Anul II, nr. 1/2012

Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

LUMINA CREDINŢEI

„De te-ai şi coborât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului o ai zdrobit şi ai înviat

ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule”(Condacul Învierii)

Lumina CredinţeiPublicaţie trimestrială a

Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

- Baia Mare -

Preşedinte: PSS Vasile Bizău

Redactor-şef: Octavian Frinc

Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza

Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. dr. Angel Zareczki Pr. Daniel Pop Pr. dr. Ioan Tîmbuş Paul Oancea Lucian Turcu Mihai Şimon Marian Susa

Redacţia şi administraţia:str. Vasile Lucaciu nr. 50

430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR:Cuvântul Păstorului 1 - 2Fragmente liturgice 3 - 5

Sfântul şi marele Post – călătorie spre Înviere

Cuvântul Scripturii 6 - 7”Maria la mormânt” In. 20, 11-18

Interferenţe biblice 8 - 9Canonul Noului Testament

Spiritualitate 10-11Meditație asupra icoanei Învierii Domnului

Anul bisericii-cateheză 12-13Biserica: Trupul lui Hristos

Învăţătura bisericii 14Porta Fidei II

Sfintii parinti 15-16Cine sunt Sfinţii Părinţi?

legea bisericii 16-17Dreptul Bisericii?

Crâmpeie istorice 18-20Români de rangul doi? Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (I)

in memoriam ! 20-21Pr. canonic Eusebiu Zibrius FĂT

Evanghelia în artă 23-24Salvarea unui tezaur de artăIcoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Peleş

Etica creştină 22Viața şi moartea văzute din perspectiva Învierii

Prezentarea Parohiilor 24-25Parohia Greco-Catolică„Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” Ciolt

Prezentare de carte 25 - 26Teologia şi biserică românească în viziunea profesorului Ernst Christoph Suttner

Viața Bisericii 27-29Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Cardinal al Sfintei Biserici Romane

Viața Eparhiei 30-32

1

Cuvântul Păstorului

Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, ocazie pentru întreaga Biserică de a face memoria unui eveniment cu totul deosebit. Decretele şi Constituţiile dogmatice emanate de Conciliu sunt documente finale şi rezultatul muncii şi rugăciunii părinţilor conciliari, care au avut în vedere în mod deosebit viaţa Bisericii. Această viaţă a Bisericii, cu tot ce implică ea, o avem în vedere şi noi cei din Eparhia greco-catolică a Maramureşului, care ne-am angajat în această perioadă a anului calendaristic, pentru a cunoaşte mai bine, a înţelege şi aprofunda, taina Bisericii. Anul dedicat sfintei Biserici, ne propune un parcurs pe care să-l facem împreună, cler şi credincioşi pentru o conştientizare majoră a importanţei şi rolului Bisericii în istoria mântuirii. Catehezele lunare pe această temă, propuse de confraţii preoţi de la biroul pastoral, ar trebui să ne conducă înspre posibilitatea de a privi realitatea divino-umană a Bisericii cu ochii credinţei şi din perspectiva fiului care locuieşte în interior şi nu în afară ei.

Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium, a fost promulgată de

papa Paul al VI-lea, în 21 noiembrie 1964, Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului în calendarul Bisericii noastre. Pe atunci, puţinii supravieţuitori ai închisorilor comuniste, episcopi şi preoţi, tocmai păşeau înspre libertate prin eliberare, însă încă într-o captivă viaţă clandestină. Viaţa Bisericii era pentru ei o realitate frumoasă, depărtată, „în afară” în lumea liberă, dar în acelaşi timp şi o realitate concretă, purificată, reînnoită „înlăuntrul” sufletului propriu. Biserica este constituită din două realităţi, pe de-o parte: fondator, lucrător şi sfinţitor, harul Spiritului Sfânt şi multiplele feţe culturale, cultuale şi juridice ale oamenilor din întreaga lume. Această realitate divino-umană a Bisericii lui Hristos, este mama născătoare a fiecăruia dintre noi prin botez şi hrănitoarea vieţii de credinţă. Aşadar, realitate concretă, comunitară, vizibilă, umană, instituţională, dar care conţine, ascunde, face trimitere, este semnul real al invizibilei, dar realei vieţi dumnezeieşti care se face prezentă prin ea.

Realitatea Bisericii de astăzi în toate dimensiunile ei, stă pe continuitatea de credinţă apostolică şi pe notele fundamentale menţionate în Faptele Apostolilor, constituindu-se într-un organic trup însufleţit.

Existenţa, astăzi a mai multor denominaţiuni şi confesiuni creştine, care fiecare în parte teoretizează o ecleziologie proprie, relativizează conştiinţa contemporană a percepţiei unităţii şi unicităţii Bisericii lui Hristos.

Apelând la un scurt text biblic, încercăm să surprindem notele esenţiale ale Bisericii Una, aşa cum Spiritul Sfânt o modelează în însăşi începuturile ei şi mai apoi de-a lungul istoriei sale.

Ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, îi

2

Lumina Credinţeigăseşte pe apostolii lui Isus adunaţi împreună şi asupra fiecăruia se aşează limba ca de foc a Spiritului Sfânt. Urmează discursul amplu elaborat, dar sintetic descris al istoriei mântuirii rostit de sfântul Petru împreună cu ceilalţi unsprezece şi numărul mare de oameni care primesc botezul. Biserica apostolică în nucleul ei îi cuprinde pe toţi cei veniţi la Ierusalim, iudei, parţi, mezi, elamiţi, cei din Mesopotamia, din Capadocia, din Pont şi din Asia, pe cei din Frigia şi din Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei din Cirene, romani şi alte neamuri ajunse la credinţă şi la primirea botezului. Este aşadar începutul unificării neamului omenesc, nu pe principii etnice sau economice, ci pe credinţa în Isus Hristos Mântuitorul lumii. Semnul universalităţii Bisericii este dat de multitudinea neamurilor care ascultă cuvântul Evangheliei şi de faptul că fiecare îl înţelege în limba proprie, fără confuzie, nefiind nevoie de abandonarea identităţii naţionale şi nici de uniformizare culturală.

Comunitatea creştină primară „stăruia în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Ap. 2,42). Notele fundamentale ale Bisericii, le regăsim în acest verset care descrie sintetic, concis şi clar natura Bisericii lui Hristos. Creştinii perseverau în ascultarea învăţăturii apostolilor(1) şi în unire frăţească(2), în frângerea pâinii(3) şi în rugăciuni(4).

Unitatea Bisericii provine din comuniunea cu apostolii şi cu învăţătura lor şi din referinţa la Dumnezeu în rugăciune. Comuniunea cu apostolii presupune ascultarea, acceptarea şi însuşirea unei învăţături, a unei doctrine, care asigură unitatea Bisericii şi creionează fundamentele adevărului revelat. De asemenea participarea la frângerea pâinii,

la Euharistie, este consecinţa acceptării şi perseverării în învăţătura apostolilor şi a urmaşilor acestora şi totodată, rezultatul comuniunii cu comunitatea de credinţă care la rându-i, este formată şi modelată de Euharistie. Nu poate să fie separată în conţinut credinţa proprie de credinţa comunităţii şi nici participarea la Euharistia Bisericii de comuniunea cu ierarhia Bisericii.

Sfântul apostol Pavel, în cuvântul de rămas bun adresat preoţilor comunităţii din Efes, face referinţă la învăţătura apostolică, ca la o doctrină care trebuie păstrată pentru unitatea Bisericii. În acelaşi timp avertizează asupra pericolului divizării, fie din interior pe motive de pretinsă învăţătură autentică, fie din exterior prin intervenţii şi presiuni de diferite feluri:

„Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Spiritul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Faptele Ap.20,28-30).

Aşadar, conceptul de învăţătură apostolică şi de comuniune în credinţă, rămân pentru Biserica lui Hristos pilonii pe care se sprijină Biserica instituţională a tuturor epocilor istorice. Deschisă rămâne de asemenea, chemarea la unitate a neamului omenesc în Biserica cea Una a lui Hristos, care păstrează învăţătura apostolilor şi comuniunea de credinţă în continuitatea istorică şi diversitatea formelor de expresie.

+Vasile

Cuvântul Păstorului

3

Suntem pe calea Postului mare, drumul firesc al creştinului spre Înviere. În Cartea Triodului, sfânta Biserică ne indică locul de pornire în călătoria noastră spirituală: porţile raiului, pentru că acolo şi-a plâns strămoşul Adam păcatul după ce a fost alungat din edenul pământesc:

„Şezut-a Adam în preajma raiului şi de goliciunea sa, plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat...1 Livadă fericită, pomi sădiţi de Dumnezeu, frumuseţi ale raiului, acum vărsaţi lacrimi din frunze ca din nişte ochi, pentru mine, cel golit şi înstrăinat de mărirea lui Dumnezeu.”2

Şi pentru că orice călătorie implică o pregătire specială, ne-am pregătit bagajul sufletesc în primele patru duminici din perioada Triodului, când, din pilda Vameşului şi a Fariseului am deprins frumuseţea smereniei, din parabola Fiului Risipitor am învăţat că îndurarea lui Dumnezeu este infinită, icoana Înfricoşătoarei Judecăţi ne-a prezentat dreptatea divină care să ne trezească pentru cer, iar amintirea Izgonirii lui Adam din Rai ne-a arătat motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi vindecarea de rău şi de păcat prin practicarea iertării şi a postului.

De asemenea, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – care precede intrarea în Postul Mare – ni se aminteşte că porunca postului a fost prima poruncă dată de Dumnezeu omului, precum citim în Cartea Facerii3: „...Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»”. Protopărinţii noştri nu au ascultat şi au pierdut calea spre Paradis. Evocarea alungării lui Adam din Rai ne sugerează faptul că, prin ascultare, prin post, noi trebuie să regăsim calea spre cer.

Despre necesitatea şi utilitatea postului s-au scris, de-a lungul veacurilor, biblioteci întregi. Eu amintesc aici doar o trăsătură din caracterul practic al postirii, aşa cum reiese din exemplul cardinalului Stanislaus Hosius (1504-1579), care respecta cu mare stricteţe postul prescris de Biserică. Pentru că avea o sănătate şubredă şi se temeau că îşi pune în pericol viaţa, prietenii l-au îndemnat să mănânce mai consistent,

eventual chiar carne. „Eu postesc pentru că vreau să trăiesc mult”, le-a spus el. „Nu este scris că acela care cinsteşte pe tatăl său şi pe mama sa va trăi mult pe pământ? Dumnezeu, Tatăl meu, porunceşte pocăinţa, iar Biserica, mama mea, fixează zilele în care trebuie să postesc”.4

Tristeţe strălucitoare… Aceasta este atmosfera postului descrisă de Părinţii Bisericii, o altă trăsătură care însă ţine de suflet şi se referă la frumuseţea spirituală. Cu privire la acest aspect, părintele Alexander Schmemann scrie:

„O anumită tristeţe tainică pătrunde slujbele: veşmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi totul este foarte aşezat [...] Apoi începem să înţelegem, sau mai degrabă să simţim că această tristeţe este într-adevăr «luminoasă», ca o transformare tainică ce este gata să se petreacă în noi. Ca şi cum am ajunge într-un loc în care zgomotele şi agitaţia vieţii, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele, chiar nopţile, nu au acces...”. 5

Şi acum vă invit să facem un prim pas în spaţiul liturgic al postului. Prima celebrare din Postul mare este Vecernia Iertării, care se oficiază în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării, după textul Evangheliei care se citeşte la Sfânta Liturghie. Această slujbă are un caracter aparte, în bisericile unde se respectă practica veche intrarea în post fiind clar subliniată de ritual. La început preoţii îmbracă veşminte luminoase. Imediat după intonarea repetată, cu stihuri din Psalmi, a Prochimenului mare „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta...”6, preoţii îmbracă epitrahil roşu, iar candelabrele mari din biserică se sting. Acesta este momentul solemn care marchează intrarea în post şi preoţii fac, pentru prima dată, gestul penitenţial caracteristic postului, metaniile mari în mijlocul bisericii.7 Din acest moment, pe tot parcursul Postului Mare se folosesc ornate roşii, cu excepţia duminicii Floriilor şi a sărbătorii Buneivestiri, când se îmbracă veşminte luminoase, culoarea roşie simbolizând pătimirea, veşmântul de purpură cu care L-au îmbrăcat soldaţii romani pe Isus. Aici observăm că Biserica se asociază pătimirii lui Hristos în tot ceea ce ţine de cultul intern şi extern, precum citim în Evanghelia după Marcu8: „Ostaşii [...] L-au îmbrăcat în purpură şi

Fragmente liturgiCe

Sfântul şi marele Post – călătorie spre Înviere

4

Lumina Credinţeiîmpletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap”. La finalul slujbei, credincioşii se apropie de preot, săvârşind un ritual de împăcare şi cerându-şi unii altora iertare, ritual care, din păcate, nu se mai regăseşte decât foarte rar în practica liturgică. Împăcarea cu semenii este de fapt, începutul împăcării noastre cu Dumnezeu.

Un loc de seamă între oficiile speciale ale acestui timp liturgic – la care participăm încă din primele zile ale Postului – îl ocupă Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, care constă într-un ceremonial solemn de cuminecare dezvoltat prin îmbinarea Vecerniei cu elemente din Sfânta Liturghie. Apariţia şi evoluţia acestei rânduieli a avut loc în contextul interzicerii de către Biserică a săvârşirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare. Chiar dacă din acest oficiu lipseşte consacrarea Trupului şi Sângelui lui Hristos, ea se numeşte Liturghie, deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Taine. Pe de altă parte lipseşte consacrarea, pentru că Biserica a considerat că bucuria venirii lui Hristos prin prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său este incompatibilă cu atmosfera de tristeţe, de absenţă a Mirelui, caracteristică zilelor de rând din post.

În Biserica noastră, Liturghia Darurilor Înaintesfinţite se celebrează seara, la ora Vecerniei, în zilele de miercuri şi vineri pe parcursul Postului Mare, cu excepţia Vinerii mari; în 24 februarie – sărbătoarea Aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, dacă această zi cade în post; în 9 martie – când calendarul îi aminteşte pe cei 40 martiri din lacul Sebastiei, dacă nu cade sâmbăta sau duminica; joi în săptămâna a 5-a din Post – când se oficiază şi Canonul Sfântului Andrei; precum şi luni, marţi şi miercuri în Săptămâna Patimilor. Semnificaţia spirituală a acestei împărtăşiri solemne de seară se poate deduce cu uşurinţă: Hristos Euharisticul, primit în Sfânta Împărtăşanie, este răsplata credincioşilor care au postit şi ajunat, aşa cum Hristos cel Înviat este răsplata celor ce parcurg cu vrednicie calea Postului.

O devoţiune frecvent practicată în parohiile noastre în perioada Postului Mare este Calea Sfintei Cruci, care poate fi definită ca fiind, comemorarea dramatică a patimilor şi morţii Mântuitorului Isus Hristos. Deşi este o devoţiune, Calea Crucii este atât de îndrăgită de credincioşi încât toţi o încadrează instinctiv în riturile specifice Postului

Mare. Tradiţia creştină îi atribuie Preasfintei Fecioare Maria instituirea acestei devoţiuni prin faptul că ea mergea adeseori, rugându-se, pe Calea Golgotei pe care Isus a purtat Crucea, fiind însoţită şi de alte persoane evlavioase. Cu timpul, creştinii au început să parcurgă singuri Calea Crucii, unii făcând pelerinaje din ţări îndepărtate. Mai târziu, după ce musulmanii au pus stăpânire pe locurile sfinte, deoarece pelerinajul îi expunea unor mari pericole, credincioşii din Apus au început să-şi facă acasă crucile şi icoanele care să le reamintească patimile lui Isus şi să se roage înaintea lor. Devoţiunea s-a răspândit în toată lumea creştină, astfel că Biserica a stabilit o anumită regulă privind aşezarea icoanelor în biserică şi modul în care trebuie făcută această devoţiune9.

Fără prea multă instrucţie religioasă, fiecare creştin ştie că în timpul Postului mare sâmbetele sunt dedicate rugăciunii pentru sufletele celor răposaţi. Sabatul, ca zi a Creaţiei, devine — în Hristos — ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea Sabatului s-a petrecut în sfânta şi marea Sâmbătă în care Hristos s-a odihnit în mormânt10. În ziua următoare, prima după Sabat, Viaţa a răsărit din mormânt. Sâmbăta este, aşadar, timpul firesc pentru celebrările pentru răposaţi, în Postul Mare argumentată mai puternic de credinţa noastră în Înviere. În perioada Triodului, care durează zece săptămâni, Biserica ne introduce treptat în cultul creştin al morţilor. Încă înainte de intrarea în Post, o sâmbătă este dedicată pomenirii generale a tuturor credincioşilor răposaţi, pentru a fi cuprinse în rugăciune şi sufletele celor pentru care nu este cine să se roage. Apoi, în sâmbăta dedicată tuturor cuvioşilor călugări şi sihaştri, chiar înainte de Duminica Iertării, prietenii din cer ai lui Dumnezeu – sfinţii sihaştri şi călugări – ne încurajează, amintindu-ne că nu suntem singuri pe calea Postului. Urmează Liturghiile cu pomenirile nominale ale celor răposaţi care, în sâmbetele Postului Mare, provoacă pe membrii familiilor creştine să aducă prinosul jertfei personale pentru cei dragi prin participarea la aceste Liturghii şi să se roage împreună cu Biserica pentru cei trecuţi la veşnicie.

