genuri jurnalistice radio

1

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Universitatea din Bucureşti

Specializarea Ştiinţele Comunicării

Nivel licenţă

Genuri jurnalistice radio

Titular de curs:

Asist. univ. drd. Irene Buhăniță


2 Ştiinţele Comunicării

Acest material este protejat prin Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe nr. 8 din 1996, cu modificările ulterioare.

Dreptul de autor îi aparţine asist. univ. Irene Buhăniță, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, are dreptul de utilizare a acestui material.

Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocată pe orice suport sau distribuită unor terţe persoane, fără acordul scris al deţinătorului dreptului de autor.

Citarea se face numai cu precizarea sursei.



INTRODUCERE

Radiodifuziunea şi-a făcut apariţia după primul război mondial, dar actul său de naştere este dificil de datat, deoarece experimentele se confundă deseori cu primele programe difuzate regulat. Cert este că, de-a lungul anilor 1920, în societăţile cele mai angajate în industrializare, radiodifuzarea transforma lumea informaţiilor publice şi a comunicării sociale, căpătând statut de activitate industrială şi, în acelaşi timp, intelectuală.

Pe măsură ce tehnica şi tehnologia se perfecţionau, studiourile începeau să-şi deschidă porţile pentru a primi muzicieni, artişti şi comentatori. Odată cu mărirea puterii emiţătoarelor a crescut exponenţial numărul receptoarelor. La sfârşitul anilor ’30, telegraful fără fir devenea radio.

În primele decenii ale existenţei sale transmisia se realiza în modulaţie de amplitudune (AM) – pe unde medii, lungi şi scurte -, conţinuturile programelor erau generaliste, iar receptoarele erau fixe. În deceniul 6 au apărut tranzistorul şi circuitul integrat. Atunci receptoarele au devenit mobile şi mai ieftine.

În acelaşi timp s-a impus televiziunea. Radioul i-a cedat atunci dramatizările, foiletoanele, varietăţile, iar el s-a limitat la muzică şi informaţii. Apariţia serviciului FM (modulaţie de frecvenţă) a impus o calitate superioară a sunetului, dar şi o arie mai mică de acoperire. Peste tot în lume s-au înfiinţat mici posturi, în acelaşi timp locale şi specializate, cel mai adesea cu format muzical.

Radioul rămâne astăzi canalul cel mai accesibil şi, deci, cel mai utilizat, chiar şi în ţările dezvoltate: în Statele Unite, de exemplu, statisticile arată că 98% din populaţie ascultă un post cel puţin o dată pe săptămână. Ca instituţie, el nu are nevoie de o infrastructură complicată, iar consumatorii necesită doar puţine investiţii şi, în plus, nu trebuie să fie alfabetizaţi.

Explozia posturilor FM în România, după 1990, a modificat substanţial peisajul radiofonic, atât prin impunerea unui nou tip de conţinut, cât şi prin orientarea către un public mai bine definit, mai restrâns şi cu preferinţe mai bine conturate. Conform unui sondaj al IMAS din octombrie 1998, audienţa posturilor FM bucureştene arăta astfel: Radio Contact – 15%, în special persoane între 25-34 de ani; ProFM – 11%, între 15-24 de ani; Radio 21 –8%, aceeaşi vârstă; Radio Total – 7%, persoane între 35-45 de ani.

Dar, dacă la început muzica a fost factorul principal de atragere a audienţei, cu timpul a devenit evident că ascutătorii aveau nevoie şi de informaţii. De aceea, posturile locale au început să includă în grilele de progame buletine de ştiri la ore fixe, care necesitau contribuţia unor jurnalişti profesionişti.



În felul acesta, cererea de personal bine pregătit a crescut şi conducătorii posturilor de radio au început să caute oameni care să aibă cât mai multe din calităţile jurnalistului radio ideal.

Deci, dacă decideţi că jurnalismul radio este ceea ce doriţi să faceţi, va trebui mai întâi să vă gândiţi la complexitatea calităţilor pe care trebuie să le aveţi pentru a reuşi în acest domeniu.

În primul rând, trebuie să fiţi un jurnalist excelent. Radioul nu este mass-media feţelor drăguţe - sau doar al vocilor plăcute. Nu este nici mass-media echipamentelor de înaltă tehnologie şi al producţiei complicate. Jurnalismul radio este mai ales jurnalism: el caută să explice lumea într-un mod ce lărgeşte cunoştinţele oamenilor şi îi ajută să înţeleagă mediul în care trăiesc. Aceasta înseamnă că aveţi nevoie de o minte iscoditoare şi de abilitatea de a scoate la iveală adevărul. Trebuie să vă dezvoltaţi capacitatea de identificare şi evaluare clară a întâmplărilor, pentru a decide ce este important şi ce nu, şi aveţi nevoie să înţelegeţi ce este corect şi ce este echilibrat.

Apoi, trebuie să puteţi scrie un text uşor de înţeles pentru audienţă. Odată ce aţi descoperit faptele, trebuie să fiţi capabil să le spuneţi celorlalţi. Iar radioul necesită scriitura cea mai precisă şi cea mai armonioasă din toată media de informare.

Trebuie să fiţi şi un producător excelent. Prezentarea şi scrierea unui material sunt numai o parte a procesului. Trebuie să şi produceţi materialul - înregistrându-l pe echipament de calitate, mixând sunetul la nivelurile potrivite şi adunând piesele la un loc prin editări fără greşeală. În multe cazuri, pe lângă a fi un excelent jurnalist, trebuie să fiţi şi un bun inginer de sunet.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să fiţi un ascultător excelent. Acest lucru este uneori numit "a fi numai urechi". Radioul este, în definitiv, un mediu pentru ureche în care trebuie să fiţi capabil să ascultaţi şi să înţelegeţi un lucru de prima oară, şi să distingeţi un sunet de altul.

După toate acestea, este bine să mai ţineţi minte un lucru, pe care Robert Krulwich, reporter al NPR (National Public Radio din Statele Unite), i-l spunea în 1978 unui reporter începător, în prima sa săptămână de lucru: "Munca nu devine mai uşoară în timp, dar calitatea ei devine mai bună".

Textele de faţă sunt dedicate acestei idei. Nimic care să merite osteneala nu se realizează uşor, dar munca susţinută şi îmbunătăţirea constantă merg mână-n mână. Pentru ca radioul să-şi poată face datoria, avem nevoie de mai mulţi jurnalişti iscusiţi şi dedicaţi, dorind să se aventureze în lumea minunată a jurnalismului radio.

Anunţam moartea radioului la apariţia televiziunii. O jumătate de secol mai târziu el este încă în putere. Consumatorii mass-media îl apreciază în special ca un canal de acompaniament, de exemplu în maşină, iar cei care vând publicitate apreciază audienţele specializate pe care radioul le furnizează, în felul revistelor.

Genuri jurnalistice radio 5

Unitatea de învăţare 1

RELATAREA RADIO

Structura relatării: introducere, informaţie şi context

Relatarea radio este o ştire mai extinsă. Atunci când un eveniment cuprinde mai multe detalii, care nu pot fi tratate într-o ştire, reporterul scrie o relatare. Relatarea este citită pe o singură voce, si poate da impresia de monotonie. Relatarea este folosită atunci când, într-un jurnal informativ, reporterul nu a reusit sa obtina declaratii pentru a ilustra evenimentul respective. Durata optimă a unei relatări este de maximum un minut. Relatările sunt de mai multe tipuri:

– relatarea telefonică. Este tipul de relatare cel mai folosit atunci cand un eveniment este în plina desfăşurare şi reporterul “povesteste’’ de la fata locului, ceea ce se intampla pentru postul de radio. Acest tip de relatare asigura postului de radio intaietate in difuzarea informatiilor si serveste functiei sale de mediu ‘’instantaneu’’. Reporterul aflat la faţa locului scrie cîteva idei principale despre evenimentul la care participă.Apoi se consulta cu producatorul aflat in studio si, in urma indicatiilor primite scrie relatarea. Ideea principala va fi transformata de redactorul-prezentator în introducere si va constitui “lansarea” relatarii pe care reporterul o va citi prin telefon, in direct sau pentru a fi inregistrata.

Astfel, de exemplu, dacă are loc un eveniment in strada, o manifestatie sau un eveniment spontant de anvergura, din studio se anunta această informaţie, iar reporterul oferă celelalte detalii: cand a inceput, ce s-a intamplat pe parcurs, practice povesteste evenimentul. Relatarea telefonică poate fi citită şi în direct dacă evenimentul s-a produs foarte aproape de ora difuzării buletinului de ştiri sau jurnalului. In cazul in care se inregistreaza, relatarea se semnează: „Carmen Marin, Radio Infopro”. Semnarea relatării va permite prezentatorului să treacă la următorul subiect. Uneori, dacă subiectul următor nu este din aceeaşi catagorie cu relatarea (de exemplu, dacă în paginarea jurnalului după un subiect politic urmează unul economic, se preferă introducerea unei „virgule”, semnalul sonor care separă două subiecte diferite).

– relatarea de tip "file". Un eveniment are întotdeauna câţiva paşi care il preced si care il succed. Stirea prin care se anunţa o candidatura importanta in cursa electorala va fi urmata de o relatare in care redactorul va scrie detalii despre politicianul respective, cum ar fi: relaţiile sale cu partidul din care face parte, dacă au existat fricţiuni, dacă tot partidul l-a acceptat şi dacă a existat o opoziţie în interiorul partidului. Acelasi tip de relatare va urma si stirii care anunta castigatorul (castigatorii) alegerilor.



– relatarea de politică externă. Relatarea de politică externă este de fapt o traducere şi o adaptare a informaţiilor care sunt primite in redactie pe fluxurile agenţiile internaţionale de presă. Chiar dacă informaţia de pe agenţii este completă, în radio se recomandă fie folosirea unei „inser de voce” (un om politic în directă legătură cu evenimentul) ce va fi tradusă, şi care poate fi obţinută de la CNN sau BBC, care sunt redifuzate pe cablul TV, fie completarea relatării cu un punct de vedere al unui specialist de politică externă, care să vorbească despre acel eveniment. În redacţia fiecărui post de radio există o bază de date care cuprinde:

– numele persoanei de la care poate fi solicitat un punct de vedere:

– funcţia sau domeniul (aria de competenţă);

– telefonul mobil.

– relatarea de „umplutură”. De nunumărate ori, un post de radio nu are atâţia reporteri câte evenimente se produc într-o zi. Se întâmplă ca o redacţie să fie „descoperită” cu un subiect, prin absenţa unui reporter la faţa locului. Dacă principalele agenţii româneşti de presă transmit ştiri despre un eveniment, iar producătorul consideră că acel subiect este important de tratat, atunci soluţia extremă este scrierea unei relatări. În acel caz, este obligatoriu să se menţioneze sursa după care se face relatarea, de exemplu să se spună „potrivit Medifax” sau „potrivit Rompres” şi de asemenea este recomandat să se evite folosirea în exces a cuvintelor „citez” sau „am încheiat citatul”. Este de preferat să se parafrazeze citatele, să se spună că „Politicanul X afirmă” sau „Politicianul Z spune”. Există verbe care ar trebui ştiute de un reporter radio şi care fac ca o relatare să fie fluentă şi nerepetitivă. Astfel, se pot folosi următoarele verbe:

- spune;

- afirmă;

- declară;

- explică;

- completează;

- argumentează;

- răspunde:

- relevă (despre rapoarte, documente etc.);

- concluzionează.


7 Genuri jurnalistice radio

O relatare poate fi difuzată şi urmărită dacă are o introducere care să capteze interesul. Se recomandă, de obicei, ca informaţia primă (de bază) să fie cuprinsă în introducere. O greşeală frecventă întâlnită la posturile de radio este ca prima frază din introducere să se regăsească şi în prima frază din relatare. Pentru evitarea unor asemenea repetiţii, producătorul va verifica introducerea şi inceputul relatării, astfel încît să nu existe suprapuneri de informaţii. Informaţia din introducere poate fi repetată pe parcursul relatării fie cu alte cuvinte, fie ceva mai jos – inclusiv ca o concluzie – în cuprinsul relatării.

Este de reţinut: în cuprinsul unei relatări, nu trebuie să se folosească un limbaj prea tehnic sau prea sec. De asemenea, din relatări nu trebuie să lipsească elementul-şoc. Dacă avem înregistrări în care există comparaţii zoologice între candidaţii la preşedinţie (ursul şi iepuraşul, în cazurile Băsescu versus Năstase, la alegerile prezidenţiale din 2004), reporterul de radio nu trebuie să se ferească să redea exact spusele candidaţilor. În general, greşeala care se face legată de scrierea unei relatări este introducerea elementelor nesemnificative. Se oferă foarte multă informaţie redundantă care încarcă şi lungeşte relatarea. O altă greşeală gravă este tratarea a două subiecte distincte în cuprinsul unei aceleiaşi relatări. Este greşit să relatezi despre o şedinţă de guvern, de exemplu, introducând în aceeaşi unică relatare toate informaţiile despre deciziile guvernului, luate în respectiva şedinţă. Procedeul recomandat este să se realizeze o relatare care să prezinte cea mai importantă decizie a guvernului, iar despre celelalte măsuri să se scrie ştiri. Dacă sînt două sau mai multe decizii importante, pe care producătorul le consideră necesare să facă parte din jurnal, atunci se scriu mai multe relatări. Există şi procedeul ca un subiect al şedinţei de guvern să fie anunţat printr-o ştire, un altul printr-o relatare şi, dacă este necesar, un insert să anunţe o altă măsură.

Pericolul este să transformi jurnalul într-o agendă guvernamentală, ceea ce este şi neprofesionist şi plictisitor. În general, postul public de radio folosea frecvent asemenea metode, transmitea toate informaţiile legate de o şedinţă de guvern, indiferent dacă au relevanţă pentru ascultător sau nu. Nu este obligatoriu să prezinţi ascultătorilor toate subiectele abordate în şedinţa de guvern. Uneori, un briefing la guvern poate să fie nefolositor pentru un jurnal de ştiri. Nu este obligatoriu să prezinţi o şedinţă de guvern într-un jurnal de ştiri dacă măsurile nu prezintă interes. Dar trebuie să precizăm că orice declaraţii polemice sau altele care clarifică un subiect intens dezbătut vor trebuie să fie prezentate cu prioritate. „Taxa auto” a fost, întotdeauna, un subiect de interes şi de controversă şi, din acest motiv, chiar dacă lucrurile nu erau clarificate şi decise, toate propunerile guvernului era necesar să facă parte dintr-un jurnal. Controversele în jurul „taxei auto” şi progresele înregistrate spre găsirea unor formule optime şi acceptabile de cumpărători se pretează foarte bine la relatări radio.



Despre folosirea informaţiilor relevante

Într-o relatare radio nu este necesar să se utilizeze în exces cifre sau termeni foarte sofisticaţi. Radioul este un mediu popular de comunicare, din acest motiv e bine să se evite fraze prea lungi, întortocheate, cu cifre sau cu foarte mulţi termeni tehnici. E bine ca o relatare să includă explicaţii ale terminologiei folosite. De exemplu, arieratele vor trebui prezentate ca datorii. Pe parcursul relatării se poate utiliza termenul de „arierată”, dar numai după ce a fost explicat în paragraful anterior.

Subiectele economice e bine să nu fie expediate doar printr-o relatare. Atunci când se vorbeşte de deficit, inflaţie, recorelarea pensiilor sau indexare, recomandăm completarea unei relatări printr-un interviu cu un specialist sau expert, care să explice dacă măsura poate fi pusă în practică şi ce efort bugetar presupune. Subiectele economice au nevoie de tratări exacte şi clare. Nu e de ajuns reproducerea unor măsuri guvernamentale. În cadrul unei redacţii radio, unii membri au şi minime cunoştinţe economice. Acele persoane vor trata subiectul economic şi vor explica cât se poate de clar la ce se poate aştepta populaţia. Cu timpul, un reporter care începe să desluşească mecanismele economice va ajunge să înţeleagă fenomenul economic şi îl va putea explica şi ascultătorilor. În general, în ultima vreme, se constată o îmbunătăţire a limbajului economic: este mult mai clar, mai uşor de folosit şi mai lejer de „tradus”. De fiecare dată când se tratează un subiect economic va trebui să se explice cum este afectat bugetul. Iar la ajutoarele sociale care se acordă de către guvern ar trebui analizate atât resursele (de unde se iau banii?), dar şi cât de eficiente ar putea fi aceste măsuri.

