul că esteunicul legislator, dirijează cu administrarea publică şi este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă deguvernământ, monarhia absolută a fost specifică până la RevoluţiaFranceză. La etapa contemporană monarhia absolută a devenit oraritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia Saudită, Oman,Quatar. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sunt şiconducători religioşi.

Monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin dispoziţii

normative din Constituţia statului respectiv. Monarhia limitată estedivizată, la rândul său, în monarhie dualistă şi monarhie limitată.Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate

53



(constituţionale), în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor legislative şiexecutive. Astfel, puterea legislativă aparţine parlamentului, iar puterea executivă este încredinţată monarhului, care o exercită

nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el. Guvernul dincadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului, miniştrii fiindconsideraţi funcţionari ai acestuia. În acest mod, guvernul nu poartăresponsabilitate politică în faţa parlamentului, miniştrii purtândrăspundere politică numai faţă de monarh. Cea de-a treia ramură a puterii de stat la fel aparţine monarhului. În cadrul monarhiei dualistesepararea puterilor în stat poartă, de obicei, un caracter limitat şi chiar formal. Astăzi această formă monarhică de guvernământ,

caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în viaţa politico-statală,mai poate fi întâlnită în Maroc, Iordania, Nepal, Kuweit, Bahrain etc.

Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate(constituţionale), cu o divizare expresă a puterilor în stat, ceea ceasigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul avândmai mult un rol şi caracter simbolic, exercitând, de regulă, atribuţii deordin protocolar, având funcţii ceremoniale, funcţia de socializare. Sespune că în cadrul acestei forme de monarhie limitată monarhul

„domneşte, dar nu guvernează”, deoarece atribuţiile monarhului suntlimitate până la zero. Astfel, dreptul său de veto asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în genere, sau esteaplicat atunci când o cere guvernul. O trăsătură importantă amonarhiei parlamentare o constituie formarea guvernului în bazamajorităţii parlamentare, situaţie soldată cu răspunderea politică aguvernului faţă de parlament pentru întreaga sa activitate, desfăşurată pe plan intern sau extern. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune înmod independent, iar actele emise de el intră în vigoare numai după cese contrasemnează de către şeful guvernului sau ministrul de resort,deoarece monarhul este „inviolabil şi scutit de răspundere”, elreprezentând un aliaj între compromis şi tradiţie. Monarhia parlamentară contemporană este forma de guvernământ acceptată înBelgia, Norvegia, Damenarca, Marea Britanie, Olanda, Spania,Japonia etc. Monarhia parlamentară nu reprezintă o instituţie politică

cu pondere şi nu determină, de regulă, structura sistemului politic.Republica (din latină „res publica” – lucruri publice)reprezintă forma de guvernământ în cadrul căreia autorităţile publice

54



centrale (şef de stat, parlament) sunt alese de către cetăţenii statuluirespectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în moddirect sau indirect. Practica organizării statelor lumii cunoaşterepublica parlamentară şi republica prezidenţială, cât şi o formă

intermediară, hibridă, numită republica mixtă (semiparlamentară sausemiprezidenţială). Principala deosebire între aceste tipuri de republiciconstă în specificul responsabilităţii politice a guvernelor în faţa parlamentului sau a şefului statului, ce reiese din corelaţiileîmputernicirilor şi atribuţiilor preşedintelui, parlamentului şiguvernului.

Republica parlamentară este fundamentată pe concepţiaseparării puterii de stat şi presupune autonomia funcţională a

legislativului, executivului şi justiţiei. Trăsătura acestei forme deguvernământ o reprezintă responsabilitatea politică a guvernului înfaţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin „punerea înminoritate” sau prin „vot de neîncredere”. Poziţia parlamentului încadrul mecanismului de stat este superioară, având ca atribuţiifundamentale adoptarea bugetului de stat, ratificarea tratatelor internaţionale, elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii interneşi externe a statului etc. Spre deosebire de republica prezidenţială, în

republica parlamentară executivul are o structură bicefală prindisocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern. Participarea şefuluistatului la formarea guvernului poartă un caracter nominal. Şefulstatului este ales, de regulă, pe cale parlamentară, adică de parlamentsau o comisie parlamentară. Atribuţiile şefului statului sunt exercitate,de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului, carereprezintă persoana numărul unu în stat, după atribuţii, carecontrasemnează actele şefului statului. Parlamentul poate demiteguvernul (Italia, Germania) prin vot de neîncredere, iar în calitate decontrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului,dizolvarea parlamentului şi fixarea noilor alegeri. Republica parlamentară, ca forma actuală de guvernământ se întâlneşte înGermania, Austria, Islanda, Estonia, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovenia,India, Italia, Republica Moldova etc.

Republica prezidenţială reprezintă forma de guvernământ

instituită pentru prima dată în SUA, având ca model monarhiadualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideeaseparării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi contrabalanţe

55



ce asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri. Ambele puteri, legislativă şi executivă, îşi primesc mandatul de la popor, iar legitimitatea lor devine echivalentă. Principala trăsătură o reprezintăseparaţia rigidă a puterilor şi un grad sporit de autonomie, deoarece

parlamentul nu poate acorda vot de neîncredere guvernului, iar preşedintele nu poate dizolva parlamentul, ceea ce reflectăimposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de cătrealta. Acest model de republică consolidează viguros funcţia şefuluistatului, având ca trăsătură formală absenţa funcţiei de prim-ministru,iar membrii guvernului purtând răspundere personală în faţa preşedintelui, ce îi numeşte în funcţie şi, respectiv, îi poate destituiindividual din funcţie. Miniştrii realizează politica executivă a

preşedintelui. Procedura de impeachment – destituirea din funcţie amembrilor guvernului şi a judecătorilor, cât şi a preşedintelui – poatefi aplicată de către parlament numai în cazurile în care persoanelenominalizate au comis acţiuni ilicite grave. Graţie acestor condiţii,republica prezidenţială este semnificativă prin stabilitateaguvernamentală, însă poate avea tentă autoritară, dacă puterea realăeste concentrată în instituţia prezidenţială. Actualmente modelul prezidenţial clasic este realizat în SUA, fiind întâlnit şi în America

Latină (Argentina, Mexic), Africa de Nord, Asia, însă nu esterăspândit în Europa de Vest.

Republica mixtă reprezintă forma de guvernământ careînglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şirepublicii parlamentare. Experienţa istorică a arătat că formele clasicede guvernare nu întotdeauna asigură o funcţionare coerentă, întâlnindcrize de gestionare, ceea ce reduce din eficienţa ei. În republica parlamentară apar conflicte între fracţiunile parlamentare, ceea ceduce la instabilitate guvernamentală, frecvente demiteri, iar republica prezidenţială poate lua forme autoritare. Spre deosebire de elerepublica mixtă reprezintă juxtapunerea dintre avantajele republicii parlamentare şi prezidenţiale, în dependenţă de diferitele combinări ceapar republica mixtă înclină a fi semiparlamentară (Finlanda) sausemiprezidenţială (Franţa). Modelul clasic al republicii mixte îlreprezintă a V-a Republică Franceză, propus de Ch. de Gaulle în

1958. Caracteristica de bază a republicii mixte este dublaresponsabilitate a guvernului în faţa preşedintelui şi în faţa parlamentului. Preşedintele este ales de către popor, iar guvernul este

56



numit de către preşedinte cu votul de încredere oferit de către parlament. Şeful guvernului este primul-ministru, ceea ce reprezintă otrăsătură a republicii parlamentare. Preşedintele însă nu dispune deiniţiativă legislativă, acest drept fiind exercitat de către prim-ministru,

care este responsabil de activitatea guvernului. Parlamentul deţinecontrolul asupra guvernului prin aprobarea bugetului anual şi prinacordarea votului de neîncredere.

Forma de guvernământ reiese din specificul dezvoltăriiistorice, depinde de tradiţiile istorice încetăţenite, de modul defuncţionare a instituţiilor publice, însă toate sunt chemate să menţinăordinea cerută în societate, să armonizeze interesele cetăţenilor şi săsoluţioneze conflictele sociale şi politice.

Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială astatului, precum şi relaţiile reciproce dintre organele puterii centrale şicele regionale, fiind în strânsă dependenţă de condiţiile formăriiacestui stat, gradul de comunitate teritorială, dar şi tradiţiile istorice,condiţiile geografice. Alegerea corectă a structurii teritoriale a statuluiduce la consolidarea statului sau dispariţia lui. În dependenţă degradul de concentrare a funcţiilor statului, din punct de vedereteritorial, statele se clasifică în state unitare şi state federale, la ele

aliniindu-se şi confederaţia, ca o uniune de state.Statul unitar este caracterizat de organizare unică, politic

omogenă, care constă din formaţiuni administrativ teritoriale ce nu austatalitate proprie. Statul se consideră a fi unitar dacă reprezintă osingură formaţiune statală, un regim constituţional unic, un singur rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. În el funcţionează sisteme unice delegiferare, un sistem juridic unic, un singur regim constituţional,stabilit printr-o singură Lege Supremă – Constituţia, un sistem valutar unic, dar şi cetăţenie unică. Astfel, statul unitar apare ca un centru politic care nu este determinat sau influenţat de întinderea teritoriului,de numărul cetăţenilor, de forma de guvernământ sau regimul politic.În acelaşi timp, caracterul unitar al statului nu face imposibilă şi nicinu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, înunităţi administrativ-teritoriale, conduse potrivit principiilor

autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice.În dependenţă de gradul de centralizare sau descentralizare afuncţiilor statului în teritoriu, statele unitare se clasifică în state

57



unitare centralizate (Marea Britanie, Suedia, Danemarca) şi stateunitare descentralizate (Franţa, Spania, Italia). Statele unitarecentralizate se caracterizează prin următoarele: organele puterii localeconstituie o continuare specifică a organelor puterii centrale; organele

puterile locale au împuterniciri limitate în activitatea lor independentă, ele realizând deciziile organelor centrale. În stateleunitare descentralizate comunităţile autonome şi provinciile dispun deo largă autonomie, ele soluţionând independent chestiunile vizânddomeniul gospodăriei comunale, învăţământului, ordinii publice. Însăasupra politicii promovate de guvern ele exercită o influenţă limitată. Nu există reprezentanţi ai guvernului numiţi în teritoriu, însă în celerelativ descentralizate pe lângă consiliul ales de populaţie, organul

conducerii locale, se află un funcţionar numit de centru, cucompetenţe generale (comisar, prefect), fiind tutela administrativă.

Statele unitare, de obicei, sunt state mononaţionale, dar dacăsunt reprezentanţi ai altor grupuri etnice, conflictele se soluţionează prin autonomii, deosebindu-se după competenţele care li se acordă înautonomii limitate, autonomii depline şi autonomii speciale, îndependenţă de particularităţile geografice, istorice. Însă oferireaautonomiei unui teritoriu nu este echivalent cu fărâmiţarea statului,

care are posibilitatea de a se amesteca direct în orice moment întreburile comunităţii prin metode economice, juridice. Principiulautonomiei rezidă în transferul de autoritate de la nivelul central sprecel local sau regional, prin acordarea unei anumite părţi din teritoriulstatului a dreptului de autoadministrare internă, a dreptului de asoluţiona individual chestiunile locale, reducându-se acţiunile şiatribuţiile statului. Unităţile administrativ-teritoriale speciale seformează în baza componenţei naţionale, culturale, tradiţiile istorice,modul de viaţă a populaţiei sau se creează în rezultatul unei lupteîndelungate a populaţiei din regiunea respectivă în baza trăsăturilor etnice.

Federaţia (de la latinescul „fedus” - uniune) reprezintă un statunional, alcătuit dintr-un anumit număr de formaţiuni statal-politice,fiecare din ele posedând un anumit grad de independenţă în anumitesfere ale vieţii politice. Noţiunea de stat federal, unional, apare în

secolul al XVII-lea, avându-i drept teoreticieni pe Althusia,Tocqueville. În federaţie suveranitatea nu aparţine în întregime nicistatelor membre luate aparte, nici uniunii în ansamblu, ea aparţine

58



ambelor părţi unite într-un tot integru. Puterea centrală esteindependentă în raport cu puterea unui subiect federal luat în parte, eacontactând direct cu poporul. Caracteristicile instituţionale caredeosebesc statul unitar de cel unional se evidenţiază prin structura

bicamerală a parlamentului, dar şi modalitatea de modificare aconstituţiei, unde părţile au drepturi deosebite. Limitrofele interne alefederaţiei pot fi schimbate numai cu acordul subiecţilor lor.

Statul federal reprezintă o unitate statală în care:- există două niveluri ale organelor puterii supreme: organele

federale şi organele puterii de stat ale subiecţilor federaţiei;- există mai multe constituţii: cea a statului federal şi cele ale

subiecţilor federaţiei;

- există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şicetăţenia subiecţilor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corpunitar;

- împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţiadministrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi,entităţi statale etc.;

- subiecţii federaţiei nu au dreptul de a rupe contractul federal,da a ieşi din federaţie, drepturile subiecţilor federali sunt asigurate de

Constituţiile lor, iar integritatea Federaţiei este asigurată şi garantatăde către Constituţia Federală, ce nu prevede dreptul subiecţilor federali la separare;

- se pot primi în uniune alte state, dar nu pot forma sau instituistate noi în limitele jurisdicţiei altui stat.

De regulă, federaţiile sunt state mari, de peste un milion km2 – Federaţia Rusă, SUA, Brazilia, Canada, Australia, Mexic, India, Nigeria etc., dar sunt şi state cu teritoriul restrâns (Elveţia, Austria,Belgia), care s-au federalizat în conformitate cu condiţiile istorice(Germania), naţionale (statul ex-Iugoslavia, Cehoslovacia, URSS) saugeografice, insulare (Malaysia). Federaţiile s-au format pe diferite căi:de jos, prin referendum, la cerinţele cetăţenilor (Belgia) şi de sus(SUA, Canada – prin decizia Coroanei Britanice), pentru a introducenivelul intermediar de administrare. Dacă statul nu întruneşte condiţiaunor teritorii întinse şi nici a condiţiilor istorice favorabile federaţiei,

atunci trebuie să se analizeze minuţios şi judicios până la federalizare,deoarece acesta reprezintă un proces complex şi de durată, care poateduce la destrămarea statului.

59



Confederaţia constituie o asociaţie de state independente,formată din considerente economice şi politice de ordin intern, cât şide ordin extern care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de dreptinternaţional. Într-o astfel de uniune de state, membrii îşi păstrează

supremaţia şi independenţa în mod integral, nu se creează un popor nou, cetăţenii tuturor statelor care intră în confederaţie rămân doar cetăţeni ai acelor state şi nu capătă cetăţenie nouă. Confederaţia seformează în baza acordurilor reciproce, iar subiecţii confederaţiei audreptul de a ieşi liber din componenţa acesteia. Suveranitatea aparţinestatelor care intră în componenţa ei. În competenţa confederaţiei intrăun cerc restrâns de probleme, de aceea se formează doar acele organede stat care sunt necesare pentru rezolvarea problemelor evidenţiate.

Organismul comun creat ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi.Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate înmodul respectiv de către state, cărora le aparţine dreptul de recuzare – de a anula, de a nu recunoaşte legitimitatea deciziilor organelor confederaţiei. Lipseşte sistemul unic de circulaţie a banilor, iar subiecţii confederaţiei au dreptul de a stabili impozite vamale,limitarea deplasării oamenilor, mărfurilor, capitalurilor. Istoriacunoaşte mai multe exemple de Confederaţie care au încetat să existe:

Confederaţia statelor americane (1776-1787), Confederaţia Germană(1815-1871), Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionatfaptul că Elveţia şi azi păstrează de numirea de confederaţie,ignorând faptul că începând cu anul 1848 devine federaţie.Confederaţia reprezintă o treaptă intermediară spre federaţie (SUA,Elveţia) sau independenţa statelor membre (Austro-Ungaria).

De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniunide state şi anume uniuni personale – care reprezintă o uniune a douăsau mai multe state, care, păstrându-şi suveranitatea şi independenţadesemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh), cum ar fiuniunea dintre Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Danemarca şiIslanda (1918-1944) şi uniuni reale – o asociaţie de state mult mai puternică decât cea personală, iar în cadrul ei, pe lângă şeful statului,există şi alte organe de stat comune, de exemplu Suedia şi Norvegia până în 1905.

3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul dedrept.

60



Una din dezbaterile politice fundamentale, nefinalizată încă,încearcă să precizeze „cât de mare trebuie să fie rolul statului însocietate,” şi ce anume reprezintă bunurile publice, şi dacă pot fioferite acestea şi prin instituţiile private. Aceste dezbateri vizează

răspunsul la două întrebări esenţiale: - de câtă intervenţie a statului enevoie? – care situaţie e mai bună, când se implică statul mai multsau mai puţin?

În gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privinddomeniul acceptabil pentru intervenţia statului, fiecare oferind oconcepţie diferită asupra bunurilor publice. În plus, fiecare societateare propria perspectivă asupra modului în care să definească rolulintervenţiei statului în societate. În mod ierarhic se poate stabili o

scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat intervenţionist,stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia cu abordareaconservatoare, liberală şi radicală asupra statului.

Statul nul reprezintă expresia doctrinară a anarhismului (dingr. an archos – fără conducere, fără guvernământ), unde statul trebuiesă fie inexistent, deoarece este corupt, fiind necesară eliminarea lui castructură din societate. Statul este considerat principala ameninţare laadresa libertăţii individuale, el fiind considerat un rău cu totul inutil,

atunci când nu există constrângere din partea guvernământului, fiecareindivid este liber să trăiască cum doreşte. Orice face guvernământul,iniţiativa privată poate face şi mai bine (ex: educaţie privată, protecţie poliţienească, reguli de circulaţie ş.a.) totul fiind stabilit princompetiţie.

Din perspectivă conservatoare, aria desemnată ca bunuri publice ar trebui să fie minimală, materializată prin ideea statuluiminimal sau „statul paznic de noapte” (H. Lasswell). Expresie adoctrinismului minimal, acesta presupune securitatea persoanei şi a proprietăţii private, restul revenindu-i individului, dar îi favorizează pe cei puternici. Guvernământului trebuie să-i revină trei funcţiispecifice: 1) să aibă putere militară sau politică de a apăra societateaşi suveranitatea împotriva agresiunii externe; 2) să promoveze proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate; 3) trebuie pusela dispoziţia cetăţenilor ceea ce nu poate oferi inţiativa privată (ex:

infrastructură). Se presupune ca dacă sunt lăsaţi liberi, oamenii vor produce o ordine socială şi economică relativ eficientă. Robert Nozicksusţine în „Anarhie, stat şi utopie” că statul trebuie să asigure doar

61



funcţiile unei agenţii de protecţie, „statul paznic de noapte” fiindlegitim pentru că nu violează drepturile nimănui. Iar politica defolosire a taxelor pentru a lua bani de la unii în beneficiul altuia este osituaţie similară cu munca forţată. Sloganul preşedintelui american

Thomas Jefferson ilustrează cel mai bine acest tip de stat: „statul careguvernează cel mai bine este statul care guvernează cel mai puţin”.În viziunea liberală există două motive cruciale pentru care

statul trebuie să intervină activ în relaţiile de piaţă liberă dintreindivizi şi grupuri. În primul rând, pentru că efectele negative ale unor grupuri puternice nu pot fi preîntâmpinate decât printr-o intervenţie înforţă a statului. În al doilea rând, există inechităţi majore în societate,create de piaţa liberă (inechităţi economice şi sociale). Necesitatea

unei forţe reglatoare şi redristributive îi revin statului intervenţionist,care poate lua forma statului asistenţial, statului social, bunăstăriisociale, statului tutelar sau statului providenţă. Cauza principală deintervenţie a statului este necesitatea garantării securităţii şi bunăstăriisociale, fiind imperativă şi elaborarea programului de interes naţional, protejarea ramurilor strategice ale statului.

Liberalii bunăstării sociale susţin că statul este nu numai unrău necesar, ci dimpotrivă, condus în mod adecvat, poate fi forţa

pozitivă ca să promoveze libertatea individului, asigurându-se că toatălumea să se bucure de şanse egale. Sufletul liberalismului – statul providenţă - reprezintă dorinţa de a înlătura obstacolele (mizerie, boli, maladii, şomaj, sărăcie, neştiinţă) care blochează evoluţia liberăşi dezvoltarea individului. În ţările dezvoltate au apărut, în gradediferite, sisteme de protecţie împotriva acestor obstacole, finanţate nudin iniţiativa privată, ci efectuate direct de către stat. Funcţia statului providenţă este, în primul rând, corectarea inegalităţii socio-economice, iar pentru edificarea lui se măresc considerabilcheltuielile de protecţie din PIB. Doctrină economică fundamentată deJohn Keynes susţine ideea ca „progresul economic şi cel social nusunt incompatibile”.

Statul maximal este expresia regimurilor politice autoritare şitotalitare, unde este prezentă extensia funcţiilor statului, el se situeazădeasupra societăţii. Iar statul total este asociat cu statul poliţist în care

organele represive (securitatea, KGB, Gestapoul) au prerogativelărgite, utilizând violenţa în proporţii mari (URSS, Germaniahitleristă, Italia fascistă). O poliţie fără limite devine cea mai temută

62



entitate din stat şi în mod efectiv incontrolabilă, iar principiul urmăritfiind „sănătatea, siguranţa, morala şi bunăstarea generală a populaţiei”.

Una din cele mai actuale chestiuni vizând perspectivele

dezvoltării statului în epoca contemporană este cea de edificare astatului de drept. Este de observat, că ideea statului de drept s-acristalizat în doctrina filosofică a enciclopediştilor francezi, avânddrept suport teoria dreptului natural, deşi embrionii acestei teorii iaunaştere deja în antichitate. Această doctrină prevede creareacondiţiilor pentru dominaţia principiului „se permite tot ce nuinterzice legea”. Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul căstatul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa

argumentului şi nu argumentul forţei.Cea mai simplă definiţie a statului de drept ar fi: stat în care

domneşte dreptul, în care toţi sunt egali în faţa legii, în care nimeni,nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept se bazează pe valori, cum ar fi valoarea libertăţii, ce constă nu în libertateastatului faţă de individ, ci în libertatea individului faţă de stat;egalitatea în drepturi – nu dominaţia majorităţii asupra minorităţii, cidreptul egal la viaţă.

Termenul „stat de drept” a fost introdus în circuitul mondialîn 1984 de O. Bohr, devenind postulat şi principiu structural alConstituţiei şi o garanţie a libertăţii şi egalităţii. Dar argumentareafilosofică a statului de drept este realizată de I. Kant. Numai unireavoinţei tuturor persoanelor, ce formează poporul, poate servi dreptsursă a legilor în statul de drept. Dispunând de dreptul de a participa laluarea deciziilor, fiecare membru al societăţii este dator să se supunălor.Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:

Este fundamentat pe supremaţia legii, însă pentru garantarearealizării acestei exigenţe a statului de drept este necesară stabilireaunui statut suprem (Constituţie), de care să se conducă puterea.Articolul 7 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că„Constituţia RM este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere

juridică”.Presupune executarea şi respectarea strictă a legilor de cătretoţi (cetăţeni, funcţionari, organe de stat sau organe nestatale). Acest

63



principiu este susţinut de accesul liber la justiţie şi înfăptuirea justiţieiîn numele legii de către instanţele judecătoreşti independente şiimparţiale.Responsabilitatea reciprocă a statului şi a cetăţenilor, în limitele legii;

Asigurarea drepturile şi libertăţile cetăţenilor;Există o reală independenţă şi separaţie a puterilor în cadrulstatului, colaborarea şi controlul lor reciproc.

Un moment fundamental în realizarea statului de drept estenecesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Legea nu trebuie săfie o expresie arbitrară a voinţei unei autorităţi, puteri sau a unui grupde indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.

Respectând o accepţiune formală, se poate trage concluzia căRepublica Moldova a ales calea construirii un stat de drept. În art. 1(alin.3) a Constituţiei Republicii Moldova se subliniază că „RepublicaMoldova – stat democratic de drept, în care demnitatea omului,drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi garantate”. Statutulstatului de drept este întărit şi de art. 142 (alin.2) a ConstituţieiRepublicii Moldova, în care se afirmă că „nu se admite revizuirea

Constituţiei, consecinţă a căreia ar fi încălcarea drepturilor şilibertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora”. Îndirecţia materializării acestor obiective mai rămâne un teren vast deactivitate atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru cetăţeniiRepublicii Moldova.

4. Raportul Societatea politică - Societatea civilă.Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de

bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemeleorganizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şifuncţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şisocietatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare asocietăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Ideea societăţii civile apare în epoca modernă. Interpretarealiberală a societăţii civile îşi începe propria istorie în tratatele luiHobbes, Locke. O nouă interpretare a societăţii civile îi oferă Hegel,

Marx etc. Societatea civilă include partea societăţii neatinsă de stat.Din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a societăţii civile se naşte

64



societatea politică, cu sarcini de organizare şi conducere a societăţii,în scopul realizării intereselor tuturor.

Societatea civilă este definita ca ansamblul asociaţiilor intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsa); drept

urmare, societatea civila include asociaţii voluntare, firme si alteorgane corporative. Termenul a fost utilizat cu diferite semnificaţii decătre autori diferiţi, începând din secolul al XVII-lea, dar principala sautilizare curenta provine de la Hegel. Necesitatea de a (re)clădi societatea civila după prăbuşireacomunismului in Europa de Est a fost o tema comuna a reformatorilor şi comentatorilor de aici de după 1991. Regimul comunism adezaprobat instituţiile civile. În consecinţa, în afara de unele exemple

edificatoare, ca Biserica catolica in Polonia, nu prea au existat aiciexemple similare.

Societatea civila este o noţiune care descrie forme asociativede tip apolitic si care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale alestatului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiileneguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factoriide decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenta,

in sensul apărării drepturilor si intereselor grupurilor de cetăţeni pecare îi reprezintă.

Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civila inmod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (caopus al celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale.Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii,denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-l treilea sector alsocietăţii, unde primele doua sunt instituţiile fundamentale ale statuluisi sectorul de afaceri.

Societatea civila este cel mai simplu termen pentru a descrieun întreg sistem de structuri, care implica cetăţeanul in diferitele saleipostaze de membru intr-o organizaţie neguvenamentală, într-unsindicat sau într-o organizaţie patronală. Societatea civila este formatadin cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese sicare îşi dedica timpul, cunoştinţele si experienţa pentru a îşi promova

si apăra aceste drepturi si interese.Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiilesociale şi civice care constituie temelia unei democraţii funcţionale.

65



Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea deciziilor privinddezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. "Societateacivilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şicare nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale

sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţiisau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţiicivile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiilestatului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şiintereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă".

Există diferite definiţii ale conceptului de "societate civilă". Înlimbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducţionist, mulţioameni înţelegând prin "societate civilă" organizaţiile

nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul pentruSocietatea Civilă, utilizează ca definiţie de lucru: "Societatea civilă sereferă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între stat,afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţiifilantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de participaresocială şi civică".

Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţiinonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (community-

based organizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice;cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice; cluburi sociale şisportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcări ecologiste;media; etc.

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţide participare la viaţa publică.Societatea modernă se structurează prin trei componente:componenta economică;componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului);componenta societăţii civile, sectorul non-profit, care legitimează sauamendează celelalte două componente.

Dincolo de aspectul instituţional, societatea civilă este formatădin cetăţeni, care, asociaţi sub diferite forme, participă la viaţa publică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele

populaţiei. Sergiu Tămaş, in "Dicţionar politic. Instituţiile democraţieişi cultura civică" (Editura Academiei Române, 1993), afirma că"formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări spontane şi

66



creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme deasociere politică, economică, culturală. În cadrul societăţii civile,cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale, participând benevolla activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în

vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese.Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anumit sens,autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale".Prin societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care în mod organizatşi programatic se implică în problemele puterii şi conducerii politice,fie făcând parte din organele de conducere, fie activând pentru

dobândirea puterii. În societate politică se includ: statul cu toatecomponentele sale (puterea legislativă, executivă şi judiciară), partidele politice, dar şi oricare alte organizaţii care se implică în problemele puterii. În acest context, organizaţiile profesionale de tipsindical sau organizaţiile de creaţie, religioase etc. au caracter apoliticdoar dacă nu se implică în problemele puterii politice, deşi pot facechiar politică prin reprezentarea intereselor socio-profesionale sau dealtă natură, ale grupurilor pe care le reprezintă.

Deci, prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor cacetăţeni, a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, decreaţie etc. cu caracter apolitic, care desfăşoară multiple activităţi încadrul relaţiilor sociale. Pentru a subordona puterea politică,societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaştere,organizare, responsabilitate.

O societate democratică reală se construieşte în timpîndelungat. Un prim pas însă pentru o democraţie funcţională îlreprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar societateacivilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentrusocietăţile democratice.Instituţiile societăţii civile sunt necesare şi în ţările cu o puternicătradiţie democratică, dar în special în ţările în care democraţia seconstruieşte. Nu de puţine ori, politicienii şi oamenii de afaceri puninteresele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populaţiei. În

astfel de situaţii, cine este chemat să "facă dreptate" şi să corectezedisfuncţionalităţile?

67



Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice sau de interes public. Reacţiile societăţii civilefaţă de politicile administrative sau economice care vin in contradicţiecu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de presă, mesaje

de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de organizat şi auadesea impact pe termen scurt, este necesară apariţia unor structuri paralele cu cele ale statului: organizaţii non-guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate etc., care să monitorizeze activitateainstituţiilor statului şi modul de soluţionare a revendicărilor şi care sămenţină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acesteatrebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrareasocietăţii, pentru a găsi soluţiile potrivite şi a ameliora continuu

calitatea vieţii.Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de

probleme, cum ar fi guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale,dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acestscop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii"specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şiadministrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza modul

în care factorii politici sau economici respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Societatea civilă - condiţie a unei societăţi democratice. ÎnRepublica Moldova, rolul societăţii civile este încă puţin semnificativîn influenţarea deciziilor politice, economice sau/ şi de interes public.În ţările dezvoltate, organizaţiile societăţii civile participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigraţie, măsurile de protecţie a persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte,care ţin de starea "morala" a societăţii. În regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât influenţarea deciziilor politice sau economice de către cetăţeni este de neconceput. Aşadar,rolul societăţii civile este foarte important în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către democraţie, rolul său esteîn mod special important, întrucât influenţarea deciziilor politice şieconomice constituie un exerciţiu democratic fundamental.

Lunga perioadă de tranziţie a Republicii Moldova a fostînsoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii civile. În acest context,consolidarea societăţii civile prin înfiinţarea mai multor ONG-uri cu

68



scopuri clare care să acopere întreaga paletă a activităţilor sociale,constituie calea pentru revigorarea societăţii moldoveneşti. Există altedouă modalităţi de întărire şi diversificare a instituţiilor societăţiicivile. În primul rând, racordarea la instituţii ale unei societăţi civile

internaţionale (de ex., Crucea roşie,. Amnesty International,Greenpeace etc.), a căror putere şi arie de acţiune sunt mult maiextinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi civile virtuale, prinintermediul Internet-ului ar putea creşte coeziunea socială, ar facilitaaccesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite acţiuni.

"Datorită specificului său, societatea civilă întăreştelegitimitatea democraţiei, multiplică mijloacele de expresie aintereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea lor,

permite recrutarea şi formarea de noi lideri. (…) Persoanele active incadrul societăţii civile, in calitate de patroni, muncitori din sindicate,specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsiteca agenţi ai societăţii politice, îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai societăţii civile." (Sergiu Tamăş,"Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică", EdituraAcademiei Române, 1993).

Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii.Conceptele contemporane ale democraţiei

După cum s-a menţionat în una din prelegerile precedente, unadin noţiunile fundamentale ale politologiei este puterea politică, iar larândul său una din cele mai atractive dintre formele ei de manifestare,extrem de greu realizabilă în zilele noastre, mai ales, este ceademocratică, adică puterea politică realizată de către popor şi pentru popor. Anume acestei teme îi va fi consacrată prelegerea dată.

Planul:1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile organizăriidemocratice a societăţii.2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei.3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după anii 90.

1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiileorganizării democratice a societăţii

69



Politologia tinde să formuleze idealul teoretic al democraţiei şi să-lcompare cu formele real existente ale organizării democratice asocietăţii.

Geneza istorică a democraţiei este de lungă durată, variată şi

contradictorie. De fapt, numai gândirea politică a sec. XX s-a apropiatîn modul cel mai serios de înţelegerea contemporană a democraţiei,dar odată atingând-o a observat, că regimul democratic nu a adus la undrum neted, la o cale dreaptă şi directă, ci la o răscruce. Înţelegereacontemporană a democraţiei ni se prezintă ca o coeziune a douătendinţe care merg una în întâmpinarea celeilalte: de la ideal larealitate şi de la realitate la ideal. Gradul de depărtare a democraţiilor contemporane de idealul, chiar aproximativ, se vede clar în chestiunea

realizării de facto a puterii poporului. În literatura politologică şi în practica politică s-au cristalizat unele principii generale, cu care seidentifică existenţa democraţiei într-o ţară sau alta:

- recunoaşterea posibilităţii cetăţenilor de a participa real laconducere, în rezolvarea problemelor statale sau civile;

- existenţa în societate (declararea şi asigurarea) a drepturilor fundamentale şi libertăţilor omului;

- prezenţa statului de drept cu Supremaţia legii în toate

domeniile vieţii societăţii;- activismul înalt al diferitor subiecţi sociali în aspect politic,

social ş.a.;- existenţa unui tip de cultură politică democratică, care

presupune acceptarea a astfel de valori cum ar fi respectul drepturilor şi libertăţilor omului, renunţarea la violenţă ca modalitate de realizarea politicii de stat, umanismul, toleranţa faţă de alt mod de gândire.

Orice concepţie contemporană recunoaşte şi acceptă în calitatede punct de plecare în înţelegerea democraţiei definirea ei ca putere a poporului. Renumitul politician francez M. Rocar o reactualizează:„Democraţia este conducerea cu poporul cu puterile poporului însăşi”.

Transpunerea în viaţă a criteriilor susnumite este asigurată derespectarea unui şir de principii. Principiile democraţiei reprezintănişte reguli abstracte aplicabile în orice societate de către fiecare omca membru al unei asociaţii politice şi al societăţii civile. Ele sunt

componente inalienabile ale democraţiei ca valoare general-umană.Ele sunt universale pentru societăţile civilizate deschise. Pe parcursul

70



dezvoltării instituţiilor umane ele s-au îmbogăţit şi concretizat. În celece urmează le vom enumera şi comenta laconic:

Principiul suveranităţii poporului a fost elaborat în perioadarevoluţiilor burgheze. Esenţa lui constă în recunoaşterea poporului în

calitate de izvor al puterii politice Supreme şi independenţa lui faţă deorice subiect individual sau grupuri ale relaţiilor politice. Poporului îiaparţine puterea instituţională şi constituţională în stat; poporul alegereprezentanţii şi poate periodic să-i schimbe. Poporul are dreptul să participe nemijlocit la elaborarea şi adoptarea legilor prin iniţiative populare şi referendumuri; recunoaşterea de către popor a Puterii şivalorilor pe care aceasta se întemeiază –legitimitatea acestei puteri.

Cu acest principiu este organic legată democraţia directă.

Aceasta din urmă este o astfel de formă de organizare şi conducere, încare poporul, sau reprezentanţii lui, participă la îndeplinirea funcţiilor de stat. Principiul suveranităţii poporului în mod incontestabil estenucleul democraţiei. Democraţia directa – este prima formă istorică dedemocraţie în Europa. O astfel de democraţie a fost cea ateniană dinGrecia antică.

Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” este organiclegat de cel al suveranităţii poporului, rezultă practic din acesta.

Democraţia nu este pur şi simplu puterea poporului, ci putereamajorităţii lui. Acest principiu – al majorităţii – îl recunosc şi liberalii,şi conservatorii, şi comuniştii, şi socialiştii. Spre exemplu în teoriademocraţiei concurente el este explicat astfel: o dată ce o decizieabsolut echitabilă şi acceptată de toţi este imposibil de găsit – dincauza intereselor divergente – temei pentru adoptarea deciziilor – drepte, echitabile – se recunoaşte voinţa majorităţii. Cu toate acesteatrebuie să existe garanţii de posibilele greşeli ale majorităţii şiapărarea drepturilor minorităţii. Se cere de subliniat că principiulmajorităţii este unul din elementele fundamentale ale democraţieicontemporane.

Principiul majorităţii se realizează prin formele democraţieiatât directe cât şi indirecte. Forme directe ale ei sunt scrutinuluniversal şi referendumurile. Rolul principal în procesul de adoptare adeciziilor îl joacă instituţiile democraţiei reprezentative şi în primul

rând Parlamentul.Democraţia percepută ca dominaţia majorităţii este antipodulelitarismului (puterii unui grup de oameni privilegiaţi),

71



totalitarismului (puterii dictatorului), etnocratismului (dictaturii unuigrup de naţionalişti) şi de asemenea oricăror altor forme de putereautoritară a minorităţii. Pe de altă parte, ea este incompatibilă cuohlocraţia (puterea gloatei) şi de asemenea nu are nimic comun cu

tirania masei asupra individului.Forma reprezentativă a democraţiei este cea mai răspândită înzilele noastre. Elemente de bază ale acestei democraţii se consideră:reprezentativitatea, împuternicirile, formarea structurilor intermediareale puterii, constituţionalismul, partidele politice, alegerile. Acesteasunt întruchipate în modul cel mai deplin în parlamentarism cavarietate a democraţiei reprezentative. Dar totodată teoria politică nutrece cu vederea limitele reprezentativităţii. Guvernul reprezentativ

presupune o mare doză de probabilitate de denaturare a intereselor şivoinţei poporului de către instituţiile respective; strâmtorează limitele participării pentru majoritatea populaţiei în adoptarea deciziilor politice; creează condiţii pentru uzurparea puterii de către birocraţieş.a.

Principiul libertăţii este considerat sufletul democraţiei.Democraţia este de neconceput fără libertate. În context politiclibertatea înseamnă mai întâi de toate libertatea individuală şi de

asemenea libertatea grupurilor sociale. Aceasta nu înseamnă cădemocraţia este libertatea individului faţă de putere. Libertateaabsolută a individului în raport cu puterea reprezintă un mare pericol pentru comunitate. Problema limitării libertăţii este de asemenea o problemă a democraţiei. Libertatea fără hotare este indicele anarhieişi nicidecum a democraţiei. Libertatea se realizează prin intermediuldrepturilor omului.

Principiul pluralismului este o trăsătură distinctă a tuturor regimurilor politice contemporane de tip democratic. El este antipodulmonopolismului politic. Trăsături esenţiale ale pluralismului seconsideră:- sursă a sa este diversitatea intereselor, inclusiv politice, ale tuturor subiecţilor politici;- varietatea centrelor puterii (descentralizarea ei); caracterul multiplu,autonomia, competitivitatea subiecţilor politici;

- sistemul de „reţineri” şi contrapuneri, împotriviri;- separaţia puterilor;

72



- excluderea monopolului asupra puterii din partea unei forţe, partid,grup de putere sau a unui lider - pluripartitismul sau diversitateasistemelor de partid;- pluralitatea de căi şi mijloace de articulare a intereselor,

accesibilitatea lor pentru toţi: publicitatea, transparenţa, libertateainformaţiei;- lupta liberă a forţelor politice, competitivitatea elitelor, posibilitateaînlocuirii lor.

Principiul egalităţii. Înţelegerea contemporană a acestui principiu rezultă din aceea că în condiţiile democraţiei este posibilă şichiar inevitabilă inechitatea social-economică a cetăţenilor.Democraţia presupune doar egalitatea politică a tuturor cetăţenilor în

faţa legii, independent de starea lor socială şi materială, dar nu poategaranta unul şi acelaşi nivel de viaţă. O astfel de inegalitate, deşi dediferit grad, atestăm în toate democraţiile contemporane. Însă statulîntreprinde măsurile necesare pentru asigurarea unui nivel suficient desecuritate socială pentru grupurile sociale, care au nevoie de susţinere.Acesta este conţinutul diverselor politici sociale, în deosebi cele care privesc ajutorarea păturilor social vulnerabile.

Atribut al democraţiei este principiul separaţiei puterilor, în

conformitate cu care puterile legislativă, executivă şi judecătoreascăsunt separate şi independente una de alta. În acelaşi timp, aceste puteriinteracţionează între ele în procesul elaborării şi realizării politicii destat. Fiecare din ele are competentele sale. Puterea judecătorească esteindependentă faţă de Parlament şi Guvern. Ea asigură supraveghereaconstituţională şi poate anula sau bloca legile adoptate de Parlament şide asemenea deciziile Guvernului, dacă acestea contravin Constituţiei.

