Legea lui Sapte (partea a doua)

Un studiu al structurii gamei muzicale de şapte tonuri oferă o bază excelentă pentru înţelegerea legii cosmice a octavei. Să luăm încă odată octava ascendentă, adică octava în care frecvenţa vibraţiilor creşte. Să presupunem că această octavă începe cu 1000 vibraţii/sec.

Cele doua locuri în care se produce o încetinire în progresia vibraţiilor:

Să desemnăm aceste 1000 vibraţii cu nota do. Vibraţiile cresc, adică frecvenţa lor creşte. Punctul în care frecvenţa atinge 2000 vibraţii/sec, va fi al doilea do, adică do al octavei următoare.

Perioada între un do şi do următor, adică o octavă, este divizată în şapte părţi inegale, deoarece frecvenţa vibraţiilor nu creşte uniform.

Raportul de creştere al diferitelor note, sau al frecvenţei lor de vibraţie se stabileşte astfel: dacă atribuim lui do valoarea l, atunci re va fi 9/8, mi- 5/4, fa - 4/3, sol- 3/2, la - 5/3, si- 15/8, iar do va avea valoarea 2.

Diferenţele în acceleraţia vibraţiilor, sau progresia ascendentă a notelor, sau diferenţele de ton vor fi după cum urmează:

între do şi re 9/8: l = 9/8între re şi mi 5/4:9/8=10/9între mi şi fa 4/3:5/4=16/15 creştere întârziatăîntre fa şi sol 3/2:4/3=9/8între sol şi la 5/3:3/2=10/9între la şi si 15/8:5/3=9/8între si şi do 2 :15/8=16/15 creştere întârziată din nou

Diferenţele între note, sau diferenţele de înălţime a notelor, sunt numite intervale. Vedem că în octavă există trei feluri de intervale: 9/8, 10/9 şi 16/15, ceea ce, în numere întregi, dă 405, 400 şi 384. Intervalele cele mai mici: 16/15, se găsesc între mi şi fa şi între si şi do. Acestea sunt tocmai cele două locuri de încetinire în octavă.

In legătură cu gama muzicală (de şapte tonuri) se consideră în genere că există două semitonuri între două note succesive, cu excepţia intervalelor mi-fa şi si-do, care au un singur semiton, nemaifiind şi al doilea. In acest fel se obţin douăzeci de note, dintre care opt fundamentale: do, re, mi, fa, sol, la, si, do şi douăsprezece intermediare: câte două între fiecare dintre perechile următoare: do-re re-mi fa-sol sol-la la-si şi câte una între perechile de note: mi-fa si-do

Dar în practica muzicală, în loc de douăsprezece note intermediare, sunt reţinute numai cinci, anume câte un semiton între: do-re re-mi fa-sol sol-la la-si. Intre mi şi fa şi între si şi do, semitonul lipseşte cu totul.

In acest fel, structura gamei muzicale dă o schemă a legii cosmice a "intervalelor", sau a semitonurilor ce lipsesc. Să spunem dealtfel că, atunci când se vorbeşte despre octave într-un sens "cosmic" sau "mecanic", numai intervalele mi-fa şi si-do sunt numite "intervale".

Dacă-i înţelegem sensul deplin, legea octavei ne dă o explicaţie, cu totul nouă, a întregii vieţi, a progresului şi dezvoltării fenomenelor pe toate planurile universului din câmpul observaţiei noastre. Această lege explică de ce nu există linii drepte în natură şi de asemenea de ce noi nu putem nici să gândim, nici să facem, de ce în noi totul se gândeşte, de ce în noi totul se întâmplă, şi se întâmplă în general într-o manieră contrară celei pe care noi o dorim, sau o aşteptăm. Toate acestea sunt efectul imediat şi evident al "intervalelor", sau al încetinirii în dezvoltarea vibraţiilor.