Relatarea este şi o formulă jurnalistică care permite rezumarea si reluarea informatiilor difuzate cu o zi inainte. Dacă în programul de seară este prezentat un subiect care a fost tratat în detaliu pe parcursul zilei, realizatorii emisiunilor de dimineaţă vor trebui să aducă un unghi nou de abordare, încercând un interviu cu un analist (politic, economic) care să interpreteze evenimentul de peste zi. Dar, e necesar, dacă subietul este deja uzat şi a fost prezentat în detaliu în emisiunile din ziua anterioară, să se facă o relatare pentru a reaminti evenimentele. Astfel, relatarea rezumă şi reaminteşte lucrurile relevante, urmând ca apoi informaţia cuprinsă în relatare să fie completată cu noi reacţii telefonice, sub formă de interviuri.

Ierarhizarea informaţiilor într-o relatare radio

Elementul esenţial care domină radioul este fie noutatea informaţiei, fie relevanţa pentru ascultător. Orice subiect petrecut cu câteva minute înainte de inceperea buletinul de ştiri sau a jurnalului va fie mai sus plasat în ierarhizarea informaţiilor. Orice informaţie care îl afectează direct pe cetăţean va trece în fruntea subiectelor. Scumpirile sunt importante, un nou impozit va trebui analizat şi prezentat în topul ştirilor.



Într-o relatare radio se va respecta principiul celor cinci întrebari: cine? ce? unde? cînd? de ce?

Obligaţia reporterului este să stabilească, împreună cu producătorul, la care întrebare se răspunde mai întâi. În cazul unor alegeri prezindenţiale, primul răspuns este dat de întrebarea: cine a cîştigat alegerile? În cazul unei legi care măreşte durata de pensionare de la 62 de ani la 65 de ani, pentru bărbaţi, întrebarea fundamentală este de ce s-a luat această măsură. În general, orice relatare, spre deosebire de ştire, va trebui să includă o motivaţie. Răspunsul la întrebarea „De ce? ” este foarte important să se regăsească în cuprinsul relatării. În cazul unor alegeri prezindenţiale în Statele Unite, primele relatări pot prezenta scorul candidatului cîştigător, împărţirea votului pe state, prezentarea primelor declaraţii ale invingătorului şi ale învinsului. Dar, după cîteva ore de la aflarea rezultatelor, relatările vor căpăta o altă structură. Ele vor conţine o scurtă explicaţie a succesului, de ce a câştigat, care au fost cauzele care l-au plasat în frunte. De asemenea, se va avea în vedere o posibilă explicaţie a eşecului contracandidatului său, unde a greşit în campania electorală şi de ce n-a fost votat de anumite categorii sociale.

Pachetul radio. Combinaţia dintre ştire, relatare şi inserturi.

Un reporter asistă la un eveniment, de obicei o conferinţă de presă. Din multitudinea de informaţii el le extrage pe cele pe care le consideră importante de difuzat. De fiecare dată, reporterul va trebui să se puna in locul ascultatorului, ca sa-si dea seama ce-si doreste acesta. Asadar va face selecţia în funcţie de mai mulţi factori:

– structura postului de radio;

– publicul-ţintă;

– interesul publicului pentru acel gen de informaţie.

Informaţiile pot prezentate fie ca ştiri, fie pot prilejuri pentru realizarea unui pachet. Pachetul este combinaţia dintre informaţiile pe care le prezintă reporterul şi „inserturile vocale” care le susţin. Un pachet are cel puţin două inserturi vocale. Durata maximă este de trei minute. În FM se recomandă ca un pachet să aibă circa două minute şi jumătate şi se folosesc, uneori, trei sau patru inserturi vocale. Intercalările dintre inserturile vocale poartă numele de legături (link-uri) şi ele sînt citite şi redactate de reporter. Pachetul poate conţine două sau trei inserturi vocale de la evenimentul la care asistă reporterul şi, în completare, poate fi introdus, în final, un insert vocal care să explice deciziile sau afirmaţiile personajului care susţine conferinţa de presă. Sau poate fi inserată o părere a părţii adverse. Se pot realiza relatări pe subiecte controversate. De exemplu, principalele forţe politice au într-o anumită zi un schimb de replici privind impozitarea veniturilor. Pot fi prezentate



ambele puncte de vedere. Alegerea ordinii inserturilor vocale este la latitudinea reporterului. El poate începe cronologic sau poate să-şi realizeze pachetul începînd cu afirmaţia cea mai „tare”. Problema este ca inserturile vocale, să fie cam de aceeaşi durată. Nu poţi într-un pachet să-l laşi pe un lider politic să vorbească 50 de secunde şi să transmiţi replica contestatarului de 12 secunde.

În general, într-un pachet, durata optimă pentru inserturi este de 20 de secunde. Trebuie avută în vedere ideea că pachetul trebuie să surprindă esenţialul. Din acest motiv, inserturile vocale se editează. Pauzele de respiraţie, corectarea unor anumite fraze, bîlbele ar trebui scoase dintr-un pachet. „Vocea” celui intervievat trebuie să fie fluentă. În anumite situaţii se recomandă să fie lăsate în pachete anumite oftaturi, bâlbe, ezitări, pentru a transmite o stare de spirit proprie acelui personaj.

Pentru realizarea unui pachet reuşit trebuie urmaţi câţiva paşi:

– se stabilesc, împreună cu producătorul, declaraţiile pe care se va pune accent;

– se scrie o sugestie de introducere;

– se întocmeşte un schelet al relatării, o schiţă;

– se editează inserturilor vocale;

– doar după editarea inserturilor vocale se scrie textul pachetului în întregime. Reascultarea inserturilor vocale în studio poate să ofere surprize: anumite declaraţii să fi fost prost înţelese (şi atunci se renunţă să mai fie difuzate) sau alte fragmente să aibă o expresivitate jurnalistică mai mare;

– după selectarea vocilor şi scrirea textului se înregistrează pachetul;

– după înregistrare, întregul pachet se reascultă de către reporter, pentru a se verifica dacă au fost bine editate inserturile vocale, dacă nu a „scăpat” vreo bâlbă. Dacă pachetul a ieşit prea lung, reporterul încercă să scoată din fiecare parte a relatării câte o bucată. Pentru a nu se răsturna structura pachetului, nu se recomandă să fie tăiate inserturi vocale în întregime. E de preferat să fie scoasă cîte o frază din vorbele reporterului şi/sau din inserturile vocale;

– dacă un insert vocal este prost înregistrată, sub nici un motiv nu va fi difuzat la radio. Este o greşeală a reporterului înregistrarea tehnică deficitară, dar asta nu înseamnă că şi ascultătorii trebuie să fie supuşi unui chin. Dacă o voce a fost prost înregistrată, ea NU se difuzează. Reporterul va parafraza fragmentul care s-a înregistrat prost. Reportofoanele pentru radio sunt mult mai sensibile decât cele utilizate



de ziariştii din presa scrisă. Un reporter de radio îşi va plasa reportofonul cât mai aproape de vorbitor sau va căuta să „ia sunet” direct din „masă”, dacă încăperea unde se fac înregistrările are prevăzută un sistem de transmitere a sunetului de acest tip. Înregistrările foarte bune permit unui reporter să difuzeze diferite sunete non-verbale (foitul unei foi, râset, oftat).

În 2001, preşedintele PSD, Adrian Năstase, s-a enervat, după ce Mugur Ciuvică, presupusul autor al Raportului Armaghedon, a fost reţinut de poliţie. Întrebat de reporteri de ce s-a grăbit Ministerul de Interne să facă arestări în absenţa unor probe clare, premierul Adrian Năstase s-a enervat şi a început să trântească foile care erau în faţa lui. La Radio Europa Liberă şi la BBC acel gest de enervare, tradus în plesnitul foilor, s-a auzit (a fost difuzat într-un pachet) şi a arătat surescitarea care îl cuprinsese pe premier. Era un gest nervos, care indica şi scotea în evidenţă mult mai mult decât obişnuita redare a unor vorbe: arăta lipsa de control a premierului şi vădita iritare în faţa unor întrebări insistente.

Alt exemplu despe rolul sunetelor într-un pachet radio. La retragerea candidatului la preşedinţie Theodor Stolojan, în 2004, Traian Băsescu a plâns şi a oflat. Mai importante decît vorbele propriu-zise au fost stările prin care a trecut liderul PD. Acele oftaturi şi plînsul lui Băsescu erau, în acel moment, din punctul de vedere al unui reporter de radio, mai relevante jurnalistic decât declaraţiile.

Cum se selectează inserturile într-un pachet radio

Trebuie avut în vedere într-un pachet ca o parte dintre link-uri să descrie, şi ele, anumite gesturi pe care le-a făcut persoana care este înregistrată. Contează să fie prezentată şi ambianţa. La un miting de protest organizat în faţa guvernului se poate începe pachetul cu menţionarea numărului de participanţi, se poate spune dacă au avut loc înfruntări cu poliţia sau dacă a fost înconjurat sediul guvernului. Mai departe, reporterul va trece şi va spune ce revendicări au avut protestatarii. Aici apare prima voce, a liderului de sindicat care explică principala nemulţumire. O a doua voce va putea fi culeasă de reporter dintre participanţii obişnuiţi, aflaţi la miting. Reporterul va căuta în mulţime câteva persoane care să-i spună ce nemulţumiri personale au. O a treia voce ar putea fi înregistrată – dacă sunt îmbrânceli – în momentul înfruntării dintre forţele de ordine şi manifestanţi. Aici reporterul va trebui să fie atent şi să surprindă punctul în care manifestanţii forţează cordoanele de poliţişti – sau orice dialog care există intre manifestanţi şi forţele de ordine. În finalul pachetului, un lider de sindicat poate fi înregistrat separat şi întrebat ce aşteaptă după acest miting, cum crede că vor fi rezolvate revendicările. Dacă participanţii la miting poartă negocieri cu vreo oficialitate guvernamentală, atunci va trebui inclusă în pachet şi părerea acelui guvernant, în primul rînd precizarea, răspunsul său, dacă guvernul acceptă revendicările sau nu.



Un alt tip de pachet care îmbină vocea reporterului şi declaraţiile culese pe teren este cel care se realizează la finalul unei zile de alegeri, după ce se anunţă primele sondaje de opinie. Pachetele sunt relevante şi dacă sînt realizate în tabăra învingătorilor, dar şi a învinşilor. În 2004, după ce TVR a anunţat că Traian Băsescu a cîştigat din primul tur alegerile pentru Primăria Bucureştiului, un reporter de la Radio Total, Iorgu Ianuşi, a realizat un reportaj în tabăra invinsă.

Pachetul radio a cuprins următoarele elemente:

– descrierea situaţiei din tabăra invinşilor (cum arătau liderii politici, cine şi câţi au venit să-l încurajeze pe cel care a pierdut şi să-i ridice moralul);

– prima voce a fost a candidatului care a pierdut alegerile în Bucureşti (Mircea Geoană)

– a doua voce a fost selectată din discursul liderului organizaţiei PSD pe Bucureşti;

– o a treia voce a fost cea a unui membru simplu, a unui simpatizant care avea o explicaţie pentru înfrângere;

– în sfîrşit, o a patra voce era a unui bucureştean obişnuit, care urmărea declaraţiile la faţa locului. Acesta a fost rugat să comenteze întregul eveniment.

Pachetul s-a încheiat reamintindu-se rezultatele pentru primar şi procentajul la Consiliul General al Capitalei. Se recomanda ca un pachet să nu se încheie cu o voce, deoarece ar putea să lase ascultătorului impresia că părerea de la sfârşit poate fi o concluzie şi este singura vababilă.

Un alt exemplu de pachet este atunci când reporterul participă la o dezbatere în Parlament, la o moţiune de cenzură. Dacă moţiunea a fost respinsă, prin introducerea citită din studio se va spune acest lucru şi va preciza cine şi de ce a introdus moţiunea de cenzură. Reporterul care a realizat pachetul are două modalităţi să-şi realizeze pachetul.

Prima variantă: să facă o relatare cronologică în care să introducă vocile în următoarea ordine: vocea celui care susţine moţiunea, apoi răspunsul guvernului, o voce de la dezbateri şi o voce care anunţă rezultatul votului.

Mai spectaculos este să începi pachetul chiar cu vocea care anunţă respingerea moţiunii, să spui că dezbaterea moţiunii n-a fost lipsită de tensiuni – aici reporterul are prilejul să ilustreze pachetul cu un dialog între un lider al majorităţii şi un lider al opoziţiei, care se confruntă public. Poţi ajunge, spre finalul pachetului, să găzduieşti o voce cu



iniţiatorul moţiunii şi poţi avea, ca ultimă voce, o exclusivitate: reporterul întreabă pe un reprezentant al opoziţiei dacă practica moţiunilor de cenzură nu este inutilă, cât timp majoritatea din Parlament este solidă şi nu sunt semne că unele partide ar renunţa să susţină guvernul.

Bibliografie pentru UNITATEA 1

Bakenhus, Norbert, 1998, Radioul local, Polirom, Iaşi.

Bertrand, Claude – Jean, “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Haas, Michael & co., “Radio management (Manualul jurnalistului de radio)”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Joanescu, Irene, “Radioul modern (Tratarea informaţiei şi principalel genuri informative)”, ed. ALL Educational, Bucureşti, 1999; Larue – Langlois, Jaques, “Manuel de journalisme radio-tele”, Montreal, Editions Saint-Martin, 1989; Randall, David, 1997, Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi. Wilson, Stan Le Roy, “Mass media / mass culture (An introductiom)”, McGraw Hill, Inc., United States of America, 1993.



INTERVIUL RADIO

Posturile de radio sunt mari consumatoare de material informativ şi o mare parte a resurselor lor financiare sunt destinate producerii sau cumpărării de programe pentru umplerea grilelor. Radioul a dezvoltat formate muzicale care se bazează pe repetarea muzicii înregistrate, iar acest lucru atenuează într-o oarecare măsură necesitatea ca resursele postului să fie folosite pentru producerea altor tipuri de programe. Conceperea de emisiuni sub presiunea timpului duce uneori la realizarea unor programe mediocre. De aceea, programele bazate pe interviuri, care nu necesită scripturi complicate, actori şi armate de tehnicieni satisfac nevoile producătorilor. Interviurile nu sunt doar ieftine şi uşor de produs, ci şi interesante şi atractive.

Astfel, interviul este genul ce constituie fundamentul jurnalismului audio. Succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist, el reprezintă o conversaţie mediatizată. Scopul interviului este de a oferi, prin intermediul cuvintelor unui interlocutor, fapte, motive sau opinii despre o anumită temă, astfel încât ascultătorul să poată trage o concluzie asupra corectitudinii spuselor acestuia. Se evită astfel riscurile de denaturare, inerente în cazul transmiterii informaţiei prin intermediarul care este jurnalistul.

Un interviu pentru radio poate fi uşor confundat cu o conversaţie spontană. După editare, el seamănă deseori cu aşa ceva. Cu toate acestea, interviurile bune sunt evenimente studiate, calculate, care - când reuşesc - dau impresia unei conversaţii. Datorită capacităţii radioului de a pătrunde în casă şi, printre altele, a distra, interviurile difuzate conţin un aspect de divertisment care nu se găseşte de obicei în interviurile din presa scrisă. Desigur, interviurile radio sunt realizate tot pentru a extrage informaţie sau a explora idei şi personalităţi, dar, în acelaşi timp, ele păstrează o funcţie de divertisment prin gradul mare de participare a audienţei: ascultătorii pot simţi cum este construită tensiunea, pot să râdă în momentele sau la comentariile amuzante, pot simţi disconfort când interlocutorul bâjbâie după un răspuns. De aceea acest gen poartă o încărcătură emoţională pe care interviul de ziar nu o poate transmite. Presa scrisă prezintă o mare cantitate de detalii, dar radioul permite ascultătorilor să se simtă ei înşişi implicaţi.

În radio, o voce nouă pe unde înseamnă un element sonor nou, mai multă culoare îmbunătăţind calitatea unei emisiuni. În plus, contactul direct dintre cel care transmite informaţia şi cel care o primeşte permite să se respecte mai fidel ideile şi tonul ales de cel care este, de fapt, sursa informaţiei.

Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de colectare a informaţiei, cât şi ca element de sine-stătător în conţinutul unei emisiuni. Acesta este şi unul din motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu, diferite în funcţie de modul lor de



realizare, de conţinutul sau de scopul lor, de circumstanţele realizării lor.

4.1.Tipuri de interviu

Bibliografia de specialitate (McLeish, 1988; Langlois, 1989; Garvey & Rivers, 1982) clasifică interviurile în mai multe categorii, având în vedere criterii diferite.