Din cele relatate rezultă de asemenea că democraţia nu seepuizează cu acel cod de reguli particulare ale vieţii politice, cireprezintă o construcţie integră, o aranjare a conducerii cu statul şisocietatea bazată pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului. Eaînglobează principiile, normele universale şi procedurile prin careacestea se materializează, fiind forma cea mai atractivă şi generală deorganizare statală a sistemului politic. Conţinutul ei este determinat de particularităţile sistemului. În ce limite şi cum se realizează principiile

universale şi procedurile democraţiei depinde de mai mulţi factori, printre care de caracterul subiecţilor politici şi societăţii civile.

73



Nu poate fi ignorată întrebarea „Cine guvernează?”, dar esteinadmisibilă şi subaprecierea şi a altei întrebări: „Cum se guvernează,cum se conduce?”. De aici analiza teoriilor democraţiei presupunedeterminarea criteriilor de comparare. În această calitate ne vor servi

cele două întrebări cardinale, pe care le-a formulat filosoful englezK.Popper: „Cine conduce?” şi „Cum conduce?” şi în dependenţă deaceea, care din aceste întrebări este scoasă în prim plan, se deosebescteoriile democraţiei.

3. Conceptele contemporane şi formele democraţiei

Întrebarea privind concepţiile şi formele contemporane ale

democraţiei este interesantă prin răspunsurile diferite pe care le dauiarăşi diferiţi autori la întrebările:

- Cine este poporul şi poate el în mod real conduce statul, şidacă da, atunci în ce mod ?

- Cum se formează reprezentanţa poporului?- Care sunt regulile democratice ale relaţiilor politice ?Concepţiile care pun în prim plan întrebarea “cine conduce”

recunosc în calitate de subiect de bază a puterii poporul în ansamblu

sau o parte a lui - grupuri mari sociale, clase. Aceste concepţii aparţinaşa numitor tipuri de democraţii colectiviste.

Concepţiile care i-au drept bază a puterii politice individul şicare clasifică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în parteformează seria de concepţii individualiste ale democraţiei. Din acesttip fac parte concepţiile liberale, în cadrul cărora accent se pune pe“cum trebuie de guvernat” - ceea ce înseamnă definirea democraţieidin punct de vedere al tehnologiei ei şi anume a mecanismelor participării membrilor societăţii în viaţa politică, la adoptareadeciziilor politice.

Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernăriicare nu este identic cu guvernarea de către popor ci care se manifestăca putere pentru popor. În aceste concepţii personalitatea se separă desocietate şi stat, dar atenţia principală este acordată asigurăriigaranţiilor instituţionale şi de alt gen pentru libertate individuală, care

ar preîntâmpina orice mod de intimidare a personalităţii de către putere. Democraţia liberală este apreciată ca un pas înainte pe caleaeliberării omului, respectării drepturilor lui fundamentale. Desigur şi

74



acest model de democraţie nu este perfect, are neajunsurile sale,deoarece subiect al puterii nu este demosul (poporul), ci reprezentanţiilui; după cum menţiona M.Weber: maselor li se oferă posibilitatea săaleagă dintre elitele concurente. Democraţia aici ni se prezintă ca

guvernarea politicienilor şi nu a poporului. Cel mai important înaceastă democraţie este scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor, alegerile.

În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan se punenivelul participării nemijlocite a înseşi maselor de cetăţeni înconducerea cu statul. Ideal al democraţiei este participarea cât mailargă a maselor la conducere. Conform unei teze a lui Lenin oricegospodină, bucătăreasă, poate conduce cu statul.

Democraţia identitară se construieşte pe fundamentul unităţiisocietăţii; ea se caracterizează prin dominarea voinţei statului asupravoinţei cetăţenilor; este exclusă competitivitatea intereselor sivalorilor. Aceasta este tabloul parţial al democraţiei socialiste; seabsolutizează rolul voinţei generale a poporului - fundament aldemocraţiei şi se ignoră autonomia unor subiecţi aparte inclusiv alindivizilor. Ca rezultat este subminată libertatea alegerii siautodeterminării politice a personalităţii, adică premiza fundamentală

a democraţiei. Posibilitatea reală si potenta de transformare ademocraţiei identitare în autoritarism şi chiar totalitarism, nu excludeaceasta concepţie din rândul celor care pretind să-i exploreze procesele politice contemporane.

Modelul teoretic al democraţiei concurente stă la bazaformelor existenţiale occidentale ale democraţiei multor ţări. Acestedemocraţii sunt reprezentate în câteva concepţii contemporane:concepţia tradiţional-liberală, concepţia democraţiei elitiste, concepţiademocraţiei participative. Diametrală concepţiei tradiţional-liberale ademocraţiei este concepţia democraţiei socialiste.

Vom face câteva specificări ale acestor concepte divergenteale democraţiei.

Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrina liberală.Ideea majoră a ei o constituie primatul personalităţii asupra statului.Anume ea este izvorul puterii, fundamentul societăţii civile şi a

statului. Altă trăsătură a acestei concepţii este preferinţa democraţieireprezentative celei directe. Elemente fundamentale ale democraţieireprezentative sunt constituţionalitatea şi limitarea dominaţiei politice.

75



Voinţa poporului se exprimă nu direct ci prin reprezentanţii lui aleşide către popor. Democraţiile liberale de cele mai multe ori se percepca fiind pluraliste. Preferinţele lui R. Dahl democraţiilor pluraliste se bazează pe următoarele argumente:

- aceasta democraţie presupune existenta a unui număr marede interese cât-de-cât organizate;- interesele organizate concurează între ele în vederea obţinerii

puterii politice şi a influenţei;- interesele concurente se controlează reciproc şi limitează

puterea ;- această concurenţă pluralistă a intereselor conduce spre un

anumit echilibru social, îi modul cel mai bun ţine cont de interesele

societale generale şi de grup în adoptarea deciziilor politice.Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza că în

realitate chiar în cazul obţinerii dominaţiei politice de cătremajoritatea democratică deciziile politice se adoptă de fapt de ominoritate - elita politică.

Aceasta concepţie are drept alternativă teoria democraţiei participative. Prin participare se subînţeleg toate felurile de participarea cetăţenilor în viaţa politică cu scopul de a influenţa asupra adoptării

deciziilor la diferite niveluri şi instituţii ale sistemului politic. Aceastăconcepţie argumentează democratizarea multilaterală a vieţii sociale, politizarea şi dreptul participării personalităţii în adoptarea deciziilor în toate domeniile vieţii prin dreptul la vot. Literatura politologicăsesizează caracterul utopic al acestei interpretări.

Concepţia socialistă se fundamentează pe recunoaştereaunităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice. Ea porneşte de la caracterul şi conţinutul clasial al democraţiei şi estecontradictorie din însăşi interiorul ei. Ea poartă un caracter colectivist,recunoaşte primatul generalului asupra singularului, adicăindividualului, nu recunoaşte pluralismul, diversitatea socială şiideologică. Teza principală a democraţiei socialiste este înţelegereademocraţiei ca formă de organizare a statului în care conduce poporul. Participarea maselor în conducerea cu statul sunt teze aledemocraţiei socialiste. Identificarea democraţiei cu statul a avut în

calitate de dezvoltare teza leninista despre dispariţia statului, dispariţiademocraţiei.

76



Ştiinţa politică contemporană este în căutare de noi forme aledemocraţiei. În rândurile de mai jos vom trece în revistă principaleleei achiziţii în acest sens.

„Democraţia informaţională” – este forma pe care o

elaborează M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă formacontemporană de organizare a societăţii.Filosoful canadian M. Bunghe dezvoltă ideea „căii a treia” de

construcţie socială în contrapunere capitalismul şi socialismul, propunând concepţia „tehno-democraţiei integrale” acest sistem seîntemeiază pe ştiinţă şi este chemat să lărgească democraţia politicăexistentă.

Acestor concepţii le face companie „teoria economică a

democraţiei”, care ocupă un loc tot mai important printre ele. Ea esteconstruită în baza chipului Homo ekonomikus – Omului economic – omului informat multilateral, capabil să acţioneze raţional şi să obţinămaximum de câştiguri pentru sine. Ex-preşedintele american Clinton acalificat democraţia occidentala contemporana ca democraţia de piaţă.

Din aceste înregistrări rezultă multitudinea de abordări ademocraţiei, adecvate complexităţii realităţii contemporane şi formeleei existenţiale, inclusiv diversităţii ideologice şi conceptuale.

Democraţia are atît avantaje cît şi neajunsuri, laturi puternicecît şi slabe. Prin posibilităţile sale largi şi perspectivele saledemocraţia a provocat aşteptările pe care nu le-a realizat. Iar prinspiritul său tolerant şi de acceptare a tuturor părerilor ea a deschisspaţiul întins şi direcţii, care tind să nimicească. Alta nici nu poate fidemocraţia, întrucât acesta e elixirul ei, avantajul ei. Pentru zilelenoastre cu atât mai mult ne putem solidariza cu observaţia lui W.Churcill: „democraţia este o formă rea de conducere, dar nimic mai bun omenirea încă nu a inventat...”

Mai sus deja a fost relatat, că democraţiile competitive sunt proprii ţărilor dezvoltate. Reieşind din principiul „caracterulsistemului partidist” pot fi evidenţiate trei varietăţi de democraţieconcurente – bipartide, pluripartidiste, cu partid dominant.Ţările Europei Occidentale se caracterizează ca democraţii cu sistem pluripartidist (de la 12 partide în Olanda până la 4 sau 3, în Belgia,

Germania ş.a.)Modelul american este marcat de bipartidism – în bazatradiţiei politice. În SUA există regimul democratic în forma

77



prezidenţială. Este vorba de regimul constituţional în care putereaexecutivă – compusă prin exclusivitate din Preşedinte, şi ceaLegislativă – Congresul – sunt juridic independente una faţă de alta,deşi interacţionează şi se controlează reciproc în limitele definite de

Constituţie. Separaţia puterilor nu este strictă. Preşedintele participă la procesul legislativ, folosindu-se de dreptul „veto”, pe de altă parteCongresul participă la funcţia executivă, întrucât numeşte un şir defiguri – funcţionari înalţi şi ratifică tratatele. Congresul îndeplineşte şifuncţii judecătoreşti: dispune de dreptul de „impeachement” (demisiaPreşedintelui) – în caz de încălcare de către acesta a Constituţiei.Elemente importante a sistemului american de separaţie a puterilor seconsideră:

- tehnologiile diferite de formare a organelor supreme ale puterii ( Congresul este ales prin alegeri directe după circumscripţiielectorale, iar preşedintele –prin alegeri indirecte, de către Colegiulalegătorilor, care sunt aleşi prin scrutin general);

- diferă termenele competenţelor fiecăruia din organele Puteriide Stat: membrii Congresului şi a camerei reprezentanţilor, acesttermen este de 2 ani, Senatorii – 5 ani, Preşedintele – 4 ani, membriiJudecătoriei supreme se numesc pe viaţă;

- fiecare din ramurile puterii nu dispune de împuternicirimonopoliste în domeniul său de activitate, dar într-o anumită măsurăeste limitată de împuternicirile altora din Puteri – mecanism care estecalificat ca sistem de „reţineri”. Democraţia americană este pluralistă,ea este legată cu diversitatea grupurilor de interese de un adevăratmozaic de diverse asociaţii (religioase, profesionale, familiale, localeetc.) ale societăţii civile.

La baza democraţiei americane stau 3 principii:a) egalitatea tuturor oamenilor, tuturor membrilor societăţii

(toţi sunt creaţi egali); b) libertatea lor de autorealizare;c) recunoaşterea capacităţilor fiecăruia şi a societăţii de a se

perfecţiona.Aceste principii constituie esenţa valorilor liberale,

individualiste americane, care în ansamblu formează credinţa

americană. Democraţia americană este apreciată drept model al puterii poporului. Aceasta nu înseamnă că ea este perfectă. Prima ţine defaptul că principiul majorităţii, după cum observă politologul

78



american Parenty, a fost „încâlcit” cu dreptul „veto”, - cu el esteinvestită minoritatea şi sistemul electoral şi are contrazicerile sale: laalegerea Preşedintelui participă doar 1/3 sau chiar 1/4 din alegători.Aproximativ jumătate din cetăţeni cuprinşi în vârsta 18-25 ani nici nu

se înregistrează pentru a participa în alegeri. La sectoarele electoralese prezintă ceva mai bine de jumătate din alegătorii înregistraţi.De acelaşi tip de democraţie tradiţional–liberală ţine şi

modelul anglo–european al democraţiei, inclusiv poliarhia(pluralismul elitelor, care influenţează asupra adoptării deciziilor politice). Acest model este de asemenea pluralist. Pe lângă acesteamodelul anglo–european îşi are specificul său ea se consideră formăclasică a democraţiei europene. Bazele ei teoretice le-a elaborat J.

Lock – unul din clasicii ştiinţei politice. Aceasta este democraţiareprezentativă a Marii Britanii – patria parlamentarismului.

Latura inalienabilă a acestei democraţii este dominaţiadrepturilor. În această democraţie este minimă constrângerea politică; poliţia este nenumeroasă, poliţiştii nu sunt înarmaţi cu pistoale saualte forme de armament. Şi totuşi în Irlanda de Nord violenţele politice par a fi ceva obişnuit. Aceasta este o dovadă acontradictoriului modelului anglo–european de democraţie. Specificul

său o are şi separaţia puterilor: Supremaţia Puterii Legislative asupracelei executive şi investirea Guvernului cu dreptul de iniţiativălegislativă; altă particularitate a democraţiei britanice esteconvieţuirea cu forma monarhică a statului. Englezii se autoapreciazăca democraţi prin tradiţie: este cunoscută în acest sens fraza înaripatăa lui W.Churchil: „Eu sunt democrat, pentru că sunt englez ”.

Specificul său îl are şi modelul francez al democraţiei:- întărirea legitimităţii puterii executive;- Preşedintele este ales prin scrutin general direct, în esenţă nu

depinde de parlament întrucât după legitimitate este egal cuParlamentul;

- Guvernul este responsabil în faţa Preşedintelui şiParlamentului, deoarece numai aceştia sunt aleşi de popor;

- Parlamentul deţine împuterniciri de a elabora legi şi de acontrola Guvernul în limitele prevăzute de lege, iar în caz de

necesitate de al elibera, adică a-i cere demisia (a-l trimite în„vacanţă”);

79



Democraţia franceză este fidelă tradiţiei care vine de la MareaRevoluţie franceză. Ea include drepturile şi libertăţile omului şicetăţeanului, proclamate în vestita Declaraţie de la 1789.

3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după

a.90În anii 1990 R.Moldova – lipsită de o societate civilă viguroasă, destat de drept şi orice fel de experienţă democratică anterioară, reuşisesă etaleze cu toate acestea, o politică surprinzător de competitivă şidemocratică. Afirmarea pluralismului în R.M. nu se înscrise în cadrulmodelului tradiţional de edificare a instituţiilor democratice. Ceea cese construieşte în R.M. nu este o democraţie concurenţională în careliderii sunt preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste, dar mai

degrabă un caz de autoritarism eşuat, ori cum le mai zic, pluralism prin omisiune, (Luvan A.Way, „Journal of Democracy”, vol. 13, nr. 4,art. 2002, reprodus în „Democraţia”, nr.2, 2003) – o formă decompetiţie specifică statelor slabe.

În viziunea lui Luvan A.Way, pluralismul prin omisiune estecaracteristic acelor ţări în care concurenţa politică instituţionalizatăsupravieţuieşte nu atât datorită faptului, că liderii sunt ataşaţi valorilor democratice ori pentru că agenţii societăţii reuşesc să se impună in

viaţa politică, cât pentru că administraţia este prea fragmentată, iar statul – prea slab pentru a instaura o orânduire autoritară într-uncontext internaţional de structură democratică. Aceste ţări sunt prinseîntr-un paradox: tocmai slăbiciunea statului şi fragmentareaadministraţiei care promovează pluralismul este în acelaşi timpexplicaţia ineficienţei guvernării, fiind o piedică serioasă în caleaconsolidării democraţiei pe termen lung.

Republicii Moldova îi lipsesc majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltareademocratică. Cu toate acestea aici se înregistrează un pluralismsurprinzător. Ea se remarcă prin cea mai robustă structură democraticădin fosta URSS cu excepţia R.Baltice. Confruntându-se cu sărăcia,declinul politic, conflicte etnice, cu o societate civilă plăpândă şi unstat de drept fragil R.M. întruneşte aproape în totalitate standardeleunei democraţii minimale:

- alegerile sunt foarte competitive (1990, 1994, 1998, 2002,2004), aceste alegeri au cauzat modificări serioase în compoziţia politică şi ideea logică a parlamentului;

80



- mediile din Moldova post-sovietică exprimă o varietate de puncte de vedere, chiar dacă aceste canale de exprimare se află în posesia statului sau a partidelor;

- între anii 1994-2000 Curtea Constituţională din Moldova a

jucat un rol crucial în medierea conflictelor dintre diferite ramuri ale puterii;- legislativul a pus în permanenţă restricţii în faţa autorităţii

prezidenţiale, într-un grad nemaintâlnit la vecinii din spaţiul postsovietic;

- în 1994 legislativul practic îl exclude pe preşedintele Snegur din procesul de elaborare a Constituţiei (o făcea spicherul Lucinschi).

După ce devine preşedinte – Lucinschi se confruntă cu

aceleaşi probleme. În anul 2000, legislativul contracarează eforturilelui Lucinschi de a consolida instituţia preşedintelui prin votareaeliminării prevederii constituţionale, conform căreia preşedintele esteales de către popor. Instaurarea sistemului parlamentar n-a favorizatevoluţii democratice în Moldova, din contra cu instalarea comuniştilor la putere (cu 71 din 161 locuri ale parlamentului unicameral),competiţia politica se limitează evident în mai multe aspecte (atacurilela adresa opoziţiei), interzicerea temporară în 01.2002 a PPCD;

atacurile la adresa presei libere, cenzura mass-media; ignorareaintereselor spirituale ale populaţiei autohtone (cu limba, istoria, TVR-1 ş.a.)

În Moldova, tensiunile identitare mult mai acute de altfel decâtcele din Ucraina, au fost suficient de percutante pentru a nu permiteunui singur grup politic de a monopoliza puterea politica din ţară.Aceasta polaritate creează probleme serioase pentru guvernare şiconsolidarea democratica pe termen lung. Polarizarea neutralizeazăeforturile de concentrare a puterilor politice.

Cum ar putea fi găsit compromisul cu puterea de dragulunităţii naţionale? Care ar fi aceste de dragul reîntregirii„ţării”(rezolvarea conflictului din Transnistria)?

Polarizarea pe marginea chestiunilor naţionale a împiedicateforturile legislativului dominat de comunişti de a dicta anumite politici ( în primul rând cu limba şi istoria, pentru că altele totuşi

comuniştii le promovează – revizuirea reformei administrative,strâmtorarea activităţii firmelor moldo-occidentale, favorizareacapitalizării ruseşti ş.a.).

81



Rolul polarizării asupra problemelor naţionale în promovarea pluralismului scoate în evidenţă o dilemă importantă pe care o creează pluralismul prin omisiune. Acolo unde societatea civilă şi statul dedrept sunt slabe, factorii care fac ca pluralismul să devină operant prin

eliminarea tentaţiilor autoritare ale liderilor politici pot bloca, înacelaşi timp, consolidarea unei guvernări democrate eficiente şistabile.

Concluzii:1) Democraţia este o concepţie a grecilor antici,

succesul ei depindea de cetăţenii săi care se guvernau direct şi care îşiidentificau responsabilităţile cu soarta polisului. Aceasta identifica

statul şi societatea şi oferea posibilitatea atât bogaţilor cât şi săracilor de a se guverna singuri.

2) Pe parcursul istoriei au existat trei perioade dedezvoltare a democraţiei: democraţia antică (directă), modernă şidemocraţia viitorului (cu manifestare indirectă şi mai puţin directă).Evenimentele politice de la sf. sec XX au demonstrat triumfulregimului democrat asupra celorlalte.

3) Principiile de bază ale democraţiei sunt: existenţa

unui cadru legislativ şi o lege fundamentală; separaţia puterilor în stat;asigurarea votului universal, direct, secret; existenţa pluralismului politic; existenţa unor mijloace de informare în masă libere etc.

4) Democraţia politică este o macrodemocraţie, iar democraţia grupurilor şi platformelor sunt microdemocraţiisubordonate celei dintâi.

5) În Republica Moldova ca şi în fostele ţărisocialiste progresul spre democraţie este garantat de Constituţie.Tranziţia prevede schimbări de la un sistem supercentralizat deguvernare la un sistem ce include pluripartidisul, pluralismul politic,cultura politică, comportamentul civic onest, apariţia organizaţiilor nonguvernamentale etc.

6) Putem considera democraţia ca fiind o formă deorganizare şi conducere a societăţii prin intermediul cetăţenilor, ţinândcont de voinţa acestora. Regimul democratic garantează liniştea

membrilor societăţii, acesta funcţionează pentru bunăstarea poporuluisău şi viitorului său.

82



Tema 7. Partidele politice

A doua poziţie după stat în sistemul politic al societăţii oocupă asociaţiile, organizaţiile, mişcările obşteşti şi social-politic. Ele pot fi politice, parţial-politice şi non-politice. Din rândul primelor fac parte partidele politice.

Organizaţiile politice reprezintă asociaţii, uniuni, comuniuni benevole de oameni create pentru satisfacerea (atingerea) anumitor scopuri, pe care şi le propun. Ele, de regulă se caracterizează prin: a)

existenţa anumitor structuri clar exprimate; b) distribuirea funcţiilor între subdiviziunile lor structurale; c) caracterul sistematic dedesfăşurare a acţiunilor (activităţii); d) calitatea de membru(individual sau colectiv) al acestor organizaţii.

Organizaţii politice pot fi considerate diversele uniuni,asociaţii ale cetăţenilor, orientate spre activitate politică de tineret,feministe, ale veteranilor etc., care îşi propun şi anumite scopuri politice.

Organizaţiile politice, trebuiesc deosebite de cele obşteşti, caredispun şi de funcţii politice cum ar fi de exemplu organizaţiilesindicale, asociaţiile cooperatiste, de creaţie ş.a.

Desigur cel mai elocvent exemplu de organizaţii politice sunt partidele politice despre care vom vorbi în cadrul prelegerii date.

Planul:1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice. Repere teoretice privind definirea partidelor politice2. Tipologizarea partidelor politice3. Funcţiile partidelor politice4. Sisteme de partid5. Partidismul în R. Moldova

1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice. Repere

teoretice privind definirea partidelor politiceDacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice putem spunecă forme incipiente nepurtând această denumire au existat încă din

83



antichitate, însă partidele în sensul modern al cuvântului apar multmai târziu - în secolele XVIII-XIX şi îşi continuă biografia până înzilele noastre. Primele partide politice apropiate de sensul modernapar în interiorul Parlamentului şi reprezentau nişte forme de

organizare contestate în numele unităţii politice. În societateamodernă partidele politice s-au impus ca elemente componenteincontestabile ale realităţii politice într-o bună majoritate a ţărilor lumii.

Procesul apariţiei partidelor trebuie privit în strânsă corelaţiecu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci odată cutranspunerea în viaţă a ideii reprezentativităţii în viaţa publică. Înansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi

considerate statul şi partidele politice.Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de

aici derivă două definiţii. Definiţia în sens larg stipulează că partidele politice sunt acele asociaţii care participă la lupta pentru putere.Definiţia în sens restrâns consemnează că partidele politice suntorganizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şiinfluenţarea puterii şi care sunt legate de regimul democratic al puterii.

Filosofia modernă (de la iluminiştii francezi ca Montesquieu şi până la Jefferson) resping fenomenul partidist datorit conflictului pecare acesta îl induce în interiorul statului. Pentru Rousseau careconsidera democraţia directă ca unica formă de democraţie şi ca ataredemocraţia devenea imposibilă, reprezenativitatea parlamentarilor devenea o formă de sclavaj politic. Montesquieu considera cărepublica poate fi democratică sau aristocratică, însă cea democraticănu poate funcţiona decât în cazul statelor mici (democraţia este directăîn viziunea acestuia). El explica cauzele apariţiei partidelor politicedar îşi manifesta suspiciunea în privinţa guvernării prin partide şi alcaracterului conflictual al societăţii care se bazează pe partide politice.Partidele politice pot duce la un conflict între executiv şi legislativ. În plina perioadă a alegerii constituţiei americane (1787) „Scrierilefederaliste” reprezintă punctul de vedere al celor care susţineaunecesitatea unui guvernământ puternic şi sprijinul pe care aceştia îl

dădeau transformării confederaţiei în federaţie. Madison elaborează oteorie a facţiunilor politice, primul nume al partidelor care însăevidenţiază aspectele nocive ale aceste organizaţii. Facţiunile

84



contribuie la instaurarea dictaturii, deci pentru el soluţia o constituiafederalizarea.

Primii doi cercetători ai fenomenului partidist, MoiseiOstrogorschi şi Robert Michels, vor critica partidele politice. Prima

lucrare despre partide politice apare în 1901 cu numele de „Partidele politice şi democraţia” publicată de M. Ostrogorschi. El analizeazăevoluţia în secolul XIX a partidelor politice americane şi englezeşti.El acuza deriva antidemocratică a partidelor politice pentru a rămâneîn contact cu cetăţenii. Analizând partidele americane acesta acuzătransformările lor, odată cu creşterea corpului politic, ca pe omanipulare care viciază voinţa generala. Începând cu 1828 setransformă sistemul de alegere a preşedintelui american. Andrew

Jackson preşedintele ales atunci era reprezentantul partiduluidemocrat.

În 1913 Robert Michels publica lucrarea „Tendinţe oligarhiceale partidelor politice” în care analizează raporturile dintre structurade partid şi democraţie. Michels face un studiu monografic alPartidului social-democrat german. Analiza demonstrează că partidele politice sunt organizaţii şi ca orice organizaţie se birocratizează. Acest proces se datorează profesionalizării politice. Totodată Michels

precizează că cu cât un grup este mai organizat cu atât el este maioligarhic ceea ce reprezenta ”legea de fier a oligarhiei”. Conformopiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise.

O concepţie total diferită de cele prezentate anterior o areRaymond Aron în lucrarea „Democraţia şi totalitarismul” acestaelaborează o teorie a societăţii democratice în care rolul central îl joacă partidele politice. Aron deosebeşte între societăţile totalitare încare pe lângă o ideologie unică, dispariţia societăţii civile, secaracterizează şi prin existenţa factică a unui singur partid. Toateacestea spre deosebire de societatea democratică care secaracterizează printr-un sistem constituţional în care partidele politiceau datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaşte îndreptăţireaaltor poziţii şi de a asigura guvernarea pe perioade de timp limitate.Regulile jocului sunt atât juridice cât şi implicite, pe care partidele politice le respectă chiar dacă sunt mai puţin conforme cu legea.

Partidul are mai multe nivele de organizare în funcţie denumărul de membri şi de influenţa electorală. În privinţa raportului cu

85



membrii partidul politic apare ca o convenţie care stabileşte cât destrânsă este relaţia dintre partid şi individ.

Primul nivel al participării la viaţa politică este constituit deelectorat. Electorii reprezintă forma cea mai slabă de ataşament faţă

de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijină partidul. Anumite partide cu influenţă dispun de un număr de persoane care îşi păstreazăataşamentul indiferent de situaţie.

Al doilea nivel este constituit de către simpatizanţi, aceştia nusunt membri dar spre deosebire de electori participă la reuniunile publice. Varsă ocazional sume de bani, sunt asumaţi ca resursemediatice în funcţie de notorietatea lor – artişti, sportivi, savanţi.

Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt

persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsă periodicsume de bani numite cotizaţii, aceasta fiind cea mai strânsă legăturăcu partidul. Un partid îşi formulează lista cu membri în funcţie decotizanţi.

Un al patrulea nivel este reprezentat de militanţi, adică aceimembri care îşi dedică o parte din timp activităţilor de partid:împrăştie presa, scriu scrisorile şi declaraţiile, participă la campaniileelectorale. Dintre militanţi sunt selecţionaţi funcţionarii care sunt

plătiţi, în cazul partidelor de masă aceştia din urmă sunt în modobligatoriu militanţi, iar in cazul partidelor de cadre funcţionarii suntspecialişti. Totodată în cadrul partidelor de masă funcţionarii aspiră laocuparea poziţiilor de conducere.

Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de partid sunt acele persoane care au dreptul să reprezinte partidul înraport cu terţii şi cu statul şi care determină strategia şi stabilesctacticile partidului, dispun de autoritate instituţională pentru a obţineacordul partidului în luarea deciziilor. Ei fac parte din elita politică.

2. Tipologizarea partidelor politiceTipologiile partidelor politice nu vor cuprinde niciodată

diversitatea pe care ne-o oferă realitatea socială dintr-o ţară sau alte.Din bogăţia de caracteristici pe care le are la dispoziţie, ele încearcă săle sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară detectareaasemănărilor şi deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi clasificate

după o mulţime de criterii, cele mai importante fiind prezentate mai jos:

86



Clasificarea în funcţie de gradul de organizare ne prezintătabloul partidelor după cum urmează:

Partide de cadre: Atunci când au apărut partidele, ele nu aveaudecât foarte puţini membri. Cetăţenii mai de vază au hotărât să se

asocieze, activităţile lor fiind mai degrabă voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucruînţelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult maimare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştiafaţă de partid este de cele mai multe ori slabă.

Partide de mase: În comparaţie cu partidele burgheze,constituite deseori din fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreştiau dispus încă de timpuriu de un aparat partinic bine organizat, având

un număr relativ crescut de membri (partid de membri). Partidele demasă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt şi ele foarte bineorganizate. De aceea, ele îşi pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor.

Clasificarea după funcţiile şi poziţia ocupată în cadrulsistemului politic deosebeşte:

Partide de guvernământ: Acest tip de partide a ieşit câştigător în urma câştigării alegerilor, constituind guvernul până la următoarele

alegeri. În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ înacelaşi timp care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie.

Partide de opoziţie: Acest tip de partide au pierdut alegerile,formând astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista maimulte partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a avansa în faţaalegătorilor prin mesage-program constructive, realiste şi mai elevate,oferind o alternativă în perspectiva alegerilor viitoare.

După indicii cantitativi se cunosc partide mari şi partide mici(tipologia lui Tocqueville).

Mai pot fi enumerate şi alte feluri de clasificări ale partidelor: partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide detendinţe, partide de interese etc.

Aceste clasificări vorbesc despre numărul mare şi varietatea partidelor politice.

3. Funcţiile partidelor politice

În cadrul oricărei societăţi democratice partidele politiceexercită un rol major în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. De regulă acest rol se exprimă şi se manifestă prin funcţiile

87



exercitate de partidele politice. Din rândul acestor funcţii vomevidenţia următoarele:

- funcţia politică. Rolul, atributele, prerogativele acesteifuncţii nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele

politice aflate la putere au rol major în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor şi aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. În schimb pentru partidele aflate în opoziţie rolul acesteifuncţii este de a monitoriza, de a influenţa puterea, de a prezentaopiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şineâmliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituţionale.Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui partid

aflat în opoziţie.- funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de

menţinere a unei permanente legături, comunicări cu propriileorganizaţii, membri şi simpatizanţi. Formarea şi pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid şi de stat în condiţiile aflării saurevenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuţie aacestei funcţii.

- funcţia teoretico-ideologica vizează mai multe obiective:

*elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigmedoctrinare la condiţiile social-istorice, la obiectivele şi sarcinileurmărite de partid;

*elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politicea partidului;

*organizarea, susţinerea şi ducerea luptei ideologice împotrivaaltor partide şi formaţiuni politice.

Această funcţie devine deosebit de activă în perioada lupteielectorale, ea organizând, orientând şi conducând lupta politică a partidului.

- funcţia civică, formativ educativă şi patriotică atât vizavi de propriii membri de partid cât şi simpatizanţi.

4. Sisteme de partidSistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de

structurare, de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii politice

dintr-o societate. El se refera cu precădere la numărul partidelor politice care exista intr-o societate si prin a căror participare sederulează, se realizează viata politica din cadrul acesteia.

88



Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oaraîn perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică.Sistemul partid nu se reduce la totalitatea partidelor politice din cadrul

unui stat. Noţiunea dată poate fi utilizată cu două sensuri: 1)accepţiunea largă, care presupune totalitatea partidelor dintr-un stat;2) în sensul îngust se au în vedere partidele importante. În modsimplist putem spune că sistemul partidist reprezintă totalitatea partidelor politice dintr-un stat care participă la actul guvernării. Noţiunea de sistem partidist încorporează toate partidele existente însocietatea concretă, indiferent de mărimea, rolul şi statutul lor, defundamentele şi orientările ideologice. Această precizare ni se pare

necesară, întrucât exista tendinţa de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele care nu au fost la putere şi nici nu pot ascede laaceasta.

Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toatesocietăţile, ci el depinde în fiecare ţară de o serie de factori printrecare:

a. momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei; b. natura regimului politic;

c. nivelul organizării şi funcţionării vieţii politice în general, acelei partidiste în special;

d. obiectivele şi sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau naţional, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în special cea legată de democratism, sauînfăptuirea unor obiective ale luptei de eliberare naţionala;

e. anumite tradiţii istorico-naţionale.Astăzi sistemul partidist se structurează şi evaluează în funcţie

de doua criterii esenţiale:1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin

aceasta dau şi asigură funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghide vedere avem următoarele tipuri de sisteme partidiste:

a) monopartidiste; b) bipartidiste; c) pluripartidiste.În cele ce urmează le vom da o caracteristică dintre cele mai

generale şi succinte.

Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid

89



politic. O asemenea situaţie se întâlneşte în împrejurări diferite, fiindgenerată de următorii factori cum ar fi:

- în cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politicţine de momentul iniţial al apariţiei partitismului, în special de lupta

antifeudală când forţele progresiste de esenţa burgheza s-au grupatintr-un singur partid politic, de regula liberal;- în alte societăţi constituirea monopartitismului a fost legat de

îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinereaindependenţei, unitatea naţională, înlăturarea subdezvolării, etc.). Înaceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea forţa, unitate programatică coerenţa s-au grupat într-un singur partid politic.

Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru

perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituitcaracteristica determinantă a vieţii politice. Important este că acestestări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la instaurareaunor regimuri dictatoriale;

Monopartitismul mai este atestat şi în perioade de maximăcriză, când forţele reacţionare pentru a-şi instaura propria putere,dictatura, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul în perioada interbelică cu regimurile fasciste din Germania şi Italia.

Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majoră, determinantăa regimurilor comuniste din Europa răsăriteana, Asia şi AmericaLatină.

Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şifuncţionalitatea a două partide politice. El se întâlneşte în aproapetoate fazele vieţii partidiste democratice, la începutul acesteia, în perioada de dezvoltare şi maturizare a lui.

Factorii care au provocat apariţia bipartidismului au fostmultipli şi diverşi. Momentul apariţiei lui poate fi legat de cel alapariţiei partidelor politice, in speţă a luptei antifeudale, când celedouă forţe combatante-burghezia şi cea feudală, s-au organizat fiecareîntr-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator.

Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politiceşi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea societăţii.

Democratismul politic a determinat şi el apariţia

bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituitfundamentul pe care s-a născut şi dezvoltat pluripartitismul.

90



Un caz relevant de bipartidism este acela al SUA, unde găsim partidele republican şi democrat care îşi au originea în lupta deindependenţă a coloniilor engleze din America de Nord, eleguvernează de peste două secole alternativ.

Bipartidismul este expresia a două partide puternice ceguvernează într-o ţară şi care au tradiţie. Cele mai relevante exemplesunt: Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă.

Sistemele bipartidiste cunosc mai multe variante: sisteme bipartidiste pure sau integrale, în care două partide ajung la puterealternativ, la anumite perioade (Marea Britanie, SUA, Canada, NouaZeelandă) şi sisteme bipartidiste imperfecte sau cu două partide şi jumătate. Acestea se caracterizează prin faptul că unul dintre partidele

mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenţă electorală mai slabă decât a primelor două.Exemple servesc sistemele de partide din Germania, Austria,Australia.

Pluripartitismul sau multipartidismul a apărut în perioadainterbelică şi s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război mondialîn ţările din Europa occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia pluripartitismului constau in: a. impunerea şi generalizarea votului

universal. Acest fenomen politic a adus in prim-planul vieţii politicemultiple şi diverse grupuri si segmente sociale care pentru a-şi promova interesele, a se exprima şi manifesta în viaţa politică şi-aucreat propriile partide politice; b. complexitatea vieţii sociale,diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi categoriilor sociale adeterminat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice care, pentru a se materializa şi exprima în practica sociala aveau nevoie de propriile partide si formaţiuni politice; ex. doctrina comunistă- partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creştină sausocial-democrată şi partidele lor respondente - ecologiste, creştin-democrate sau social-democrate, etc. c. dezvoltarea şi amplificareademocratismului politic la rândul său a impus de asemenea apariţiaunor partide politice.

În cazul multipartidismului de asemenea putem face odiversificare: sistem multipartid cu partid predominant şi sistem

multipartid fără un partid predominant. Sistemul multipartid cu un partid dominant se referă la situaţiile când există un partid major,căruia îi revin constant cca. 40% sau mai mult din totalul voturilor,

91



sau, în orice caz, aproximativ de două ori mai multe voturi decât partidului imediat următor în ce priveşte performanţa electorală.

Sistemele multipartidiste sunt caracteristice Europei de Vest:Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Suedia, Norvegia, Finlanda,

Danemarca, Irlanda, Portugalia, Spania.Prin principiile şi valorile pe care le promovează, multitudineaopţiunilor politice şi ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidist dar în deosebi cel pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat în Angliaiar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.

Partitismul în R. MoldovaPartidele politice în Republica Moldova apar în rezultatul

democratizării vieţii şi a prăbuşirii regimului totalitar.Pornind de la perioada scurtă de existenţă a sistemului

partidist în RM, de la caracterul tranziţional al sistemului politicconsiderăm că este prematur de a vorbi de un sistem partidistcristalizat şi cert, ci doar de careva tendinţe constante. Ele se reduc,reieşind din cele patru scrutine, la tendinţa spre pluripartitism cu un partid dominant sau cel puţin cu un partid-pivot.

Distanţa dinte extremele eşichierului politic este considerabilă.

Partidele care constituie acele extremităţi se află într-o contrapunere principială, cel puţin la nivel de doctrină şi declaraţii, practica fiind plină de răsturnări de situaţie. Ele sunt, într-adevăr, relevante, dar numai la nivel electoral şi nicidecum guvernamental. Multe din partidele politice prezente în parlament sunt doar sateliţii "centrelor de putere" electorale.

Durata existenţei partidelor în avanscena politică, cu miciexcepţii, este de scurtă durată. Ceea ce nu permite de a opera cucomponente stabile ale sistemului.

Sintetizând putem spune că partidul politic este o asociaţie decetăţeni cu caracter durabil, formată din adeziunea liberă a membrilor, pe baza intereselor şi ideilor comune, care urmăresc schimbarea sauconservarea unei ordini socio-economice, cucerirea sau exercitarea puterii de stat.

Funcţiile partidelor sunt multiple cea de sinteză putând fiexpusă astfel - de a ajuta grupurilor largi de cetăţeni să-şiconştientizeze propriile lor interese, de a-i atrage în viaţa politică,

92



inclusiv şi din rândurile lor oameni capabili şi responsabili deguvernare, când partidul respectiv va prelua puterea.

Literatura de specialitate clasifică partidele după un şir decriterii, fapt care vorbeşte despre caracterul lor pestriţ şi numărul lor

mare. În fiecare ţară găsim un partid, două sau mai multe, iar locul şirolul lor formează ceea ce se numeşte sistem de partide care pot ficlasificate în sistem monopartidist, bipartidist, pluripatidist. Sistemul partidist reprezintă un element important al sistemului politic. Eldetermină, la cel mai înalt nivel modul de funcţionare şi realizare a puterii prin relaţia sa directă cu statul. În aspect particular sistemul partidist determină sau influenţează sistemul de guvernare, influenţă

concretizată în stabilitatea guvernelor, accesul la putere al diferitor pături sociale, relaţiile dintre acestea.

