A. Popoare şi spaţii istorice I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale   În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străinevlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantinIoan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar   numit de istorici Anonymus(deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice. 3. Teoria   imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.  

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriacRobert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri,exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani,  retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III.  Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.  Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol.  Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

Toponimele  (numele de locuri) şi hidronimele   (numele de râuri) de origine daco-romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.

Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.

Mărturiile lui Anonymus  şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria   imigraţionistă în secolul XX Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.  Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe

Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori. 5. Teoria   imigraţionistă astăzi Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe din această lecţie!Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului românCărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării originii acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane. Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din spaţiul românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian în Dacia. Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor. Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană şi că, prin anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de astăzi deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă. Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român. Cel mai cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost arhiepiscop de Strigonium). Cea mai

importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale. Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor din părţile ungureşti(Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor. 

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii române în evul mediu şi epoca modernă. De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă?  De ce limba română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în secolul IX deoarece Patriarhul de la Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania. După întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă de cult (în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când au început să apară documente în limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură români au impus, atât în Transilvania cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii române.   

Pentru a înţelege această lecţie, este util să cunoaştem şi …

Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernăI. Statutul Transilvaniei- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din Ungaria până în 1541, fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă . - În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului habsburgic (Austria). Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al Transilvaniei.- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-Ungaria

Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost  anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel autonomia. II. Statutul românilor din TransilvaniaÎn secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi secuii, care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau drepturi politice, iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte. Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi (1699-1867)În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi economice, politice şi culturale. Ei îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.- În  1701:  se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc prima comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor românilor. Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu Klein(1728-1751) începe lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau pe români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este memoriul numitSupplex Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, lupta pentru drepturile românilor este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană. Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în Transilvania.- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de graniţă.- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii ajung să fie liberi şi să aibă o mică proprietate. Statutul românilor în Austro-UngariaÎn 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea imperiului în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune erau ministerele de război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia austriecilor şi maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor autonome au fost suprimate. Limba oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în lupta împotriva mişcărilor de eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte  din  provincia Ungaria. Românii au protestat faţă de suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele drepturi ale românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în administraţie, libertatea religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu obligatoriu în

şcoală, că nu exista o universitate românească. Românii au luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional Român (creat în 1869), a asociaţiei culturaleAsta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţieiRomanitatea românilor în viziunea istoricilor 

Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor, romanilor şi slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.

Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex. Anonymus), de cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).

Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată teoria imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer,  în secolul XVIII, reluată de Robert Roesler, în secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX.  Teoria imigraţionistă contestă originea romană a poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea acestei teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice. 

Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi lingvistice. Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (în secolul  XVIII),  A. D. Xenopol   (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul XX).

Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor):                          - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii,                          - retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III,                         - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu,                         - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.

Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor):                          - toponimele şi hidronimele de origine daco-romană;                          - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII;                         - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;                          - structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de origine latină. 

Întrebări recapitulative

1. Menţionaţi câte  doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care o combat şi prezentaţi argumentele lor.2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în secolul  XVIII şi la reluarea ei în secolele XIX şi respectiv XX.

Eseuri 

Varianta 1Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 2Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

(secolele IX-XVIII)

După retragerea romanilor din Dacia (271), locuitorii rămaşi nu au mai avut stat. Ei au trăit numai în sate, deoarece oraşele romane au fost părăsite. Când unii dintre migratori (goţii, gepizii în secolele IV-V, avarii, slavii în secolul VI) s-au aşezat pe teritoriul ţării noastre, şi-au impus autoritatea militară asupra locuitorilor din anumite zone, punându-i probabil să le plătească tribut. Dar pentru că numărul lor a fost mic, în timp au fost asimilaţi de populaţia locală, trecând şi ei la viaţa sedentară.Despre organizarea politică a locuitorilor din spaţiul românesc la începutul evului mediu se cunosc foarte puţine informaţii. Se ştie că în secolul al IX-lea existau organizaţii politice prestatale numite cnezate, voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate. Conducătorii acestor teritorii autonome, cnezi sau voievozi, erau fie români, fie migratori, dar populaţia era majoritar românească. Românii apar, în izvoarele medievale străine, sub numele de vlahi, blachi,olahi sau valahi. Ei erau de religie ortodoxă şi adesea erau supuşi unor presiuni de către papă sau regii maghiari să treacă la catolicism. Formaţiunile prestatale româneşti erau sub controlul unor forţe politice străine (maghiarii în Transilvania şi Ţara Românească, tătarii şi cumanii în Moldova, bizantinii în Dobrogea).

a. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Transilvania

Primele formaţiuni prestatale pe care le cunoaştem din sursele istorice scrise sunt în Transilvania. Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum - Faptele ungurilor) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul XII, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei.

Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului IX, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. El îl numeşte pe Gelu, blac, adică român, ceilalţi doi e posibil să fie slavi. Aceşti voievozi au luptat cu şefi de trib maghiari, care au pătruns în anumite zone ale Transilvaniei. Arheologii au încercat să localizeze aceste voievodate, după cetăţile întărite descoperite pentru această perioadă. Se pare că voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei şi avea sediul probabil în cetatea Dăbâca, cel al lui Menumorut era în Bihor, iar cel al lui Glad în Banat. Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este învins de nişte căpetenii maghiare şi în

final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui maghiar Arpad. La moartea lui Menumorut voievodatul său rămâne ginerelui pentru că nu avea un alt fiu. Deci, la sfârşitul secolului IX, două voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea unor căpetenii de trib maghiare.În anul 1000 maghiarii se creştinează şi îşi formează un stat, sub conducerea regelui Ştefan I. După acest an, statul maghiar începe cucerirea Transilvaniei. Informaţii despre formaţiuni politice existente în Transilvania în secolul XI aflăm din izvorul istoric Viaţa Sfântului Gerard. În centrul Transilvaniei, la conducerea unui voievodat se afla Gyula. El intră în conflict cu regele Ungariei, Ştefan I, şi teritoriul său este cucerit şi alipit Ungariei. În Banat se afla Ahtum, un urmaş al lui Glad. El este ucis de trupele regelui Ştefan şi teritoriul său este alipit Ungariei.

b. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Ţara Românească

Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de esta) Diplomaţie şi conflict în Europa centrală şi de est

La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa (în 1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie de cuceriri care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest timp Europa creştină simte ameninţarea turcilor musulmani. Statele cele mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi dealtfel cucerite până la sfârşitul secolului al XV-lea), Ţările Române, Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia şi, din secolul XVI Austria (Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă faţă pericolului otoman fie prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianţe diplomatice şi coaliţii militare împotriva lor. Războiul din estul şi centrul Europei împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie  deoarece nu era doar lupta pentru apărarea graniţelor statelor, ci şi lupta creştinilor împotriva păgânilor. Ţara Românească şi Moldova au avut un rol foarte important în această cruciadă târzie, fiind şi cele mai expuse atacurilor turcilor deoarece graniţa Imperiului otoman era pe linia Dunării.

Statutul internaţional al unui teritoriu faţă de   Imperiul otoman.   În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învăţaţii arabi în secolele VIII-IX), întreaga lume era divizată în două părţi:Casa Islamului (Dar al-Islam) şi Casa Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului  se aflau toţi cei de religie islamică, iar în Casa Războiului, toţi cei de alte credinţe, pe care islamicii trebuiau să-i convertească la islam prin războiul sfânt (djihad). În timp a apărut şi o a treia delimitare, Casa Păcii (Dar al-ahd, ce se poate traduce şi prin Casa Pactului) care este considerată provizorie şi presupune că teritoriile cuprinse aici au încheiat o înţelegere prin care îşi răscumpără pacea prin plata unui tribut. Tributul capătă sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani plătită pentru a răscumpăra pacea. În cazul în care se refuză plata sa, automat teritoriul trecea din nou în Casa Războiului. În mod practic statutul unui teritoriu faţă de Imperiul otoman putea să fie următorul:

stata independent; stat plătitor de tribut – stat care plăteşte o taxă pentru răscumpărarea păcii; stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat obligat să plătească tribut,

să ajute otomanii cu armată de câte ori se solicită şi să nu încheie alianţe cu alte popoare împotriva Imperiul otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea formula să fie prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor);

paşalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul unui paşalâc erau desemnaţi cu termenul deraiale, în sensul de supuşi, şi erau datori să plătească un impozit numit, pentru creştini, djizie.   

În teritoriile paşalâc, creştinii trebuiau să arate respect faţă de musulmani şi religia lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu mănânce carne de porc şi să nu bea vin în prezenţa musulmanilor, să nu le vândă vin), să nu poarte arme, să călărească doar catâri şi nu cai, să nu-şi facă locuinţe mai înalte decât musulmanii, să nu-şi construiască biserici la vedere, să nu tragă clopotele ca să audă musulmanii etc. Aceste interdicţii nu s-au respectat însă cu stricteţe, regimul otoman dovedindu-se mult mai tolerant decât alte regimuri de ocupaţie.Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană, venind din  sistemul relaţiilor feudale ale Europei occidentale şi au fost folosiţi de istoricii europeni. Din punct de vedere al jurisdicţiei musulmane, statul plătitor de tribut şi statul vasal făceau parte din Casa Păcii. Sultanii nu făceau o distincţie juridică foarte clară între cele două tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită, dar, distincţia se poate observa din obligaţiile pe care le fixau în tratatele pe care le încheiau cu şefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în faţa sultanului otoman şi acesta era termenul folosit atât pentru şefii statelor plătitoare de tribut cât şi pentru cei ai statelor vasale. Închinarea o făcea fie şeful statului fie un trimis al său. Politeţea cerea ca, la închinare, să se facă daruri sultanului şi celor din anturajul său.

Tratatele încheiate între turci şi statele creştine   se numeau, în limba turcă, ahdname (pact, legământ). Creştinii le numeau capitulaţii (de la faptul că erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau şi cu statele independente dar şi cu statele plătitoare de tribut sau vasale. Ele reglementau relaţiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligaţii ale părţilor (ex.: plata tributului, navigaţia liberă într-o anumită zonă etc.), având şi rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au încheiat şi între Imperiul otoman şi Ţările Române, dar s-au păstrat până astăzi puţine dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel Bătrân. Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din timpul lui Ştefan cel Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai multe. O astfel de înţelegere dura atâta timp cât era respectată de statele semnatare.Tratatele specificau obligaţiile financiare şi militare ale românilor faţă de turci dar şi dreptul românilor de a se guverna singuri. Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei care încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin atacul militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII şi românii îi acuzau pe turci că au încălcat vechile capitulaţii deoarece îi obligau pe locuitorii Ţărilor Române să presteze prea multe serviciu economice faţă de Imperiul otoman şi nu le respectau dreptul de a-şi alege conducătorul.

b) Marii voievozi români implicaţi în relaţiile internaţionale

Situaţia internaţională la sfârşitul secolului al XIV-leaLa sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman şi-a stabilit graniţa pe linia Dunării, prin cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice: după 1354 a ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în stat vasal Serbia, cea mai puternică ţară din zona balcanică (învingându-i pe sârbi în bătălia de la Kossovopolje), în 1394 şi 1396 a ocupat teritoriile bulgarilor. În acest moment era clar că următoarele state ameninţate de turci vor fi Ţara Românească şi Ungaria, care ajunseseră să aibă graniţă cu Imperiul otoman.Alte două mari puteri în Europa centrală şi de est la vremea respectivă erau Ungaria şi Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală prin relaţiile lor cu papa de la Roma. 

1. Mircea cel Bătrân, domnitor în Ţara Românească (1386-1418)Primele lupte cu turcii. Bătălia de la Rovine (1394 sau 1395)   . Primele lupte dintre turci şi români, pe teritoriu românesc, au fost duse de domnitorul Mircea cel Bătrân. El a declanşat conflictul cu turcii datorită atitudinii sale ofensive la sudul Dunării: în 1388 a cucerit Dobrogea, pe care turcii urmăreau să o ocupe, iar în 1389 a acordat sprijin militar sârbilor în bătălia de la Kossvopolje. În 1394 sau 1395 (anul nu este sigur) sultanul Baiazid I a organizat o expediţie de

pedepsire a domnitorului român. Mircea i-a lăsat pe turci să înainteze pe teritoriul românesc, evacuând satele din zona pe unde urmau să meargă oştile inamice. Românii îi hărţuiau pe turci, dând atacuri prin surprindere, de obicei în timpul nopţii. Lupta decisivă s-a dat într-un loc numit Rovine (nu se cunoaşte sigur localizarea sa), probabil în apropiere de Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti. Victoria a fost de partea românilor, iar turcii s-au retras.Tratatul cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1395). Bătălia de la Nicopole (1396). 

Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, o privire de ansamblu asupra politicii interne şi externe

Dacă studiem istoria Ţărilor Române doar prin prisma politicii externe a marilor domnitori victorioşi în lupta antiotomană suntem puşi în situaţia de a ne imagina cu greu ce s-a întâmplat în perioadele dintre aceste domnii excepţionale. Pentru a umple acest gol este nevoie de o privire oricât de sumară asupra evenimentelor ai căror eroi au fost domnitori excepţionali care au avut mai puţine şanse de reuşită, domnitori pragmatici care au condus fără multă glorie dar cu înţelepciune, domnitori care au lăsat în urmă doar amintiri sinistre sau domnitori atât de puţin vizibili încât au fost repede uitaţi până şi de contemporanii lor. Şi aceşti actori mai mult sau mai puţin importanţi ai istoriei merită atenţia noastră întrucât, toţi laolaltă, au imprimat un curs istoric al evenimentelor la fel de mult ca domnitorii glorioşi. Pentru a uşura înţelegerea evenimentelor şi a reduce confuzia pe care o poate provoca un număr mare de personaje istorice, am optat pentru o prezentare distinctă a situaţiei în fiecare stat în parte, în ordine cronologică, încercând totodată să delimităm caracteristicile fiecărui secol în parte.