Astfel, din punctul de vedere al modului de realizare se pot deosebi două tipuri de interviu:

1. Interviul instantaneu, folosit mai ales ca ilustraţie audio în buletinele de ştiri, pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicare directă cu ascultătorii;

2. Interviul pregătit, care serveşte în general pentru obţinerea de informaţii, opinii, explicaţii, etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de emisiuni (reportaje, jurnale de actualităţi, anchete, emisiuni magazin), cât şi ca material de sine-stătător.

În funcţie de circumstanţele realizării, pot fi:

1. Interviuri prin întâlnire directă, reporterul şi interlocutorul aflându-se faţă-n faţă, într-un loc ales de comun acord dinainte (în cazul unui interviu pregătit) sau la locul evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute).

2. Interviuri la faţa locului, realizate în timpul producerii evenimentului sau imediat după eveniment şi difuzate imediat după anunţarea evenimentului. În acest caz interlocutorii sunt de multe ori martorii oculari, oameni de pe stradă care nu au mai avut de-a face cu un reporter. De aceea aveţi nevoie de mai mult tact şi mai multă grijă în formularea întrebărilor pentru obţinerea unor informaţii corecte şi clare, nedeformate de emoţia sau nervozitatea interlocutorului.

3. Interviuri la o conferinţă de presă. Dacă doriţi să realizaţi un interviu cu un purtător de cuvânt la o conferinţă de presă, este mai bine să-l realizaţi separat, la sfârşitul întâlnirii. De cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă se presă este lent şi poate fi iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele înregistrate în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai interesantă.

4. Interviuri în direct. Inserturile de interviuri live dau senzaţia de participare directă a ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că puteţi pierde un anumit control asupra situaţiei.

5. Interviuri prin telefon.

După conţinut, interviurile se încadrează în trei mari categorii: informative, interpretative şi afective, care la rândul lor pot fi împărţite în alte subdiviziuni (cf. Langlois, 1989, Mc Leish, 1988), astfel:

Interviul informativ este cel care prezintă informaţia în forma răspunsurilor directe, o mărturie a persoanei care aduce ştirea, care trăieşte sau a trăit evenimentul - ministrul care a propus un proiect de



lege, poliţistul care a prins criminalul, fotbalistul care a înscris golul câştigător. Este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate constitui material factual pentru ştiri sau poate fi procesat pentru a deveni un material de sine-stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca detaliile să fie clare. O discuţie preliminară este utilă, pentru a puncta informaţia necesară şi pentru a da timp interlocutorului să-şi amintească sau să consulte unele date. Temele pentru acest tip de interviu includ: activitatea din jurul unei operaţiuni militare, deciziile luate la o intâlnire a sindicatelor, propunerile dintr-un nou plan de dezvoltare a oraşului.

Programele de ştiri se bazează mult pe interviurile înregistrate pentru a umple timpul alocat, fiindcă relatările incidentelor, făcute de martori oculari, sunt mult mai credibile decât povestirea lor directă de către prezentator. Dacă există o ierarhie a credibilităţii în ştirile difuzate, ea ar fi: (1) un insert dintr-un interviu cu un participant sau un martor ocular, (2) o prezentare a reporterului de la locul evenimentului, (3) o prezentare din studio a unui reporter care a adunat informaţia sau a vorbit cu martorii oculari şi (4) prezentatorul citind ştirea (cf. Downs, Smeyak & Martin, 1980, p.298).

Fiindcă reporterii sunt rareori capabili să se afle pe scena unui eveniment, interviurile ajută la reconstruirea evenimentului. Este destul de obişnuit pentru un reporter să ajungă la locul evenimentului şi să încerce să-i intervieveze pe martorii oculari sau pe oamenii implicaţi în incident.

Posturile de radio încearcă de asemenea să obţină interviuri doar pentru schimbarea sunetului în program. Un jurnal de 30 de minute ar fi îngrozitor de monoton dacă nu ar exista şi alt sunet în afara vocii prezentatorului citind ştirile. Interviurile difuzate au valoare de producţie, indiferent dacă au sau nu valoare de ştire. Acest aspect al căutării de schimbări sonore a reprezentat la un moment dat tema criticilor ştirilor radio. Criticii au acuzat producătorii şi reporterii că tratează evenimentele indiferent dacă sunt sau nu ştiri bune şi dacă merită sau nu să fie tratate.

Tot în această categorie informativă se înscrie interviul-descriere, care este de asemenea o mărturie, dar nu din partea actorului însuşi, ci din partea celui care asistă sau a asistat la eveniment şi care transmite ştirea - un alt jurnalist, un observator, un simplu martor (un şofer corect care a văzut un accident, un corespondent de război întors de pe front, o gospodină care a văzut un vecin urcând într-un OZN).

Interviul interpretativ este cel în care reporterul furnizează faptele şi cere interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a expune raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin prisma valorilor sau priorităţilor sale. Exemple, în acest caz, pot fi politica economică anunţată a guvernului, motivele pentru care consiliul local a ales o anumită rută pentru un nou drum, sau punctul de vedere al clerului cu privire la amendarea legii divorţului. Ideea



esenţială este că nu cautăm să oferim fapte în cadrul temei alese, acestea fiind în general cunoscute; mai degrabă investigăm reacţia interlocutorului la aceste fapte. Discuţia preliminară este mai scurtă, subliniind doar scopul interviului şi limitele subiectului pe care îl avem în vedere. Deoarece conţinutul se bazează pe reacţii, întrebările nu trebuie în nici un caz repetate în detaliu, anterior înregistrării.

În această categorie intră trei tipuri de interviu:

a) interviul de analiză este interviul în care interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context precis, într-o perspectivă dată, şi răspunde la întrebarea-cheie "De ce?". În acest caz apelăm la un expert în domeniul dat şi îi cerem să explice ascultătorilor contextul şi sensul unui element al evenimentului;

b) interviul de comentariu se bazează pe întrebarea "care este părerea dumneavoastră despre...?", în încercarea de a afla opinia celui care interpretează situaţia, care trage concluzii, întrevede consecinţele evenimentului; interlocutorul este şi în acest caz un specialist;

c) interviul de opinie poate fi numit şi interviu de controversă. Este cazul politicianului care dă explicaţii sau care răspunde adversarului; al omului de ştiinţă care susţine sau respinge o teorie, al omului de pe stradă consultat cu privire la o situaţie care îl afectează. Scopul este de a afla ce gândesc cei în cauză referitor la subiect.

Interviul afectiv are scopul de a oferi o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât ascultătorul să înţeleagă mai bine situaţia în care este implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt sentimentele rudelor minerilor îngropaţi într-un accident, euforia momentului în care un atlet sau un actor de succes atinge apogeul carierei, sau furia resimţită de oamenii implicaţi într-un conflict de muncă.

Puterea sentimentului prezent este mai importantă decât raţionalitatea, deci trebuie să ne aflăm la nivelul maxim de sensibilitate pentru a realiza un astfel de material. Vom fi aplaudaţi dacă am pus întrebarea corectă la momentul potrivit pentru a scoate la iveală un subiect de interes public, chiar şi când evenimentul este tragic. Dar vom fi şi uşor de criticat şi condamnat dacă suntem prea incisivi cu durerea persoanelor intervievate, cu sentimentele personale. De aceea felul în care sunt puse întrebările este la fel de important ca şi conţinutul lor.

O altă dificultate căreia trebuie să-i facem faţă este necesitatea de a rămâne observatori imparţiali, fără a părea indiferenţi. Durata conversaţiei preliminare diferă considerabil în funcţie de circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar există un moment propice pentru a începe înregistrarea şi este important să fiţi atenţi să nu pierdeţi acest moment. O asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de reluare.

Interviul de personalitate, în acest context, înseamnă întâlnirea cu un individ remarcabil sau celebru, în măsură să-şi facă bilanţul



carierei, o vedetă a lumii artistice sau un sportiv devenit stea, care îşi povesteşte drumul în viaţă.

Unele interviuri nu au însă ca obiectiv decât să atragă atenţia publicului asupra unui fapt excepţional, asupra unei realizări originale, a unui succes de senzaţie. În asemenea cazuri jurnaliştii sunt chemaţi să joace un rol de promovare a acestor fapte, realizări, succese, mai ales când sunt implicaţi banii publici, prin finanţare directă sau prin subvenţii.

La toate aceste tipuri, Downs, Smeyak & Martin mai adaugă două: interviul de profunzime înregistrat şi interviul de profunzime în direct (1980, p.304).

Interviul de profunzime înregistrat este foarte asemănător cu interviul informativ, cu excepţia echipamentului de înregistrare. Acest tip de interviu este de obicei mai bun când este realizat pe o perioadă de câteva zile sau chiar săptămâni. În acest caz, el ne dă timp să ascultăm banda înainte de fiecare etapă a înregistării, să verificăm faptele şi să putem confrunta mai târziu interlocutorul cu deformările, minciunile sau schimbările sale de poziţie.

Interviul de profunzime înregistrat este mult mai sigur decât interviul în direct. Atât reporterul cât şi intervievatul sunt mai relaxaţi fiindcă nu trebuie să-şi facă griji din cauza erorilor, a pauzelor lungi, a cronometrării stricte sau a ritmului. Toate aceste elemente pot fi aranjate la editare. Interviul înregistrat este structurat şi construit în cabina de montaj. Procesul de editare este desemnat să dea formă şi să adauge continuitate unui interviu care s-a învârtit în jurul unui subiect sau a atins aceeaşi temă de câteva ori. Ritmul va fi îmbunătăţit prin editare şi materialul va fi tăiat pentru a se potrivi în timpul alocat.

Interviul de profunzime în direct. Intervievarea în direct este obositoare, riscantă şi intensă. De asemenea este plină de recompense şi amuzantă când iese bine, când reporterul şi intervievatul uită de tehnologie şi poartă o adevărată conversaţie.

Aspectul prestaţiei este prezent constant în interviurile în direct. Nu trebuie să uităm niciodată că suntem în emisie ("la microfon"), sau că am putea pierde controlul interviului şi astfel irosi timp important. Un interviu în direct este o prestaţie artistică şi oamenii care realizează acest lucru bine pot deveni staruri.

Aceste categorii de interviu pot apărea împreună în pregătirea unui material pentru un reportaj, un documentar sau o anchetă. Mai întâi faptele, informaţia de background, sau ordinea evenimentelor; apoi interpretarea, semnificaţia sau implicaţiile faptelor; în sfârşit, efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la temă. Interviul documentar cu un politician pensionat, de pildă, va cere timp, dar ar trebui să fie la fel de captivant pentru jurnalist ca şi pentru ascultător. Procesul amintirii istoriei poate surprinde, poate arunca o nouă lumină asupra evenimentelor şi oamenilor şi poate revela caracterul persoanei.



Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale pentru reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu "de ce?".

4.2. Etapele realizării interviului

4.2.1. Alegerea temei şi interlocutorului

Nu orice temă poate fi tratată printr-un interviu. Acesta poate răspunde unei problematici la zi sau poate urmări un obiectiv de durată, poate căuta o explicaţie sau o motivaţie, poate urmări evoluţia unui personaj. Dar indiferent de scop, interviul presupune găsirea unui interlocutor care să deţină informaţia corectă şi să fie dispus să o divulge.

Trebuie să ştiţi mai întâi ce vreţi să aflaţi şi apoi să determinaţi de la cine. Este esenţial să fiţi bine pregătiţi, ceea ce înseamnă muncă de cercetare în tot intervalul pe care îl aveţi la dispoziţie, astfel încât să ştiţi de unde să luaţi informaţia necesară cât mai repede.

Pentru alegerea interlocutorilor, De Maeseneer (p.97) consideră că reporterul are la îndemână câteva criterii de ghidare:

celebritatea, personalitatea individului

autoritatea informaţiei deţinute

realizările deosebite

implicarea într-un eveniment inedit

simţul umorului sau capacitatea de a crea atmosferă

Totuşi, interlocutorul poate fi oricine: martor, expert, analist, vedetă, funcţionar public, omul de pe stradă implicat în eveniment. Important este să-l cunoaşteţi, să aveţi idee despre stilul său de a vorbi, pentru a-l putea ajuta dacă este timid, a-l face să spună ceea ce vrea să ascundă, a-l scoate din dificultate când se opreşte şi nu-şi găseşte cuvintele, sau pentru a extrage cea mai bună parte a informaţiei.

4.2.2. Documentarea

Trebuie să studiaţi totul în legătură cu personajul pe care-l veţi intervieva, pentru că numai astfel vă puteţi formula corect întrebările. Înainte de a merge la interviu, trebuie să deţineţi mereu următoarele informaţii: numele întreg al interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial.

Siguranţa asupra numelor, datelor, actorilor sau faptelor utilizate în întrebări este crucială. Este jenant pentru persoana intervievată să corecteze chiar şi o eroare factuală măruntă într-o întrebare, acest lucru însemnând pierderea controlului de către reporter. De exemplu:

Reporter: De ce aţi început să introduceţi acest sistem abia acum trei ani?

Interlocutor: De fapt, a fost acum cinci ani...

Sau:



Reporter: Ca preşedinte al acestei bănci, cum vedeţi viitorul ei?

Interlocutor: Ştiţi, eu sunt doar directorul administrativ.

Aceste erori nu contează pentru substanţa întrebării, dar o lipsă a cunoştinţelor de bază vă subminează credibilitatea în ochii interlocutorului, şi mai important, în cei ai ascultătorilor.

Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de interviu şi cât va afla în timpul acestuia. Un reporter care nu ştie ce politică face politicianul cu care discută, care n-a auzit de cărţile scrise de autorul pe care îl intervievează, nu se găseşte în poziţia de a persuada persoana respectivă pentru a-i da alte informaţii.

Astfel, e bine să cunoaşteţi dinainte:

contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la situaţia actuală;

argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor aspecte ale temei;

subtilităţile temei; trebuie să fiţi atenţi să nu simplificaţi în exces lucrurile, în încercarea de a face subiectul mai uşor de înţeles;

liderii sau avocaţii temei, precum şi oponenţii ei.

Înainte de a începe, hotărâţi ce căutaţi. Învăţaţi întâmplarea pe dinafară. Verificaţi ziarele şi materialele de agenţie recente; dacă postul unde lucraţi a realizat un material pe acelaşi subiect, luaţi banda şi ascultaţi-o. Dacă sunt aspecte pe care nu le înţelegeţi (de exemplu, ce este un titlu de credit? Xerofagia? Asociaţia Athaeneum?), consultaţi un dicţionar sau întrebaţi un specialist.

Mai presus de toate, hotărâţi ce vreţi să evidenţiaţi prin interviu. Care este întrebarea la care vreţi să fiţi siguri că veţi căpăta un răspuns înregistrat? Apoi faceţi o listă cu lucrurile despre care doriţi să întrebaţi, gândiţi-vă la câteva întrebări pe care intenţionaţi să le puneţi, şi repetaţi-le cu dumneavoastră înşivă, dacă este posibil, cu voce tare.

Întrebările scrise în redacţie sau un întreg meniu de întrebări pot sta în calea auzirii răspunsurilor şi urmăririi lor. Este de preferat să vă notaţi mai degrabă idei decât întrebări, fiindcă întrebările pot deveni uneori un indiciu prea restrâns.

Pe scurt, condiţiile pe care trebuie să le îndepliniţi înainte de a porni la realizarea interviului sunt:

1. Să obţineţi suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului astfel încât să puteţi deţine controlul interviului;

2. Să cunoaşteţi în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul;

3. Să vă fixaţi întrebările-cheie.



4.2.3. Pregătirea întrebărilor

Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor determină calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor, simplitatea, formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea unor întrebări eficiente.

Pregătirea pentru interviu include şi conceperea unei liste de întrebări posibile. Trebuie să vă propuneţi să puneţi anumite întrebări, dar această listă este rareori folosită exact cum a fost concepută. Ea serveşte numai ca linie de orientare şi pentru a ţine interviul alert în cazul unei pauze în discuţie. De asemenea lista va constitui o posibilitate de verificare, la final, pentru a vedea dacă au fost acoperite toate punctele vizate.

Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea întrebările pot fi clasificate în diferite categorii, în funcţie de scopul urmărit şi rolul lor în timpul interviului.

În funcţie de scop se pot deosebi: întrebările factuale sau de informaţie, care oferă date concrete; de opinie, cerând punctul de vedere al unui specialist; de mărturie, urmărind să obţină confirmarea unei informaţii; de motivaţie, pentru a afla cauzele unei acţiuni sau decizii; de urmărire, pentru a detalia sau clarifica un punct discutat anterior; de completare, puse în special la sfârşitul interviului, de tipul: "Mai doriţi să adăugaţi ceva?".