Duminicile Postului Mare sunt de asemenea, caracterizate de rânduieli liturgice speciale. În primele cinci duminici se celebrează Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar în Joia şi Sâmbăta

Fragmente liturgiCe

5

mare, de asemenea, se oficiază Liturghia Sfântului Vasile unită cu Vecernia. Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constă în conţinutul rugăciunilor rostite de preot şi mai ales, al rugăciunii centrale – anafora liturgică – prin care se aduce Sfânta Jertfă.

În mod deosebit, Duminica a 3-a din Post se remarcă prin ritualul expunerii şi venerării Sfintei Cruci. Cartea Triodului dă mai multe explicaţii cu privire la acest ceremonial. Conform uneia dintre aceste interpretări, Sfinţii Părinţi au pus lemnul Crucii în mijlocul postului, aşa cum a sădit Dumnezeu pomul vieţii în mijlocul Edenului ca să ne amintească de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate că prin Cruce „s-a săvârşit înlăturarea osândei lui”11.

Înainte de a păşi pe calea pătimirii lui Hristos, Duminica Floriilor, prin specificul său, vine să ne aducă în suflete lumină din lumina Împărăţiei cerurilor, precum spune un cântec popular: „Vin Floriile cu soare şi Soarele cu florii”. În această duminică, bisericile sunt împodobite cu verdeaţă şi se sfinţesc ramuri verzi, în amintirea intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când poporul l-a primit ca pe un rege, aşternând înaintea lui veşminte şi ramuri verzi.

După Sâmbăta lui Lazăr (sâmbăta înainte de Florii), intrăm în Săptămâna Patimilor – perioadă în care se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ – în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fiind considerate „începutul Crucii”12. Pe parcursul acestei săptămâni, Utrenia (lauda de dimineaţă) se celebrează în seara zilei precedente sub formă de Denie, după vechiul principiu conform căruia ziua începe la apusul soarelui şi se sfârşeşte la apusul soarelui din ziua următoare.

În Joia Mare, seara, celebrăm Denia celor 12 Evanghelii sau Slujba Sfintelor Patimi, cronologia cutremurătoare a pătimirii şi morţii Mântuitorului. La sfârşitul acestei slujbe clopotele tac, şi până în noaptea Învierii sunetul de toacă ne sfâşie sufletele, amintindu-ne glasul ciocanelor care l-au răstignit pe Isus pe lemnul Crucii.

În Sfânta şi Marea Vineri – în cadrul unei ceremonii solemne – Sfântul Epitaf13 se scoate din altar şi se expune pe o masă în mijlocul bisericii, acest ritual simbolizând coborârea lui Isus de pe Cruce şi pregătirea pentru înmormântare. În seara aceleiaşi zile se oficiază Prohodul Domnului şi se

înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf, săvârşindu-se astfel procesiunea de înmormântare. La finalul procesiunii credincioşii intră în biserică, trecând pe rând pe sub Epitaf, moment impresionant, sugestiv, care simbolizează Paştile14, trecerea de la moarte şi prin moarte spre Învierea lui Hristos şi a noastră. Apoi Sfântul Epitaf este aşezat pe sfânta Masă din altar, unde va rămâne până la Înălţare, această acţiune semnificând punerea Domnului în mormânt15.

Dragi cititori. Am parcurs, cu paşi mai mici sau mai mari – după puţina pricepere a autorului, dar cu voia şi lumina Ziditorului – calea Postului Mare. Am plecat împreună cu strămoşul Adam din faţa porţilor închise ale Paradisului, îndureraţi şi copleşiţi de povara păcatelor. Şi unde am ajuns? Purificaţi prin post şi primirea Sfintelor Taine, iată-ne acum înaintea noului Rai, mormântul Mântuitorului, izvorul învierii noastre. Postul bun să ne fie tuturor cale spre cer!

Pr. can. Emil GÎRBOAN

1 Stihira Vecerniei de la „Mărire” din Duminica Lăsatului sec de brânză, Triodul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.100.2 Ibidem, Cântarea a 4-a din Canonul Triodului de la Utrenia Duminicii Lăsatului sec de brânză.3 Gn. 2, 3-4.4 A. DANCĂ, Antologie de pilde vechi şi noi, vol. II, Editura Presa Bună, Iaşi, 2010, p. 115.5 A. SCHMEMANN, Postul cel mare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, pp. 33-34.6 Triodul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p.111.7 Îndreptar Tipiconal pe anul 1941 pentru preoţi şi cantori, Editura Mănăstirii Bixad, 1941, p. 21.8 Mc. 15, 16-17.9 Calea Crucii, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare.10 A. SCHMEMANN, op.cit., p. 72.11 Triodul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 318.12 A. SCHMEMANN, op.cit., p. 9013 Icoana aşezării în mormânt a Mântuitorului. În parohiile unde nu este Epitaf, se expune sfântul Antimis (n.a.)14 „paşti” provenind din ebr. „pesah” = trecere (n.a.)15 Cfr. cu practica liturgică la români (n.a.)

Fragmente liturgiCe

6

Lumina Credinţei

v.11 - „Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt.”

Cuprinşi de durerea despărţirii, atât ucenicii Domnului cât şi Maria Magdalena, nu au avut timpul şi răgazul de a se reculege şi a medita la profeţia învierii Sale, făcută chiar de El însuşi. O astfel de reculegere i-ar fi determinat la o liniştire

şi o aşteptare a împlinirii profeţiei făcute de IsusDacă femeile evlavioase s-ar fi gândit la

cuvintele Lui că a treia zi va învia, de bună seamă că nu s-ar mai fi dus la mormânt, ci ar fi aşteptat întoarcerea Lui între ai Săi.

Ce plin de înţeles este primul cuvânt al pericopei prezentate: „dar”. Ucenicii s-au întors acasă, „dar Maria şedea lângă mormânt şi plângea”. Maria nu s-a dus acasă. Pentru ea nimic nu mai exista pe lume. Pierduse pe Domnul, pierduse totul. Aici fusese îngropată singura ei speranţă.

Credincioasă şi după moartea Lui, gata să

rămână şi să plângă până va muri şi ea. Să remarcăm acest aspect.

Mormântul a rămas gol.Mormântul rămas gol se face pentru noi

mărturie de speranţă, vestindu-ne şi nouă că – mormântul nu este un loc de veci – că şi mormintele noastre vor rămâne odată goale. 1Cor. 15, 20

v. 12 – „Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în

locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap, şi altul la picioare.”

Maria întâlneşte la mormântul Domnului doi îngeri. Ei erau îmbrăcaţi în alb aducând cu ei ambientul din cer. Îngerii n-au culori politice, naţionale sau religioase. Prezenţa trimişilor cerului la mormânt, n-a fost întâmplătoare. Ei au venit acolo special pentru Maria şi cu o misiune foarte precisă, să o mângâie şi s-o asigure de învierea Domnului.

v. 13 - „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe

”Maria la mormânt”In. 20, 11-18

Cuvântul sCriPturii

7

Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.”Maria vorbea cu îngerii plângând. Întrebată

de aceştia de ce plânge, ea a ştiut de ce plânge: „pentru că L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus”

Şi noi oamenii plângem de multe ori. Asta pentru că omul este o făptură care poate să plângă. Pe tot parcursul zilei, de dimineaţa până seara, trăim diferite stări, de pace sau de linişte, de bucurie sau de întristare. Dacă ne-ar întreba cineva, de ce plângem, ce răspuns am da?

Care este motivul pentru care plângi? Plângi şi tu cititorul meu drag? Plângi că nu-L mai ai pe Domnul? Când simţi că nu-L mai ai pe Domnul, să plângi şi să-L cauţi cu tot focul inimii pentru că El se arată, se lasă găsit.

v. 14 - „După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus.”

Maria nu s-a oprit din plâns nici în faţa fiinţelor cereşti, nici în faţa fiinţelor pământeşti, nimic nu-i putea seca izvorul nesecat al iubirii pentru Domnul. Văzându-i starea ei, Domnul Isus i se arată.

v. 15 - „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”

Prin perdeaua de lacrimi Maria îl confundă pe Isus cu grădinarul. Acest lucru se repetă de veacuri cu omenirea întreagă. Domnul Isus e confundat mereu de fiecare om.

În călătoria lor spre Emaus, pentru cei doi ucenici Isus era un „străin”.

Când sălbăticia mării lovea în corabia apostolilor, Isus e confundat cu o „nălucă”.

Ne este dat să auzim şi în zilele noastre spunându-se că Domnul Isus a fost un mare învăţător, un mare reformator, un bun pedagog şi excelent orator. Aşa îl pierde lumea pe Domnul în lucrurile acestea, în timp ce Domnul Isus ar trebui să fie văzut în adevărata lui calitate de „Mântuitor”.

v. 16 - „Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!”, adică: „Învăţătorule!”

Maria s-a trezit din confuzie în clipa când Domnul a strigat-o pe nume. Atunci îl recunoaşte. Lucrul acesta se petrece şi cu noi. Când Biruitorul de pe Golgota ne grăieşte, ne strigă pe nume, e momentul când noi îl recunoaştem în adevărata şi cea mai de seamă calitate a Sa, cea de „Fiul Omului venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut”.

Şi observaţi, cunoaşterea adevărată a Domnului Isus dă bucuria.

Şi bucuria aceasta nu se va mai stinge în toată

viaţa ei. Bucuria aceasta va rămâne pentru ea toată viaţa ei un „soare care nu mai apune, un râu care nu mai seacă, o binecuvântare care nu mai poate fi întrecută”. Maria avea o bucurie deplină.

Ea era mântuită de El, acum Îl ştie şi că e viu, că trăieşte. Cât de important este faptul acesta în menţinerea bucuriei depline!

În multele situaţii limită din vieţile noastre nimic nu poate păstra şi conserva bucuria decât convingerea că Isus este viu.

Mai departe, cunoaşterea adevărată dă îndemn la închinare. Să ne gândim la Maria Magdalena. Îndată ce L-a recunoscut, fără să mai zică ceva a răsărit sentimentul de închinăciune.

v. 17 - „Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”

Cuvintele din versetul 17 ne vorbesc despre o relaţie nouă, despre rudenii noi şi despre o nouă responsabilitate.

Mântuitorul vrea să spună că odată cu înălţarea Sa la cer şi cu Spiritul Sfânt dat Bisericii, începe o nouă relaţie, cu credincioşii.

Apoi Isus i-a vorbit Mariei că există grade de rudenie. Înainte El i-a numit pe ucenici prieteni (In. 15, 15), acum îi numeşte fraţi.

De acum înainte adevăraţii credincioşi în Isus devin parte a familiei lui Isus, în care Dumnezeu este TATĂL lor (Rm. 8, 15).

Noua responsabilitate a Mariei a fost să mărturisească despre prezenţa Lui după înviere.

v. 18 - „Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.”

Iată ce spune evanghelistul Ioan despre Maria:„Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor

că a văzut pe Domnul...”Maria n-a mai amânat nici o clipă, n-a stăruit

să-L privească pe Domnul Isus, ci s-a dus acolo unde a fost trimisă. Maria devine misionară şi prima femeie vestitoare a învierii Domnului, după cum tot o femeie, şi tot o Marie (Preacurata Fecioară) a dus vestea întrupării lui Hristos Domnul.

Iată că nu-i suficient să ştii câte ceva despre Isus Cel înviat, ci trebuie să-L mărturiseşti toată viaţa, cu toată hotărârea şi limpezimea la toţi cei lângă care trăieşti. Să-i ajuţi să-L vadă pe Domnul Isus viu, gata să trăiască alături de toţi ca „Salvator” în toate aspectele vieţii.

Lect. univ. dr. pr. Simion VOICU

Cuvântul sCriPturii

8

Lumina CredinţeiinterFerenţe BiBliCe

Pentru orice creştin din ziua de azi conceptul de Noul Testament, îi sugerează imediat o carte divizată în părţi cunoscute sub numele de Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele Sf. Pavel sau ale Sf. Iacob, ale Sf. Petru, ale Sf. Ioan şi ale Sf. Iuda, precum şi Apocalipsa. În primele secole ale creştinismului însă imaginea despre Noul Testament era puţin diferită. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că scrierile care compun Noul Testament au fost realizate în mod progresiv, începând cu unele Epistole ale Sf. Pavel, continuând apoi cu Sfintele Evanghelii şi cu celelalte scrieri. După ce erau redactate într-o determinată comunitate din acea vreme ‒ Ierusalim, Antiohia, Roma, Corint, etc... ‒ trecea o bună perioadă de timp până să ajungă şi la celelalte comunităţi. De asemenea, scrierile sacre au răzbătut până la diferitele Biserici nu într-un set compact, aşa cum am fi înclinaţi să credem şi cum ajung astăzi sub forma Bibliei cu toate părţile

sale, ci ajungeau progresiv şi separat. Se întâmpla aşadar deseori ca numărul scrierilor care erau folosite în diferitele Biserici să varieze în funcţie de comunitate.

Un alt aspect important ce trebuie amintit este faptul că, în primele trei secole ale creştinismului, nu era obişnuit formatul cărţii cunoscut de noi astăzi, adică cel al unei cărţi pătrate în care filele sunt aşezate

una peste alta. În primele secole, scrierile Noului Testament erau aşternute pe papirus şi existau separat sub forma sulurilor. Fiecare comunitate locală deţinea

diverse suluri păstrate într-un anume loc. Aşadar, în acelaşi loc puteau fi găsite împreună suluri cuprinzând scrierile Vechiului Testament, suluri cu scrierile Noului Testament, scrieri de folosinţă liturgică sau scrieri evlavioase care erau citite în comunitate şi care ulterior nu au primit acelaşi statut cu cele ce vor compune Noul Testament. Până la definitivarea clară a ideii de cărţi canonice sau necanonice, era un lucru obişnuit ca o Biserică să deţină şi să folosească în cultul sacru, de exemplu, Epistola către Evrei precum şi Apocalipsa lui Petru nerecunoscută ulterior de Biserică ca fiind canonică.

Începând însă cu secolul al III-lea, odată cu folosirea pergamentului drept suport pentru scris şi apariţia codexurilor ‒ formatul cărţilor pe care îl cunoaştem şi noi astăzi ‒, diferitele cărţi au fost cusute împreună sub formă de caiete, cu file din piele şi coperţi din lemn. În acest mod, diferite cărţi au ajuns să formeze o nouă carte, Biblia. Existenţa unei liste care să stipuleze clar care cărţi pot face parte din acest codex a fost obligatorie, deoarece fiecare carte cusută împreună cu celelalte, tindea să fie considerată sacră.

Având această imagine a realităţii Bisericii din primele secole, este lesne de înţeles de ce la un moment dat gânditorii şi teologii din acea vreme au simţit nevoia de a crea o listă prin care să fie specificate cărţile care fac parte din Noul Testament. Necesitatea era cu atât mai mare cu cât din ce în ce mai mulţi scriitori creştini compuneau diferite scrieri, iar presiunea unor grupuri sectare ce refuzau unele scrieri vetero şi neotestamentare, compunându-şi propriile opere pentru a-şi justifica doctrinele, era tot mai accentuată. Acest catalog al scrierilor sacre a fost numit canon (de la grecescul kanōn care înseamnă „trestie”, „măsură”, „regulă”, deci regula după care erau

Canonul Noului Testament

9

interFerenţe BiBliCe

recunoscute ca fiind sacre şi incluse în lista Bisericii). Aşadar, cărţile recunoscute oficial de către Biserică au fost denumite cărţi canonice.

Procesul de recunoaştere a cărţilor canonice care vor alcătui Noul Testament a fost unul progresiv şi în ceea ce priveşte unele cărţi, oscilant. Criteriile după care cărţile au fost incluse în canon au fost cel al apostolicităţii şi cel al inspiraţiei, aşa cum spune 2 Tim 3,15: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos”. Care a fost însă regula după care o carte era considerată ca fiind inspirată sau nu sau că a fost scrisă de un apostol? Până la Sinodul din Laodicea (360) când a fost emisă o listă a cărţilor canonice ale Noului Testament care corespunde cu cea pe care o avem noi astăzi, opiniile asupra unor cărţi au variat, ceea ce sugerează că însuşi conceptul de inspiraţie nu era foarte clar şi nici nu se putea şti cu precizie dacă o carte era scrisă de un apostol sau de un urmaş al acestuia, chiar dacă titlul respectivei scrieri reclama paternitate apostolică. De exemplu Epistola către Evrei sau Apocalipsa lui Ioan au fost primite ca şi canonice de unele Biserici, dar nu erau considerate canonice de altele. Până astăzi în Biserica din Orient Apocalipsa nu este citită în cultul liturgic, tocmai datorită faptului că au existat unele controverse asupra acesteia în vechime.