Ţara Românească

Secolul al XIV-lea este secolul întemeierii şi consolidării statului Ţara Românească, marcat de stabilitate pe plan intern şi de afirmare pe plan extern. Urmaşii lui Basarab I au fost domnitori capabili, care s-au preocupat de consolidarea instituţiilor statului şi de menţinerea independenţei câştigate de înaintaşul lor. Totodată, domnitorii se implică activ în politica statelor balcanice, aşa cum au făcut Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Dan I.  Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş, în 1359, aducându-l în scaunul acesteia pe Iachint, mitropolit al Vicinei (localitate aflată în Dobrogea sub jurisdicţie bizantină). El a avut iniţial relaţii bune cu Ungaria, recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic I şi acceptând jurisdicţia episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din ţara Românească. A doua soţie a sa, doamna Clara, era dintr-o familie nobiliară maghiară şi catolică. La sfârşitul domniei ajunge în conflict cu Ludovic; din documentele rămase nu se poate desluşi cauza conflictului. Două fiice ale sale s-au căsătorit cu şefi de state importanţi din Balcani: una cu Ştefan Uroş, cneazul Serbiei, iar cealaltă cu Ioan Straţimir, ţarul bulgar de Vidin, fapt ce arată importanţa statului Ţara Românească în zonă.  Vladislav Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, îşi începe domnia cu un război declanşat de Ungaria, pentru că nu recunoaşte suzeranitatea maghiară, acceptată de părintele său. Atacul maghiar se îndreaptă mai întâi împotriva cumnatului lui Vlaicu, Straţimir, aliat al său, care este înlăturat de la conducerea ţaratului de Vidin. După ocuparea ţaratului, maghiarii nu mai continuă războiul. În 1366 Vladislav recunoaşte suzeranitatea maghiară şi primeşte în schimb feudele Amlaşul, Făgăraşul şi Severinul în Transilvania. În 1368 domnitorul român ocupă Vidinul, cu scopul de a-l restitui cumnatului său. Regele Ludovic I reuşeşte să recucerească Vidinul şi trimite o oaste în Ţara Românească; aceasta suferă o înfrângere pe râul Ialomiţa, comparabilă

cu cea de la Posada, în care moare chiar voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, comandantul armatei maghiare. Ludovic încheie pace cu Vladislav Vlaicu şi este obligat să îi redea lui Straţimir stăpânirea supra Vidinului. Vladislav Vlaicu a participat şi la primul conflict al românilor cu turcii, trimiţând trupe în 1369, în ajutorul regelui Ludovic I la o luptă cu sultanul Murad şi ţarul de Târnovo. Pe plan intern, a bătut primele monede ale Ţării Româneşti, a întemeiat o nouă mitropolie, la Severin, în 1370, şi prima mănăstire, Vodiţa. Radu I (1377-1383?), fiul lui Nicolae Alexandru, şi-a început domnia, se pare, tot printr-o luptă cu Ludovic I, căreia nu i se recunoaşte rezultatul. Se ştie că el nu mai poseda teritorii în Transilvania, ceea ce ne face să credem că nu era vasal al regelui Ungariei. Radu I a rămas în memoria populară prin importantele sale ctitoriri bisericeşti: Tismana, Cozia veche, Cotmeana, numeroase renovări de biserici şi mănăstiri; a ctitorit şi în Serbia şi Constantinopol. În tradiţia populară el este confundat cu întemeietorul ţării, fiind amintit cu numele de Radu Negru Voievod. Radu I a întemeiat episcopia catolică de la Severin şi episcopia catolică de la Argeş şi a bătut trei tipuri de monede. Dan I (1383?-1386), este fiul lui Radu I. El a murit într-un război la sudul Dunării în care i-a acordat ajutor ţarului bulgar Straţimir contra fratelui său, Şişman, vasal turcilor.  Mircea cel Bătrân (1386-1418) era fiul lui Radu I şi frate al lui Dan I. Situaţia de la sudul Dunării este pe primul plan şi la începutul guvernării sale. În 1390 otomanii, comandaţi de Firuz-bei, îl înlătură pe Straţimir din Vidin, trimiţând trupe de pradă şi în Ţara Românească. Mircea îi alungă pe otomani  şi îl reinstalează pe Straţimir. În 1390 a încheiat un tratat de alianţă cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello, în care cei doi promiteau să-şi acorde reciproc ajutor în caz de atac din partea Ungariei. Până la urmă şi relaţiile cu Ungaria au fost foarte bune, astfel că tratatul nu s-a mai pus în aplicare.  Lunga sa domnie a fost perturbată de un pretendent la tron, numit Vlad Uzurpatorul, chiar în perioada luptelor cu turcii din 1394-1395. Vlad era probabil fiul lui Dan I şi a fost susţinut de o parte a boierilor care nu erau de acord cu lupta antiotomană. Unii istorici susţin că ar fi stăpânit doar jumătate din ţară, iar alţii că timp de mai bine de un an ar fi fost singurul domnitor. Mircea l-a alungat cu sprijin din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aliatul său începând cu 1395.  Secolul al XV-lea a debutat cu a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân, aflat în plină glorie, dar în 1417 Ţara Românească a trebuit însă să plătească tribut Imperiului otoman. După moartea lui Mircea cel Bătrân, fii şi nepoţii săi au continuat lupta antiotomană până la sfârşitul domniei lui Vlad Ţepeş (1462); domnitorii care au urmat acestuia, până la sfârşitul secolului, s-au arătat însă supuşi turcilor. Din punctul de vedere al politicii interne, acest secol aduce numeroase lupte pentru tron între diverşi urmaşi cu drept de moştenire ai lui Mircea cel Bătrân şi Dan I (lupte între fraţi, veri, unchi şi nepoţi) şi anumite comploturi ale boierilor, care ajung până la uciderea domnitorilor. Radu al II-lea Prasnaglava este alungat de vărul său, Dan al II-lea, iar Radu reuşeşte să îl alunge de două ori pe Dan, fără a se putea menţine în scaun mai mult de câteva luni. Alexandru Aldea, care se considera fiul al lui Mircea,  îl alungă pe Dan în 1431. Radu cel Frumos îl înlătură pe fratele său, Vlad Ţepeş. Domnia lui Radu este întreruptă de patru ori de Laiotă Basarab. Pe Vlad Ţepeş în a treia domnie (1476) se pare că l-au ucis boierii. Basarab Ţepeluş este înlăturat de Vlad Călugărul şi apoi ucis de boieri. Cei mai importanţi domnitori au fost Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.

C. II. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi RomâniaUn stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Modernizarea socială presupune:

desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.

desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de bani (cens)  şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.

acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în stat;

participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică; realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai multe

state. Ei doreau să alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină (stat independent). Ţările Române erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa

naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-leaa. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)

Epoca fanariotă   este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau albanezi. Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.

Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1741-1749). El a domnit alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi administrative:

a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că ţăranii nu au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);

a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);

a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru locuitori; a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi: Codul Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi. 

reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică.

unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului boierilor români  de a alege domnitorul. 

Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor tratative de pace purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei. 

Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea unui regim în care puterea politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime, iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-leaPrincipalele categorii sociale

Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase sensul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu însemna  un mare proprietar de pământ, ci desemna o persoană care deţinea dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră în Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu timpul, cei mai vechi dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni a existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul iniţial de boier proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi aveau monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică clăcaşii nu puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu aveau voie să macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau dreptul să impună restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de care abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile. 

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi ai boierilor de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite de impozite erau scutelnicii şi posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul mănăstirilor, respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că prestau mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau pământ şi cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită). Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din Transilvania care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau să plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine; majoritatea aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica şi agricultura. Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi sare. Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea socială prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu s-a putut dezvolta normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona Imperiul otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în cale dezvoltării comerţului erau vămile interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau mici ateliere în care produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de construcţie. Ei erau organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare a breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur meşteşugar şi un ajutor. Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.   Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara

Românească şi 135 pentru Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun. De exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul anual al Moldovei era de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor funcţionari otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei otomane, să achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările. Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor devenise de nesuportat la începutul secolului XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol anumite trupe militare rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin, Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau nevoie, producând pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj,  numiţi panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea drept scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii ţării şi eteriştii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu ceilalţi. Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor

greci, care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi români sau între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul libert precum şi libertatea comerţului intern, prin desfiinţarea vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe pământurile boiereşti). Proiectul lui Tudor Vladimirescu.   Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie armată otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai important document elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru); plata impozitelor de către categoriile scutite; desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului; înfiinţarea unei armate naţionale; numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este foarte radical, în primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru că a încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a  răsturna ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre marii boieri. Desfăşurarea revoluţiei*În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat cum să înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl constituiau trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea locuitorilor să vină la luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste 5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost organizate pentru o rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti. 

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai presteze muncă gratuită în folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să fugă din ţară în Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis orice acte de vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi omoruri. Spre deosebire de alte armate de la vremea respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a trimis mai multe scrisori sultanului

în care l-a asigurat că ridicarea la luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind atunci în număr de aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor, încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea mişcării lui Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului să-şi unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El a renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor categoriilor privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi spunea Domnul Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor. Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind din Rusia prin Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele eteriste în apropiere de Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de teama unei intervenţii otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre în capitală, ci l-a convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la Târgovişte. 

În luna mai, trupele otomane  au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul Dunării şi au intrat în Ţara Românească. Vladimirescu trimisese mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru a evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era depunerea armelor şi colaborarea cu turcii împotriva eteriştilor. El a refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din Oltenia. Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi trupul său aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această severitate ajunsese până la executarea unor căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata eteristă aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie 1821).  Consecinţele revoluţieiDeşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea armatei naţionale. 

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză financiară. În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea schimbării. Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau separaţia puterilor în stat.  

Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 

Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere.

Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne. Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane.  Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au numit domni regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi de boieri datorită guvernării lor autoritare. Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu,  au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie ereditară. 

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion

Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi instaurarea unei republici democratice.Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de  reviste şi cărţi care au promovat, în spirit romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele Dacia literară, Iaşi, 1840,Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti, 1845). Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel, revoluţionarii din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*.   Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii boieri şi boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să producă pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori revoluţiei. Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist).   Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Naţionale:   

- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); - obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;- unirea românilor într-un stat naţional. 

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte

moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale). Desfăşurarea   revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova: Moldova (27 martie 1848)Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia. Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări radicale. Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;  nu a fost de acord doar cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În Programul numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei române. Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea  unor decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet  revoluţionar.Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi

a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost  prezentat programul numitProclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost  preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut  Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:

 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;  înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de

Propagandă (care să meargă în  fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);  înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie

au făcut parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;

 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la o situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic. Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist.   Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene. Domnitorul Moldovei a permis revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau pentru unire).

a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856).   În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856),actul adoptat la acest congres, exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:

desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă suzeranitatea otomană;

Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad); Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una

în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857).   Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările ad-hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate. Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească: 

unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România  conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie

crescuţi în religia ţării; respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea: 

 unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .

singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)

Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.

Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.

Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece prevedea  egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea unirii: - La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa politică.Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi

prefera moartea, înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme.  Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.

reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.

legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.

înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea   autoritară a lui Cuza (1864-1866) În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte legea rurală.  El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în stat ale domnitorului, atât executive cât şi legislative:

domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării, prin intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);

Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării constituţionale de către puterile garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în

această perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională, Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie modernă în multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca suzeranitatea otomană să fie aproape formală.

Mişcarea unionistă din Principate între marile puteri europene şi boierimea conservatoare

Revoluţionarii de la 1848 plecaţi în exil după înfrângerea mişcărilor revoluţionare au militat pentru unirea Principatelor prin redactarea unor articole de presă în publicaţii străine, înfiinţarea unor ziare şi reviste româneşti, a unor asociaţii revoluţionare, prezentarea unor memorii către oameni politici ai marilor puteri. Principalul centru al emigraţiei româneşti a fost Parisul, dar mulţi revoluţionari au activat şi în alte oraşe europene: Londra, Viena, Palermo şi chiar Constantinopol. Emigrarea în Constantinopol se explică prin faptul că revoluţia a fost înfrântă la cererea Rusiei, turcii manifestând o relativă toleranţă pe parcursul evenimentelor. 

În 1849 s-au constituit la Paris Comitetul Democratic Român (înfiinţat de Dimitrie Brătianu şi C. A. Rosetti) şi Asociaţia Română pentru Conducerea Emigraţiei (la iniţiativa lui Nicolae Bălcescu), cu scopul informării guvernelor şi opiniei publice internaţionale despre cauza românească. Nicolae Bălcescu şi Dimitrie Brătianu au reprezentat interesele emigraţiei române şi la Londra: Bălcescu l-a întâlnit pe ministrul afacerilor externe, Lordul Palmerston, iar D. Brătianu a ţinut un discurs în parlamentul englez. Tot la Londra a fost înfiinţat de către revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini Comitetul Democratic European, la care au aderat şi românii de la Paris. În Ţara Românească, turcii l-au numit domnitor pe Barbu Ştirbei, un boier cu vederi conservatoare, care a refuzat revenirea în ţară a revoluţionarilor exilaţi. În Moldova însă, domnitorul Grigore Al. Ghica a fost apropiat de cercurile liberale şi a permis unui număr mare de paşoptişti să se întoarcă, încurajând activitatea pro unionistă a acestora. Unii dintre ei, ca M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, au primit chiar funcţii administrative. În Moldova au apărut şi două gazete unioniste: România literară şi Steaua Dunării. Principatele au suferit din nou de pe urma ocupaţiei armatelor străine: ocupaţia rusească din 1848-1851 şi 1853-1854 şi ocupaţia austriacă din 1854-1857, aceasta din urmă cu mandat otoman. Aceste evenimente l-au făcut şi pe domnitorul Barbu Ştirbei să ceară autonomia Principatelor printr-un memoriu trimis Conferinţei marilor puteri de la Viena, din 1855.

La Congresul de Pace de la Paris din 1856 problema românească începuse să fie bine cunoscută, de aceea ministrul de externe francez, contele Walewski, a cerut reprezentanţilor celorlalte mari puteri să accepte unirea Principatelor Române. Reprezentanţii Prusiei şi Sardiniei erau de acord deoarece şi aceste state luptau pentru unificarea germanilor, respectiv a italienilor într-un stat naţional. Contele George Clarendon, ministrul de externe britanic, şi contele Aleksei Orlov, reprezentantul Rusiei au fost şi ei de acord. Ali paşa, reprezentantul sultanului, a respins ideea spunând că populaţia din cele două state româneşti nu doreşte unirea. Ministrul de externe austriac, contele Karl von Buol, s-a arătat şi el ostil unirii, spunând că populaţia Principatelor nu fusese consultată. Clarendon ar fi spus atunci: „Foarte bine, să le consultăm”. Astfel s-a ajuns la hotărârea de a convoca adunările ad-hoc.  În 1856 expira mandatul de 7 ani al celor doi domni, Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica, numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman, de aceea sultanul a desemnat  în locul lor doi caimacami (locţiitori de domn) care să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În

Moldova a fost iniţial caimacam boierul antiunionist Teodor Balş, iar în Ţara Românească fostul domnitor regulamentar Alexandru D. Ghica (pe care îl ceruse ambasadorul britanic la Istanbul). Al. Ghica a permis mişcării unioniste să se dezvolte prin apariţia presei libere şi reîntoarcerea paşoptiştilor din exil. 

În Moldova, Teodor Balş s-a dovedit foarte dur, instaurând cenzura presei. Dar el a murit în 1857 şi a fost înlocuit cu un alt caimacam, Nicolae Vogoride, un grec ce primise cetăţenia moldovenească cu 10 ani în urmă. Turcii i-au promis domnia Moldovei dacă împiedica unirea, aşa că el a folosit toate mijloacele pentru a împiedica unioniştii să câştige alegerile pentru adunarea ad-hoc: mită, falsificarea listelor electorale, controlul presei, înlocuirea unioniştilor din miliţie şi serviciul civil cu oameni de-ai săi. În aceste condiţii, antiunioniştii au câştigat, dar membrii Partidei Naţionale au protestat, trimiţând comisiei marilor puteri documente care atestau falsificarea alegerilor (inclusiv corespondenţa personală al lui Vogoride cu persoane din Constantinopol, pe care soţia sa, Ecaterina Conachi le-a descoperit şi le-a trimis unioniştilor). Al. Ioan Cuza, pe atunci pârcălab (prefect) de Galaţi, şi-a dat demisia din funcţia sa în semn de protest, fapt ce a avut un larg ecou internaţional. 

În aceste condiţii, Franţa a cerut sultanului să anuleze alegerile din Moldova. Când sultanul a refuzat, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul otoman. Această criză diplomatică era pe punctul de a determina un nou război. Anglia, care iniţial fusese de partea statelor favorabile unirii, îşi modificase între timp opţiunea, având o atitudine neutră sau chiar defavorabilă datorită intereselor ce o legau de Imperiul otoman: legătura dintre ea şi întinsele teritorii coloniale din Asia se făcea trecând pe teritoriul acestui stat. Pentru a împiedica reluare războiul, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi regina Victoria a Marii Britanii s-au întâlnit la Osborne (în sudul Angliei) unde au găsit o cale de compromis. Ei au hotărât ca Franţa să renunţe la unirea deplină a Principatelor, în favoarea unei uniri administrative, iar Anglia să-l determine pe sultan să anuleze alegerile din Moldova. 

În noile condiţii, unioniştii au câştigat alegerile în ambele ţări. Demn de remarcat este faptul că pentru prima dată în istoria românilor au fost aleşi şi deputaţi ţărani. Prin firmanul sultanului din 1857, clăcaşilor li se permitea să aibă un delegat din fiecare judeţ, ajungând astfel la o cincime din locurile fiecărei adunări. Marii boieri formau însă majoritatea. Din punct de vedere politic, se distingeau patru grupări în rândul clasei politice: conservatori, conservatori moderaţi, liberali moderaţi şi liberali radicali, ultimele trei fiind însă în interiorul Partidei Naţionale (toate aceste grupări politice nu aveau un statut ca şi partidele moderne, ci reprezentau doar nişte indivizi pe care îi unea o opţiune politică exprimată public). Din cauza prea multor divergenţa între deputaţi, s-a decis să se adopte hotărâri doar în problema unirii şi să se lase celelalte problema importante (ca împroprietărirea ţăranilor) să fie discutate cu altă ocazie. 