După rolul lor, întrebările pot fi (cf. Langlois, 1989, p.141):

- de atac - prima întrebare şi cea mai importantă, mai ales în cadrul interviului folosit ca insert în ştire, care nu are decât una-două întrebări. Ea trebuie să-i permită interlocutorului să transmită esenţialul din informaţia sa. În cazul unui interviu mai lung se poate întâmpla ca prima sau primele întrebări să nu fie decât de natură introductivă, pentru a-l prezenta pe interlocutor audienţei sau pentru a-l ajuta pe interlocutor să se familiarizeze cu situaţia, dacă interviul e transmis în direct;

- de sprijin - pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile, să fie clar, sau pentru a-l constrânge să răspundă, dacă simţiţi că interlocutorul ascunde o informaţie esenţială pentru interviu;

- de relansare - dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a interviului, el trebuie readus la subiectul discuţiei;

- de punctare - pentru un interviu mai lung (peste 4-5 minute) trebuie ca din când în când să punctaţi subiectul. Veţi sintetiza cele spuse de interlocutor până atunci pentru ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi principalele idei vehiculate;

- de insistenţă - uneori apare necesitatea de a sprijini declaraţiile interlocutorului, subliniindu-le importanţa. Acest lucru este făcut fie de reporter - care repetă ideea de subliniat - fie de interlocutor, care este nevoit să aprobe formal declaraţiile făcute anterior;



- de nominalizare - ascultătorul poate deschide radioul la mijlocul interviului şi astfel ratează identificarea interlocutorului - nume, funcţie, calitate. De aceea e bine ca din când în când să includeţi aceste date şi în alte întrebări pe parcursul interviului, pentru a reîmprospăta memoria ascultătorului;

- de obiecţie - dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau divaghează, nu aveţi voie să-i treceţi cu vederea greşelile, sau să lăsaţi să se strecoare incertitudini sau enormităţi, ci trebuie să cereţi explicaţii;

- de controversă - uneori (deşi rar), poate fi necesar ca interlocutorul să fie contrazis. Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un element de la care ar fi dorit să se sustragă.

Dacă interlocutorul trebuie să-şi exprime punctul de vedere şi să răspundă diferiţilor critici, va fi necesar să fie confruntat cu viziunile opuse. Aceasta îi dă posibilitatea să demoleze argumentele contrare, spre satisfacţia sau dezamăgirea ascultătorului. În exprimarea acestor opinii trebuie să aveţi grijă să nu vă asociaţi cu ele, dar nici cu argumentele opuse. Rolul dumneavoastră este de a prezenta propoziţii despre care ştie că au fost exprimate în altă parte, sau îndoielile şi argumentele care se aşteaptă să existe în mintea ascultătorului. În adoptarea funcţiei de "avocat al diavolului" formele obişnuite de intervenţie ale reporterului sunt:

Pe de altă parte s-a spus că...

Unii vor argumenta că...

Cum reacţionaţi la oamenii care spun că...?

Ce-aţi răspunde la argumentul că...?

Primele două exemple aşa cum apar nu sunt întrebări, ci afirmaţii, şi dacă sunt lăsate aşa vor aduce interviul periculos de aproape de a se transforma într-o simplă discuţie. Trebuie să vă asiguraţi că ideea este pusă într-o întrebare clară.

Tipul de întrebare folosit conduce la răspunsuri corespunzătoare. În forma lor cea mai simplă, întrebările sunt de următoarele tipuri:

1.Cine? - cere un fapt. Răspuns: o persoană.

2. Când? - cere un fapt. Răspuns; un moment.

3. Unde? - cere un fapt. Răspuns: un loc

4. Ce? - cere un fapt sau o interpretare a faptului. Răspuns: o succesiune de evenimente.

5. Cum? - cere un fapt sau o interpretare a faptului. Răspuns: o succesiune de evenimente.

6. Care? - cere o alegere dintr-o serie de opţiuni.

7. De ce? - cere o opinie sau un motiv pentru cursul unei acţiuni.



De la aceste tipuri de bază pot apărea variaţiuni. De pildă:

Ce simţiţi despre…?, sau

Până la ce punct credeţi că…?

Cea mai bună dintre toate întrebările - pusă totuşi cel mai rar - este "De ce?". Desigur, nu este necesar ca după toate răspunsurile să se întrebe "De ce e aşa?", dar această întrebare este cea mai revelatoare pentru ascultător, din moment ce conduce la o explicaţie a acţiunilor, raţionamentului şi valorilor interlocutorului - "De ce aţi decis să...?", "De ce credeţi că e necesar să...?".

După forma răspunsului cerut, întrebările mai pot fi clasificate în deschise şi închise. Întrebările deschise sunt cele care nu pot căpăta un răspuns inteligent într-un singur cuvânt sau într-o propoziţie scurtă; ele cer cel puţin o explicaţie de o frază. Întrebările închise pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt: da/nu. Dacă reporterul pune o asemenea întrebare, el caută o confirmare sau o negare; numai în acest caz structura întrebării e potrivită. Dacă întrebarea este o încercare de a introduce o nouă temă, în speranţa că interlocutorul va răspunde altceva decît da sau nu, atunci întrebarea este greşit plasată. În acest caz ea va duce la pierderea controlului interviului de către reporter, lăsând iniţiativa interlocutorului. Întrebarea închisă este un înlocuitor prost pentru o întrebare care e special desemnată să întoarcă interviul în direcţia dorită.

Întrebările de întindere (cf. McLeish, 1988, p.23) introduc ideea lăsării răspunsului la latitudinea interlocutorului, care alege dintr-o foarte mare gamă de posibilităţi. Acolo unde e căutat un răspuns da/nu, interlocutorul este direcţionat şi nu are loc pentru un răspuns complicat; întrebarea e foarte strictă. Pe de altă parte însă, puteţi pune o întrebare atît de largă, încât interlocutorul să fie derutat în ceea ce priveşte adevărata dumneavoastră intenţie: "Tocmai v–aţi întors dintr-o călătorie de studii din Australia. Vorbiţi-mi despre ea". De fapt, aceasta nu este deloc o întrebare, ci un ordin. Afirmaţii de acest gen, cu care reporterii cred că vor ajuta un interlocutor emoţionat, vor avea mai degrabă un efect invers, mai ales cînd persoana nu ştie de unde să înceapă.

Un alt tip de întrebare, care de asemenea doar pare de ajutor, este cea de tip "sau/sau": "Introduceţi acest tip de motor deoarece există o nouă piaţă pentru el sau pentru că oricum aţi lucrat la el?". Problema aici este că întrebarea de întindere este atât de strictă încât de cele mai multe ori răspunsul este în afara ei, lăsând interlocutorului doar posibilitatea de a spune "Nici una, este poate...". Lucrurile sunt rareori atât de clare încât să cădeţi exact peste una din cele două posibilităţi. În orice caz, nu trebuie să sugeraţi răspunsurile; de aceea întrebarea poate fi reformulată imparţial: "De ce introduceţi acest tip de motor?".

Uneori, dorinţa reporterului de a fi în centrul atenţiei duce la formularea unor întrebări mult prea lungi. Întrebarea poate fi atît de complexă încât să împiedice interlocutorul să o înţeleagă şi implicit să



răspundă. O întrebare ca: "Având în vedere politica economică promovată, şi cum sindicatele, deşi au fost la început de acord cu aceasta, pregătesc acum acţiuni de protest care contravin acordurilor încheiate iniţial, cum credeţi că poate fi rezolvată situaţia, astfel încât să nu vă modifice programul, dar să şi preveniţi o criză socială majoră?" derutează uşor un interlocutor, care nu poate intui scopul interogaţiei, deci poate refuza să răspundă. De asemenea, o capcană pentru reporterul obsedat de teama că interlocutorul nu-i va da un răspuns suficient este de a pune două întrebări o dată: "De ce întâlnirea s-a încheiat în dezordine şi cum veţi preveni ca acest lucru să nu se mai întîmple în viitor?". Interlocutorul poate răspunde la prima întrebare şi apoi să uite de a doua sau îşi poate exercita opţiunea de a răspunde la cea pe care o preferă. În oricare din cazuri este o pierdere a controlului din partea jurnalistului, iniţiativa fiind preluată de interlocutor.

Întrebările trebuie deci formulate scurt şi simplu. Întrebările lungi, divagante, vor primi răspunsuri similare; aşa funcţionează conversaţia. Răspunsul tinde să reflecte stimulul - ceea ce subliniază faptul că abordarea iniţială a reporterului va da tonul pentru întregul interviu.

Trebuie să aveţi grijă ca întrebările să vă fie clare mai întâi dumneavoastră înşivă. O întrebare de genul: "Cum de v-aţi înhămat la acest curs al evenimentelor, vreau să spun ce v-a făcut să vă hotărîţi să faceţi asta - în definitiv la acel moment nu era lucrul cel mai evident de făcut, nu-i aşa?" creează confuzie peste confuzie. Dacă scopul întrebării nu este clar în mintea jurnalistului, este puţin probabil ca el să fie înţeles de interlocutor, iar confuzia ascultătorului va degenera în indiferenţă şi apoi în dezinteres.

Întrebările agresive pot apărea pentru a pune interlocutorul într-o anume poziţie înainte de a începe: "De ce aţi început afacerea cu asemenea finanţe instabile?", "Cum justificaţi o asemenea acţiune autoritară?".

Nu depinde de reporter să sugereze că finanţele sunt instabile sau că acţiunea este autoritară, decât dacă este un citat din ceea ce interlocutorul a spus deja. Faptele fiind date, ascultătorul trebuie să fie capabil să determine singur din ceea ce spune interlocutorul dacă finanţele sunt suficiente sau dacă acţiunea e inutil autocrată. Adjectivele care implică judecăţi de valoare trebuie să fie un semnal de alarmă, atât pentru intervievat, cât şi pentru ascultător. Întrebările pot fi puse într-o formă acceptabilă:

Cu ce sumă aţi început afacerea? ( fapt )

La acel moment aţi considerat că atît e suficient? ( da/nu )

Cum priviţi acest lucru? ( opinie )

Ce-aţi spune persoanelor care ar putea privi această acţiune ca autoritară? (abordarea "avocatul diavolului" ).

Este surprinzător cum unii ziarişti pot pune întrebări foarte directe, de revelare a personalităţii sau întrebări "dure" într-un mod



perfect acceptabil prin păstrarea în acelaşi timp a unei stăpâniri de sine plăcute. Când un ziarist este criticat că ar fi super-agresiv, este pusă sub semnul întrebării mai degrabă maniera sa de a întreba decât conţinutul întrebărilor. Chiar şi insistenţa poate fi politicoasă:

Nu vă supăraţi, întrebarea a fost de ce s-a întâmplat aşa ceva?

Întrebând "De ce?" s-a întâmplat ceva, puteţi primi răspunsul la întrebarea "Cum?" s-a întâmplat, în special dacă interlocutorul doreşte să fie evaziv. Dacă doreşte să fie evaziv şi a doua oară, acest fapt va fi evident pentru ascultători şi nu este necesar să mai insistaţi, ideea fiind deja punctată.

Unora dintre jurnalişti le place să facă afirmaţii, în loc să întrebe. Pericolul este acum ca interviul să devină o discuţie, neinteresantă pentru ascultător. De exemplu, un răspuns poate fi urmat de o afirmaţie:

Un asemenea lucru nu se întâmplă în mod normal.

În loc de întrebarea:

Este un asemenea lucru normal?

Sau:

Nu păreţi să fi luat acest fapt în considerare.

În loc de:

Cât de mult aţi luat în considerare acest fapt?

Încă o dată greşeala constă în faptul că o întrebare nu a fost pusă într-un mod pozitiv; interlocutorul poate răspunde cum îi place, poate chiar evada, punând el o întrebare, iar reporterul se va găsi în dificultatea de a-şi exercita controlul atât asupra subiectului, cât şi asupra timpului. În plus, spunând. "Desigur, nu credeţi că eu cred că acesta este sfârşitul răspunsului la întrebarea mea", puteţi obţine de la interlocutor doar o privire oarbă şi mută.

Ocazional, jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări:

Pot să vă întreb dacă...?

Mă întreb dacă aţi putea spune...

Acest lucru este, desigur, inutil din moment ce acceptarea interviului reprezintă acceptarea faptului de a răspunde la întrebări. Există, ocazional, o justificare pentru o asemenea abordare, când dialogul vizează o arie foarte sensibilă şi reporterul simte că e necesar să procedeze cu grijă. Această frazeologie poate fi utilizată pentru a indica faptul că reporterul recunoaşte dificultatea de a se da un răspuns la acea întrebare.Totuşi, deseori ea este utilizată când reporterul este nesigur, nu ştie în ce direcţie să conducă interviul şi tatonează pentru a-şi oferi lui însuşi mai mult timp de gândire. Un asemenea instrument de câştigare a timpului dă ascultătorului impresia că se iroseşte al său.



"Întrebarea cea mai grea". Nu uitaţi niciodată să puneţi întrebarea la care doriţi ca interlocutorul să vă răspundă. Unii reporterii îşi încep interviurile cu o astfel de întrebare. Să presupunem că scopul principal al interviului este să aflaţi cum s-a apărat primarul împotriva observaţiei că nu este mai puţin corupt decât oricare din predecesorii săi. Întrebaţi-l deschis: "Sunteţi mai puţin corupt decât predecesorii dumneavoastră?". Puteţi continua apoi cu întrebări mai detaliate: "Consilierul X aşteaptă începerea procesului. Consilierul Y este în închisoare. Cum explicaţi acest lucru?".

Punând întrebarea fundamentală a interviului, evitaţi o eroare comună: să petreceţi 20 de minute cu cineva fără să-l înregistraţi răspunzând la ceea ce poate fi lead-ul materialului.

Dar trebuie să fiţi conştienţi de dezavantajele potenţiale ale acestui tip de întrebare. Mulţi oameni pe care îi intervievaţi pot dori să fie deschişi şi să răspundă la întrebările cele mai dure. Dar alţii pot reacţiona diferit: dacă vă arătaţi contra lui, interviul se poate sfârşi chiar de la început. În cel mai rău caz vi se va cere să plecaţi. Şi dacă interviul începe glacial, puteţi să nu mai obţineţi răspunsuri folositoare nici la întrebări mai blânde, dar la fel de importante. Pentru a se apăra de această posibilitate, mulţi reporteri încearcă să folosească întrebările blânde la început, păstrând posibilele "incomode" pentru mai târziu.

De asemenea puteţi descoperi că raportul pe care îl stabiliţi cu interlocutorul în întrebările mai puţin conflictuale va căpăta alte nuanţe când le puneţi pe cele dure. Nu mergeţi să vă faceţi un prieten printr-un interviu, dar sunteţi un personaj potenţial simpatic sau antipatic pentru persoana pe care o intervievaţi. Dacă sunteţi perceput ca simpatic, întrebarea "incomodă" poate primi un răspuns sincer.

Dacă vă stă pe limbă să puneţi primarului întrebarea "cea mai grea", puteţi oricând inventa o "sperietoare". De exemplu, există sperietoarea înalt situată: "Unii dintre criticii dumneavoastră spun că nu sunteţi mai puţin corupt decât predecesorii din această funcţie. Ce le răspundeţi?". Apoi, există omul obişnuit: "Acum câteva zile am spus unui şofer de taxi că voi face un interviu cu dumneavoastră, şi iată ce mi-a spus:<< Mă obişnuisem să cred că acest primar este altfel decât ceilalţi, dar acum nu mai văd diferenţa. Este la fel de necinstit ca şi restul.>> Ce i-aţi răspunde acelui om?". Există chiar şi cea mai odioasă sperietoare din toate: "Directorul meu a spus că trebuie să vă întreb…". Dar cea mai bună dintre toate este sperietoarea ca o altă persoană pe care aţi intervievat-o pentru acest material: "Iată ce a scris X în editorialul său din ziarul de marţi: <<Primarul era… dar acum…>>".

Invocarea unei sperietori sau altor actori reali în disputa pe care o trataţi adaugă culoare interviului, dar vă fereşte de implicare directă. Transformaţi conversaţia dintre primar şi dumneavoastră într-o conversaţie între primar şi criticii săi cei mai aprigi. Rămâneţi neutru în disputa lor şi puneţi întrebările unor persoane care nu se află acolo.