Tema 8. Liderismul politic

Toate temele politologiei sunt strâns legate cu problemele puterii politice. Funcţiile şi prerogativele puterii se realizează de

oameni concreţi, printre care cei mai importanţi şi responsabili suntelitele politice şi liderii politici. Mecanismul realizării puteri politicenu poate lucra fără un astfel de actor (agent) precum este liderul.Acesta ocupă locul central în raporturile de putere. Liderismul politicîntr-o formă mai pronunţată şi desfăşurată exprima esenţamecanismului real de realizare a politicii în societate. Influenţafactorului subiectiv al liderismului politic se face extrem de vădită,actuală şi importantă în condiţiile contemporane, mai ales pentru noiledemocraţii, care au luat naştere pe ruinele regimurilor nedemocratice-autoritare şi totalitare. Anume de tipul acestui liderism, de curajul,calităţile pozitive în mai multe aspecte ale acestuia, de autoritatea luiîn faţa maselor şi susţinerea lor în transpunerea în viaţă a ideii, platformei, programului politic, depind succesele unei sau alteia dinţările (statele) în rezolvarea complicatelor probleme şi sarcini aletranziţiei.

Planul1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică aactivităţii şi relaţiilor.

93



2. Tipologia liderismului politic.3. Liderul şi masele.1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică

a activităţii şi relaţiilor

Cuvântul lider este de origine engleză („leader") şi în traducereînseamnă literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni,membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţăvădită asupra tuturor celorlalţi. Liderului îi sunt proprii anumitecapacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării activităţiiîn comun spre atingerea scopurilor comunităţii, manifestându-se atâtîn grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunităţi de proporţii mai mari- statale, zonale (regionale) sau chiar mondiale.

Noţiunea „liderism politic" este bogată după conţinut. Înaspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu oanumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al doilea rând,ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintresubiectul şi obiectul ei. Liderismul politic reprezintă o laturăimportantă a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiuneintegrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons,unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii.

Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării activităţiide grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică uneşte,direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă, acceptă şisusţine acţiunile lui. Doar este bine cunoscut că politica este legată curelaţiile dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor între semeniisăi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost şi sunt oameniicu interesele lor experienţa, idealurile, orientările valorile, emoţiile şicultura lor.

În condiţiile dominaţiei regimului totalitar după câte se ştie nuexistă o cerere de lideri, nici condiţii cât de cât adecvate de educare,formare, recrutare, toate acestea practic fiind neglijate. Liderii seformau în cabinete, exista un sistem de amplasare a cadrelor la posturide conducere elaborate de birourile de partid de diferite nivele.Forgerie universală de cadre de conducere era CC PCUS, SecretariatulCC, Biroul politic al CC ş.a. Lipseau condiţiile democratice adecvate

de amplasare a persoanelor concrete la posturi politice alegerile princoncurs, concurenţă, luptă cinstită, care ar demonstra publicului, căconducerea politică o constituie cei mai pregătiţi, experimentaţi,

94



cumsecade şi profesionişti dintre membrii societăţii. Şi nici elaborăriştiinţifice pe tema liderismului politic în cadrul învăţături marxiste n-au fost efectuate. Chiar în dicţionarele sociologice sau politiceaspectul politic al liderismului nu era prezent. Liderismul era

recunoscut doar într-o organizaţie sindicală, într-o competiţie sportivă,iar mai târziu conducători de partid, lideri.În occident, din contra, problema a fost studiată destul de

multiaspectual: psihologia şi psihiatria s-au ocupat cu studiul particularităţilor personalităţii liderului; psihologia socială precautăliderismul ca pe un proces de interacţiune a diferitor factori sociali şi psihologici; sociologia îl studiază prin prisma structurii sociale, înmare măsură au condus la aceea, că în literatura politologică nu există

o interpretare univocă a noţiunii „liderism politic". Se înainteazădiferite variante de interpretare a fenomenului. Concepţia psihologicăreduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile acestuia. Prinstudiul biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de calităţi prin care ei s-auevidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa, elasticitatea,arta de a comunica cu masele, a găsi compromisurile efective. Aceastăabordare este destul de autoritară în psihologia politică.

A doua variantă de abordare a problemei poate fi convenţionalnumită situaţională. Pentru ea este caracteristic faptul că nu atâtcalităţile şi trăsăturile pe care le are liderul contează sau valorează, ciînţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea ce vor sauaşteaptă masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este mereustrâmtorat de mediu, este obligat să se considere cu întreaga gama defactori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale ş.a.m.d.

A treia variantă de abordare a problemei liderismului rezultădintr-o înţelegere mai generală a politicii şi anume ,,Politica carealizare a puterii" şi „Politica ca liderisrn". Adepţii acesteiinterpretări a fenomenului dat se deosebesc de prima şi a douavariantă în dependenţă de recunoaşterea faptului include sau nuinclude liderismul politic elementul puterii. Prima o include, presupunând, că liderul politic într-un mod sau altul realizează puterea, pe dând a doua neagă faptul că liderismul ar include şi

exercitarea puterii. În cazul dat se aduc şi anumite exemple: unele persoane au fost lideri politici nedispunând de careva împuterniciri

95



constituţionale şi nedeţinând posturi politice oficiale (MahatmaGândi, Andrei Saharov ş.a.).

În fiecare din aceste abordări a chestiunii sunt elementeraţionale, de aceea ele nu trebuiesc neglijate sau contrapuse, deoarece

ele ne prezintă fenomenul în diferite ipostaze existenţiale.Politologia a mers pe calea sintetizării lor, iar ca rezultat avemmai multe definiţii ale liderismului politic, ca spre exemplu:liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţivaindivizi în scopul orientării membrilor comunităţii la anumiteacţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de ai forţa pe alţii săfacă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz, ar putea să nu le facă independent (I. Blondelle). Mult mai răspândită

este definiţia dată liderismului politic prin intermediul noţiunii„relaţii". Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o noţiunerelaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile dintre lider şi subalterni(conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează asupracelor conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.

Încercarea de a sintetiza şi generaliza deferite concepte(abordări) aparţine psihologiei politice. Una din reprezentantele eiMargaret Herman susţine, că pentru a înţelege liderismul politic este

important a şti câte ceva despre: personalitatea liderului, trecutul lui, procesul recrutării;caracteristicile grupurilor şi indivizilor, pe care el îi conduce şi

care îl acceptă/susţin;natura relaţiilor dintre lider şi cei conduşi – adepţi, susţinători;mediul social în care se produce liderismul;rezultatul interacţiunilor dintre lider şi conduşi în condiţii

specifice.Tipul concret de liderism politic va fi rezultatul îmbinării

acestor cinci componente. O astfel de concepere a liderismului politicni se pare productivă, deoarece permite a ţine cont de diferite aspecteale lui.

În politologia apuseană problema liderismului este precăutatăla două nivele: 1.general-teoretic şi 2.utilitar-practic. În primul caz seîntreprind eforturi susţinute în rezolvarea general-teoretică a

problemei printr-un şir de concepţii istorico-filozofice şi politologiceale liderismului. În al doilea, soluţionarea problemei are loc princercetări empirice şi elaborarea de recomandări practice. Problema, în

96



genere fiind parte din rândul celor complicate şi insuficient elaborate,mai ales în ceea ce priveşte caracterul subiectului şi obiectului îndezvoltarea socială, fapt ce oferă posibilităţi de diverse speculaţiiideologice. În viaţa reală acţionează oameni înzestraţi cu conştiinţa şi

voinţă. Ei îşi pun în faţa lor anumite scopuri şi luptă pentru atingerealor. Această circumstanţă în anumite condiţii generează iluzii de tipul-conştiinţa este forţa principală a procesului istoric, iar istoria este nualtceva decât realizarea ideilor, purtători ale cărora sunt personalităţile.

În literatura ştiinţifică occidentală (filosofică, psihologică,sociologice etc.) există o variantă destul de puternică de interpretare psihologică a liderismului. După Freud, un şir de alţi cercetători,

califică liderismul, nu alt fel decât ca o nebunie, ca urmare a unor dereglări psihice, nevroze etc. insistând că psihicul este primar... Defapt atestăm cazuri de netăgăduit, conform mărturiilor şi argumenteleistoricilor, (biografiilor diferitor lideri, printre ei au fost neuropaţi Napoleon, Lincoln, Robespiere, Roosvelt, Hitler, Stalin). Ar fi însăincorect a ridica aceste cazuri la rangul de generalităţi.

Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism.Vizavi de problema dată sunt lansate diferite păreri, unii autori

califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalteîn politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politicăsau mişcarea respectivă, conducerea societăţii. Alţii relevăneordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice monarh, prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şilider politic. Se subliniază faptul, că liderul politic este doar acela,care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia proceselor politice. El activează procesele politice în societate, înaintează programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării societăţii. Politicareală niciodată nu s-a înfăptuit fără participarea liderilor politici, careerau şi sunt animatorii, agenţii principali ai proceselor politice.

După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de greleîncercări pentru societate. Ca atare lideri sunt consideraţi FranclinRoosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti

profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de depăşirea celei mai acute crize din istoria capitalismului; Ghelmut Kohl pentru

97



nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea capitalismului ş.a.

Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice înstructurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere dintre

subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentruliderismul politic este caracteristică influenţa personală a lideruluiasupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei, energiei, activismului political cetăţenilor.

Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinate:a) trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti

(naturale, morale, profesionale); b) instrumentele, mecanismele realizării de către lider a

puterii. Acestea includ acel suport pe care poate conta liderul înatingerea scopurilor propuse (partidele politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic, mijloacele de comunicare în masăcare-i pot asigura liderului contactele necesare cu masele).

c) situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I) normală,II) liniştită sau III) grava, complicată, de criză, sau intermediară.

Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe predeterminăconstituirea tipului de lider politic, eficienţa şi rezultativitatea

(randamentul) activităţii lui.

2. Tipologia liderismului politic

Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizăridestul de variate în dependenţă de criteriile după care se efectueazătipologizarea. Este răspândită şi în principiu general acceptatătipologizarea propusă_de Max Weber vestit sociolog şi politologgerman de la sf. sec. XIX înc. sec. XX. Criteriul de tipologizare estecredinţa sau mentalitatea dominantă în societate privind faptul pe cese bazează puterea în societate, tradiţie, lege sau charisma liderului politic. În conformitate cu acestea el împarte liderismul în:

a) Tradiţional - anumite personalităţi devin lideri, adicăconducători după tradiţie (prin, ereditate). Astfel de liderism este propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa la familia monarhului

redefinea continuitatea liderismului;

98



Raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se produce înrezultatul competiţiei şi concurenţei la alegeri sau cum se mai spune prin scrutin (epoca industrială şi postindustrială);

Charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă

a unei părţi a populaţiei în calităţile excepţionale, supraomeneşti aleconducătorului. Acesta este zeificat, (în general cuvântul este deorigine greacă şi în traducere înseamnă mila lui Dumnezeu). Astfel detip de lider nu este specific doar în perioadelor îndepărtate ale istoriei,ci îl întâlnim şi încă în societăţile în curs de dezvoltare şi însocietăţile considerate cele mai moderne. Chiar dacă nu se exprimă prin intermediul dreptului si al legii, puterea liderului charismatic esteşi ea considerată legitimă în societăţile cele mai raţionale.

Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului politic. Din perspectiva psihologică unii autorii împart liderismul în patru tipuri:

lider ales;lider etalon;lider preferat;lider specialist.După stilul cum îşi îndeplineşte funcţiile liderul, politologul

american Kurt îi clasifică în:lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă) -

aceasta-i conducerea strict marcată,, bazată pe impunereaadministrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismulliderului în elaborarea deciziilor;

democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupunecolegialitatea ca principiu de căutare şi elaborare a deciziilor; aicifuncţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La acesttip de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă, ci pechemări cointeresate interne; deciziile sunt rezultatul căutărilor colective, prin discuţii, dialog;

liberal - acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor,evenimentelor spontaneitate, chipurile toate se vor aranja la locul lor în mod firesc. Natura omului, natura procesului prin sine însăşi vor conduce şi garanta rezultatul scontat.

În baza trăsăturilor personale politologii americani propunurmătoarea diferenţiere a liderilor politici.

99



Lider-stegar. Aceştia sunt strategi de forţă, îşi elaborează programul - platformă politică şi-şi realizează consecvent scopurile şi ideile.Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voinţă şi-şi au viziunea proprie privind realitatea (Marx, Lenin).

Lider-servitor. Acesta este liderul, care se orientează la adepţiişi susţinătorii lui, se strădui să le exprime interesele. Adepţii şisusţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină pentru lider călăuză în activitate (R. Reagan, H. Kohl).

Lider-negustor. Acest tip de lider „vinde", adică propunealegătorilor programul, ideile în schimbul susţinerii la alegeri. O particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor reciproce ale liderului cu alegătorii. La acest tip de liderism politic

mult importă capacitatea liderului de a convinge, strategia la care elrecurge, pentru a câştiga susţinerea electoratului.

Lider-pompier. Acesta este preocupat în permanenţă custingerea a tot felul de „incendii sociale" - aplanare a tot felul deconflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, carereacţionează prompt la imperativele timpului, la situaţia politică, careeste în permanenţă dinamică. Acţiunile lor sunt determinate detrebuinţele acute ale momentului.

Conform „teoriei trăsăturilor" lider politic este considerată persoana căreia-i sunt proprii astfel de trăsături ca: energia,înţelepciunea (agerimea minţii), caracterul, sentimentul umorului,iniţiativa, clarviziunea, capacitatea de a atrage asupra sa atenţia,comunicabilitatea, fermitatea.

Concepţia „situaţională” pune accent pe moment, clipă,situaţie, care descoperă liderii (R.Dahl, B.Fidlerm, T.Hinton). încadrul acestei concepţii liderismul este văzut ca funcţie. Apariţialiderului este dictată de situaţie, este văzut ca rezultatul liderului,timpului şi împrejurărilor. Adevăratul lider simte situaţia şi ştie cumsă-i permită să se dezvolte, să se deruleze, până la momentul, când ova putea folosi. Se afirmă, că toţi liderii mari au avut capacitatea de a„exploata" situaţia în folosul său.

Desigur în stare pură, despre orice fel de lider nu ar fi vorba,aceste tipuri nu există, sau se întâlnesc foarte rar. De cele mai multe

ori liderii politici îmbină sau confirmă în diferite forme sau feluri oanumită doză din elementele tipurilor sus pomenite. Ar fi o realizaresuperbă a liderismului, dacă acesta are charismă, vine la putere

100



conform tradiţiei, câştigând alegerile, posedă un buchet de calităţimorale şi profesionale de înaltă probă şi se realizează din plinrăspunzând adecvat situaţiilor cu care se confruntă în perioadamandatului; acesta este mai de seamă un ideal de cât realitate.

Asupra particularităţilor afirmării liderismului politicinfluenţează mai mulţi factori obiectivi (istoric, economic,administrativ, ş.a.).

Vorbind la general, cu cât este mai democratică societatea, cucât ea este mai deschisă, cu cât mai influentă, autoritară este clasa,grupul social, organizaţia din care face parte liderul, cu atât mai realăeste posibilitatea grupului social sau organizaţiei politice, din careface parte liderul, cu atât mai reală este posibilitatea electoratului de a

alege liderul optim, care ar face faţă imperativelor, cu atât mai marerol joacă calităţile personale şi experienţa lui variată în exercitareafuncţiilor, cu atât mai îndreptăţite pot fi aşteptările societăţii înansamblu de la realizarea în viaţă a liderului dat.

3. Liderul şi maseleUna din problemele cele. mai importante ale activităţii politice

este problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată - păturisociale, clase, popor, naţiune.

într-un mediu social sănătos democratic, aceste relaţii tind săfie armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere,comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care sunt problemele,ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre bine situaţia,.Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează productiv,constructiv. Contactul permanent al liderului cu masele permitacestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile acestora,interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate.

În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţiidiametral opuse una alteia.

Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii,cumpărându-le cu promisiuni, iar de fapt ignorând-le interesele vitale.Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca unmijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.

A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în

consideraţie (calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor,de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi,într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele,

101



maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderulmerge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul – slugă.

Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egale inacceptabile

în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practicăsocială.Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi

şi prin diferite mijloace. Mai întâi de toate prin politica justă, corectă,tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care printre'altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoii vitale alemaselor, prin calităţile sale pozitive personale; în al doilea rând,liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai multe

aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portulatitudinea faţă de familie şi multe altele care luate împreună constituie„image-ul" lui. Cu cât este mai înaltă proba este acel „image"(imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspecte elinfluenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi în genere,asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fineglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.

Din cele expuse în prelegerea dată vom deduce câteva

concluzii:Pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor

sistemului politic şi desfăşurarea fără conflicte a procesului politic unmare rol şi responsabilitate enormă au persoanele ce se află în fruntealor şi care se manifestă în vâltoarea evenimentelor. Acestea suntconducătorii, liderii, elitele politice.

Liderismul politic este o varietate de liderism de cea mai mareresponsabilitate pentru dezvoltarea societăţii. El reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii.

Multitudinea de criterii după care poate fi efectuatătipologizarea liderismului politic nu anihilează exigenţele societăţiifaţă de acest fel de liderism. Aceştia trebuie să posede o bogatăexperienţă de viaţă, inclusiv în lucrul cu oamenii – de regulă colectivemari ,- să corespundă unor calităţi de cea mai înaltă probă, sămobilizeze masele, să le încoloneze în spatele lui şi să le conducă într-

o direcţie, dispunând de mijloacele şi metodele necesare pentru a-ţiatinge scopul propus.

102



Pentru perioadele de grele încercări sociale, precum este şi ceade tranziţie, când liderii sunt consideraţi factori de stabilitate, dearmonizare a unor grupări diferite de interese şi ei înşişi sunt iniţiatoriitransformărilor, liderii personifică cursul politic, conferă structură

strategiei dezvoltării societăţii la momentul dat şi definesc mijloacelede realizare a acesteia.Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în viaţă

a strategiei sale este înţelegerea şi acceptarea ei de către mase,încadrarea acestora în activităţile inovatoare.

Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică

În prelegerile precedente s-a vorbit despre sfera politică avieţii sociale, sistemul politic, structura şi funcţiile lui, despre locul şirolul instituţiilor statale, partidelor politice şi a altor asociaţii şiorganizaţii ale cetăţenilor în procesul politic, despre elitele politice şiliderismul politic în cadrul sistemului politic ş.a. Ar fi greu să neimaginăm sistemul politic al unei ţări concrete într-un stop-cadru, într-o vacanţă de lungă durată. Aceasta o putem face doar în abstracţie,

deşi este ştiut că lucrătorii angajaţi în cadrul diferitor instituţii şiorganizaţii ale sistemului au concedii. Acestea însă sunt aranjate înaşa fel, încât sistemul lucrează, funcţionează permanent.

Planul:1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării politice.2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică. Trăsăturilegenerale ale activităţii politice.

1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participăriipolitice.

Noţiuni care reflectă funcţionarea, lucrul sistemului politic,organelor statale şi a altor elemente ale lui sunt activitatea politică,acţiunea politică, participarea politică. Deşi aceste noţiuni suntaproape după sens, se intersectează şi se interpătrund, ele se cer

separate, identificate. Ne vom pronunţa asupra acestora apelând ladiferite dicţionare, în primul rând, enciclopedice româneşti.

103



Prin activitate se defineşte (subînţelege) un ansamblu de acte fizice,intelectuale, morale, etc. făcute în vederea unui anumit rezultat;folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu;muncă, ocupaţie, îndeletnicire.

Prin act se subînţelege o manifestare a activităţii umane;acţiune, faptă;- rezultat al unei activităţi conştiente sau instinctiveindividuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop.

Termenul acţiune semnifică desfăşurarea unei activităţi, faptăîntreprinsă în vederea atingerii unui anumit scop.

Verbul a participa înseamnă a lua parte la o activitate, la oacţiune, la o discuţie etc.:- a contribui cu bani sau alte bunuri la oactivitate economică cu scopul de a obţine un câştig; a împărtăşi

starea de spirit sau sentimentele cuiva. Substantivul participaţie,înseamnă faptul de a participa la o activitate economică, la oîntreprindere comercială etc., contribuind cu bani sau cu alte bunurimateriale (cu scopul de a obţine un câştig)... (A se vedea Cartier.Dicţionar enciclopedic, 2003 pag. 17; 18; -642).

În prelegerile precedente nu o dată a fost vorba şi despre polisemia cuvântului politică. Vom aminti unele din ele, subliniindmomentele care ţin de această temă: a) ştiinţa şi arta de a guverna un

stat; b) formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane, prin care se instituie şi se menţine o anumită ordine internă şi segarantează, se asigură securitatea externă; c) activitate, orientare,acţiune a unei clase sociale, a unor partide, a unor grupuri sociale (înraport cu statul), determinată de interesele şi de scopurile lor (îndomeniul conducerii treburilor interne şi externe); d) activitate,orientare, acţiune a organelor puterii şi a conducerii într-un stat, carereflectă orânduirea socială şi structura economică a ţării; e) ideologie,care reflectă această activitate, orientare, acţiune.

Din aceste spicuiri din dicţionar putem deduce că totalitatea deacte, acţiuni, fapte prin care subiectele vieţii sociale îşi satisfacinteresele lor politice sau iau atitudine de felul şi modul, nivelul desatisfacere a acestor nevoi şi interese de către factorii politici pot fidefinite prin noţiunile participare, acţiune şi activitate politică,întrucât acestea vizează constituirea organelor puterii (prin participare

la alegeri), corespunderea funcţionării instituţiilor statale necesităţilor,nevoilor societăţii (implicit a membrilor ei,- clase, grupuri sociale

104



etc.) prin susţinerea sau adresarea de critici la adresa lor, sau chiar proteste etc. din partea cetăţenilor, instituţiilor societăţii civile.

Este productivă analiza aceluiaşi fenomen-implicareasubiectului în politică prin noţiunea comportament politic, pe care

analiştii o divizează în participare politică şi absenteism politic.Participarea politică include ansamblul modalităţilor deinfluenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic, formarea(constituirea) instituţiilor politice şi elaborarea deciziilor politice(acţiunile de delegare a împuternicirilor candidaţilor în parlament din perioada campaniilor electorale, susţinerea activă a candidaţilor, partidelor în aceiaşi perioadă, participarea la mitinguri şi demonstraţii,în activitatea partidelor, grupurilor de interese ş.a.). Participarea

politică se mai clasifică în ortodoxă în sens de sancţionată, adicăacceptată de Putere. (o astfel de participare politică îi asigurăsistemului stabilitate şi funcţionare normală, înaintându-i acestuiacerinţe, revendicări, pretenţii în forme legitime, în limitele legii) - şineortodoxă - acestea manifestându-se în acţiuni nesancţionate, care pot lua amploare şi să se termine cu consecinţe catastrofale pentruPutere şi sistem, amplitudă acesteia, începând cu boicotări de tot felul,manifestări stradale, greve şi terminând cu revoluţia, războiul civil

ş.a.Alte clasificări sunt analoage, şi se deosebesc doar după

denumiri: participare convenţională (legală şi reglementată juridic) şineconvenţională (nelegitimă, inacceptată de putere şi chiar de parteamajoritară a societăţii din diferite considerente - morale,religioaseetc.).

Participarea politică mai poate fi distinsă după gradul (nivelul)activismului politic al cetăţenilor. Astfel poate fi vorba de o participare activă (atât în aspect acceptabil, cât şi inacceptabil, pozitivsau negativ), cât şi pasivă de asemenea acceptabilă (participarea sauabsenteismul electoral, respectarea (supunerea) legii sau încălcarea ei,ignorarea prevederilor legislaţiei). Ea mai poate fi clasificată înautonomă, adică independentă, de sinestătător, autoconştientă - şiimpusă, adică forţată, obligată, mobilizată.

În orice societate, în cadrul oricărui sistem politic putem atesta

astfel de forme, tipuri şi niveluri de participare politică.Motivaţiile participării politice pot fi diferite - doctrineleideologice, normele şi rolurile. În primul caz cetăţeanul

105



(personalitatea) se încadrează (participă) în viaţa politică împărtăşindşi susţinând ideologia oficială a societăţii; în al doilea - această participare este determinată de regulile, normele dictate (impuse) desistemul politic; în al treilea această participare este determinată de

acel rol social, pe care personalitatea îl îndeplineşte în cadrulsistemului politic dat, adică de starea lui socială şi propriaautoafirmare, respectare şi evaluare.

În societatea în care nu sunt acoperite (satisfăcute) necesităţilevitale ale personalităţii comportamentul şi participarea ei politică nuva fi determinat de setea (străduinţa) de autorealizare şi autoafirmare,de aprobarea propriilor interese şi valori, ci de necesităţile de naturăeconomică şi socială, de imperativul securităţii juridice. Într-o atare

situaţia cetăţeanului nu-i este de politică, cu atât mai mult de participare de înaltă probă.

Din contra - într-o societate prosperă - stabilă, dezvoltată din punct de vedere economic, unde cetăţenii nu duc lipsă privindnecesităţile vitale,- omul, cetăţeanul, personalitatea avanseazăconsiderabil, altele fiindu-i orientările: îmbunătăţirea calităţii vieţii,ameliorarea situaţiei ecologice, implicarea în procesul decizional, înarmonizarea relaţiilor sociale. Astfel apare un larg câmp de

autoafirmare şi realizare (împlinire) a personalităţii.Din rândul celor mai răspândite tipuri (feluri) de participare

politică politologii atrag atenţie îndeosebi comportamentului electoral.Aici se constată, spre exemplu că bărbaţii sunt mai activi decâtfemeile - cetăţenii cu studii demonstrează o participare mai activădecât cei fără studii (nu importă gradul, nivelul, deşi aici sunt şilucruri ieşite din comun); sunt mai activi pensionarii (la noi) decâttineretul; se mai atestă şi faptul că persoanele între 35-55 ani sunt maiactivi decât cei tineri şi în vârstă (bătrânii); tineretul înclină spreradicalism; generaţia de vârstă a treia dau preferinţă partidelor destânga ş.a.. Desigur aceste tendinţe nu trebuie absolutizate, deoarecenu rareori alegerile se dovedesc a fi în mare măsură enigmatice, greu previzibile.

În comportamentul politic specialiştii disting şi alte forme decomportament numit protestatar - alt fel zis forme negative „de

susţinere” a regimului politic, sistemului, orânduirii existente - care semanifestă în diferite forme - mitinguri, marşuri, demonstraţii, greve, pichetări, acţiuni violente (formă extremă a acestora fiind tot felul de

106



acte de terorism) ale forţelor opoziţioniste extremiste, a anumitor persoane cu scop de a ameninţa guvernanţii şi populaţia cu aplicareaforţei (violenţei). În cazul, când aceste acţiuni nu suntinstituţionalizate (nu sunt organizate şi civilizate, nu sunt reglementate

juridic ele pot aduce mult rău societăţii, cum ar fi destabilizareasituaţiei, dezordini, ciocniri violente cu structurile de forţă etc. Deaceea în multe din ţările avansate din punct de vedere democraticaceste „revărsări” de activism politic sunt reglementate de lege, sunt prevăzute măsuri care ar anihila acele consecinţe nefaste, negative, lacare ar aduce aceste acţiuni. Legislaţia prevede ca protestatarii să prevină din timp oficialităţile despre măsurile, sau acţiunile de protest preconizate, despre revendicările sau nemulţumirile care afectează

anumite pături sociale, despre numărul participanţilor ş.a.m.d. pentruca forţele de ordine să asigure paşnica lor desfăşurare şi ordinea, pentru a nu admite ca situaţia să iasă de sub control. De Iată de cesancţionarea a astfel de acţiuni sau manifestări de către organele puterii este importantă şi necesară, deşi unii o califică drept atentatasupra democraţiei.

Forme (tipuri) de comportament politic violent(neconvenţional) sunt acţiunile teroriste.

Noţiunea terorism nu trebuie identificată cu noţiunea„activitate teroristă”, în conţinutul căreia se include atât teroareaoperată de către stat contra propriului popor sau demnitarilor politiciale altor state, lichidarea concurenţilor politici cât şi terorismul propriu-zis.

Unii autori subînţeleg prin terorism activitatea opoziţionistă aorganizaţiilor extremiste sau a anumitor persoane, scopul cărora esteutilizarea - episodică sau sistematică - a violenţei, sau ameninţarea cuea pentru intimidarea guvernării şi populaţiei. Trăsătură distinctă aterorismului, spre deosebire de alte acţiuni criminale, este săvârşirea aastfel de acţiuni violente, care ar şoca totalmente societatea, ar avea orezonanţă puternică în rândul populaţiei, ar influinţa mersulevenimentelor politice şi elaborarea deciziilor în direcţia aşteptată deterorişti.

Se disting mai multe feluri de terorism politic, această

depinzând de criteriile după care se fac clasificările: a) dupăorientările ideologice se distinge terorismul de dreapta (fascist,neofascist, autoritar de dreapta) şi de stânga (revoluţionar, anarhist,

107



troţchist, stalinist, etc.); b) după scopurile urmărite de către terorişti,se disting terorismul cultural-creativ, care „irită, animează” conştiinţasocială prin acţiuni sângeroase, terorismul raţional, care se califică camijloc de participare politică şi ideologic, care influenţează asupra

întregului sistem politic şi a normelor lui; c) după direcţionareaistorică se disting terorismul anarho-ideologic, care tinde să dereglezesistemul politic tradiţional, să tulbure lumea, să întrerupă contuitateaistorică; terorismul naţional-separatist, care din contra încearcă sărestabilească lumea strămoşilor, măreţia de odinioară şi unitateanaţiunii, independenţa şi suveranitatea, să recupereze teritoriile pierdute, să se răzbune pentru obidele şi traumele pe care le-a suportatîn trecut.

Un fel aparte de terorism este cel religios. Pentru începutulnoului secol şi mileniu un pericol real îl prezintă mai ales terorismulfundamentalist-islamic. Pentru omenire s-ar deschide o perspectivănet-pesimistă dacă adepţii celor trei religii mondiale şi-ar declararăzboaie „sfinte” unii contra altora.

În arsenalul terorismului intră: omorurile oamenilor politici,răpirile ostatecilor, şantajul, organizarea de explozii în locuri publicecu mari aglomeraţii de oameni, ocuparea de edificii şi organizaţii,

provocarea ciocnirilor înarmate ş.a. Membrii organizaţiilor teroristeneavând alte posibilităţi de a influinţa asupra situaţiei, încearcă să-şi justifice acţiunile prin scopuri măreţe, nobile, care la o simplăverificare se dovedesc a fi, dacă nu absolut false, apoi incontestabilînguste şi unilaterale, obţinute prin tehnologii murdare, inumane.Terorismul este o practică socială condamnată atât de istorie cât şi decontemporaneitate, întrucât el se bazează pe violenţă, ameninţări cuaplicarea ei sau pe alte mijloace de intimidare în scopul impunerii fiea unei puteri politice, a unei ideologii sau credinţe religioase etc. Dinistorie este cunoscut faptul, că toate regimurile politice nedemocraticesau instaurat şi menţinut anume pe astfel de baze şi tehnologii deobţinere a „autorităţii”.

Pentru contemporaneitate terorismul politic de ce sorginte n-ar fi, sub ce scopuri nu s-ar camufla, reprezintă o ameninţare şi un pericol general uman, rămâne cu aceiaşi calificare: una din cele mai

grave crime politice. El urmăreşte scopuri înguste şi egoiste - de aobţine careva avantaje strategice, politice etc., de a crea un climat deinsecuritate de tip anarhic. Anume de atâta comunitatea internaţională

108



recunoaşte problema luptei cu terorismul ca una din cele mai prioritare.

O chestiune actuală şi interesantă este cea a rezultativităţii, posibilităţilor şi limitelor participării politice a diferitor subiecte

sociale. Este ştiut, că cu cât subiectul (omul) este mai aproape de putere, o are mai aproape de inima sa, cu atât de mai mari şi multe posibilităţi şi stimulente dispune el spre a influenţa asupra procesuluidecizional. Influenţa cetăţenilor de rând însă asupra structurilor puterii, procesului decizional, chiar în condiţiile regimurilor democratice, este minimă sau simbolică, adică neînsemnată. Cea maimare parte de responsabilitate şi competenţă în exercitarea puterii oduc pe spetele lor diferite instituţii politice şi îndeosebi liderii.

Unele instituţii politice în genere rămân închise adică, nu suntcontrolate de cetăţeni, de populaţie. Aceştia din urmă nu dispun denici o posibilitate spre a le influenţa. După unele date ale politologilor apuseni în jur de 90 % din populaţia planetei nu dispune de nici o posibilitate de a controla acţiunile instituţiilor puterii, care afectează(ţin) de soarta, de destinul lor. Majoritatea politologilor sunt de părerea că indice al funcţionării normale a sistemului de relaţii politice este nu politizarea absolută a populaţiei, ci activitatea normală

a cetăţenilor şi politicienilor - fiecare în domeniile lor. Se consideră,că personalitatea care se ocupă de treburile sale, de afacerea sa şi care-şi asigură în mod deplin viaţa dar nu existenţa, de regulă, nu seimplică (amestecă) în politică. Astfel de oameni îşi limiteazăactivitatea lor politică doar la participarea în alegeri saureferendumuri. Pe dată însă ce aceşti oameni simt şi constată limite şi presiuni asupra lor din partea oficialităţilor, adică a puterii politiceexistente, cum ar fi sporirea nejustificată a impozitelor, a tarifelor laserviciile comunale etc., se face vădită discriminarea (de care gen n-ar fi rasială sau religioasă), devine bătătoare la ochi imperfecţiunealegislaţiei ş.a.m.d.,- activismul lor politic sporeşte neîntârziat.

Cercetătorii americani G. Almond şi S. Verba au ajuns laurmătoarea concluzie: deşi este larg răspândită norma care necesită dela om participarea în treburile obşteşti, participarea lor activă înacestea din urmă nu este din cele mai importante forme de activitate

pentru majoritatea oamenilor. Ea nu este nici ocupaţia lor de bază întimpul liber, nici principala sursă de satisfacţie, bucurie sau retrăire...

109



(A se vedea Almond G.A. Verba C, „Grajdanscaia culitura istabilinosti democratii” Jurnalul Polis, 1992, nr.4, pag. 125).

Cercetătorii occidentali constată interesul redus alamericanilor faţă de politică, activismul cetăţenesc aceştia

demostrîndu-l numai la alegeri. Situaţie similară este atestată şi în alteţări ale Europei Occidentale.Din punctul de vedere al cercetătorilor occidentali participarea

politică are anumite limite raţionale absolut necesare pentrudezvoltarea stabilă a societăţii: participarea limitată sau chiar neparticiparea pot fi calificate drept factor stabilizator. Adică nimeninu le amestecă politicienilor să-şi facă datoria. Acceptăm asta cu ocondiţie, că într-adevăr politicienii îşi realizează profesionist lucrul

încât nu deranjează cetăţenii, oamenii, populaţia, aceştia într-adevăr căutându-şi de nevoile lor. Este adevărat, că activitatea păturilor largiale populaţiei, includerea lor în procesul politic, poate provocadestabilizarea sistemului politic. Caracterul destructiv al activităţii păturilor apolitice ale populaţiei permite unor analişti de a faceconcluzia că este periculos a lărgi dimensiunile participării politice înafara limitelor formelor tradiţionale de activism democratic alcetăţenilor... Lozincii „o mai mare participare în interesele dezvoltării

democratice” i se contrapune principiul „nu zădărâţi câinele caredoarme”...

Participării politice i se contrapune absenteismul ca tip decomportament, adică refuzul cetăţenilor de a participa în viaţa politică(campanii electorale, scrutine, acţiuni de protest, activitatea partidelor şi a grupurilor de interese etc.), pierderea interesului faţă de politică şinormele politice, altfel zis apatia politică. Astfel de comportament politic întâlnim în orice societate, însă creşterea lui vorbeşteconvingător despre criza profundă şi serioasă a legimităţii sistemului politic existent, normelor şi valorilor lui.

Absenteismul politic poate fi alimentat de: a) subcultura pesonalităţilor respective, care exclude (nu acceptă, nu recunoaşte)normele general societale ale culturii; omul primeşte lumea dinexteriorul său ca una străină sau iluzorie; b) nivelul înalt de satisfacerea necesităţilor personale,- anume atunci când omul se descurcă

independent în problemele cu care se confruntă, el trăieşte cu senzaţiacă nu-i mai trebuie nici o participare politică. Poate fi şi viceversa:imposibilitatea de a se descurca singur, neputinţa de a opune

110



rezistenţă grupurilor mai puternice şi influente, îi trezeşte curajul şigătinţa de a se implica în politică pentru a-şi ca recupera, apăra propriile sale interese. Apatia politică mai poate fi provocată desentimentul propriei slăbiciuni, neputinţe, lipsei de sprijin în faţa

avalanşei de probleme, care s-au abătut asupra persoanei, pierdereaîncrederii în instituţiile politice; descompunerea normelor grupale, pierderea de către persoană a sentimentului de apartenenţă la oanumită grupă şi, prin urmare, a scopurilor şi valorilor vieţii sociale,de lipsa de cunoştinţe despre legătura politicii cu viaţa particulară.

Absenteismul politic poate fi atestat în mare măsură la tineret,la persoanele cu un nivel redus de cultură, la reprezentanţii altor subculturi. El mai poate fi şi de altă natură: sabotarea conştientă al

alegerilor de către anumite forţe politice sub diferite pretexte; boicotarea alegerii unei anumite persoane într-o funcţie de către parlament prin lipsa conştientă a cvorumului; boicotarea unor leginecorecte, nedrepte de către opoziţie prin absenţa sau părăsirea săliide şedinţe ş.a. Numai că acest absenteism este apreciat de către unii politologi ca activism politic adevărat.

Absenteismul politic este destul de frecvent în societăţile care parcurg perioada de tranziţie. Cauzele lui pot fi diferite: criza

conştiinţei de masă; conflictele valorice; înstrăinarea părţii majoritarea populaţiei de putere şi neîncrederea în ea; nihilismul politico-juridic;menţinerea la o parte impunătoare a populaţiei a credinţei în posibilitatea trimiterii de către providenţă a unui lider de tipcarismatic ş.a.

Absenteismul politic nu poate fi apreciat univoc, deoarece pede o parte el poate fi chiar unicul factor stabilizator pentru societateaîn care lipsesc mecanisme eficiente de soluţionare pe cale paşnică aconflictelor sociale şi politice, iar, pe de altă parte, nu poate fi neglijat pericolul când această stabilitate poate fi curmată prin trecerea bruscăde la absenteism la forme de comportament politic radical. De atâta pentru ţările aflate în tranziţie se consideră ca binevenite,recomandabile şi acceptabile formele instituţionalizate defamiliarizare a populaţiei cu politica, ceea ce ar exclude „exploziile”sociale nedorite, prin care starea de lucruri s-ar complica grav.

2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică.Trăsăturile generale ale activităţii politice.

111



După cele menţionate mai sus despre participarea şi acţiunea politică considerăm că activitatea politică în înţelesul strict alcuvântului, deşi are tangenţe şi suprapuneri cu primele, poate fidefinită ca o varietate de muncă social-utilă şi necesară, menită să

conducă cu treburile statului şi societăţii, să asigure pacea, ordinea,stabilitatea, bunăstarea oamenilor. În acest context şi sens totalitateade acţiuni prin care oamenii (cetăţenii) îşi satisfac interesele lor politice poate fi definită ca activitate politică. Subiectul acesteiacunoaşte mai multe faţete: 1) cetăţeanul, personalitatea; 2) organele şiinstituţiile de stat; 3) partidele politice, organizaţiile şi mişcărilesocial-politice; 4) organizaţiile şi asociaţiile obşteşti; 5) instituţiileculturale şi ideologice în măsura în care participă în procesul politic.

Este de subliniat, că personalitatea, cetăţeanul este figura principală aactivităţii politice, deoarece: a) cu participarea lui se formeazăorganele reprezentative ale puterii; b) el impulsionează funcţionareainstituţiilor puterii pe diferite căi şi prin diverse mijloace - propunericonstructive, critici, plângeri etc.; c) el participă în acest proces nuizolat, atât ca subiect individual, cât şi ca militant social.

Deşi implicarea în politică a personalităţii este apreciatăneunivoc în literatura de specialitate,- după cum a fost menţionat mai

sus, suntem de părerea, că societatea cu adevărat democratică trebuiesă fie profund cointeresată ca cetăţeanul să fie cât mai activ din punctde vedere politic, dar conştient, cultural, inteligent, civilizat, organizatşi disciplinat şi nicidecum apolitic absolut. În această rezidă garanţiamenţinerii, păstrării şi ocrotirii democraţiei, rezolvării cu succes amultiplelor probleme, a derulării cu succes a progresului social, acontracarării posibilelor uzurpări ale puterii etc.