Dacă privim retrospectiv putem să înţelegem că, în ceea ce priveşte inspiraţia, Tradiţia universală a Bisericii a fost cea care a constituit criteriul suprem în recunoaşterea caracterului inspirat al unei cărţi, aşa cum şi Constituţia Dogmatică Dei Verbum §8 afirmă: „însăşi Tradiţia face cunoscută Bisericii Canonul Sfintelor Scripturi”.

Într-adevăr, mărturii ale folosirii unor anumite cărţi sacre în Biserici ne provin de la numeroşii scriitori bisericeşti din primele veacuri creştine.

Acestea ne dezvăluie că procesul constituirii canonului a fost unul derulat în mai multe secole, în funcţie de cum circulau Sfintele Scrieri şi când au ajuns să fie cunoscute de diferitele comunităţi. În secolul I avem mărturii diferite care atestă folosirea unor anumite Evanghelii sau Epistole ale Sf. Pavel în unele comunităţi. Astfel, Barnaba, episcop de Alexandria în jurul anului 96, citează din Evanghelia lui Matei, din

cea a lui Ioan precum şi din câteva Epistole ale Sf. Pavel, din 1 şi 2 Petru şi Apocalipsa. În jurul anului 90, Clemente din Roma citează din Evanghelia lui Matei, din Epistola I către Corinteni, Evrei şi din Romani.

În secolul al II-lea avem câteva mărturii extrem de importante. Un oarecare Papias, amintea în jurul anului 130 de cele patru Evanghelii precum şi de Epistolele catolice şi de Apocalipsa. Fragmentul Muratori, redactat către sfârşitul secolului al II-lea, ne enumeră practic toate cărţile Noului Testament, mai puţin 1 şi 2 Petru, Iacob, Evrei şi 3 Ioan. Alţi autori consideră canonice Scrieri apocrife, precum Apocalipsa lui Petru, Păstorul lui Herma, Evanghelia lui Toma sau Învăţătura celor 12 Apostoli.

Toate aceste mărturii ne fac să înţelegem că Tradiţia Bisericii a fost cea care a stabilit canonul. Comunităţile de la acea vreme au păstrat amintirea

celor dinaintea lor care atestau că o anumită scriere ar proveni de la un apostol sau de la cineva apropiat lui, cu autoritate în Biserică. Certitudinea provenea şi din faptul că recunoşteau în mesajul acelei cărţi pe cel al Bisericii, fiind inspiraţi de acelaşi Spirit care i-a mişcat pe sfinţii scriitori să scrie Cărţile Sacre. Mărturiile istorice ne dezvăluie cum asupra unor scrieri canonice sau necanonice au existat păreri diferite, dar până la urmă s-a ajuns la un consens. Lista cărţilor canonice de la Sinodul din Laodicea a fost reconfirmată de conciliile din Trento (1545-1563), Vatican I (1869-1870) precum şi Vatican al II-lea (1962-1965) care a reluat anumite discuţii asupra inerenţei, a inspiraţiei sau autorităţii textului sacru.

Paul OANCEA

10

Lumina CredinţeisPiritualitate

Taina Sfintei sărbători a Paştelui prezentată în Evanghelii şi surprinsă în icoane se compune din două registre spaţiale şi temporale: coborârea lui Hristos în iad şi arătarea mormântului gol al lui Hristos, prezenţi fiind îngerii şi femeile purtătoare de mir.

Sărbătoarea Paştelui întruchipează întreaga istorie a mântuirii, realitate trăită şi celebrată în şi de către Biserică. O reflecţie asupra icoanei Învierii necesită o atenţie la totalitatea misteriului Paştelui. În centrul icoanei se află învierea lui Hristos, care a făcut toate acestea pentru noi oamenii şi pentru a noastră m â n t u i r e . În tradiţia b i z a n t i n ă , r i t u a l u l b o t e z u l u i păstrat până în zilele de azi r e p r e z i n t ă î n t r e g u l proces al m â n t u i r i i care este străbătut de p e r s o a n a b o t e z a t ă î m p r e u n ă cu Hristos. „Aşadar taina b o t e z u l u i este o c o b o r â r e a d e v ă r a t ă şi reală cu Hristos în m o a r t e , aşadar şi în iad, nu numai moarte şi înviere cu Hristos, ci pogorâre în iad inclusiv ieşire de acolo urmând pe Hristos”1. Prin botez, după cum ne învaţă Sfântul Pavel, noi toţi ne înscriem în această dinamică:

„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am fost altoiţi în El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui”2.

Evenimentul învierii lui Hristos ‒ aşa cum a avut el loc ‒ trece dincolo de timpul şi de spaţiul acestei lumi. Conform relatărilor Evangheliei, învierea nu a fost văzută şi percepută în sens fizic de nimeni, reproducerea acesteia fiind aşadar imposibilă3. În strădania lor, meşterii iconografi

se bazează pe e v a n g h e l i i l e apocrife, pe texte liturgice4, pe scrieri ale Sfinţilor Părinţi, pe mărturii ale sfinţilor. Documentele cu acest caracter o g l i n d e s c c r e d i n ţ a Bisericii, deşi câteodată sunt într-o formă prea stilistică, dar este vorba şi de o tradiţie respectabilă pe care nu o putem neglija. Trebuie accentuat faptul că, iconografia se alătură fidel tăcerii E v a n g h e l i e i p r i n t r - u n respect adânc faţă de mister5 încercând a reda prin forţa înfăţişării mai

degrabă conţinutul teologic decât modul fizic de derulare a evenimentului. Iconograful prezintă ceea ce e esenţial şi de trebuinţă pentru credincios, evitând a intra în prea multe detalii tocmai pentru

Meditație asupra icoanei Învierii Domnului

11

a nu da vreo învăţătură greşită.Hristos a acceptat moartea, s-a pogorât în

lumea de jos, ca acolo să ducă la bun sfârşit victoria decisivă. Iadul n-a fost în stare să-l ţină pe Cel care strălucea de lumină dumnezeiască: „Nu va mai putea domnia morţii să ţină legaţi pe oameni; că Hristos s-a coborât, sfărmând şi stricând puterile ei”6. Observăm în icoană porţile distruse ale iadului sub picioarele lui Hristos, sub forma crucii, reprezentând victoria lui Hristos asupra îngerilor căzuţi, asupra spiritelor rele7. Sub porţile sparte ale iadului sunt împrăştiate încuietorile şi bucăţi de zăvoare. Doi îngeri în haine strălucitoare leagă pe satan, eliberând în acelaşi timp pe cei robiţi în întunericul iadului şi spiritele celor drepţi, dornici să ajungă la lumină.

În partea de sus, pe mijlocul icoanei, se înalţă Crucea. E ţinută de îngeri care o ridică în sus ca semn adevărat al victoriei până la semicercul verde-albăstrui ce simbolizează cerul. Paleta de culori folosită subliniază diferenţa dintre cetele Cerurilor şi cele ale iadului: chipurile celor din urmă sunt de culoare neagră, spălăcite chiar, spre diferenţă de hainele strălucitoare ale fiinţelor cereşti.

În cercul de lumină ce înconjoară chipul lui Hristos sunt prezente fiinţe cereşti ce au în mâinile lor discuri inscripţionate cu numele virtuţilor: fericirea, dragostea, dreptatea, bucuria, înţelepciunea, umilinţa, bunătatea, viaţa, puritatea. Fiinţele aflate în prăpastia întunecată a iadului semnalează la rândul lor prin diferite denumiri trăsăturile negative ale omului: răutatea, pieirea în patimi, deznădejdea, ura, desfigurarea, prostia, nedreptatea, mânia, idolatria, violenţa8.

În icoana Pogorârii la Iad putem distinge mai multe nivele. Partea superioară a icoanei se află într-o oază de lumină. Acesta este spaţiul energiei dumnezeieşti, care diferă semnificativ de întunericul iadului pe care-l vedem în partea de jos. Este scoasă în evidenţă victoria infinită a luminii ce se îndreaptă spre om şi spre întreaga natură pentru a-i readuce la viaţa cea adevărată. Întunericul din registrul de jos simbolizează îndepărtarea de Dumnezeu precum şi faptul că fiinţele de aici au ales să se închidă în sine, să fie autosuficiente, să nu cunoască şi altceva. Sunt surprinse astfel şi limitele timpului, ale spaţiului şi ale fiinţei umane. Chipul strălucitor al lui Hristos, situat în centru, face să se risipească întunericul deoarece natura Sa umană este

pătrunsă de natura dumnezeiască; trupul Său glorificat revarsă lumină: „Victoria lui Hristos nu este numai victoria lui Dumnezeu, ci şi a omului9”

Sub Hristos aflat parcă în mişcare, găsim aceeaşi peşteră din icoana Naşterii Domnului10. Mântuitorul a venit în lume şi s-a coborât în cea mai mare adâncime pentru a salva omenirea. Isus Hristos răspunde la provocarea prorocului: „Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî!”11. Icoana Bobotezei „surprinde” intrarea treptată a lui Hristos în apele Iordanului – ca într-un mormânt curgător –, pentru a smulge omenirea din robia întunericului12. Această operă mântuitoare a început la întrupare, s-a făcut văzută la Botez şi s-a împlinit odată cu pogorârea în iad.

Icoana nu are doar rolul de a ne transmite o învăţătură referitoare la persona şi/sau lucrarea lui Isus Hristos, ci ne îndrumă la rugăciune care, împreunată cu trăirea Sfântului şi Marelui Post al Paştelui, ne face vrednici a cânta cu bucurie: „Hristos a înviat din morţi, Cu moartea pre moarte călcând, Şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le”13.

Pr. Béla PALLAI

1 P. EVDOKIMOV, Teologia della bellezza. L’arte dell’icona, Roma 21981, 296.2 Rom 6,4-5.3 E. CHR. SUTTNER, Das Evangelium in Farbe. Glaubensverkündigung durch Ikonen, Regensburg 1982, 22.4 „Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei prin naşterea Ta, şi ne-ai deschis nouă uşile raiului.” Cântarea a 6-a, verseta 2, Utrenia Învierii.5 P. EVDOKIMOV, op.cit., 295.6 Condacul Învierii.7 P. GALIGNANI, Il mistero e l’immagine. L’icona nella tradizione bizantina, Milano 1981, 169.8 V. N. LAZAREV, A moszkvai ikonfestő iskola, Budapest 1983, 40.9 P. GALIGNANI, op. cit., 17010 I. IVANCSÓ, Karácsony, (Ikon és liturgia 2), Nyíregyháza 1997, 2011 Is 63,1912 Vezi: IVANCSÓ, I., Vízkereszt, (Ikon és liturgia 4), Nyíregyháza 1997, 2113 Troparul Învierii.

sPiritualitate

12

Lumina Credinţei

Capitolul întâi al Constituţiei dogmatice despre Biserică „Lumen Gentium”este intitulat „Misterul Bisericii”. Acest lucru ne ajută să înţelegem că Biserica este o realitate tainică, misterioasă. În cadrul acestui prim capitol, dedicat misterului Sfintei Biserici, aceasta este numită Trupul lui Hristos (cfr. LG 7). Expresia Trupul lui Cristos este specifică scrisorilor Sfântului Pavel, fără să aibă precedente în scrierile Vechiului Testament1. Apostolul neamurilor foloseşte exemplul trupului uman pentru a vorbi despre biserică.

Pentru a avea o idee cât mai clară despre ceea ce a vrut să spună Pavel despre Biserică când a numit-o Trupul lui Hristos, este important să ştim ce a înţeles Pavel prin termenul trup. În viziunea antropologică a Apostolului neamurilor, trupul este „concreteţea relaţională a persoanei: trupul este persoana însăşi situată în timp şi spaţiu, în concreteţea ei”2. Faptul că trupul este concreteţe înseamnă că are o anumită istorie, cultură, fizionomie. În momentul în care intră în contact cu alte persoane, şi ele situate în timp şi spaţiu, devine relaţional. Concepţia paulină asupra trupului uman ne va ajuta să înţelegem ce a vrut să spună despre Biserică ca Trup al lui Hristos. Pentru Pavel, Biserica este atât de unită cu Hristos încât constituie concreteţea Lui relaţională. Dacă Hristos ar fi luat de unul singur, s-ar găsi oarecum izolat. Hristos, în schimb, a vrut să fie unit cu oamenii, a venit pentru „justificarea noastră”, s-a unit cu noi în mod definitiv.

Atunci când Pavel spune că Biserica este Trupul lui Hristos, afirmă că este concreteţea relaţională a Mântuitorului. Biserica „este Hristos care creşte până la statura sa completă (cfr. Ef. 4, 15), este Hristos care creşte în Biserică şi cu Biserica”3. Noţiunea plinătăţii ne arată că Biserica este Trupul lui Hristos, este plinirea celui care plineşte toate întru toţi (cfr. Ef. 1, 23). Motivul pentru care Pavel numeşte Biserica Trupul lui Hristos se datorează prezenţei Acestuia în ea. Iată ce spune apostolul Pavel în scrisoarea către Coloseni: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică biserica” (Col. 1, 24). Aceasta este concepţia paulină despre Biserică ca Trup al lui Hristos.

În acest Trup, fiecare credincios, prin intermediul sacramentelor, primeşte însăşi viaţa lui Hristos (cfr. LG 7). Dorinţa Mântuitorului de a-şi împărtăşi propria viaţă cu oamenii, de a fi în

comuniune cu ei se poate observa cu uşurinţă din viaţa Sa pământească. Alegerea apostolilor, dorinţa de a-i face părtaşi la bucuriile şi suferinţele Sale, vestirea Împărăţiei cerurilor, vindecarea de boli, săvârşirea multor miracole sunt dovezi concrete de comuniune, de unire strânsă cu oamenii4. Isus lasă de înţeles că menirea acestei comuniuni dintre El şi omenire trebuie să aibă continuitate. În evanghelia după Ioan, spune: „Rămâneţi în mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în mine” (In. 15, 4). Înrădăcinarea în Hristos reprezintă modalitatea de a rămâne în comuniune cu El.

Legătura profundă dintre Isus şi omenire despre care vorbeşte evanghelistul Ioan se realizează, în mod tainic, prin intermediul Sfintelor Taine. Prin Botez, îmbrăcăm haina şi chipul lui Hristos, deoarece toţi am fost botezaţi într-un singur spirit ca să formăm un singur trup (cfr. 1 Cor. 12, 13). Prin această Sfântă Taină se înfăptuieşte unirea cu moartea şi învierea lui Hristos (cfr. Rm. 6, 4-5). Comuniunea cu Hristos se desăvârşeşte prin intermediul Sfintei Taine a Euharistiei, deoarece prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ne facem părtaşi la Trupul Domnului, formând cu toţii un singur Trup (cfr. 1 Cor. 10, 17).

Aşa cum trupul uman este înzestrat cu cap, iar rolul acestuia este de a conduce, de a ghida trupul, la fel Biserica ca Trup are nevoie de un cap care să o conducă. Capul acestui Trup este Hristos (cfr. Ef. 1, 22; Col. 1, 18). Dacă Hristos este capul Bisericii, înseamnă că are putere asupra ei, că El o conduce, o îndrumă, o face să umble în lumină, o determină să adopte anumite comportamente. Toate membrele acestui Trup trebuie să-şi urmeze capul, să coopereze între ele, deoarece primesc viaţa divină de la El. Hristos – capul Bisericii – face ca trupul să crească, să se edifice (cfr. Ef. 4, 16), îl susţine, îi da viaţă, har, dar asta nu înseamnă că nu are nevoie de colaborarea celorlalte membre ale trupului6.

Necesitatea colaborării dintre cap şi restul membrelor este subliniată de Sfântul Pavel care spune: „Şi nu poate ochiul să zică mâinii: Nu am trebuinţă de tine; sau iarăşi capul să zică picioarelor nu am trebuinţă de voi” (1 Cor. 12, 21). Din acest verset rezultă că, pentru buna funcţionare a trupului, capul are nevoie de colaborarea celorlalte membre.

Fiecare creştin este membru al Trupului

anul BiseriCii

Biserica: Trupul lui Hristos

13

bisericesc şi trebuie să aibă drept model şi călăuză capul acestui Trup, adică pe Hristos. Trebuie să conştientizăm faptul că Biserica poate

să funcţioneze bine dacă fiecare creştin în parte ascultă îndr`umările Mântuitorului, dacă ne dăm seama că de la El primim viaţa deoarece El însuşi este Viaţa (cfr. In. 14, 6). A-l urma pe Hristos înseamnă a fi uniţi cu Hristos aşa cum sunt unite viţele la mlădiţă. Se cuvine ca în toate situaţiile în care ne aflăm, indiferent că suntem la munca, în familie, cu prietenii, la biserică, în vacanţă, să-l avem exemplu pe El, să ne comportăm aşa cum credem că s-ar comporta El.