4.2.4. Desfăşurarea interviului

Scopurile reporterului radio nu sunt doar acelea de a conduce un interviu şi a extrage informaţia. El trebuie să conducă un interviu care se potriveşte cererilor tehnologice, jurnalistice şi artistice ale acestui tip de canal. Reporterul trebuie să fie capabil să rupă barierele, să-şi relaxeze interlocutorul, să uite de tehnica de înregistrare şi să se angajeze într-o conversaţie ingenioasă, revelatoare, aflate la graniţa unei performanţe actoriceşti. Dacă reporterul nu-şi poate stimula interlocutorul să ofere o asemenea prestaţie revelatoare, atunci el trebuie să îndrepte interviul către domenii în care informaţia să cântărească mai greu decât ceea ce audienţa va percepe ca o personalitate cenuşie. Cu alte cuvinte, reporterul trebuie să satisfacă nevoia audienţei pentru materiale interesante şi atractive.

În imaginarul jurnaliştilor tineri s-a creat un stereotip al reporterului, acela de cruciat al întrebărilor neplăcute: în general, aceasta este o imagine falsă. Pentru fiecare reporter care se poartă agresiv pot fi găsiţi alţi o sută care sunt calzi, personali şi, adeseori, mai eficienţi. Desigur, există şi ocazii cînd jurnalistul trebuie să fie ferm. Deoarece principala sursă de informaţii sunt oamenii, aceştia trebuie trataţi cu respect pentru a afla ceva de la ei. Iar obligaţia reporterului faţă de public este să se asigure că acesta primeşte informaţia suficient de detaliat şi corect.

De cele mai multe ori o abordare ostilă va face audienţa să vă suspecteze de incorectitudine şi părtinire. Cea mai bună abordare a interlocutorului este cea politicoasă, dar perseverentă. Dacă interlocutorul încearcă să ocolească o întrebare, aceasta trebuie repetată sau reformulată. Când interlocutorul se abate de la ideea principală, el trebuie readus la linia de interes.

Dacă un răspuns e prea lung sau neinteresant, întreruperea lui e necesară. De asemenea, interlocutorul poate fi întrerupt când se abate de la subiect, când e nevoie de o clarificare, sau de mai multe explicaţii pentru a face răspunsul inteligibil. Întreruperea se face într-o pauză de vorbire, putând mima gestul de a spune ceva sau atrăgându-i atenţia celuilalt cu un semn al mâinii.

Dacă interlocutorul răspunde la o întrebare cu o altă întrebare, trebuie s-o ignoraţi şi să vă repetaţi interogaţia, sau să treceţi la altă întrebare.

E bine să se traseze o linie între simpatie şi empatie. Nu trebuie să vă implicaţi emoţional în problemele interlocutorului, dar trebuie să înţelegeţi emoţiile pe care le simte acesta.

Nu este obligatoriu ca lista de întrebări stabilită iniţial să fie respectată în detaliu. Interviul trebuie să decurgă logic, într-o direcţie folositoare publicului. Dacă lucrurile spuse de interlocutor nu se potrivesc cu intenţia dumneavoastră, dar interviul devine mai interesant prin acestea, el nu trebuie tras înapoi către întrebările pregătite. Acestea sunt păstrate pentru cazul în care apare o pauză în



conversaţie. În principiu, răspunsul trebuie să decidă în mod logic şi natural următoarea întrebare.

Este vital să nu fiţi atât de preocupaţi de următoarea întrebare încât să nu mai ascultaţi ce spune interlocutorul. Capacitatea de a asculta şi a gândi repede este un atribut esenţial al reporterului. Trebuie să fiţi capabili să puneţi întrebarea de urmărire potrivită (întrebare suplimentară), pentru a clarifica un termen tehnic sau de jargon, ori pentru a afla motivul unui anumit răspuns. Când primiţi un răspuns academic sau abstract, trebuie să cereţi ca interlocutorul să-l transforme într-un exemplu factual, pentru a fi mai uşor înţeles de ascultători.

Reporterul trebuie să controleze patru aspecte separate ale desfăşurării interviului:

Scopurile interviului trebuie avute permanent în vedere. Este tema acoperită prin întrebările-cheie stabilite iniţial? Uneori este posibil să luaţi o decizie rapidă şi să schimbaţi cursul interviului, dar în orice caz trebuie să ştiţi unde vreţi să ajungeţi şi să controlaţi dialogul.

Aspectele tehnice trebuie avute mereu în vedere. Zgomotul de fond alterează înregistrarea şi e nevoie de o schimbare a poziţiei microfonului? Se schimbă poziţia interlocutorului faţă de microfon, sau trebuie modificat nivelul vocii? Funcţionează magnetofonul?

Cronometrarea interviului trebuie să fie strictă. Aceasta indiferent dacă interviul va fi de o jumătate de oră sau de un minut şi jumătate. Dacă e nevoie de un interviu scurt, de informare, este inutil să se înregistreze zece minute în perspectiva că va fi tăiat mai târziu. În timpul înregistrării trebuie să aveţi în permanenţă în minte ideea trecerii timpului, un ceas care se opreşte când aude un răspuns inutilizabil, dar continuă când aude unul interesant. El controlează curgerea materialului astfel încât subiectul să fie acoperit cât mai bine în timpul disponibil. Acest simţ al timpului este nepreţuit în cazul unui interviu în direct, când cronometrarea este crucială. Disciplinarea acestei îndemânări face parte din "antrenamentul" jurnalistului radio.

Expresia "În sfârşit" ar trebui utilizată o singură dată. Ea poate preceda ultima întrebare ca un semnal pentru interlocutor că timpul e pe terminate şi că orice lucru important rămas nespus trebuie inclus acum. Alte semnale de această natură sunt expresii precum "Pe scurt, de ce...?" sau "Într-un cuvânt, cum...?". Acestea sunt de mare ajutor pentru a-l face pe interlocutor să accepte constrângerea încadrării în timp, mai ales dacă i-aţi precizat de la început durata interviului.

Ocazional, reporterul este tentat să tragă concluzii. El ar trebui însă să reziste acestei tentaţii, fiindcă este extrem de dificil s-o facă fără să includă unele evaluări subiective. Trebuie să vă amintiţi mereu că datoria dumneavoastră este să oferiţi o abordare obiectivă a faptelor şi o atitudine imparţială faţă de opinii. A merge mai departe înseamnă a uita de ascultător sau, cel puţin, a subestima capacitatea acestuia de a-şi forma propriile concluzii. Un interviu corect structurat nu are nevoie



de un rezumat; aceasta pentru că el nu trebuie să impună ascultătorului un punct de vedere subiectiv asupra a ceea ce a fost spus.

Dacă interviul a fost structurat cronologic, o ultimă întrebare orientată către viitor va oferi momentul propice încheierii. O convenţie pozitivă pentru final este a mulţumi interlocutorului pentru participare. Oricum, un reporter îşi poate dezvolta rapid un bun simţ al finalului şi este deseori suficient să încheie cu cuvintele interlocutorului, în special dacă acesta a folosit o frază amuzantă sau o afirmaţie hotărâtă.

4.3 Tehnici de intervievare

Intervievarea pentru radio este o combinaţie a ceea ce este cel mai bun şi cel mai rău în intervievarea jurnalistică. Sunt utilizate aceleaşi principii jurnalistice folosite de reporterii oricărui tip de canal, dar există factori tehnologici şi artistici care afectează prestaţia radiofonică. Ca reporteri radio, trebuie să fim actori ce fac ca prezentarea să pară uşoară. Cei mai buni reporteri par să arate că interviurile sunt atât de line şi de lipsite de efort, încât mulţi oameni se întreabă de ce sunt plătiţi atât de mult pentru a nu face nimic.

Tehnologia şi necesităţile suportului cer alte lucruri de la reporterul radio. El trebuie să păstreze controlul interviului, să se descurce cu tehnologia şi în acelaşi timp să lase să se creadă că totul este simplu. Pentru aceasta, sunt utilizate diferite tehnici, fiecare reporter având stilul său propriu de a-şi realiza materialele.

Interviurile radio necesită o mare cantitate de concentrare. Pentru un interviu de ziar sau de revistă puteţi permite interlocutorului să rătăcească prin multe teme în câteva ore, pentru ca apoi să reveniţi la redacţie şi să editaţi şi să structuraţi articolul. Prin contrast, interviul radio este editat şi structurat în timp ce are loc, iar editorul sunteţi dumneavoastră. Trebuie deci să aveţi grijă să menţineţi interviul pe linia dorită şi în acelaşi timp să urmăriţi ideile oferite de interlocutor, trebuie să vă asiguraţi că este menţinut un ritm constant şi nivelul de interes al materialului, şi să faceţi să pară totul simplu şi spontan. Trebuie să fiţi capabili să editaţi sau să comprimaţi interviul într-o perioadă scurtă de timp, dar să nu lăsaţi impresia că vă grăbiţi interlocutorul. Toate acestea înseamnă o mare concentrare şi abilităţi în conducerea interviului, înseamnă să vă descurcaţi cu tehnologia şi limitările de timp şi să păreţi obiectiv şi controlând complet situaţia.

Limbajul trupului este foarte important pentru stabilirea unei legături de comunicare cu intervievatul. La fel şi contactul ocular. Când o persoană este interesată de ce spune altcineva, ea tinde să-l privească pe celălalt în ochi pentru a-l încuraja să continue să vorbească. Dacă vă aplecaţi către intervievat şi în acelaşi timp îl priviţi în ochi, acest lucru indică dorinţa de a afla o informaţie cu caracter mai intim. Momentul aşteptat de toţi reporterii în timpul unui interviu este acela când privirile se întrepătrund, microfonul este uitat, iar interlocutorul devine deschis şi vorbeşte liber.



Timpul mort este modul în care puteţi puncta o idee, adăuga dramatism sau stimula interlocutorul să vorbească despre ceva cu mai multe amănunte. Timpul mort, sau eşecul deliberat de a pune o întrebare imediat după încheierea unui răspuns, tinde să stimuleze interlocutorul să umple spaţiul gol şi să continue să vorbească, uneori revelând informaţii intime sau importante. Iată un exemplu:

INTERLOCUTOR: N-am avut cu adevărat contact cu el în ceea ce priveşte proiectul de construcţii, cu excepţia problemelor de contabilitate. Deci nu ştiam ce plănuise să facă sau ce-a făcut până ce a fost acuzat de tribunal.

REPORTER: (Pauză 4-5 secunde. Dă din cap încurajator.)

INTERLOCUTOR: Ei bine, (nervos) sunt sigur că iniţial n-a plănuit să folosească beton sub standard în fundaţie…

REPORTER: (Pauză 3-4 secunde.)

INTERLOCUTOR: Vreau să spun… ei bine… mi-a spus că betonul era bun şi va ţine. Dar eu nu mă pricep la lucrurile astea… Sunt contabil, nu antreprenor.

REPORTER: Să revenim un moment. Mai întâi aţi spus că nici n-aţi vorbit despre proiectul de construcţii. Acum tocmai aţi spus că el v-a asigurat despre calitatea betonului. Nu poate fi în ambele feluri. Cum este… aţi ştiut sau nu?

Mulţi reporteri radio vă vor spune să nu repetaţi interviul în totalitate înainte de înregistrare sau transmisie, căci va suna artificial şi va avea o calitate îndoielnică, sunând anost, mecanic. Totuşi, o discuţie generală asupra temelor, întrebărilor şi răspunsurilor posibile ajută intervievatul să determine cum să răspundă şi reporterul să-şi traseze linia de conducere a interviului. Dacă repetiţia este mai mult o discuţie generală, ea poate fi benefică, dar a repeta anumite întrebări şi răspunsuri în amănunt este o tehnică periculoasă.

Tehnicile şi strategiile dezvoltate pentru interviurile radio trebuie să se potrivească problemelor unice ale canalului şi au motive speciale pentru a fi folosite. Există câteva strategii generale utile (cf. Downs, Smeyak & Martin, 1980, p. 310):

1. Aveţi întotdeauna gata întrebarea următoare. Ocazional, este posibil ca intervievatul să scurteze un răspuns şi vă va prinde nepregătit. Va interveni o lungă tăcere neproductivă. Pentru a evita timpul mort şi o situaţie neplăcută, trebuie să aveţi mereu gata următoarea întrebare, în timp ce vă concentraţi asupra răspunsului interlocutorului. 2. Puneţi întrebările pe care le-ar pune cei mai mulţi oameni dacă l-ar întâlni pe interlocutorul dumneavoastră, sau ar avea şansa să realizeze interviul. Nemulţumirea celor mai mulţi ascultători este că reporterul uită să pună întrebarea despre care ei ar vrea să ştie. Amintiţi-vă că sunteţi delegaţii audienţei şi sarcina dumneavoastră este să puneţi acele întrebări pe care ar vrea să le pună membrii audienţei. Sunteţi de asemenea profesionişti, aşa că asiguraţi-vă că, după ce



puneţi acele întrebări de interes general, veţi sonda şi dincolo de suprafaţa răspunsurilor la fel de generale primite. 3. Puneţi întrebările pe care şi le-ar dori interlocutorul. Acest lucru reprezintă o consolidare a ego-ului intervievatului şi produce dezvăluirea unor informaţii interesante. De exemplu, dacă intervievaţi o femeie de afaceri, puneţi-i o întrebare care îi va permite să vorbească despre ascensiunea ei şi despre barierele pe care a trebuit să le treacă. Răspunsul va revela mult din caracterul şi hotărârea femeii. Mulţi oameni care s-au ridicat în poziţii de putere sunt mândri de realizările lor şi sunt încântaţi să vorbească despre ele. 4. Nu vă referiţi la o întrebare sau un comentariu făcut înainte de începerea interviului. Întrebarea este în afara cadrului de referinţă al ascultătorilor şi ei se vor simţi lăsaţi la o parte dacă vă referiţi constant la o altă conversaţie. 5. Nu spuneţi mereu "ascultătorii noştri ar vrea să ştie". Amintind constant intervievatului de prezenţa audienţei îl puteţi inhiba şi face să se poticnească în timpul răspunsurilor pentru a-şi formula ideile pe gustul ascultătorilor. 6. Nu întrerupeţi interlocutorul cu expresii sau sunete fără sens precum "Înţeleg" sau "Aha". Acestea nu prea încurajează pe cineva să vorbească, sunt redundante, sună rău şi fac banda greu de editat. 4.4. Locul participanţilor într-un interviu

În funcţie de locul de realizare, interviurile pun probleme tehnice diferite. Omul de afaceri în biroul lui, starul în cabina de machiaj, muncitorul în fabrică sau în afara ei; toate acestea sunt accesibile doar cu un reportofon şi oferă credibilitate prin transmiterea atmosferei specifice acelui loc. Totuşi, interviurile în afara studioului sunt în pericol de a fi perturbate de zgomot şi de întreruperi neprevăzute.

În orice alt loc în afara studioului acustica e slabă, cu prea mult sunet reflectat. Este posibil să se rezolve acest lucru într-un grad acceptabil prin evitarea vecinătăţii cu suprafeţele tari şi netede precum ferestrele, birourile lustruite, linoleumul sau pereţii văruiţi. O cameră cu covoare, perdele şi alte ornamente este în general satisfăcătoare; în condiţii nefavorabile cel mai bun sistem este de a lucra cu microfonul aproape, reducând nivelul de înregistrare al magnetofonului.

Acelaşi lucru se aplică locurilor cu un nivel ridicat al zgomotului de fond. Totuşi un atelier mecanic sau carlinga unui avion nu necesită prezenţa unor dificultăţi tehnice de neînvins; din nou soluţia constă în lucrul mai aproape de microfon. Acest procedeu este suficient pentru a face să se deosebească pe bandă cuvintele interlocutorului de zgomotul de fond. O problemă mai complicată apare acolo unde sunetele sunt violente şi intermitente - un avion care trece pe deasupra, un telefon sau un ceas care sună. În cel mai rău caz acestea pot fi atât de copleşitoare, încât să împiedice realizarea interviului; dar chiar dacă nu se întâmplă asta, zgomotele bruşte sunt o sursă de distragere a atenţiei ascultătorului, ceea ce nu e cazul cu un nivel constant al zgomotului de fond. Sunetele de fundal care variază ca volum şi calitate pot reprezenta de asemenea o problemă considerabilă dacă



banda trebuie montată ulterior - un lucru despre care ar trebui să vă amintiţi înainte de a începe înregistrarea. Cea mai mare dificultate în această situaţie apare când un interviu a fost înregistrat pe un fond muzical; de obicei, acesta este aproape imposibil de montat.

În general, este de dorit, la interviurile exterioare, să existe un efect acustic sau zgomot de fond, dar numai experienţa va arăta cum să se obţină echilibrul potrivit cu un anumit tip de microfon. Când există îndoieli, prioritatea trebuie acordată clarităţii vorbirii.