Activitatea politică are mai multe coordonate.Mai întâi ea poate fi progresistă sau reacţionară în dependenţă

de consecinţele pe care ea le poate provoca: cea progresistă conducesocietatea înainte, contribuie mersului pe calea progresului asocietăţii, pe când cea reacţionară trage societatea înapoi, o stopează,creează dificultăţi de prisos, duce la stagnare. Este interesantă şidiscutabilă chestiunea privind criteriile progresului şi regresuluisocial. Ne asociem cu acei autori care consideră drept criteriu integru,

cumulativ al progresului social (şi politic) bunăstarea, nivelul de trai,starea de spirite (optimismul, fericirea, bucuria, mândria, patriotismuletc.) posibilităţile de realizare a personalităţii.

112



Direcţia dezvoltării - progresistă sau reacţionară - estedeterminată întotdeauna de mai mulţi factori: corectitudinea, calitateadeciziilor politice; de faptul în ce măsură aceste decizii sunt înţelese şiacceptate de mase; de corelaţia forţelor social-politice, de caracterul şi

intensitatea luptei dintre adepţii uneia şi alteia din direcţii. În viaţareală aceste laturi ale activităţii politice adesea se îmbină, se împletescîntr-un mod ciudat, ceea ce necesită o analiză minuţioasă. Nu defiecare dată o ţară sau alta îşi ia inevitabil şi ritmic, armonios făgaşuldezvoltării progresiste. Acest făgaş nu se desfăşoară în mod automat,asemeni firului Ariadnei.

În al doilea rând, activitatea politică poate fi realistă sauutopică. Activitatea politică realistă rezultă dintr-o analiză minuţioasă

a stării de lucruri din societate, de acţiunea în ea a mai multor factorişi forţe. Ea se bazează pe o concepţie veridică şi lucidă despre lume, pe o apreciere obiectivă, nepărtinitoare a situaţiei. Din contra,activitatea politică, ce ignorează toate acestea, care are drept suportconcepţii eronate, învechite şi depăşite, ambiţii sau capricii subiectiveşi deci, care ignorează realitatea obiectivă,este o activitate politicădăunătoare. În forma sa extremă de manifestare aceasta-i activitateavoluntaristă, bazată pe propria voinţă (dorinţă) a elitelor, liderilor ce

deţin posturi de conducere, pe propria lor mărginire, mediocritate şilipsa de experienţă. De regulă astfel de acţiuni nu sunt altceva decâtaventurism politic.

În genere cuvântul „aventură” este de origine franceză şi pelângă sensul de legătură amoroasă întâmplătoare (şi trecătoare) are şialte două sensuri întrucâtva diametral opuse unul pozitiv - acţiuneîndrăzneaţă, riscantă, extraordinară şi altul negativ – acţiune dubioasă,necinstită. În politică întotdeauna există o anumită doză de risc, maiales, dacă ne referim la alegeri, nici unul din partide sau candidaţiindependenţi în condiţiile adevăratei democraţii nu pot fi sigur că vor câştiga alegerile. În acest context, aventurismul politic înseamnă oacţiune politică ruptă de la viaţă, negândită, care duce la înfrângere, pierderi grave, uneori la discreditarea unei idei, cauze. Exemple dinistorie de aventurism politic (de diferite nuanţe) pot fi găsite multe,însă cele mai grăitoare şi grave pot fi cele legate de scenariul biruinţei

revoluţiei socialiste pe întreg glob pământesc - scenariu, care s-ar părea se elabora minuţios dintr-un centru, dar care până la urmă aeşuat.

113



Este o întrebare discutabilă, de gândit: este oare justificatriscul în activitatea politică? Care-ar fi regulile şi cerinţele faţă de oastfel de activitate? În orice caz părerea noastră subiectivă este căriscul n-ar fi de dorit în politică, dar dacă se şi recurge la el -

pierderile să fie neînsemnate, iar câştigul - general-social, binelecomunitar,real şi sigur.În al treilea rând, activitatea politică întotdeauna este o

îmbinare a raţionalului şi emoţionalului. Aceste momente sunt prezente de fiecare dată când se ia o decizie politică şi este foarteimportant de a le asigura armonia, a nu admite discordia dintre emoţiişi raţiune, este de nedorit cu atât mai mult ignorarea nici a unuia dinaceste „alimente”. Dacă prevalează emoţiile, ne putem aştepta la

decizii şi acţiuni superficiale, pripite, negândite, la spoială politică, lamari greşeli în politică, care-or necesita eforturi în plus pentru a lerepara. Dacă se absolutizează elementul raţional şi se ignorează celemoţional avem efectul pasivităţii, indiferenţei, inerţiei, apatiei. Odecizie înţeleaptă trebuie înţeleasă şi acceptată de mase şi atunciconducătorii pot fi siguri, că masele o vor îndeplini. Dacă ea nu estetrecută şi prin filiera lor emoţională, prin inima şi sufletul lor - deciziaa rămânea doar pe hârtie, n-a provoca activismul dorit de conducerea

politică. Eficienţa acestei activităţi a fi foarte redusă.În al patrulea rând, Activitatea politică are de asemenea şi

întotdeauna alte două începuturi, sau izvoare - cel spontan, stihiinic şicel organizaţional. Ea poate fi rezultativă doar în cazul îmbinăriidialectice a acestor două momente. Şi în acest caz este foarteimportant a le asigura armonia. Activitatea politică spontan - stihiinicădispune de un potenţial enorm. Ea poate conţine în sine şi multeelemente obiective, reale, constructive, dar fiind lipsită de ceea cedenumim factorul organizatoric, fără conducere, fără îndrumători, poate duce societatea la impas, alt fel zis pe o linie moartă. În cazulabuzului de factorul organizaţional avem drept urmare activism politicdresat, regizat, activism care echivalează cu suprimarea iniţiativei.Astfel de activism alimentează conformismul, duplicitatea,imprevizibilitatea, conţine în sine un focar distructiv. Este important aîmbina dialectic aceste două începuturi, minuţios, cu atenţie şi

responsabilitate.În al cincilea rând, activitatea politică, şi acesta rezultă dincele menţionate mai sus, întotdeauna este luptă, presupune lupta dintre

114



progresist şi reacţionar, dintre nou şi vechi, dintre ceea ce ţine detrecut şi ceea ce ţine de viitor, dintre diferite variante de soluţionare atot felul de probleme sociale. Asta înseamnă că această activitate presupune şi pregătirea necesară a subiecţilor vieţii sociale - pregătire

teoretică, psihologică, morală, organizaţională etc. Eficienţa activităţii politice în mare măsură depinde de această pregătire, dar nu numai aactivităţii politice, ci a oricărei munci. Nu zădarnic a spus-o poetul A. Bloc:-

I vecinâi boi... Şi luptă veşnicăPocoi nam tolico snitsea Căci tihna-i doar în vis

Sau clasicul nostru român:- O luptă-i viaţa, deci te luptăCu dragoste de ea, cu dor

Trăiesc acei, ce vor să lupteIar cei fricoşi - se plâng şi mor

Activitatea politică caracterizează munca aparatuluiadministrativ de la cel mai înalt rang până la cel public local. Aceastămuncă este absolut necesară şi social utilă. Ea trebuie să aibă drept prim imbold asigurarea necesităţilor şi intereselor general comunitare,să acopere aşteptările a unei cât mai mari părţi a populaţiei – amajorităţii ei covârşitoare.

În elaborarea planurilor strategice, programului-platformă deactivitate a instituţiilor puterii unui stat este necesară conlucrarea şicolaborarea politicienilor cu cetăţenii, - fapt ce asigură realismul şidemocratismul activităţii politice şi participarea cointeresată amembrilor societăţii în transpunerea în viaţă a obiectivelor propuse,antrenarea lor în viaţa politică.

Ignorarea de către aparatul politic de conducere a intereselor şinevoilor cetăţenilor poate provoca un activism de naturădestabilizatoare al acestora în stare chiar să schimbe, sau săînlocuiască acest aparat înainte de expirarea mandatului cu unul nou.

Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii.

O temă interesantă a ştiinţei politice o constituie locul şi rolulomului în viaţa politică. Ea a căpătat deosebită actualitate mai ales în

epoca modernă, iar în cea contemporană – în timpul competiţiei, lafigurat vorbind, a celor două sisteme social-economice şi politicediametral opuse – socialismului şi capitalismului. Ea nu s-a diminuat

115



cu dispariţia sistemului socialist, ci rămâne extrem de acută pentruţările aflate în tranziţie, din rândul cărora face parte şi RepublicaMoldova.

Actualitatea temei este incontestabilă, deoarece anume Omul,

individul, personalitatea este Prim-actorul vieţii politice. Teza luiProtagora “omul este măsura tuturor lucrurilor” nu-şi pierde valoareanici în aplicare la viaţa politică, doar fără om sau în afara omului politica-şi pierde semnificaţia, întrucât anume personalitatea,interesele ei, orientările ei valorice şi scopurile sunt măsura politicii,generator al acţiunii politice a claselor, partidelor, naţiunilor.

Realizarea omului în politică este condiţionată de statutul luisocial: ansamblul de drepturi, libertăţi în organică legătură cu

obligaţiunile şi responsabilitatea. Anume despre acestea va fi vorba în prelegerea ce urmează.

Planul:1. Abordări politologice vizând personalitatea.2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate, structură şiconţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle omului şicetăţeanului.

1. Abordări politologice vizând personalitatea.

În politologie problema personalităţii se studiază în mai multeaspecte, dintre care se consideră cele mai principale următoarele:

personalitatea este văzută şi apreciată după particularităţile psiho-fiziologice individuale ale omului (emoţionale, intelectuale,etc.), obişnuinţele lui specifice, orientările valorice, stilulcomportamental ş.a. În analiza personalităţii din acest punct de vedereatenţie primordială se acordă liderilor politici, de particularităţileindividuale ale cărora deseori depinde Politica mare;

personalitatea ca reprezentant al grupului (profesional, clasial,social-etnic, elitelor, maselor, ş.a.) şi ca actor, interpret al anumitor roluri politice: alegător, membru de partid, parlamentar, ministru. Oastfel de tratare a personalităţii ca şi cum o „dizolvă” în formaţiunisociale mai mari şi nu permite a reflecta autonomia şi activismul

individului ca subiect specific al politicii; personalitatea ca participant relativ autonom, sinestătător alvieţii politice şi sociale, dotat cu raţiune şi libertate proprie, ca posesor

116



de trăsături nu numai sociale, general-umane, dar şi într-un felunicale, adică ca un tot întreg, care nu poate fi redus doar la unelecaracteristici sociale (profesionale, clasiale, naţionale ş.a.m.d.) şi careare statutul politic de cetăţean sau supus (ataşat) al statului. Anume în

acest ultim aspect de obicei omul şi interacţionează cu puterea,îndeplineşte anumite obligaţiuni politice şi se prezintă ca subiect şiobiect al politicii. Anume în acest aspect va şi fi vorba despre personalitate în prima întrebare a prelegerii acestea.

Locul personalităţii în viaţa politică este subiectul disputelor aprinse din cele mai îndepărtate timpuri şi nu cunoaşte repaos nici înzilele noastre. La modul cel mai general se evidenţiază câtevamodalităţi de tratare a acestei chestiuni: paternalistă, antropologică,

totalitară, liberală, creştin-democrată şi modernist-democrată. În celece urmează vom reda succint esenţa acestor interpretări.

În concepţia paternalistă omului de rând i se oferă doar rolulde simplu executor al voinţei suveranului, consfinţită de provinienţalui divină. Individul aici ni se prezintă doar ca un participantinconştient în politică. Numai păturile de sus ale societăţii pot ficonsiderate ca participante semiconştiente în viaţa politică. Statul estetratat ca o mare familie patriarhală, unde toată puterea aparţine

conducătorului - tatăl, pe când ceilalţi cetăţeni se împart în majori(aristocraţia şi funcţionarii) şi minori (prostimea), ultimii trebuie să-şiasculte tatăl, iar monarhul trebuie să aibă grijă despre binele poporului. Această concepţie nu este depăşită chiar şi în zilele noastre,inclusiv în ţările democratice, unde o parte din populaţie califică preşedintele ţării sau prim-ministrul ca pe cel mai mare - tatăl - înfamilie, iar pe sine, ca oameni de rând doar obligaţi să îndeplineascăindicaţiile conducătorilor, oficialităţilor.

Platon este considerat părintele tratării în stil totalitar al personalităţii: în proiectele sale ale statului ideal el porneşte de lasupremaţia necondiţionată a statului asupra individului. În viziunea luiPlaton statul, condus de un rege înţelept sau de un grup mai restrânsdintre cei mai înţelepţi şi bine intenţionaţi oameni (aristocraţie) estechemat să afirme colectivismul şi unitatea în gândire, să reglementezeîntreaga viaţă a omului, să urmărească după corectitudinea gândirii şi

credinţelor lui. Omul ni se prezintă aici doar ca obiect al puterii, adicăa politicii.

117



Concepţiile lui Platon vizând rolul individului în politică auinfluenţat într-o anumită măsură asupra lui Aristotel, deşi la acestcapitol creaţia celui din urmă se evidenţiază printr-un şir de idei noi,constructive. Anume lui Aristotel i se atribuie interpretarea

antropologică a puterii şi politicii. Este ştiut, că Aristotel socoteaindividul ca fiinţă politică după natura sa în baza predispoziţiei luifereşti de a trăi în colectiv, în societate. Omul nu poate exista, fiinţafără comunicarea cu alţi oameni. Primele forme istorice de aşacomunicare au fost familia şi aşezările umane (sate, comune, oraşe).În baza lor la o anumită stadie a dezvoltării sociale apare statul,- pecare Aristotel îl apreciază ca formă supremă de comunicare şiconvieţuire a oamenilor.

Statul la Aristotel se bazează pe interacţiunea cetăţenilor liberişi egali,- şi nu ca în concepţia paternalistă, unde copiii şi toţi ceilalţimai mici (minorii) se supun tatălui, iar sclavii - stăpânului lor. În statse realizează scopul suprem al naturii umane - individul devine partecomponentă a organismului politic şi în acest sens statul deţinesupremaţie asupra personalităţii. Formele prestatale de comunicareumană şi apolitismul individului,- după Aristotel,- sânt semne alenivelului redus de dezvoltare a naturii umane, proprii barbarilor şi

sclavilor.Deşi Aristotel dă prioritate statului în raporturile cu cetăţenii,

spre deosebire de Platon, el este contra etatizării societăţii,comunizării proprietăţii, femeilor, copiilor. După părerea lui Aristotelunificarea totală a cetăţenilor, unitatea exagerată a statului poate ducela descompunerea lui. În familie individului îi este necesara o anumităautonomie. În genere, Aristotel, asemenea predecesorilor săi, încă nudespărţea, (separa) personalitatea şi societatea de stat. Cetăţeanul ni se prezintă la el nu numai ca subiect - participant al puterii,(politicii) ci şica obiectul ei în toate formele de manifestare.

Concepţiile lui Aristotel despre cetăţean ca element activ,indispensabil al statului, ca un tot întreg, participant activ şi nemijlocitîn viaţa politică, activitatea legislativă şi judecătorească a statului şisupunerea plenară a cetăţeanului deciziilor lui,- sânt caracteristice pentru concepţiile antice ale democraţiei. Această democraţie, pe de o

parte, considera pe cetăţenii liberi drept participanţi nemijlociţi aielaborării deciziilor politice, iar pe de altă parte nici într-un fel nu

118



apăra personalitatea de samavolniciile sancţionate de voinţamajorităţii.

Recunoaşterea universalităţii, supremaţiei nelimitate a puteriistatale asupra personalităţii, (supuşilor) a fost proprie nu numai

democraţiilor antice, dar într-o măsură şi mai mare monarhiilor şiregimurilor autoritare. Acestea din urmă au fost depăşite de concepţialiberală.

Meritul liberalismului în istoria gândirii politice este că el primul desparte, separă individul de societate şi de stat, proclamăegalitatea politică a tuturor cetăţenilor, înzestrează personalitatea cudrepturi fundamentale de neclintit, confirmă cetăţeanul drept prim-elementul sistemului politic, limitează sfera intervenţiei statului

asupra personalităţii ca obiect al politicii. În concepţia liberalăindividul este tratat ca izvor al puterii, iar statul este produsulînţelegerii, contractului social al oamenilor liberi. Statul este subcontrolul poporului, este responsabil în faţa lui, este chemat săîndeplinească doar acele funcţii pe care i le încredinţează cetăţenii -asigurarea libertăţii şi securităţii lor, apărarea drepturilor lor fireşti,menţinerea ordinii publice şi a păcii sociale.

Proclamând supremaţia personalităţii în raport cu puterea,

liberalismul odată cu acestea îngustează sfera politicii, limiteazădiapazonul activismului cetăţenilor. În concepţia liberala clasică personalitatea este mai mult prima sursă şi controlorul suprem al puterii decât participantul ei activ, conştient şi permanent. Domeniul principal al autoafirmării personalităţii, al manifestărilor ei creative, ainiţiativei şi spiritului întreprinzător al individului este societateacivilă.

Concepţia liberală a fost corectată şi îmbogăţită de alte teoriişi idei (anume în ceea ce ţine de raporturile dintre om şi putere - stat)şi este apreciată ca una din componentele de bază ale valorilor incontestabile ale culturii politice occidentale. Viaţa a demonstratconvingător, că neglijarea a astfel de principii ale orânduirii politice,că libertatea personalităţii, prioritatea acesteia şi a drepturilor omuluiasupra drepturilor statului, legalitatea, respectul proprietăţii private,etc. este în stare să ducă la creşterea hipertrofiată a aparatului puterii,

ideologizarea şi politizarea excesivă a societăţii, instaurareacontrolului atotcuprinzător partinic-statal asupra societăţii şi personalităţii, transformarea omului într-un şurubaş al maşinii de stat,

119



obligat să îndeplinească fără crâcnire dispoziţiile puterii (de sus).Anume aşa şi s-au constituit lucrurile în regimurile totalitare şiîndeosebi în varianta lui sovietică.

Prin cele menţionate aici practic au fost conturate coordonatele

concepţiei totalitare privind raporturile personalităţii cu puterea politică. Această concepţie porneşte de la afirmarea priorităţiinecondiţionate a întregului (statului) asupra părţii (individului),supunerii totale a omului statului, dizolvării individualului „Eu” înlipsitul de individualitate „Noi” - în partid, clasă, naţiune.Totalitarismul lipseşte omul de cea mai mică libertate în a alege, îlface absolut neapărat, neprotejat în faţa puterii atotcuprinzătoare astatului. Dacă un pol al tratării totalitare a personalităţii este „omul

şurubaş”, apoi celălalt pol, cel de sus este atotştiutorul şiatotputernicul stat, putere, lideri înzestraţi cu trăsături de zeitate păgână.

Totalitarismul lărgeşte până la infinit sfera interrelaţiilor individ şi putere prin ideologizarea şi politizarea întregii societăţi şitotodată depolitizează lăuntric personalitatea, o transformă în om-funcţie, lipsită de orice libertate a alegerii politice. În ultima instanţătotalitarismul „mână, împinge” ţara într-o fundătură, pe o linie istorică

moartă, deoarece nimiceşte principala sursă a statului, a bogăţieisocietăţii - personalitatea liberă, omul făurar, omul creator.

În gândirea politică contemporană sânt larg răspândite teorii şiconcepte, care tind să îmbine organic valorile tradiţionale aleliberalismului cu unele idei colectiviste.

Gândirea politică creştină pretinde la mijlocul de aur întreindividualismul liberalismului şi totalitarismul colectivist. Înconceptele sale despre locul personalităţii în stat această doctrină porneşte de la trei principii fundamentale: 1) principiul valorii unicalea fiecărui om ca urmare a spiritualităţii lui; 2) principiul solidarităţii;şi 3) principiul subsidităţii.

Primul din aceste principii este perceput ca temelia atitudiniiumaniste faţă de om, ce presupune stima şi respectul fiecărei personalităţi de către stat şi societate. Al doilea principiu reprezintăcrezul social-politic al învăţăturii creştine, şi este denumit de această

învăţătură ca solidarism. Solidaritatea este nu altceva decâtîndeplinirea responsabilă de către fiecare om a îndatoririlor salesociale, grija fiecăruia faţă de toţi şi grija tuturora faţă de fiecare. Prin

120



subseditate - cel de-al treilea principiu - se subînţelegeresponsabilitatea fiecărui om pentru propria bunăstare, acordarea decătre stat a ajutoarelor necesare doar acelora dintre membrii societăţiicare o merită, adică celor neputincioşi - copiilor, invalizilor,

bătrânilor, şomerilor etc. Oferindu-le ajutorul suficient nevoiaşilor,statul nu trebuie să-i dădăcească pe toţi ceilalţi, el nu trebuie săgenereze trântori şi leneşi, ci să se străduie să le ajute ca ei singuri să-şi clădească bunăstarea, să nu conteze doar pe alţii - stat, societate.În democraţiile contemporane se caută modalităţile optime deinteracţiune dintre stat şi om, cetăţean, personalitate. Doctrina creştinăşi cea socialistă au condus la argumentarea teoretică a necesităţii de arenunţa la închipuirile tradiţionale ale liberalismului timpuriu despre

rolul statului ca „paznic de noapte” şi despre caracterul preponderentnepolitic al mediului vital al personalităţii.

Practica istorică a demonstrat, că neamestecul statului înrelaţiile social-economice este insuficient pentru asigurarea bunăstăriimajorităţii cetăţenilor, a libertăţii şi condiţiilor normale de existenţă alor, deoarece acest amestec stopează dezvoltarea anumitor ramuri aleeconomiei, devalorizează libertăţile politice şi cetăţeneşti pentru păturile de jos ale populaţiei, le face pe acestea din urmă practic dacă

nu irealizabile în genere, apoi foarte greu de realizat. Aceastaagravează inegalităţile de avere, acutizează stările conflictuale,subminează stabilitatea socială a democraţiei liberale. Din acesteconsiderente în gândirea politică s-au produs unele schimbărisemnificative: accentele sau schimbat de la limitarea puterii statului înasigurarea libertăţii individuale la concepţia creştină de încadrare astatului, instituţiilor lui în satisfacerea intereselor membrilor societăţii,atingerea binelui comun, atenuarea contrastelor sociale, susţinereacelor nevoiaşi, neputincioşi... Anume către aceste idei înclină aşanumita concepţie a „statului bunăstării totale”.

În statele democratice contemporane omul şi putereainteracţionează nu numai în sfera politică, ci şi în chestiuni ce ţin dealte domenii ale vieţii sociale - distribuirea veniturilor, asigurareaechităţii sociale. În acest context mai reci şi mai indiferenţi semanifestă neoconservatorii şi liberaliştii, care pledează pentru

eliberarea statului de aşa numitele poveri, funcţii sociale şi insistăasupra revenirii la autoreglarea conformă principiilor economiei de piaţă nu numai în economie ci şi în alte domenii, peste tot unde este

121



posibil. Cei mai consecvenţi părtaşi, adepţi ai lărgirii şi democratizăriisferei interrelaţiilor dintre om şi stat sânt social-democraţii, creştin-democraţii, liberalii de stânga şi comuniştii.

Unele deosebiri în tratarea relaţiilor reciproce dintre om şi

putere în ţările industrial dezvoltate şi democratice ale lumii nu pun laîndoială nici într-un caz recunoaşterea de către ele, precum şi decomunitatea internaţională (ONU) a statutului personalităţii oricăruiom ca sursă a puterii, subiect primar şi principal al politicii. A garantaun astfel de statut personalităţii, a asigura transformarea reală afiecărui cetăţean într-un subiect conştient şi liber - subiect-participantal politicii şi întregii vieţi sociale sânt chemate drepturile omului.

2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate,

structură şi conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririleomului şi cetăţeanului.

Întrebarea privind drepturile omului are o istorie bogată îngândirea filosofică şi politică. Însăşi termenul „drepturile omului” sefoloseşte în două sensuri - larg şi îngust - al cuvântului. În sensulîngust se au în vedere doar acele drepturi, care nu se acordă, dar suntgarantate şi apărate de stat (ele practic nu cer cheltuieli financiare saueconomice) şi care sânt în vigoare independent de consfinţirea lor

constituţional-juridică şi de hotarele statului. Aceste drepturi sânt:egalitatea în faţa legilor, dreptul la viaţă şi inalienabilitatea fizică,respectul demnităţii umane, libertatea de a nu fi reţinut sau arestatnelegitim, libertatea credinţei şi conştiinţei, dreptul părinţilor de a-şieduca copiii, dreptul de a opune rezistenţă exploatatorilor ş.a. În senslarg drepturile omului includ un complex destul de larg de drepturi şilibertăţi ale personalităţii, care necesită pentru a fi asigurate mijloacenecesare, şi nu puţine, din partea statului şi societăţii.

Tipologia contemporană a drepturilor omului este destul devariată. Una din clasificările cele mai generale este împărţirea lor înnegative şi pozitive, reieşind din fixarea în ele a aspectului negativ şi pozitiv al libertăţii. După cum se ştie în sens negativ libertatea seînţelege ca lipsa constrângerii, limitelor vizavi de om şi personalitate, pe când în sens pozitiv subînţelegem libertatea alegerii, în principalcapacitatea omului de a-şi atinge scopurile, manifestarea capabilităţii

dezvoltării lui individuale în genere. Într-o aşa concepere a libertăţiidrepturile negative fixează obligaţiunile statului şi a altor oameni de ase abţine de la tot felul de acţiuni faţă de alţi oameni, indivizi. Acestea

122



protejează omul de la tot felul de acţiuni care i-ar afecta libertatea.Aceste drepturi sânt considerate fundamentale, absolute. Satisfacerealor nu necesită mari mijloace şi nu depinde de resursele statului, denivelul dezvoltării social-economice a ţării. Drepturile negative

reprezintă temelia libertăţii individuale.Exemplu tipic de consfinţire juridică a acestui set de drepturişi în genere a abordării negative a problemei drepturilor omului esteBila despre drepturile omului din Constituţia SUA, în care articolul Icorectat şi redactat sună în felul următor; „Congresul nu trebuie săelaboreze legi, care ar stabili ce fel de religie n-ar fi, sau ar interzicelibertatea confesiunii ei religioase, care ar limita libertatea cuvântuluisau presei, sau libertatea poporului de a se aduna paşnic şi a se adresa

cu petiţii despre încetarea abuzurilor...”. Fraza „nu trebuie” se conţineaproape în toate articolele acestui document - cu excepţia unui singur articol. Practic întreg conţinutul acestui document este îndreptat spreîngrădirea personalităţii, protejarea lui de tot felul de atentateinechitabile din partea guvernului.

Spre deosebire de drepturile negative, cele pozitive fixeazăobligaţiunile statului şi a altor persoane şi organizaţii de a-i ofericetăţeanului anumite bunuri, de a întreprinde unele acţiuni. Din rândul

acestor drepturi fac parte: dreptul la asistenţă socială, învăţătură,ocrotirea sănătăţii, la un nivel decent de viaţă ş.a.m.d. A satisfaceaceste drepturi este mult mai greu, deoarece este mult mai lesne să nufaci nimic decât să faci ceva. Aceste drepturi, pentru a fi satisfăcute,necesită nu numai voinţă politică şi declaraţii, dar şi resurse reale,cheltuieli şi eforturi concrete. De aceea acoperirea lor depinde în maremăsură şi de democratismul sistemului politic, şi de bogăţia tării. Încazul resurselor limitate drepturile pozitive le pot garanta cetăţenilor doar „egalitatea în a fi săraci”, după cum a şi fost situaţia înmajoritatea ţărilor socialismului totalitar.

O clasificare mai concretă a dreptului şi libertăţilor omului încomparaţie cu împărţirea lor în pozitive şi negative este divizarea lor în corespundere cu sferele realizării în practica socială. În aceastăordine de idei este vorba de următoarele:

- drepturi cetăţeneşti (personale, individuale) - acestea-s

drepturi fundamentale, fireşti, inalienabile, care în principiu aucaracter de drept negativ, întrucât ele izvorăsc din dreptul natural alfiecărui om la viaţă, libertate; de aceste drepturi dispune fiecare om de

123



la naştere; menirea acestor drepturi este de a-i garanta fiecăruia dintreoameni autonomia individuală şi libertatea, a apăra personalitatea deorice abuzuri din partea statului şi a altor subiecte. Ele asigurăidentificarea personalităţii, îi oferă omului posibilitatea de a fi el

însăşi în relaţiile cu alţi oameni şi cu statul. De drepturile cetăţeneştiţin: dreptul la viaţă, la libertate şi inviolabilitate personală, dreptul laapărarea onoarei şi a bunului nume, la judecată pe dreptate,independentă şi publică, care presupune în mod obligativ avocatura(apărarea inculpatului), dreptul la taina corespondenţei şiinterceptărilor telefonice, libertatea deplasării şi alegerii domiciliului,inclusiv dreptul de a părăsi ţara natală şi de a reveni la propria dorinţăş.a.m.d.

În constituţiile multor ţări drepturile cetăţeneşti sânt unite într-o grupă unică cu drepturile politice. Justificare în acest caz le estecaracterul preponderent negativ şi al unora şi al altora. Totuşi cândvine vorba de drepturile politice se are în vedere acele drepturi, caredetermină posibilităţile participării cetăţenilor în conducerea statuluişi în viaţa socială. Aceste drepturi includ drepturile electorale,libertatea asocierii în tot felul de asociaţii şi organizaţii, ademonstraţiilor şi a adunărilor, dreptul la informaţie, libertatea

cuvântului, opiniei, inclusiv libertatea presei, audiovizualului,libertatea conştiinţei ş.a.

În URSS şi alte state totalitare a dominat mult timp abordareafariseică a asigurării drepturilor politice, care practic le anihilacompletamente, fiindcă le crea celor de la putere largi posibilităţi de ale refuza cetăţenilor în satisfacerea acestor drepturi. Pentru ca acestedrepturi să fie reale, oferirea lor trebuia să poarte un caracter preponderent de înregistrare; condiţie a folosirii acestor drepturitrebuia să fie nu permisiunea prealabilă a oficialităţilor, ci numaiînştiinţarea, adică, prevenirea de către cetăţeni a organelor respectiveşi înregistrarea prescripţiilor lor privind asigurarea legalităţii şi ordinii publice.

drepturi economice - acestea sânt legate cu asigurareadispunerii libere de către individ de obiectele de consum şicomponentele de bază pentru activitatea economică-gospodărească:

proprietate şi muncă, manifestarea antreprenorială şi iniţiativăcreativă. Până inclusiv la mijlocul sec. XX cele mai importante dinaceste drepturi erau precăutate în blocul drepturilor fundamentale,

124



erau integrate în cadrul celor cetăţeneşti. În condiţiile contemporaneîn actele juridice aceste drepturi se califică aparte ca un grupindependent alături de cele cetăţeneşti, politice ş.a.m.d.

Un loc deosebit în cadrul drepturilor economice îl ocupă

dreptul la proprietate. În ţările Occidentului, chiar şi în spaţiulrăsăritean (Rusia de până la 1917) acest drept tradiţional eraconsiderat ca unul din cele mai importante în rândul celor fundamentale, fără de care rămânea de neconceput libertateaindividuală şi societatea civilă. În ţările socialismului totalitar acestdrept a fost absolut neglijat, era interpretat ca o concepere limitată,clasială, burgheză a drepturilor omului. Experienţă îndelungată aexistenţei tuturor ţărilor de orientare comunistă a demonstrat

convingător, că interzicerea proprietăţii private este contrarie naturiiumane şi în ultima instanţă subminează munca adevărată, inspirată,creativă, productivă şi alimentează lenevia, iresponsabilitatea,erodează personalitatea umană, o educă în aşa fel, ca acesta toatăvremea să conteze pe alt cineva şi anume pe stat. Astfel, lipsit demediul vital firesc şi necesar, lipsit de proprietate, întru toate ghidat şicontrolat de stat şi fără drept de a întreprinde ceva independent,sinestătător,- omul se pomeneşte într-o dependenţă totală de stat, lipsit

de orice libertate şi individualitate. Pe lângă aceasta, lipsa dreptului la proprietate ţintuieşte majoritatea cetăţenilor la mizerie şi sărăcie,întrucât fără recunoaşterea juridică şi practică de a asigura acest drepteste imposibilă economia de piaţă. Edificiul sofisticat al economiei de piaţă moderne este de neînchipuit fără asigurarea cetăţenilor a acestuidrept - dreptul la proprietate şi activitate antreprenorială.

Concomitent experienţa istorică confirmă necesitatea anumitor limite în asigurarea dreptului la proprietate privată, ca de alt fel şi aoricărui alt drept. Necesităţile dezvoltării economice, avântul mişcăriidemocratice a maselor populare au adus la schimbări esenţiale înînsăşi tratarea proprietăţii private, la conştentizarea necesităţiisocializării ei, adică la punerea ei sub controlul statului democratic.

Astăzi sânt puţini autori care insistă asupra caracteruluiabsolut al proprietăţii private. Ea a trecut pe al doilea plan, deşi îngenere se păstrează principiul inviolabilităţii proprietăţii. În legislaţia

unor ţări - Germania, Franţa, Italia, ş.a. - sânt prevăzute anumitelimite rezonabile privind dimensiunile proprietăţii private, estestimulată folosirea ei în interese publice, adică a societăţii.

125



Introducerea acestor interdicţii, alt fel zis limite rezonabile nu lezeazăîn genere acest drept, nu însemnă negarea caracterului fundamental aldreptului la proprietate privată. Pentru ţările postsociale realizareaacestui drept are o importanţă cu adevărat crucială.

Drepturi sociale – acestea au derivat de la dreptul la proprietate privată, care istoriceşte presupunea şi libertateaantreprenoriatului, dreptul la muncă liberă (în sens de alegere adomeniului de activitate, de a dispune de propria forţă de muncă, decondiţii asigurate de muncă (securitatea muncii), dreptul laremunerarea minim garantată a muncii etc.). În diferite interpretări adreptului la muncă se face o distincţie clară între prima şi a douageneraţie a drepturilor omului. Dreptul la muncă în sens de

posibilitatea de a dispune liber de propria forţă de muncă, a o utilizasinestătător sau prin contract de muncă se încadrează în primageneraţie a drepturilor omului, pe când conceput mai larg, caobligaţiunile statului de a oferi fiecărei persoane loc de muncă, a-iasigura asistenţa socială în caz de pierdere provizorie a capacităţii demuncă, sau în cazul şomajului provizoriu ş.a. se referă la cea de-adoua generaţie a acestor drepturi.

Prima generaţie de drepturi include drepturile cetăţenilor -

politice şi economice - tratate în spiritul libertăţilor liberale. Ele poartăcaracter de drept preponderent negativ. Pe parcursul a aproape douăsecole constituţiile ţărilor democratice ale Occidentului se limitau ladrepturile primei generaţii. Viaţa însă a arătat insuficienţa unei astfelde abateri pentru asigurarea fiecărui om a condiţiilor destoinice deexistenţă, posibilităţilor de participare egală în drepturi în treburilestatului şi societăţii.

În secolul XX sub influenţa mişcării muncitoreşti, social-democraţilor şi comuniştilor şi de asemenea a ţărilor socialiste şi aaltor forţe politice a fost ridicată problema despre aprofundareaînţelegerii conţinutului drepturilor economice şi de asemenea despredrepturile sociale şi culturale ale cetăţenilor. Nu rareori acestea sântdenumite drepturi social-economice şi se precaută ca a doua generaţiea drepturilor omului. În anul 1984 principalele din ele - dreptul lamuncă, asigurare socială, odihnă, învăţătură, nivel decent de viaţă ş.a.

au fost incluse în Declaraţia mondială a drepturilor omului. Întimpurile noastre există baza materială necesară pentru a satisfaceaceastă categorii de drepturi. (Astăzi PIB-ul creat de omenire) întrece

126



cifra de 15 trilioane de dolari - aproximativ corespunde întregii bogăţiicreate de omenire în ultimii 2000 de ani.

Drepturile sociale şi culturale, alături de cele înţelese în sens pozitiv, drepturile economice în ansamblu, definesc obligaţiunile

statului de a asigura fiecărui solicitant mijloace minime de existenţă,asigurare socială necesară pentru menţinerea demnităţii umane,satisfacerii sănătoase a necesităţilor primare şi a dezvoltării spirituale.Cu drepturile sociale sânt legate toate celelalte în ansamblu şi care aumenirea de a-i asigura fiecărui om un nivel demn de viaţă şi securitatesocială: dreptul la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu ambiant prielnic şi sănătos, dreptul la asigurarea socială ş.a.m.d. Drepturileculturale sânt chemate să garanteze dezvoltarea spirituala a omului şi

includ: dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei artistice şi tehnice,acces la valorile culturale, ş. a.

Drepturile omului poartă caracter de drept individual, dar există şi dreptul colectiv, cum ar fi - drepturile minorităţilor naţionale,sexuale sau altele, drepturile popoarelor. In ultimii ani de la 1975încoace se elaborează destul de productiv aşa numitul catalog aldrepturilor omului, care detalizează şi completează esenţial drepturiledespre care a mers vorba până aici. Drepturile omului devin realitate

doar în cazul dacă ele sânt legate organic cu obligaţiunile oamenilor.În constituţiile statelor Occidentale până la cel de-al doilea războimondial aproape că nu se amintea despre obligaţiunile cetăţenilor,deşi ele se presupuneau şi erau incluse în legislaţie. În stateledemocratice aceste obligaţiuni se reduc la respectarea legilor, larespectarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, achitareaimpozitelor, supunerea prescripţiilor poliţiştilor, ocrotirea naturii, amediului înconjurător, a monumentelor de cultură ş.a.m.d. În unelestate obligaţiunile cetăţenilor includ participarea la alegeri în organele puterii de stat, satisfacerea serviciului militar; în constituţiile unor state printre obligaţiuni sânt şi cea de a munci (Japonia, Italia,Guatemala, Ecuador ş.a.), de a educa copiii (Italia), de avea grijă de propria sănătate şi a apela la timp la serviciile medicale (Uruguai)... Nu este însă prevăzută nici o responsabilitate în caz că cetăţenii nuîndeplinesc aceste obligaţiuni.

Chestiunea despre responsabilitatea pentru încălcareadrepturilor şi obligaţiunilor personalităţii are o importanţă majoră pentru transpunerea lor în practică. Fără definirea clară a

127



responsabilităţii persoanelor abilitate, organelor puterii şi a cetăţenilor concreţi aparte în acest domeniu drepturile omului se transformă doar în nişte declaraţii frumoase dar nimic mai mult. Pentru ca ele să fierealizate este necesar un complex întreg de garanţii sociale printre

care: materiale (resurse financiare şi bunuri); politice (separaţia puterilor, existenţa opoziţiei, independenţa judecătorească şi amijloacelor de informare în masă ş.a.); juridice (legislaţie şi sistem judecătoresc democratic); spirituale (nivel necesar de instruire şieducaţie, acces la informaţie, opinie publică liberă şi democratică,atmosferă morală sănătoasă).

Realizarea în practică a întregului complex de drepturi aleomului este o sarcină din cele mai actuale şi atotcuprinzătoare, gradul

de acoperire a cărora caracterizează nemijlocit nivelul de dezvoltare,caracterul progresiv şi umanismul atât a ţărilor aparte, cât şi a întregiicomunităţi internaţionale, a civilizaţiei umane. Astăzi respectarea şiacoperirea cât mai bogată concretă a drepturilor omului şi personalităţii se prezintă ca cel mai de valoare şi important criteriu aldimensiunii umane a politicii interne şi internaţionale. Prinrespectarea drepturilor omului se confirmă valoarea lui supremă atâtîn state (ţări) aparte, cât şi în lume în ansamblu. În limitele ţărilor

concrete respectarea drepturilor personalităţii serveşte drept condiţienecesară a dezvoltării ascendente economice sociale, triumfului în politică a bunului simţ, anticipării a tot felul de experimente păguboase (totalitare sau de alt gen) asupra popoarelor, politiciiagresive interne şi externe.

În cadrul întregii comunităţi internaţionale respectareadrepturilor omului este garanţia edificării relaţiilor internaţionale pe principii cu adevărat umaniste şi morale, menţinerii şi întăririi păcii.Există o dependenţă directă dintre respectarea drepturilor omului într-un stat concret cu politica lui externă. Declanşarea războaielor,încălcarea brutală a dreptului internaţional de regulă sânt legate cuîncălcarea de către guvern a drepturilor propriilor săi cetăţeni, adrepturilor propriului său popor. Aşa a fost în Germania Nazistă,URSS, Irac şi într-un şir de alte state, care au desfăşurat războaieagresive sau au întreprins acţiuni brutale şi violente. Ţările-membre

ale OSCE reieşind din toate acestea, precaută respectarea drepturilor omului nu doar ca o chestiune strict internă a fiecărui stat aparte, ci cao chestiune generală şi de o responsabilitate colectivă. La diferite

128



foruri ale acestei organizaţii s-a menţionat nu odată, că după statutulsău valoric drepturile omului, democraţia sânt mai presus decât principiul neamestecului în treburile interne.