Trupul uman este unul, însă e compus din multe membre. Unul fiind, va avea caracteristici de unitate. Fiind alcătuit din multe membre, se va caracteriza prin diversitate, multiplicitate. Pentru o bună funcţionare a trupului uman, fiecare parte a acestuia are rolul ei. Realitatea Bisericii ca Trup al lui Hristos poate fi asemănată activităţii trupului uman. Apostolul neamurilor spune că aşa cum „într-un singur trup avem multe membre, însă nu toate membrele au aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Cristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rm. 12, 4-5). Aceste versete scot în evidenţă unicitatea şi multiplicitatea acestui Trup care este Biserica. Trupul este unul, însă e format din multe membre. Exigenţa de armonie exprimată de trupul uman, transferată la tema Bisericii ca Trup trebuie să ne facă să devenim solidari unii cu alţii, să fim uniţi, să ne simţim legaţi între noi. Această unitate este redată în mod concret de celebrarea euharistică. De fiecare dată când mergem la biserică, se cuvine a conştientiza faptul că facem parte dintr-o comunitate, că suntem membrii unei comunităţi. Prin urmare, nu merg să mă rog de unul singur, ci împreună cu întreaga adunare eclezială7. Adunarea unei comunităţi pentru celebrarea

euharistică este o atestare a Bisericii ca Trup al lui Cristos.

În prima epistolă către Corinteni, Sfântul Pavel ne spune care trebuie să fie raportul între membrii acestui Trup (cfr. 1 Cor. 12, 12-27). Fiecare persoană botezată indiferent de carisma şi vocaţia sa are rolul său în cadrul Trupului lui Cristos. Nici un credincios nu trebuie să se simtă marginalizat, nebăgat în seamă, exclus, deoarece în trup nu există un membru care să fie criteriu pentru celălalte mădulare.

Dacă noi înţelegem că toate membrele Trupului au aceeaşi demnitate, acest lucru ne va ajuta să ne simţim liberi interior, mulţumiţi indiferent de statutul nostru de viaţă. Astfel putem căuta cu sinceritate vocaţia noastră, fără a ne face imagini false că în interiorul acestui trup unii sunt mai avantajaţi sau privilegiaţi decât alţii8. Imaginea Bisericii ca Trup al lui Cristos ne îndeamnă să fim recunoscători lui Dumnezeu deoarece a ales să se unească şi să instaureze un legământ definitiv cu omul.

Pr. Vasile TRIFOI

1 Cfr Papa Ioan Paul al II-lea, lA CHIESA , c o r p o di c r i s to , Udienza Generale del 20 Novembre 1991. A se vedea: http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/audiences/alpha/list_9_it.html. Accesat în data de 15. 02. 2012.2 Cfr U. VANNI, Per conoscere l’Apostolo Paolo: i sei temi teologici maggiori dell’epistolario paolino, nelle lezioni di p.Ugo Vanni S.J. sul Corpus Paulinum, nel Corso Istituzionale della Pontificia Università Gregoriana. A se vedea: www.gliscritti.it. Accesat în data de15 02 2012.3 Cfr. Ibidem.4 Cfr. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, p. 181-182.5 Cfr. Papa Pius al XII-lea, Mistici Corporis Christi. Enciclica Papei argumentează motivele pentru care Hristos este numit capul Bisericii. A se vedea:http://www.vatican.va/holy_father/pius_xii/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_29061943_mystici-corporis-christi_it.html. Accesat în data de 15 02 2012.6 Cfr. Papa Pius al XII-lea, Mistici Corporis Christi. Ideea colaborării membrelor trupului cu capul acestuia este subliniată de prezenta enciclică. A se vedea: http://www.vatican.va/holy_father/pius_xii/encyclicals/documents/hf_p-xii_enc_29061943_mystici-corporis-christi_it.html. Accesat în dat de 15 02 2012.7 Cfr. A. SCHMEMANN, L’eucaristia, sacramento del Regno, Qiqajon, Comunità di Bose, 2005, p. 25-27.8 Uneori îmi este dat să aud că anumite vocaţii creştine, cum ar fi, de exemplu, persoanele consacrate, ar fi privilegiate în faţa lui Dumnezeu, că s-ar putea mântui mai uşor, fiind considerate „aproape” mântuite. Imaginea bisericii ca Trup al lui Cristos ne ajută să înţelegem că în faţa lui Dumnezeu fiecare credincios, fiecare membru are importanţa şi demnitatea sa în ansamblul Trupului.

anul BiseriCii

14

Lumina Credinţei

În data de 17 octombrie 2011, a fost publicată Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea „Porta Fidei”, în formă de „Motu proprio”, prin care se proclamă „Anul Credinţei” care va începe la 11 octombrie 2012, în cea de-a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II, şi se va încheia pe 24 noiembrie 2013 în solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Reproducem şi în acest număr al revistei noastre fragmente din Scrisoarea apostolică astfel încât cititorii noştri să aibă posibilitatea de a-l lectura şi a găsi puncte de sprijin în itinerariul lor de credinţă.

„Reînnoirea Bisericii trece şi prin mărturia oferită de viaţa celor care cred: cu însăşi existenţa lor în lume, creştinii sunt chemaţi într-adevăr să facă să strălucească acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai Conciliul, în Constituţia dogmatică Lumen gentium, afirma: „În vreme ce Cristos, <<sfânt, nevinovat şi fără pată>> (Evrei 7,26), nu a cunoscut păcatul (cfr. 2 Corinteni 5,21) şi a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cfr. Evrei 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, de aceea deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, înaintează în continuu pe drumul pocăinţei şi al reînnoirii. Biserica <<îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu>>, vestind pătimirea şi moartea Domnului până când va veni (cfr. 1Corinteni 11,26). Cu puterea Domnului Înviat, însă, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare, şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină”.

Anul Credinţei, în această perspectivă, este o invitaţie la o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul morţii şi învierii Sale, Dumnezeu a revelat pe deplin Iubirea care mântuieşte şi cheamă pe oameni la convertirea vieţii prin iertarea păcatelor (cfr. Faptele Apostolilor 5,31). Pentru Apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om într-o viaţă nouă: „Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu El prin botez în moartea Lui pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Romani 6,4). Graţie credinţei, această viaţă nouă plăsmuieşte întreaga existenţă umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilităţii sale libere, gândurile şi afectele, mentalitatea şi comportamentul omului sunt încet purificate şi transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această viaţă. „Credinţa care lucrează prin iubire” (Galateni 5,6) devine un

nou criteriu de înţelegere şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului (cfr. Romani 12,2; Coloseni 3,9-10; Efeseni 4,20-29; 2Corinteni 5,17).

„Caritas Christi urget nos” (2Corinteni 5,14): iubirea lui Hristos umple inimile noastre şi ne impulsionează să evanghelizăm. El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama Evanghelia Sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Matei 28,19). Cu iubirea Sa, Isus Hristos atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp El convoacă Biserica, încredinţându-i vestirea Evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări, pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei. Din redescoperirea zilnică a iubirii Sale ia forţă şi vigoare angajarea misionară a credincioşilor, care nu poate dispărea niciodată. Într-adevăr, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea ne face rodnici pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul Său pentru a deveni discipolii Săi. Cei care cred, atestă Sfântul Augustin, „se întăresc crezând”2. Sfântul Episcop de Hippona avea motive întemeiate să se exprime în modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei, până când inima sa a găsit odihna în Dumnezeu. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanţa credinţei şi adevărul credinţei, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de o bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească parcursul corect pentru a avea acces la „poarta credinţei”. Aşadar numai crezând creşte şi se întăreşte credinţa; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudinea cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care este experimentată mereu mai mult, pentru că îşi are originea sa în Dumnezeu.

Sursa: www.catholica.ro

1 Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.2 De utilitate credendi, 1,23 Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, I,1.

Învăţătura BiseriCii

Porta Fidei II

15

Auzim adesea vorbindu-se despre Sfinţii Părinţi ai Bisericii, fără însă a avea o ideea prea clară asupra identităţii acestora. Recursul la aceste figuri venerabile ale istoriei Bisericii a devenit un fel de loc comun, un soi de modă pentru mulţi dintre pelerinii spaţiului religios. De cele mai multe ori sunt citaţi fără să fie citiţi. Alţii fac din ei un soi de avanpost în spatele căruia se baricadează în faţa provocărilor modernităţii. Rezultatul unui astfel de comportament în rândul necunoscătorilor este acela de a-i percepe pe Sfinţii Părinţi ca pe nişte „talibani” ai credinţei, contrar a ceea ce erau ei de fapt. Aceştia îi confiscă ca şi cum ar avea drepturi de exclusivitate pe s pir i tual i tatea , operele şi vieţile lor.

Dar cine sunt cu adevărat Sfinţii Părinţi ai Bisericii? În acest articol doresc să creionez, atât cât aceste puţine rânduri îmi vor permite, o minimă i n t r o d u c e r e , urmând ca la această rubrică a revistei Lumina Credinţei, să ne apropiem mai mult de scrierile şi vieţile lor.

Sfinţii Părinţi sunt scriitori bisericeşti din antichitate, care s-au distins prin doctrină şi sfinţenia vieţii, fiind recunoscuţi de Biserică ca mărturisitori ai dumnezeieştii Tradiţii.

Numele de „Părinţi” e de origine orientală. Vechile popoare din Orient onorau cu acest apelativ pe maeştrii spirituali. În acest sens discipolii erau numiţi filii prophetarum, iar maestrul era numit Pater (1Imp. 10, 12). Pavel afirmă că el este „părintele” noilor convertiţi (1Cor. 4, 5).

În Biserica primară, cu acest nume erau

desemnaţi episcopii. Datorită faptului că aceştia celebrau Sfintele Taine şi propovăduiau predicarea apostolică, erau consideraţi drept cei care-i năşteau pe discipoli la noua viaţă în Hristos. Începând din secolul IV, în timpul controverselor dogmatice, primii episcopi care au mărturisit în scris dreapta-credinţă, au început să fie consideraţi autorităţi doctrinare, şi de aceea numiţi ”Părinţi”. Sfântul Augustin extinde titlul de „Părinte” şi la ne-episcopi, atunci când îl numeşte pe Sf. Ieronim „părinte”, care era doar preot. Nu toţi scriitorii bisericeşti din antichitate erau numiţi „Părinţi”, deoarece unii dintre ei au căzut în grave erori. În secolul VI, sub numele

Papei Gelasiu apare prima listă de autori recunoscuţi şi nerecu nos c u ţ i ca Părinţi ai Bisericii.

C r i t e r i i l e folosite de B i s e r i c a Catolică pentru încadrarea unui autor bisericesc din antichitate în rândul Sfinţilor Părinţi sunt în număr de patru:

dreapta credinţă, sfinţenia vieţii, aprobarea bisericească şi antichitatea (din secolele II-VIII). În realitate termenul de „Părinte al Biserici” nu se aplică în mod rigid, ci adesea sunt consideraţi ca atare autori care nu împlinesc întru totul aceste criterii, cum ar fi: Tertulian, Origen, Eusebiu din Cezareea etc.

Dar de unde vine fascinaţia şi preocuparea noastră pentru aceste figuri ale antichităţii creştine? De ce Conciliul Vatican II, prin decretul Optatam Totius (1965) şi mai apoi Instrucţiunea asupra studiului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (1994) ne invită să cunoaştem operele şi vieţile

sFinţii Părinţi

Cine sunt Sfinţii Părinţi?

16

Lumina CredinţeiSfinţilor Părinţi?

Pe mulţi ar putea să surprindă această preocupare a Magisterului Bisericii faţă de nişte autori din vechime, de vreme ce în societatea actuală există atâtea probleme şi provocări, care necesită răspunsuri imediate!

Stă în fierea lucrurilor ca atunci când suntem în criză, când simţim că am pierdut drumul, să facem apel la memorie spre a ajunge la izvoare; ne amintim de unde am plecat, ca să regăsim ţelul. Acolo, la origini, regăsim motivaţia, spiritul şi puterea de a merge mai departe.

Tot astfel şi Biserica, în perioadele de discernământ, ca cea pe care o trăim, simte nevoia de a face apel la izvoare; de a se întoarce „acasă”, la Părinţi!

Un alt motiv al întoarcerii la izvoare constă în acela că există o multitudine de analogii între clima culturală a timpului nostru şi cea a Sfinţilor Părinţi, în ciuda evidentelor diferenţe. Atunci, la fel ca şi azi, creştinismul minoritar era provocat să se justifice, iar alteori să ofere alternative de sens unei societăţi dominate de o cultură ostilă, preponderent păgână. Atunci, ca şi azi, o lume dispărea iar alta se năştea. Biserica se află în plin proces de discernământ al valorilor spirituale şi culturale; într-un proces de asimilare şi purificare, care să-i permită menţinerea identităţii spre a putea oferi, complexei panorame culturale de azi, bogăţiile trăirii de credinţă. La fel era şi pe vremea Sfântului Clement Alexandrinul, spre exemplu! Azi, când creştinismul nu mai este paradigma spirituală a lumii occidentale, privind la Sfinţii Părinţi vom găsi modele de abordare a provocărilor venite atunci, ca şi acum, din partea unei culturi necreştine.

În fine, apelul la scrierile lor nu înseamnă un refugiu în trecut, ci identificarea unui stil de fi creştin în condiţiile unei societăţi ostile credinţei. Cu toate că aparţin unei epoci de mult apuse, scrierile lor sunt pline de prospeţimea trăirii autentice de credinţă. Chiar dacă sunt figuri vechi, nu sunt însă şi învechite. „Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci”.

Pr. Florin FODORUȚ

legea BiseriCii

Falsa opoziţie dintre Har şi Lege, dintre Normă şi Spirit, dintre Carismă şi Instituţie, reprezintă o constantă a gândirii intra/extra ecleziale asupra noii comunităţi de credinţă înrădăcinată în învăţătura şi activitatea Domului Isus Hristos, mort şi înviat. Începând cu perioada Evului Mediu, această antinomie preia forme instituţionalizate prin apariţia unor deviaţii de la dreapta învăţătură a Bisericii, precum bogomilismul (în Peninsula Balcanică), catarismul (în sudul Franţei) sau husismul (în Cehia): pocăinţa şi renunţarea la bunurile lumeşti, dragostea radicală faţă de aproapele nu este oare unica lege care trebuie să domnească în Biserică? La rândul lor, Părinţii Reformei şi-au început opera printr-o critică virulentă şi un refuz radical al legilor stabilite de Biserică pe parcursul veacurilor, militând totodată pentru reîntoarcerea la un stil de viaţă „patriarhal”, pentru ca nu după mult timp să pună pe picioare noi instituţii şi să stabilească noi regulamente de funcţionare.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în plină efervescenţă culturală, socială şi politică a curentelor ce asaltau caracterul instituţional al Bisericii, canonistul luteran Rudolf Sohm1, plecând de la convingerea că dreptul canonic este incompatibil cu natura Bisericii, distinge trei etape în istoria instituţională a Bisericii: Urchchristentum - secolul I, perioadă în care tinerele comunităţi creştine (sau mai degrabă iudeo-creştine) ar fi ignorat orice formă de lege în sens juridic; Altkatholizismus (100-1200), perioadă în care dreptul (legea) intră încetul cu încetul în viaţa Bisericii şi Neukatholisches Kirchenrecht, perioadă în care Biserica fiind considerată o persoană juridică (corpus, în sensul atribuit de către dreptul roman), apare dreptul canonic cu clasificările sale, cu diferenţierile între forul intern şi forul extern, între puterea primită prin hirotonire şi jurisdicţie etc... Teza conform căreia dreptul este o alterare a naturii Bisericii a primit replici temeinic argumentate din partea unor teologi şi istorici ai Bisericii, atât catolici (Y. M. Congar, R. Metz, P. Erdö) cât şi protestanţi (A. von Harnack).

Din punct de vedere istoric, existenţa dreptului canonic este un fapt de necontestat, având însă două caracteristici fundamentale care-l disting de orice drept: se bazează pe Vestea cea Bună şi are drept scop „mântuirea sufletelor”. Sunt două trăsături definitorii, prezente încă din

Dreptul Bisericii?

17

primele secole ale creştinismului în scrisorile unor episcopi ce cuprind primele norme ale noii comunităţi de credinţă, în unele scrieri cu caracter canonic şi liturgic din secolele II şi III precum şi în primele manifestări ale unei legislaţii canonice în adevăratul sens al cuvântului, legislaţie cuprinsă în canoanele primelor concilii ecumenice (secolele IV-V).