Ca şi pentru interviul în studio, discuţia preliminară are scopul de a-l face pe interlocutor să se relaxeze. Când vă aflaţi afară, cu un reportofon, o parte a acestui proces este pentru a arăta ce puţin echipament e implicat. Microfonul şi aparatul trebuie să fie asamblate şi verificate în timpul acestei conversaţii. Este important ca aceste manevre să se facă sub privirea interlocutorului, şi nu să i se pună în faţă echipamentul în ultimul moment. Înainte de a începe este bine să testaţi sistemul prin reglarea nivelului sunetului, de exemplu înregistrând o porţiune scurtă de conversaţie pentru a auzi volumul celor două voci. Dacă veţi ţine microfonul în mână, el va trebui să stea în afara liniei vizuale, într-un loc unde să poată rămâne virtual staţionar pe tot parcursul interviului. Doar în condiţii de zgomot de fond puternic este necesar să mişcaţi microfonul alternativ de la dumneavoastră la interlocutor. Un playback satisfăcător al acestui proces de înregistrare oferă o verificare finală înaintea începerii interviului.

Cele mai multe interviuri pe teren sunt înregistrate printr-un microfon. Va trebui să ţineţi microfonul astfel încât el să prindă atât vocea intervievatului, cât şi pe dumneavoastră. Dacă interlocutorul stă în spatele unui birou, rezemat pe un scaun, sau stă în picioare în spatele unei case de marcat într-un supermarket, nu veţi putea să-i captaţi glasul. Deci, înainte de a începe interviul, mutaţi-vă interlocutorul într-o poziţie în care înregistrarea să fie optimă.

Amintiţi-vă că dumneavoastră sunteţi şefii. Trebuie să fiţi pregătiţi să luaţi conducerea situaţiei, chiar dacă persoana intervievată este mai în vârstă, are mai multă experienţă, este un oficial al guvernului, este mai bine îmbrăcat, sau se află pe teren propriu. Spuneţi-i unde aţi dori să se aşeze. Spuneţi-i că nu se poate muta din locul ales. Fiţi politicoşi, dar fermi. Dacă vă argumentează că altcineva s-a descurcat să-l înregistreze fără să-l forţeze să-şi schimbe scaunul preferat, spuneţi-i că aveţi standarde tehnice mai ridicate (sau echipament mai slab) decât acela.

Câteva poziţionări încercate şi verificate pentru un interviu în afara studioului includ:

- Peste colţul unui birou. Aceasta vă dă o suprafaţă pentru aşezarea blocnotesului, ca să nu mai vorbim de sprijinirea cotului. Problema aici vor fi scaunele rotative; când primarul se va răsuci pentru a ajunge la pachetul de ţigări, el va ieşi din raza microfonului.



- Peste colţul unei măsuţe de cafea. Are aceleaşi avantaje de mai sus, cu un risc mai mic de mişcări bruşte ale interlocutorului. - În picioare faţă-n faţă. Această poziţie este mai bună decât încercarea de a vă capta interlocutorul peste casa de marcat. Ţineţi microfonul într-o mână şi blocnotesul în cealaltă. 4.5. Distanţa socială

Când intervievaţi oameni stând în picioare, anumite expresii pe care le utilizăm figurativ recâştigă semnificaţii concrete, literale: lungimea braţului, tete-a-tete, poziţie rezervată. În acest caz, distanţa socială nu este doar un fel de a vorbi, nici o aluzie la deosebirea de clasă. Ea descrie distanţa la care cineva se simte confortabil să converseze cu o altă persoană. Micşoraţi această distanţă şi persoana pe care o intervievaţi se va retrage, ca şi cum ar exista o respingere magnetică. O conversaţie între doi oameni cu standarde de confort radical diferite poate deveni un fel de rumba, una din persoane retrăgându-se în căutarea unei distanţe confortabile, cealaltă apropiindu-se permanent.

Ceea ce complică problema distanţei sociale este faptul că ea este diferită în funcţie de individ şi de cultură. Exemplul clasic este cel al nord-europeanului care se retrage de lângă un vorbitor aflat la o distanţă de o jumătate de metru, distanţă care unui latin i s-ar părea perfect confortabilă.

Există totuşi anumite trucuri pentru a ocoli problema distanţei sociale şi a păstra în acelaşi timp calitatea tehnică necesară înregistrării (cf. Siegel, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p.39):

- Învăţaţi să descoperiţi şi să lucraţi la distanţa care îl favorizează pe celălalt. Dacă nu este posibil, găsiţi moduri de a surmonta problemele tehnice când distanţa este prea mare pentru o înregistrare satisfăcătoare. Aşezaţi microfonul celeilalte persoane pe un stativ sau un suport, şi folosiţi două microfoane dacă trebuie să se audă pe bandă şi vocea dumneavoastră. Încercaţi să puneţi colţul unui birou sau al unei mese între dumneavoastră şi interlocutor; bariera fizică poate fi un adaos la distanţa psihologică. - Într-un interviu înregistrat, să spunem în biroul primarului, explicaţi-i acestuia că va trebui să stea mai aproape de dumneavoastră decât la distanţa conversaţională normală. Orice lucru extraordinar pe care îl cereţi oamenilor la un interviu merită o explicaţie. Spuneţi-i că microfonul poate capta mai bine vocea sa numai la o anumită distanţă. Explicaţi-i că, dacă va intra şi ieşi din raza de acţiune a microfonului, efectul poate fi iritant pentru ascultători (sau alegători). Pe scurt, fiţi sinceri, dar pentru orice inconvenient sau disconfort îi cauzaţi, daţi vina pe tehnologie. - Pe trotuar, nu abordaţi oamenii dintr-o dată. Încercaţi să-i angajaţi de la câţiva paşi distanţă, cu o întrebare ca: "Scuzaţi-mă. Pot să vă pun câteva întrebări despre primar, pentru radio?" Dacă obţineţi consimţământul, continuaţi să vă apropiaţi până când sunteţi suficient de aproape pentru a folosi microfonul. Ţineţi microfonul sub nivelul



ochilor. Dacă îl ţineţi în faţa dumneavoastră puteţi reduce distanţa la care el se simte bine să vorbească.

Relaţiile dumneavoastră cu subiecţii unui sondaj sunt desigur condiţionate de realităţile sociale. În cele mai multe oraşe astăzi, o persoană care opreşte străini pe stradă este presupusă a fi cerşetor. De asemenea, femeile pot găsi stăruinţele unui reporter bărbat mai ameninţătoare decât sunt ele cu adevărat. Ajută să arătaţi prezentabil şi binevoitor.

Dacă sunteţi faţă-n faţă cu interlocutorul, trebuie să menţineţi contactul ocular. Este cel puţin un semn de curtoazie. Într-un interviu radio, acest lucru este deseori o luptă. Între ochii dumneavoastră şi ai celuilalt se află microfonul. Ţineţi microfonul sub linia de contact ocular, în afara privirii, şi aveţi multe şanse, pe la a treia sau a patra întrebare, să vi-l scoateţi şi din minte.

Stabilirea raportului cu interlocutorul este o problemă complicată. Manualele pentru reporterii radio au arătat întotdeauna faptul că interlocutorii pot fi intimidaţi de proces, sau suferă de "teama de microfon" şi rămân muţi când se aprinde becul cu "on air". Poate că acest lucru a fost adevărat în deceniile trecute, dar acum problema este din ce în ce mai nesemnificativă. Oamenii s-au familiarizat cu microfoanele într-un fel sau altul: cântând în grupuri improvizate, dând interviuri pentru televiziune, sau utilizând camere video personale. Totuşi, deseori ei vor adopta o atitudine formală, neautentică, imitând postura "cuiva intervievat". Deseori, oamenii intervievaţi în afara studioului, pentru radio, studiază zona din jurul reporterului în timp ce răspund la întrebări, căutând camera video.

4.6. Interviul prin telefon

Reporterii radio au dezvoltat o specie de interviu deosebită, prin telefon, acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu mod de a lua un interviu pentru acest canal. Telefonul furnizează o sursă inepuizabilă de interviuri înregistrate şi inserturi sonore care, combinate cu o scriitură eficientă, fac programele mai interesante şi mai pline de informaţie. Interviurile luate prin telefon reprezintă probabil partea leului în multe programe de ştiri zilnice. Telefonul permite unui personal restrâns să intre în contact cu surse aflate la distanţă, care altfel ar fi greu de contactat.

Există însă unele dezavantaje ale practicării acestei metode. În primul rând, este cea mai uşor de ocolit de către cel vizat. Fără a lua în considerare refuzul clar de a sta de vorbă, este posibil ca persoana dorită ca interlocutor "să nu fie în birou" şi să "uite" să sune ea ulterior. Şi desigur, persoana nu poate fi vazută în timpul interviului; pot exista o mulţime de consilieri, avocaţi sau experţi în relaţii publice care să-i ofere răspunsurile potrivite. De fapt, nici nu putem fi siguri că discutăm cu persoana dorită, iar faptul că nu o putem vedea elimină un element vizual important: limbajul gestual şi contactul ocular. De asemenea calitatea sunetului nu este chiar cea mai bună pentru înregistrare.



Pregătirea întrebărilor este esenţială, convorbirea putând fi întreruptă în orice moment. În plus, posibilitatea ca interlocutorul să înţeleagă greşit întrebările este mai mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai multă atenţie.

Odată cu acceptarea apelului, câteva scuze şi mulţumiri din partea dumneavoastră sunt întotdeauna binevenite: oamenilor le place să li se mulţumească pentru orice ar face. De asemenea, persoana căutată trebuie neapărat informată că se înregistrează.

E bine ca la început să puneţi una-două întrebări neimportante pentru ca interlocutorul să-şi intre în ritm, în timp ce se reglează echipamentul în studio. Persoana de la celălalt capăt al firului nu trebuie însă anunţată că aceste întrebări nu vor face parte din interviu. În caz contrar, este posibil ca vocea acesteia să devină mai acută sau mai joasă odată cu trecerea la răspunsurile întrebărilor importante.

Fiindcă este imposibil să oferim reguli fixe pentru realizarea unui interviu prin telefon, există câteva "trucuri" ale meseriei care vă sunt folositoare (cf. Hall, 1978, p.71):

1. Trebuie să vă identificaţi: "Sunt … de la Radio…" şi să spuneţi persoanei de ce sunaţi: "V-am căutat să aflu reacţia dumneavoastră la hotărârea Senatului de a mări impozitul pe profit." 2. De asemenea trebuie să-i spuneţi că înregistraţi interviul. Dacă se împotriveşte, explicaţi-i că este mai bine pentru el din moment ce nu va fi nici o şansă ca afirmaţiile sale să fie citate greşit sau interpretate eronat. Dacă totuşi refuză, închideţi aparatul de înregistrare şi continuaţi interviul luându-vă notiţe. 3. Dacă interlocutorul ezită să-şi expună punctul de vedere despre un anumit subiect, puteţi arăta că încercaţi doar să expuneţi şi partea lui din conflict. "Avem deja punctul de vedere al părţii adverse… şi am dori să prezentăm o imagine echilibrată…". 4. Dacă refuză în continuare, îl puteţi întreba de ce nu doreşte să comenteze. Răspunsul său poate reprezenta un subiect interesant. 5. Dacă cereţi cuiva detalii despre un incident şi el refuză să vă ajute, puteţi spune că aveţi deja informaţiile dintr-o altă sursă, dar doriţi versiunea lui pentru a clarifica orice confuzie posibilă. 6. Dacă interlocutorul acceptă să fie intervievat, urmează un alt obstacol: ce întrebaţi? Cea mai bună tehnică este să puneţi acele întrebări ce necesită mai mult decât un răspuns "da" sau "nu". Întrebaţi "Ce credeţi despre…?", sau "De ce nu sunteţi de acord cu…?", sau "Dacă legea trece de Parlament, care credeţi că va fi efectul său?". Aceste tipuri de întrebări vor căpăta răspunsuri mult mai interesante şi informative decât întrebările închise. 7. Dacă interlocutorul răspunde "da" sau "nu" la o întrebare directă, trebuie să întrebaţi imediat "de ce?". 8. În timp ce interlocutorul vă răspunde la întrebări nu vă amestecaţi în vorbă cu comentarii ca "Înţeleg" sau "Aveţi dreptate". Acest lucru face dificilă editarea benzii după interviu. Odată ce intervievatul începe să vorbească, este semnalul că trebuie să tăceţi.



9. Lăsaţi aparatul de înregistrare să funcţioneze pe parcursul întregului interviu. Nu puteţi şti când interlocutorul poate spune ceva valoros. 10. Dacă interlocutorul spune un lucru pe care îl consideraţi uimitor sau neobişnuit, nu îi cereţi permisiunea să folosiţi comentariul. Dacă i-aţi spus că înregistraţi interviul, aveţi deja permisiunea sa. Întrebarea poate stârni dubii în mintea sa despre oportunitatea de a face publică acea afirmaţie. 11. Nu promiteţi niciodată că veţi permite interlocutorului să asculte materialul şi banda editată înainte de emisiune. 12. La sfârşitul interviului, trebuie să întrebaţi dacă puteţi reveni pentru informaţii adiţionale. Puteţi indica momentul posibil de difuzare a interviului, dar în nici un caz nu trebuie să promiteţi că se va difuza la un moment anume, sau că va fi difuzat în întregime vreodată.

Dacă există vreun principiu cardinal în conducerea unui interviu prin telefon, acesta este să vă faceţi interlocutorul să vorbească. Dacă sunteţi norocoşi, mai devreme sau mai târziu el va ceda şi vă va spune ce vreţi să aflaţi. Desigur, există şi situaţii când acest sistem nu funcţionează. Va trebui să învăţaţi când este momentul să renunţaţi la insistenţe, să vă folosiţi acel al şaselea simţ care se formează prin experienţă.

4.7. Pericole în interviurile radio

Deşi există diferite situaţii de interviu, cu anumite probleme comune se confruntă cei mai mulţi reporteri radio.

Una din aceste probleme este factorul timp. Timpul în radio este costisitor. Este atât de important, încât, în mod normal, tot ce este transmis pe post este strict conceput, structurat şi cronometrat pentru a se evita să dureze mult şi să interfereze cu timpul de publicitate sau cu alt program. Indiferent dacă interviurile sunt realizate în direct sau înregistrate şi editate, ele trebuie să se potrivească într-un segment de timp foarte exact şi de obicei scurt. De exemplu, puteţi conduce un interviu de 15-20 de minute acoperind diferite arii tematice. Editorul va desemna apoi un segment de 90 de secunde pentru un material, deci va trebui să potriviţi interviul în timpul alocat. În multe cazuri alegerea nu înseamnă ce subiect să intre, ci cât să spuneţi în timpul disponibil.

Oamenii care nu sunt familiarizaţi cu radioul pot fi uşor speriaţi de studiouri, echipament şi tehnologia necesară pentru a înregistra un interviu. Trebuie să fiţi conştienţi de şocul tehnologiei şi să fiţi capabil să înlăturaţi temerile şi inhibiţiile interlocutorului.

O întrebare pe care trebuie să o aveţi permanent în minte este "Funcţionează echipamentul?". Fiindcă radioul se bazează atât de mult pe echipament electric şi electronic, apariţia unor încurcături de natură tehnică este doar o problemă de timp. Pierderea unui interviu din cauza problemelor tehnologice creează necazuri. În primul rând, editorul poate să fi programat deja interviul, deci va trebui găsit repede un alt material care să umple golul. În al doilea rând, este jenant să vă întoarceţi la persoana intervievată şi să cereţi o nouă întâlnire.



O altă situaţie delicată apare când oameni care consimt să fie intervievaţi, se descurajează când văd echipamentul de înregistrare. Ei se tem că vor face greşeli sau vor face impresie proastă şi trebuie să fie înduplecaţi să fie înregistraţi pe bandă. Unele persoane se tem să fie înregistrate fiindcă banda nu lasă dubii în privinţa a ceea ce au spus. Este practic imposibil să pretindă că au fost citate greşit, dacă aveţi banda pentru a dovedi ce au spus într-adevăr. În interviurile pentru presa tipărită, atunci când nu sunt înregistrate pe bandă, intervievatul poate pretinde că a fost greşit înţeles, greşit citat, sau că nici nu a făcut afirmaţia respectivă.