Respectarea drepturilor omului contribuie la întărirea

încrederii între popoare, creează o atmosferă favorabilă pentru totfelul de contacte între oameni, dezvoltarea colaborării în multiple planuri, introduce în relaţiile internaţionale moralitatea. Fără o bazătrainică umanistă de drept este imposibilă apropierea multilaterală a popoarelor, integrarea lor. Asigurarea drepturilor fiecărui om,independent de deosebirile lui - statale, naţionale, rasiale etc. estecalea spre înţelepciunea cosmică şi moralitatea omenirii. Pe parcursulîntregii istorii înţelepciunea şi moralitatea caracterizau mai mult doar

oamenii aparte şi nu omenirea în ansamblu. Despre aceasta vorbescconvingător războaiele declanşate - multe şi nimicitoare, inclusiv douămondiale, atitudinea barbară faţă de natură ş.a.

Respectarea drepturilor fiecărui reprezentant al neamuluiuman poate servi drept punct de plecare în construirea pe pământ aunei civilizaţii pe fundamentele raţionalităţii şi umanismului. Ea permite personalităţii să se manifeste ca un constructor liber şiconştient, adevărat arhitect al vieţii sale obşteşti şi particulare, subiect

plenipotenţiar al politicii interne şi internaţionale, să-şi rezolveconstructiv şi fără prejudicii conflictele care rezultă din necoincidenţainevitabilă a intereselor, părerilor şi orientărilor valorice a oamenilor.

O aşa necoincidenţă, asemenea motivaţiei tuturor acţiunilor politice, este determinată în mare măsură, după câte se ştie, destructura socială a societăţii.

Politica în esenţa sa se evidenţiază ca un fenomen al existenţeiteoretico-practice prezentându-se ca formă complexă dar specifică,caracterizată prin latura sa dinamică, evolutivă şi ascendentă. Estecunoscut faptul că în politică mobilul existenţei sale îl constituiemultitudinea şi consecutivitatea acţiunilor şi interacţiunilor dintresubiecţii şi obiecţii politici (cea ce şi constituie procesul politic), astfelsistema politică apare ca acea verigă ce uneşte lumea fenomenelor social-politice, care este inacceptabilă în afara acţiunii actorilor politici. Acest flux de acţiuni, interacţiuni cu caracter politic unic şi

general se regăseşte în domeniul politologiei caracterizându-se prin proces politic, unde de esenţa manifestării sale depinde aspectul,modalitatea percepţiei şi viabilităţii realizării puterii politice, crearea

129



şi reproducerea elementelor sistemei politice, evoluţia sau decădereasa, etc.

Din cele relatate mai sus vom reţine, că întrebarea privindstatutul social al omului, personalităţii, cetăţeanului în raport cu

Puterea are o istorie bogată şi cunoaşte mai multe abordări conformediferitor concepte şi doctrine politice – paternalistă, antropologică,totalitară, liberală, creştin-democrată, modernist-democrată. Fiecaredin ele îşi are specificul propriu, dar toate conţin şi anumite momente pozitiv-raţionale.

Tipologia contemporană a drepturilor omului este variată,incluzând drepturi negative şi pozitive – după fixarea în ele aaspectului negativ şi pozitiv al libertăţii; cetăţeneşti sau individuale,

economice, politice, sociale, culturale.Rămâne actuală în multe ţări ale lumii problema cetăţeanului,

care trebuie să fie apreciat ca aflat în centrul atenţiei statului.Cu intensificarea proceselor migraţioniste statele-gazdă, fie şi

provizorie, sunt forţate să elaboreze şi transpună în practică politicisociale cât mai bine gândite, pentru a nu admite ca apatrizii-oaspeţi şiforţă de muncă ieftină să destabilizeze situaţia din aceste ţări, să provoace nereguli de care au fost deja atestate recent în Franţa, spre

exemplu.Politologia precaută întregul ansamblu de drepturi şi libertăţi

ale omului în organică legătură cu obligaţiunile şi responsabilitatea.Unde nu s-ar deplasa oamenii în secolul celui mai evident dinamismresponsabilitatea comportamentală, moralitatea, cumsecădenia, după părerea noastră trebuie să-i ghideze peste tot şi întotdeauna.

Tema 11. Procesul politic

În prelegerea introductivă, definind obiectul politologiei, a fostmenţionat faptul că noţiunea cea mai vastă a acesteia este viaţa politică saualtfel spus procesul politic, care reflectă dinamica politicului în toateformele lui existenţiale, într-o anumită zonă sau regiune, fie într-o ţară luatăaparte sau în întreaga lume. Acesta, caracterizează multitudinea de acţiuni şi

interacţiuni dintre subiecţii şi obiectele politicii, cuprinse în cadrulsistemului politic, aflat atât în stare de funcţionalitate cât şi în gravă criză, înagonia degradării, descompunerii şi căutării unei forme mai adecvate

130



conform exigenţelor mediului social. Anume despre acestea va fi vorba în prelegerea care urmează.

Planul

1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.2. Tipologia procesului politic.3. Procesul politic în R.M. la etapa contemporană.

1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.

Cuvântul proces provine de la latinescul processus cea ceînseamnă înaintare, avansare. Sensul său fiind variat şi prevede: o

secvenţă de acţiuni sau operaţiuni aflate în relaţie; succesiune astadiilor, etapelor evoluţiei unui fenomen sau ale unui organism;totalitatea schimbărilor care se produc într-o societate determinată,generate de interacţiunea componentelor sale contradictorii. Processocial este privit ca modificări ale structurilor existente, prinacumulări cantitative care duc la salturi calitative. Întregul processocial poate fi considerat ca o combinaţie de procese politice,economice şi sociale, juridice precum şi de alte procese. Procesul

politic este o formă specifică a procesului social-istoric şi care vizeazăatingerea scopurilor comune de către subiecţii politici utilizând puterea şi normele corespunzătoare.

Noţiunea proces politic constituie una din categoriile de bază a politologiei. Utilizarea termenului dat necesită mare atenţie, deoareceel nu se înscrie într-un cadru strict determinat din cauza condiţionăriilui multidimensionale, cea ce permite o flexibilă şi specifică definire (de exemplu: ca un concept general procesul politic cuprinde toateactivităţile prin care oamenii încearcă să obţină şi să exercite oinfluenţă legitimă într-o societate; într-un sens specializat poatedenota o abordare a studiilor politice a cărei preocupare interpătrundecu comportamentul politic ).

În ştiinţa politică există mai multe abordări a esenţeicaracterului şi conţinutului procesului politic. Unii cercetători reduc procesul politic la conceptul de politica, care se contrapune altor sfere

a activităţii sociale. Specificul sferei politice este privit ca acţiuneaindivizilor, structurilor puterii orientate către scopuri reale. Aceastaabordare însă nu permite evidenţierea caracterului general a

131



conceptului de proces politic (adeptul acestui punct de vedere fiind R.Douz).

Adepţi abordării instituţionale, privesc procesul politic prin prisma modificărilor şi transformărilor instituţiilor puterii, acestea

fiind percepute ca subiecţii de bază a procesului politic.Adepţii abordării behavioriste, în calitate de subiecţi ai politicii consideră indivizii şi grupurile sociale. Procesul politic este privit ca comportament fiind ghidată de interesele acestor subiecţicare pot fi realizate prin cucerirea sau menţinerea puterii politice. Înacest context, procesul politic se referă la ansamblul activităţilor oamenilor, structurilor politice în lupta lor pentru putere sau utilizareaacesteia în vederea satisfacerii unor scopuri personale sau de grup,

atât pe plan regional, naţional sau internaţional. Analiza procesului politic s-a orientat cu precădere asupra statutului actorilor politici, alscopurilor urmărite de aceştia, al metodelor utilizate, al bazei sauresurselor puterii ca instrument de realizare a scopurilor saleexprimate prin intermediul comportamentului politic.

Abordarea structural-funcţională, evidenţiază în prim planspecificul structural-funcţional intern ale sistemului politic şiambianţa, ce condiţionează modalitatea şi caracterul acţiunii şi

interacţiunii actorilor politici. Elementul analizei î-l constituie nuindivizii şi grupurile sociale ci structurile sistemei politice (şi sistemasocial globală) cât şi îndeplinire funcţiilor sale (T. Parsons; D.Easton).

Toate aceste abordări acordă atenţie unor aspecte importantedar particulare ale procesului politic. Evidenţierea unei sau alteiabordări a fenomenului dat şi analiza lor îşi aduce contribuţia din punct de vedere a scopului cercetării, însă nu permite formarea unuitablou integru. Totodată aceste diferenţieri în interpretarea procesului politic nu pot fi ignorate deoarece ele reflectă interacţiunea reală asubiecţilor vieţii politice, condiţionată nu de intenţiile liderilor şi programelor partidelor politice, ci de o diversitate de factori interni şiexterni. Astfel zis procesul politic reflectă faptul cum individul,grupele, institutele politice ş.a. interacţionează între ele şi cu statul,modul în care aceştia-şi realizează rolurile şi funcţiile sale specifice.

Procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor subiecţilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi în vederea realizăriifuncţiilor (disfuncţiilor), intereselor în sfera puterii, condiţionând

132



dezvoltarea sau decăderea sistemului politic a societăţii concrete.Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni politice relativomogene după natura şi sensul lor unite prin dependenţe cauzalesau/şi structural funcţionale.

După conţinutul său procesul politic reflectă tehnologiarealizării puterii, evidenţiind interacţiunea cu caracter local saugeneral şi relativ stabilă a subiecţilor, structurilor, instituţiilor legate prin intermediul scopurilor, intereselor de a menţine (schimba)sistema conducerii, sau altfel zis strategiile şi tacticile guvernării.

Un parametru important al procesului politic constituiedivizarea sa în etape constitutive. Procese politice de diferite tipuri presupun combinarea, suprapunerea diferitor etape. Varietatea şi

dimensiunea proceselor politice duc la acea că evidenţierea unor etape ce ar avea caracter general sau care s-ar potrivi pentru toatetipurile de procese este destul de complicat. Spre exemplu, diferite vor fi etapele funcţionării sistemului politic, procesului electoral sau procesului creării şi funcţionării partidelor politice, etc. De aceaevidenţierea unor etape concrete este raţional să fie suprapuse unui tipconcret de proces politic.

Majoritatea interacţiunilor actorilor politici ţin de realizarea

puterii politice. În aceste circumstanţe este important de a urmări procesul elaborării şi realizării deciziilor politice. Analiza acestui proces constituie o temă actuală în ştiinţa politică occidentală.Generalizând diferite abordări pot fi evidenţiate etapele următoare:

- formularea problemei (acumularea informaţiei referitor la probleme existente; cerinţelor sociale şi căile de soluţionare a lor,evidenţierea problemelor principale şi secundare).

- formularea unor decizii alternative.- analiza comparată şi alegerea unei/(or) decizii optimal

eficiente.- formularea deciziei statului şi legitimarea ei (prin vot;

adoptarea unei legi).- implementarea în practică a deciziilor primite.- controlul asupra realizării şi implementării - „legătura

inversă”.

Referitor la procesul funcţionării întregului sistem politic,selectarea etapelor vor fi diferite deoarece se va lua în consideraţieinteracţiunea sistemei cu ambianţa (societatea):

133



- articularea intereselor individuale şi de grup.- agregarea acestor interese (unirea lor într-o singură poziţie).- elaborarea cursului politic.- realizarea deciziilor primite.

- controlul asupra executării acestor decizii.Din punct de vedere structural, procesul politic constă dintr-unşir de etape ce se succed consecutiv şi ciclic în cadrul sistemului politic astfel putem evidenţia următoarele etape :

- Instituţionalizarea presupune formarea unui sistem politicnou (cu caracter legitim şi legal), ce se prezintă ca o acţiune singularăşi în acelaşi timp continuu. Aceasta etapă apare în momentul creăriiunui nou din punct de vedere calitativ a sistemului politic şi care se

înnoieşte continuu prin intermediul exprimării adeziunii subiecţilor sociali (exprimate prin valori, interese, norme, principii, etc.) faţă desistemul politic instaurat sau adaptării structurii politico-juridice vechila noua situaţie. Procesul de instituţionalizare se impune prin diferitemetode – răscoala armată, revoluţie, câştigarea alegerilor etc.

- Funcţionarea presupune dezvoltarea sau realizarea de cătreinstituţiile sistemului politic a funcţiilor sale (ca acţiune şi interacţiuneîn vederea asigurării stabilităţii sale). Aceasta etapă este formată din

mai multe elemente.- Reproducerea componentelor (elementelor) şi semnelor

distinctive a sistemului politic dat. Presupune etapa reproduceriisistemului politic ca repetare, fixare, schimbare şi înnoirea tipurilor istorice a sistemului politic, legătura cu alte subsisteme sociale. Secreează relaţii şi instituţii politice, norme şi valori politice, simboluri,limbaj. Se reproduc însăşi subiecţii procesului politic ca exponenţiiunor poziţii, convingeri sau unui roluri politice determinate. Pentrusesizarea mai eficientă a etapei date este important de ţinut cont căsistema politică se formează nu din sine însuşi, ci este constituită şiredă societatea. Reproducerea sistemei politice constituie un fragment,element al procesului general de reproducere socială.

- Elaborarea şi realizarea în practică a deciziilor politice (deconducere). Elaborarea şi implementarea deciziilor politice constituie baza ce redă conţinutul sistemei politice (cursul politic, strategia, etc.).

Decizia politică este menită să realizeze interesul general a grupuluisocial sau a societăţii în plan intern şi extern. Elaborarea deciziilor politice poate fi privit ca proces, dar particular.

134



- Controlul asupra funcţionării şi dezvoltării sistemului politic.Se obţine prin intermediul preîntâmpinării şi înlăturării unor devieri ceţin de comportamentul unei părţi sau a sistemului politic general a participanţilor procesului politic de la model convenit al acţiunii sale.

Acest control poate fi obţinut prin intermediul instituţiilor ce se află îninteriorul sistemei politice şi sunt formate din persoana şi instituţii cese ocupă profesional de el (poliţia, judecătoria, Mas Media etc.) şi altcontrol prin intermediul instituţiilor ce vin din afara sistemei politicece poate fi apreciată ca „controlul de jos” (societatea civilă, ONG-urile).

- Degradarea, decăderea sistemului politic (sau modernizareasa). Degradarea sistemei politice presupune destrămarea integrităţii

sale şi poate fi privit ca forma regresivă a politicii. Drept factoriconstitutivi pot fi evidenţiate următoarele – delegitimarea structurilor puterii; blocarea unui centru a puterii de către altele; crearea unor structuri politice în paralel (legale, ilegale); deciziile luate de puterea politică î-şi pierd capacitatea de a conduce şi regula relaţiile sociale,fapt ce influenţează negativ normele şi condiţiile funcţionării integre asistemei politice.

Fiind condiţionate fiecare din aceste etape îşi păstrează

caracteristice specifice, realizând predestinarea personală şi ce serealizează prin intermediul unor metode şi procedee specifice etapeidate.

Modelul dat reflectă doar un tip de proces politic, care nu poate fi privit ca fiind un model universal.

Un pas necesar în înţelegerea procesului politic rezidă înevidenţierea unor tipuri concrete, fapt care poate fi efectuat făcândapel la diferite criterii, însă trebuie de menţionat faptul că tipologiareflectă un caracter normativ în realitate însă ea prezintă o interacţiunea elementelor, caracteristicilor sale.

2. Tipologia procesului politic.În politologia occidentală există două sisteme de tipologii ale

procesului politic.I. Prima se realizează în politologia comparată. Politologul

american L. Pye, comparând dezvoltarea politică a statelor occidentale

şi ne-occidentale, determină dihotomia dată, bazată pe „codul”cultural, care după dânsul vizează orientările practice şicomportamentul populaţiei în statele date. Diferenţa este condiţionată

135



de specificul civilizaţiei lumii occidentale şi ne-occidentale, elconsideră că dihotomia „occidental - ne-occidental” bazată pediferenţa culturală va permite înţelegerea procesului de ce ideiledemocratice a occidentului erau străine lumii ne-occidentale.

Pye, evidenţiază 17 puncte ale diferenţei procesului politic societăţiine-occidentale în comparaţie cu cea occidentală:• în societăţile ne-occidentale sfera politică nu are o separaţie

clară de sfera socială şi relaţiilor personale;• partidele politice pretind să-şi exprime viziunile şi

reprezentările modului de viaţă;• procesul politic diferă prin dominarea „chemării”. ( fiecare

structură este menită să îndeplinească funcţiile sale pentru care a fostchemată);

• orientările politice presupun existenţa în cadrul conduceriigrupurilor politice a unei considerabile libertăţi în elaborarea strategieişi tacticii;

• partidele de opoziţie şi elitele politice au caracterul unor mişcări revoluţionare;

• procesul politic se caracterizează prin lipsa omogenităţii

între participanţi (cauza constă în lipsa unei sisteme unice decomunicare);• volumul recrutării noilor elemente privind executarea rolului

politic este important;• pentru procesul politic dat este specific diferenţa orientaţilor

politice între generaţii;• consensul între scopul şi mijloacele acţiunii politice este

şubred;• intensitatea şi volumul discuţiilor politice este puţin legat de

luarea deciziilor politice;• procesului politic îi este specific gradul înalt de înlocuire a

rolurilor;• procesului politic nu-i este atât de important grupurile de

interes, ce joacă un rol funcţional specializat;• conducerea naţională este nevoită să apeleze către societatea

ne-diferenţiată;

136



• caracterul neconstructiv a procesului politic ne-occidentalimpune liderilor să-şi menţină unele viziuni în politica externă, dar nuşi în cea internă;

• aspectul afectiv şi simbolic înlătură de pe prim plan

posibilitatea găsirii raţionale a soluţiilor problemelor generale;• supralicitarea rolului liderului carismatic;• procesul politic de obicei se petrece fără participarea

„brokerilor” ( intermediarilor ) politici;De asemenea aceasta interpretare a caracteristicilor tipului

procesului politic ne-occidental (tradiţional) poate fi aplicat şi celuioccidental (modern) modificând doar valenţele diferenţierii proceselor date.

II. A doua sistemă de clasificare reiese din aceea că însăşilipsa omogenităţii culturale a societăţilor occidentale creează baza adouă versiuni a procesului politic: democratic şi de elită sautehnocratică. Aceste două orientări politico-culturale condiţioneazăcrearea a două interpretări a procesului politic pe orizontal şi vertical(care interacţionează între ele).

• Organizarea orizontală a procesului politic reprezintă

interacţiunea raţională a subiecţilor acţiunilor. Acest proces politic serezumă la egalitatea formală şi autonomia relativă a subiecţilor cucaracter de cooperare sau rivalitate. Subiecţii raţionali suntreprezentaţi de puterea politică, guvern, grupe de presiune hotarelecărora sunt transparente. Sensul procesului politic dat constă în faptulcă subiecţii puterii politice se află într-o relaţie de cooperare,consultare în formularea, luarea şi implementarea deciziilor politicecu societatea civilă, reprezentanţii business-ului, sindicatelor etc.;

• Organizarea verticală a procesului politic reprezintă apariţiahaotică a intereselor, necesităţilor, este un model a iraţionaluluimaselor cărora i se contrapune puterea de stat, sistema de valori etc.Relaţia dată se bazează pe existenţa, stabilirea unor reguli decomportament conducători-conduşi. Conducătorii trebuie să realizezeo formulă de convenire, agregarea intereselor diferitor grupuri asocietăţii, cei conduşi îşi coordonează acţiunile spre apropierea devalori ce cultivă respect faţă de lege, să fie capabili să se supună şi să

fie conduşi, recunoscând autoritatea puterii, iar puterea îi acordă unnivel de libertate societăţii.

137



Tipurile date ale procesului politic ne permite să efectuăm oconstrucţie ideală ce dă posibilitatea să înţelegem caracterulinteracţiunii participanţilor vieţii politice. Însă în practicăinteracţiunea politică a participanţilor politici se rezumă la procesul

luării deciziilor politice ce exprimă interesele şi cerinţele participanţilor procesului politic.De asemenea tipologia procesului politic poate fi clasificat în

dependenţă de anumite criterii:Criteriul dimensional a procesului politic sunt: de rutină

( actori şi unităţi de măsurare mici ) ce sunt legate de procesulnemijlocit al interacţiunii individuale, de grup şi actorilor parţialinstituţionalizaţi ( ex. procesul legislativ în parlament ); proces politic

istoric (unde actorii sunt mai mari, grupe, institute) ce se rezumă la uneveniment istoric (ex. revoluţia politică, formarea partidului politic ); proces politic evoluţionist se caracterizează prin participarea marilor actori, instituţiilor sistemei politice unde unitatea temporală este mare( ex. transformarea polisurilor într-o capitală imperială; sautransformarea sistemei politice prin intermediul reformelor politice;trecerea la democraţie în urma conducerii autoritare ).

Alt criteriu cel al complexităţii şi profunzimii are următoarele

laturi:- Proces ce exprimă schimbarea politică.- Proces ce exprimă transformarea politică.- Proces ce exprimă dezvoltarea politică.- Proces ce exprimă progresul politic.După criteriul intensităţii ( ce se manifest ca forţă, ca putere)

pot fi depistate următoarele tipuri ale procesului politic:- Proces politic de tipul reformelor ( poate fi liberal,

conservator, socialist, comunist ).- Proces politic de tip revoluţionar (ce se manifestă printr-o

schimbare radicală a unei structuri calitativ nouă celei precedente).- Proces politic de tip reacţionar ( este o formă ce cheamă spre

trecut, cu formarea unor structuri politice învechite ).După criteriul direcţiei de dezvoltare avem următoarele tipuri

de proces politic:

- Proces politic evolutiv ( reformatoare sau revoluţionare ).- Proces politic de regres.

138



O altă tipologie a procesului politic ţine de criteriul formelor sau direcţiei mişcării:

- Proces politic ciclic (se referă la statele în tranziţie).- Proces politic continuu.

- Proces politic discontinue (ex. revenirea la URSS).În conformitate cu gradul de implicare a agentului politic sunttipuri:

- Proces politic spontan.- Proces politic planificat sau prevăzut.- Proces politic controlat.După cum putem vedea tipologia procesului politic este

extrem de variată cu anumite caractere specifice ce le diferenţiază

după un şir de dimensiuni sau criterii: caracterul acţiunii, interacţiuniiîntre actorii politici, după profunzime, formele sale, aspectulorientativ, scopul etc.

3. Procesul politic din Republica Moldova la etapacontemporană.

Procesul politic din Republica Moldova caracterizeazătotalitatea acţiunilor şi interacţiunilor dintre subiecţii şi instituţiile puterii, care s-au manifestat în diverse şi controversate forme după

destrămarea imperiului sovietic (din care a făcut parte) şi declarareaindependenţei şi suveranităţii statale. El se manifestă, am spune,destul de inconsecvent, cunoaşte un şir de oscilaţii, practic este ovarietate de proces politic de tip ne-occidental. Cele 17 puncte-poziţiisus enumerate sunt absolut valabile pentru caracterizarea lui, avânddoar careva particularităţi, condiţionate de specificul dezvoltăriiistorice, culturale şi lingvistice, caracteristicile psihologice ale populaţiei (stereotipuri), factori externi.

Procesul politic contemporan din R. Moldova estesemnificativ prin:- tendinţa de diferenţiere a politicii de economie şi celelalte relaţiisociale şi personale. Politica, totuşi, nu este încă separată de alte sfereale vieţii sociale din cauza fragilităţii instituţiilor societăţii civile. Estede menţionat că slăbiciunea societăţii civile constituie una din celemai esenţiale particularităţi ale procesului politic din Moldova zilelor

noastre. Statul este unica instituţie care asigură unitatea organismuluisocial – de unde toate iniţiativele politice vin de “ sus”.

139



- o altă caracteristică a procesului politic din R Moldova este trecereade la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată, izvorâtă din criteriile- economic, social, cultural etc.; treptat monopolul statului asupraresurselor se limitează; anumite schimbări înregistrăm şi în ceea ce

priveşte consensualitatea; structura şi funcţiile instituţiilor sistemului politic sunt departe de a corespunde cerinţelor moderne de existenţă politică.- un loc aparte se va acorda lipsei unei structuri funcţionalnedeterminate, deoarece anumite grupe de interes cu caracter specific(ce reprezintă o ramură a industriei, caracter regional, etnic,confesional etc.) pot face presiuni asupra guvernului sau altor structuri politice, unde sistema reprezentării intereselor se află în stadiul de

formare ( sistema de partid se creează ca un canal de transmitere saureprezentare a cerinţelor claselor sociale) şi implicarea societăţii înviaţa politică este slabă, fapt ce condiţionează o astfel de relaţie undeiniţiativa caracterului stat-societate îi aparţine în totalitate şiexclusivitate statului, care efectuează anumite inovaţii, schimbări,formularea problemelor, integrarea intereselor diverselor grupecultural-religioase, etnice, integritatea teritorială, etc.Specificul procesului politic din R.M. este condiţionată deci, de

caracterul realizării rolurilor şi funcţiilor politice ce sunt legate decaracterul instituţional al puterii, acest caracter diferă de cel primit însocietăţile democratice, fapt care îngreunează delimitarea unui hotar între sfera politică şi cea ne-politică, ce nu permite crearea unor institute a societăţii civile. Aceasta din urmă duce spre o slabăstructurare, dezechilibru a procesului politic.În viaţa politică a R. Moldova au loc un şir de procese politice. Uninteres special trebuie acordat dezvoltării procesului politic general,care a conturat schimbările existente a formei de conducere, regimului politic, adică nişte schimbări radicale a sistemului politic din R.Moldova. Dezvoltarea procesului politic general din R. Moldova arecaracter de tranziţie, orientat către democraţie, care altfel poate fidenumit ca liberalism (care prevede ca acţiunile statului în primulrând să fie direcţionate spre crearea bazei economice a democraţiei:economia de piaţă; existenţa tuturor formelor de proprietate;

privatizarea bunurilor; crearea clasei de mijloc;)Dezvoltarea procesului politic general din R. Moldova are drept scopsă asigure:

140



1. Creşterea nivelului conducerii politice a societăţiimoldoveneşti;2. Asigurarea unor relaţii sociale stabile;3. Intensificarea acţiunilor orientate spre crearea statului social

bazat pe drept;4. Crearea noilor relaţii dintre stat şi societatea civilă;5. Implementarea unor tehnologii de creare a clasei de mijloc;6. Continuarea transformărilor democratice a sferei economice;7. Dezvoltarea pluralismului politic;8. Elaborarea unei politici sociale efective;9. Crearea şi realizarea unei programe geopolitice concrete,orientată spre dezvoltarea statală şi asigurarea intereselor

naţionale.

Procesul politic contemporan din R. Moldova este destul degreu de clasificat după un anumit criteriu, probabil acest fapt estelegat de procesul de tranziţie şi în tendinţa sa de a se acomoda la noilerealităţi existente. Acest proces se caracterizează prin lipsa uneispecializări şi diferenţieri a rolurilor şi funcţiilor actorilor săi, cât şiexistenţa unui şir de subculturi şi contraculturi, ce servesc ca o piedică

în formarea unui dialog al forţelor politice, a diferenţierii social-economice a subiecţilor vieţii politice care au deseori interesecontradictorii în cea ce priveşte politica internă şi externă a R.Moldova.

Procesul politic, este un fenomen complex după esenţa şiconţinutul său, care trebuie privit ca combinarea sau interacţiuneaelementelor sistemei politice orientate spre realizarea puterii politiceşi îndeplinirea funcţiilor sale specifice, care sânt prezente la toatenivelurile existenţei şi realizării fenomenului politic. Procesul politic,reflectă tehnologia şi modalitatea caracterului acţionar al actorilor politici, orientat către o normală funcţionare, dezvoltare, perfecţionarea sistemului politic atât la nivel intern cât şi cel extern. Procesul politic, este privit ca paşii, etapele înterprinse spre combinarea unor elemente particulare, independente în vederea realizării scopului propus. Procesul politic, evidenţiază lumea politică în dimensiunea sa

structural-funcţională şi acţională în care calitatea desfăşurăriimodului normal de funcţionare a sistemei politice, interacţiuniistructurilor politice şi societăţii şi calitatea acestei interacţiuni,

141



regimul politic, modalităţilor de desfăşurare a puterii politice,caracterul tehnologic, nivelul cultural etc.

Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui.

Planul:1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate deconflict social.2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic cavarietate de conflict social.

Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la

cuvântul "conflictus" ceea ce în traducere înseamnă confruntare. Înştiinţele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu demult. Dupăsens lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime – ceartă,neînţelegere, tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixeazăstarea de ostilitate şi contrapunere a părţilor. Fiecare din acestecuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomensocial destul de răspândit în dezvoltarea societăţii - putând fi folositîntr-o anumită situaţie concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest

termen universal. În secolul XX a apărut chiar o ştiinţă aparte despreconflicte - conflictologia.

Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de cătresavantul german Gheorg Zimmeli la începutul secolului XX. Una dincele mai răspândite definiţii ale conflictului este cea dată desociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şiacces la bunuri materiale, care întotdeauna nu ajung pentru toţi,luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea,aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică, nimicireatotală a rivalului, adică a unei părţi pe alta. Spaţiul desfăşurăriiconflictelor poate fi variat: natura, cosmosul, societatea. Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice, specificul lor spredeosebire de alte conflicte ce au loc în societate - economice,ideologice, religioase etc.

În literatura politologică întâlnim diferite variante detipologizare ale conflictelor în dependenţă de criteriile după care elese efectuează. Unul din acestea sunt cauzele, factorii , care le-au

142



provocat. În conformitate cu acest criteriu conflictele se împart îndouă grupe - generate de cauze (factori) obiective şi subiective. Dinrândul cauzelor obiective fac parte starea şi particularităţile structuraleşi funcţionale ale sistemului social global. Conflictele pot fi

consecinţă a inechităţii sociale, a inegalităţii existente într-o societateconcretă. Ele pot fi un rezultat logic al transformărilor care au loc însocietate. De origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cumar fi imposibilitatea, neputinţa de a schimba spre bine situaţiaconcretă, care provine de la forţele aflate la conducere sau calităţile psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societăţii.Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau genereazăconflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi

subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică,nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor poate fiefectuată şi după sferele în care ele se desfăşoară, manifestă. Conformacestui criteriu se disting conflicte economice, politice, etnice sauîntre naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distingeconflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adicăepisodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot ficlasificate în reuşite, soldate cu succes şi nereuşite.

În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupăconflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele sedesfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există înlegătură cu puterea politică, existenţa şi funcţionarea ei în cadrulsocietăţii concrete. Relaţiile din cadrul acestei sfere sunt foartecomplicate şi variate, şi totuşi, generalizând pot fi împărţite în douăgrupe de bază: 1) relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor,membrilor societăţii în sistemul acestei puteri; 2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite grupuri şi realizareaei, luptă pentru determinarea direcţiilor, formelor şi metodelor activităţii ei.

Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsăturispecifice: a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiectelor politice,condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor,concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea

dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afecteazăatât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c)obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat,

143



posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi îngenere a întregului sistem politic; c) conflictele politice se deosebescde toate celelalte nu numai prin caracterul lui complicat şi

multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul suntorganizate, instituţionale. Şi asta fiindcă valorile politice suntconfirmate în norme, în politică, în primul rând în norme juridice(constituţie, legislaţie etc.), care reglementează comportamentulactorilor politici. De aceea conflictul politic în mod obligatoriuinclude relaţii adverse (diametral opuse) ale actorilor fie faţă denormele şi valorile politice în genere, fie faţă de interpretarea,înţelegerea lor, fie faţă de căile şi mijloacele realizării lor de către

structurile puterii; d) trăsătura caracteristică a conflictului politic estemonopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrângerii.Dacă conflictul ameninţă existenţa regimului dominant, atunciaplicarea de către acesta a violenţei în calitate de apărare pare a filegală de pe poziţiile regulilor de joc legitime în limitele spaţiului lui politic.

În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor participante ale conflictului politic acesta poate fi: interstatal (subiecte

- statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiecte pot fi ramurile puterii (Preşedinţia , Guvernul, Legislativul, ş.a.) partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorulstatului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale(lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrăriilocale).

Un aspect interesant al acestei întrebări este cel care vizeazăfuncţiile conflictelor în viaţa societăţii. În literatura politologicăîntâlnim două păreri, puncte de vedere. Conform primei, am spunedominantă, se susţine, că acestea-s un lucru rău, nedorit în viaţasocietăţii, întrucât atentează la liniştea şi pacea socială, deregleazăfuncţionarea normală a societăţii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere afirmă contrariul: consideră conflictele drept un lucru normalşi firesc, ba mai mult asistent sau condrumeţ permanent şi elementinalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx, Weber).

După părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poatecontribui la consolidarea lui, la restabilirea unităţii şi coeziunii lui. Sesusţine că rezolvarea contradicţiilor este funcţia obiectivă a

144



conflictelor sociale. Se poate de afirmat că acestea, adică conflictele,dau impulsuri noi dezvoltării, anticipă, nu admit stagnarea, aduc cevanou şi proaspăt în evoluţia societăţii.

O varietate specifică de conflicte şi care incontestabil pot avea

şi caracter politic, ori care, după părerea unora, au întotdeaunacaracter politic, sunt conflictele internaţionale - conflicte care reflectăstarea relaţiilor dintre state. Conflictele internaţionale sereglementează după normele dreptului internaţional. O importanţădeosebită în cadrul lor are principiul neaplicării forţei în rezolvarealitigiilor apărute între state. Statul recunoscut de O.N.U. ca agresor poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunităţiiinternaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la

autoapărare. Material pentru meditaţii şi schimb de păreri la seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite zone ale EuropeiCentrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S., inclusivconflictul din Republica Moldova, legat de Transnistria.

Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacănormele politice şi juridice ale statului, pe teritoriul căruia au locacestea. În calitate de măsuri de reglementare a conflictului intern potfi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la răspundere a

vinovaţilor (instigatorilor), întărirea ordinii publice, înăbuşireaoperativă şi eficientă a cazurilor de violenţă, despărţirea (separarea,descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării de urgenţă, creareazonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.

Aspectul axiologic al conflictului politic este legat, după părerea unor autori, şi de caracterul lui ideologic. Se susţine, că decare fel n-ar fi conflictul politic: 1) el are o motivaţie politia; 2) esteconştientizat de actori (agenţi, subiecţi, părţi) prin concepte şisimboluri ideologice; 3) aspectul ideologic joacă un rol organizatoricşi mobilizator în promovarea, recrutarea şi organizarea agenţilor opozanţi (rivali).

Substratul (subtextul) ideologic al conflictelor politice, prealabil nu trebuie nici absolutizat, nici neglijat. Este evident, călupta politică în mare măsură este şi lupta cuvintelor, noţiunilor deînaltă materie, care diferă de lexicul obişnuit, este vorba de limbajul

ideologiei politice, ţesut mai bine şi iscusit sau, viceversa, mai prost,nereuşit, negândit în cursul de politică internă şi externă a statului datş.a.m.d. Contează mult adevărul acestora, corespunderea lor nevoilor

145



şi necesităţilor maselor compuse, după cum se ştie, din diferitegrupuri - sociale, etno-naţionale religioase ş.a.m.d., corespund oare elenevoilor, intereselor, durerii părţii majoritare a populaţiei, tendinţelor obiective şi progresive ale mersului procesului social-istoric.

Terminând tratarea primei întrebări, subliniem, că lupta politică constituie conţinutul de bază a conflictelor politice. Fără a neclarifica în specificul ei, nu vom putea înţelege esenţa, dinamica,legităţile conflictelor politice. Lupta în acest context este oconfruntare a subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spreanumite scopuri, pe care nu le acceptă partea adversă. Lupta politicăse manifestă de regulă atunci când: a) existenţa şi acţiunile instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă pentru o parte a

societăţii, pentru unele subiecte sociale şi neacceptată, nesusţinută,nedorită de altele, adică contravine intereselor lor generale; b)scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical şi realizarealor în comun este imposibilă; c) are loc îmbinarea, împletirea,intercalarea celor două situaţii.

2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.Soluţionarea conflictului sau altfel spus depăşirea stării de

conflict este nu altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea

divergentă, dezbătută de participanţi. Practica politică şi specialiştii -conflictologi au elaborat trei tipuri, modele, variante de înţelegeri, saualt fel zis, acorduri: 1) înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, acoincidenţei părerilor părţilor aflate în conflict; 2) înţelegerea încorespundere sau conformitate cu voinţa legitimată şi morală,autoritatea unei terţe forţe, provenită din exterior; 3) înţelegereaimpusă de una din părţile participante în conflict. Aceeaşi specialiştiau elaborat un şir de măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care se potsoluţiona pe cale paşnică conflictele politice. Acestea includ un rândde factori, - toţi în egală măsură importanţi şi necesari pentrusoluţionarea conflictelor politice:

Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa însocietate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultărilor,tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc avantajoase, inclusiv amecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative,

executive, judecătoreşti, Curtea Constituţională, Arbitrajul ş.a.m.d.)

146



Factorul consensual - Acesta presupune existenţa acorduluiîntre părţile conflictuale în privinţa a ceea ce ar putea fi saureprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabil pentru toţi;

3) Factorul cumulativităţii - Acest factor semnifică, sau

înseamnă că probabilitatea soluţionării paşnice a conflictului depindede proporţiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic, minim,neînsemnat, cu atât mai lesne şi pe căi paşnice el poate fi aplanat. Este bine, cu alte cuvinte fiind spus, când conflictul nu se îmbogăţeşte cunoi probleme şi noi participanţi, - ceea ce l-ar face mai complicat,inclusiv şi în ceea ce priveşte depăşirea lui;

4) Factorul experienţei istorice – Acesta presupune existenţaunei anumite practici, inclusiv exemple de soluţionare a conflictelor

similare (de acest gen). În acest caz un rol mare l-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;

Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate înconflict, Aici se susţine că dacă acestea-s aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii, cu siguranţă ele vor căuta posibilităţile de soluţionare pe cale paşnică a conflictului;

Factorul psihologic - Esenţa acestuia constă în aceea, că foartemult depinde de personalitatea celora, care dispun de puterea

decizională în timpul conflictului.Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului sunt

tratativele, negocierile. Aceasta se consideră unul din mijloacele celemai eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi. Mijloc desoluţionare a conflictului este de asemenea consensul. Specialiştiidisting două sensuri ale acestui cuvânt: îngust (ca modalitate derezolvare a diferitor certe şi conflicte) şi larg (general-politic), caînţelegere general - socială, cetăţenească. Se înaintează două principiigenerale şi fundamentale în aplicarea, utilizarea consensului, sauatingerea lui: 1) susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de cătremajoritatea participanţilor la elaborarea ei; 2) lipsa obiecţiilor contraadoptării deciziei măcar din partea unuia din participanţi. Consensul -nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu se cerecoincidenţa poziţiilor tuturor participanţilor procesului de negocieri.El presupune numai lipsa obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce

priveşte adoptarea deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoareîn depăşirea conflictului sau, cel puţin, în ameliorarea minimă a lui.

147



Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovieticdemonstrează, că cel mai mare număr de conflicte a avut loc şi, spreregret, mai continuă, sunt legate de următoarele probleme:necorespunderea împărţirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu

componenţă etnică a populaţiei; inegalitatea unităţilor administrative;distribuirea neproporţională a resurselor economice; disputele istoricevizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a minorităţilor naţionale; distribuirea inadecvată a competenţelor ş. a.

Conflictul din Republica Moldova – care mai este numit şidiferendul din Transnistria - este în mod ne univoc tratat în literaturaistorică şi politologică. El s-a declanşat, după câte se ştie şi a căpătat proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din populaţie care

a însoţit descompunerea imperiului sovietic şi afirmarea tinereistatalităţi a Republicii Moldova. El nu poate fi calificat nici cainteretnic, nici ca rezultat al autodeterminării aşa numitei etnii-transnistrene, sau chiar găgăuze, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la primenirile, care au parvenit în Europa Centrală şi deRăsărit odată cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă a acestuiconflict este nu etno-naţionalul, ci politicul, asistat şi alimentat deFederaţia Rusă.