Biserica primelor trei secole, aflată în faţa unei presiuni tot mai accentuate datorată creşterii numărului celor ce aderau la noua credinţă şi persecuţiilor materiale şi culturale, simte din ce în ce mai mult nevoia „fixării” conţinutului de credinţă şi a unei organizări bisericeşti capabile a-l menţine nealterat şi a-l face cunoscut şi altora. Reflecţia teologică şi pastorală constantă nu găsea întotdeauna şi în mod imediat elemente de sprijin în textele scripturistice orientate mai degrabă spre a oferi un „mesaj”. În aceste circumstanţe, s-a apelat deseori la criterii precum simţul comunităţii, ordinea firească şi dreaptă statornicită de către dreptul natural sau cel roman, filosofia greacă şi practica/regulile cultuale ebraice. Teologilor din secolele următoare le-a revenit sarcina nu tocmai uşoară de a încadra deciziile/măsurile luate în ansamblul dezbaterilor teologice, uneori neîncheiate sau chiar neîncepute cu adevărat, şi de a despărţi factorul teologic de cel canonic

Izolarea în care trăiau comunităţile creştine înainte de edictul de la Milano (321) nu a permis acestora un schimb constant şi firesc de soluţii pastorale. Această realitate va fi înlăturată însă în secolele succesive când principalele probleme vor fi discutate şi hotărâte în Concilii ecumenice, dar şi în sinoade locale. Deciziile acestor întâlniri vor fi trimise şi Bisericilor surori spre cunoştinţă şi spre folosinţă, în caz de nevoie. Sfintele Canoane vor deveni astfel, împreună cu listele de episcopi ce garantau succesiunea episcopală într-un anumit scaun episcopal, principalele punţi de legătură între Biserici.

Este unanim acceptat faptul că persecuţiile şi ereziile cu care s-a confruntat Biserica au trezit în aceasta conştiinţa necesităţii reglementărilor normative. Trebuie subliniat totodată faptul că nu există nici o necesitate definitorie, esenţială şi teologică pentru ca Biserica să aibă reguli juridice de comportament. Slăbiciunea omenească, pericolele permanente ce pândeau mesajul evanghelic, preocuparea constantă în a oferi tuturor oamenilor posibilitatea de a trăi credinţa în Isus Hristos, au determinat însă

Biserica a stabili un corp de norme. Majoritatea dintre acestea sunt de caracter procedural sau administrativ, izvorâte din realitatea pastorală şi destinate spre binele comunităţii de credinţă deschisă tuturor neamurilor şi întregii istorii.

Legislaţia bisericească nu este în măsură a propune valori, ci poate doar să impună unei comunităţi instituţionalizate o structură funcţională şi comportamente externe compatibile cu valorile asumate. În mod concret, reglementările de orice fel (morale, liturgice, disciplinare şi juridice) ajută Biserica în aprofundarea şi ocrotirea conţinutului de credinţă încredinţat de către Învăţătorul precum şi în actualizarea şi trăirea concretă a acestuia. Epistolele Sfântului Pavel şi cele ale Sfântului Ioan ne oferă nenumărate exemple în acest sens, evitând ca mesajul de mântuire să devină o gnoză (cunoaştere misterioasă rezervată doar câtorva aleşi) sau o învăţătură filozofico-spirituală trăită în mod personal şi ezoteric.

Majoritatea normelor pe care Biserica a crezut de cuviinţă a le adopta de-a lungul timpului, referitoare atât la Sfintele Taine cât şi la structura ierarhică, reprezintă posibilitatea de a rămâne fidelă Mirelui într-un timp istoric şi într-o anumită cultură. Necesitatea de a fi mereu adaptat la contextul pastoral obligă dreptul să rămână în cadrul unor parametri teologici imutabili. Caracterul oarecum „relativ” al dreptului ne ajută să nu absolutizăm din punct de vedere teologic normativa canonică în periplul său istoric. Diferitele tradiţii teologice existente în Biserica Catolică au dus la necesitatea conceperii şi redactării a două coduri2 de drept canonic capabile să exprime patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar ce se exprimă printr-un mod de trăire a credinţei ce este specific fiecărei Biserici sui iuris.

Existenţa dreptului canonic nu poate fi justificată - cum a făcut Luther - precum legea mozaică, adică doar ca un stăvilar împotriva pornirilor necontrolate ale firii umane. Dreptul canonic nu oferă mântuirea, nu comunică harul, ci este în slujba Cuvântului şi a Sfintelor Taine în care îşi are fundamentul său ultim.

Octavian FRINC

1 Rudolf Sohm(1841-1917) își dezvolta teza sa în monumen-tala lucrare Kirchenrecht, Leipzig,1892-1893.2 Este vorba de Codex Iuris Canonici (1983) ce privește nu-mai Biserica latină și Codex Canonum Ecclesiae Orientalium (1990) ce privește toate și numai Bisericile orientale catolice.

legea BiseriCii

18

Lumina Credinţei

Considerabil extins şi mai bine aşezat pe harta Europei centro-orientale, Regatul Român devenea, alături de alte state apărute la finalul Marelui Război, un simbol al punerii în aplicare a noilor idei politice care-şi dobândiseră întâietatea pe arena internaţională.1 Dar dincolo de avantajele de ordin geografic sau demografic, în faţa tânărului stat român apărea provocarea dată de nevoia de a suda noile teritorii prin instituţii şi legi capabile să imprime funcţionalitate şi coerenţă fragedului construct statal.2

Rezervându-şi o perioadă necesară de acomodare cu noul ambient politic şi societal, provincia

transilvană pornise pe noul drum cu o doză relativ mare de optimism, definitoriu începuturilor.3 Aducând cu sine o mişcare politică matură, exersată activ de la începutul secolului pe scena politică maghiară, liderii românilor transilvăneni dobândiseră nu numai un respect nedisimulat faţă de largul spectru al diversităţii etno-culturale ce caracteriza milenarul regat al Sfântului Ştefan, ci deveniseră suporterii acestui principiu şi în interiorul statului adoptiv. El însuşi purtător al unei identităţi plurale, ţinutul ardelean părea să ridice serioase probleme în calea eforturilor de omogenizare pe care un stat cu aspiraţii unitare le reclama cu prisosinţă.4 Această pretenţie devenea cu atât mai dificil de realizat cu cât tocmai

în interiorul blocului etnic românesc, imaginea perfectei unităţi era puternic şubrezită de prezenţa celei de-a doua biserici româneşti, cea greco-catolică. Parte inseparabilă a bogatului patrimoniu transilvan, Biserica unită devenea acum deţinătoarea unui nedorit stigmat care amintea de sciziunea religioasă apărută cu mai bine de două veacuri în urmă în interiorul aceluiaşi neam. Totodată, ea simboliza perpetuarea unei tradiţii reconfirmate de-a lungul timpului de fidelitate faţă de Casa domnitoare austriacă, dar şi a unor solide conexiuni de culturalizare şi apropiere intelectuală faţă de Occidentul catolic.5 Dar noul

centru politic avusese ocazia să se familiarizeze cu alteritatea religioasă co-naţională şi chiar să creioneze profilul unui comportament politic faţă de aceasta încă dinaintea actului care pusese Biserica unită ardeleană în situaţia inedită de a funcţiona în cadrele unui stat român. Individual sau în comunităţi închegate, românii greco-catolici îşi făcuseră simţită prezenţa în spaţiul extracarpatic, unde biserica majorităţii ortodoxe devenise, cu sau fără voia ei, purtătoarea unui proiect politic, cu sorţi naţionali.6 Lesne confundată cu apartenenţa

etnică, confesiunii majoritare îi revenea un rol, chiar dacă nu fundamental, în procesul asimilării.7 Vizavi de formula greco-catolică câteva momente fundamentale derulate până în 1918 reuşesc să pună în lumină trăsăturile definitorii ale coabitării într-un mediu preponderent ortodox. Unul dintre acestea este legat tocmai de edificarea, în capitala regatului, a unui lăcaş de cult propriu greco-catolicilor, pe care datele neoficiale îi estimau, la începutul veacului XX, la mai multe mii.8 Cu toate că exista disponibil un teren în strada Polonă, cumpărat de Demetriu Radu, pe când răspundea de asistenţa spirituală a confraţilor de la sud de Carpaţi, primele măsuri concrete au putut fi luate abia de proaspăt numitul arhiepiscop Raymund

Români de rangul doi?Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (I)

CrâmPeie istoriCe

19

Netzhammer, deşi şi predecesorul acestuia se arătase interesat de respectivul proiect.9 Expunându-i suveranului ţării acest program ambiţios, regele nu se sfii să dea următoarea replică: „Domnule arhiepiscop! Construirea unei biserici unite în capitală e o problemă dificilă, politică. În acest scop ar trebui ales un moment potrivit pentru a nu produce o inutilă încingere a spiritelor. Doar ştiţi şi Dumneavoastră că tulburările cele mai neplăcute şi mai profunde se produc de fiecare dată pe un fundal religios...”.10 Lăsând să se înţeleagă că respectivul obiectiv ocupa un loc de frunte pe lista de sarcini trasată de însuşi suveranul pontif, înaltul prelat nu a dezarmat în faţa semnalelor descurajante; din contră. A combătut vehement ideea tot mai des invocată de o seamă de demnitari ai statului, care se conduceau după convingerea că greco-catolicii ar trebui să frecventeze în afara Transilvaniei bisericile ortodoxe. La fel, obţinerea autorizaţiei de construcţie din partea primăriei capitalei, condusă la acea dată de Vintilă Brătianu, a fost posibilă numai după intervenţii personale ale înaltului ierarh, care a dat asigurări că se are în vedere construirea unei biserici relativ mici, situată într-o zonă limitrofă a Bucureştiului, într-un stil arhitectural cât mai apropiat de standardul bizantin. Constant încurajat de cercurile pontificale, primit cu reticenţă de către autorităţile româneşti, proiectatul lăcaş de cult a stârnit rumoare chiar şi în rândul greco-catolicilor ciscarpatini, care se împăcau greu cu gândul că o astfel de iniţiativă stă să se realizeze tocmai sub patronajul arhiepiscopului latin. Regretând complicaţiile generate de lipsa unităţii religioase a românilor ardeleni, şeful cabinetului de la Bucureşti, liberalul Ionel Brătianu, se opunea vehement ideii ca tocmai în afara Transilvaniei dihotomia confesională să fie încurajată prin particularizarea spaţiilor destinate celebrării cultului. ”Biserici latine puteţi

construi din partea mea câte doriţi, dar trebuie să vă spun în mod hotărât că nu ne-ar conveni deloc construirea unei biserici româno-unite... o asemenea biserică nu este nici necesară, nici potrivită!”, îi declara preşedintele consiliului de miniştri, ce-i drept, la insistenţele disperate ale mitropolitului-primat, Athanasie Mironescu, inflexibilului promotor al acelei

idei.11 Ocupându-se personal de angajarea arhitectului (Ghika-Budeşti), inspectând des şi susţinând financiar lucrările de construcţie, decorarea şi dotarea c o r e s p u n z ă t o a r e a interiorului, consacrarea noului aşezământ religios în ziua Sfântul Nicolae a anului 1909 marca trasarea unei frontiere simbolice menită să contribuie, înainte de toate, la prezervarea identităţii confesionale greco-catolice într-un spaţiu masat ortodox. În plus, odată atins, succesul avea să se constituie într-un imbold pentru repetarea lui, într-un interval care se dorea cât mai scurt.

Tonusul pozitiv, reconfortant, al

perioadei imediat următoare lunii decembrie 1918 a trecut cu vederea sentinţele nu întru totul optimiste, care propuneau o evaluare mai nuanţată a pasivului pe care fiecare din provinciile noii Românii îl aducea cu sine.12 Aflaţi în bătaia unui puternic suflu naţionalist, liderii românilor ardeleni au legat, după cum spuneam, speranţe mari de viitorul care li se deschidea alături de confraţii lor, sub înţeleapta îndrumare a Coroanei României.13 Considerat momentul zero al unor ample schimbări în bine, încurajatorul constituţionalism îmbrăţişat fără excepţie la Alba Iulia întreţinea speranţa că ruptura definitivă cu trecutul injust se produsese.14 Dar alăturarea necondiţionată a Ardealului la Regatul Român nu traducea doar încrederea totală cu care erau creditaţi conaţionalii transcarpatini. Pentru unele personaje de la vârful piramidei politice ea era considerată ca suficientă pentru a încuraja exportul

CrâmPeie istoriCe

20

Lumina Credinţeisau chiar impunerea standardelor extracarpatice ca normă în cele mai diverse domenii.15 Situaţie încurajată şi de gama largă de stereotipuri pe care centrul le proiecta asupra noilor sosiţi, printre care şi acela care suspiciona puritatea sentimentelor naţionale ale ardelenilor datorită lungii convieţuiri a acestora cu maghiarii.16

Lucian TURCU

1 P. E. MICHELSON, „Romanian Unity 1859, 1918, 1989: Beginnings, Opportunities…, and

Illusions”, în vol. Tradition and Modernity in Romanian Culture and Civilization 1600-2000,

edited by Kurt W. TREPTOW, The Center for Romanian Studies, Iași-Oxford-Portland, 2001, p.

53; Histoire de la Transylvanie, sous la direction de Béla KÖPECZI, Akadémiei Kiadó, Budapest,

1992, p. 619-620.

2 K. HITCHINS, România 1866-1947, ediția a II-a, traducee din engleză de George G. POTRA

și Delia RĂZDOLESCU, Humanitas, București, 1996, p. 280-282; I. LIVEZEANU, Cultură şi

naţionalism în România Mare 1918-1930, traducere din engleză de Vlad RUSSO, Humanitas,

Bucureşti, 1998, p. 54-55.

3 R. BOILĂ, „Consiliul Dirigent”, în vol. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-

1928, vol. I, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 89-90; Ghe. IANCU, Contribuţia Consiliului

Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1985, p. 12.

4 B KÖPECZI. (ed.), Histoire de la Transylvanie, p. 633-639; I. SCURTU, Ghe. BUZATU, Istoria

românilor în secolul XX (1918-1948), Paideia, Bucureşti, 1999, p. 113-114.

5 L. MAIOR, In the Empire: Habsburgs and Romanians. From Dynastic Loyalty to National

Identity, Romanian Academy, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2008, p. 223-240.

6 O. GILLET, „Orthodoxie, nation et ethnicité en Roumanie au XXe siècle: un problème

ecclésiologique et politique”, în: M. CRĂCIUN, O. GHITTA (eds.), Ethnicity and Religion in

Central and Eastern Europe, f.l, 1995, p. 349-350.

7 Ibidem, p. 352-354; G. ENACHE, „Religie și modernitate în Vechil regat. Dezbateri privind

rolul social, politic și național al Bisericii ortodoxe române în a doua jumătate a secolului al XIX-

lea și începutul veacului al XX-lea”, în vol. Schimbare și devenire în istoria României. Lucrările

Conferinței Internaționale Modernizare în România în secolele XIX-XXI, Cluj-Napoca, 21-24

mai 2007, coordonatori I. BOLOVAN, S. P. BOLOVAN, Academia Română, Centrul de Studii

Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p. 376.

8 M. THEODORIAN-CARADA, Acțiunea Sfântului Scaun în România. De acum și de

întotdeauna, București 1936, p. 42; Recensământul realizat în anul 1899 în Vechiul Regat nu face

nicio mențiune despre prezența unor români de confesiune greco-catolică în capitala României;

de aceea tind să cred că acest segment populațional a fost contabilizat fie în rândul catolicilor,

fie mai degrabă în rândul ortodocșilor: L. COLESCU, Recensământul general al populațiunei

României. Rezultate definitive, precedate de o introducțiune cu explicațiuni și date comparative,

cu 4 cartograme colorate, Institutul de arte grafice „Eminescu”, București 1905, p. XLVII.

9 R. NETZHAMMER, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naționale și religioase,

vol. I, ediție realizată de N. NETZHAMMER în colaborare cu K. ZACH, Editura Academiei

Române, București, 2005, p. 81-82.

10 Ibidem.

11 Ibidem, p. 230-231.

12 Al. VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. I, prefață, ediție îngrijită, note și comentarii de A.

ȘERBAN, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 119-120; 177; vol. II, 1995, p. 12-28; vol. III,

1997, p. 124; 154-155; Al. Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol. IV: 1918-1919, Editura

Institutului de arte grafice „Eminescu”, București, 1927, p. 160-189.

13 A se vedea îndeosebi luările de cuvânt senatorilor și deputaților ardeleni ținute în Parlamentul

țării.

14 Deciziile adoptate în cadru plebiscitar la Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 au

devenit subiect de interes, din perspectiva prevederilor de ordin confesional, la etajele superioare

ale Bisericii catolice: Arhivele Naționale, Serviviul Județean Alba, Fond Mitropolia greco-catolică

română de Alba Iulia – Făgăraș, Blaj. Registratura generală. Documente înregistrate, dos.

4147/1934, vol. I, f. 128r-v; I. DUMITRIU-SNAGOV, România și Vaticanul. Relații diplomatice

1918, București, 1918, p. 18.

15 I. LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism, p 108-109; C. DURANDIN, Istoria românilor,

traducere de L. BURUIANĂ-POPOVICI, prefaţă de Al. ZUB, Institutul European, Iaşi, f.a., p.

175-179.

16 Al. VAIDA-VOEVOD, Memorii, vol. III, p. 124; Z. BOILĂ, Memorii, Editura Biblioteca

Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, p. 144.

Au trăit printre noi oameni de o deosebită valoare morală şi profesională, cărora noi semenii lor nu le-am acordat întotdeauna importanţa cuvenită. Chipul blând şi smerenia lor caracteristică sunt numai două considerente datorită cărora au rămas şi vor rămâne pentru mulţi, necunoscuţi. Aceştia au fost adevărate crâmpeie de lumină ce străluceau în noaptea ce-i înconjura, şi încă strălucesc în inima şi mintea celor ce i-au cunoscut şi au încercat să-i preţuiască. Exemple vrednice de urmat pentru contemporani, dar şi pentru toţi aceia care îl recunosc pe Hristos ca Răscumpărător şi Mântuitor al lumii.