După ce marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris din 1858, trebuia să se organizeze alegeri pentru domnitori. Legea electorală prevedea un cens foarte ridicat, de aceea au intrat foarte mulţi conservatori în adunările care trebuiau să voteze domnitorul. Alegerile pentru parlamente au fost organizate în fiecare principat de către trei caimacami numiţi de sultan. Caimacamii din Ţara Românească erau boieri conservatori. Aceştia au interzis presa liberă, au impus restricţii cu privire la adunările publice şi au manipulat listele de alegători, astfel că adunarea acestui principat a fost majoritar conservatoare. În Moldova însă, doi dintre caimacami au fost membrii ai partidei Naţionale, de aceea liberalii au avut aici mai mulţi deputaţi, 33 din totalul de 55. După îndelungate discuţii cu privire la alegerea candidatului (la un moment dat s-au aflat în cursă 38 de candidaţi), partida naţională l-a propus pe Al. Ioan Cuza. Conservatorii i-au

susţinut la domnie pe Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Cuza a câştigat alegerile cu unanimitate de voturi.

În Ţara Românească 46 din cei 72 de membrii ai adunării erau conservatori, dar şi ei şi membrii partidei naţionale erau împărţiţi în numeroase facţiuni şi nu reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat. Conservatorii îi susţineau pe Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, foşti domnitori (cei doi erau fraţi buni, dar Ştirbei fusese adoptat de un unchi bogat şi îi preluase numele). Cei din Partida Naţională nu reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat. După trei zile de discuţii furtunoase în clădirea din Dealul Mitropoliei, Dimitrie Ghica l-a propus, din partea Partidei Naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. El a fost adoptat şi de majoritatea conservatorilor. Dealtfel, alegerea lui Cuza s-a făcut sub presiunea unei mulţimi imense, peste 30000 de oameni, adunaţi cu sprijinul liberalilor radicali, în jurul clădirii. Cuza a fost Ales domn cu unanimitate de voturi. 

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul Carol). Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai moderne din Europa vremii. Grupările politice liberalii şi conservatorii devin partide politice moderne. Din punct de vedere economic şi cultural  este creată Banca Naţională a României (1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei naţionale, este reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc războiului de independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este recunoscut la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881, România este considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus să devină şi regele ţării lor (oferta este refuzată). Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care au alternat la guvernare şi au avut fiecare propriul proiect de modernizare. Proiectele de modernizare liberal şi conservator*Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii, comercianţii) dar şi mici boieri. În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în 1876-1888, prim-ministru  fiind Brătianu. Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea României prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din occidentul Europei. De aceea ei au fost acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental fără să-l

adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică era sintetizată în deviza prin noi înşine care presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea ţării şi folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de intervenţie a statului în economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea pe principiul libertăţii economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importantelegi şi reforme liberale au fost:

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit.  Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri de

construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau întreprinderi industriale cu un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori. 

Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la acele articole care le concurau pe cele româneşti). 

Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914). Partidul dispare după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii  Partidului Conservator au fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii Partidului Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare cu liberalii. Cele mai importante guvernări ale conservatorilor au fost în 1871-1876 şi 1888-1895, primul ministru fiind Lascăr Catargiu.  Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator.  Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii româneşti şi nu prin preluarea  instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără discernământ modelul politic şi cultural occidental, aplicându-l fără a ţine cont de tradiţiile instituţionale, structura socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din Partidul Conservator sau erau simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu, Caragiale şi Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era agricultura. Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a unor bănci populare. Una dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din 1895, care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi legea care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară, mai amplă

decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină proprietatea mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă, împroprietărirea ţăranilor, legislaţie modernăputem spune că era pe deplin realizat.

Din viaţa politică şi privată a regilor României

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh foarte sobru şi cu autoritate, un adevărat factor de echilibru în viaţa politică românească. După proclamarea regatului, în 1881, România era considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus, în 1886, să devină şi regele ţării lor (oferta a fost refuzată). 

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (numele său german era Karl) provenea din familia domnitoare a Prusiei, cel mai important stat german. Tatăl său, Karl-Anton, a fost prim ministru al Prusiei (1858-1862). Carol a urmat şcoala de artilerie din Berlin şi a fost ofiţer în armata Prusiei, participând la războiul cu Danemarca din 1864. Când a fost ales domnitor al României, Carol avea 27 de ani. După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români s-au consultat cu împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a găsi un prinţ străin care să accepte tronul României. După ce Carol a fost de acord în principiu, s-a organizat un plebiscit (vot popular care solicită răspunsul la o întrebare prin da sau nu) care a cerut opinia poporului cu privire la instaurarea principelui Carol ca domnitor. Din cele 686193 de voturi exprimate, 685696 au fost în favoarea prinţului german. În data de 10 mai, Parlamentul l-a proclamat pe Carol din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen noul domnitor al României. Autorităţile otomane au trebuit să facă faţă unor răscoale în Creta şi Serbia în acelaşi an şi au acceptat fără prea multe proteste această realitate politică.

Totuşi, primii ani de domnie ai lui Carol nu au fost foarte liniştiţi. În 1868 domnitorul a ajuns în conflict liberalii radicali (condusă de I. Brătianu şi C.A. Rosetti) datorită sprijinului pe care îl acordau revoluţionarilor bulgari refugiaţi în România şi mişcării naţionale a românilor din Transilvania. Domnitorul a fost presat de marile puteri să-i înlăture de la guvernare, ceea ce i-a convenit şi lui deoarece radicalii acţionau pentru diminuarea puterii şefului statului. În 1870, în contextul izbucnirii războiului franco-prusac, Parlamentul a votat o rezoluţie în sprijinul Franţei, fapt pe care Carol I nu l-a agreat. Tot atunci s-a creat o mişcare antidinastică, la instigarea unora dintre liberalii radicali. În 8 august, Alexandru Candiano Popescu a organizat, la Ploieşti, o acţiune de răsturnare a monarhiei, intrată în istorie sub numele de republica de la Ploieşti, mişcare ce a fost dealtfel ridiculizată în presa vremii. 40 de participanţi la aceasta au fost arestaţi şi apoi eliberaţi de tribunalul din Târgovişte. 

Datorită mişcării antidinastice, conflictelor cu radicalii şi deselor schimbări de guverne, Carol s-a simţit neputincios şi s-a gândit să renunţe la conducere. Mai întâi el a cerut, printr-o scrisoare adresată marilor puteri garante, să accepte modificare constituţiei în sensul întăririi puterii regale şi restrângerii puterii Parlamentului. Acest fapt a stârnit protestele liberalilor. Într-o altă scrisoare, de data aceasta anonimă (dar toată lumea a bănuit că a fost redactată de domnitor), publicată într-un ziar german, a acuzat liberalii că aplicau fără discernământ ideile politice şi sociale occidentale care nu se potriveau nivelului de maturitate politică al poporului. Scrisoarea a produs mişcări de protest în toată ţara. În 10 martie 1871 a avut loc o puternică manifestaţie antidinastică în jurul sălii Slătineanu din Bucureşti. Carol şi-a manifestat dorinţa de a abdica, dar conservatorul Lascăr Catargiu şi liberalul radical Nicolae Golescu l-au convins să rămână.

Până la urmă Carol a pus capăt crizei politice prin aducerea conservatorilor la guvernare, numindu-l ca prim-ministru pe Lascăr Catargiu. Conservatorii au stat la putere din 1871 până în 1876. Carol a numit apoi prim ministru pe Ion Brătianu, guvernarea liberalilor fiind foarte lungă şi plină de realizări, din 1876 până în 1888. Alternanţa la putere a celor două grupări politice a fost mijlocul prin care Carol şi-a câştigat reputaţia de monarh echilibrat şi corect. Obţinerea independenţei României în 1877-1878 şi proclamarea regatului în 1881 au contribuit la câştigarea unui prestigiu deosebit. Coroana folosită pentru ceremonia de încoronare din 1881 a fost făcută din oţelul unui tun capturat de la turci în războiul de independenţă. 

Carol a fost căsătorit cu Elisabeta de Vied, prinţesă de origine germană (nunta a avut loc în 1869). Cei doi au avut un singur copil, o fetiţă care a murit la vârsta de 4 ani. Şi regina Elisabeta s-a bucurat de un mare prestigiu. Ea s-a implicat în sprijinirea artelor,  în organizarea unor societăţi caritabile şi în organizarea serviciului sanitar în timpul războiului de independenţă (a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi a procurat medicamente pentru răniţi). Regina Elisabeta a fost şi scriitoare, publicând sub numele Carmen Sylva în limbile română, franceză şi germană.  Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I; el s-a născut în Germania şi la maturitate a venit în România. Ferdinand a fost un monarh echilibrat, care a respectat regimul democratic şi nu a utilizat în exces prerogativele largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu nu a respins niciodată o lege votată de Parlament). Deşi german prin naştere şi educaţie, Ferdinand a acceptat neutralitatea României în Primul Război mondial în 1914 şi apoi trecerea de partea Antantei în 1916. În octombrie 1914, la urcarea sa pe tron, a declarat: Eu sunt un rege constituţional; prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică la realizarea idealului ei naţional. Ferdinand a fost unul dintre susţinătorii votului universal şi ai reformei agrare. În 1922, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. Ferdinand a sosit în ţară în 1888, când a devenit moştenitor al unchiului său, regele Carol. El şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu

Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Regina l-a susţinut în acest proiect al său, dar regele şi oamenii politici români nu au fost de acord întrucât în 1866, la sosirea lui Carol I, politicienii de atunci i-au pus condiţia lui Carol ca niciun membru al familiei domnitoare să nu ia în căsătorie persoane din înalta societate românească pentru a nu implica vechile familii boiereşti în probleme complicate de succesiune la tron. Pentru a pune capăt legăturii lor, oamenii politici şi regele au hotărât ca Elena Văcărescu să fie trimisă în exil. Ea a locuit apoi la Paris şi a devenit o cunoscută poetă  de limbă franceză, fiind de două ori premiată de Academia Franceză. De aici a susţinut România la congresele de pace de la Paris după cele două războaie mondiale. Prinţul Ferdinand a suferit foarte mult din cauza despărţirii de Elena Văcărescu, dar a fost nevoit să accepte căsătoria cu Maria de Edinburgh, tot în 1893. Prinţesa Maria de Edinburgh era nepoata reginei Victoria a Angliei şi a ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea. Carol şi Maria au avut 6 copii (trei băieţi şi trei fete; unul dintre băieţi a murit la vârsta de 3 ani). Regina Maria a avut un rol social important, fiind foarte iubită de popor datorită actelor caritabile pe care le făcea. În primul război mondial s-a ocupat de serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din spitale. Carol al II-lea (1930-1940) a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Viaţa privată a sa a fost excesiv de tumultoasă şi a avut consecinţe în plan politic. În 1918, în plin război, s-a căsătorit în secret cu fiica unui general român, Ioana Maria (Zizi) Lambrino, încălcând interdicţia impusă casei regale. Căsătoria s-a realizat în secret, la Odessa, în Rusia. Regele Ferdinand şi oamenii politici români nu au recunoscut această căsătorie; din punct de vedere

juridic,o sentinţă a tribunalului Ilfov a anulat-o. Prinţul Carol a hotărât să renunţe la drepturile sale de moştenitor al tronului pentru a putea să rămână alături de soţia sa, dar Ferdinand nu a acceptat nici această variantă. Pentru a-l face pe prinţ să uite problema l-a trimis într-o călătorie în jurul lumii pe timp de un an. Din legătura lui Carol cu Zizi Lambrino s-a născut un fiu, Mircea, care s-a considerat moştenitor de drept al tronului. El a murit în 2006 şi a lăsat un fiu, Paul Lambrino, care astăzi susţine drepturile tatălui sau şi ale sale de moştenitor. Familia regală l-a considerat însă pe Mircea ca fiu nelegitim.

La dorinţa familiei, Carol s-a căsătorit în 1921 cu principesa Elena a Greciei. Din această căsătorie s-a născut regele Mihai. Apoi Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, născută într-o familie de evrei creştinaţi, fostă soţie a unui ofiţer român. În 1925 şi-a manifestat dorinţa de a se căsători cu ea şi pentru aceasta a renunţat a doua oară la drepturile de moştenitor al tronului. El a fost considerat de regele Ferdinand ca exclus din familia regală şi a primit numele de Carol Caraiman. Carol s-a stabilit la Paris unde a declarat însă că plecarea sa se datora neînţelegerilor cu primul-ministru Ionel Brătianu; în 1928 a divorţat de soţia sa legitimă. În 1930 a revocat decizia de renunţare, revenind în ţară cu ajutorul primului ministru, Iuliu Maniu, care i-a condiţionat sprijinul de rămânerea Elenei Lupescu în exil. Carol nu a renunţat însă niciodată la legătura sa cu Elena Lupescu, pe care a adus-o în ţară la scurt timp după ce Parlamentul l-a acceptat din nou ca monarh. După abdicarea din 1940, a trăit în exil alături de Elena Lupescu pe care a luat-o în căsătorie. Carol al II-lea a murit în 1953, în Portugalia.   Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19 ani. În 1940 s-a instaurat, însă, dictatura mareşalului Ion Antonescu; mareşalul deţinea întreaga putere în stat şi guverna fără constituţie şi fără parlament. Regele a reuşit, la 23 august 1944, să-l înlăture de la conducere, dar rolul său a devenit din nou minor din pricina dictaturii comuniste, instaurată începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege să abdice în decembrie 1947, când au proclamat republica. Mihai s-a căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru fete. Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit cetăţenia română şi a putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot de avioane comerciale.

Ideile principale ale capitolului Statul român modern

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică.

Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică, prin reforme.

Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia (oamenii de afaceri), intelectualii şi ţăranii.

Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea legislativă), Guvernul şi şeful statului (puterea executivă). Primul parlament în Principatele Române s-a numit Adunare obştească (1832).

Principalele proiecte de reformă   ale românilor au fost: proiectele boiereşti din perioada domniilor fanariote, proiectul lui Tudor Vladimirescu, proiectele revoluţionarilor de la 1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, proiectul Adunărilor ad-hoc din 1857, proiectul liberal şi proiectul conservator în timpul lui Carol I*, proiectul liberal şi cel ţărănist în timpul regelui Ferdinand I*.

Principalele reforme în Principatele Române şi România au fost:  reformele fanariote, adoptarea Regulamentelor Organice, reformele guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara Românească, reformele lui Cuza, reformele din timpul domnitorilor Carol I şi Ferdinand I.

Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat modernizarea în spaţiul românesc: Tratatul de Pace de la Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de la Paris (1856), Convenţia de la Paris (1858).

Principalele documente internaţionale semnate de România: Convenţia militară româno-rusă din 1877, Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea la Puterile Centrale (1883), Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă cu Antanta (1916) şi Convenţia militară cu Antanta, Tratatul de Pace cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul de la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX): o reformele fanariote

desfiinţarea şerbiei, introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia modernă), primele coduri de legi.

o proiectele boiereşti propun: revenirea la domniile pământene, reforme interne,  autonomia internă, unire românilor.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme pentru toate categoriile sociale.

Proiectul Cererile norodului românesc: 

limitarea boierilor greci din Divan,  plata impozitelor de către categoriile scutite, desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului, înfiinţarea unei armate naţionale.

Regulamentele organice (1831, 1832) o reforme

separaţia puterilor în stat introducerea votului cenzitar crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali: judecători, procurori avocaţi) desfiinţarea vămilor interne

o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu: sunt menţinute privilegiile boiereşti nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

  Revoluţiile de la 1848

o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii moderne, împroprietărirea ţăranilor, unirea românilor şi independenţa.

o proiecte de modernizare:

Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderato cere respectarea Regulamentului Organic.

Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

desfiinţarea privilegiilor,  împroprietărirea ţăranilor,  domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale, Adunare aleasă din toate categoriile sociale

câteva reforme au fost realizate de către guvernul revoluţionar din Ţara Românească (desfiinţarea privilegiilor, abolirea Regulamentului Organic) dar acestea au fost anulate după înfrângerea revoluţiei.

Unirea Principatelor Române (1859) o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea adunărilor ad-hoc.o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:

unirea Principatelor într-un singur stat conducerea unui prinţ străin

o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi prevede: unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice alese separat (domn,

Adunare, Guvern), drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea privilegiilor.

o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea Adunărilor şi guvernelor,

doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861). 

Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866) o principalele reforme (1863-1865):

secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul de vite

deţinute, învăţământul primar gratuit şi obligatoriu, înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).

o regimul autoritar (1864-1866): dizolvarea Adunării; noua lege electorală prevede scăderea censului; noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:

două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi Senatul) puteri mari pentru domnitor

domnul are singur iniţiativă legislativă, numeşte majoritatea membrilor Senatului.

Domnia regelui Carol I (1866-1914) o reforme:

adoptarea Constituţiei liberale (1866), crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul Conservator), proclamarea României ca regat (1881), crearea Băncii Naţionale a României (1881),   legi de încurajare a industriei,

reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie bacalaureatul.o politică externă:

recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878), proclamarea independenţei (1877), aderarea României la Puterile Centrale (1883), participarea la al Doilea Război balcanic (1913).

  Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)

o reforme: formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918), votul universal (1918), reforma agrară (1921), constituţia democratică (1923).

o politică externă: participarea la Primul război mondial (1916-1918) recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919, Trianon - 1920)

Marea Unire, 1918Evenimente

Basarabia (27 martie) Bucovina (15 noiembrie) Transilvania (1 decembrie)

ContextInternaţional

Preluarea puterii de cătrecomunişti în Rusia

Destrămarea Austro-Ungariei

DestrămareaAustro-Ungariei

OrganizareaAutonomă

Sfatul Ţării(Ion Inculeţ)

Consiliul Naţional Român(Iancu Flondor)

- Consiliul Naţional RomânCentral

- Consilii naţionale româneştilocale

IndependenţaRepublica DemocraticăMoldovenească

- -

Intervenţiaarmatei române

Din cauza trupelorruseşti demobilizate

Din cauza pericoluluianexării la Ucraina

-

UnireaProclamată de Sfatul Ţării

Proclamată de CongresulGeneral al Bucovinei

Proclamată de Marea AdunareNaţională de la Alba-Iulia

RecunoaştereaInternaţională

Rusia (URSS)nu a recunoscut unirea

Tratatul de la Saint-Germaincu Austria (1919)

Tratatul de la Trianon cuUngaria (1920)

Întrebări recapitulative

Criterii de evaluare pentru pregătire examenului de bacalaureat

Pentru nota 71. Menţionaţi principalele proiecte de reformă din secolele XVIII-XIX şi prezentaţi trei prevederi ale fiecăruia. 2. Prezentaţi principalele acţiuni politice (fapte istorice) din secolele XVIII, XIX şi XX care au dus la realizarea statului român modern.3. Prezentaţi câte două-trei prevederi ale documentelor juridice internaţionale care au contribuit la modernizarea în spaţiul românesc.

4. Prezentaţi un eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului român modern în secolul XIX.5. Prezentaţi două acţiuni prin care statul român se afirmă pe plan internaţional la începutul secolului XX.6. Prezentaţi războiul de independenţă din 1877-1878, precizând: contextul internaţional favorabil, contextul proclamării independenţei, o luptă de la sudul Dunării, consecinţa participării la acest război.7. Prezentaţi participarea României la Primul război mondial, precizând: taberele militare care se confruntau, acţiunea diplomatică a României anterioară intrării în război, două evenimente din 1916 şi două din 1917, cauza încheierii păcii separate de la Buftea-Bucureşti, o consecinţă a participării României la acest război.8. Prezentaţi Marea Unire din 1918, precizând, pentru fiecare provincie unită, contextul favorabil unirii, proclamarea autonomiei, proclamarea unirii. 9. Menţionaţi  o acţiune politică prin care s-a înfăptuit Unirea din 1918.10. Prezentaţi un fapt istoric prin care s-a realizat România Mare.11. Prezentaţi constituţia din 1866: contextul elaborării, trei principii, atribuţiile Parlamentului, guvernului şi regelui, drepturi cetăţeneşti, sistemul de vot, o asemănare şi o deosebire faţă de constituţia din 1923. Întrebare de sinteză: 12. Menţionaţi, în ordine cronologică, cele mai importante reforme şi proiecte de reformă din secolele XVIII-XX. Pentru nota 9.13. Argumentaţi prin câte un fapt istoric relevant afirmaţiile: a) unele proiecte politice româneşti din secolul al XIX-lea au vizat formarea statului modern; b) unele reforme din secolele XVIII-XX au contribuit la formarea statului român modern; c) Unirea din 1918 a contribuit la desăvârşirea statului român modern.14. Prezentaţi asemănări şi deosebiri între a) proiectele politice din secolul XIX b) activitatea reformatoare a şefilor de stat din secolele XVIII-XX. Pentru nota 10.15. Realizaţi introduceri, concluzii şi enunţuri de trecere de la o problemă la alta în cazul unui eseu  (vezi mai jos).16. Formulaţi puncte de vedere referitoare la: a) evoluţia statului român modern, b) contribuţia proiectelor politice la făurirea statului român modern, c) rolul statului modern în istoria românilor, şi susţineţi-le printr-un argument istoric.

Eseuri

Statul Român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

Varianta 1Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern de la proiect politic la România Mare, având în vedere:- precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;- prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statului român modern;- menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;- menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România Mare şi a unei consecinţe a acestui fapt istoric;

- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 2Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte politice româneşti şi realizarea lor, având în vedere:- precizarea unui proiect politic referitor la statul român modern elaborat în secolele al XVIII-lea - al XIX-lea şi menţionarea a două idei susţinute de acesta;- prezentarea unui fapt istoric, din secolul al XX-lea, care a contribuit la formarea României Mari şi menţionarea a două consecinţe ale constituirii României Mari;- formularea unui punct de vedere referitor la contribuţia proiectelor politice la făurirea statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 3Elaboraţi, în aproximativ două pagini un eseu despre statul român modern, având în vedere:- prezentarea unei acţiuni desfăşurate în secolul al XIX-lea, pe plan intern, care a dus la realizarea statului român modern şi menţionarea unei consecinţe a acestei acţiuni;- menţionarea a două fapte istorice care ilustrează raporturile statului român modern cu marile puteri din Europa şi a unei consecinţe, din secolul al XIX-lea, a unuia dintre aceste fapte;- precizarea unei acţiuni, de la începutul secolului al XX-lea, la care participă statul român modern;- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 4Elaboraţi, în aproximativ, două pagini, un eseu despre proiectele politice româneşti din epoca modernă, având în vedere:- precizarea unui secol în care au fost elaborate proiecte politice în spaţiul românesc;- menţionarea a două proiecte politice elaborate în spaţiul românesc şi prezentarea unui fapt istoric, care reflectă aplicarea, în plan intern, a uneia dintre ideile promovate de proiectele politice din epocă;- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, pe plan extern, în epoca modernă;- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa proiectelor politice în evoluţia statului român în epoca modernă şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 5Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în secolele  XIX- XX, având în vedere:- precizarea unui eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului român modern, în secolul al XIX-lea;- prezentarea unui eveniment internaţional care permite afirmarea României în relaţiile internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe, pentru spaţiul românesc, a acestui eveniment;- menţionarea unui eveniment din secolul al XX-lea care favorizează realizarea României Mari şi a două acţiuni prin care românii îşi îndeplinesc obiectivul naţional;- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 6

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român modern în secolul al XIX-lea, având în vedere:- menţionarea a două evenimente politice internaţionale care favorizează realizarea statului român modern;- prezentarea unei acţiuni realizate de români pentru constituirea statului român modern şi menţionarea a două acţiuni, pe plan intern, prin care se consolidează statul creat;- precizarea unui eveniment internaţional în care se afirmă statul român modern, în secolul al XIX-lea;- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 7Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte de realizare a statului român modern, având în vedere:- precizarea unui secol în care românii elaborează proiecte de realizare a statului român modern;- menţionarea a două proiecte de realizare a statului român modern şi a două prevederi asemănătoare înscrise în acestea;- prezentarea unei acţiuni prin care se constituie sau se consolidează statul român modern;- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în istoria românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. Varianta 8   Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român modern şi afirmarea lui pe plan internaţional, având în vedere:- precizarea unui fapt istoric internaţional care a contribuit la realizarea statului român modern şi prezentarea unei consecinţe a acestuia pentru statul român, în secolul al XIX-lea;- menţionarea a două acţiuni prin care statul român modern se afirmă, pe plan internaţional, la începutul secolului al XX-lea şi a câte unei consecinţe interne a fiecăreia dintre acestea;- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric. 

Surse istorice

Statul român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

 

I. Tudor Vladimirescu

A. 1. Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru, adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un portar şi un grămatic mare.

2. Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi precum să coprinde în hatişeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

3. Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură socotindu-se pe trei luni, una.

4. Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Şuţu să strice cu totul şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea. […]

7. Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară. Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă. […]

8. Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă. […]

17. Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.

26. Caleştile poleite cu aur sau argint şi işlicele cele mari să lipsească cu totul, afară numai familia domnească să aibă slobozenie a purta. […]

                                                                                      (Cererile norodului românesc, 17 ianuarie 1821)

 

B. […] Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!

                                                                                               (Proclamaţia de la Padeş, 23 ianuarie 1821)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un domnitor menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia poporul trebuie să se ridice la luptă împotriva celor care îl nedreptăţesc. Selectaţi trei afirmaţii din sursa dată în acest sens.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa A.

5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la rolul organizării politice şi administrative trecute în funcţionarea unei noi societăţi, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la caracterul revoluţionar al Cererilor, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea Adunării norodului, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la: organizarea politică, viaţa economică, respectiv viaţa socială.

10. Menţionaţi din sursa B două informaţii referitoare la protejarea unor membrii ai societăţii de acţiunile de pedepsire ale revoluţionarilor care se alătură Adunării norodului.

 

II. Revoluţiile de la 1848

A.

1. Independinţa administrativă şi legislativă a popolului român, pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunanţă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor societăţii.

5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani şi căutat în toate stările societăţii. […]

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în funcţia ce ocupă.

8. Libertate absolută a tiparului. […]

10. Dreptul fiecăruia judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului întreg de a-şi alege Domnul.

11. Guardie naţională.

12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.

18. Desfiiţarea, pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea, atât în faptă, cât şi în vorbă, a pedepsei cu moarte.

20. Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să easă îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru ori-ce compatrioţi de altă credinţă.

22. Convocare în dată a unei adunanţe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face constituţia ţărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

                                                                                                                       (Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848)

B.

1. Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său și fără nici o răstălmăcire. […]

3. Siguranța personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor și în urmarea unei hotărâri judecătorești. Fieştecare arestat să fie înfățișat în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului competinte.

4. Grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni, atât în relația lor cu proprietarii moșiilor, cât și în acelea cu cârmuirea, precum contenirea tuturor beilicurilor* sub numirea de plată și celelalte. […]

8. Reforma școalelor pe o temelie largă și națională spre răspândirea luminărilor în tot poporul.

10. Ridicarea pedepselor trupești înjositoare caracterului de miliție națională, îmbunătățirea hranei sale și mai ales dreapta înaintire în ranguri după merituri personale.

12. Miniștrii să aibă deplină libertate pravilicească** în lucrările lor, pentru ca să poarte toată răspunderea acestor lucrări.

14. Îmbunătățirea portului Galații, ca cel mai mare canal al înfloririi comerțului și agriculturii țării.

21. Liberarea tuturor arestuiților în pricini politice atât civile, cât și militare; reîntoarcerea driturilor politice

23. Toți amploiații*** să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre slujbelor.

29. Seanțele [şedinţele] Obșteștii Adunări să fie publice. Ținerea rânduielii în sânul ei să atârne de însăși adunarea, iar nu de vornicia de aprozi****, potrivit Regulamentului.

32. Chipul ce s-a întrebuințat la alegerile deputaților fiind împotriva legilor și, în urmare, și Obșteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu insuflă nici o încredere obștei, deci această adunare să se desființeze și îndată să se înjghebe o nouă Cameră, fără nici o înrâurire asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru ca acea Cameră să fie adevărată reprezentație a nației și adevărată închezășluire fericirii patriei.

34. Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor și a intereselor dinlăuntrul țării.

35. Informare grabnică a unei garde cetățenești prin toate târgurile țării alcătuită atât de români, cât și de străini proprietari.

*beilic = muncă gratuită în favoarea boierilor; **pravilicesc = legal (arh. pravilă = lege);

***amploiat = funcţionar (din fr. employe = angajat), **** aprod = funcţionar care introduce publicul într-o instituţie.

                                                                                    (Petiţiunea – Proclamaţiune, Iaşi, 27 martie 1848)

 

C.

1. Naţiunea română pretinde să aibă reprezentanţii săi în dieta ţării în număr direct proporţional cu numărul său. Să aibă dregători în administraţia ţării, în funcţii judecătoreşti şi în armată în aceeaşi proporţie.

2. Naţiunea română pretinde ca biserica română, fără deosebire de confesiune, să fie şi să rămână liberă, independentă de la orice altă biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte

biserici din Transilvania. Ea cere restabilirea mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul drept […]

3. Naţiunea română cere […] desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor iobagi […]

7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nicio cenzură […]

8. Naţiunea română cere asigurarea libertăţii personale; nimeni să nu se poată prinde [să nu poată fi arestat] sub vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor […]

10. Naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională […] Miliţia română să aibă ofiţerii ei români.

13. Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române la toate satele şi oraşele, a gimnasiilor române, a institutelor militare şi tehnice şi a seminarelor preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului […]

14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegiilor.

15. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţie nouă pentru Transilvania printr-o adunare constituentă din naţiunea ţării, care Constituţiune să se întemeieze pe principiile dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. […]

16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în Camera legislativă […]

                                                                                                       (Petiţiunea naţională, Blaj, 3 mai 1848)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un act legislativ menţionat în sursa B.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa A.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia şeful statului trebuie ales pe o perioadă limitată de timp.

4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.

5. Menţionaţi o revendicare pe care o regăsiţi atât în sursa A, cât şi în sursele B şi C.

6. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine ca desfiinţarea iobăgiei să se facă fără despăgubirea proprietarilor de pământ din partea ţăranilor.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind două informaţii selectate din sursă.

10. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

11. Menţionaţi din sursa B trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

12. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.

13. Menţionaţi câte două revendicări sociale din sursele A, B, respectiv C.

14. Menţionaţi câte o revendicare culturală din sursele A, B, respectiv C.

15. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine dezrobirea ţiganilor.

16. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine respectarea Regulamentului Organic.

 

Îndrumare!!!! Pentru a răspunde mai uşor la aceste întrebări completaţi tabelul următor:

 

Revendicări Proclamaţia de la Islaz Petiţia –Proclamaţie (Iaşi) Petiţia naţională (Blaj)politice      sociale      naţionale      culturale      drepturi şi libertăţi      

 

 

III. Constituţiile României   

A.

Art. 1 Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub suzeranitatea M.S. Sultanul. Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea suzerană. […]

Art. 6 Legile prezentând un interes special pentru fiecare principat vor fi pregătite de către hospodar* şi votate de către adunare. Legile prezentând un interes comun pentru ambele principate vor fi pregătite de către comisia centrală şi supuse votării adunărilor de către hospodari.

Art. 8 Principatele vor plăti curţii suzerane un tribut anual al cărui total rămâne fixat la suma de 1 500 000 de piaştri pentru Moldova şi 2 500 000 de piaştri pentru Valahia. […]

Art. 27 Comisia Centrală îşi va avea sediul la Focşani. Ea va fi compusă din 16 membri, 8 moldoveni şi 8 valahi, 4 vor fi aleşi de către fiecare hospodar dintre membrii adunării ori dintre persoanele care au îndeplinit funcţii înalte în stat şi 4 de către fiecare adunare din sânul ei.

Art. 33 […] Comisia Centrală va pregăti legile de interes general comune ambelor principate, şi va propune aceste legi, prin mijlocirea hospodarilor, la dezbaterile adunărilor.

Art. 34 Sunt considerate legi prezentând un interes general toate acelea care au ca obiect unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a telegrafului, fixarea valorii monetare şi deosebitele materii de folos public comune ambelor principate. […]

Art. 46  Moldovenii şi valahii vor fi cu toţii egali în faţa impozitului şi vor fi în aceeaşi măsură admişi în slujbele publice într-unul sau într-altul din principate. Libertatea lor individuală le va fi garantată. Nimeni nu va putea fi reţinut, arestat sau urmărit decât conform legii. Nimeni nu va putea fi expropriat decât legal, din motive de interes public şi contra unei despăgubiri. Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. [...] Toate privilegiile, scutirile sau monopolurile de care se bucură încă unele clase, vor fi desfiinţate [...]