Ce se întâmplă cu precizie în momentul încetinirii vibraţiilor? Are loc o deviaţie, nu mai este urmată direcţia iniţială. Octava începe în direcţia indicată de săgeată,

dar între mi şi fa are loc o deviaţie; linia începută cu do îşi schimbă direcţia:

între fa, sol, la şi si, ea coboară făcând un anumit unghi cu direcţia sa iniţială, indicată de primele trei note. între si şi do se găseşte al doilea interval, o nouă deviere, o altă schimbare de direcţie.

La următoarea octavă deviaţia este mai accentuată, apoi şi mai accentuată, astfel încât linia octavelor ajunge să formeze un semicerc şi merge într-o direcţie opusă direcţiei iniţiale. (Fig. 15).

In dezvoltarea sa ulterioară, linia octavelor, sau linia de dezvoltare a vibraţiilor poate reveni la direcţia sa iniţială, cu alte cuvinte, ajunge să formeze un cerc complet.

Această lege demonstrează de ce nu apar niciodată liniile drepte în activităţile noastre, de ce, începând să facem un lucru, noi facem apoi un altul în întregime diferit, adesea opusul primului, deşi nu ne dăm seama şi continuăm să credem că facem acelaşi lucru pe care 1-am început.

Toate aceste fapte şi încă altele nu se pot explica decât prin legea octavei şi împreună cu o înţelegere clară a rolului şi semnificaţiei "intervalelor" care obligă constant linia de dezvoltare a forţelor să-şi modifice direcţia, să se frângă, să se curbeze, să devină "opusul ei" şi aşa mai departe.

Lucrurile se derulează întotdeauna astfel şi putem constata peste tot astfel de schimbări de direcţie. După o oarecare perioadă de activitate energică, de emoţie intensă, sau de înţelegere justă, intervine o reacţie, munca devine plictisitoare şi obositoare, se simt momente de oboseală şi de indiferenţă; în loc de a se gândi just, încep să se caute compromisuri; se suprimă sau se îndepărtează problemele dificile. Dar linia continuă să se dezvolte, deşi nu în aceeaşi direcţie ca la început. Munca devine mecanică, sentimentul, din ce în ce mai slab, coboară la nivelul evenimentelor vieţii obişnuite. Gândirea devine dogmatică, ad literam. Totul se derulează astfel un anumit timp, apoi apare din nou o reacţie, din nou o oprire, din nou o deviaţie. Dezvoltarea forţei mai poate continua, dar munca, ce fusese începută cu ardoare şi entuziasm, a devenit o formalitate obligatorie şi inutilă; numeroase elemente străine au intrat în sentiment: consideraţia, supărarea, iritarea, ostilitatea; gândirea se învârte în cerc, repetând ceea ce ştia deja, iar calea ce-o întrezărea devine din ce în ce mai neclară.

Acelaşi fenomen se repetă în toate sferele activităţii omeneşti, în literatură, ştiinţă, artă, filosofic, religie, în viaţa individuală şi mai presus de toate, în viaţa socială şi politică, putem observa constant cum linia de dezvoltare a

forţelor deviază de la direcţia de origine şi, după un timp oarecare, merge într-o direcţie diametral opusă, păstrându-şi totuşi numele iniţial. Un studiu al istoriei, făcut din acest punct de vedere, face să reiasă faptele cele mai uimitoare, pe care "omenirea mecanică" nu doreşte de loc să le vadă. Poate că exemplele cele mai frapante de astfel de schimbări de direcţie pot fi găsite în istoria religiilor, de pildă în istoria Creştinismului, dacă o studiezi fără patimă. Gândiţi-vă câte rotaţii a trebuit să facă linia de dezvoltare a forţelor pentru a se ajunge de la predicatorii iubirii din Evanghelii, la Inchiziţie; sau pentru a se ajunge de la ascetismul primelor secole, când se studia creştinismul ezoteric, la scolastica la care se calcula numărul de îngeri ce pot sta pe un vârf de ac.