Era în data de 11 iulie 1923 când, într-o căsuţă de ţară din satul Dăneşti, comuna Şişeşti, azi în judeţul Maramureş, vede lumina zilei cel de-al patrulea copil al bunilor creştini Ioan şi Ioana FĂT, care la botez primeşte numele de Eusebiu Zibrius. Şcoala primară o urmează în satul natal, gimnaziul la Baia Mare, iar cursurile liceale la Cluj şi Gherla în perioada 1940 - 1944, perioada de încercare pentru Biserica si neamul său, întrucât în urma ocupării Ardealului de Nord, liceul românesc din Cluj a fost mutat cu forţa la Gherla.

Se înscrie mai apoi la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea, pe care o absolvă în primăvara anului 1948, alături de alţi tineri dornici de a porni pe calea desăvârşirii întru Hristos precum: Vasile ŞIMON, contabilul Episcopiei după 1990, cunoscutul om de cultură Valentin BĂINȚAN, profesorul dr. Gheorghe POP care la cei cca. 90 de ani ai săi este martorul viu al evenimentelor. Imediat după absolvire, se numără printre colaboratorii apropiaţi ai ierarhului român unit din fruntea Eparhiei Maramureşului, Dr. Alexandru RUSU, martirizat mai apoi în temniţele comuniste. Tânărul teolog Zibrius Eusebiu FĂT, este ultimul dintre aceşti colaboratori care părăseşte reşedinţa episcopală chiar înainte de arestarea ierarhului în luna octombrie a anului 1948.

Amploarea evenimentelor din însângerata toamnă a lui 1948, care au culminat cu arestarea ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi credincioşilor greco-catolici opozanţi ai desfiinţării BRU şi înglobării forţate în Biserica Ortodoxă Română din ordinul lui Stalin, l-au determinat pe tânărul absolvent de teologie Eusebiu a se ascunde prin casele părăsite în urma războiului, de pe dealurile Dăneştiului său drag.

In anul 1949, reuşeşte cu mare greutate să ajungă la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, unde este hirotonit preot celibatar de către nunţiul apostolic Patrik O’HARA, în aceeaşi perioadă în care au fost consacraţi episcopii auxiliari ai BRU: Alexandru TODEA, Tit Liviu CHINEZU, Iuliu HIRȚEA, Ioan CHERTES, Ioan PLOSCARU şi Ioan DRAGOMIR, în

IN MEMORIAM !Pr. canonic Eusebiu Zibrius FĂT

in memoriam !

21

urma arestării episcopilor titulari din noaptea de 28/29 octombrie 1948.

Odată întors acasă, începe activitatea pastorală clandestină, este urmărit de securitatea comunistă, iar în 1952 este arestat şi închis la Satu Mare. După eliberare urmează o perioadă foarte grea. Hărţuit de Securitate, încearcă să-şi găsească un loc de muncă, dar nu reuşeşte să se angajeze nici măcar ca şi muncitor necalificat la mină. Cu toate acestea, nu abandonează activitatea pastorală clandestină.

După mari eforturi şi timp îndelungat, reuşeşte

să se angajeze la o şcoală din comuna Ferneziu, azi cartier al oraşului Baia Mare. Aici intră în contact cu un grup de tineri din familiile MUREŞAN şi MESAROŞ, ocupându-se îndelung de educaţia religioasă şi nu numai a acestora, legătura devenind atât de puternică încât a dăinuit peste decenii. Se angajează mai apoi la CEC, cu sprijinul unor foşti colegi de teologie ‒ Vasile ŞIMON şi Gheorghe SPĂTARU ‒ directori ai CEC-ului din Baia Mare, reuşind astfel a-şi câştiga pâinea cea de

toate zilele într-un mod mai uman. Continuă activitatea pastorală de acum împreună

cu o parte din grupul de tineri din Ferneziu, care între timp deveniseră preoţi, hirotoniţi în clandestinitate de către episcopul dr. Ioan DRAGOMIR, precum Cardinalul Lucian MUREŞAN, episcopul de Lugoj Alexandru MESIAN, preotul Simion MESAROS şi alţii.

Odată cu reorganizarea BRU din anul 1989-90, în urma căderii comunismului, părintele Eusebiu este numit canonic de către Cardinalul Lucian MUREŞAN, episcopul de atunci al Maramureşului, încredinţându-i-se totodată şi misiunea de părinte spiritual al nou înfiinţatului Institut Teologic „Ep. Dr. Alexandru RUSU” din Baia Mare. În această postură, îşi desăvârşeşte activitatea preoţească.

Sădeşte în sufletele a peste 10 generaţii de absolvenţi sâmburele credinţei curate pe care a păstrat-o nealterată peste 40 de ani, în negura întunecată a comunismului ateu. Câte rugăciuni, pricesne, colinde, cântări ale slujbelor bisericeşti şi meditaţii nu a adus în faţa iubiţilor săi studenţi, în fiecare seară timp de peste 10 ani în capela Institutului, mergând uneori până la epuizare.

Boala a pus o amprentă tot mai profundă pe trupul blând şi smerit al părintelui, iar dânsul a început să se stingă ca o lumânare, părinte care şi atunci când se mai enerva pe năstruşnicii săi învăţăcei, nu reuşea decât să rostească cuvinte şi să facă gesturi care au rămas memorabile în inima şi sufletul studenţilor săi.

Pe când avea tot mai multă nevoie de sprijinul celor din jur, în urma unei hotărâri pe care nu a înţeles-o niciodată, dar pe care s-a străduit să o accepte, părăseşte camera din seminarul său drag şi se mută într-un apartament din Baia Mare unde continuă să fie vizitat de cei apropiaţi: câteva rude, câţiva absolvenţi de teologie între care preotul de azi Ovidiu BRÎNDUŞE are un merit deosebit, câteva călugăriţe şi laici care îl ajutau şi-i alinau bătrâneţile.

Cu câteva zile înainte de încheierea periplului pământesc, în casa unui verişor din Baia Mare, Iuliu, care l-a îngrijit în ultimele clipe, este vizitat de un mitropolit şi doi episcopi, zeci de preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi care participaseră la înmormântarea părintelui canonic Petru Istrate. Un adevărat pelerinaj!!!

La data de 17 mai 2004, lumânarea vieţii se stinge, iar sufletul se întoarce în casa Tatălui ceresc unde încununat de Fiul şi binecuvântat de Spiritul Sfânt se odihneşte în sânul lui Avraam.

Cortegiul funerar având în frunte cei trei ierarhi şi zeci de preoţi însoţiţi de mulţime de credincioşi, i-au depus trupul într-un mormânt de lângă aleea principală a Cimitirului Horea I din Baia Mare, unde cei ce nu l-au uitat sau îşi aduc aminte cu dragoste şi adâncă emoţie de sfinţia sa, se opresc uneori pentru a aprinde o lumânare şi a rosti o rugăciune.

Fie-i memoria binecuvântată !Mihai ŞIMON

in memoriam !

22

Lumina Credinţei

Pe direcţia nord-est a graniţei româno-ungare, nu departe de oraşul Satu Mare, se află localitatea Peleş. Numele localităţii este cunoscut din faimoasa operă a lui Iosif Gvadányi Notarul din Peleş al cărui protagonist a fost modelat după moşierul Becsky György.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, familia Becsky a colonizat localitatea cu iobagi de confesiune greco-catolică. Aşa se face că majoritatea credincioşilor şi azi sunt greco catolici, de limbă maghiară. Un inventar din anul 1818, ne ajută să ne facem o imagine despre prima biserică din lemn: un singur turn, două clopote mici, naosul împărţit în două, partea femeilor şi cea a bărbaţilor, iconostas cu două uşi.

Cu timpul lăcaşul de cult s-a dovedit a fi neîncăpător, iar starea de degradare a clădirii i-a determinat pe credincioşi să înceapă în anul 1821 ridicarea unui nou edificiu, de data aceasta din cărămidă. Lucrările au fost întrerupte de mai multe ori, până când în anul 1832 biserica veche în jurul căreia deja s-a înălţat cea nouă, a fost dărâmată, iar materialul lemnos a fost vândut. După demolare însă, iconostasul vechi din prima biserică a fost aşezat în cea nouă. Construcţia a fost finalizată doar după patru ani, odată cu zidirea bolţii, iar sfinţirea a avut loc în luna noiembrie a anului 1836.

Amenajarea s-a îmbogăţit în momentul în care deasupra icoanelor principale ale iconostasului, nobilul Mihai Prózma a pictat pe pânză cei 12 Apostoli şi icoana Mântuitorului, apoi deasupra acesteia a aşezat Răstignirea, iar uşile împărăteşti au fost aurite. Consiliul parohial a hotărât construirea unui nou iconostas numai în noiembrie 1906. Au acceptat oferta şi planurile firmei Rétay şi Benedek din Budapesta, „cu condiţia, ca în iconostasul nou să fie inclusă icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu, după restaurare, iar firma să preia uşile împărăteşti din iconostasul vechi la preţul de 300 de coroane.” Reprezentantul firmei a acceptat negocierea, acordând o reducere de 300 de coroane, încât în loc de 3900 a cerut numai 3300 de coroane. Iconostasul nou (6,5m lăţime, 7 m înălţime) a fost montat în ajunul Crăciunului, după calendarul vechi (6 ianuarie). Este interesant faptul, că neţinând cont de prevederile contractului iniţial, în locul icoanei vechi a Sfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a aşezat una nouă deasupra uşilor împărăteşti. Cu siguranţă a fost luat ca model iconostasul de la Mariapócs, unde în vremea aceea icoana se afla încă deasupra uşilor împărăteşti. Este interesant, că ornamentaţia sculpturii în lemn

dimprejurul proorocilor de pe iconostas, este alcătuită din elemente diferite. Explicaţia constă în faptul că a fost compus din rămăşiţele mobilierului sculptat, salvat din vechea clădire, elementele componente fiind aşezate unul lângă altul ca un mozaic, probabil din motive de economie.

Aproape cu zece ani în urmă în podul bisericii am descoperit icoana Născătoarei de Dumnezeu, care pare

a fi identică cu cea despre care am amintit mai sus, şi e posibil să fi fost icoana principală din iconostasul vechi. În icoana pictată în tehnica tradiţională, Maria ţine pe mâna dreaptă Pruncul Isus, iar cu cea stângă arată spre El, Hodighitria făcând parte din tipul de icoană Călăuzitoare. Născătoarea ne arată calea, ţinându-l pe Isus pe braţul stâng şi arătând spre „El” cu mâna dreaptă. Denumirea icoanei provine de la mănăstirea cu acelaşi nume din Constantinopol. Isus dă binecuvântarea cu mâna dreaptă, iar în cea stângă ţine un glob. Fundalul icoanei este argintiu, ornamentat cu o combinaţie de frunze de acant stilizate, gravate, dar se pot descifra iniţialele greceşti ale lui Isus şi a Născătoarei în aureola Pruncului Isus, cuvintele greceşti „Ho ôn” (Cel care există). Partea superioară a icoanei este încadrată de o ramă subţire de lemn de

Salvarea unui tezaur de artă Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Peleş

evanghelia În artă

23

„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”(Mt. 22,32). Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor.

După înviere, Isus este prezentat ca fiind acelaşi şi totuşi altul. Pornind de la prezentarea lui Isus înviat şi de la învăţătura lui Isus despre înviere, omul se poate întreba ce viaţă îl aşteaptă după moarte sau cum să-şi trăiască viaţa având mereu prezentă perspectiva morţii şi a învierii din morţi.

Când se pune problema învierii lui Isus, răspunsul pe care îl găsim în Noul Testament este simplu şi discret: „Cel care a murit este Viu”. Pentru evanghelişti, este important faptul că Isus înviat este diferit de modul cum a fost înainte de a fi murit şi totuşi este acelaşi într-un oarecare fel.

Învierea nu înseamnă întoarcere în dimensiunea spaţio-temporală de dinainte de a fi murit. Moartea nu este anulată prin înviere, ci este învinsă şi definitiv depăşită. Învierea nu înseamnă o întoarcere la viaţă, ci intrarea în viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, o viaţă complet diferită, căci este veşnică, cerească şi fără imperfecţiuni.

Nu putem aborda învierea prezentându-o în logica unei vieţi trăită înainte şi după moarte. Învierea este promisiunea unei vieţi noi, în Dumnezeu, care depăşeşte dimensiunea spaţiului şi a timpului. Este greu de imaginat această viaţă dincolo de moarte, căci ea face parte din misterele credinţei în Dumnezeu. Învierea lui Isus generează o nouă creaţie, o nouă naştere, o fiinţă umană nouă, o lume nouă, intrarea în realitatea ultimă şi veşnică.

Învierea este un eveniment care rămâne legat de moarte. Isus Hristos a murit pentru a deschide omului poarta către realitatea existentă dincolo de scandalul morţii, realitatea Împărăţiei.

Moartea şi învierea sunt strâns legate. Învierea vine după moarte, prin moarte şi plecând de la moarte. Învierea este legată de destinul omului odată mort, dar este şi un act care, în mod misterios, începe încă de acum. „Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Col. 2,12).

Moartea şi învierea fac parte din viaţa de zi cu zi a omului spiritual. A învia înseamnă a se trezi, a se ridica, a-şi veni în fire. Acela care este viu, treaz şi în picioare experimentează prin credinţă, deja de azi, viaţa alături de Hristos Isus. Murind continuu omului cel vechi cu păcatele sale, omul se îmbracă cu haina mântuirii şi învie astfel prin meritele lui Hristos Isus.

Deşi moartea şi învierea sunt intrinsec legate, ele vor fi considerate şi în diferenţa lor, diferenţă care este

etiCa Creştină

Viața şi moartea văzute din perspectiva Învierii

formă semicirculară, profilată şi două rozete sculptate din lemn. De o parte şi alta a materialului lemnos pe care a fost pictată icoana a fost adăugată câte o bucată de lemn pe care ulterior au fost fixate coloanele sculptate. Din acestea se păstrează doar un fragment din baza uneia, iar pe cealaltă parte un cui din fier forjat, ce avea rol de susţinere a coloanei. În momentul descoperirii, icoana se afla în stare de conservare foarte slabă. (foto 1.)

Icoana – după stil – se pare că a fost pictată în jurul anilor 1700, nu cu mult timp după înfiinţarea parohiei. De la acest meşter iconar, sau din şcoala acestuia, s-au mai păstrat câteva opere (Icoana Născătoarei de Dumnezeu din Kántorjánosi).

Icoana în stare avansată de degradare din Peleş a ajuns în 2010 la Institutul de Restaurare a Facultăţii de Artă din Budapesta, unde Tamás Seres a restaurat-o timp de un an (foto 2.) Blatul din lemn al icoanei, tăblia,

a fost conservată, părţile ce s-au sfărâmat au fost refăcute, părţile lipsă reconstruite. Pe icoană deasupra capetelor Mariei şi al lui Iisus, la nivelul aureolelor, precum şi la gâtul lui Isus putem observa urmele unor orificii, dovadă a faptului că aici erau odinioară fixate nişte bijuterii, un argument pentru a fi considerată şi numită „Icoană făcătoare de minuni.” Coloanele lipsă au fost reconstruite după stilul icoanei găsite la Repenye (Ucraina), de sculptorul Szilágyi Mária, astfel încât partea originală şi cuiele au rămas la locul lor.

Pr. Béla PALLAI

24

Lumina Credinţei

În acest număr al revistei eparhiale vă vom prezenta biserica Parohiei Greco-Catolice ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Ciolt, din protopopiatul Chioar.

Primele informaţii referitoare la datarea sfântului

lăcaş le găsim pe o pisanie ce se găseşte la intrarea în Sfânta Biserică: Cu vrerea Tatălui, cu rugăciunea Fiului şi cu împreună lucrarea Sfântului Spirit, ziditu-sa acest sfânt locaş cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril”, în satul Ciolt în anul Domnului 1907, în timpul păstoriei P.C. Iuliu Bota prin jertfelnica bunilor credincioşi din parohie pe locul vechii biserici din lemn”, cu altarul existent şi astăzi în spatele noii biserici.

Noua Biserică, zidită din piatră, a fost împodobită cu un iconostas din lemn cu icoane pe pânză pictate de către firma „Retay” din Budapesta, în anul 1905.