În cadrul seminarului problema conflictelor îngheţate dinspaţiul sovietic poate fi analizată şi discutată mai detaliat, analizânddiverse tehnologii care au fost înaintate până acum, inclusiv însoluţionarea conflictului din Transnistria. Problema atingeriiconsensului, reîntregirii statului Republica Moldova este una din celemai acute şi majore la acest segment de istorie a lui.Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele concluzii:

Conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale careapar din cauze atât obiective cât şi subiective.

Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cufatalitatea lor, cu inevitabilitatea însoţirii de către ele a dezvoltăriisocietăţii. Dacă Puterea politică observă, descoperă, constată sauintuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune soluţiiacceptate de grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţiide colaborare şi participare a cetăţenilor în sistemul puterii date;

conflictele se anihilează din start.Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate, politologia propune tehnologii de aplanare a lor, acestea fiind

148



compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea structurilor deforţă în soluţionarea lor.

Printre problemele de actualitate majoră a timpurilor noastre şi pentru o majoritate absolută de ţări şi popoare un loc aparte îl ocupă

cea a modernizării. Ea capătă chiar un statut aparte în sociologiagenerală şi în politologie în particular, prin teoria modernizării politice. Teoria modernizării politice, la etapa actuală se evidenţiazăca o direcţie de cercetare care î-şi are specifica logică în analizateoretică şi practică a politologiei, care ne permite o descriere şianaliză adecvată a stadiului social aflat în procesul de dezvoltare,schimbare sau/şi modernizare a societăţilor în tranziţie. Acest procescantitativ şi calitativ al transformărilor sociale-politice are ca reper,

„model” societăţile aflate în starea de dezvoltare industrială şi postindustrială fiind organic legată cu lărgirea şi cooperarea relaţiilor economice şi comerciale, interacţiunea culturală a societăţilor,urbanizarea, perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional)şi politic, răspândirea inovaţiilor tehnico-ştiinţifice, etc., care serveştedrept „standardizare” a principalelor sfere ale existenţei sociale şiavansare a societăţilor care aspiră la un nou nivel de dezvoltarecivilizaţional.

Tema 13. Modernizarea politică

Printre problemele de actualitate majoră a timpurilor noastre şi pentru o majoritate absolută de ţări şi popoare un loc aparte îl ocupăcea a modernizării. Ea capătă chiar un statut aparte în sociologiagenerală şi în politologie în particular, prin teoria modernizării politice. Teoria modernizării politice, la etapa actuală se evidenţiazăca o direcţie de cercetare care î-şi are specifica logică în analizateoretică şi practică a politologiei, care ne permite o descriere şianaliză adecvată a stadiului de existenţă socială, aflat în procesul dedezvoltare, schimbare sau/şi modernizare a societăţilor în tranziţie.Acest proces cantitativ şi calitativ al transformărilor sociale-politice,are ca reper, „model” societăţile aflate în starea de dezvoltareindustrială şi postindustrială, fiind organic legată cu lărgirea şi

cooperarea relaţiilor economice şi comerciale, interacţiunea culturalăa societăţilor, urbanizarea, perfecţionarea procesului comunicaţional(informaţional) şi politic, răspândirea inovaţiilor tehnico-ştiinţifice,

149



etc., care serveşte drept „standardizare” a principalelor sfere aexistenţei şi avansare a societăţilor care aspiră la un nou nivel, treaptăde dezvoltare civilizaţională.

Planul:

1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţiicontemporane.

1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.Etimologic cuvântul „modernizare” provine de la lat.

modernus, incluzând adj. modo „nu de mult, cu puţin înainte”, şisubstantivul modus - ordine, măsură. Treptat de la acestea lexicul s-aîmbogăţit cu aşa termini ca mode, modern, modernizer. Prin cuvântul

mode subînţelegem totalitatea deprinderilor şi gusturilor la un momentdat, fiind considerate ca model. Modern de la fr. Moderne înseamnă -nou, contemporan. Calificativul modernize (fr. moderniser) înseamnăîmbunătăţire, înnoire, schimbare conform cerinţelor contemporane. Lamijlocul secolului XX apare conceptul de modernity - proces detrecere, evoluare a sistemului social spre contemporaneitate.

La etapa actuală prin termenul modernizare subînţelegem:epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la

societatea modernă de tip capitalist; proces contemporan de tranziţie,caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare,care constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tipmodern; proces indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la treaptăinferioară la una mai superioară de dezvoltare socială cuprinzând ţări,zone, regiuni, popoare, adică omenirea în ansamblu.

Modernizarea politică include şi caracterizează procesulschimbărilor structurale şi calitative a vieţii politice, culturale care auloc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană.Societatea tradiţională şi contemporană reflectă diverse nivele dematuritate a sistemului social, existenţa diverselor mecanisme dereglare şi adaptare socială, de tehnologiile schimbărilor sociale, prinlocul şi rolul individului în aceste sisteme sociale vizând posibilitateade auto realizare a lui. Modernizarea politică poate fi definită şi ca

formare, dezvoltare şi răspândire a instituţiilor, structurilor politicecontemporane. Modernizarea politică semnifică aşadar conştientizareanecesităţii şi a acţiunilor corespunzătoare în vederea organizării

150



sistemului politic la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne - performante, actual avansate. După cum vedem definirea conceptuluidat, are variabile specifice şi poate fi considerat ca un „carusel” aldefiniţiilor, în cadrul cărora modernizarea în sfera politică presupune

afirmarea unor state naţionale şi raţionale, centralizate în cadrul căroraexistă şi funcţionează diverse mişcări şi grupuri social – politice care-şi promovează interesele sale pe căi civilizate.

Procesul modernizării politice se transpune în practică prindiferite modalităţi, cerinţe indispensabile şi utilizând diversemecanisme, din rândul cărora putem evidenţia următoarele:

- crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad despecializare conform criteriului instituţional – funcţional;

- constituirea unui stat modern, ce posedă real suveranitate;- creşterea rolului statului, prin lărgirea sferelor sale de acţiune

şi predominarea rolului legii în stat, ca element ce asigură legăturăîntre societate şi stat;

- creşterea numărului cetăţenilor, indivizilor cu drepturi politice şi sociale; lărgirea accesibilităţii încadrării indivizilor şigrupurilor sociale în viaţa politică;

- constituirea unei birocraţii politice raţionale şi transformarea

acestei birocraţii ne personificate în sistemul dominant de conducereşi control;

- minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şicreşterea rolului elitelor modernizatoare.

De o relativă popularitate se bucură abordarea structural-funcţională a lui G. Almond şi L. Pye referitor la procesul demodernizare a sistemului politic. Ei presupune, că dezvoltarea politică, necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului politic, în vederea unei dezvoltări eficiente şi stabile a întreguluiorganism social. Schimbările calitativ-funcţionale a instituţiilor sistemului politic după părerea lor includ 3 procese ce reflectăconţinutul modernizării politice:

a) diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor sistemului politic, care reflectă procesul complicării relaţiilor acestuisistem ca urmare a diversificării acţiunii subiectului şi obiectului

politic cât şi apariţia unor noi grupe de interes. Sistemul politic,trebuie să reacţioneze rapid la apariţia unor noi cerinţe (probleme) dinambianţa socială. Realizarea satisfacerii reacţiei date este posibilă în

151



urma diferenţierii structurale şi unei specializări înalte a funcţiilor instituţiilor sistemului politic. Orice institut politic (legislativă,executivă, judiciară) îndeplineşte funcţii strict determinate. Pe lângăaceasta, structurile specializate se află într-o interacţiune reciprocă şi

formează un sistem integrat intern (o astfel de separare de regulă nuexistă în societăţile subdezvoltate în aspect politic). b) flexibilitatea, receptivitatea sistemului politic la

imperativele de inovare, mobilizare. Inovarea este condiţionată denecesitatea unei societăţi de a se adapta, acomoda la noile condiţii alefuncţionării şi reacţionării sistemului politic la noile impulsuri şisituaţii imprevizibile din exterior.

Multitudinea intereselor şi cerinţelor grupurilor sociale şi

indivizilor condiţionează creşterea probabilităţilor conflictelor şiconfruntării intereselor forţelor politice (care îşi urmăresc obiectivesubiective). Soluţionarea acestor conflicte se obţine prin instaurareaunei ordini sociale şi progresului social prin care sistemul politictrebuie să fie capabil să mobilizeze diverse resurse pentru a atingescopuri social-generale şi ca urmare aplanarea conflictului dat.Mobilizarea resurselor presupune: transformarea cerinţelor societăţiiîn programe şi acţiuni politice; elaborarea şi răspândirea proiectelor

acţiunilor colective; elaborarea ideilor politice care ar fi înţelese şiacceptate de populaţie; existenţa resurselor (economice, sociale,informaţionale etc.); autoritatea liderilor politici. Nivelul demodernizare a sistemului politic reflectă gradul acestei mobilizări şi a potenţialului de supravieţuire. Numai sistemul politic complex estecapabil să supravieţuiască, deoarece posedă şi foloseşte cu chibzuinţădiverse canale de comunicare şi socializare (şcoala, universităţi, biserica, armata etc.), cultivând la membrii societăţii uncomportament politic, fapt care dovedeşte încrederea cetăţenilor îninstituţiile puterii politice confirmată prin legitimitatea şi justeţea ei.

c) tendinţa asigurării echităţii sociale a egalităţii exprimată prin: excluderea limitelor (sociale, politice, naţionale, rasiale) de participare politică a diverselor grupe sociale. Ca rezultat, are loctrecerea de la cultura supunerii la cultura de participare activă încadrul sistemului politic indiferent de atitudinea sa faţă de anumite

stereotipuri vizavi de sistem politic; acordarea tuturor cetăţenilor posibilităţi de a ocupa poziţii de conducere indiferent decaracteristicile sociale sau naturale; caracterul general al legii, care are

152



o nuanţă universală (indiferent de poziţia socială, economică, psihologică etc.).

Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării politice, este expus de politologul american S. Huntington, care leagă

dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice - numai structuri, instituţii de stat democratice şistabile, alături de respectarea legii pot asigura o înaltă adaptare asistemului politic la schimbările venite din mediul ambianţei externeşi capacitatea lui de a reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţesociale.

Trebuie de specificat faptul că cercetătorii neagă existenţaunui sistem politic tradiţional sau contemporan într-o formă pură,

afirmând că orice sistem politic include în sine elemente tradiţionaleşi contemporane şi în acest sens constituie un „aliaj”, o combinare. Numai existenţa unor sau altor elemente, trăsături într-un sistem politic concret va arăta nivelul lui de dezvoltare.

Într-o aşa ordine de idei este necesar de specificat trăsăturilemodernizării pentru o percepţie mai concretă, care în esenţa sa variazăde la autor la autor. Într-o sistematizare sintetică a literaturii S.Huntington atenţionează că procesul de modernizare ar avea

următoarele caracteristici:1) este un proces revoluţionar; 2) complex (vizează, cel puţin

schimbări în toate domeniile gândirii şi comportamentul uman, printrecomponentele sale se includ: industrializarea, urbanizarea, mobilitateasocială, diferenţierea, secularizarea, expansiunea, mass-media,difuzarea instrucţiunii, etc.); 3) sistemic, global; 4) de durată; 5) pefaze sau etape; 6) reversibil (adică poate avea caracter invers, nu este privit ca un proces liniar, continuu); 7) progresist (unde modernizareaeste privită ca inevitabilă, necesară deoarece ea asigură bunăstareageneral-umană, materială şi culturală).

Modernizarea politică joacă un rol important în concepţiaschimbării politice unde prima este privită ca: trecerea spre o societateindustrială; sau mobilizarea socială şi participarea politică, dar în maimică măsură formarea institutelor politice.

2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea

societăţii contemporane.Teoria modernizării politice se află în elaborarea şi justificareaunui model general de dezvoltare a civilizaţiei contemporane, esenţa

153



căreia constă în descrierea caracterului, direcţia şi trecerea de lasocietatea tradiţională la cea contemporană sub influenţa progresuluitehnico-ştiinţific, a schimbărilor social-structurale, revizuireasistemului valoric şi normativ, de democratizare etc. Posedând un

caracter programat, normativ în trecerea spre „modern” modernizarea prevede anumite criterii social contemporane (occidentale) de caretrebuie să ţină cont statele în curs de dezvoltare, tranziţie. Putemevidenţia următoarele etape ale teoriei modernizării privită catotalitatea schemelor şi modelelor analizei care dezvăluie dinamicatrecerii spre o nouă etapă de dezvoltare:

- Conform modelului de modernizare a anilor 50-60, însăşi prin modernizare se subînţelegea occidentalizare, adică copierea

modelului occidental asupra tuturor sfere ale vieţii (formarea sauconsolidarea statelor naţionale, crearea organelor puteriireprezentative, separaţia puterii, introducerea institutului alegerilor etc.); în această perioadă predomina ideea dezvoltării unilaterale:adică statele se dezvoltă ne uniform una faţă de altele, dar totuşi suntorientate spre calea modernizării. Modernizarea politică se percepeaîn primul rând ca democratizarea statelor în curs de dezvoltare dupămodelul occidental, în al doilea rând ca consecinţă ale unei dezvoltări

social-economice reuşite a statelor „lumii a treia”, în al treilea rând carezultat unei colaborări active ale lor cu statele dezvoltate din EuropaOccidentală şi S.U.A.; în al patrulea rând schimbarea sistemului devalori (dezvoltarea valorilor individuale) şi a modalităţilor legitimităţii puterii (modalităţile contemporane trebuie treptat să înlăture celetradiţionale).

Evenimentele anilor 60 au demonstrat imperfecţiunea teorieimodernizării şi necesitatea completării ei. Aceasta a dat naştere ladouă direcţii: critica radicală a modernizării ( curent în Europaoccidentală), care tratau modernizarea ca colonizare şi se pronunţaucontra procesului de modernizare după modelul occidental; a douadirecţie era formată din exponenţii extremei stângi a statelor occidentale, care criticau teoria modernizării ca fiind o simplificare adezvoltării, deoarece ea nu lua în consideraţie specificul societăţii, aculturii şi nu explica mecanismul noilor relaţii, instituţii etc.

- Modelul anilor 70-90 acorda atenţie legăturii dintremodernizare şi dezvoltare, care a început să fie tratată diferit: prima aînceput să fie privită nu ca condiţie a dezvoltării ci ca funcţia ei.

154



Scopul principal era schimbarea social-economică, a structurilor politice care putea să aibă loc şi în afara modelului democraţieioccidentale.

Tot în această perioadă apare concepţia „modernizării

limitate” (când aspectul tradiţional şi raţional sunt privite ca elementecontrapuse a modalităţilor de orientare a comportamentului omului şisocietăţii de care depinde formarea deprinderilor economice, tehnice,administrative şi structurilor organizaţionale în cadrul aceleaşisocietăţi) şi „criza modernizării” care au început să acorde atenţieunor procese politice specifice ţinând cont de condiţiile istorice,naţionale, culturale, religioase.

O atenţie deosebită cercetătorii acordă problemei „stabilităţii”

dezvoltării politice privită drept cauză a progresului social-economic.Savanţii au găsit o reţetă pentru menţinerea stabilităţii, în urma căreiaevidenţiem două direcţii: liberală şi conservatoare. Cel conservator ( reprezentanţii fiind S. Huntington, D. Nelson) consideră că problemade bază a modernizării este conflictul între mobilizarea socială,încadrarea cetăţeanului în viaţa politică, procesul instituţionalizării,existenţa unor structuri şi mecanisme în vederea articulării şi agregăriiintereselor lor (sau în nivelul încadrării populaţiei în sistema

democraţiei reprezentative, unde modernizarea depinde de liberainteracţiune a elitei şi nivelul încadrării politice a cetăţenilor). Adepţiidirecţiei liberalismului (G. Almond, L. Pye) prin modernizaresubînţelegeau formarea sistemului social-politic deschis prinintermediul intensificării mobilităţii şi integrării sociale încomunitatea politică. Eficienţa modernizării depinde de stabilitatea şiordinea dialogului între elită şi societate şi mobilizarea maselor.Ambele accepţiuni privesc modernizarea nu ca un act spontan, ci caun proces cu iniţiatori şi conducători.

În cadrul renovării societăţii contemporane prin intermediulmodernizării trebuie să ţinem cont că modernizarea politică ca şi ceasocial-generală se ciocneşte de obstacole şi capcane. Cele mairăspândite sunt: politica naţionalistă ce conduce la autocraţie;tehnocratismul radical ce ignorează necesităţile sociale ale societăţii; populismul ce aduce în jertfă politicii sociale eficacitatea dezvoltării

economice; incapacitatea şi lipsa dorinţei puterii să răspândeascăimpusul modernizării de la nivel de elită la cel social.

155



Pentru modernizarea eficientă a statelor, este necesar de aatinge trei tipuri de consens (între forţele politice de la putere şiopoziţie): atitudini faţă de trecutul dezvoltării societăţii date(minimalizarea oricărui tip de urmărire, înclinaţia spre împăcare între

învingători-învinşi etc.); introducerea unor norme temporale învederea liberilor dezbateri politice ca condiţie de dezvoltare asocietăţii; determinarea regulilor „jocului politic” ce denotă regimul politic.

Atingerea unui astfel de consens social-politic depinde nunumai de arta elitei conducătoare sau celei aflate în opoziţie,capacitatea lor de a purta un dialog cointeresat şi a găsi un punctcomun, ci şi de gradul diferenţierii valorice sau ideologice. Dacă se

reuşeşte atingerea acestor trei compromisuri atunci reorganizareastructurilor politice şi instituţiilor posedă un mare efect social, creştecapacitatea puterii să mobilizeze resursele materiale şi umane pentruefectuarea reformelor, creşte stabilitatea conducerii, tehnologiile juridice sunt utilizate pe larg în vederea formării şi realizării deciziilor politice.

Este evident că sistemele politice modernizate posedă un înaltnivel de diferenţiere structurală ceea ce se manifestă prin existenţa

adunărilor legislative, organelor administrative şi executive,instituţiilor juridice, partidelor politice, mass-media etc. Fiecare dinaceste structuri se prezintă a fi într-o legătură direct condiţionată cualte structuri, însă care posedă o singură funcţie, ceea ce diferăsistema politică modernă de cea tradiţională în care funcţiile politicenu sunt îndeplinite de structuri specializate, dar sunt amestecate şi serealizează de aceleaşi instituţii. În urma decăderii regimului totalitar apare problema creării unor institute politice specializate ce îşirealizează funcţiile sale specifice. Nivelul modernizării noilor institute politice este determinat de capacitatea lor de a rezolva următoarele patru grupe de probleme:

- scoaterea de sub controlul sferei politice a unei considerabile părţi a resurselor economice;

- crearea unei structuri social deschise prin intermediulconfruntării unei întăriri teritoriale şi profesionale ale oamenilor,

- formarea culturii care ar asigură securitatea comună aconfruntărilor politice deschise ale diferitor forţe, subiecţi politici pentru puterea politică;

156



- formarea unei sisteme viabile a conducerii statale şi uneistructuri efective ale administraţiei locale care este capabilă să se prezinte ca o alternativă reală birocraţiei centralizat tradiţionale.

Modernizarea politică ca proces este imperativă societăţilor-

contemporane aflate în curs de dezvoltare sau tranziţie, astfel pot fievidenţiate anumite faţete de dezvoltare a sistemului social global caredupă sfere ar avea următoarele caracteristici:

În sfera economică factorii modernizării sunt: industrializareaşi lărgirea suportului spectrului tehnologic bazat pe capitalul financiar şi aplicarea potenţialului ştiinţific; perceperea şi utilizarea potenţialului resurselor naturale; lărgirea pieţii produselor şiserviciilor, a muncii şi capitalului; urbanizare; redistribuirea venitului

naţional.În sfera socială modernizarea presupune: „slăbirea” tipului de

societate determinată şi lărgirea sferei relaţiilor raţionale bazate pecriteriile relaţiilor de piaţă şi profesionalism (caracterizată prindiferenţierea socială).

În sfera politică modernizarea presupune: formarea unui statnaţional centralizat; apariţia şi consolidarea unei clase diriguitoarecare î-şi atribuie funcţia de a opera cu ajutorul tehnologiilor politice în

scopul modificării structurilor sau culturii politice tradiţionale, avândca obiectiv centralizarea puterii şi participarea sau mobilizarea populară, asigurarea drepturilor oamenilor, sistemul pluralist înorganizarea şi funcţionarea puterii politice, creşterea niveluluicomunicării politice, existenţa tehnologiilor consensuale în elaborareaşi realizarea deciziilor politice, legătura inversă (între sistema politicăşi ambianţă), etc..

În sfera culturală modernizarea presupune: secularizarea(existenţa unei culturi pragmatice, analitică, devenită, alimentată deraţionalitate instrumentală, dar ce presupune şi un fenomen negativca: nihilism, sociofile, statofile, - adică poate fi bidirecţională);diferenţierea sistemei spirituale şi axiologice; pluralismul conştiinţeisociale; rolul strategic sporit al ştiinţei; crearea culturii şi limbajuluinaţional; pluralismul curentelor ideologice; dezvoltarea mijloacelor informaţionale şi de comunicare în masă, etc..

Semnificaţia modernizării politice poate fi sesizată şi prin problematica trecerii de la forma regimului nedemocratic la regimuldemocratic, în mod special procesul dat apare pe parcursul anilor 70-

157



90 a sec. XX, graţie proceselor ce aveau loc într-un şir de state caPortugalia, Spania, Grecia, Europa de Est, etc. Astfel politologiielaborează o astfel de teorie în care accentul este pus pe condiţiile,forţele, căile şi stadiile, modelele care influenţează favorabil trecerea

dată. În literatura politică sunt evidenţiate următoarele căi de trecerespre regimul democratic:Evoluţionist (“de transformare”) - ex. Spania; 2) Revoluţionar (schimbul radical sau decăderea vechiului regim) – ex. Portugalia; 3)Cucerirea militară – ex. Germania, Japonia.

Savantul american S. Huntington evidenţiază trei modele detrecere de la regimul autoritar la cel democratic:

Modelul clasic de democratizare (ex. M. Britanie) seevidenţiază prin limitarea treptată a puterii monarhului, lărgireadrepturilor cetăţenilor (primirea drepturilor personale (civile),drepturilor politice, drepturilor sociale) şi parlamentului (se formeazăca putere legislativă şi de control asupra executivului).

Modelul ciclic (ex. America Latină, Asia, Africa) seevidenţiază prin succesiunea formelor de conducere democratice şiautoritare cât şi prin crearea unei atitudini pozitive faţă de democraţie

de către elita politică. Modelul dat se bazează pe lipsa unor premiseinterne de dezvoltare a democraţiei în care conducătorii aleşi de popor sunt schimbaţi de către militari sau singuri fac abuz de puteretemându-se să o piardă.

Modelul dialectic (ex. Spania, Portugalia, Grecia) seevidenţiază prin instabilitatea regimurilor politice, şi unde trecereaspre democraţie se bazează pe existenţa unor premise interne ca deexemplu: industrializare, existenţa clasei de mijloc, numărul mare de persoane cu studii superioare, raţionalizarea şi individualizareaconştiinţei în masă, societatea civilă etc., unde factorii daţi sântcondiţionaţi de succesiunea regimurilor care aduc la instaurarea uneidemocraţii veritabile.

De asemenea putem evidenţia două modele de modernizare politică diferenţa cărora constă în existenţa sau lipsa consensului întrereformatori şi reprezentanţii vechii sisteme (conservatori).

Primul model presupune: - liberalizarea treptată a regimului politic;“demontarea” controlată şi atentă a unor institute depăşite de timp a

158



vechii sisteme şi constituirea unor institute democratice noi;resocializarea populaţiei.

Al doilea model presupune: - liberalizarea rapidă; decădereasistemei democratice precedente; instaurarea unor institute

democratice. Modelul dat se evidenţiază printr-o liberalizare rapidă şisuperficială cât şi petrecerea rapidă a alegerilor democratice înrezultatul cărora vechea elită este înstrăinată de la putere, unde noilestructuri politice cu caracter suplu pot fi înlocuite cu un regimnedemocratic.

Drept model al procesului de modernizare politică poate fi luatexemplul Chinei. China o mare putere î-şi începe procesul său original propriu de democratizare şi descentralizare pornindu-se de la condiţii

naţionale, de la respectarea tradiţiilor, sesizarea rolului hotărâtor aleconomiei în sporirea performanţilor social-politice. Astfel din anii1978-1990 treptat s-a produs fenomenul reconcilierii a două direcţiiaparent contradictorii: planificarea economică şi piaţa liberă(socialismul economic de piaţă), completându-se cu astfel de elementeca dezideologizarea abordării problemelor economice, schimbareamentalităţii, trecerea treptată la reforme, avansarea mecanismelor economiei de piaţă, deplanificarea şi debirocratizarea administrării.

Este evident că un principiu necesar al modernizării a fostrestructurarea sistemului politic prin democratizarea consecventă(controlul asupra statului din partea societăţii, perfecţionareasistemului de cooperare şi de consultare politică între partidulcomunist şi alte partide, întărirea unităţii poporului şi statului, perfecţionarea sistemului de autonomie regională a naţionalităţilor,întărirea puterii institutelor de control judiciar şi administrativ) şi perfecţionarea legilor (care să asigure continuarea reformei şideschiderea externă, întărirea factorilor macroeconomici şifuncţionarea întreprinderilor ca agenţi economici de piaţă, asigurareaindependenţei tribunalelor şi procuraturii, continuarea luptei pentruexterminarea abuzurilor şi corupţiei în vederea stopării criminalităţiişi infracţiunilor) a devenit o cerinţă imperativă pentru a răspunde uneireformări economice, sociale, politice, culturale, etc.. O astfel dereflecţie a existenţei lucrurilor a fost înscrisă prin următoarea maximă

chineză „tiyong”: cunoştinţe (tradiţie) chineze ca principiifundamentale, dar cele occidentale pentru aplicarea practică.

159



Utilizând cunoştinţele teoriei modernizării vom putea săevităm (mă refer la Republica Moldova) unele greşeli, capcane, ce neva permite să economisim timp în efectuarea reformelor, resurse, etc.,dar să nu uităm un lucru esenţial că numai o societate deschisă poate

să fie capabilă de modernizare.

Teoria modernizării politice constituie una din cele maiefective concepţii a statelor aflate în perioada de tranziţie, care nu şi-a pierdut actualitatea prezentând un mare interes pentru etapacontemporană. Utilizarea bagajului conceptual şi practic amodernizării politice ne va permite să evităm unele greşeli şi sălimităm timpul necesar pentru a efectua reformele necesare, cât şi

evidenţierea procesului şi tehnologiilor de trecere de la regimul politicnedemocratic la cel democratic. Modernizarea politică cuprindemecanismul de „restartare” şi perfecţionare a funcţionării sistemului politic cu o nuanţă democratică, care trebuie să fie corelată armonioscu sfera culturală în vederea evitării unor consecinţe nefaste îndezvoltarea societăţilor aflate în perioada de tranziţie şineevidenţiindu-se ca având un caracter final în evoluţia sa.

Tema 14. Politica internă şi internaţională

Activitatea politică ca teren de muncă are două dimensiuni principale în egală măsură necesare şi importante – interiorul statuluiconcret şi exteriorul lui. Subiecţi ai acestora sunt instituţiile şistructurile respective ale sistemului politic al societăţii date. Primulinclude atâtea direcţii şi subdirecţii câte domenii ale existenţei şifuncţionării societăţii date sunt gestionate şi reglementate de statulrespectiv, de către organele lui abilitate, - iar al doilea includeraporturile, nu mai puţin ramificate, cu statele vecine – cu cele dinapropiata vecinătate sau cu comunitatea internaţională. Anume despreesenţa şi conţinutul acestora va fi vorba în cele ce urmează.

Planul:1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne

2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne.

160



Obiectul politologiei include, alături de cele precăutate în prelegerile precedente, conţinutul şi direcţiile activităţii instituţiilor sistemului politic, şi mai ales ale statului. Acesta din urmă are douămari şi importante câmpuri de activitate – în interiorul ţării respective

şi arena internaţională, ţările vecine şi întreaga lume. Transformările,schimbările, ce au loc pe unul din aceste câmpuri se răsfrâng într-unmod sau altul asupra modificărilor de pe celălalt. Un stat oarecareatrage atenţia şi trezeşte interesul comunităţii internaţionale prin ceeace produce (cât este de căutată şi competitivă producţia dată). Aceasta poate fi atât producţie propriu-zisă, cât şi figurativă – război,insecuritate, epidemii, mizerie, etc. Schimbările şi transformările careau loc într-o societate concretă sunt organic legate şi determinate de

unitatea intereselor grupurilor sociale ce se află la putere, unitateaintereselor statului dat şi interacţiunea directă şi indirectă a activităţii politicii interne şi externe.

Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor sale, a partidelor politice de guvernământ şi altor organizaţii social- politice în interiorul ţării. Ea exprimă relaţiile dintre componentelesocietale – clase, grupuri sociale, comunităţi etnice în acest domeniu.În cadrul ei se manifestă cele mai profunde şi fundamentale interese

ale societăţii, ale tuturor grupurilor din care ea este compusă. În senslarg esenţa politicii interne se reduce la următoarele: 1) formulareasarcinilor principale, elaborarea cursului general de politică internă,determinarea scopurilor imediate şi a celor de perspectivă pe care şi le propune statul dat la etapa concretă a funcţionării sale; 2) elaborareacăilor, mijloacelor, tehnologiilor prin care obiectivele propuse pot fiatinse. După cum demonstrează experienţa istorică aceste tehnologii şimetode pot să corespundă, adică să fie adecvate scopurilor sau să nucorespundă, pot fi umane sau inumane şi altele; 3)selectarea,înaintarea şi repartizarea, pregătirea şi reciclarea cadrelor capabile sătranspună în viaţa sarcinile schiţate.

Atitudinea faţă de puterea existentă, faţă de cursul politic promovat de ea reprezintă latura de bază a politicii interne. După cumse ştie aceasta atitudine poate fi diferită – de la susţinerea absolută acursului politic, al guvernării date, concrete, până la critica lui dură şi

insistenţa de a-l renova sau schimba inclusiv până la cerinţacategorică a demisiei guvernării incompetente sau inconsecvente şi a

161



înlocuirii ei cu alta, desigur in corespundere cu prevederileconstituţionale şi pe căi non violente.Cele menţionate în prelegerea trecută – exigenţele faţă de activitatea politică sunt valabile şi aici, şi totodată este important a evidenţia

următoarele din cerinţe faţă de politica internă.Ea trebuie să aibă un pronunţat caracter democratic (masele audreptul să participe la elaborarea ei atât direct, cât şi indirect;oficialităţile, organele puterii sunt obligaţi să se conducă în politicalor internă de necesităţile, nevoile, interesele mulţimilor, în primulrând al majorităţii) şi uman (grija şi atenţia faţă de om trebuie să fiechintesenţa acestei politici).

Altă cerinţă faţă de politica internă este realismul care

presupune că această politică trebuie să izvorască din realităţileobiective, să rezulte din posibilităţile existente, să ţină cont decorelaţia de forţe sociale din ţară dată, să excludă promisiuniledeşarte, populismul bazat pe minciună şi utopie, să fie asiguratăunitatea intre cuvânt şi faptă, să se ghideze de bunul simţ şi prudenţă.

Politica internă mai trebuie să corespundă principiuluimoralităţii ceea ce înseamnă adevăr, sinceritate, publicitate, nobleţe încuvânt şi faptă, excluderea din ea a vicleniei, şireteniei, intrigilor,

speculaţiilor ş.a. Idealul politicii interne a societăţii democratice este binele comunitar, sinceritatea, intenţiile blagorodnice, publicitatea,tehnologiile umaniste în atingerea obiectivelor. Atingerea obiectivelor politicii interne este un lucru greu şi practic irealizabil fără elasticitateadică fără utilizarea chibzuită a diferitor resurse şi mijloace, fărăadaptarea ei la modificaţiile mediului social intern şi nu rareori şi acelui extern. Aceasta presupune corectarea şi perfecţionarea ei,soluţionarea contradicţiilor găsind permanent „mijlocul de aur”,evitând tensionările şi ciocnirile, găsind consensul, utilizândcompromisurile rezonabile, coordonând, cooperând intereselediferitelor grupuri – ceea ce in ansamblu asigură stabilitatea internă şicreează condiţii necesare pentru că statul şi societatea să se dezvoltenormal.

Politica internă a unui stat este şi unică (integră) şimultilaterală, multiaspectuală. Ea este unitară în esenţă întrucât

rezultă din cursul general politic al statului dat şi concomitent este şimultilaterală după direcţii, după formele şi metodele de organizare aactivităţii subiecţilor sociale şi politice în vederea realizării ei.

162



Multilateralitatea politicii interne poate fi analizată conform sferelor fundamentale ale vieţii sociale (economică, sociale, politică,culturală). Totodată pot fi evidenţiate şi câteva direcţii care pot fidefinite ca sintetice, adică acestea incluzând mai multe aspecte, cum

ar fi spre exemplu: politica agrară, demografică, naţională, ecologicăş.a. Alt nivel de analiză sistemică al politicii interne este cel particular, în cadrul căruia desprindem o sumedenie de ramificaţii – politica financiară, monetară, investiţională, ştiinţifico-tehnică,educaţională, de tineret ş.a.m.d.

Programul sau platforma de acţiuni al unuia sau altuia dindomenii (direcţii), independent de cine se află al putere, de regulă,conţine trei elemente de bază: 1) dispoziţiile generale ale politicii

(direcţia) în domeniul dată care include principiile şi obiectivele; 2) programul de acţiuni concrete, pe etape, în aceste domeniu; 3)metodele căile şi mijloacele elaborării şi înfăptuirii politicii îndomeniul dat.

Înţelegerea corectă a acestor conţinuturi şi folosirea chibzuită,cu pricepere a tuturor resurselor şi posibilităţilor garantează bunăstarea şi stabilitatea, dezvoltarea ascendentă a statului şi societăţiidate. Realizarea politicii interne cere de la instituţiile abilitate ale

statului, partidele politice, elitele politice, cunoştinţe solide şimultilaterale, iscusinţă, îndemnare şi profesionalism, influenţăînţeleaptă şi pricepută asupra maselor largi.

Neglijarea de către instituţiile statului a cărorva din sarcinile politicii interne, agravarea stării sociale a cărorva din grupurilesociale, ignorarea intereselor şi necesităţilor vitale este în stare sădestabilizeze situaţia, provocând tensionări nedorite, chiar acţiuni demasă de protest (de tipul celor care s-au desfăşurat în anul 2005 înRusia în legătură cu nominalizarea înlesnirilor anumitor pături sociale,când o parte din populaţie le-au acceptat, rămânând mulţumite, iar altaa fost categoric contra: primele au fost în câştig, iar a doua fiind în pierdere, din care cauză au inundat pieţele şi locurile publice dindiferite oraşe scandând: „Revoluţie…!!!”. Este un exemplu – ilustraţie, când un funcţionar de stat, un ministru, în genere bineintenţionat nu a gândit până la capăt tehnologiile aplicării legii sau

dispoziţiei de rigoare, din care cauză au fost puse în mişcare categoriişi pături sociale destul de largi din populaţia Rusiei.)2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile.

163



Obiectul politologiei cuprinde şi analiza evenimentelor,fenomenelor şi proceselor de pe arena mondială şi internaţională, careîşi au ecoul asupra celor ce se petrec în interiorul unor sau altor state.În legătură cu acestea se operează cu noţiunile „politica externă”,

„politica mondială”, „politica internaţională”. Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică chiar disciplină apartecare studiază interacţiunea dintre state şi într-un sens mai larg,funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Poate fi concepută şica un domeniu multidisciplinar, concentrând laolaltă aspecteinternaţionale ale politicii, economiei, istoriei, dreptului şi sociologiei,şi ca o metadisciplină care se axează pe structurile sistemice şimodelele de interacţiune ale speciei umane luate ca întreg. Ea şi-a

dobândit propria identitate după I Război Mondial. Principalii eicâmpi includ: economia, politica internaţională, organizaţiileinternaţionale, politica externă, studii strategice şi cercetări asupra păcii.

Politica internaţională include relaţiile dintre state, totalitateainteracţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional. Subiecte ale politicii internaţionale sunt nu numai statele mari, dar şi alţi actori(agenţi) colectivi, cum sunt corporaţiile multinaţionale, grupurile

transnaţionale şi organizaţiile internaţionale.Politica mondiala reprezintă totalitatea acţiunilor externe ale

statelor lumii, a comunităţii internaţionale.Politica externă ţine de activitatea statului concret pe arena

internaţională, de relaţiile lui cu alte state. Ea este chemată săreglementeze relaţiile reciproce cu alte state şi popoare, să creezecondiţii favorabile externe pentru rezolvarea problemelor şi sarcinilor sale interne. În general cursul de politică externă a unui stat este ocontinuare a politicii sale interne (măcar ca unii autori contestăaceastă concepere a politicii externe). El rezultă din esenţa şicaracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său politica externă influenţează asupra celei externe, am putea spune ocompletează. În ultima instanţă ambele rezolvă una şi aceeaşi sarcină – asigură menţinerea şi consolidarea sistemului de relaţii sociale şi politice existent în ţara dată, dar pe căi şi cu mijloace specifice: în

cazul politicii interne metodele şi tehnologiile aplicate rezultă dinfaptul că statul deţine monopolul asupra puterii politice, dispunând demai multe pârghii pentru menţinerea acestei orânduiri, pe când în

164



politica externă şi internaţională lipseşte acel unic centru de putere,aici activează state în principiu suverane, şi respectiv, relaţiile dintreele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor ş.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.

Politica externă a statului se elaborează în corespundere cunormele constituţionale ale statului dat. totodată, trebuie să se ţinăcont şi de normele dreptului internaţional. Primatul sau supremaţia înmetodica soluţionării chestiunilor dintre cele mai serioase, grele şigrave şi care ţin de politica externă, trebuie să revină normelor dreptului internaţional. Acestea dispun de un potenţial reglementator destul de mare datorită faptului, că în ele este generalizată experienţaîntregii comunităţi internaţionale mai ales din epoca contemporană.

Această experienţă acumulată a omenirii este comprimată în principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Acestea secaracterizează prin maximă generalitate tridimensională (1) suntaplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptulinternaţional; 2) sunt rezultatul unui proces de maximă abstractizare şigeneralizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptuluiinternaţional public; 3) sunt rezultatul acordului de voinţă alcvasimajorităţii statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor

subiecte de drept internaţional). Lor le mai este propriu:Caracterul de universalitate (sunt consacrate pe calea

cutumelor generale sau pe calea tratatelor multilaterale);Caracterul juridic obligatoriu (care rezulta din conţinutul

normativ al principiilor fundamentale);Se consideră ca au caracter imperativ (sunt norme jus cogens).Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu

există o ierarhie recunoscută, deşi principiul suveranităţii şi egalităţii prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că principiilor fundamentale le mai este proprie calitatea de a fi interdependente, de ase condiţiona reciproc, în sensul că ele constituie un ansamblu unitar,în cadrul căruia respectarea unuia dintre ele, înseamnă respectareacelorlalte, şi pe cale de consecinţă, încălcarea unuia atrage după sinenerespectarea celorlalte principii, provocând grave pericole pentruviaţa internaţională.

Principiile fundamentale au un caracter dinamic: deşi ele prezintă un înalt grad de perenitate, ele nu au un conţinut imuabil, ci

165



evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cudinamica valorilor care la consacră.

Pe parcursul evoluţiei istorice sistemul principiilor se modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi în funcţie

de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate prinansamblul reglementărilor de drept internaţional. Acestea din urmăsubliniază prin conţinutul lor ideatic şi valoric ceea ce trebuie să fiecodificând permanent în conţinutul lor normativ ceea ce este. Aici potfi menţionate mutaţiile suferite de principiul suveranităţii, sau pe care posibil să le sufere principiul neamestecului în treburile interne.

Aceste principii sunt consfinţite în principal în astfel dedocumente: Carta O.N.U. (art.2), Declaraţia Adunării Generale a

O.N.U. din 1970 referitoare la „principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitatecu Carta O.N.U. (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970)”, ActulFinal al CSCE de la Helsinki (1975).

Carta O.N.U. conţine următoarele principii: 1) egalitateasuverană a statelor; 2) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor asumate; 3) reglementarea paşnică a diferendelor internaţională; 4)nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii

teritoriale sau a independenţei politice; 5) neamestecul în treburileinterne.

Declaraţia de la 1970 le completează cu următoarele principii:6) autodeterminarea popoarelor şi 7)cooperarea internaţională.