*hospodar (slav.) = domn

                (Convenţia de Pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele Române, 1858)

 

B.

Art. 1 Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil sub denumire de România.

Art. 2 Teritoriul României este nealienabil.

Art. 5 Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.

Art. 10  Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi Românii sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.

Art. 13 Libertatea individuală este garantată.  Nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile prevăzute de legi şi după formele prevăzute de ele. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat, şi care trebuie să-i fie comunicat la momentul arestării sau cel mult în 24 ore după arestare.

Art. 15 Domiciliul este neviolabil.  Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decât în cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 17  Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.

Art. 21 Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă celebraţiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului român.

Art.  19 Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constatată şi după dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărarea ţării.

Art.  31 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţie şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă.

                                                                                                             (Constituţia României, 1 iulie 1866)

C.

Art.  1 Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.

Art.  2 Teritoriul României este nealienabil.

Art.  5 Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.

Art.  17 Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului sunt garantate. (...)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie. O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura şi modul exproprierii. În afară de expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes militar, cultural şi acele impuse de interesele generale directe ale Statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publică vor trebui să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.

Art.  22  Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce o atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserică ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte.

                                                                                                         (Constituţia României, 29 martie 1923)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia România este stat naţional unitar.

4. Menţionaţi titlul oficial pe care îl poartă statul român în sursa A, respectiv în sursa B.

5. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că statul român este plătitor de tribut.

6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la elaborarea şi votarea legilor, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, folosind două informaţii selectate din sursă.

8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la dreptul de proprietate, folosind două informaţii selectate din sursă.

9. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; precizaţi o informaţie în acest sens pe care nu o regăsiţi în sursa B.

10. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la dreptul de proprietate. 

11. Menţionaţi definirea exproprierii în caz de utilitate publică din sursa B, respectiv din sursa C.

12. Precizaţi câte două informaţii referitoare la libertatea şi drepturile cultelor din sursa B, respectiv din sursa C.

13. Formulaţi, pe baza sursei C, o opinie cu privire la drepturile şi egalitatea cultelor folosind două informaţii selectate din sursă.

14. Menţionaţi din sursa A o informaţie cu privire la dreptul de proprietate.

 

 

IV. Dreptul de vot

A.

Art. 58. Corpul electoral este împărţit  în fiecare judeţ, în patru colegiuri*.

Art. 59. Fac parte din întâiul colegiu acei care au venitul fonciar de 300 galbeni în sus.

Art. 60. Fac parte din al doilea colegiu, acei care au un venit fonciar de 300 galbeni în jos până la 100 inclusiv.

Art. 61. Fac parte din al treilea colegiu, al oraşelor, comercianţii si industrialii care plătesc către Stat o dare de 80 lei. Sunt scutiţi de cens în acest colegiu, toate profesiunile liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii Statului.

Art. 63. Fac parte din colegiul al patrulea toţi aceia care plătesc o dare către stat oricât de mică si care nu intră în niciuna din categoriile de mai sus. Acest colegiu alege la al doilea grad un deputat de district.

*pluralul pentru colegiu este astăzi corect în forma colegii.

                                                                                                                       (Constituţia României, 1 iulie 1866)

  B.

Art.  58 Corpul electoral este împărţit în fiecare judeţ în trei colegiuri.

Art. 59 Fac parte din colegiul întâi toţi acei care, întrunind celelalte condiţii cerute de lege, au un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1.200 lei.

Art.  60   Fac parte din colegiul al doilea toţi acei care, întrunind celelalte condiţii prevăzute de lege, au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către Stat o dare anuală directă, de orice natură, de cel puţin 20 de lei.

Sunt scutiţi de cens în acest colegiu: a) Profesiunile libere; b) Ofiţerii în retragere; c) Pensionarii Statului; d) Cei ce au absolvit cel puţin învăţământul primar.

 Art.  61 Fac parte din colegiul al treilea toţi care nu sunt alegători în colegiul întâi şi al doilea şi plătesc o dare cât de mică către Stat. Alegătorii acestui colegiu, care au venit funciar rural de la 300 lei în sus şi care ştiu citi şi scrie, pot să voteze, după voinţa lor, sau direct pe deputat la oraşul de reşedinţă, sau indirect pe delegat în comunele lor, împreună cu alegătorii fără ştiinţă de carte şi care nu au venitul cerut.

Votează asemenea direct, cu dispensă de cens:  a) Învăţătorii săteşti şi preoţii; b) Cei ce plătesc o arendă anuală de cel puţin 1.000 lei. 50 alegători aleg un delegat.

                                                          (Constituţia României, 1 iulie 1866, Articole revizuite în 1884)

 

C.

Elementele democratice ale ţării ceruseră un singur colegiu, al ştiutorilor de carte. Multă agitaţie s-a făcut în jurul unei astfel de idei cu prilejul revizuirii Constituţiei din 1884. De aceea s-au şi despărţit C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, cel de-al doilea nevoind să-l urmeze pe cel dintâi pe această cale a reformelor mai hotărât democratice. Alte forţe politice ale societăţii româneşti, cum erau socialiştii, cărora li s-a raliat o parte a liberalilor de stânga, au cerut şi mai mult, votul universal. Clasa conducătoare română a preferat însă prudenţa. O prudenţă exagerată şi care era, bineînţeles interesată. Privilegiile şi averile clasei dominante puteau fi periclitate. Sigur că, în dezbaterile de idei ale vremii, interesul acesta era ascuns. Apărea învăluit în explicaţii istorice şi

în comparaţia cu situaţia din alte ţări. Adică prea de timpuriu intrase poporul român în Epoca Modernă, prea tinere îi erau instituţiile, prea nestabilizate şi prea necoapte mentalităţile societăţii moderne ca să poată rezista unor experienţe.

                                                                                            (I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români)

 

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.

3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine introducerea votului universal.

4. Menţionaţi numărul de colegii electorale prevăzute în sursa A, respectiv în sursa B.

5. Precizaţi tipul de vot existent atât în sursa A cât şi în sursa B.

6. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la extinderea dreptului de vot, folosind două informaţii selectate din sursă.

7. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la categoriile sociale scutite de cens.

8. Menţionaţi din sursa B o categorie de persoane scutite de cens care nu apare în sursa A. 

9. Menţionaţi două informaţii despre membrii ultimului colegiu censitar din sursa A, respectiv din sursa B.

10. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa C.

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a fost urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară a domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea regimului comunist în mod oficial s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea dedomn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881

cea de rege).- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866   au fost următoarele :

separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă

întreaga naţiune), suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune), responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor), monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de

Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc.Atribuţiile   Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);

Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I (femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

Atribuţiile  Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.

Atribuţiile  executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);

inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);

libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege). Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.

România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.

D. II.  România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

2. Constituţia democratică din 1923D. II.  România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaţionale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria. 

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul aceluiaşi stat.

1. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă proprie, iar domnii fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar deschiderea unor consulate străine ale unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi Bucureşti. Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza orientală. Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi  s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea cu împărţirea unor teritorii locuite de români. Principalele conflicte care au adus modificări teritoriale au fost:

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699), prin care Imperiul otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718), prin care Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar Banatul până în 1918.

Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739), prin care Oltenia este restituită Ţării Româneşti.

Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor. Războaiele între Marile Puteri au avut drept consecinţă şi schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-turc, Rusia obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani în favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu impunerea unui protectorat.

Protectoratul rusesc devine oficial în urma Tratatului de la Adrianopol din 1829, când Rusia se va intitula putere protectoare, până în 1856. Prin acest tratat, raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila revin Ţării Româneşti. În 1856 protectoratul rusesc va fi înlocuit cu garanţia celor 7 Mari Puteri europene. Vasalitatea otomană va fi menţinută până în 1877. Protectoratul a fost o formă de amestec al Rusiei în politica internă a Principatelor.

a. Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale” (1821-1859)

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821. Tudor Vladimirescu a colaborat cu Eteria, societatea secretă  pentru eliberarea grecilor de sub stăpânirea otomană, care îşi avea sediul în Rusia. Eteriştii au fost iniţial susţinuţi de ţarul Rusiei, dar interesele diplomatice ruseşti pe plan european l-au făcut pe ţar să condamne activitatea eteriştilor în 1821. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1821 din capitolul despre modernizare.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române. Înfrângerea revoluţiei, mai ales în Ţara Românească, şi ocupaţia ruso-turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a demonstrat colaborarea Rusiei şi Turciei în cazul în care interesele lor erau ameninţate de lupta de eliberare naţională a popoarelor. Dealtfel, românii au început să considere Rusia un stat mai periculos decât Imperiul otoman pentru idealurile politice româneşti. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu revoluţia de la 1848 din capitolul despre modernizare.

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor din capitolul despre modernizare. Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul Crimeei (1853-1856) dintre Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei orientale” din secolul al XIX-lea. La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au considerat că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul de forţe din Europa. De aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv cele referitoare la Principate, au urmărit să blocheze ascensiunea ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor, care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau sub suzeranitatea otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).  

Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional unde se accepta o unire parţială a românilor, au fost realizate tot în spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De această dată se urmărea  ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost mult mai puternic şi mai greu de controlat. Realizarea unirii depline prin efortul diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept consecinţă modificarea echilibrului de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman asupra spaţiului românesc a devenit unul simbolic.

b. Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de Imperiul otoman printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era faptul că România nu avea voie să aibă ambasade şi să încheie tratate internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase eficienţa din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea internaţională a dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare din 1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi păstrarea statului unificat după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au fost obţinute atât prin susţinerea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români. Trebuie remarcat şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar autorităţile otomane erau neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor a rămas singura soluţie.

Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale”: în Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a obţine independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia. Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară prin care Rusia poate să treacă armata prin România spre Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării noastre şi ca trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet, Corabia, Giurgiu. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la sudul Dunării.

La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa  naţională. Ruşii, care obţinuseră câteva succese militare în Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai

importantă fortificaţie a turcilor, unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi. Ei cer atunci ajutor militar României. Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi), apărată de 50000 de soldaţi.

Armata română, condusă de domnitorul Carol I, trece la sudul Dunării. După 2 luni de asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către români şi ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova, Smârdan şi Vidin). Războiul se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române.

La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace la San Stefano, unde doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma acestui trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea discuţiilor la Berlin. Aici au participat Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman, pentru ca marile puteri să arbitreze încheierea conflictului. Ţara noastră  a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din tratatul de la San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România primeşte Dobrogea, teritoriu cucerit de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut şi independenţa Serbiei şi autonomia Bulgariei. 

c. Politica externă a României: 1878-1914 

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!Acţiuni ale armatei române în războaiele din 1877-1878 şi 1916-1918

 Războiul de independenţă (1877-1878)Războiul de independenţă a semnificat afirmarea pe plan internaţional a unei armate româneşti, după mai mult de un secol şi jumătate în care românii nu mai avuseseră ocazia să trimită în luptă o armată regulată.

Când România a încheiat convenţia militară cu Rusia din 4 aprilie 1877, ruşii au refuzat să accepte ajutorul militar oferit de partea română, considerând că Imperiul otoman aflat în declin va fi uşor de învins. Dealtfel nici nu ar fi dorit să împartă succesul cu un alt stat. Primele victorii ruseşti la sudul Dunării, din lunile iunie-iulie 1877, soldate cu ocuparea localităţilor Şiştov, Târnovo, Stara Zagora, Nicopole, au fost obţinute şi cu concursul armatei române, care, la

solicitarea ruşilor, a executat tiruri de artilerie asupra malului turcesc din localităţile Zimnicea, Calafat, Izlaz şi Turnu Măgurele. Cu toate acestea, ruşii nu acceptau trecerea armatelor române la sudul Dunării. La 7 iulie, ruşii au început asediul Plevnei, cea mai puternică cetate otomană. După 12 zile pierderile erau uriaşe, iar cetatea părea de neînvins. Atunci marele duce Nicolae, comandantul armatei ruseşti, a trimis regelui Carol I o telegramă care solicita intervenţia trupelor române la sudul Dunării, spunând:  Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci joncţiune, demonstraţie şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţia aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.

Carol I a acceptat trecerea armatei române şi a preluat comanda trupelor ruso-române care asediau Plevna. El era asistat de generalul rus Pavel Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat. Asediul Plevnei  a durat din 7 iulie (armata română a ajuns în 26 august) până în 28 noiembrie 1877. Trupele române numărau 43000 de soldaţi şi aveau 110 de tunuri, cele ruseşti 52000 de soldaţi şi 316 tunuri, iar trupele otomane aveau între 40000 şi 50000 de ostaşi şi 100 de tunuri. Sistemul întărit de la Plevna avea 14 redute (fortificaţii în formă poligonală) şi avea o lungime de circa 40 de km. Comandantul trupelor turceşti din cetate era Osman Paşa. La 29 august, pe o ceaţă densă, armatele ruso-române au început al treilea atacat asupra Plevnei, din trei direcţii. 

 B. II. Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:- separaţia puterilor în stat,- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist,  încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest model de regim politic a generat bunăstare în Occident.

2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici. Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din 1866, cu oconstituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti. Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănescdeoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist  a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social Democrat). Minorităţile naţionalemaghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide. 

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă dreaptăLegiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

3. Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;  existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului; realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o

imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în

proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi. 

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*.  Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită  politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin  (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).  Caracteristicile ideologiei comuniste:Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea (proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).

O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus  trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.

Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.

Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte

din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci). Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului, Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane). 

libertatea presei a fost desfiinţată; băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului; ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi; toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953) În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului  Comunist, a instaurat un regim de  teroare nemaiîntâlnit.  Practici totalitare staliniste:Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi. Controlul riguros al statului asupra economiei.

În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind trecut în proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.

În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate. 

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era  singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în

partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale. Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.   Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

C. III. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi dizidenţă anticomunistă

1. România postbelică. Tranziţia spre comunism (1944-1947)

În 1941-1944 România, condusă dictatorial de mareşalul Ion Antonescu, a participat la cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania, împotriva Naţiunilor Unite (Marea Britanie, S.U.A., U.R.S.S. etc.). La 23 august 1944,  regele Mihai a organizat o lovitură de stat prin care l-a arestat pe mareşalul Antonescu (pentru că refuza trecerea imediată a României de partea Naţiunilor Unite) şi a numit un nou guvern, condus de generalul Sănătescu. Lovitură de stat a fost sprijinită de principalele partide democratice ale ţării, P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. dar şi de Partidul Comunist. Aceste partide au format noul guvern. Comuniştii aveau un singur ministru, Lucreţiu Pătrăşcanu. Totodată România a ieşit din războiul alături de Germania, aliindu-se Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, când armata sovietică a pătruns pe teritoriul românesc s-a comportat ca o armată de ocupaţie. Regele şi oamenii politici români doreau revenirea la regimul democratic, dar foarte curând s-a dovedit că acest lucru este imposibil atâta timp cât armata sovietică se afla în România.

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost:

Ocuparea teritoriului României de către armata sovietică la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.  Marea Britanie şi S.U.A. şi-au dat acordul tacit ca pe teritoriile ocupate de Armata Roşie (armata sovietică) să lase libertate de acţiune sovieticilor. A existat chiar o înţelegere secretă între I. V. Stalin, conducătorul U.R.S.S, şi W. Churchill, primul ministru britanic, rămasă în istorie sub numele de Acordul procentajelor, în care cei doi lideri împărţeau sferele de influenţă în Europa între capitalism şi comunism. Astfel, România intra în proporţie de 90% în sfera sovietică. Alte ţări precum Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovaci se aflau tot în sfera de influenţă sovietică, dar în procente mai mici. Realitatea a fost că în toate statele ocupate de armata sovietică s-a instaurat regimul comunist, prin falsificarea alegerilor parlamentare.

Tratatul de pace dintre România şi Naţiunile Unite (1947) nu a recunoscut cobeligeranţa (participarea la război) României alături de Naţiunile Unite şi a obligat România să plătească o imensă datorie de război faţă de U.R.S.S. Acest fapt a accentuat dependenţa ţării noastre faţă de Rusia sovietică.