Din cronica parohiei găsim o listă cu preoţii care au slujit în această Biserica. Primul preot atestat scriptic este P.C. Simion Surduc 1848-1868, urmat de Gabriel Frâncu 1868-1899, Iuliu Bota 1900-1931, Valeriu Sabău 1931-1939, Vasile Bota şi

Parohia Greco-Catolică ”Sfinții Arhangheli Mihail

şi Gavril” Ciolt

Prezentarea Parohiilor

simbolizată de perioada de timp dintre momentul morţii si momentul învierii: „a treia zi după Scripturi”. Diferenţa de timp, dintre moarte şi înviere, arată că moartea este o problemă a omului în timp ce învierea este o problemă a lui Dumnezeu. Omul nu-şi poate asigura propria sa înviere, el este înviat de Dumnezeu, el este mântuit de Mântuitorul. Dumnezeu este cel care îl cheamă, îl primeşte şi îl introduce pe om în Împărăţia Cerurilor, omul nu se introduce singur. Moartea este evenimentul specific al unei vieţi umane mereu incomplete, ajunsă la finalul ei istoric, care-şi găseşte sensul ultim în învierea din morţi. Mântuirea omului are la bază moartea şi Învierea lui Hristos, ea se bazează exclusiv pe acţiunea şi fidelitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă la existenţă pe cel ce nu este încă şi pe cel ce nu mai este.

Dumnezeu îl cheamă pe om la viaţă, atât la naşterea biologică, cât şi la naşterea în botez, iar mai apoi la învierea din morţi care dă sens ultim existenţei umane. Învierea din morţi, trăită şi mărturisită încă din prezentul pământesc, implică intrarea, încă de acum, în realitatea ultimă. Viaţa omului înviat de Dumnezeu, este o viaţă recreată, este o nouă formă de viaţă, care depăşeşte moartea şi orizontul limitat al omului. Ne aflăm astfel pe terenul trăirii misterului credinţei.

Învierea din morţi nu este implicită, Dumnezeu nu este dator să ne învie din morţi, ea rezultă din libera alegere a lui Dumnezeu, alegere de fidelitate de a-l recrea pe om, omul nou, omul hristic, omul reînnoit, chiar mai mult, şi de a recrea şi regenera întreaga creaţie prin meritele lui Hristos Isus Înviat.

Pentru ca credinţa în învierea din morţi să determine viaţa omului încă de astăzi, omul trebuie să o accepte liber, să creadă în ea şi să se pregătească pentru ea. O pregătire care e continuă, care necesită efort şi perseverenţă.

A trăi din perspectiva învierii înseamnă a accepta că moartea, un rău în sine, este poarta spre viaţa pregătită de Domnul pentru fiecare : „intră în bucuria Stăpânului tău». Omul se pregăteşte continuu pentru moarte şi înviere doar când trăieşte continuu misterul morţii pentru ceea ce este pământesc, trecător, şi se uneşte mereu cu ceea ce este ceresc, veşnic. Moartea însăşi este înţeleasă diferit atunci când este privită şi înţeleasă ca o trecere înspre ceea ce din eternitate a fost pregătit servului fidel.

Astfel a crede în „învierea morţilor şi viaţa ce va să fie” aduce cu sine o etică specifică, un mod de a trăi viaţa care devine o continuă pregătire către ceea ce va fi. Credinţa în înviere îl menţine pe om entuziast, optimist şi îl responsabilizează, îl determină să fie într-o continuă căutare şi îndeplinire a Voinţei lui Dumnezeu.

Pr. dr. Angel ZARECZKI

25

Augustin Buteanu 1939 - 1940, Ioan Filip 1940- 1943, Ioan Mădăraş 1943, Augustin Barici 1944, Onisim Gheorghe, 1944 - 1948, Dragoş Octavian 1948 - 1972, Mariş Ioan 1972 - 1976, iar din 1976 până în prezent pr. prof. dr. Voicu Simion.

Pe parcursul anilor, sfântul locaş a avut parte de mai multe reparaţii capitale. Lucrări de mare amploare s-au executat în timpul păstoriei părintelui Voicu Simion când s-a consolidat biserica cu stâlpi din beton, s-a refăcut bolta şi a fost schimbat acoperişul de tablă. S-au executat de asemenea, tencuieli interioare şi tencuieli exterioare în terasit, iar în 1986 s-a refăcut întreaga pictură în ulei. Toate aceste lucrări au fost executate prin donaţiile bunilor credincioşi din parohia Ciolt, în timpul păstoririi Î.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului.

Naosul Bisericii este împodobit cu scene biblice pictate pe frescă, scene ce contribuie la

transpunerea credinciosului în ambientul ceresc, oferindu-i privilegiul de a putea vedea întreaga

istorie a mântuirii în imagini.Bolta altarului este împodobită cu o frumoasă frescă pe care este

reprezentată Fecioara Maria cu Pruncul în braţe, avându-i de-a

dreapta şi de-a stânga pe arhanghelii Mihail şi Gavril, iar deasupra pe Spiritul Sfânt.

De o parte şi de alta a altarului sunt puşi părinţii bisericii si cei doi arhidiaconi: Laurenţiu şi

Ştefan. În spatele altarului este pictată jertfa lui

Avraam, ca o prefigurare a jertfei Mântuitorului care se

înfăptuieşte pe altar.În satul Ciolt convieţuiesc

credincioşi a cinci culte diferite: martori ai lui Yehova, penticostali, ortodocşi şi greco-

catolici. Din numărul total de locuitori ai acestui sat 40% sunt credincioşi greco-catolici.

Pr. Daniel POP

Editura Galaxia Gutenberg din Târgu Lăpuş ne-a obişnuit de la început cu lucrări de referinţă în domeniul teologiei şi nu numai. Între lucrările importante publicate în ultima vreme se numără şi cea intitulată: „Teologie şi biserică la români de la încreştinare până în secolul XX” ce îl are ca autor pe Ernst Christoph Suttner, cunoscut cititorilor şi istoricilor români prin seria de articole, studii şi cărţi pe care le-a publicat în România. Dintre lucrările mai importante aş aminti doar câteva titluri: Relaţia alternantă dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului de-a lungul istoriei bisericeşti, Editura Ars Longa, Iaşi 1998; Teologia românească. De la creştinare până în prezent, Editura Galaxia Gutenberg, 2008; Unirea Bisericii în Transilvania, Editura Galaxia Gutenberg, 2010.

De origine bavareză (din Regensburg – Germania) Ernst Christoph Suttner se naşte în anul 1933, iar o parte din studii le face în localitatea natală, apoi la Roma între 1954-1960, acolo unde este şi hirotonit preot în 1960. De aici va continua pregătirea la Würzburg şi Bucureşti. Îl întâlnim ca preot în episcopia de Regensburg şi

profesor al Universităţii din Würzburg între anii 1962-1975. Din 1975 primeşte un post de titular la Facultatea de Teologie Catolică a Univer sităţii din Viena în cadrul Catedrei de Patrologie, Istoria şi Doctrina Bisericilor Răsăritene, unde va desfăşura o bogată activitate didactică şi de cercetare până la pensionare, în anul 2002.

L-am cunoscut pe autor mai întâi prin câteva dintre scrierile sale, dar mai apoi, am avut privilegiul să-l întâlnesc personal în cadrul unui simpozion internaţional dedicat cardinalului Iuliu Hossu desfăşurat la Cluj. Acest simpozion mi-a permis şi o discuţie personală cu autorul acestei valoroase cărţi şi am avut posibilitatea să înţeleg mult mai bine preocupările domniei sale pentru teologia românească în general şi în mod particular cele legate de spaţiul transilvan şi de Biserica Română Unită cu Roma. Accesul autorului la un vast material documentar atât în ţară cât şi în străinătate, îl recomandă ca pe unul dintre cei mai mari specialişti străini pe problemele Bisericii Româneşti. Degrevat ca istoric de patima confesionalismului, profesorul Suttner permite

Teologia şi biserica românească în viziunea profesorului Ernst Christoph Suttner

Prezentare de Carte

26

Lumina Credinţeicititorului o incursiune în problemele teologiei şi bisericii româneşti de la momentul încreştinării şi până în secolul XX.

Cartea beneficiază de un Cuvânt către cititor semnat de academicianul Ioan-Aurel Pop, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Transilvaniei. Despre Ernst Christoph Suttner domnul academician Ioan Aurel Pop remarca faptul că este „unul dintre cei mai reputaţi specialişti străini - de talia lui Keith Hitchins sau Cesare Alzati - care s-a aplecat asupra trecutului spiritual şi bisericesc al românilor”. Scrisă într-un spirit cu adevărat ecumenic lucrarea abordează probleme ale evoluţiei c r e ş t i n i s m u l u i românesc neevitând subiectele sensibile cum ar fi cel al Unirii românilor transilvăneni cu Biserica Romei sau a problemelor intervenite în relaţiile dintre cele două biserici româneşti. Autorul descoperă şi multitudinea de elemente de dialog interconfesional, dar şi rolul mediator al Bisericii Unite care prin tradiţie şi ritual nu trebuie privită ca ceva ce naşte o rivalitate între două lumi: Roma şi Bizanţ, ci ca o realitate şi o aspiraţie spre unitatea religioasă a credincioşilor în acest spaţiu al Europei.

Structurată în nouă capitole lucrarea este caracterizată de academicianul Ioan Aurel Pop drept „un fel de istorie românească trecută prin prisma credinţei şi a valorilor sale, integrată istoriei generale europene. Cel dintâi capitol – Între Răsărit şi Apus – este decisiv pentru descifrarea pomenitei concepţii despre rolul şi soarta românilor, reflectate în lucrările acestui autor… Cel de-al doilea capitol (dedicat locului

strămoşilor românilor în cultura religioasă slavo-bizantină) trece în revistă istoria medievală românească… În cel de-al treilea capitol se dezvoltă tema influenţelor occidentale în secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea printre români… În continuare, se dezvoltă tema reformei studiilor teologice, întreprinsă de Patriarhul Dositei al Ierusalimului (capitolul al IV-lea), a primelor tipărituri ale Bibliei

traduse în româneşte (capitolul al V-lea), spre a se aborda în ultimele capitole spinoasele evoluţii ale Bisericilor româneşti din secolele al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea.”

Nu putem trece cu vederea în prezentarea acestei lucrări munca deosebită de documentare a autorului pornind de la scrieri de referinţă pentru istoriografia europeană şi continuând cu cele ale istoriografiei r o m â n e ş t i . Cunoaşterea deosebit de bine a limbii române dar şi a istoriografiei româneşti i-a permis autorului o selectare a izvoarelor şi lucrărilor autohtone cu adevărat valoroase pe care şi-a fundamentat opera. Lucrarea mai

beneficiază şi de un aparat critic ce însumează 576 note de subsol în care autorul explică, citează, face referinţe dintre cele mai pertinente pentru problemele, ipotezele şi tezele sale. Face acest lucru fără a judeca şi condamna ci doar analizând, explicând şi înţelegând deopotrivă evenimentele atât cele marcate de violenţă precum şi cele ce au degajat dialog şi concordie.

Sperăm că o asemenea lucrare va găsi un ecou larg în rândul clerului şi credincioşilor Bisericii noastre.

lect. Univ. pr. dr. Ioan TÎMBUŞ

Prezentare de Carte

27

În data de 18 februarie a.c., Papa Benedict al XVI-a a celebrat un consistoriu public, al patrulea ca şi Suveran Pontif în care a creat 22 de noi cardinali, printre care şi pe Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din România, Preafericitul Părinte Lucian Mureşan.

Lista cu noii cardinali a fost anunţată încă din luna ianuarie, când în cadrul rugăciunii Angelus din ziua de Bobotează, Sfântul Părinte a făcut public numele noilor

purpuraţi. Referindu-se la Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Sfântul Părinte afirma: „Am decis să ridic la demnitatea de cardinal un venerat Episcop, care îşi desfăşoară slujirea de Păstor şi Părinte al unei Biserici”.

Cardinalul Lucian Mureşan, s-a născut la data de 23 mai 1933, în localitatea Ferneziu, judeţul Maramureş, fiind al zecelea dintr-o

familie binecuvântată de Dumnezeu cu 12 copii. Provenind dintr-o familie modestă, tânărul Lucian a ştiut încă de mic copil, prin exemplul părinţilor, să preţuiască mai presus de toate dragostea, încrederea în Providenţa Divină, şi să accepte greutăţile cu resemnare. Încă din tinereţe, se naşte în sufletul său dorinţa de a deveni preot. Studiază teologia clandestin cu profesorii de la fostele Academii de Teologie, iar la data de 19 decembrie 1964, primeşte clandestin Sfânta Taină a Preoţiei

prin punerea mâinilor Episcopului de Maramureş, Dr. Ioan Dragomir. Devine astfel preot clandestin.

Evenimentele din decembrie 1989 şi legalizarea Bisericii Greco-Catolice, l-au găsit ca Ordinarius al Eparhiei de Maramureş cu reşedinţa la Baia Mare. Numirea ca Episcop al Maramureşului s-a făcut în luna martie, iar consacrarea a avut loc la data de 27 mai

Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Cardinal alSfintei Biserici Romane

viaţa BiseriCii

28

Lumina Credinţeiviaţa BiseriCii

1990, la Statuia Ostaşului Român din Baia Mare, de către Mitropolitul Alexandru Todea, în prezenţa delegatului papal, Arhiepiscopul Guido de Mestre şi de către Preasfinţia Sa Ioan Ploscaru, Episcop de Lugoj.

Conduce cu măiestrie eparhia, reorganizând-o în cele mai mici detalii până în anul 1994, când la data de 4 iulie este numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Greco Catolice, succedând astfel Eminenţei Sale, Cardinal

Alexandru Todea. La data de 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Greco Catolice, odată cu ridicarea Bisericii Mitropolitane sui iuris la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, prin Bula Ad totius Dominici gregis. La data de 18 Februarie este creat cardinal de către Papa Benedict.

Numirea Preafericiei Sale ca şi Cardinal al Sfintei Biserici Romane este îmbucurătoare mai întâi pentru greco catolici, care-şi văd astfel cel de-al treilea păstor îmbrăcat în purpură, după martirii Iuliu Hossu şi

Alexandru Todea. Este totodată un semn de recunoştinţă pentru credinţa greu încercată de-a lungul veacurilor a milioane de români, de la reprezentanţii Scolii Ardelene, care au reînviat sentimentul identităţii, până la revoluţionarii paşoptişti, şi făuritorii Marii Uniri, iar contemporani cu noi, liderii ţărănişti care au înfruntat teroarea roşie, ca Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu, pentru statornicia şi fidelitatea lor, iar valorile precum curajul şi discreţia, modestia şi fidelitatea sunt preţuite în continuare.

Sărbătoarea de la Vatican Data de 18 Februarie va rămâne consemnată

atât în arhivele istoriei bisericii, cât mai ales în arhivele sufletelor credincioşilor români, în special a celor prezenţi în jur de o mie la marele eveniment de la Vatican, În cadrul consistoriului public din dimineaţa zilei de 18 Februarie, ţinut în Basilica San Pietro, Papa Benedict a creat 22 de noi cardinali printre care şi pe Preafericirea Sa Lucian Mureşan. Fiecărui cardinal i s-a înmânat din mâna Papei bereta roşie, inelul de Cardinal, o stea ce o reprezintă pe Maica Sfântă, precum

29

şi decretul de numire care conţine şi numele bisericii al cărei titular devine. Preafericitul Lucian a primit titulatura asupra bisericii Sfântul Atanasie, biserica Colegiului Pontifical Grec de la Roma.

După ceremonie, Preafericitul Lucian împreună cu toţi episcopii sinodali, au participat la un prânz festiv oferit de Congregaţia pentru Bisericile Orientale, la invitaţia Cardinalului Leonardo Sandri, prefectul acestui dicaster roman. Li s-au alăturat acestora şi PS Ioan Robu, PS Petru Gherghel precum şi Cardinalul Angelo Sodano şi Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Cristoph Schönborn.

În după-amiaza zilei de 18 februarie, Preafericitul Lucian Mureşan a binecuvântat sutele de credincioşi veniţi din toate eparhiile din ţară pentru a lua parte la eveniment. Printre cei care l-au felicitat, din partea Vaticanului, au fost Secretarul de Stat al Vaticanului, Card. Tarcizio Bertrone; Preşedintele Conferinţei Episcopale Italiene, Card. Angelo Bagnasco, precum şi secretarul personal al papei, mons. Georg Ganswein. În seara zilei, a fost organizată o recepţie de Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun în cinstea noului Cardinal PF. Lucian Mureşan.

Duminică, 19 februarie 2012 Sfântul Părinte Papa Benedict a celebrat Sfânta Liturghie în Basilica San Pietro alături de noii Cardinali, împreună cu miile de credincioşi veniţi să asiste la acest eveniment. După Sfânta Liturghie, în cadrul rugăciunii Angelus, Sfântul Părinte s-a adresat pelerinilor prezenţi la acest eveniment, rostind în limba română: „Salut pelerinii de limba română veniţi la Roma pentru Consistoriu. Rugăciunea la Mormintele Apostolilor să vă întărească credinţa şi entuziasmul de a vesti Evanghelia”.