Actul Final de la Helsinki accentuează alte principii: 8)inviolabilitatea frontierelor; 9) integritatea teritorială; 10) respectareadrepturilor omului, aducând o serie de precizări referitoare:respectarea drepturilor inerente suveranităţii, caracterul permanent aldrepturilor popoarelor de dispune de ele însele.

Şi totuşi practica socială în domeniul relaţiilor internaţionaleîn ultimul timp devine extrem de complicată încât necesită tehnologiineordinare. Nu de fiecare dată prevederile dreptului internaţionalgarantează soluţionarea cutării sau cutării chestiuni.

Politica externă este promovată de mai multe subiecte statale – Şeful statului, Parlamentul (Comisia respectivă), Guvernul (în special

ministerul de resort), Ambasadele şi Consulatele statului respectiv înalte ţări, reprezentanţele aceluiaşi stat pe lângă organizaţiileinternaţionale, - fiecare dintre acestea avându-şi împuternicirile

166



concrete, dar toate împreună sunt chemate să reprezinte şi să promoveze interesele propriului stat în relaţiile cu organismeleinternaţionale.

Actor important a politicii externe este şi diplomaţia populară,

care poartă un caracter neoficial, acestea sunt diferite asociaţii non politice (exemplul „Dacia” în RM), ale oamenilor de creaţie(savanţilor, scriitorilor), organizaţii feministe, de tineret, pacifiste etc.chiar imigranţii, mai ales cei organizaţi şi legali care se aranjează lamunci peste hotare provizoriu sau îşi schimbă reşedinţa în alte ţări…Toţi în ansamblu creează imaginea plenară despre ţara de origine,nivelul culturii şi democraţiei, competenţele şi profesionalismullucrătorilor ş.a.m.d. contribuie la cunoaşterea şi apropierea dintre ţări

şi popoare.Activitatea din cadrul politicii externe din totdeauna suportă

influenţa mai multor factori, dar mai ales al partidelor politice care seaflă la putere de oarece ele sunt implicate în chestiunile statului într-omăsură mai mare sau mai mică determină linia politicii lui externe. Deaici rezultă, că politica oricărui stat sau comuniuni de state (europene,africane, latino-americane etc.) pe arena internaţională estecondiţionată de interesele forţelor social-politice care domină în

societate, adică forţelor care deţin puterea.Ciocnirea diverselor interese, exponenţi ai cărora sunt forţe

politice diametral opuse pe arena internaţională a condus pe parcursulistoriei la presiune politică şi economică a unor state asupra altora, lasusţinerea reacţiei interne, organizarea diversiunilor de tot felul,organizarea comploturilor, loviturilor de stat şi altora. Istoria politicăgeneralizată a lumii demonstrează că în lume au fost şi există state pacifiste, state neutre (nealiniate) şi state războinice – focare denelinişti în diferite zone sau regiuni ale lumii şi poate chiar focare derăzboi (rece sau civil). Aceeaşi istorie confirmă că nu poate firăsturnată sau descurajată setea unor state de a fi sau a devenisupraputeri – fie zonale, fie continentale, sau mondiale, de a dominalumea. În diferite perioade istorice liderii de acest gen se rânduiaudatorită combinaţiilor de circumstanţe, însă in secolele XX şi XXI,odată cu progresele înregistrate în industria de război, cu intenţiile tot

mai multor state de a-şi asigura o securitate mult mai trainica, prin astăpâni, a intra în posesia celor mai performante tehnologii deomucidere, gândul al dominaţie mondială este extrem de periculos,

167



dacă nu chiar criminal. De aceea sarcina fundamentală a politiciiexterne, a tuturor statelor s-ar cuveni sa fie dezvoltarea cooperării şicolaborării în scopuri paşnice şi creative, construirea unei astfel dereţele de relaţii internaţionale, care ar exclude violenţa şi războaiele

din arsenalul de mijloace chemate să la asigure interesele şisecuritatea. Într-o astfel de situaţie nici o ţară nu poate pretinde la osecuritatea mai garantată decât celelalte: securitatea trebuie să fieinternaţională, adică numai generală, universală – adică a tuturor statelor – mari şi mici, bogate şi sărace, dezvoltate şi mai puţindezvoltate.

Politica externă a oricărui stat se cuvine să reiasă dinconştientizarea interdependenţei, interacţiunii, unităţii şi diversităţii

lumii, ţărilor şi popoarelor care constituie bogăţia ei, să contribuie latriumful valorilor general-umane – vieţii, păcii, colaborării, progresului, umanismului.

Din cele expuse mai sus rezultă că fiecare dintre state trebuiesă exploreze la maximum atât potenţialul său intern cât şi legăturile cuîntreaga comunitate internaţională pentru a face faţă tuturor cerinţelor şi provocărilor, mai ales legate de complicatele şi controversatele

procese ale globalizării.În toate statele contemporane, deşi în măsură diferită se manifestătendinţe contrarii – centripete ăi centrifuge: pe de o parte, dezvoltarealegăturilor economice, factori internaţionali de diferit gen forţează,împing statele către centralizare, iar pe de alta – mai ales la sfârşitulsecolului XX s-au activizat forţele centrifuge, atestându-se onemaivăzută activizare a politicii regionale şi locale.Fiecare dintre state trebuie să răspundă la această provocare, să-şigăsească propria sa doză de centralizare şi concomitent prindistribuirea cât mai proporţională a puterii, să lărgească sfera participării politice a societăţii, să apropie guvernul de popor, să ridicenivelul activismului civic şi politic al cetăţenilor pentru a-şi atinge cusucces scopurile.

Tema 15. Cultura politică

Planul:1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.

168



2. Tipologia culturii politice.3. Socializarea politică.

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.Cultura politică este un fenomen social deosebit, legat cu viaţa

spirituală a oamenilor, valorile, tradiţiile şi obiceiurile lor. Cultura politică are o istorie lungă ca de altfel şi politica în genere. Într-omăsură sau alta ea era descrisă deja în antichitate de către aşagânditori cum ar fi Confucius, Aristotel, Platon ş.a. Cu toate acesteaînsăşi termenul „Cultura politică” apare cu mult mai târziu. Pentru prima dată în circuitul ştiinţific acest termen a fost introdus de cătreistoricianul-iluminist german I. Gherner în secolul al XVIII-lea. Maimult ca atât pe o bază empirică solidă conceptul „Cultura politică” s-a

constituit nu demult, în anii 60 ai secolului al XX-lea datorităinvestigaţiilor internaţionale realizate de mai mulţi politologi.

În literatura politologică contemporană conceptul „Cultura politică” se analizează sub aspectul îmbinării a două cuvinte – „cultura” şi „politica”. Supunând analizei această îmbinare de cuvinteîi putem defini mai clar specificul: când punem accentul pe cuvântulcultură politică suntem obligaţi să-i evidenţiem specificul faţă de altelaturi ale culturii – generală, economică, morală, ecologică, etc.,

schimbând accentul pe a doua parte a îmbinării de cuvinte date, estenecesar să distingem specificul culturii politice în raport cu alte formede manifestare a politicului – sistemul politic, procesul politic,regimul politic, etc., astfel pe de o parte cultura politică este ovarietate de cultură, iar pe de altă parte - o formă de manifestare a politicului. Atât politica cât şi cultura se interpătrund, se raportează latoate sferele sau domeniile vieţii sociale (spre exemplu: politicaeconomică – cultura economică, politica socială – cultura în domeniulvieţii sociale, etc.)

Cultura politică este un element importat al conştiinţei sociale,care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării lui. Eade asemenea determină comportamentul politic a majorităţiicetăţenilor.

Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul politic în genere, ea însăşi contribuie la modernizarea şi

perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şirealizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale(personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în

169



activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială),scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politicădezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor sociale, de regulă de perfecţionare a lor.

Anume în cele expuse constă anume esenţa culturii politice – legătura ei indisolubilă cu formarea omului ca militant activ, casubiect al dezvoltării sociale. Adică omul, cetăţeanul, este purtătorulculturii politice, însă fiecare persoană, individ are nivelul său deconştiinţă, de experienţă socială, are particularităţile sale individuale,originale. Cultura politică a individului, grupului social, păturii sociale, clasei, societăţiiîn genere, nu poate să se formeze în afara condiţiilor social-economice

existente. Pentru a o forma, educa şi analiza este necesar să se ţinăcont de asemenea de specificul muncii profesionale a fiecăruia.

În literatura politologică există mai multe definiţii ale culturii politice. Ne vom referi la una din ele, care după părerea noastră, estefoarte laconică şi corespunde cerinţelor definiţiei. Aşa dar, cultura politică – reprezintă caracteristica politică a personalităţii, grupuluisocial, păturii, clasei, societăţii în ansamblu, care corespundecerinţelor de însemnătate general umană şi integrează cunoştinţele

politice şi conştiinţa politică.Indiferent de modul în care este definită şi interpretată cultura

politică, ea trebuie concepută, după cum sa spus mai sus, în douăaspecte:

ca parte componentă a culturii şi civilizaţiei;ca dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, a

vieţii politice în genere.Aşadar, prin cultura politică se înţelege ansamblul

cunoştinţelor, valorilor, normelor, convingerilor, idealurilor,sentimentelor, experienţei şi modalităţilor de gândire de natură politică, care alimentează şi asistă funcţionarea sistemului politic. Oastfel de tratare a culturii politice reflectă mai mult aspectul ei generalteoretic. Analizând-o mai detaliat putem evidenţia următoarele eielemente structurale, adică componente:

Concepţiile, strategiile, programele, ideologiile şi doctrinele

politice care orientează şi fundamentează activitatea partidelor politice, mişcările şi formaţiunile politice din societate;

170



Instituţiile politice statale sau extrastatale din societate, formaţiunile şi partidele politice, liderii acestora;

Normele şi valorile generale ale societăţii respective, înspecial cele ce se referă la acţiunea şi conduita politică.

Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şirandamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, eledepind de o serie de factori cum ar fi:

Natura regimului politic şi a formei de guvernământ; Nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul

societăţii respective;Gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al

democratismului ei;

Tradiţiile, obiceiurile şi normele contemporane, cât şi celeistorice, particularităţile dezvoltării social-istorice a societăţii date.

Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic,atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică oserie de dimensiuni proprii:

Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele, informaţiile,datele despre sistemul politic, procesele politice şi faptele politice;

Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile,

sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare,colaborare, indiferenţă sau pasivitate;

Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli,norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului;

Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice, evoluţialor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui anumitcriteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui, sestabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensulactivităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programareaacţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „dinmers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.

2. Tipologia culturii politiceInfluinţa culturii politice asupra vieţii politice reale depinde de

tipul ei, de stabilitatea ei calitativă. Clasificarea tipului de cultură

politică apreciată drept clasică a fost înaintată de politologii americaniG. Almond şi C. Verba în lucrarea „Cultura civilă”. În baza analizei

171



rezultatelor cercetărilor efectuate, ei evidenţiază trei tipuri de cultură politică:

Cultura politică parohială (provincială sau locală). Acest tip decultură este caracteristic unei zone restrânse - satului, etniei, regiunii

unde instituţiile de bază sunt primăria, şcoala, biserica. Nu există oconştientizare a sistemului politic în întregime, a politicii statului îngenere. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt orientatespre acestea unităţi. Pentru acest tip de cultură sunt caracteristice:indiferenţa faţă de politică; împletirea reprezentărilor economice, politice şi religioase; competenţă politică şi activitate politică redusă,minimă. Nu se conştientizează importanţa problemelor de interesnaţional şi global.

Cultura politică de supunere (de subordonare). Acest tip decultură corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Prindimensiunile şi funcţionalitatea sa, acest tip de cultură secaracterizează prin aceea că oamenii sunt conştienţi de sistemul politic, de valoarea şi rolul lui, însă ei au o atitudine pasivă,dezinteresată faţă de politică. Marea majoritate a subiecţilor sociali nucred, nu sunt convinşi că pot juca vre-un rol în procesul decizional. Eicred că sistemul politic este atât de perfect încât le va proteja viaţa şi

personalitatea, că el va funcţiona bine, avantajele vor fi bune pentrutoţi cetăţenii, fără ca ei sa-şi exprime careva cerinţe sau să manifestecareva iniţiative. De la dânşii se cere doar numai să respecte deciziileşi regulile corespunzătoare unei etici a supunerii.

În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracăforma unei culturi de subordonare totală a cetăţenilor şi societăţii care,de fapt, asigură promovarea intereselor mai mult a celor aflaţi la putere.

Cultura politică participativă. Pentru acest tip de cultură ecaracteristic interesul foarte înalt al cetăţenilor faţă de politică, nivelînalt de informare, aspiraţia de a realiza cu ajutorul puterii propriileinterese şi scopuri, activism înalt. Cetăţenii – purtători ai acesteiculturi politice sunt conştienţi de necesitatea participării în viaţa politică, sunt convinşi că prin implicarea conştientă pot juca un rolmajor în luarea deciziilor, în funcţionarea eficientă a sistemului

politic. În acest caz, membrii societăţii dispun de instruire politică, deeducaţie şi de cultură politică necesară participării, iar societatea, larândul ei, le oferă cetăţenilor cadrul politic adecvat acestei

172



manifestări. Este de la sine înţeles, că acest tip de cultură politică este propriu sistemelor democratice.

Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unuldin aceste tipuri de cultură politică nu poate fi baza sau garanţia

stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu,caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic,cărora le este străină democraţia contemporană. Cultura politică desupunere mai mult este adecvată formelor autoritare de conducere,cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putereînsoţită nu rareori de instabilitate. De aceea ni se pare că cea maiadecvată democraţiei contemporane reprezentative ar fi cultura civilă.Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de supunere şi celei

participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie:aprecierea, împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitateacetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul maselor asupra activităţiilor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al maselor şi profesionalismul politicienilor; controlul din partea societăţii civileasupra activităţii guvernanţilor, flexibilitatea opţiunilor politice acetăţenilor şi responsabilitatea lor politică; gătinţa tuturor de arespecta legile.

Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu esteideală. Ea presupune diminuarea interesului cetăţenilor faţă de politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului politicşi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului politic însituaţii critice, sau în cazurile funcţionării ineficiente a puterii,încălcării de către ea a Constituţiei etc..

Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu suntexcluse forme hibride: parohială – de supunere; de supunere – participativă; parohială – participativă. Ne solidarizăm cu acei autori,care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă,combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriilecare au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele treicomponente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea luiAlmond şi Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică

şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori anume aceastacaracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.

173



Aşadar cultura politică are un impact asupra sistemului politicdin care ea face parte. Cetăţeanul, care aparţine unei democraţii posedă şi demonstrează o cultură raţional-activă, adică la/sau însocietate există aşteptarea ca el să nu fie pasiv şi indiferent, ci activ în

politică, să se ghideze de raţiune, nu de emoţii în abordarea politicii,că este bine informat şi că deciziile sale nu sunt mofturi sau capriciidar sunt întemeiate pe calcul atent, pe corelarea propriilor interese cucele ale colectivităţii, pe etica responsabilităţii. Este un lucruincontestabil, că atâta vreme cât cetăţenii nu se implică în politică, nuacţionează la standardele culturii raţional-active, democraţia este puţin probabilă, practic se află în eşec. Nivelul scăzut de cultură politică,subinformarea, apatia, pasivitatea cetăţeanului constituie indicii unei

democraţii slabe, bolnăvicioase.Raportul dintre cultura politică şi democraţie este mediat şi de

alte paradigme explicative, cum ar fi – dezvoltarea economică, joculforţelor istorice şi culturale, particularităţile naţionale: acestea potfavoriza sau bloca dezvoltarea democraţiei ca expresie a culturii politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor deinteracţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente,deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele de

atitudini.O cultură politică naţională totdeauna este marcată de

specificul dezvoltării sale istorice, de condiţiile geopolitice, desuccesiunea regimurilor politice, de matricea culturii sale populare.Dacă să facem o retrospectivă a istoriei neamului nostru român nevom convinge de adevărul acestei teze: cultura politică nu includenumai sistemele de atitudini, credinţe şi sentimente care dau un sensacţiunii politice la un moment dat. Componentele ei de bază nu suntnumai atitudinile, motivaţiile şi capacitatea de a convieţui. Ea includeneapărat şi totodată dimensiunea istorică a conştiinţei naţionale,reflectată în specificul naţional, perceput ca mod specific de a gândi şireacţiona la problemele fundamentale ale existenţei, şi nu în ultimulrând, la cele politice.

Ne solidarizăm cu specialiştii din ţările lovite atât de greu decondiţiile istorice vitrege care include în calitate de elemente

intrinseci ale culturii politice a popoarelor respective – polonezi,români, ucraineni ş. a. – dimensiunile conştiinţei naţionale, problematica statului unitar, continuitatea idealurilor naţionale. Are

174



perfectă dreptate Wladislaw Markiewicz când prin cultură politicăînţelege acele elemente, istoriceşte constituite, în cultură, luată global,care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o colectivitatedată, referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la sistemul puterii

de stat. Astfel cultura politică ni se prezintă ca un efect al procesuluiistoric îndelungat şi un produs al coabitării sociale, schimbătoare întimp. Asemeni altor valori culturale, valorile culturii politice sesubordonează legilor moştenirii culturale, în sensul că valorile sesubordonează liniilor dominante de acţiune din cadrul unui modelcultural, se obiectivează sub forma unor norme de comportament, aunor obiceiuri, instituţii şi organizaţii politice care influenţează,orientează şi controlează comportamentul politic al membrilor unei

comunităţi naţionale. Ca model de comportament – atitudini şiorientări politice individuale – indus de modelele culturale, cultura politică poate fi considerată metasocializare politică, în sensul că atâtagenţii, cât şi subiecţii socializării nu pot depăşi orbitele gravitaţionaleale modelului.

Cultura politică reflectă în conştiinţa (şi subconştiinţa)oamenilor fenomene temeinice ale vieţii spirituale, propriiformaţiunilor sociale, în primul rând naţiunilor, statelor, civilizaţiilor

din care fac parte. Necitând la faptul, că ea reprezintă un sistem relativintegru al valorilor, al normelor, al standardelor şi al modelelor acestanu exclude o neomogenitate internă a culturii politice, existenţa în eaîntr-o măsură mai mare sau mai mică a unor elemente autonomeapreciate prin termenul subcultură.

Diversele grupuri sociale din care este compusă societatea – naţionale (de exemplu minorităţi etnice), sociale (pături, clase),demografice (tineret, oameni de vârstă medie, de vârstă înaintată), politice (elite politice, lucrătorii instituţiilor de stat), religioase(creştinii, budiştii, islamiştii, etc.), locale (urban, rural, capitală), etc.îşi au particularităţile sale în perceperea (înţelegerea) libertăţii,democraţiei, puterii, statului ş. a.m.d. manifestă diferit activism politic. Adică, sistemul de valori şi formele de conduită a acestor grupuri sociale se deosebesc considerabil de cultura politicădominantă în societatea dată.

Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după conţinut,ce include toate orientările omului asupra întregului ansamblu dintrecele mai principale fenomene politice şi, e natural, că cultura politică

175



nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a grupurilor sociale, careau fost enumerate mai sus. Cultura politică îmbină în sine cei maistabili, tipici indici, ce caracterizează conştiinţa politică şicomportamentul majorităţii populaţiei, acei stereotipi politici care

domină, care sunt mai frecvenţi în societatea dată. Anume aceastăcultură este cultura politică a societăţii şi are caracter structural. Îndependenţă de criterii structurizării pot fi evidenţiate şi elementelecorespunzătoare, sau părţile componente ale culturii politice. Înliteratura politologică se folosesc diferiţi criterii şi se propun diferitestructuri şi elemente.

Ne vom referi doar la structura culturii politice propusă decercetătorul german N. Koaze. În cadrul culturii politice el evidenţiază

următoarele domenii sau elemente foarte importante:Orientările, care vizează atitudinea faţă de sistemul politic înîntregime: identificarea naţional-statală, atitudinea faţă de orânduireade stat, de instituţiile politice, elitele politice, partidele politice, etc.Această orientare stă la baza definirii sistemului politic ca fenomenlegitim sau nelegitim.

Orientările, care reflectă atitudinea de politica curentă:aprecierea rezultatelor activităţii sistemului politic şi subiecţilor

(actorilor) principali ai vieţii politice – partide politice, instituţii politice, lideri politici concreţi.

Orientările faţă de procesele politice organizate conştient,inclusiv participarea la alegeri, în viaţa politică cotidiană şi asigurarea prin aceasta funcţionalitatea structurilor politice: organizaţii, partide,norme, legi, etc.

Orientările faţă de sine însăşi ca subiect a politicii:cunoaşterea drepturilor şi obligaţiunilor sale, autoapreciereacompetenţei politice ş.a.

E posibilă şi o altă structurizare a culturii politice, folosind şialte criterii.

3. Socializarea politicăFormarea culturii politice este un proces destul de îndelungat.

El începe în copilărie, aproximativ pe la vârsta de 3-5 ani. Conform părerii politologului elveţian contemporan A. Kolberg socializarea

politică se realizează în procesul plăzmuirii moral-cognitive a personalităţii şi include trei etape:

176



preconvenţială. Acestei etape e caracteristic egocentrismulvădit şi perceperea individualistă a lumii. Sub influinţa familiei înacest timp la copil se formează identitatea individuală şi componenţiigeneral cognitivi, intelectual şi etici a conştiinţe, inclusiv atitudinea

faţă de putere, supunere, conform scării ierarhice, etc.;convenţială (în genere perioada de viaţă şcolară). La aceastăetapă individul îşi dă seama de legătura sa cu societatea, cuelementele ei şi cu politica. În acest răstimp se obţin şi anumitecunoştinţe politice, se formează identitatea politică şi orientările politice de bază ale personalităţii.Postconveţială. Această etapă se caracterizează prin formarea poziţieimorale şi critice proprii, care poate fi apreciată ca generator al

conduitei politice. Ea semnifică formarea personalităţii politice. Dinacest moment omul e capabil să se manifeste ca cetăţean de valoare,important, care nu numai a asimilat, a însuşit valorile şi normelesociale, dar şi apreciază critic realităţile politice şi exercită asupra lor o anumită influinţă proprie şi destul de activă.

Aşadar, socializarea politică reprezintă un proces de lungădurată pe parcursul căruia omul însuşeşte, asimilează valori, norme,orientări politice şi modele corespunzătoare de comportare, ce-i

permit să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor prezentate omului decătre societate, partid politic, instituţie, colectiv. Acest proces aredouă laturi:

Însuşirea cerinţelor societăţii;Formarea calităţilor şi capacităţilor ce-i permit să corespundă

acestor cerinţe. În mersul socializării politice omul se acomodează lasocietate şi interacţionează cu ea.

Socializarea politică include atât procesele direct şi nemijlocitorientate la formarea personalităţii cu ajutorul instituţiilor sociale(instituţiile preşcolare, şcoala, universitatea, instituţii de învăţământ politic, etc.) cât şi influinţa stihiinică a factorilor mediuluiînconjurător (grupuri neformale, de serviciu, retrăirile, care reflectăexperienţa personală a participării şi reflectării asupra diverselor evenimente politice, etc.).

Socializarea politică reprezintă un element necesar de

menţinere şi reproducere şi concomitent de refacere şi perfecţionare asistemului politic, deoarece ea pregăteşte cetăţenii pentru a îndeplinisarcinile, regulile, obligaţiunile politice corespunzătoare: ale

177



cetăţeanului, alegătorului, membrului de partid, membruluisindicatului, etc. În acelaşi timp socializarea politică e importantă pentru însăşi personalitate, deoarece socializarea îi permite să seadapteze la politică, să însuşească valorile, normele şi regulile ei şi,

incluzându-se în viaţa politică, să-şi realizeze cu ajutorul puterii politice propriile interese care sunt foarte variate.Aşa dar, includerea individului în viaţa politică se realizează

sub influenţa unui şir de subiecte a socializării politice. La ele sereferă familia, instituţiile preşcolare, şcoala şi alte instituţii deînvăţământ, grupuri primare (grupuri de aceeaşi vârstă, de rudenie, declanuri, etc.), instituţiile speciale de învăţământ politic (exemplu:societăţi şi fonduri de iluminare politică), instituţiile politice,

organizaţiile de tineret, feministe, ale veteranilor, asociaţiileoamenilor de creaţie, societăţile religioase, etc.

Instituţiile socializării politice se folosesc de către stat şi dealţi subiecţi politici (mişcări politice, partide politice, lideri politici) cuscopul de a introduce una sau altă cultură politică, de a forma un tipconcret de personalitate politică.Acesta poate fi un cetăţean activ cu convingeri democratice şi poziţiisociale critice, sau conformist politic cu dominaţie în conştiinţă a

consumatorismului, sau persoană apolitică, sau naţionalist, sau patriot,sau cosmopolit.

Socializarea politică ale cetăţenilor este un lucru de importanţăsocială majoră. De caracterul sănătos şi conţinutul bogat al acestui proces depinde în mare măsură caracterul, conţinutul, calitateamasivului uman încadrat în activitatea politică profesionistă, şi decifuncţionalitatea sistemului politic, stabilitatea orânduirii politice şi îngenere a orânduirii sociale.

Socializarea politică depinde direct de apartenenţa la ogeneraţie anumită, influenţa căreia se manifestă mai întâi de toate prinincluderea generaţiei lor în viaţa şi procesul politic. În multe ţări, deexemplu, subcultura specifică a tineretului în mare măsură determinăvalorile şi standardele comportării politice, care suportă influenţamodei şi mass-media contemporană: subcultura generaţiei de vârstămedie, care, în majoritatea cazurilor, doresc echilibru în societate,

linişte, condiţii normale de activitate; subcultura pensionarilor, care înultimul timp, numărul lor evident creşte, şi bineînţeles, creşte şiinfluenţa lor, care determină valorile şi regulile trecutului nu tocmai

178



îndepărtat, cu amintirile unei vieţi liniştite, îndestulate, fericite, iar astăzi nemulţumiţi de schimbările ce au loc în societate, de relaţiilenoi între oameni.

În condiţiile contemporane o influenţă puternică şi crescândă

asupra procesului de socializare politică o acordă mass-media, şi în primul rând, televiziunea. Cu intrarea diferitor ţări în etapa deinformatizare mass-media devin nu numai agentul principal alsocializării politice dar şi reglator al întregului proces politic.

În final, subliniem că cultura politică în epoca noastră esterezultatul însuşirii cunoştinţelor bogate ale civilizaţiei, aleînvăţământului politic, ale conştiinţei politice introduse în activitateaconcretă, creativă, de transformare a vieţii materiale şi spirituale.

Aceasta este o activitate umană în numele omului şi umanităţii.

Tema 16. Doctrine politice contemporane

1. Conceptul de doctrină politică: trăsături, criterii,diferenţieri

În dicţionarul explicativ al limbii române „DEX” noţiunea de„doctrină” este interpretată ca „totalitatea principiilor” unui sistem politic, ştiinţific, religios, etc., provenind din franceză „doctrine”, latin„doctrina”.

Prin urmare, în funcţie de domeniu, putem distinge doctrinefilosofice (materialiste, idealiste), religioase (creştine, musulmane, budiste, etc.), economice (economie de piaţă, economie centralizată),militare (de apărare naţională, de expansiune) şi doctrine politice cu privire la organizarea şi conducerea societăţii.

Ştiinţa politologică operează cu categoria doctrină politică, ce prezintă un ansamblu de idei, teze, concepţii, orientări şi principiielaborate şi argumentate în diferite modalităţi cu privire la organizareaşi funcţionarea societăţii, esenţa şi conţinutul puterii politice, formeleşi mecanismele de exercitare a acesteia, rolul instituţiilor şi al clasei

politice. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile unor anumite grupuri şiclase sociale, promovând în funcţie de acestea anumite valori şi normesocial-politice.

179



Istoria gândirii politice este totodată şi istoria formării şidezvoltării doctrinelor politice. Procesul de constituire a doctrinelor politice a urmat calea complexă a evoluţiei gândirii teoretice, într-ostrânsă şi firească legătură cu gândirea filosofică, preocupată încă din

antichitate de înţelegerea naturii umane, a rolului şi locului omului înlume, a relaţiilor sale cu lumea în totalitatea ei. Dar despre doctrine politice, ca atare, se poate de vorbit odată cu epoca modernă, începândcu secolele XVII-XVIII.

O activitate fructuoasă în acest domeniu are loc în timpulrevoluţiilor burgheze, când diferite curente de gândire social-politicăîncercau să găsească cele mai optimale căi de dezvoltare a ţărilor încauză. Fiecare din ele considera că procesul său de dezvoltare este cel

mai reuşit şi reprezintă adevărul din ultima instanţă şi unica cale pecare trebuie de urmat.

Este evident că fiecare din aceste curente exprima intereseleunor anumite cercuri şi grupe sociale într-o anumită etapă istorică şidefineşte poziţiile sau concepţiile lor faţă de problemele fundamentaleale organizării politice. Într-un anumit fel, doctrina politică apare ca oconfiguraţie ideală de formulare a unor concepţii, care în cele dinurmă ar avea efecte directe şi indirecte asupra societăţii, influenţând

luptele social-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plannaţional sau internaţional. Istoria bogată a luptelor politice ademonstrat cu toată claritatea că o doctrină politică, particularităţile eiîntr-un context social determinat, sunt influente şi active în măsura încare oamenii de la conducere le cunosc profund, le asimilează şi letransformă în principii de acţiune, de modelare a dezvoltării sociale,economice şi politice.

Dintr-o asemenea perspectivă, examinate istoric, doctrinele politice joacă un rol important în cadrul uneia sau alteia societăţi, înfuncţie de natura lor. Ele pot contribui fie la accelerarea dezvoltăriisocietăţii pe calea progresului, fie la retrogradarea ei. Totul depinde deinteresele urmărite, de ţelurile şi valorile pe care le urmărescfondatorii lor şi de cei ce le împărtăşesc şi doresc sincer să le realizezeîn practică.

Doctrinele politice urmăresc scopul de a explica, argumenta şi

justifica atitudinile şi poziţiile anumitor clase şi grupuri sociale,conducerii de vârf cu privire la găsirea unor direcţii noi de dezvoltarea societăţii.

180



Este foarte important de avut în vedere că orice doctrină politicăare un caracter dinamic, ea apare şi se dezvoltă numai în legăturăstrânsă cu viaţa socială, condiţiile istorice, nivelul de dezvoltare asocietăţii. În caz contrar ea se osifică, devine dogmă sau se poate

transforma într-o utopie.Examinarea politologică a lumii de azi pentru a o înţelege pe ceade mâine este cu neputinţă fără a cunoaşte principalele doctrinecontemporane. Pornind de la trăsăturile şi principiile care stau la bazalor, ele pot fi împărţite în două mari categorii. Din prima categorie fac parte doctrinele politice privind organizarea şi conducereademocratică a societăţii, respectarea îndeosebi a voinţei cetăţenilor,având la bază principiile satului de drept. În aceste doctrine se includ:

doctrina politică liberală şi neoliberală (respectarea intereselor cetăţenilor, statul de drept, largi drepturi şi libertăţi, statul nu trebuiesă intervină prea mult în viaţa societăţii); doctrina politicăconservatoare şi neoconservatoare (păstrarea unor structuri de bazăexistente, efectuarea unor schimbări pe parcursul dezvoltării, dar fărămare grabă şi cu multă prudenţă, caracterul autoritar cu rol deintervenţie în viaţa socială); doctrina politică creştin-democrată(îmbinarea valorilor şi normelor religiei creştine cu principiile şi

valorile democratice); doctrina politică social-democrată (pluralismul politic, statul de drept, la bază – principiul promovării intereselor oamenilor muncii în raport cu cei bogaţi, în care statul să ducă o largă politică de protecţie socială, recurgându-se chiar la limitarea puteriicelor bogaţi).

Din a doua categorie fac parte doctrinele politice privindorganizarea şi conducerea societăţii în mod dictatorial, neluând înconsideraţie voinţa cetăţenilor. În aceste doctrine se includ: doctrina politică fascistă, doctrina politică de tip marxist-leninist, precum şidoctrinele politice rasiste, elitiste, militariste, etc. Ele au multetrăsături comune la bază, mai ales cele fasciste şi comuniste, pentrucare sunt caracteristice ignorarea totală a pluralismului politic, adrepturilor şi libertăţilor omului, promovarea brutală, făţişă adictaturii discriminării sociale şi rasiale, respingerea totală a statuluide drept.

Caracteristica doctrinelor politice ar fi nejustificată şi nedeplinădacă n-am ţine cont de faptul că nici una dintre ele nu poate ficoncepută ca un sistem închis, într-un cadru cu delimitări precise.

181



Multe din ele au anumite elemente şi trăsături comune. În evoluţia lor,sunt nevoite sau nu, dar nu păstrează o puritate de idei şi principii.Unele împărtăşesc idei abandonate de altele, poartă denumiri diferiteîn dependenţă de ţări, precum (doctrină creştin-democrată, social-

creştină).În concluzie, vom mai sublinia că printre multitudinea dedoctrine politice un loc aparte aparţine doctrinelor politicetehnocratice, care după părerea a mai multor autori, pot fi considerateca doctrine de graniţă între cele două mari categorii, deoarece aceastase bazează pe principiul că în organele puterii să fie promovaţi cu precădere specialiştii tehnocraţi, care să ia decizii nu în raport cuinteresele de grupuri sociale, ci numai reieşind din concluziile pur

ştiinţifice, făcându-se abstracţie de poziţiile politice ale diferitor grupări. În realitate, însă, o asemenea doctrină poate să ducă la oorganizare şi conducere democratică a societăţii numai în cazul cândspecialiştii din cadrul puterii îmbină ştiinţa cu politica. Însă dacă seface abstracţie de factorul politic, în special, de voinţa cetăţenilor,aceste doctrine şi cei de la conducere care le împărtăşesc doresc ei saunu deschid calea regimurilor politice dictatoriale.

2. Doctrina politică liberală şi evoluţia eiApariţia şi dezvoltarea doctrinei liberale îşi are rădăcinile în

gândirea politică revoluţionară din Anglia secolului al XVII-lea şiFranţa celui de-al XVIII-lea. Mai târziu a fost îmbogăţită sub cele maidiverse nuanţe şi în modul cel mai fertil în secolul XX, pentru aajunge la sensul eterogen de azi.

La început, liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe monarhia absolută,optând iniţial pentru monarhia constituţională, înaintând şi practicând principiul separaţiei puterii în stat, susţinând cauza protejării vieţii,libertăţii şi proprietăţii indivizilor. Liberalismul se pronunţă înfavoarea unor delimitări, uneori tranşante, între societatea civilă şistat. De pe aceste poziţii, societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile, acţionând din proprie iniţiativă şi autonom, mai bine zis după cum „îi taie capul”, deşi statul mai rămâne un garant al

libertăţii individuale, al întreprinzătorului particular, dar mai degrabăîn rol de „paznic de noapte”. Şi nu întâmplător, distincţia dintre

182



societatea civilă şi stat a fost supusă criticii încă de către părinţiifondatori ai liberalismului.

În ce priveşte economia, ideea liberală porneşte de la criteriul proprietăţii private, ca valoare supremă şi al liberii concurenţei ca

pârghie a dezvoltării. De aici şi cerinţa neintervenţiei directe a statuluiîn economie.În esenţă însă, liberalismul constă în promovarea unor schimbări

care ţin de condiţiile istorice noi apărute şi în evoluţia sa doctrinaliberală a suferit mereu anumite modificări, fiind cunoscută mai multsub două variante: liberalismul clasic şi neoliberalismul.

Liberalismul clasic

Fiind un rezultat al revoluţiilor burgheze, a evoluat până în perioada contemporană, înregistrând o serie întreagă de elemente noi,unele din ele fiind chiar opuse celor iniţiale.

Esenţa liberalismului clasic, constă în libertatea individuală, a proprietăţii private în raport cu statul, libertatea de întreprindere, elrespinge intervenţia statului în relaţiile sociale, orice amestec fiindconsiderat un eşec pentru individ.

Fondatorul liberalismului clasic J.Locke considera proprietatea

privată ca un drept natural al individului, drept apărut înaintea statuluişi independent de el. De aici şi concluzia că statul nu-l poate expropria pe individ.

În cadrul liberalismului clasic se disting două curente:liberalismul politic şi liberalismul economic.

Liberalismul politic pledă pentru monarhia constituţională şi pentru principiul separaţiei şi echilibrului puterii, pe când în planulactivităţii economice, el se pronunţă pentru libertatea economică,libera concurenţă a producătorilor, absenţa oricăror reglementări înraporturile dintre capital şi muncă.

Pentru a înţelege mai bine esenţa acestor două curente încontinuare ne vom referi la teoriile împărtăşite de anumiţi autoriconcreţi. Aşa, de exemplu, unul din reprezentanţii de vază aliberalismului politic, francezul B.Constant, afirmă că libertatea nuconstă în faptul că puterea se află în mâna poporului, ci în

independenţa individului faţă de puterea de stat. Cui n-ar aparţine puterea, ea trebuie să fie limitată de drepturile juridice alecetăţeanului. Libertatea, în acest sens, este nu numai triumful

183



individului asupra puterii care, de regulă, doreşte să guverneze prindespotism, dar şi asupra maselor care deseori susţin ideea de înrobirea minorităţii faţă de majoritate. Aceasta era gândirea nouă în trecereade la democraţia ateniană, care presupunea dreptul fiecărui cetăţean

de a participa la constituirea şi exercitarea puterii, făurirea legilor, lademocraţia burgheză cu drepturile de a încredinţa puterea celor competenţi. Însă păstrarea dreptului de a influenţa puterea pe caleaalegerii persoanelor oficiale. Această libertate este asigurată prinlimitarea puterii de stat, prin neamestecul acesteia în viaţa indivizilor şi se realizează prin forţa opiniei publice şi prin separaţia puterii înstat. În acelaşi timp B.Constant subliniază că drepturile politicetrebuie să aparţină numai proprietarilor, fiindcă numai proprietatea

asigură cetăţenilor unui stat dreptul de a se instrui şi a participa laexercitarea drepturilor politice şi guvernare. El se pronunţă împotrivaegalităţilor, care duce la lezarea libertăţii individului.

Un alt reprezentant al liberalismului, englezul J.Bentham, afirmăcă statul trebuie doar să vegheze la apărarea persoanei şi a proprietăţii,dar fiind faptul că interesele proprietarilor coincid cu intereselesocietăţii.

În ce priveşte economia, doctrina liberală porneşte de la criteriul

proprietăţii private, ca valoare supremă, şi al liberei concurenţe, ca pârghie a dezvoltării. De aici şi cerinţa neamestecului direct a statuluiîn economie.

Însă liberalismul clasic este nevoit să recunoască că piaţa liberă produce şi inegalitatea între oameni, dar cauza acestor lucruri nedoritenu o constituie voinţa politică anume, ci mai degrabă „jocul şanselor”.

De aceea, în continuare se cere să constatăm un fapt, şi anume,că doctrina liberală a fost nevoită să se diversifice mereu în timp, proliferând diverse curente, chiar în plin clasicism liberal. Acestadevăr la demonstrat cu toată claritatea un alt gânditor liberal francezAlexis de Tocqueville. După ce descoperise „democraţia americană”,el este nevoit să sublinieze caracterul ei retardat şi regresiv alindividualismului liberal originar, ca factor de izolare egoistă în sferavieţii private. Punând accentul pe egalitatea condiţiilor ca factor alvitalităţii realei democraţii, autorul sesiză, prin prisma vieţii sociale

americane, observată în timpul călătoriei sale pesete ocean, încomparaţie cu cea din Franţa acelei epoci, că dintr-o aceeaşi stare

184



socială popoarele pot să ajungă la concluzii politice diferite, deseorichiar contradictorii.

Alexis de Tocqueville evidenţia distincţia dintre democraţia castare socială egală şi democraţia ca efect al instituţiilor politice libere.

Din observaţia că „americanii s-au născut şi nu au devenit egali” (caeuropenii, care luptau împotriva aristocraţiei) a apărut constatarea cădemocraţia americană, apărută ca rezultat al egalităţii condiţiilor (istorice, economice, etnice, etc.), constituie calitativ altceva decâtdemocraţia unor institute politice libere, care luptă să creeze oasemenea egalitate pe baza construcţiei artificiale a guvernăriireprezentative.

În lucrarea „Democraţia în America” Alexis de Tocqueville

subliniază cu toată claritatea legătura strânsă dintre egalitate şilibertate, afirmând că egalitatea naşte la oameni gustul instituţiilor liberale. Însă autorul subliniază, de asemenea, că nu este vorba de olibertate abstractă, exagerată, ci de o libertate însoţită deresponsabilitatea civică a individului. Această egalitate înseamnăegalitate în faţa legii, egalitatea drepturilor politice şi egalitatea decondiţii.