Problemele apar în special când o persoană extrovertită, care are multe de spus, nu înţelege dinamica unui interviu radio. Cel mai bun mod de a evita acest lucru este să explicaţi înainte de interviu că dumneavoastră sunteţi cei care vor conduce discuţia şi că interlocutorul va trebui să-şi păstreze răspunsurile relativ scurte şi la obiect. Trebuie să faceţi acest lucru cu o anumită subtilitate, fiindcă nu doriţi să vă inhibaţi interlocutorul şi să creaţi o situaţie în care să-i fie teamă să răspundă complet sau să nu vorbească despre teme interesante pe care uitaţi să le menţionaţi. Totuşi, în ciuda celor mai multe precauţii, unii interlocutori vor reprezenta o problemă în faţa microfonului şi trebuie să fiţi pregătiţi să trataţi diplomatic situaţia. Un mod de a opri intervievatul să divagheze este să puneţi mâna uşor pe braţul lui; acest semn va opri în general persoana să continue.

În situaţiile de transmisie în direct, sau când aveţi cantităţi limitate de bandă, este foarte uşor pentru intervievat să monopolizeze interviul şi să preia controlul. Acest lucru este făcut de obicei de acei interlocutori obişnuiţi cu mass-media. Aproape orice reporter a trecut prin situaţia în care a pus o întrebare unui politician şi a primit un răspuns fără legătură cu întrebarea, fiindcă politicianul avea de făcut o declaraţie, indiferent ce ar fi fost întrebat. Singurul lucru care poate fi făcut într-o astfel de situaţie este să opriţi aparatul sau să puneţi din nou aceeaşi întrebare după răspunsul inutil. Dacă sunteţi în direct când se întâmplă aşa ceva nu puteţi face nimic, decât dacă doriţi să transformaţi incidentul într-un subiect şi să vă confruntaţi interlocutorul cu faptul că se eschivează. Puteţi pune întrebarea din nou sau puteţi să continuaţi interviul şi să speraţi că veţi conduce persoana înapoi la domeniul pe care doreaţi să-l discutaţi.

Există anumiţi profesionişti care sunt în general mai dificil de intervievat decât alţii. Profesorii, medicii, avocaţii şi oamenii de ştiinţă pot fi greu de intervievat pentru că folosesc un jargon tehnic şi sunt foarte preocupaţi de cum sunt văzuţi de ceilalţi membri ai profesiei lor. Membrii acestor grupuri profesionale tind să vorbească într-un limbaj specializat, cu grijă şi într-un mod formal. Puteţi cere acestor persoane să vă explice subiectele complexe aşa cum le-ar explica unui copil de 12 ani. Acest lucru va aminti interlocutorului că trebuie să fie mai atent când răspunde. Tehnica funcţionează câteodată, dar, prea des, odată ce se găseşte în faţa microfonului, intervievatul alunecă din nou în



postura sa publică, profesională, şi răspunsurile devin complexe şi formale.

Reporterii de presă scrisă pot să verifice fără grabă faptele, la revenirea în redacţie, pentru a se asigura că intervievatul a spus adevărul. Însă reporterul radio trebuie să fie bine pregătit, pentru a descoperi minciuna sau deformările imediat şi să-şi confrunte interlocutorul cu ele. Faptul că interlocutorul a minţit sau a distorsionat adevărul poate fi descoperit doar dacă v-aţi documentat despre subiect şi despre intervievat şi ştiţi la ce răspuns să vă aşteptaţi.

Ca grup profesional, reporterii radio tind să nu fie la fel de bine pregătiţi pentru un interviu ca aceia din presa scrisă. Aceasta deoarece reporterii radio pot avea de intervievat mai mulţi oameni într-o zi decât jurnaliştii de ziar sau reviste, deci pur şi simplu nu au destul timp pentru a se documenta şi pregăti adecvat pentru un interviu. În cazul lor pregătirea poate consta doar în citirea unui scurt comunicat de presă, sau într-o discuţie de câteva minute cu redactorul-şef sau cu alţi reporteri despre posibilele întrebări necesare.

4.8. Posibilităţi de folosire a interviului în emisie

În radio interviurile au două utilizări principale: ca inserturi - părţi din interviu sunt introduse într-o ştire sau un jurnal de actualităţi - şi ca material întreg, direct sau înregistrat. Când vă pregătiţi pentru un interviu aflaţi dinainte cum va fi folosit. Un interviu din care se intenţionează să se extragă inserturi necesită o tactică diferită faţă de unul care va fi difuzat ca atare.

Când alergaţi după material pentru inserturi, încercaţi să obţineţi declaraţii care ţin 15-20 de secunde. Întrebările dumneavoastră vor ajunge probabil la gunoi, deşi una poate va supravieţui ca legătură între două răspunsuri scurte. În general nu vă faceţi probleme din cauza logicii precare sau a repetiţiilor din întrebări, din moment ce oricum nu vor fi difuzate. Ele sunt stimulul; de dorit sunt numai răspunsurile.

Puneţi mereu aceeaşi întrebare. Dacă intervievaţi oameni care au scăpat dintr-o clădire în flăcări, singurele întrebări importante pot fi: "Ce-aţi făcut atunci?", Ce-aţi văzut atunci?", "Ce s-a întâmplat apoi?". Nu vă faceţi griji că repetaţi aceleaşi întrebări de fiecare dată. Chiar dacă pronunţaţi cuvintele "Ce s-a întâmplat apoi?" de 50 de ori în patru interviuri diferite, ele pot intra în emisie doar o dată, sau deloc. Audienţa nu va suferi din pricina lipsei de originalitate a întrebărilor.

De asemenea, nu vă temeţi să cereţi cooperarea pentru a obţine un răspuns scurt, la obiect. Oamenii de astăzi ştiu că interviurile sunt editate pentru rezumare. După ce cineva vă dă un răspuns de două minute descriind cum se simţea să se afle într-o casă în flăcări, puteţi întreba: "Dacă ar trebui să explicaţi cuiva într-o singură frază cum era acolo înăuntru, ce-aţi spune?". Întrebarea ar putea să nu funcţioneze, dar merită întotdeauna încercat.

În interviul transmis ca material întreg întrebările contează la fel de mult ca şi răspunsurile. Ele oferă legătura logică a curgerii



interviului. De obicei prima întrebare pe care o puneţi va fi înlocuită cu o introducere pe care o veţi scrie după înregistrare. Dar celelalte întrebări vor fi transmise. Una din problemele cele mai frustrante într-un interviu este să facem o eroare factuală într-o întrebare. Acest lucru poate însemna eliminarea ei prin editare şi, în consecinţă, şi a răspunsului pe care l-a provocat.

Asiguraţi-vă că afirmaţiile pe care le faceţi sunt corecte. Stăpâniţi vocabularul situaţiei astfel încât atunci când sunteţi solicitaţi să folosiţi un cuvânt complicat, să-l pronunţaţi fără ezitări. Dacă interviul este înregistrat, faceţi un avantaj din editarea care va urma. De exemplu, dacă interlocutorul răspunde greu, nu vă simţiţi obligaţi să lungiţi întrebările pentru a umple timpii morţi dinaintea fiecărui răspuns. Lăsaţi-l să facă o pauză: puteţi întotdeauna tăia pauza mai târziu.

Concluzii.

În primii ani ai existenţei radioului, reporterul şi interlocutorul se întâlneau deseori înainte de difuzare pentru a pregăti un interviu scris în totalitate, pe care îl citeau apoi cuvânt cu cuvânt în emisie. Această tehnică servea ca măsură de siguranţă, asigurând controlul asupra conţinutului şi duratei materialului; totuşi, chiar şi cei mai abili cititori aveau dificultăţi în menţinerea naturaleţii şi spontaneităţii. Odată cu trecerea timpului, când jurnaliştii şi intervievaţii au devenit mai relaxaţi în faţa microfonului, tehnica improvizaţiei, atât a întrebărilor, cât şi a răspunsurilor a înlocuit gradat interviul scris. Astăzi, această din urmă metodă domină interviurile radio.

Cu trecerea de la citirea literală la conversaţia improvizată au apărut solicitări diferite pentru reporter. Pregătirea atentă şi minuţioasă trebuie încă să preceadă realizarea interviului, dar, în cazul materialelor în direct, jurnalistul şi interlocutorul său îşi difuzează întrebările, răspunsurile şi comentariile în forma finală chiar în timp ce interviul se desfăşoară în realitate.

Interogaţia a fost înlocuită de conversaţie. “Conversaţionaliştii” buni sunt oameni interesaţi de vederile şi sentimentele altora. Ei sunt ascultători, reacţionând la informaţie cu un bun simţ al armoniei şi semnificaţiei lucrurilor spuse, sau rămase nespuse, de către intervievaţi. Reporterii de succes îşi fac interlocutorii să se simtă bine pentru a obţine de la ei informaţii pe care aceştia nu le-ar fi împărtăşit altfel. Afabilitatea le permite să răspundă la încrederea oamenilor, să încurajeze dezvăluirea şi să rămână suficient de flexibili pentru a lăsa deoparte întrebările pregătite, dacă informaţii mai interesante încep să iasă la suprafaţă. Totuşi, intervievatorii buni trebuie să rămână destul de fermi pentru a redirecţiona interlocutorul evaziv către corpul de informaţii pe care au căzut de acord să-l discute. Ei trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea lor de a pune întrebările pe care le-ar ridica membrii audienţei dacă ar fi în postura de a o face. Dacă tind să fie cercetători minuţioşi, ei trebuie să aibă grijă în special să nu omită întrebările evidente, dar deseori necesare, importante pentru ascultătorii lor.



Necesităţile tehnologice ale interviului radio îl plasează într-un context diferit faţă de interviul jurnalistic tipic. Unele din strategiile şi tehnicile de bază sunt similare, dar există întotdeauna prezent elementul de divertisment. Interviul radio trebuie să fie perfect structurat şi planificat cu grijă, dar acestea sunt de obicei două lucruri trecute cu vederea de reporteri. Reporterul începător priveşte prestaţia degajată a celui experimentat şi presupune greşit că atmosfera relaxată indică o planificare sau o documentare neînsemnată. Interviul radio seamănă astfel cu un iceberg prin aceea că doar o mică parte a întregului este văzută.

Regulile nu pot crea experţi. Unii reporteri pot respecta regulile în o sută de interviuri, dar rămân intervievatori mai slabi decât alţii, care n-au urmat niciodată instrucţiunile şi şi-au căpătat renume prin doar câteva materiale de excepţie. Indiferent de lipsa lor de pregătire şi practică, reporterii care sunt atrăgători, adaptabili, inteligenţi, manieraţi şi plini de curiozitate au şanse să fie mai buni decât cei care, oricât de sârguincios s-ar pregăti şi ar lucra, nu au nici una din aceste calităţi. Într-un grad nedeterminat, interviul este o artă, iar intervievatorii de succes sunt artişti ai relaţiilor interumane.

Totuşi, acei care au realizat interviuri foarte bune fără a da atenţie regulilor, nu trebuie să fie satisfăcuţi, şi nici convinşi că au devenit maeştri în această artă. Fiindcă interviul este la fel de mult o meserie, şi deci tenhica de a face un interviu se învaţă. Iar deprinderea meseriei poate transforma orice tânăr jurnalist într-un bun intervievator.



Bertrand, Claude – Jean, “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Haas, Michael & co., “Radio management (Manualul jurnalistului de radio)”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Joanescu, Irene, “Radioul modern (Tratarea informaţiei şi principalel genuri informative)”, ed. ALL Educational, Bucureşti, 1999; Larue – Langlois, Jaques, “Manuel de journalisme radio-tele”, Montreal, Editions Saint-Martin, 1989; Randall, David, 1997, Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi. Wilson, Stan Le Roy, “Mass media / mass culture (An introductiom)”, McGraw Hill, Inc., United States of America, 1993



REPORTAJUL RADIO

Dacă documentarul trebuie să distingă clar între fapte şi interpretare şi are o structură care separă faptele de opinie, reportajul nu are aceleaşi constrângeri formale. În reportaj se întâlnesc toate formele radiofonice posibile - artă, muzică, voci, sunete – firescul şi extraordinarul. Ele sunt combinate în încercarea de a informa, a mişca, a oferi divertisment sau a inspira ascultătorul. Elementele componente pot fi interviuri sau sondaje de opinie, descrieri sau discuţii, iar suma lor poate fi un fapt sau imaginea unui fapt. Un fost şef al departamentului de reportaj al BBC, Laurence Gilliam, descria reportajul ca "o combinaţie de autenticitate a discuţiei cu forţa dramatică a unei piese de teatru, dar, spre deosebire de piesă, al cărei scop este să creeze iluzia dramatică de dragul ei, scopul reportajului este de a convinge ascultătorul de adevărul a ceea ce se spune, chiar dacă se spune într-o formă dramatică" (cf. McLeish, p.217).

În cadrul genurilor jurnalistice de informare, reportajul ocupă un loc aparte: de fapt, deşi intrând în sfera activităţilor jurnalistice ce vizează informarea, reportajul este o sinteză între informaţia pură şi construcţia artistică, combinând munca jurnalistică şi arta povestitorului, neutralitatea persoanei a III-a şi implicarea autorului în eveniment.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul reportaj provine din verbul francez rapporter, însemnând a raporta, a face o expunere, a povesti (cf. Gheorghina Haneş, Dicţionar Francez-Român, Român-Francez, ed. Ştiinţifică, 1991). Reportajul este deci un mod de comunicare descriind spectacolul unui eveniment pentru un public larg. El trebuie să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată, argumentată. În general, reportajul este o prezentare directă asupra unui eveniment, unor situaţii, persoane, idei.

Reportajul se bazează în primul rând pe munca jurnalistului de teren. Acesta se deplasează în exteriorul postului de radio şi povesteşte ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat. Sarcina reporterului este să descrie ceea ce vede şi aude, aşa cum simţurile sale percep realitatea înconjurătoare.

Acoperirea unui fapt divers, un incendiu de pildă, constituie un reportaj tipic; la fel ca acela la o conferinţă de presă, de unde sunt relatate declaraţiile purtătorului de cuvânt oficial, încadrate în ambianţa evenimentului. Descrierea unui eveniment sportiv este de asemenea un reportaj, la locul de desfăşurare, de unde se povesteşte ce se petrece, se explică momentele principale, se transmite atmosfera în care are loc evenimentul.

Aria posibilelor subiecte este aproape infinită, din moment ce îmbrăţişează chiar şi abstractul. Un reportaj poate trata dezvoltarea limbajului, sărbătorirea Zilei Îndrăgostiţilor, personajele lui Caragiale.



Chiar şi când tot materialul brut este autentic şi corect din punct de vedere factual, puterea reportajului stă mai mult în impactul său asupra imaginaţiei, decât în adevărul său raţional. Interviurile inserate, cu oameni implicaţi în situaţia relatată, combinate cu sunetele potrivite, pot oferi o imagine vie a evenimentului. Acest lucru este adevărat atât pentru un material tratând deschiderea unui spital modern, cât şi pentru descrierea vieţii la ţară vara, sau prezentarea isprăvilor pe timp de război ale unei escadrile de bombardiere. Reportajele nu tratează atât de mult teme, cât evenimente, şi în centrul lor se află arta povestirii.

Reportajul radio nu diferă de cel tipărit, decât în ceea ce priveşte tehnologia utilizată. Totuşi, reporterul nu este o prelungire a aparaturii sale, ci dimpotrivă, microfonul este prelungirea vocii şi auzului său. Misiunea sa nu este de a transmite sunetul în totalitate, ci de a oferi informaţii vehiculate prin sunet. Pentru reporter, conţinutul informativ are întâietate asupra tentaţiilor esteticului: sunete, zgomote expresive, muzică, etc. El trebuie să-şi transporte ascultătorii prin sunet la locul evenimentului, deci este necesar ca reportajul să fie complet, concis, uşor de înţeles.

Mesajul transmis prin radio este un mesaj în timp real. Perceperea acestui mesaj este instantanee, nefiind posibilă decât în momentul difuzării sale. Pe de altă parte, mesajul ajunge la receptor în formă liniară: ascultătorul ia cunoştinţă de fapte în ordinea fixată de jurnalist. El nu poate alege, ca în presa tipărită, să privească doar fotografiile sau să citească doar textul, să se întoarcă la un articol, să sară altul. Conţinutul este impus publicului, singura opţiune a acestuia din urmă putând fi de a închide aparatul sau de a schimba postul. Este important deci ca mesajul să aibă un conţinut fără ambiguităţi, pentru că o informaţie pe care ascultătorul o înţelege greşit sau nu o înţelege, se pierde şi nu există posibilitatea revenirii asupra ei.

Atenţia publicului posturilor de radio este de cele mai multe ori împărţită între ascultare şi alte activităţi. De aceea, mesajul esenţial, dens şi scurt, nu trebuie alterat de mesaje parazite precum brumul unui microfon sau suprapunerile de sunete.

