Legea lui Sapte (prima parte)

O lege fundamentală a universului este legea lui şapte sau legea octavelor. Pentru a înţelege semnificaţia acestei legi, trebuie să ne reprezentăm universul alcătuit din vibraţii. Aceste vibraţii se realizează în toate felurile de materie, oricare ar fi aspectul şi densitatea lor, de la cea mai subtilă până la cea mai grosieră; ele provin din diverse surse şi merg în toate direcţiile, se întretaie, se ciocnesc, se întăresc, se slăbesc, se opresc una pe alta şi aşa mai departe.

Conform concepţiilor obişnuite din Occident, vibraţiile sunt continue. Asta înseamnă că vibraţiile sunt considerate în general ca acţionând neîntrerupt, urcând sau coborînd cât timp durează acţiunea forţei impulsului originar, care a cauzat vibraţia şi cât timp ea va învinge rezistenţa mediului în care se dezvoltă vibraţiile. De îndată ce forţa de impulsului epuizează şi rezistenţa mediului o depăşeşte, vibraţiile se amortizează şi se opresc. Dar până atunci, adică până la începerea declinului lor natural, vibraţiile se dezvoltă uniform şi gradat şi, în absenţa oricărei rezistenţe, ele se pot chiar prelungi la infinit. Astfel, una din teoremele fundamentale ale fizicii moderne este continuitatea vibraţiilor - deşi această teoremă n-a fost încă niciodată formulată precis, în afara oricărei obiecţii. Unele teorii foarte recente încep, este adevărat, s-o discute. Totuşi fizica modernă este încă prea departe de o viziune corectă a naturii vibraţiilor sau a ceea ce corespunde concepţiei noastre despre vibraţiile din lumea reală.

In această privinţă, modul de a vedea al cunoaşterii antice se opune celui al ştiinţei contemporane, pentru că pune la baza înţelegerii vibraţiilor principiul discontinuităţii. Principiul discontinuităţii vibraţiilor se poate formula astfel: caracterul necesar şi bine definit al tuturor vibraţiilor din natură, fie ele ascendente sau descendente, este de a se dezvolta în mod neuniform, dar cu accelerări şi încetiniri periodice. Acest principiu se poate formula cu o precizie încă şi mai mare, spunând că forţa impulsului de origine a vibraţiilor nu acţionează în mod uniform, ci cumva se întăreşte şi slăbeşte alternativ. Forţa impulsului acţionează iară să-şi schimbe natura, şi vibraţiile se dezvoltă regulat numai un anumit timp, care este determinat de natura impulsului, de mediu, de condiţiile înconjurătoare, etc. Dar, la un moment dat, intervine un fel de modificare : vibraţiile încetează ca să zicem aşa de a i se supune şi, pentru o scurtă perioadă de timp, se încetinesc, schimbându-şi până la un anumit punct, natura sau direcţia. De exemplu, vibraţiile ascendente, la un moment dat, încep să crească mai încet, iar vibraţiile descendente încep să scadă mai lent. După această încetinire temporară, în creştere sau descreştere, vibraţiile îşi reiau cursul anterior şi urcă sau coboară din nou regulat până ce se produce o nouă oprire în dezvoltarea lor. Sub acest aspect, este important să remarcăm că perioadele de acţiune uniformă a inerţiei acumulate nu sunt egale şi că perioadele de încetinire a vibraţiilor nu sunt simetrice. O perioadă este mai scurtă, alta mai lungă.

Pentru a determina aceste perioade de încetinire, sau mai bine zis opririle în urcarea sau coborîrea vibraţiilor, se divizează liniile de dezvoltare a vibraţiilor în secţiuni corespunzând dublării sau injumatatirii numărului de vibraţii într-un interval de timp dat.

Să ne imaginăm o linie de vibraţii crescătoare. Să le considerăm în momentul în care frecvenţa lor este 1000. După un anumit timp, numărul de vibraţii se dublează; el atinge 2000.

S-a stabilit că în acest interval, între numărul dat de vibraţii şi un număr de două ori mai mare, există două locuri în care se produce o încetinire în progresia vibraţiilor. Unul este la o mică distanţă de punctul de plecare, dar nu chiar la început, celălalt aproape la sfârşit: Aproximativ:

Legile care guvernează încetinirea vibraţiilor, sau deviaţia lor de la direcţia primară erau binecunoscute de ştiinţa antică. Aceste legi au fost încorporate într-o formulă sau diagramă care s-a conservat până în zilele noastre; în această formulă, perioada în care vibraţiile sunt dublate, era divizată în opt trepte inegale, corespunzând ratei de progresie a vibraţiilor. A opta treaptă repetă prima treaptă, cu dublarea numărului de vibraţii. Această perioadă, adică linia de dezvoltare a vibraţiilor, măsurată începând cu numărul dat de vibraţii până în momentul în care acest număr se dublează, este numită octavă, sau serie de opt.

Principiul de divizare în opt intervale inegale a perioadei, în care vibraţiile sunt dublate, se bazează pe studiul progresiei neuniforme a vibraţiilor în întreaga octavă, iar diversele trepte ale octavei arată accelerarea sau încetinirea dezvoltării sale în diferite momente.

Sub vălul acestei formule, ideea de octavă a fost transmisă de la profesor la elev, de la o şcoală la alta. In timpuri străvechi, una din şcoli a descoperit posibilitatea de a aplica această formulă la muzică. Astfel a fost obţinută gama muzicală de şapte tonuri care a fost cunoscută în antichitatea cea mai îndepărtată, apoi uitată şi regăsită sau "descoperită" din nou. Gama de şapte tonuri este formula unei legi cosmice care a fost elaborată de şcolile antice şi aplicată la muzică.

Totuşi, dacă studiem manifestările legii octavei la vibraţiile de alte feluri, vom vedea că legile sunt peste tot aceleaşi. Lumina, căldura, vibraţiile chimice, magnetice şi altele sunt supuse aceloraşi legi ca şi vibraţiile sonore; de exemplu, spectrul luminii cunoscut din fizică; în chimie, sistemul periodic al elementelor care este, fără nici o îndoială, strâns legat de principiul octavei, deşi această corespondenţă nu a fost încă pe deplin elucidată de către ştiinţă.