Presiunile făcute de sovietici pe plan intern, pentru a aduce Partidul Comunist la putere: numirea unor miniştrii comunişti, apoi numirea unui şef de guvern comunist (1945, Petru Groza) şi, în final, falsificarea alegerilor din 1946.

Eliminarea forţelor democratice din România: dezbinarea şi în final desfiinţarea partidelor democratice, înlăturarea regelui Mihai (1947).

Evenimentele care i-au adus la putere pe comunişti s-au succedat foarte rapid. În 1944, Partidul Comunist a participat în guvern cu un ministru, apoi cu şapte, în 1945 regele a fost obligat de sovietici să numească un guvern comunist sub conducerea lui Petru Groza. În 1946 comuniştii au falsificat alegerile parlamentare. În 1947 guvernul a eliminat toate partidele de pe scena politică a ţării şi l-a obligat pe rege să abdice. În 1948 România a ajuns o republică la conducerea căreia se afla un partid unic.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Instaurarea regimului comunist în România: 1944-1947După înlăturarea lui Antonescu, guvernul, alcătuit din reprezentanţii tuturor partidelor, a fost condus de generalul Sănătescu. Primul guvern Săntescu nu avea decât un ministru comunist. Autorităţile sovietice de ocupaţie au făcut presiuni pentru remanierea guvernului prin numirea a şapte miniştri comunişti. Aceştia controlau, între altele, ministerele cheie Justiţie şi Telecomunicaţii şi postul de vicepremier. Sănătescu şi-a dat demisia datorită faptului că ruşii se amestecau în guvernarea României. Regele a numit un nou premier, pe generalulRădescu. Aici comuniştii controlau şi mai multe ministere, dar ruşii doreau un guvern cu premier comunist. Comuniştii au început să facă tot felul de presiuni asupra guvernului: au organizat demonstraţii de stradă şi greve muncitoreşti, au înlocuit abuziv prefecţii şi primarii consideraţi reacţionari, au atacat în presă în mod vehement tot ceea ce reprezenta trecutul interbelic. 

Pentru a grăbi instaurarea unui guvern comunist, Stalin l-a trimis în România pe adjunctul ministrului de externe, Andrei Vâşinski. Acesta folosea un ton brutal, fără să respecte eticheta diplomaţiei (lovea cu pumnul în masă, trântea uşi, folosea un ton inadecvat în faţa regelui). El i-a cerut regelui să formeze un guvern condus de dr. Petru Groza (conducătorul Frontului Plugarilor, partid aliat al comuniştilor). Când regele a refuzat, i-a dat un ultimatum de 2 ore pentru a-l demite pe Rădescu, explicându-i că în caz de refuz România nu se va mai găsi printre statele independente. Astfel a fost instaurat, la 6 martie 1945, primul guvern comunist condus de dr. Petru Groza.

Guvernul Groza a eliminat din viaţa publică pe cei care se opuneau comuniştilor. Regele, în semn de protest, a refuzat să semneze actele emise de guvern, intrând în aşa-numita grevă regală (august 1945). Acest eveniment nu a avut consecinţe importante deoarece comuniştii au pus în aplicare hotărârile guvernului chiar dacă nu erau semnate de rege. Singura consecinţă concretă a fost condiţionarea de către S.U.A. şi Marea Britanie a includerii în guvern a doi miniştrii din partea opoziţiei. În 19 noiembrie 1946 au fost organizate alegeri parlamentare. Pentru a simula democraţia, Partidul Comunist a făcut o alianţă cu mai multe partide mici, care se aflau în orbita sa, şi cu Partidul Social Democrat, formând Blocul Partidelor Democrate (B.P.D.). Propaganda comunistă, care a fost realizată din fondurile statului, era foarte agresivă: broşuri, foi volante, afişe, caricaturi tipărite. Peste tot se spunea că B.P.D. va câştiga alegerile cu 80% din voturi. Campania electorală şi alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de violenţe, create de detaşamente ale B.P.D.: opozanţii au fost adesea bătuţi în timpul campaniei electorale şi împiedicaţi să participe la întruniri, s-au făcut presiuni asupra alegătorilor, au fost împiedicate unele persoane să voteze, unele secţii de vot s-au închis înainte de termenul legal, s-au fraudat masiv alegerile prin introducerea de buletine false, după numărătoarea voturilor s-au întocmit procese verbale în alb de către preşedinţii Comisiilor Electorale Judeţene, care fuseseră mituiţi cu sume uriaşe de bani. Rezultatele oficiale arătau că alegerile au fost câştigate de B.P.D. cu 68,7% şi că P.N.Ţ. avea 12,7%, iar P.N.L.  3,7%. Adevărul, descoperit după cercetarea arhivelor în anii '90, a fost că P.N.Ţ. a câştigat de fapt, iar comuniştii au publicat rezultatele invers. Nu se cunosc exact procentele obţinute, dar se ştie că au câştigat ţărăniştii din mai multe tipuri de surse: din localităţile de unde s-au păstrat rezultatele, din documentele confidenţiale întocmite de comunişti pentru ca să ştie care era susţinerea lor reală.

În 1947 mai mulţi membrii ai P.N.Ţ au încercat să părăsească ţara pentru a merge în Occident să explice adevărata stare a lucrurilor din România. Ei au fost arestaţi în comuna Tămădău, când erau pe punctul de a se îmbarca într-un avion particular, şi acuzaţi de spionaj. Apoi a fost arestată întreaga conducere a P.N.Ţ., iar partidul a fost interzis. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au primit pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, deşi nu au avut nici un amestec în încercarea de emigrare a acelor membrii. La scurt timp P.N.L. s-a autodizolvat. La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost obligat să abdice, iar România a fost declarată republică.

2. Regimul comunist în România (1948-1989)

Regimul comunist din România a avut două etape: cea a regimului stalinist, când la conducere s-a aflat Gh. Gheorghiu Dej, şi cea a regimului naţionalist-comunist, condus de Nicolae Ceauşescu. a. Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)    Regimul de tip stalinist este o formă de comunism foarte dur, asemănător cu cel instaurată de Stalin în U.R.S.S. El se caracterizează prin dictatura şefului partidului care elimină prin forţă toţi adversarii sau potenţialii adversari politici cu ajutorul poliţiei politice, represiunea dură a oricărei forme de protest în rândul populaţiei (deportarea, folosirea torturii, falsificarea probelor la procese etc.), planificarea foarte rigidă a economiei etc.

Partidul Comunist Român s-a înfiinţat în 1921, prin despărţirea de socialişti. El a fost scos în afara legii deoarece dorea desfiinţarea României Mari, pe motivul că este stat imperialist. Partidul Comunist a avut, până în 1944, sub 1000 de membrii, fiind compus din două aripi: aripa

internă, a comuniştilor din ţară care se aflau majoritatea în închisoare (în urma grevelor din 1933) şi aripa externă, a comuniştilor care activau în U.R.S.S. (mulţi dintre ei erau evrei, ruşi sau de altă etnie decât cea română). Din aripa internă făceau parte Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Din aripa externă cei mai marcanţi membri au fost Ana Pauker (devenită ministru de externe), Vasile Luca, Emil Bodnăraş.  Ascensiunea lui Dej în fruntea partidului şi eliminarea adversarilor.În 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în funcţia de secretar general al Partidului Comunist (adică preşedinte de partid). Partidul se va numi Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) întrucât fuzionase cu P.S.D. (de fapt socialiştii fuseseră obligaţi să fuzioneze), devenind astfel partid unic. Pentru a nu fi concurat de alţi colegi de partid, Dej a trecut la eliminarea progresivă a celor mai importanţi membrii ai conducerii. Lucreţiu Pătrăşcanu, printre puţinii intelectuali din partid, a fost arestat în 1948, condamnat la moarte şi executat în 1954. În 1952 Dej a eliminat şi aripa externă, dar şi alţi lideri care-l incomodau. El i-a acuzat pe fiecare de abuzuri în funcţiile deţinute în partid sau în stat, obţinând excluderea lor din partid sau eliminarea din conducere. Cel mai dur tratament a fost aplicat fostului ministrul de finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi condamnat la închisoare pe viaţă. În 1952 Dej a preluat şi funcţia de prim-ministru, astfel că a devenit cel mai important om din partid şi din stat.Principalele măsuri politice, economice şi culturale din timpul regimului Dej:

D. III. România în perioada „Războiului rece”

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, relaţiile internaţionale au fost dominate de un conflict ideologic, numit „Războiul rece”, dus între două blocuri politice: S.U.A. şi statele democratice, pe de o parte, şi U.R.S.S. şi statele comuniste pe de altă parte. Perioada de desfăşurare este 1946-1991 (începe după terminarea celui de-al Doilea război mondial şi se încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S.) În 1946 se vorbea deja despre împărţirea lumii în două tabere, lumea comunistă, încătuşată, şi lumea liberă şi despre o cortină de fier, care desparte estul şi vestul. Numele război rece vine de la faptul că relaţiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a se ajunge la o confruntare militară directă.

Cele două superputeri care au dominat relaţiile internaţionale, S.U.A. şi U.R.S.S., au folosit în acest conflict toate resursele, economice, politice şi culturale pentru a-şi învinge adversarul. Războiul rece s-a purtat pe multiple planuri, de la diplomaţie şi spionaj până la competiţiile sportive şi cucerirea spaţiului cosmic. În relaţiile internaţionale cele două state au susţinut armat şi diplomatic diverse conflicte militare cum au fost: războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă şi Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam, conflictul israeliano-arab, unde S.U.A. a susţinut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe. Cea mai gravă criză a Războiului rece a fost criza cubaneză din 1962. Atunci U.R.S.S. a încercat să-şi plaseze în Cuba nişte rachete care puteau ţinti pe teritoriul american. Preşedintele S.U.A., J. F. Kennedy, a cerut retragerea bazelor rachetelor, ameninţând U.R.S.S. Atunci lumea a avut impresia că se află în preajma unui război atomic. Dar Kennedy şi Hruşciov au rezolvat conflictul pe cale diplomatică.

Cele două tabere şi-au creat organizaţii economice şi militare pentru a se apăra mai eficient de adversari. În 1947S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru redresarea ţărilor europene după război, numit Planul Marshall.Stalin a refuzat acest ajutor şi a obligat statele comuniste să facă acelaşi lucru, considerându-l o încercare a americanilor de control asupra statelor care primesc banii lor. Statele comuniste şi-au creat, ca o reacţie la planul Marshall, propria organizaţie economică: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acesteia, făceau schimburi de produse de la alimente până la maşini şi utilaje. Fiecare

dintre cele două tabere şi-a creat şi propria organizaţie militară: NATO (1949) ţările capitaliste şi Pactul de la Varşovia  (1955) ţările comuniste europene.

Politica externă românească în perioada regimului Dej (1948-1965)În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie deoarece a adoptat poziţia sovietică în toate problemele de politică internaţională: a fost membră fondatoare a CAER-ului şi a Pactului de la Varşovia, a susţinut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut această superputere chiar şi cu statele comuniste: Iugoslavia şi Ungaria. Iugoslavia, condusă de Tito, adoptase o poziţie de nealiniere la politica sovietică, refuzând să facă parte din alianţele conduse de U.R.S.S. În conflictul Tito-Stalin, Dej l-a susţinut activ pe Stalin. Cel mai important sprijin pe care l-a acordat România sovieticilor a fost pentru înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria din 1956. O consecinţă a acestui eveniment a fost retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. Vedeţi şi paragraful despre relaţiile lui Dej cu U.R.S.S. din lecţia despre regimul comunist în România.În anii ’60 regimul politic de la Bucureşti se distanţează de U.R.S.S. atât în plan intern cât şi în plan extern: România a început o colaborare economică importantă cu Iugoslavia (construcţia hidrocentralei Porţile de Fier). În 1964, la o întrunire a Partidului Muncitoresc Român, s-a respins în mod oficial o propunere făcută de sovietici (planul Valev) pentru ca sudul României să facă parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei şi sudul U.R.S.S. Aceasta ar fi dus la încetinirea ritmului dezvoltării industriei româneşti. Politica externă românească în perioada regimului Ceauşescu (1965-1989).

C. III. Construcţia democraţiei postdecembriste

Context internaţional al prăbuşirii regimului comunist. În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est. Acest proces a fost favorizat de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –restructurare) introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând cu 1985.

În anii '80 a devenit evident că regimurile comuniste au eşuat din punct de vedere economic din cauza controlului excesiv al statului asupra economiei. Gorbaciov a încercat prin perestroika să corecteze sistemul politic şi economic comunist: a introdus proprietatea privată limitată asupra pământului şi a permis apariţia unor mici întreprinderi private. Cea mai importantă schimbare a fost însă revenirea la libertatea de expresie (glasnost – transparenţă) prin încurajarea dezbaterilor publice. Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin politica sa de colaborarea cu preşedinţii americani. Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a câştigat un prestigiu internaţional imens. În 1990 a primit premiul Nobel pentru pace, ca recunoaştere în lumea occidentală a eforturilor sale. Pe plan intern însă, Gorbaciov a devenit prea reformator pentru comuniştii conservatori şi prea conservator pentru cei care doreau un regim total democratic. El nu a dorit prăbuşirea regimului comunist, ci corectarea lui, dar regimul comunist nu putea exista decât în măsura în care partidul controla strâns toată societatea. Gorbaciov şi-a dat seama în final că politica sa duce la prăbuşirea comunismului şi a acceptat resemnat acest lucru. În 1991 U.R.S.S. s-a destructurat, prin proclamarea independenţei mai multor republici sovietice, iar el a demisionat.În anii '80, Gorbaciov a încurajat politica de reforme în toate statele comuniste. Politica reformelor a deschis drumul către democraţie. În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere (în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată, Bulgaria).

Prăbuşirea comunismului în România. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice schimbare de structură. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în anii '80 imaginea sa era a unui dictator nemilos care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai decent.În decembrie 1989 au izbucnit manifestaţii de stradă împotriva lui Ceauşescu şi a regimului comunist, mai întâi la Timişoara (16 decembrie) şi apoi la Bucureşti (21 decembrie) dar şi în alte oraşe. Armata şi securitatea au tras în demonstranţi, producând peste 1000 de victime. În ziua de 22 decembrie Ceauşescu a părăsit Bucureştiul. El a pierdut susţinerea armatei şi a securităţii. România a fost singura ţară din Europa de est în care prăbuşirea comunismului s-a produs violent.

Revenirea la democraţie.   După fuga lui Nicolae Ceauşescu, s-a format un organism revoluţionar cu rol executiv numit Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist care era considerat dizident. În 31 decembrie, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism. Astfel, în ianuarie 1990 au reapărut PNL şi PNŢ, la iniţiativa unor membrii ai acestora din anii '40. Dar în lunile următoare sunt înfiinţate un număr mare de partide de toate coloraturile politice. De asemenea, FSN se transformă în partid politic. În mai 1990 au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câştigate de FSN şi Ion Iliescu.Un rol important în construcţia regimului democratic l-au avut organizaţiile non-guvernamentale care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, ale minorităţilor sau categoriilor defavorizate, pentru libertatea cuvântului, sau au avut iniţiative importante în organizarea unei societăţi democratice. Una dintre cele mai importante a fost Alianţa Civică, alcătuită din numeroşi oameni de cultură recunoscuţi ca luptători anticomunişti.

Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituţie adoptată în 1991. În 1992 au loc alte alegeri, de data aceasta într-un regim constituţional, nu într-unul de provizorat. Ele sunt câştigate tot de Ion Iliescu şi formaţiunea sa politică numită atunci, FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale).Un alt rol important în susţinerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea privată în agricultură (familiile care au fost deposedate în anii '60 au primit din nou loturile agricole în 1990) şi în industrie (aici privatizarea s-a făcut cu dificultăţi şi cu pierderi economice uriaşe.

Partidele politice. Cele mai importante schimbări pe scena vieţii politice în primii ani de după 1989 au fost legate de transformările în cadrul FSN. După ce Iliescu este ales preşedinte al României, şeful FSN devine primul ministru Petre Roman. În 1991 premierul Roman a pierdut susţinerea politică a lui Ion Iliescu şi a fost demis. În 1992 oamenii politici din jurul lui Ion Iliescu se desprind din FSN şi alcătuiesc un nou partid politic, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). 