NeoliberalismulJumătatea a doua a secolului XIX este însoţită de schimbări

cardinale în societatea capitalistă în toate aspectele ei. Aceasta era o perioadă de trecere spre o economie în care predominau monopolurile.În cadrul liberalismului, dar şi prin confruntarea acestuia cu altedoctrine, s-a afirmat o continuă preocupare a multor autori în direcţiadepăşirii individualismului şi reactivării responsabilităţii politice şisociale a cetăţenilor. Procesul depăşirii contradicţiilor sale interne şiadaptării la noile realităţi ale lumii contemporane cerea clar şi fărăechivoc „demontarea” tezelor liberalismului anarhic, născut dinconcepţia potrivit căreia adevărata libertate ar fi realizarea deplină şinemijlocită a „particularităţilor” individului, în sensul absolutismuluiindividual.

Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariţiaîn diverse contexte social-economice a mai multor variante ale

neoliberalismului: liberalismul „nostalgic”, liberalismului „organizat”,liberalismului „social”, etc.

185



Reprezentanţii liberalismului „nostalgic” susţin că tezele de bază ale liberalismului clasic sunt valabile şi astăzi, pronunţându-se înfavoarea reîntoarcerii la principiile individualismului şi al liberiiconcurenţe. J.Rueff susţine că cauza tuturor relelor şi sursele tuturor

mârşăviilor se află în intervenţia statului în viaţa socială. L.Rougier se pronunţă împotriva rolului de conducere a statului, atribuindu-i doar funcţia asimilară celei a poliţiei rutiere. Într-un asemenea statneoliberal maşinile sunt libere să circule pe unde li se pare că este mai bine, numai să neglijeze regulile de circulaţie.

Liberalismul „organizat” se distanţează de liberalismul clasic, punând accente pe intervenţia statului în diverse domenii sociale, maiales pe controlul asupra activităţii economice. Cu timpul, din cauza

presiunilor schimbărilor din viaţa economică şi a practicilor sociale, pentru a se depăşi închistarea unor curente de gândire din interiorulliberalismului, tezele liberale clasice de altă dată au fost supuse unor critici, în primul rând, în privinţa acceptării unui rol crescând alstatului în economie şi politica protecţiei sociale.

Capitalismul modern cu complicitatea sa economică,concentrarea şi centralizarea capitalului şi producţiei, dar totodată şicu crizele economice inevitabile au făcut ca antireglarea vieţii social-

economice să fie tot mai dificilă dând naştere liberalismului „social”.Unii teoreticieni ai neoliberalismului subliniază că interesul generaleste primordial în cazul unui conflict între acesta şi interesulindividual. În asemenea caz, anume statul, prin educaţie şiconstrângere, are menirea să încline balanţa în favoarea celui general.Cu atât mai mult că promisele efecte pozitive ale „mâinii invizibile”asupra pieţei libere nu au fost şi nu sunt confirmate în modconcludent. Astfel, gândirea liberală a evoluat în direcţia integrării saufuziunii dintre „providenţial” şi orientarea planificată a dezvoltării,keynessismul introducând teza reglării sociale, a corijării ordiniispontane generate de economia de piaţă, precum şi reglementarea protecţiei sociale prin măsuri etatiste.

Însă modul în care au fost regândite, în ultimele decenii,raporturile dintre iniţiativa individuală în economia de piaţă şi rolulstatului în societate, în general, a dat naştere unei diversităţi de forme

ale neoliberalismului – de la cele ce se pronunţă pentru un „stat al bunăstării” sau susţin ideea „concentrării economiei” prin intermediulstatului, până la orientările nostalgice, care conţin multe din tezele

186



liberalismului clasic cu unele corectări de tipul concesiilor în direcţiaeconomiei sociale de piaţă. Toate aceste variante ale liberalismului şineoliberalismului se întâlnesc în multe ţări ale lumii, având forma saspecifică conform situaţiei existente într-o ţară sau alta.

ConservatismulSocietatea capitalistă presupune nu numai practici liberale şi

nonliberale, ci şi utilizarea prin contrapondere a concepţiilor conservatoare şi nonconservatoare, expresii ale poziţiilor şi intereselor cercurilor antidemocratice, opuse revindecărilor populare şischimbărilor social-politice imediate.

Fondatorii conservatismului sunt consideraţi Edmund Burke,

Louis de Bonald, Friderich von Gentz, Klemens von Metternich.Această pleiadă de autori se pronunţau hotărât pentru apărarea

ordinii sociale existente, a idealurilor şi instituţiilor tradiţionale,împotriva înnoirilor şi schimbărilor neaşteptate.

Ideilor liberale optimiste cu privire la natura omului, a raţiunii şivoinţei lui de a transforma societatea pe baza unor principii libere deacţiune, conservatorii contrapun ideea imperfecţiunii naturii omului,în virtutea căreia cele mai frumoase şi desăvârşite proiecte de

transformare a societăţii sunt sortite la eşec, deoarece ele încalcăordinile de constituire seculară a ei. Nu există libertate „generală”,abstractă. Există doar libertate concretă istorică, obţinută de strămoşi,controlată de vreme şi întruchipată în anumite tradiţii şi moştenite dingeneraţie în generaţie, – afirmau ei. Baza doctrinei conservatoare oconstituie idealurile morale şi valorile acumulate de secole. Totodată,reprezentanţii doctrinei conservatiste recunosc că nu există societatefără dezvoltare, însă dezvoltarea, reformele sociale trebuie să sesprijine pe tradiţiile şi valorile seculare precedente.

Tradiţionalismul conservatorilor se bazează pe legătura strânsăcu realismul politic. Practica politică, după părerea lor, nu trebuie săse sprijine pe scheme politice goale. Reformele care au loc în societatetrebuie să se bazeze nu pe individul abstract, ci pe oamenii vii dincarne şi oase ale căror mod de viaţă, deprinderi ce nu pot fi schimbate pe neaşteptate fără a ocoli mari nenorociri. Prin urmare,

conservatismul are la bază principiul dezvoltării istorice în continuare prin păstrarea a tot ce este folositor din clădirea vechii societăţi. Orice

187



revoluţie care se pronunţă pentru distrugerea totală a acestei clădiri şicrearea unei lumi noi este respinsă de ei de la bun început.

Conservatismul susţine, în opoziţie cu liberalismul, că ordineaistorică, tradiţională este ierarhică, că forma cea mai reuşită de

guvernământ este monarhia, iar instituţiile politice existente sunt produsul unei dezvoltări îndelungate şi schimbarea acestora de cătreoameni s-ar realiza împotriva legilor eterne.

Totodată, doctrina conservatoare, având la bază, ca şi doctrinaliberală, principiile statului de drept, susţine ideile inegalităţiioamenilor. Oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, de asemenea,egalitatea există şi în domeniul moralei şi virtuţii. E posibilă şiegalitatea politică. Însă resping orice egalitate socială, pronunţându-se

pentru existenţa claselor sociale, distincte şi ierarhizate. Susţin rolul primordial al proprietăţii private în apărarea ordinii sociale, ca ordinefirească, caracteristică naturii umane, care nu numai că nu ocontrazice, ci serveşte drept bază întru păstrarea stabilităţii societăţiila care se mai adaugă statul ca instrument al apărării şi reglementăriiacestei ordini sociale.

O trăsătură caracteristică o mai constituie şi faptul că susţinătoriiacestei doctrine sunt orientaţi la valorile naţionale de ordin local,

regional. Societatea este concentrată, după părerea lor, mai întâi detoate, la nivel local: în familie, obşte, parohie, corporaţie demeşteşugari, instituţie de putere locală. Socialul „noi” la nivel local şieste izvorul stabilităţii, educaţiei, păstrarea tradiţiilor, formarea patriotismului.

Doctrina conservatoare, ca şi doctrina liberală, s-a manifestat şise manifestă prin mai multe variante. La început, conservatorismulclasic s-a opus oricăror idei liberale, având la bază ideea conservăriiinstituţiilor tradiţionale faţă de schimbările preconizate de revoluţiile burgheze. Însă în perioada interbelică conservatorismul clasic treptateste înlocuit cu neoliberalismul, caracterizându-se prin susţinerea decătre neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusivcriticarea intervenţiei prea mare a statului în viaţa social-economică şia iniţierii unor măsuri de ordin social.

Doctrina democrat-creştinăA apărut în secolul al XIX-lea, mai târziu decât gândirea liberalăşi conservatoristă., impunându-se însă în viaţa social-politică cu o

188



deosebită putere imediat după al doilea război mondial, pornind de laimpactul principiilor dreptăţii sociale şi solidarităţii sub egidafilosofiei şi eticii creştine, conţinutul său ideatic fiind o simbiozăamplă conceptuală şi pragmatică între preceptele social-creştine şi

politicile de natură democratică.Din punct de vedere istoric, pătrunderea spiritului creştin însfera politicii a fost remarcat prin decizia papei Leon al XIII-lea,Rerum Novarum (1891), care dezvoltă catolicismul social, fiind oreacţie la excesele liberalismului economic. Documentul SfântuluiSinod scotea munca de sub incidenţa legilor cererii şi ofertei,conferind proprietăţii funcţii sociale, cerându-i puterii politice să seangajeze în ocrotirea drepturilor celor slabi. Democraţia creştină s-a

afirmat ca o replică la consecinţele revoluţiei industriale şiliberalismului, mai ales în urma exploziei fenomenelor de pauperizareşi altor manifestări negative de mai târziu, considerate incompatibilecu morala creştină. Însă apariţia democraţiei creştine a fost totodată oreacţie faţă de răspândirea marxismului şi mişcărilor muncitoreşti cutoate consecinţele sale de mai târziu.

Deşi mişcarea democrat creştină îşi ea începutul din catolicism,nu se poate de afirmat că ea a fost susţinută sus şi tare de papalitate.

Partidele politice de orientare catolică au fost ţinute multă vreme ladistanţă, devenind cu timpul neconfesionale, iar după ConsiliulVatican II s-a accentuat secularizarea mişcării democrat-creştine,aceasta deschizându-şi uşile şi spre creştinii necatolici, fapt ce acontribuit la apropierea de ea, ca poziţie social-politice a altor confesiuni. În rezultat, baza socială a mişcării social-creştine s-aextins nu numai în Europa, dar şi în America Latină, cât şi în alte zoneale lumii.

Fiind un fel de replică specifică la liberalism şi socialism, dupăcum menţionează unii autori, democraţia creştină urmăreşte scopul dea evita atât individualismul, cât şi colectivismul şi are la bază aşacaracteristici cum ar fi: echilibrarea raporturilor dintre puterea centrală(aptă în momente de criză să intervină) şi instituţiile reprezentativenaţionale şi locale (a căror activitate prevalează în perioadele stabile); prevalenţa legilor într-un sistem suplu şi particularizat, fără a se

renunţa la unitatea lor; combinarea raţională între interesul naţiunii şialianţele internaţionale convenabile, servind pacea mondială;sprijinirea autorităţii politice şi juridice a statului şi apărarea

189



autorităţii spirituale. Asemenea echilibrări, însoţite de acţiuniconstante urmăresc să atingă, în plan social-politic, aşa valori aparentcontradictorii, dar totodată complementare, cum sunt: proprietatea şimunca, inegalitatea naturală şi egalitatea morală, disciplina şi

libertatea, familia şi statul, naţionalismul şi ecumenismul, etc.Fiind un curent politic de centru, democraţia creştină permitemilitanţilor săi, după afirmaţia unui fost politician francez GeogesBidault, să se manifeste ca politicieni de centru, care fac politică destânga cu alegători de dreapta, căutând o a „treia” cale, nici liberală,nici socialistă.

În plan teoretic, democraţia creştină se alimentează dinînvăţătura sacră, din operele unor aşa gânditori şi oameni politici

creştin-catolici, unei pleiade de filosofi şi personalităţi ca JacquesMaritain, Emmanuel Mounier, Etienne Borne, etc., pentru care persoana este, ontologic, fundamentul societăţii, iar judecăţile devaloare trebuie să se refere la ea.

Valorile fundamentale, promovate de ei sunt: libertatea,egalitatea, solidaritatea şi participarea. Aplicate în viaţa socială şieconomică, principiile democraţiei creştine se concentrează în jurulsolidarităţii tuturor categoriilor sociale în zona unde trăiesc, pe plan

naţional, zonal sau mondial, principiu total opus egoismului liberal siurii de clasă. Statul, la rândul său, se obligă să sprijine aceastăactivitate şi unitate, să intervină pentru a asigura autoadministrareaspre a-şi atinge scopurile sociale urmărite, lăsând totodată, câmp liber iniţiativei particulare. Statul trebuie să fie expresia cetăţenilor, săînlăture sau să estompeze contradicţiile şi conflictele sociale, săasigure unirea şi colaborarea tuturor oamenilor pentru realizarea binelui general.

În plan economic, democraţia creştină înaintează ideeaeconomiei sociale de piaţă, care urmăreşte scopul de a corela principiul libertăţii de piaţă cu cel de egalitate socială, condamnând profitul şi concurenţa realizate pe căi necinstite. Economia, aflându-seîn serviciul omului, trebuie nu numai să urmărească scopul produceriişi abundenţei bunurilor materiale, ci, în primul rând, distribuirea şiredistribuirea lor pentru realizarea binelui comun.

Doctrina social-democrată

190



Apariţia doctrinei social-democrate şi a mişcărilor sociale pecare le inspiră şi organizează, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este o reacţie firească la procesele de concentrare şi centralizare acapitalului, la formarea monopolurilor pe piaţa naţională şi

internaţională, a agravării decalajelor de bogăţie şi a degradăriinivelului de trai al numeroaselor categorii sociale neavansate.Doctrina social-democrată s-a inspirat din gândirea democratică

radicală a revoluţiilor burgheze de la 1848 şi din criza liberalismuluiclasic. Ea a apărut, de asemenea, în rezultatul luptei de neîmpăcare dincadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti, apărători aisocialismului şi reformişti. Spre deosebire de marxişti, care susţineauideile luptei de clasă, al preluării puterii pe cale revoluţionară şi ale

instaurării dictaturii proletariatului, social-democraţii susţineau căsituaţia claselor neprivilegiate, înlăturarea inegalităţilor sociale şieconomice, realizarea unei democraţii politice pentru toţi cetăţenii potfi obţinute pe calea reformelor, a „socialismului democratic”, ce are la bază pluralismul ideologic.

Mai târziu, după al doilea război mondial, social democraţia esteinterpretată ca teoria şi practica tuturor partidelor politice ce făceau parte din Internaţionala socialistă, constituită în 1951 la Frankfurt am

Main. Congresul Constitutiv al Internaţionalei Socialiste a avut derezolvat două probleme fundamentale: crearea unei baze ideologicecomune, din multitudinea de orientări şi concepţii social-democrate, şigăsirea unor forme organizatorice de colaborare, care să fie acceptateatât de partidele social-democrate, aflate la guvernare, cât şi pentrucele din opoziţie. În realitate însă această doctrină poate fi înţeleasă şica mişcare social-politică, şi ca curent ideinico-politic, care au îninteriorul lor un şir de variante regionale şi naţionale. De exemplu, pentru partidele socialiste din Franţa, Italia, Spania, Grecia şiPortugalia, noţiunea „social-democraţie” coincide cu însăşi activitateaacestor partide. Faţă de ele se folosesc aşa noţiuni ca: „socialism”,„socialism latin”, „socialism mediteranean”. Ele se deosebesc de partidele social-democrate din Ţările Scandinave, Anglia, Germania,Austria, care se caracterizează printr-o înclinare anumită spre dreapta,fapt determinat, după părerea specialiştilor, de povara aflării

îndelungate a acestor partide la conducere. De rând cu cele menţionatemai sus, mai există şi aşa modele de socialism, ca: „socialismscandinav”, „socialism suedez”, „socialism integral”, „socialism de

191



ghilde”, etc. Prin urmare, este vorba de o concepţie ce are o varietatede înţelesuri şi de rezolvări practice a dezvoltării societăţii.

În literatura politologică şi-a găsit o largă răspândire ideea că înconstelaţia actuală a mişcării social democrate, nu poate fi vorba de

concepţii dominante, unitare. Specialiştii fac apel la faptul că partidelesocial-democrate de azi se caracterizează sub raportul politicii lor,luată în ansamblu, cât şi sub raportul activităţii lor interne şiinternaţionale, prin pragmatism, manifestând o atitudine desubapreciere a problemelor teoretice şi ideologice.

Principalele documente pragmatice ale Internaţionalei şi ale partidelor social-democrate expun concepţiile ideologice şi politiceîntr-un limbaj abstract, şi, de cele mai multe ori, echivoc şi eclectic.

Dar, dincolo de acest fapt, nu e greu de observat prezenţa în acestedocumente a unor orientări comune, generată de rădăcini istorice, deanumite continuităţi şi permanenţe în ansamblul mişcării socialiste.Aşa, de exemplu, mişcarea propagă necesitatea făuririi societăţiisocialiste în care să fie înlăturate inegalităţile sociale şi în care să serealizeze o largă democraţie politică, economică, socială pentru toţicetăţenii.

Doctrina social-democrată foloseşte în construcţiile sale şi

valorile etice ale filosofiei clasice germane cu privire la demnitatea şi prestigiul omului în lume, la fixarea umanului ca scop în sine, precumşi unele idei ale doctrinei creştine.

În planul vieţii internaţionale, social-democraţia promoveazămăsuri pentru dezarmare, apărarea păcii, securitatea şi cooperarea pemultiple planuri şi în toate domeniile de activitate în Europa şi înîntreaga lume, instaurarea unei noi ordini internaţionale, înfăptuirea politicilor de globalizare şi înlăturare a decalajelor de orice fel dintrenaţiuni şi popoare.

Doctrina tehnocratăPrimele idei de gândire tehnocrată apar încă la începutul

secolului al XIX-lea în lucrările reprezentanţilor socialismului utopic. Ne amintim de pronosticul lui Saint Simon, descriind viitoareasocietate: cei mai buni fizicieni, chimişti, filosofi, bancheri,

comercianţi, producători agricoli şi industriaşi sunt plasaţi în frunteanaţiunii, reprezentând în sine adevărata putere politică a statului. Pe

192



când politicienii, după părerea lui Saint Simon, – aceştia sunt doar numai partea vizibilă, mai degrabă, iluzie a puterii.

Istoriceşte, conceptul de tehnocraţie apare după primul războimondial, când americanul William Henry Smith încearcă să abordeze

o teorie cu privire la organizarea raţională a industriei epocii, care cutimpul a luat sensul de „guvernare prin tehnică”. În perioada crizeimondiale din 1929-1933, an lat american, Howard Scott se pronunţă pentru folosirea progreselor tehnice în soluţionarea problemelor economice şi sociale, fără modificarea instituţiilor şi structurilor politice. La începutul anilor '40 s-a conturat mai evident caracterul dedoctrină al tehnocraţiei într-o lucrare de referinţă a lui James Burnham„Revoluţia managerială”. În această lucrare tehnocraţia este privită ca

o alternativă, atât în raport cu excesele liberalismului american, cât şicu iluziile şi constrângerile socialismului sovietic sau naţionalismuluinazist. Autorul considera că singur „managementul” ar fi calearaţională de guvernare, aplicabil în orice regim politic, indiferent desuportul ideologic, managerii putând lua decizii economice şi politicedatorită exclusiv competenţei ce rezultă din cunoaşterea ştiinţifică şi priceperea organizaţională.

Pe la începutul anilor '60 ai secolului XX, în plină bătălie a

ideologiilor, mai ales după un congres mondial al AsociaţieiInternaţionale de ştiinţe Politice (1961), ca o continuare a dezvoltăriigândirii tehnocrate, au luat avânt dezbaterile cu privire la depolitizare,ca rezultat al constatărilor, cei drept deseori unilaterale şineaprofundate, cum că dezvoltarea economico-socială şi conducereaacesteia nu ar fi performante din cauza diverselor politice, a politizăriiexagerate a societăţii în procesul guvernării. Constatând că politica şi politicienii oscilează permanent între necesar şi efemer, fiind condusemai mult de iluzii decât de raţionalitate, unele curente de gândiresocială cred a fi descoperit soluţii ale eficienţei deciziilor cu impactsocial în depolitizarea acestora şi transferarea puterii de decizie şiexecuţie în „mâna” specialiştilor elitei tehnocrate.

În doctrina tehnocrată, elaborată în anii '60 ai secolului trecut desavantul american J.Galbrtaith se susţine necesitatea tehnicizăriideciziilor determinate de ştiinţă, bazate pe criterii de raţionalizare şi

eficienţă, în care puterea aparţine nu factorilor politici, ci oamenilor de ştiinţă, specialiştilor, organizatorilor.

193



Acest curent şi-a găsit, de asemenea, un adept în Europa în persoana lui Jean Monet, fondatorul de unire europeană, care preconiza o democraţie iluministă, având drept mentori şi conducătorispecialişti de înaltă competenţă, încât eficienţa tehnicienilor să

înlocuiască incertitudinile politicienilor de profesie sau amatori,ajungându-se la un cult al competenţei tehnice, care se îndepărteazăde valori politice, de scopuri sociale, alunecând spre elitismtehnocratic.

Reprezentanţii tehnocraţiei susţin ideea statului tehnic, formatnumai din specialişti care ar funcţiona cu un maxim randament şi carear înlătura orice dominaţie cu caracter politic, deoarece este bazat peştiinţă şi aparatură tehnică în luarea deciziilor, care nu pot fi altele

decât corecte, servind intereselor tuturor.În plus la acestea, autorii doctrinei tehnocrate afirmă că prin

înlocuirea statului politic cu cel tehnic, pentru prima dată esterezolvată şi problema veşnică cu privire la legitimitatea statului şi a politicii promovate de el, deoarece deciziile ştiinţifice care iau loculcelor politice nu au nevoie de legitimitate, ea reprezentându-se însuşi prin caracterul obiectiv al probităţii ştiinţifice. Înlocuirea statului politic prin cel tehnocrat exclude în mod obiectiv din viaţa societăţii şi

problemele revoluţiilor sociale şi politice, deoarece statul tehnocrat,adoptând decizii în conformitate cu legile obiective ale dezvoltăriisocietăţii, pentru prima dată în istoria omenirii, se prezintă ca unmecanism de administrare cu necesităţile tuturor membrilor societăţii.Pentru prima dată, de asemenea, afirmă tehnocraţii, instituţiile statuluinu mai trebuie concepute pe baza modelelor juridice elaborate cusecole în urmă, ci în funcţie de nevoile stabilite de ştiinţă, careurmează a fi realizate luând în consideraţie cerinţele progresuluiistoric. În asemenea situaţie statul nu va mai avea funcţii politice, cidoar numai tehnico-organizatorice.

Considerând tehnocraţia o formă de guvernare în care deciziileesenţiale vor fi întemeiate exclusiv pe consideraţii tehnice, gândireasocial-politică a celei de-a doua jumătate a secolului al XX-lea,răspunde evoluţiei spre raţionalitate a lumii, spre obţinerea de performanţe superioare prin decizii competente, dând expresie nevoii

de a depăşi unilateralismul şi subiectivismul diverselor orientări şiopinii politice, ajungându-se astfel la un cult al competenţei tehnice

194



care se îndepărtează de valori politice, de scopuri sociale, alunecândspre elitism tehnocratic.

În felul acesta, guvernarea tehnocratică, în cele din urmă, estelimitată la un grup restrâns de specialişti care exercită funcţii de

conducere nu pe baze de opţiuni democratice, ci ca o urmare a unor decizii, considerate de ei relevante pentru binele tuturor, dar care înrealitate, în cele din urmă, poate să servească doar intereseleminorităţii. În asemenea cazuri, conducerea societăţii nu mai arenevoie de un mandat din partea acesteia, constituind un rezultat alunor competenţe strict profesionale, care nu mai au nevoie de nimeni pentru aşi da socoteală, deschizându-se în aşa fel calea spreautoritarism şi dictatură.

Nu încape îndoială că există ca niciodată o cerinţă istoricăobiectivă, aceea a raţionalităţii conducerii, a alianţei dintre ştiinţă şi politică, expresie logică a prezentului şi cu atât mai mult a viitorului,când ştiinţa, tehnica şi politica nu vor mai putea acţiona decâtîmpreună. Însă ştiinţa politică nu poate să nu atragă atenţia căoarecare ar fi variantele „guverne de tehnicieni” ori implicarea înconducere a „tehnicilor guvernării” prin ignorarea sau ocolireasistemelor democratice a vieţii politice moderne, duc inevitabil la

ineficienţă socială, la golirea de conţinut a democraţiei.

Doctrina politică comunistăFondatorii doctrinei comuniste au fost Marx, Engels şi Lenin.

Conform acestei doctrine, orânduirea capitalistă nu are o altă perspectivă decât înlocuirea ei inevitabilă cu cea socialistă, ca primăfază a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluţieisocialiste, care neapărat va duce la schimbări radicale nu numai îndomeniul politic, prin instaurarea dictaturii proletariatului, dar şi îndomeniul economic, prin înlocuirea proprietăţii private cu proprietateacomună, socialistă, asupra mijloacelor de producţie.

Însă în forma sa marxistă, socialismul revoluţionar nu era încătotalitarism comunist. Deşi la baza doctrinei era pusă teoria luptei declasă, a revoluţiei socialiste şi dictaturii proletariatului, totuşi înacelaşi timp nu era pusă la îndoială şi ideea apariţiei socialismului

prin dezvoltarea societăţii civile. Atât timp cât Marx teoretiza apariţiasocialismului din capitalismul avansat, după ce acesta în prealabil şi-ar fi epuizat toate posibilităţile şi resursele, se mai putea crede într-un

195



socialism evoluat democratic. Anume aşa şi s-a întâmplat într-un şir de ţări din Europa de vest, unde a avut loc evoluţia reformistă acapitalismului spre societăţile industriale şi post-industrialecontemporane. Revisiomismul social-democrat s-a dovedit mult mai

adecvat pentru mişcarea muncitorească şi socialistă din toate ţăriledezvoltate în secolul XX.Din păcate, istoria comunismului demonstrează că apariţia şi

dezvoltarea acestuia a fost posibilă în anumite contexte social-istoricespecifice. Rusia, cu un regim autocrat-ţarist, cu o structură socialăfeudal-agrară, lipsită de o economie industrial-capitalistă şi liberală afost matricea generatoare a noii teorii revoluţionare leniniste.Revoluţia socialistă într-o ţară înapoiată, saltul direct din feudalism

peste capitalism duc la o societate comunizată, dominată de partidulunic. Revoluţia socialistă se dovedeşte, în aceste condiţii, ocontrarevoluţia comunistă, lovitură de stat, realizată de partidulcomunist.

Dacă marxismul rusesc la început de cale pledase pentrudezvoltarea economico-socială capitalistă a Rusiei, văzută ca bazadeclanşării ulterioare a revoluţiei socialiste, leninismul mai târziu estemarxismul radicalizat şi rusificat. Leninismul a adoptat, mai întâi de

toate, nu latura ştiinţifică, evoluţionistă a marxismului, ci dimpotrivă,latura sa mesianică, religioasă, creatoare de mit, punându-se în prim plan lupta revoluţionară a proletariatului, condus de o minoritateorganizată şi inspirată de o idee proletară conştientă.

Tragicul paradox al destinului rusesc, care din nefericire acunoscut o atât de mate răspândire în spaţiu şi timp, constă în faptulcă, în timp ce ideile reformiste-liberale erau considerate utopice,totalitarismul comunist, cristalizat ideologic în leninism şi desăvârşit practic în stalinism, apărea adecvat relaţiilor şi tradiţiilor ruseşti.

Dar tragedia este şi mai mare prin faptul că doctrina comunistăcu teoria şi practica ei într-un scurt timp a luat o amploarenemaivăzută în istoria omenirii. Anume pe baza ei, după primul şi aldoilea război mondial, au fost create regimuri comuniste, care s-aumanifestat ca regimuri totalitare, bazate pe dictatură şi represiunisângeroase. Sunt cunoscute marile represiuni care au atins proporţiile

unor reprimări în masă, cu consecinţe dramatice pentru soartacetăţenilor din ţările unde acestea au avut loc. E destul să pomenim că prin gulagurile comuniste pe parcursul existenţei lagărului socialist au

196



trecut 110 milioane de oameni, iar în Campucia, chmerii roşii aumasacrat două treimi din populaţia ţării. Acesta a fost ultimulexperiment comunist din întregul lanţ de nelegiuiri prin care a trecutlumea socialistă.

Inevitabil apare întrebarea cum a fost posibilă existenţa unor aşaregimuri monstruoase şi încă pe o perioadă atât de îndelungată, iar înunele ţări mai păstrându-se şi astăzi.

În primul rând, criza social-politică a societăţii, în urma primuluirăzboi mondial pe care comuniştii au reuşit să o folosească lamaximum, mai ales în Rusia, iar mai târziu fasciştii în Italia şiGermania. După cum a demonstrat experienţa istorică, deşi culorileacestor regimuri sunt diferite, deosebirile sunt minore din punctul de

vedere al existenţei şi conţinutului social-politic. Aceste regimuritotalitare s-au împăcat de minune în 1939, împărţind Europa în sferede influenţă şi declanşând cel de-al doilea război mondial. Din păcate, politica împărţirii lumii în sfere de influenţă a continuat, ceea ce afăcut ca după al doilea război mondial, în multe ţări din centrul şiestul Europei să fie instaurate regimuri comuniste.

În al doilea rând, doctrina marxist-leninistă a folosit pe scarălargă mijloace de manipulare demagogică a opiniei publice,

reprezentând regimurile comuniste ca fiind din cele mai democratice,ca, după spusele lui Lenin, o organizare „de o mie de ori maidemocratică decât orice stat burghez”, ca unica care ar contribui larealizarea unor idealuri de libertate, echitate, dreptate şi egalitatesocială.

Din păcate, asemenea idei, în conjunctura favorabilă a anilor '30-40 a secolului XX au găsit un mare ecou în rândurile multor categorii sociale defavorizate, chiar şi în rândurile unor intelectuali,care s-au alăturat programelor propuse de comunişti, cuprinşi de iluziacă prin realizarea acestor programe se va ajunge la acea societate bazată pe dreptate şi echitate socială, în care personalitatea umană săse dezvolte pe deplin.

Falimentul total a regimului comunist din fosta URSS în anii '90a secolului XX, procesul de dezintegrare a regimurilor comuniste dinEuropa au spulberat visurile celor ce s-au condus de doctrina politică

marxist-leninistă de organizare şi conducere a societăţii şi ea este totmai mult eliminată din gândirea politică contemporană.

197



Doctrina politică fascistăFascismul, ca ideologie şi mişcare politică apare în Italia şi

Germania după primul război mondial, debutând prin antrenareaclaselor şi păturilor sociale mijlocii, a micii burghezii urbane şi rurale

ruinate, pe care o atrage în mod demagogic şi diversionist, împotrivamarelui capital, în special, internaţional, străin. Baza socială afascismului o constituie categoriile sociale uşor manevrabile: micii proprietari şi comercianţi falimentaţi, păturile profesionale libere,foştii combatanţi, lumpenproletariatul, etc. Partidele fasciste seadresau cu promisiuni celor mai diferite categorii sociale, promiţându-le locuri de muncă pentru şomeri, reducerea impozitelor populaţiei,revigorarea intereselor naţionaliste, etc.

Însă pentru a ajunge la putere, partidele fasciste aveau nevoie desprijinul financiar şi politic al marelui capital. De aceea, combătândcapitalismul şi plutocraţia internaţionalistă, în acelaşi timp ele luptau,şi nu fără succes, de a apropia interesele păturilor mijlocii cu marelecapital. Acesta din urmă intuieşte posibilitatea folosirii fascismului caalternativă politică forte în condiţii de criză şi instabilitate politică.

Fascismul se bazează, deci, pe consensul ce se stabileşte între partidul fascist totalitar şi mica burghezie proletară, ce serveşte drept

bază de manevră şi carne de tun, şi marele capital naţional,finanţatorul şi profitorul din umbră al întregii situaţii. Cadrele partidului fascist împreună cu elementele fasciste ale marelui capitalformează blocul puterii politico-economice ce se suprapune societăţiimasificate. Fascismul se instituie, astfel, ca o dictatură totală a puterii partidului-stat asupra societăţii de masă şi a individuluidepersonalizat. Nucleul doctrinei fasciste concentrează, în aşa mod, osoluţie politică de extremă dreaptă, vizând menţinerea monopolului puterii de către cercurile reacţionare, agresive, naţionalist-şovine,antidemocratice în condiţiile crizei liberalismului clasic, ascensiuniisocial-democraţiei şi pericolului comunist.

Dispunând de o bază socială de masă, de factură mic-burgheză,finanţată, ocrotită şi manipulată de cercurile oligarhice interesate, şide o ideologie iraţionalistă, naţionalist-şovină, rasistă, difuzată printr-o propagandă intensivă, regimul totalitar fascist şi-a dovedit

agresivitatea şi periculozitatea, în special în Germania, Italia, Japonia,ţări în plină expansiune. Interesate în stabilirea unei noi ordini

198



internaţionale şi reîmpărţirea zonelor de influenţă după statusqvo-ulimpus de învingătorii din primul război mondial.

Prin înfrângerea puterii fasciste în cel de al doilea războimondial, prin condamnarea şi încriminarea fascismului ca ideologie,

doctrina politică fascistă şi-a pierdut aderenţa în cercurile largi aleopiniei publice.Însă ideologia şi doctrina fascistă nu a dispărut complet. Unele

idei şi teze ale acestei doctrine mai apare sub denumirea deneofascism, fără a însemna o prezenţă semnificativă şi o forţă politicăcu rol important în viaţa societăţii contemporane, neofascismul este,totuşi, o realitate. Reluând teze şi idei ale doctrinei fasciste afirmate întrecutul interbelic, neofascismul încearcă o adaptare la noile realităţi.

Sunt reluate unele idei ale naţionalismului rasist, ale geopoliticii,extremei drepte, neoconservatorismului, iredentismului, etc.

Neofascismul nici ca teorie, nici ca practică politică nu prezintăun pericol în lumea contemporană, dar, dacă nu se ia atitudine faţă deunele manifestări, ele pot deveni periculoase pentru omenire.

În concluzie: Lumea doctrinelor politice nu este statică. Ei îi este proprie o anumită dinamică. Tipurile, variantele doctrinare apar,dispar sau reapar în cele mai dese cazuri în contexte social-politice şi

intelectuale specifice. Istoria zbuciumată a omenirii a cunoscutdiferite tipuri şi variante doctrinare corespunzătoare anumitor epoci de progres sau regres, de succese sau eşecuri. Ele într-un fel sau altulreflectă anumite realităţi, necesităţi, interese, aspiraţii, jocuri politice,tendinţe, regularităţi de dezvoltare economică şi social-politică.

Chestionar pentru examene

Ştiinţa despre politică.Apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor politologice. Tradiţia politologicăa sociologiei moldoveneşti.Sferele principale ale vieţii sociale, interacţiunea lor.Sfera politică a vieţii sociale. Locul, rolul şi legătura ei cu alte sfere.Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi politica.Esenţa şi trăsăturile principale ale sistemului politic.

Structura sistemului politic.Instituţiile de bază ale sistemului politic. Particularităţile sistemului politic al societăţii în R.M.

199



Generalul şi particularul în sistemul politic.Statul – element central al sistemului politic.Regimul politic: esenţa şi varietăţile principale.Democraţia ca valoare general umană.

Democratizarea ca proces politic.Formele de guvernare: istoria şi actualitatea.Republica preşedinţială şi parlamentară: generalul şi distinctivul.Structura statului: esenţa şi varietăţile.Statul democratic bazat pe drept. Principiile şi trăsăturile lui.Organizaţiile social – politice ca element al sistemului politic.Legea R. M. cu privire la partide şi alte organizaţii social – politice(adoptată la 17. 09. 91).

Sistemul partidist. Monopartidismul şi pluripartidismul.Asociaţiile social – politice la etapa actuală în R. M.Activitatea politică: subiectul, caracterul, particularităţile.Strategia şi tactica politică.Politica şi morala.Importanţa şi funcţiile liderismului politic.Liderul şi masele.Politica internă. Esenţa şi trăsăturile ei caracteristice.

Direcţiile principale ale politicii interne.Politica socială. Problema atitudinii faţă de intelectualitatea tehnico – inginerească.Politica agrară. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul R.M).Politica ecologică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul R.M.).Politica demografică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplulR. M.).Politica tehnico – ştiinţifică: esenţa şi importanţa ei.Conţinutul şi problematica politicii externe.Principiile şi direcţiile principale ale politicii externe a R. M.Situaţia internaţională şi necesitatea gândirii politice noi.Cultura politică: esenţa, nivelurile, structura.Căile de formare a culturii politice a personalităţii.Cultura politică ca component al profitului social – profesional al

inginerului.RM - stat European: situare, probleme, perspective.Calea RM spre UE: declaraţii, politică, angajamente.

200



RM în cadrul programelor europene (APC, TACIS, Pactul deStabilitate pentru Europa de Sud-est).

Bibliografie selectivă

Călin Vâlsan. Politologie. – Bucureşti: Ed. Economică, 1997.Maria Voiculescu. Tratat de politologie. – Bucureşti: Ed. Universitară,2002.Ion Mitran. Politologia în faţa sec. XXI. – Bucureşti: 1997.Fisichella Dominico. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, tehnici.Trad. de Victor Moraru - Chişinău: USM, 2000. Nicolae Enciu. Politologie. Curs universitar. – Chişinău: Ed. Civitas,2005.Dowding K. Puterea. – Bucureşti: Ed. Du Style, 1998.

Dunleavy Patrik, O Leary Brendan. Teoriile statului. Politicademocraţiei liberale. – Chişinău: Ed. Epigraf: 2004.

201



Tămaş Sergiu. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi culturacivică. Bucureşti: Ed. a II-a, 1996.Fulga Gheorghe. Societăţi şi sisteme politice contemporane. Doctrineşi realităţi. – Bucureşti: Ed. Economică, 2004.

Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii: cazul liderilor. – Chişinău: 1998.Pantelimon Varzari. Introducere în elitologie. – Chişinău: CE USM,2003.Rasenschi S. Concepţiile social politice ale lui Max Weber şi însemnătatea lor pentru contemporanitate. – Chişinău: 2007.Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robins. Dicţionar deanaliză politică. – Bucureşti: Ed. Homo, 1993.

Huntington Samuel P. Viaţa politică americană. Trad. de M. R.Solcan. – Bucureşti: Ed. Humanitas, 1994.Melennan Gh. Pluralismul. – Bucureşti: Ed. DU Style, 1998.Almond Gabriel A., Verba Sidnay. Cultura civică. Atitudini politice şidemocratice în cinci naţiuni. Trad. – Bucureşti: Ed. DU Style, 1996.P. Popescu. Politologie. – Chişinău: Centrul TehnologiiInformaţionale, 1999.Raisa Radu. Politologie. – Bucureşti: Ed. ASE, 2002.

Emil Răcilă, Călin Vâlsan. Politologie. – Bucureşti: Ed. ASE, 2003.Statul naţional şi societatea polietnică: Moldova anii 90. – Chişinău:1997.Dicţionar Oxford de politică. – Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic,2001.Max Weber . Izbaranîe proizvidenia. - M.: 1990. '.Max Weber. Politica o vocaţie şi o profesie. - Buc.: 1994.K. Kautschii. Gosudarstva i razvitie colectiva. Politologhia cac naucacn. I, ,11, III, 1999.Gadjiev K. Vvedenie v gheopoliticu. - M.: 1995.Politologhia. M.: 2003.Zerchin A.P. Osnovî poltologhii, curs lecţii. - Rostov: 1995.Radughin A.A. Soţiologhia, curs lecţii. - M.: 2001.S Panarin. Politologhia. – M.: Prospect, 1998.D. P. Zorchin. Osnovî politologhii. Dlea studentov vuzov. Curs lecţii.

– Rostov n/Donu: Fanix, 1997.R. T. Muhaev. Politologhia. Vvedenie dlea vuzov. Izdanie vtoroe. – M.: 2003.

202



Politologhia cac nauca. Cartea I; Politologhia (Teoria vlasti politsistem) Cartea ll;Politologhia, Cartea III. - M.: 1999.Politicescaia ideologhia. Ucebnoe posobie dlea studentov. –

Kemerovo: 1997.Belov G.A. Politologhia, curs lecţii. Ucebnoe posobie. - M.: 1995.Politicescaia teoria; politicescaia practica. - M.: 1994.Zavtur A. Puterea politică şi conflictul social. – Chişinău: 1999.

manual politologia

Documents