A urmat o agapă frăţească la Colegiul Pontifical Ucrainean San Giosafat pentru toţi pelerinii, când Prefericitul Lucian a mulţumit tuturor pentru prezenţa şi efortul pe care l-au făcut fiecare pentru a-i fi alături la acest eveniment unic, atât pentru Preafericirea Sa cât şi pentru Biserica Greco-Catolică, anunţând totodată şi noul rector al Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma, în persoana

Părintelui Gabriel Buboi. Luni, 20 februarie, Sfântul Părinte a

acordat în Aula Paul VI din Vatican, o audienţă generală noilor cardinali, împreună cu toţi pelerinii prezenţi la eveniment. Sfântul Părinte, adresându-se Eminenţei Sale, Cardinal Lucian, şi tuturor credincioşilor Biserici Greco Catolice, a rostit următoarele cuvinte în limba română: „Salut cu bucurie pe Preafericirea Sa Lucian Mureşan şi pe voi toţi, credincioşii din România, care aţi dorit să vă strângeţi în jurul iubitului vostru Păstor, pe care l-am creat Cardinal. Împreună cu voi, salut întregul popor român şi Patria voastră, legată acum şi mai mult de Sediul Sfântului Petru! Binecuvântarea mea să vă susţină mereu”. În semn de recunoştinţă, Preafericia Sa Lucian Mureşan i-a dăruit Papei o icoană cu Bunul Păstor.

Marţi, 21 februarie, Rectorul Institutului Pontifical Oriental, Mons. James McCann SJ, a oferit o recepţie pentru Preafericia Sa. În cuvântul său, Prefericirea Sa a adresat următoarele cuvinte celor prezenţi: „Mulţumim celor prezenţi, care aţi făcut acest efort mare, de a veni în acest Institut Oriental, unde suntem ca acasă. Mulţumim părintelui Rector pentru găzduire şi pentru grija care o poartă Bisericii noastre, urmărind îndeaproape buna formare a studenţilor noştri care studiază şi care vor studia în această prestigioasă instituţie”. La final, Preafericirea Sa i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi.

La sfârşitul acestor evenimente, nu ne rămâne decât să privim cu ochii credinţei la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate Evreilor: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”(Evr.13, 7); să ne gândim cât de mult bine ne-a făcut nouă Dumnezeu şi să transmitem mai departe, prin exemplul nostru, cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: „Acum este rândul vostru să arătaţi în libertate propria fidelitate printr-o viaţă creştină coerentă. Fiţi vrednici de înaintaşii voştri! Voi sunteţi rodul suferinţei lor!”.

Marian SUSA

viaţa BiseriCii

30

Lumina CredinţeiPrima întâlnire a Consiliului Preoţesc al Eparhiei de Maramureş

În ziua praznicului Cuviosului Antonie cel Mare, întemeietorul vieţii monahale, PS Vasile a convocat pentru întâia oară Consiliul Preoţesc al Eparhiei de Maramureş. Întâlnirea a început printr-un moment de reflecţie asupra unui fragment din Evanghelia de la Mc. 3,13-19 (chemarea apostolilor) şi asupra decretului Conciliului Vatican al II-lea privind slujirea şi viaţa preoţească, Presbyterorum ordinis nr. 7 (relaţiile dintre Episcop şi preoţi). În continuare au fost discutate temele aflate pe ordinea de zi dintre care amintim: discutarea statutului, cursurile de formare permanentă a preoţilor (2-13 iulie 2012), implementarea în parohii a temei anului

pastoral dedicat Bisericii precum şi a anului care va începe în octombrie 2012 dedicat Credinței şi alte subiecte ridicate de către Părinţii membri. Conform can. 264 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Consiliul Preoţesc este un grup de preoţi care, reprezentând preoţimea eparhială, îl ajută pe Episcopul eparhial cu sfatul său în cele ce privesc necesităţile operelor pastorale şi binele eparhiei.

Sărbătorirea Zilei mondiale a vieţii consacrate la Baia MareReprezentanţi ai ordinelor,

congregaţiilor şi institutelor de viaţă consacrată de pe teritoriul Eparhiei de Maramureş şi al Diecezei de Satu Mare au luat parte joi 2 februarie, a.c., la praznicul Întâmpinării Domnului în Templu, ocazie cu care întreaga Biserica sărbătoreşte Ziua vieţii consacrate. Desfăşurată an de an în mod alternativ - un an în ritul latin, un altul în ritul bizantin -, sărbătoarea de anul acesta a fost găzduită de către biserica Parohiei greco-catolice „Sf. Maria” din Baia Mare. Bogăţia spirituală a textelor Utreniei măritului praznic a pregătit pe cei prezenţi, persoane consacrate şi mireni deopotrivă, la participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată de către PS Vasile împreună cu un numeros sobor de preoţi de ambele rituri. În cuvântul său de învăţătura, Arhiereul a subliniat dimensiunea teologică, eclezială şi existenţială a vieţii consacrate văzută ca un dar primit de la Dumnezeu, dar cultivat în rugăciunea familiei şi a comunităţii bisericeşti. La sfârşitul Sfintei Liturghii a avut loc sfinţirea lumânărilor şi o procesiune de înconjor a bisericii ducând astfel lumii cântarea: „slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, că văzură ochii mei mântuirea Ta. Cel ce ai venit în lume să mântuieşti neamul omenesc, Doamne, mărire Ție” (Utrenia Sărbătorii, Stihira).

viaţa eParhiei

31

Anul Bisericii în Eparhia de MaramureşAnul 2012 este pentru Eparhia Greco-Catolică de Maramureş un an în care clerul şi credincioşii acesteia

sunt chemaţi să mediteze asupra tainei Bisericii. PSS Vasile Bizău, împreună cu Biroul Pastoral Eparhial, au ales această temă în încercarea de a sădi în conştiinţa fiecărui membru al Bisericii locale, simţul apartenenţei la Biserica lui Hristos în forma specifică a Bisericii Române Unite.

Pentru cei mai mulţi dintre cei botezaţi Biserica este o realitate instituţională, o structură exterioară şi deasupra lor. O confundă cu ierarhia (preoţii, episcopii), şi nu o percep ca un organism viu de credinţă, din care ei fac parte integrantă. Observarea acestei dramatice realităţi a dus la necesitatea abordari acestei teme printr-un program pastoral la nivelul eparhial.

Tema generală – Biserica – este dezvoltată în 8 teme, câte o temă pentru fiecare lună calendaristică (ianuarie-august). Fiecare preot a primit schema celor 8 teme, urmând ca în fiecare ultimă duminică din lună să dedice predica duminicală temei lunii respective. De asemenea, în parohiile unde se organizează cateheze cu tinerii şi cu adulţii, se va dedica timp aprofundării temei date.

Este de dorit ca, în urma acestui program pastoral, cât mai mulţi preoţi şi credincioşi să se perceapă, într-un mod mult mai conştient, mădulare active ale Trupului mistic a lui Hristos, care este Biserica. Să privească Biserica din care fac parte ca pe o mamă, care i-a născut la credinţă, iar pe ei înşişi ca fii ai Bisericii şi fiinţe ecleziale. Orice fiu ar trebui să aibă o devoţiune faţă de mama sa, care în cazul Bisericii se traduce prin câteva atitudini: iubeşte podoaba casei Domnului; se lasă hrănit spiritual de la masa sa; nimic din ceea ce o priveşte nu îl lasă indiferent; se înrădăcinează în pământul său; nu o judecă, ci se lasă judecat de ea; acceptă cu bucurie toate sacrificiile pantru unitatea sa; omul Bisericii îi iubeşte trecutul şi meditează asupra lui; venerează şi cercetează Tradiţia şi acceptă învăţătura ei; îi place să o cheme cu numele de „mamă”.

Fie ca Maria, Maica lui Dumnezeu şi a Bisericii, să vegheze cu rugăciunile ei poporul dreptcredincios al eparhie de Maramureş a cărui ocrotitoare şi mângăietoare este.

Instalarea noului paroh la IeudDuminica Lăsatului sec de brânză sau a

Izgonirii lui Adam din Rai a constituit un prilej de mare bucurie sufletească pentru vrednica comunitate a parohiei Ieud: prezenţa în mijlocul ei a Episcopului locului prilejuită de instalarea noului paroh.

Subsolul noii bisericii aflate în construcţie s-a dovedit neîncăpător pentru mulţimea de credincioşi venită a aduce mărire Tatălui Ceresc prin participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, celebrată de Preasfinţia Sa Vasile alături de un sobor de preoţi, majoritatea fii ai satului. În cuvântul său de învăţătură, Arhiereul a îndemnat la trăirea Postului Mare prin ascultarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Evanghelia fiecărei duminici, mijloace prin care redevenim cetăţeni ai raiului. Luând drept pildă de viaţă pe sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, fiecare e chemat a cere iertare lui Dumnezeu şi aproapelui, înainte de a săvârşi cum se cuvine faptele de milostenie, ostenelile postului şi rugăciunea cea îndelung stăruitoare.

Înainte de binecuvântarea finală, a avut loc ceremonia de instalare a noului paroh în persoana Pr. Ioan Costin. Decretul de numire a fost citit de către Pr. Protopop Vasile Hotico, după care PS Vasile a înmânat noului păstor Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi o cheie simbolică, din lemn, îndemnându-l pe noul paroh la o rodnică păstorire în numele Păstorului celui desăvârşit. Adresându-se credincioşilor ieudeni, părintele Ioan Costin le-a mulţumit acestora pentru primire, cerându-le sprijin şi rugăciune, astfel încât viaţa de credinţă a înaintaşilor precum şi încercările istorice să dea roade spirituale îmbelşugate. Un cuvânt de mulţumire a fost adresat PS Vasile, pentru noua misiune încredinţată, confraţilor întru preoţie pentru slujirea comună, familiei şi credincioşilor din parohiile păstorite până în prezent pentru ajutorul şi înţelegerea de care au dat dovadă.

Pr. Ioan Costin s-a născut în data de 3 martie 1974 şi este originar din localitatea Ruşor (com. Copalnic Mănăştur, jud. Maramureş). A absolvit cursurile Institutului Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare, promoţia 1995-1996. Hirotonit preot de către PS Ioan Şişeştean în data de 31 august 1997, a activat ca paroh în Iadăra (1999-2012) şi ca administrator parohial în Mireşu Mare (2000-2012).

viaţa eParhiei

32

Lumina CredinţeiOlimpiada de religie greco-catolică etapa judeţeană 2012 la Baia Mare şi Satu Mare

Sâmbătă 10 martie 2012 în cadrul Colegiului Naţional „Vasile Lucaciu” din Baia Mare şi a Colegiului Naţional „Doamna Stanca” din Satu Mare, a avut loc Olimpiada judeţeană de religie greco-catolică. Organizatorii au fost Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Satu Mare.

Deschiderea evenimentului a avut loc la ora 10:00, urmată de susţinerea probei de olimpiadă. După concurs, atât la Baia Mare cât şi la Satu Mare, a avut loc o agapă comună, profesori–elevi, urmată de diverse activităţi. La Baia Mare elevii au putut vizita mai multe obiective ale oraşului între care şi Muzeul de Mineralogie. Începând cu orele 16:00 a avut loc festivitatea de premiere. Fiecare participant a primit o diplomă de participare şi câte o carte iar premianţii au primit pe lângă diplome şi premii constând în cărţi.

La olimpiadă au participat un număr de 73 de elevi la Baia Mare şi 53 de elevi la Satu Mare.Adresăm mulţumiri Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, în mod special Preasfinţiei Sale

Vasile Bizău episcop eparhial pentru sprijinul major acordat şi pentru resursele puse la dispoziţie pentru organizarea olimpiadei dar şi pr. dr. Angel Zareczki, vicar pentru laici, care s-a implicat în desfăşurarea activităţilor. Mulţumim Inspectoratelor Şcolare Judeţene Maramureş şi Satu Mare, conducerii Colegiilor Naţionale „Vasile Lucaciu” din Baia Mare şi „Doamna Stanca” din Satu Mare, respectiv prof. dr. Delia-Felicia Pop şi prof. Gabriela Luputi, pentru sprijinul acordat şi pentru spaţiile puse la dispoziţie. Ne exprimăm gratitudinea faţă de toţi profesorii de religie, preoţii şi membrii asociaţiilor de laici implicaţi în buna desfăşurare a acestui eveniment.

Olimpiada naţională de religie catolică pentru anul 2012 va fi organizată în perioada 2-4 aprilie la Cluj-Napoca.

Hramul Capelei Sfântul Iosif din Satu MareCapela Parohiei nr. 5 din

Satu Mare, având hramul Sf. Iosif, s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi adunată în rugăciune şi mărire adusă Tatălui Ceresc în cea de-a treia Duminică a Postului (a Sfintei Cruci). Sărbătoarea hramului a început cu scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul credincioşilor spre cinstire şi închinare, urmată de celebrarea Sfintei Liturghii de către Preasfinţia Sa Vasile, alături de un sobor de preoţi alcătuit din pr.

Vicar general Vasile Tofană, pr. protopop Dumitru Roman, pr. paroh Cristian Sabău precum şi din alţi preoţi din oraş şi protopopiat. La sfârşitul dumnezeieştii Liturghii, s-a făcut după datină miruirea.

În cuvântul de învăţătură, Arhiereul a subliniat centralitatea Sfintei Cruci în viaţa creştinului invitat la a răspunde iubirii lui Dumnezeu şi la a face cunoscută lumii Împărăţia Sa. Sfântul Iosif întruchipează pe deplin credinciosul ce dă mărturie despre dragostea lui Dumnezeu prin jertfa şi iubirea sa faţă de aproapele, un model pentru oamenii acestor vremuri tot mai indiferenţi la mesajul Crucii.

Construită între anii 1935-1936 drept capelă mortuară de către familia Popp, capela a fost sfinţită de către Preasfinţia Sa, Alexandru Rusu. Ulterior, a fost donată recent înfiinţatei Episcopii de Maramureş spre a acoperi necesităţile pastorale ale credincioşilor. În anul 2005, a redevenit locaş de cult al comunităţii greco-catolice sătmărene.

viaţa eParhiei

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretanestr. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare

e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

La începutul Sfântului și Marelui Post, Comisia Eparhială pentru Liturgică și Artă Sacră a Eparhiei de Maramureș și-a lansat în mod oficial site-ul www.liturgica.ro.

CENTRUL DE SPIRITUALITATE,,SFÂNTA MARIA,,

BAIA MARE

Exerciţii Spirituale2012

EXERCIŢII SPIRITUALESeminarişti

12 – 17 martie - Pr. Olivo Bosa, SJPreoţi

2 - 5 aprilie - Pr. Olivo Bosa, SJ7 – 10 mai - Pr. Olivo, SJ

28 – 31 mai - Pr. Marius Pârvu1 – 4 octombrie - Pr. Marius Pârvu

Surori / Persoane consacrate26 iulie - 1 august - M. Valentina

Hădărău, OSBM4 – 11 septembrie - Pr. Olivo Bosa,

SJPreotese/ Marianiste

29 -31 martie - Sr. Laurenţia Bolfă, OSBM

14 – 16 iunie - Sr. Laurenţia Bolfă, OSBMTineri

8 – 9 iunie - Pr. Angel Zareczki/ Sr. Maria Ignat, OSBM

Întâlnire pt. responsabilicu tineretul

3 martie - Pr. Angel ZareczkiÎntâlnire pt. familii

4 – 5 mai - Pr. Remus GhiranÎntâlnire pt. medici şi personal

medical9 mai – Pr. Olivo Bosa, SJ

Tabără copii18 – 23 iunie - Sr. Maria Ignat,

OSBMÎntâlnire Reuniunea Mariană

29 - 30 iunieRugăciune pentru promovarea

vieţii25 martie orele 16:00

N.B. Exerciţiile încep la ora 18.00 şi se încheie cu prânzul – datele fiind cele indicate.

Vă aşteptăm cu drag! Surorile Baziliene

La Centrul de Spiritualitate ,,Sfânta Maria,, din Baia Mare, al Surorilor Baziliene – se organizează serii de exerciţii spirituale pentru persoanele consacrate, preoţi, seminarişti, surori, preotese, laici şi tineri, care doresc să se retragă din tumultul de preocupări zilnice pentru a parcurge câteva zile de intimitate cu Dumnezeu.

Centrul oferă cazare şi masă pen-tru 22 de persoane cu posibilitatea de a participa la programul de rugăciune al comunităţii locale. În perioada exerciţiilor va fii la dispoziţie preot pen-tru spovadă precum şi alte persoane pentru îndrumare spirituală.

Înscrierea se face cu cel puţin 2 săptămâni înainte de începerea exerciţiilor sau întâlnirilor la care se doreşte să se participe.

Adresa: Centrul de Spiritualitate ,,Sfânta Maria,,Str. Plaiului, 38 430325 – Baia Mare Tel: 0262 – 214636 Email: msm_bm@yahoo.itPersoana de contact:Sr. Maria Ignat, OSBM Mobil: 0721 – 676018

Zile de reculegere pt. laicişi persoane consacrate

10 martie7 aprilie

5 mai2 iunie

4 august1 septembrie6 octombrie3 noiembrie1 decembrie

Programul zilei de reculegere9.30 - Sf. Liturghie11.00 - Conferinţă

- Meditaţie şi rugăciune personală13. 00 – Prânz (pe cont propriu)

14. 30 – Acatistul Maicii Domnuluisau Paraclisul

- Cuvânt de învăţătură- Rugăciune personală

17.00 - Vecernia

Preţ 5 RON