În 1993 FSN şi-a luat numele de Partidul Democrat (PD). Partidul Democrat a fost condus de Petre Roman până în 2001 şi apoi de Traian Băsescu, până la alegerea sa ca preşedinte, în 2004. În 2007, Partidul Democrat s-a unificat cu o aripă a PNL şi a format Partidul Democrat Liberal (PDL). Acest partid s-a aflat la guvernare în 1996-2000 împreună cu Partidele care au alcătuit Convenţia Democrată, în 2004-2005 împreună cu PNL şi în 2008. Iniţial a fost un partid de centru stânga, iar în 2004 a devenit de centru dreapta, prin modificarea doctrinei sale. FDSN, devenit în 1993 Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), s-a unificat în 2001 cu un alt partid socialist (PSDR) şi şi-a schimbat numele în Partidul Social Democrat (PSD). Această unificare a avut scopul ca partidul să fie primit în Internaţionala Socialistă, o alianţă a

partidelor socialiste din întreaga lume. Vechiul PSDR era considerat de socialiştii europeni un urmaş al Partidului Comunist şi deci un partid nedemocratic. Până în 2004 la conducerea sa au fost Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acest partid s-a aflat la guvernare în 1992-1996, 2000-2004.

Partidul Naţional Ţărănesc a fost reînfiinţat de către Corneliu Coposu, lider ţărănist de marcă din perioada interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu,  care a stat în închisorile comuniste. Un alt lider important al partidului în anii '90 a fost Ion Raţiu, fost exilat politic în Anglia. În 1995 Corneliu Coposu a murit, iar partidul nu a mai găsit un lider de valoare. PNŢ şi-a luat numele de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD) pentru a putea face parte din Partidul Popular European, o alianţă a partidelor de centru dreapta cu ideologie bazată pe valorile creştinismului. PNŢCD a fost principala formaţiune politică din cadrul alianţei CDR aflată la guvernare în perioada 1996-2000. Partidul Naţional Liberal  a fost reînfiinţat de către Radu Câmpeanu, lider al tineretului liberal în perioada interbelică, fost deţinut politic în închisorile comuniste şi exilat politic în Franţa. Alţi lideri politici importanţi, care s-au aflat la conducerea partidului au fost Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan, Călin Popescu Tăriceanu. PNL a fost al doilea partid politic din CDR, aflându-se în acest context la conducerea ţării în 1996-2000, în 2004 s-a aflat la conducere în alianţă cu PD apoi singur, până în 2008.

UDMR, partidul minorităţii naţionale a maghiarilor a fost o altă organizaţie politică importantă care a câştigat constant în alegeri 6-7% din procentele electoratului. UDMR a participat la toate guvernările din România începând cu 1996.

Alternanţa la putere la conducerea României.   În perioada 1990-1996 scena vieţii politice româneşti a fost dominată de Ion Iliescu şi gruparea politică din rândul căreia provenea (PDSR, în toate variantele sale). În 1996 alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu, susţinut de o alianţă de partide numită Convenţia Democratică din România. CDR era alcătuită din PNŢCD, PNL, UDMR şi alte partide mai mici). CDR s-a confruntat cu grave probleme economice, aşa că în 2000 alegerile au fost câştigate din nou de PDSR şi Ion Iliescu. În 2004 Traian Băsescu a devenit preşedinte al Românie, sprijinit de o alianţă a partidelor PD şi PNL.

B. III. Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei. În contextul revenirii României la pluripartidism, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului democratic. 

Mongolii. Tătarii

Tătarii sunt originari din nordul-estul Mongoliei, trăind, la începutul evului mediu între lacul Baikal şi deşertul Gobi. Unii istorici susţin că ei fac parte din familia popoarelor mongole, iar alţii consideră că sunt de neam turcic. Triburile tătare se războiau între ele şi ajungeau să se cucerească unele pe altele, alcătuind confederaţii mari numite ulus. Aristocraţii triburilor se numeau noioni. Conducătorul unei uniuni de triburi, hanul, era ales în mod democratic de delegaţii clanurilor într-un mare sfat numit kurultai. Tătarii şi mongolii aveau ca zeu suprem pe Tanri, zeul atotputernic al cerului. În secolul VIII tătarii trăiau între  mai multe triburi de mongoli. La sfârşitul secolului XII, triburile lor au fost cucerite de conducătorul mongol Temugin (Ginghis Han), iar tătarii au fost integraţi în armata şi administraţia imperiului marelui cuceritor mongol. În perioada 1195-1205, Temugin a unificat sub conducerea sa toate triburile mongolo-tătare, iar în

1206 toţi nobilii triburilor cucerite l-au proclamat han la kurultai-ul de pe râul Onon. Temugin a impus un cod de legi foarte sever, numit Yasa, care a devenit celebru pentru că toţi cei care îl încălcau erau aspru pedepsiţi. Aşa a început epopeea celui mai mare imperiu cunoscut în istorie, care se întindea de la marea Chinei până la gurile Dunării şi de la marginea Siberiei la Golful persic şi Oceanul Indian. Întemeietorul acestui imperiu,Temugin, numit apoi Ginghis Han (1206-1227) este cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor. În campaniile sale militare, Ginghis Han s-a bazat pe credinţa şi vitejia a patru mari comandanţi militari supranumiţi cei patru lupi cu colţi de fier: Kubilay, Djelme, Djebe şi Subotay şi pe fii săi Djuci, Djagatay şi Ogoday.

Ginghis Han a început campaniile sale de cucerire prin atacuri pustiitoare asupra Chinei, distrugând în 1215 oraşul Pekin, pe care mongolii l-au devastat timp de o lună. O parte din nordul Chinei a fost cucerit după războaie care au durat 7 ani. Expansiunea a continuat prin cucerirea Imperiului Horezmului (1218-1220), care cuprinde atunci teritorii de azi ale Iranului, Irakului, Uzbekistanului,Turkmenistanului, Kazahstanului şi Afganistanului. Capitala sa era Samarkand, unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii medievale. Acest imperiu cu populaţie de religie islamică era condus de sultani dintr-o dinastie de origine turcă, fiind foarte prosper datorită drumurilor comerciale care îl străbăteau şi atelierelor meşteşugăreşti vestite. Horezmul a fost atacat de o armată mongolă de 200000 de oameni, iar pentru cucerirea cetăţilor s-au folosit arme de asediu (de exemplu, pentru cetatea Nişapur au fost utilizate 3000 de baliste, 700 de maşini de lansat vase cu petrol, 4000 de scări şi 2500 de roabe de transportat piatră). Tătarii au comis atrocităţi înfiorătoare pentru a descuraja orice rezistenţă a populaţiei în faţa cuceririlor şi orice revoltă ulterioară. Cetatea Otrar, care a rezistat unui asediu de 5 luni, a fost rasă de pe faţa pământului, iar guvernatorului ei, luat prizonier, i s-a turnat plumb topit în ochi şi urechi. În toate cetăţile care au opus rezistenţă populaţia a fost masacrată. De exemplu, populaţia din Balkhul a fost spânzurată după ce oraşul a fost cucerit, fiind cruţaţi doar 400 de meşteri iscusiţi. Locuitorii luaţi prizonieri din diverse teritorii erau trimişi în faţă la asedii şi erau puşi la munci istovitoare. În 1223 a început pătrunderea în zonele locuite de ruşi, prin cucerirea cnezatului Kievului. Trei comandanţi luaţi prizonieri au suferit o moarte groaznică: au fost întinşi pe pământ, iar tătarii au dansat pe ei, serbându-şi victoria. 10000 de locuitori din Novgorod şi Sviatopol au fost decapitaţi.  În 1227 Ginghis Han a murit, iar la ceremonia de comemorare din 1229 au fost sacrificate 40 dintre cele mai frumoase fete din familiile nobiliare şi cei mai iubiţi cai ai lui, pentru a-l servi pe han în lumea de dincolo.

Ginghis Han a fost urmat la conducere de fiul său, Ogoday (1229-1241), după doi ani de conflicte între succesori. El s-a ocupat mai întâi de organizarea uriaşului său imperiu, pe care l-a împărţit în districte impozabile. Războaiele de cucerire au continuat, cel mai important comandant care a dus la îndeplinire dorinţele hanului a fost Batu. În 1236 Rusia a fost din nou invadată. Populaţia din Vladimir, adunată în biserică a fost arsă cu tot cu edificiul religios după asediul oraşului, din 1238.

În 1240 s-a dat ordin pentru cucerirea Ungariei şi Europei centrale, astfel s-a ajuns la marea invazie mongolă din 1241. Atacul s-a produs pe trei direcţii, cu trei armate:  armata de nord, condusă de Baidar, Saiban şi Kaidu, armata de centru, armata principală, condusă de Batu şi Subotay şi armata de sud condusă de Kadan, Buri şi Bugeac. Armata de nord a devastat Polonia, Prusia, Cehia şi mai multe teritorii germane ajungând până în Saxonia. Singura oaste care a încercat o rezistenţă, compusă din 30000 de polonezi, germani, cavaleri templieri şi teutoni a fost nimicită în întregime. Armata de sud a devastat în lung şi în lat teritoriile viitoarelor state Moldova şi Ţara Românească, apoi a pătruns prin trecătorile Carpaţilor în Transilvania. Oraşul Sibiu şi mănăstirea ordinului Cistercian de la Cârţa au fost distruse. Prezenţa tătarilor în Carpaţii Meridionali este atestată şi de numele a numeroase văi, cheiuri şi vârfuri muntoase

numiteale Tătarului. De exemplu, pe valea Ialomiţei, se găsesc: Cheile Tătarului, Colţii Tătarului, Munţii Tătarului, Valea tătarului, Peştera Tătarului, culminând cu masivul Bucegi, care ar putea fi amintirea comandantului Bugeac. Coloanele tătărăşti s-au întâlnit în faţa Budei cu cele conduse de Batu şi Subotay. Bătălia cu ungurii a  avut loc la 17 martie: armata maghiară abia adunată a fost distrusă prin încercuire, iar resturile sale urmărite pentru nimicirea totală. Rege Ungariei, Bela al IV-lea, a reuşit să scape, urmând o potecă lăturalnică însoţit doar de câţiva credincioşi, ajungând apoi pe coasta Dalmaţiei. Coloanele tătare care l-au urmărit pe regele maghiar au ajuns astfel să prade Croaţia. Alte coloane plecate de la Buda au ajuns aproape de Viena. Salvarea Europei a venit datorită unui eveniment neprevăzut care i-a făcut pe toţi tătarii să se retragă: moartea hanului tătar Ogoday. Toţi nobilii tătari trebuia să ajungă de urgenţă la Karakorum, capitala statului, pentru a alege noul han. 

Puterea mongolilor şi a tătarilor s-a bazat pe o organizare foarte eficientă şi o disciplină de fier. Armata era împărţită în unităţi de 10, 100, 1000 şi 10000 de soldaţi; fiecare unitate militară avea asociată şi populaţia civilă corespunzătoare, alcătuind un ulus. Fiecărui ulus îi corespundea un teritoriu unde îşi ducea existenţa. Comandantul unei regiuni dădea ordin unde să se aşeze fiecare ulus, în cazul în care triburile se deplasau. Ierarhia socială era organizată după un sistem piramidal, cu nobili seniori, numiţi noyon, şi nobili vasali, numiţi nököt. Fiecare noyon avea ceata lui de oameni, care creştea constant dacă noyonul respectiv îşi dovedea vitejia pentru că o mulţime de cavaleri veneau să-i ofere serviciile lor. După cucerirea unei regiuni, aceasta era administrată de agenţi politici şi fiscali numiţi baskaki, care aveau puteri nelimitate în teritoriul lor şi adesea ordonau masacre ale populaţiei locale în caz de cea mai mică revoltă. După un timp oarecare, garnizoanele tătare erau în majoritatea lor retrase şi erau numiţi dintre băştinaşi conducători de zonă. Dacă populaţia nu se revolta şi îşi plătea impozitele, putea să trăiască în pace, fără amestecul mongolilor în treburile cesteia. Cei care luau dări peste ceea ce se cuvenea conform ordinelor hanului, erau pedepsiţi. O istorioară celebră spune cum un soldat a fost pedepsit cu moartea de către Monghe Han pentru că luase o căpăţână de usturoi din grădina unui ţăran.

Dealtfel, în perioada stăpânirii mongole în Asia s-a dezvoltat foarte mult comerţul pentru că toţi negustorii puteau călători în siguranţă pe drumuri de lungimi considerabile cu frecvente locuri de popas, numite mizil. De asemenea, la 25-30 de mile se găseau staţii de poştă cu 400 de cai, dintre care 200 gata înşeuaţi şi 200 la iarbă (în principal, pentru nevoile armatei). Aici existau case de oaspeţi numite odale unde călătorii găseau un aşternut. Pe marginea drumurilor au fost plantaţi pomi, de o parte şi de alta, o inovaţie în istoria comunicaţiilor terestre. De asemenea, hanii mongoli au emis hârtie-monedă unică în tot imperiul, ceea ce a facilitat tranzacţiile comerciale, şi au creat un sistem unic de măsuri şi greutăţi. Un alt exemplu prin care mongolii îşi arătau respectul pentru populaţia cucerită a fost faptul că prinţii ţărilor supuse participau la kurultai-ul pentru alegerea hanului.  Soldaţii mongoli erau cei mai disciplinaţi şi mai bine pregătiţi pentru că în caz de încălcare a ordinelor îi aştepta o singură pedeapsă: moartea. Fiecare cavaler trebuia să vină cu armura proprie, alimente pentru un timp, un arc, 30 de săgeţi, o tobă, un scut; doi cavaleri trebuiau să aducă 10 oameni luptători, un cort, două lopeţi, un târnăcop, o seceră, un ferăstrău, un topor, o secure, o sută de arcuri, o frânghie, un ceaun şi diferite alte lucruri necesare într-o campanie. La inspecţie, dacă cei mobilizaţi nu aveau cele cerute, erau decapitaţi pe loc. Fiecare soldat trebuia să aducă alimente gata pregătite care să-i ajungă10 zile pentru ca în primele zile ale războiului conducerea să nu se îngrijească de hrană. După aceea se foloseau două metode de aprovizionare a trupelor: ori erau prădate ţinuturi noi, ori erau cumpărate produse de la negustorii care însoţeau hanul (în jurul acestuia erau create adevărate târguri mobile). Ca arme, mongolii

aveau tolba cu săgeţi şi o sabie cu vârful curbat mult, folosită şi la agăţarea duşmanului în timpul luptei. În asedii, puneau înainte femei, bătrâni şi copii luaţi prizonieri de la populaţia locală, demoralizând astfel pe cei care doreau să opună rezistenţă. 

După moartea lui Ginghis Han, administraţia imperiului a fost împărţită între cei patru fii ai lui: Djuci,  Ogoday, Djagatay şi Tuluy. Ogoday a devenit şi mare han, reuşind să extindă stăpânirea în China. Cel mai important dintre urmaşii lui Ogoday a fost Kubilay (1260-1294), în timpul căruia au fost cucerite noi teritorii în Asia, între care China de Sud şi Coreea. Capitala statului a devenit Pekin. Chinezii s-au eliberat de sub stăpânirea mongolă în 1368.  În Asia centrală, Urmaşii lui Djagatay, mort în 1242, au început certuri imediat după moartea sa; teritoriul a fost împărţit în mai multe ulusuri independente. Aici a apărut un mare conducător abia în 1370, Timur Lenk (Timur Cel Şchiop), într-un teritoriu, Transoxiana, care aparţinuse cândva Horezmului. Timur Lenk (1370-1405), după mai multe fapte de vitejie, a fost proclamat de prinţii mongolo-tătari drept urmaş al lui Ginghis Han. El a creat un imperiu ce va avea capitala la Samarkand, şi a cuprins Persia occidentală, Irakul de nord, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turkmenistan, Uzbekistan, Pakistan şi nordul Indiei. Cruzimea lui împotriva populaţiei cucerite şi a inamicilor săi a devenit legendară. Timur Lenk i-a învins pe cei mai mari conducători ai vremii sale.  În 1391 el a reuşit o mare victorie împotriva lui Toktamâş, hanul Hoardei de Aur. În 1398 a cucerit oraşul Delhi şi s-a proclamat împărat al Indiei. El l-a învins pe sultanul turcilor, Baiazid, în bătălia de la Ankara (1402) cu o armată de 140000 de oameni, în timp ce turcii aveau 85000. Timur a murit în 1405, în timp ce pregătea o mare expediţie în China. După moartea sa, imperiul s-a destrămat. 

Djuci, cel mai mare fiu al lui Ginghis Han, murise înainte de moartea părintelui său, dar moştenirea a revenit copiii săi, Batu şi Orda. Teritoriul acesta a fost numit Ulusul Djuci. Batu Han (1237-1256) a organizat ulusul său, care avea centrul în Rusia, ca o mare putere care a dăinuit în timp fiind numită Hoarda de Aur (numele vine de la aur-centru, ca punct cardinal). El a ajuns cel mai puternic dintre toţi conducătorii de ulus mongoli, după marele han, şi a aşezat capitala sa pe Volga, la Sarai-Batu, oraş înfiinţat de el. Hoarda de Aur se întindea de la fluviile Sir Daria şi Ural până la gurile Dunării , iar în sud se întindea până în Crimeea  şi munţii Caucaz. Urmaşul său, Berke Han (1257-1266), a acceptat religia islamică în 1260 şi populaţia Hoardei de aur a trecut la islam. Un alt han, Ghazan, stăpânul Persiei, a trecut şi el la islam în 1295. Trecerea mongolo-tătarilor la islam a dus la apropierea lor de turci şi în timp, la adoptarea limbii turce ca limbă oficială. În 1259, sub domnia lui Berke, la moartea lui Monghe Han, imperiul mongol se destramă oficial, iar Hoarda de Aur devine cu adevărat independentă. Europenii i-au numit pe locuitorii Hoardei de Aur tătari şi nu mongoli. După moartea lui Berke, hanii nu au fost personalităţi marcante, dar în 1270 s-a afirmat generalul Noghay, care a fost adevăratul conducător al imperiului pentru 25 de ani. El s-a căsătorit cu o prinţesă bizantină şi i-a transformat în vasali pe conducătorii bulgari şi sârbi. Noghay a folosit mai puţin forţa şi mai mult diplomaţia. 

După moartea ultimului mare conducător tătar, Uzbek Han (1340) puterea Hoardei începe să decadă. În 1360 Lituania se eliberează de sub dominaţia tătară; în 1380, ruşii conduşi de cneazul Moscovei, Dimitri Donskoi îi învinge pe tătari în bătălia de la Kulikovo, fără însă a obţine eliberare definitivă a lor de sub stăpânirea tătară. Această victorie a ruşilor a arătat însă că tătarii pot fi învinşi. Rusia a devenit independentă abia în 1480, sub conducerea cneazului Ivan al III-lea. Hoarda de Aur s-a destrămat în secolul XV în mai multe hanate. Cel mai important a fost Hanatul Crimeei, creat de Hagi Ghiray, în 1420. Apoi au mai apărut şi altele, cele mai mari fiind Hanatul de Kazan şi Hanatul de Astrahan. După ce cnezatul Moscovei a devenit o mare putere, a cucerit toate hanatele. În 1475 Hanatul Crimeei a devenit vasal imperiului otoman, hanii primind titlul de mari generali în armata otomană. Acest fapt a dus la atacuri frecvente asupra

Ţărilor Române duse de tătari la îndemnul turcilor. Una dintre cele mai devastatoare atacuri făcute de tătari la îndemnul turcilor este invadarea Transilvaniei în 1656 cu o armată de circa o sută de mii de oameni condusă de Mohamed Ghiray al IV-lea.  Hanatul Crimeei a fost cucerit de Rusia în 1783.  Influenţa tătarilor în Ţările Române s-a simţit în primul rând prin numeroasele lor atacuri asupra teritoriului locuit de români. În a doua jumătate a secolului XIII, teritoriile viitoarelor state Moldova şi Ţara Românească până la Olt (Muntenia), se pare că au fost stăpânite de tătari sub acea formă indirectă, când locuitorii plăteau tribut hanilor, dar erau conduşi de către cnezi şi voievozi autonomi. După 1330 controlul tătar în ambele teritorii a dispărut, iar tătarii s-au retras la Chilia şi Cetatea Albă, de aceea teritoriul din jurul acestor cetăţi a fost numit în documentele voievozilor români părţile tătărăşti. Atacurile cele mai numeroase ale tătarilor în ţările române s-au înregistrat după 1475, când Hanatul Crimeei devine vasal Imperiului otoman, şi, adesea la cererea turcilor, ori din proprie iniţiativă, tătarii făceau ravagii în Ţara Românească şi Moldova. După astfel de atacuri, tătarii luau robi şi vite, dar distrugeau şi satele prin incendieri. Cele mai grave invazii tătărăşti au fost în timpul lui Mihai Viteazul, în Ţara Românească, în 1595 şi 1596, când tătarii au fost învinşi dar au provocat pagube imense, şi în timpul lui Vasile Lupu în Moldova, în 1660. Atacurile tătărăşti au încetat abia după cucerirea Hanatului Crimeei de către ruşi, în 1783.

Influenţa tătară s-a simţit şi altfel: românii, mai ales cei din Moldova, au împrumutat de la tătari sistemul de recrutare şi o serie de arme. De exemplu, cronicarii bizantini constată că moldovenii aveau arcul după model asiatic, cu bătaie lungă, cu săgeţi de 80-96 cm; arcurile aruncau 12 săgeţi pe minut la 220m; lancea avea vârful încovoiat, întocmai ca la tătari. Împrumuturile au fost şi la nivel de vocabular: cuvintele tolbă, buzdugan, iatagan, cazan, ceaun, harbuz, tarla, capac, butuc, capcană sunt de origine tătară. De asemenea, în Moldova şi Dobrogea se află comunităţi de tătari. Cea mai importantă comunitate tătărească se găseşte astăzi în Dobrogea. Tătarii s-au stabilit aici în perioada în care marele comandant Noghay (1280-1310) a controlat acest ţinut. În secolele XVII şi XVIII mulţi tătari din Crimeea au migrat în acest teritoriu dunărean.

Turcii. Imperiul otoman

La începutul evului mediu, turcii trăiau, organizaţi în triburi, în nordul Chinei.  În secolele VII-VIII ei au migrat spre vestul Asiei şi Europa şi s-au aşezat mai întâi pe teritoriul arabilor, în califatul de Bagdad (Irakul de astăzi). În secolul X triburile turce au fost unificate sub conducerea lui Selgiuk, formându-se statul numit al turcilor selgiucizi. În 960 turcii s-au convertit la islam, fapt ce a dat un impuls expansiunii lor. Ei au format un imperiu care cuprindea o parte a Indiei şi teritorii arabe şi bizantine din Asia. La sfârşitul secolului XI, Imperiul selgiucid a început să decadă, iar turcii şi-au creat în timp alte state.

La începutul secolului XIV s-a format un nou imperiu turc, Imperiul otoman, care  s-a aflat în continuă expansiune până în 1683 şi şi-a încetat existenţa abia în 1920. Statul otoman a fost întemeiat de emirul Osman: pe la 1290, Osman administra un teritoriu din cadrul unui sultanat selgiucid din nord-vestul Asiei Mici, dar în 1299 s-a proclamat sultan, transformând astfel teritoriul său într-un stat independent. Până la moartea sa, în 1326, el a mai cucerit o serie de teritorii turceşti şi bizantine în Asia Mică. Fiul său, Orhan I (1326-1359), a continuat cucerirea unor teritorii bizantine ajungând în Europa şi a fixat capitala statului său la Bursa (în Asia Mică). Etapele expansiunii otomanilor.  

În 1354 turcii otomani au ocupat primul teritoriu european, cetatea Gallipoli, stăpânită de bizantini (cetatea era părăsită).

Foarte important!!! Cum folosim aceste îndrumări? Îndrumările nu trebuiesc văzute ca o informaţie în plus care ne dă bătaie de cap, de aceea ele, nu se memorează, ci se citesc atent în momentul în care avem de rezolvat un subiect. Se recitesc de câte ori avem impresia că ne împotmolim la înţelegerea cerinţelor subiectelor de bacalaureat.

Îndrumări pentru analiza unor surse istorice (texte) (subiectele I şi II) Subiectele I şi II cuprind cerinţe cu privire la:

1. Stabilirea timpului în care au loc evenimentele: de obicei se cere secolul.Rezolvarea: se caută în text informaţia. De obicei se menţionează anul sau anii evenimentelor, care se transformă, de către voi, apoi  în secol, ori (mai rar), este specificat direct secolul şi se transcrie acesta.

2. Stabilirea spaţiului în care se produc evenimentele: regiunea, ţara, continentul sau partea unui continent. Rezolvarea: se transcrie din text spaţiul cerut.

3. Stabilirea subiectului istoric despre care este vorba în text sau a unei caracteristici a acestuia.Rezolvarea: de obicei se transcrie din text răspunsul exact la întrebarea cerută.

Atenţie!!! În exerciţiile în care se cere:a) precizarea unei informaţii menţionate atât în sursa A cât şi în sursa B trebuie să avem un singur răspuns care redă informaţia comună din cele două surse.b) precizarea câte unei informaţii menţionate în sursa A, respectiv în   sursa B trebuie să avem două răspunsuri, câte unul pentru fiecare sursă.

4. Menţionarea unui punct de vedere cu privire la o problemă şi susţinerea sa cu o explicaţie din text.  Rezolvarea:  se menţionează ideea cerută folosind propriile noastre cuvinte şi apoi se transcrie din text, folosind ghilimelele, paragraful pe care l-am folosit pentru a extrage acea idee.

5. Selectarea, dintr-una sau două surse, a două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.Rezolvarea: se citeşte cu atenţie textul sursei sau surselor şi se transcrie din text o informaţie cauză şi o informaţieefect.

Ca să fim siguri că informaţiile alese sunt corecte facem următorul test de control: punem informaţiile într-o construcţie de genul: Din cauză că (pentru că, deoarece) informaţia a, atunci informaţia b. Dacă rezultă un text valabil din punct de vedere logic şi istoric, atunci am oferit răspunsul corect. De exemplu: Din cauză că Ştefan cel Marea a refuzat plata tributului faţă de turci atunci el a fost atacat de o armată otomană condusă de Suleiman paşa.

Atenţie!!! În exerciţiile pentru stabilirea cauzalităţii putem întâlni două situaţii:a) Uneori informaţiile sunt aşezate în text chiar în această formă evidentă cauză-efect. În acest caz le găsim foarte uşor deoarece ne uităm după termenii care ne arată cauzalitatea, numiţi conectori: din cauză că (deoarece)- atunci(de aceea, pentru aceea).b) Alteori trebuie să descoperim noi în sursa sau în sursele citate relaţia cază-efect. În acest caz trebuie să fim atenţi să avem ca element de control şi următoarele aspecte:

- evenimentul cauză a avut loc înaintea evenimentului efect şi evenimentul efect este o urmarea logică a evenimentului cauză;- evenimentele pe care noi le găsim în relaţie cauză-efect sunt corect stabilite numai atunci când răspunsul nostru este logic şi convingător pentru oricine îl citeşte, chiar dacă nu a văzut sursa pe care am consultat-o. Pentru aceasta ne imaginăm situaţia că o altă persoană citeşte răspunsul nostru şi nu a văzut sursa istorică. Reuşeşte ea să înţeleagă ce am scris noi acolo?

Argumentarea unei afirmaţii istorice

7. Argumentarea, printr-un fapt istoric relevant, a unei afirmaţii istorice.Rezolvarea presupune realizarea unui scurt eseu despre problema respectivă, ţinând cont că faptul istoric relevant este orice informaţie istorică pe care o putem aduce în sprijinul ideii de prezentat. Pentru a fi mai uşor să înţelegem cum realizăm argumentarea luăm ca exemplu două cerinţe:

a) Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval românesc.

b) Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia un proiect politic din secolul al XIX-lea a avut un rol important în modernizarea statului.

Pentru a realiza argumentarea putem să parcurgem următorii paşi:

identificăm cei doi termeni istorici cheie (cele două aspecte istorice fundamentale) despre care trebuie să vorbim în argumentaţia cerută;

în cazul a): autonomii locale şi constituirea statului medieval românesc şi în cazul b): modernizarea statului şi proiecte politice din secolul XIX;

definim fiecare dintre cei doi termeni şi oferim informaţii despre cele două probleme istorice, pornind de la cunoştinţele dobândite în lecţiile studiate. Este bine să pornim de la problema cea mai generală spre cazul particular pentru a nu face referire la amănunte inutile. 

în cazul a) menţionăm etapele procesul de întemeiere şi cum s-a realizat acesta (aspectul general) şi apoi definim autonomiile locale şi dăm exemple de autonomii (cazul particular);în cazul b) definim modernizarea (aspectul general), apoi menţionăm mai multe proiecte politice şi ne alegem unul pentru a-l prezenta pe scurt(cazul particular);

în final redactăm o frază argumentativă care dă răspunsul exact la problema cerută, folosind conectorii cauză obişnuiţi: din cauză că, de aceea, pentru aceea şi conectorii efect: aşadar, ca urmare.

în cazul a) din cauză că autonomiile locale au fost ….atunci ele au contribuit la întemeierea statului;în cazul b) din cauză că proiectul politic x a cuprins …. atunci el a avut un rol politic în modernizarea statului. Atenţie!!!! Pentru a uşura redactarea şi lectura textului, totul trebuie scris în fraze cât mai scurte. Fiecărei probleme istorice abordate trebuie să-i acordăm una sau mai multe fraze. Nu vă grăbiţi să scrieţi totul într-un singur enunţ pentru că aceasta este calea cea mai

sigură spre eşec! Corectorii nu o să înţeleagă ce aţi vrut să spuneţi dacă aglomeraţi informaţii şi argumente de-a valma. Exerciţii rezolvate:Argumentările următoare sunt foarte lungi deoarece folosesc mai multe fapte istorice relevante, şi nu doar unul, aşa cum se cere. Am optat pentru a oferi mai multe informaţii pentru ca voi să puteţi înţelege mai bine cum să folosiţi diverse informaţii în argumentare şi apoi să le selectaţi doar pe cele pe care le reţineţi mai uşor.  De reţinut!!! Argumentarea se punctează astfel: 1punct pentru pertinenţa argumentării, 2 puncte pentru selectarea oricărui fapt istoric, 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitate (din cauză că, deoarece etc. ) şi concluzie (atunci, de aceea etc.) 1. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval românesc.  R, varianta 1: Statele medievale româneşti s-au constituit   în mai multe etape: într-o primă etapă se întemeiază autonomii locale, cnezate şi voievodate, în a doua etapă cnezatele şi voievodatele se unesc într-un singur stat, în etapa următoare se formează principalele instituţii politice.  Izvoarele istorice arată că, în teritoriul locuit de români, pentru mai multe secole, organizarea politică înainte de întemeierea statului a fost aceea a unor autonomii locale   numite cnezate şi voievodate, create prin unire mai multor sate. Spre exemplu, primele autonomii atestate documentar sunt cele din Transilvania din secolul IX, voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut  (menţionate în Cronica lui Anonymus). În Ţara Românească primele autonomii sunt atestate abia în secolul XIII, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247): voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi Ţara Severinului. În Moldova nu cunoaştem numele unor astfel de autonomii, dar tradiţia populară menţionează existenţa unor ţări, câmpuri sau codri. 

Întemeierea statului Ţara Românească s-a realizat pe la 1310, de către Basarab I, prin unificare unor autonomii locale de felul celor menţionate în documentele din secolul XIII. În Moldova, autonomiile au fost unite de Dragoş şi apoi Bogdan în perioada 1350-1364. Ţara Românească şi Moldova s-au creat ca state vasale Ungariei, apoi şi-au obţinut independenţa. În Transilvania, autonomiile locale au fost cucerite treptat de statul maghiar în secolele XI-XIII şi nu au reuşit să formeze un stat independent, dar au format un teritoriu autonom în cadrul regatului Ungariei, numit chiar voievodat. (1p pertinenţa argumentării + 2p. faptul istoric relevant)Din cauză că principala formă de organizare politică a românilor înainte de întemeierea statelor a fost aceea a autonomiilor locale, cnezate şi voievodate, iar întemeierea statului s-a realizat prin unificare teritoriilor locuite de români pe un spaţiu foarte întins (la est de Carpaţi, la sud de Carpaţi sau în interiorul arcului Carpaţilor), atunciautonomiile locale au un rol foarte important în constituirea statului medieval românesc.  (1p. conectorii cauzalităţii) 2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia participarea românilor la confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în evul mediu.