Cum nu există limite pentru tipurile de subiecte abordate în reportaje, alegerea acestora se face în funcţie de emisiunile în cadrul cărora sunt difuzate materialele. Chiar şi reporterul care lucrează pentru buletinele informative poate să realizeze uneori reportaje pe teme care nu sunt strict legate de actualitatea imediată şi presantă, pentru a încheia emisiunea într-o notă mai lejeră sau pentru a completa jurnalele de la sfârşit de săptămână, când informaţiile sunt mai puţine şi mai lipsite de importanţă. Cu toate acestea, reporterul radio va acoperi, în general, actualitatea imediată şi, în consecinţă, va fi continuu presat de timp, pentru a-şi duce materialul la bun sfârşit (montaj, text, lectură), pentru a permite radioului să-şi joace corect rolul său de cel mai rapid mijloc de informare în masă.

Conform bibliografiei de specialitate (Ganz, 1988, p.13) există trei tipuri de reportaj:



1. Reportajul în direct. În acest caz, evenimentul este accesibil publicului chiar în timpul în care el se produce. Adunarea, tratarea şi difuzarea informaţiei sunt simultane. Reporterul mai mult potriveşte, decât pune în formă. Partea cea mai importantă a muncii sale are loc înainte ca el să iasă pe teren: pregătirea atentă a temelor este cea care direcţionează întreaga desfăşurare a transmisiei. 2. Reportajul de radiojurnal. Un eveniment trebuie adus foarte repede la cunoştinţa publicului. Colectarea şi tratarea informaţiei sunt cvasi-simultane, iar difuzarea are loc cât mai curând posibil. Reporterul e nevoit să selecţioneze, pornind de la un anumit unghi de abordare, punctele importante ale subiectului. Activitatea sa esenţială se desfăşoară în timp ce reporterul se află în exteriorul postului. 3. Reportajul emisiune. Evenimentul sau situaţia sunt communicate publicului după încheierea lor. Colectarea, tratarea şi difuzarea informaţiei sunt distincte. Coerenţa reportajului este cea pe care i-o conferă reporterul prin tratare şi editare şi nu neapărat aceea a evenimentului. Punerea în formă este la fel de importantă ca şi pregătirea şi înregistrarea, dar este ulterioară acestora. 1.1. Reportajul în direct

Prima condiţie a reuşitei unui reportaj este o cât mai bună pregătire a materialului. Pentru aceasta, primul imperativ îl constituie intrarea în contact cu evenimentul care va avea loc şi cu actorii ce vor lua parte la el. Acest lucru înseamnă să studiaţi, mai întâi de toate, informaţiile care au alertat postul cu privire la eveniment, pentru că punctele lor de convergenţă vor reprezenta o bază de pornire în lucrul pe teren, iar divergenţele dintre ele vor constitui priorităţile pentru verificări şi ajustări. Apoi, înainte de părăsirea redacţiei, daţi câteva telefoane, fiindcă ele pot ajuta la precizarea unor detalii importante, precum locul şi momentul exact de desfăşurare a evenimentului, sau posibilităţile de acces ale reporterilor. În radio, acest dialog telefonic facilitează deseori obţinerea primelor informaţii despre eveniment, dar el nu poate înlocui deplasarea reporterului. Aceste apeluri verifică realitatea şi importanţa informaţiei primite de post. Agenţiile de ştiri greşesc rareori, dar redactarea unui lead poate exagera involuntar informaţia. De aceea, este bine să vă faceţi singuri o idee despre situaţia pe care o veţi relata.

De fiecare dată când este posibil - ceea ce înseamnă în nouă cazuri din zece - trebuie să anunţaţi viitorii actori ai reportajului înainte de a merge să realizaţi materialul. Trebuie să spuneţi cine sunteţi şi pentru ce post şi emisiune lucraţi. Subiectul reportajului, informaţiile căutate, centrele dumneavoastră de interes trebuie de asemenea explicate.

Odată hotărât subiectul, începe căutarea unui maxim de informaţii despre evenimentul, situaţia, actorii implicaţi, despre cadrul şi contextul în care sunt înscrişi aceştia. Cu alte cuvinte, vă documentaţi.



Primul pas în documentare este în acelaşi timp cel mai uşor şi cel mai dificil: conceperea. Orice proiect de obţinere a informaţiilor, indiferent că este bogat în interviuri şi observaţie personală sau necesită muncă în arhive, începe cu organizarea unei abordări sistematice. Înainte de a porni la lucru, trebuie să ştiţi unde veţi găsi materialul necesar şi cum veţi ajunge la el. Etapele de bază în documentarea jurnalistică sunt: obţinerea unei imagini de ansamblu a subiectului, aprofundarea punctelor de interes, apoi găsirea persoanelor potrivite ca interlocutori.

Documentarea asupra contextului evenimentului este întotdeauna bogată. O bună bază o constituie aici presa scrisă, în acest fel putându-vă asigura că nu aţi pornit să realizaţi ceva despre care s-a mai vorbit.

Pe parcursul documentării, este bine ca să vă construiţi un dosar cu fişe personale, sintetice şi accesibile. Astfel, informaţia poate fi găsită, la momentul oportun, repede şi uşor. Aceste fişe trebuie însă păstrate la zi, curăţate de elementele învechite sau redundante şi completate cu sursele de unde s-a obţinut informaţia.

Înainte de a pleca pe teren pentru reportaj, vă puteţi face nişte însemnări referitoare la locul unde se va desfăşura acesta. Atunci când se culeg informaţii despre condiţiile de la faţa locului, primul instrument folosit este telefonul. Întrebări ca "Există prize electrice?" sau "Ce fel de ambianţă sonoră este disponibilă?" facilitează alegerea materialului tehnic. Ele permit construirea unui plan de înregistrare înainte să ajungeţi la faţa locului.

Însemnările sunt indispensabile în timpul unui reportaj în direct. Timpul petrecut pentru a vizita şi revizita locurile de transmisie viitoare este esenţial pentru uşurarea muncii şi pentru a asigura claritatea spuselor. Amplasarea microfoanelor pentru o cât mai bună sonorizare şi alegerea perspectivei dumneavoastră vizuale depind de cunoaşterea în detaliu a locului acţiunii.

Documentarea şi însemnările trebuie să vă urmeze pe teren. Fişele sunt detaliate, împărţite în informaţii esenţiale şi informaţii suplimentare. Listele de întrebări vor fixa temele de abordare cu fiecare interlocutor, dar este necesar să se păstreze o marjă de improvizaţie.

A transmite în direct înseamnă a lucra fără ajutor. Pe teren nu există un şef de secţie sau un redactor-şef care să recitească şi să corecteze scriptul, sau să analizeze elementele înregistrate. Fiecare cuvânt trebuie bine cântărit; o aproximaţie, o exagerare devin instantaneu, pentru public, "o informaţie"; o "gafă" este de asemenea ireparabilă.

Tensiunea şi excitaţia relatării în direct sunt reale. Timbrul vocal este mai accentuat, ritmul prezentării mai rapid. Orice incident poate antrena o catastrofă. De aceea, trebuie eliminate cât mai multe capcane: mâzgăleli care fac textul indescifrabil, abundenţa amănuntelor, repetiţii, informaţii neverificate.



Un reportaj în direct este perceput de audienţă cu aceeaşi tensiune cu care se confruntă jurnalistul. Ascultătorul se simte "la locul faptei" graţie dumneavoastră. El se înveseleşte sau se întristează, îşi manifestă entuziasmul sau se indignează, îşi ţine respiraţia sau răsuflă uşurat, participă deci afectiv la eveniment. Trebuie să fiţi conştienţi de acest lucru, să descrieţi corect entuziasmul, indignarea, bucuria, durerea, suspansul. Trebuie să rămâneţi calmi, stăpâni pe reacţiile dumneavoastră, pentru a nu provoca reacţiile publicului.

Un reporter nu este o maşină de înregistrat sunete. Propriul dumneavoastră punct de vedere este subiectiv. Dacă trebuie să povestiţi ce vedeţi, ce vi se spune, trebuie de asemenea să vă utilizaţi şi celelalte simţuri: mirosurile, sunetele, gustul unui aliment sau netezimea unei suprafeţe sunt informaţii ce ajută ascultătorul să se simtă în centrul evenimentului. De aceea, impresiile nu trebuie înăbuşite: şi ele fac parte din informaţiile adunate la faţa locului.

Reporterul are dreptul la o părere. Spre deosebire de ascultători dumneavoastră vă aflaţi acolo unde se întâmplă ceva, aveţi o viziune mai bună asupra lucrurilor decât cea pe care o receptează ascultătorul, aşa cum este ea mediatizată prin sunet. Judecata dumneavostră poate completa informaţia oferită publicului. Regula este însă de a păstra o judecată echilibrată, corectă în raport cu faptele observate şi analizate, şi nu a priori părtinitoare, orientată către o singură latură a situaţiei.

În direct, vă exprimaţi simplu, în fraze scurte. Debitul este viu, natural, dar păstrând un ton serios. Descrieţi mai întâi evenimentul, faptele şi gesturile actorilor principali, apoi vă puteţi lărgi comentariul spre scenele conexe, spre informaţii de context sau către actorii secundari. De asemenea, trebuie să exploataţi toate ocaziile în care se poate să tăceţi: inserturi muzicale, un discurs, ambianţa sonoră semnificativă. În multe cazuri, o pauză muzicală rupe monotonia unei descrieri, sau subliniază un tip de atmosferă. Zgomotul făcut de o mulţime înfuriată este mai convingător decât comentariul unui observator neutru, la fel cum cântecul galeriei echipei învingătoare nu poate fi reprodus de comentator.

1.2. Reportajul de radiojurnal

Reportajul realizat pentru un jurnal poate fi un material de sine-stătător - unul din subiectele abordate de emisiune - sau poate fi folosit ca insert în cadrul unei ştiri. Acesta este utilizat pentru a da ascultătorilor impresia de relatare în direct, de prezenţă la evenimentul relatat. El conferă ştirii un aspect diferit, reprezentând transmiterea unei ambianţe sonore vii, filtrate însă prin studio. El realizează o pauză în discursul prezentatorului şi reprezintă un element de atracţie şi de seducţie pentru audienţă. Datorită insertului, ascultătorul iese din monotonia buletinului de ştiri citit, căpătând senzaţia că i se vorbeşte, că este implicat într-o realitate.



Indiferent de tipul de reportaj ce va fi inclus într-un jurnal, materialul este scurt, de aceea el va trebui să fie mai degrabă factual, informaţional, decât subiect de interpretare nepărtinitoare. El trebuie să constituie o reprezentare cât mai fidelă a unei situaţii reale. Reporterul, martor la faţa locului, trebuie să introducă ascultătorul în atmosfera reală, comunicându-i ce se petrece şi cum se petrece acel eveniment.

Orice reportaj începe cu o documentare. Vă petreceţi o mare parte a timpului disponibil pentru a vă pregăti materialul. Nu trebuie uitat că acest gen jurnalistic se dezvoltă din interviuri, se bazează pe ele. Interviurile, desigur, iau naştere în urma documentării iniţiale. Există, însă, posibilitatea ca interviurile să sugereze noi linii de cercetare, pe care le veţi exploata, dacă timpul o permite. De asemenea, este posibil ca un reportaj să se bazeze pe un singur interviu, dacă interlocutorul este singura sursă de informaţie disponibilă pentru acel subiect.

Cea mai grea muncă a reporterului începe abia după ce înregistrarea informaţiilor pe teren s-a terminat. Va trebui să utilizaţi cât mai judicios timpul rămas până la difuzare pentru a aduce materialul în forma finală. Mai întâi, întreaga înregistrare trebuie revăzută pentru a fi însemnate segmentele ce vor fi folosite şi pentru identificarea ideii-cheie. Apoi, începutul şi sfârşitul fiecărui segment trebuie precizate cu grijă, iar durata lui cronometrată. Interviurile trebuie organizate astfel încât materialul să ofere o structură logică relatării. Abia acum puteţi începe să construiţi scriptul. În reportaj, acesta include un enunţ al subiectului, o prezentare a faptelor şi opiniilor, chiar şi un scurt sumar al materialului.

Pentru a ajunge la un produs final de calitate, pe lângă stabilirea clară a planului de reportaj, trebuie să efectuaţi şi o activitate tehnică, manuală: montajul. Utilizarea raţională a timpului de antenă este cea care solicită, în primul rând, montajul în radio. Nu se pot risipi secunde preţioase, nu se poate risipi timpul ascultătorilor consacrându-l clişeelor, repetiţiilor, non-informaţiei. Punerile în context sau pasajele de încălzire la care recurgeţi pentru a vă face interlocutorul să se simtă în largul său vor fi eliminate de pe bandă.

De asemenea, montajul ajută la operarea unei alegeri judicioase între diferitele elemente sonore. O mărturie poate fi redată în esenţa ei suprimând parantezele şi devierile de la subiect, logica anumitor analize poate fi subliniată curăţând meandrele în care se pierd deseori analiştii.

Decupajul şi organizarea discursului reprezintă şi ele un motiv pentru efectuarea unui montaj. Declaraţiile diferiţilor interlocutori pot fi rearanjate într-o ordine, care nu e în mod necesar cea înregistrată. În acest caz, trebuie să fiţi atenţi la conservarea ritmului original al interlocutorilor, a pulsului frazelor lor sau a pauzelor de limbaj.

Asamblarea puzzle-lui sonor, adică înlănţuirea într-o ordine anterior aleasă a diferitelor elemente din care se compune reportajul



(interviuri, analize, sunet de ambianţă, intervenţii ale reporterului), duce în final la realizarea unui material unitar, complet şi clar.

Pentru reportajele de la evenimente importante, care trebuie difuzate urgent, vă puteţi trimite relatarea de la faţa locului prin telefon. Această tehnică dă o mai mare credibilitate materialului, chiar dacă reportajul nu este transmis în direct, deoarece convorbirea telefonică este înregistrată în studio, montată şi difuzată ulterior.

În acest caz, a scrie pentru reportaj înseamnă a pregăti materialul ce va intra alături de segmentele înregistrate. În general, acest material va fi constituit din notele dumneavoastră, deoarece rareori există timp sau facilităţi pentru construirea unui script. Acestea vor conţine, pe lângă informaţiile necesare, şi instrucţiuni despre cum doriţi să arate asamblarea acestora în reportaj. Trebuie să fiţi capabili să transmiteţi redacţiei suficient material pentru câteva variante ale aceluiaşi reportaj, astfel încât diferitele versiuni să poată fi utilizate în programe diferite pe timpul zilei.

1.3. Reportajul - emisiune

Reportajul - emisiune este un material de sine-stătător, cu o lungime mai mare decât a unui reportaj pentru un jurnal. Timpul disponibil pentru pregătirea lui este mai îndelungat, iar montajul mai meticulos.

Orice reportaj porneşte de la o idee, indiferent că aceasta vine de la reporter, editor sau producător. Cheia realizării unui material bun este înzestrarea acestei idei iniţiale cu elemente de interes uman. Chiar dacă doriţi să prezentaţi doar nişte fapte, iar faptele par aride şi lipsite de încărcătură afectivă, ele pot fi transformate într-un reportaj plin de dramatism.Este suficient ca faptele să fie îmbogăţite cu trăsături ale oamenilor pe care îi implică. Când subiectul este static, ca de pildă evacuarea unor deşeuri toxice, o pană de curent, un nou tip de rachetă nucleară, el trebuie animat cu atribute vii, de culoare, legate de interesul uman.

Un reportaj are un început, un corp şi un final. Materialul este organizat pe verticală. Înainte de a începe să scrieţi şi să montaţi, ştiţi cum trebuie să înceapă, cum să termine şi ce cale trebuie să urmaţi pentru a vă atinge scopul. În general reportajele se încadrează într-un format standard (cf. Hay, 1990, p.75):

- Lead-ul, care deschide materialul cu un fapt, descrierea unei scene, un citat sau o anecdotă; - Tranziţia, deseori numită pod, frază-capsulă sau paragraf-bucşă ("nut-graf"), care spune ascultătorului de ce v-aţi oprit la acest subiect; - Dezvoltarea temei, într-o serie de segmente ordonate logic, corelate; - Un final puternic, "o comoară" lăsată pentru ultimele fraze.



Modul în care dezvoltaţi aceste elemente depinde de scopul materialului. O prezentare eficientă este modelată astfel încât să se potrivească substanţei evenimenţiale şi obiectivelor fixate.

Odată ce documentarea şi înregistrarea materialului s-a încheiat, vă veţi descoperi în redacţie, în faţa unui birou plin cu note scrise şi materiale înregistrate în dezordine. Ascultătorul nu aşteaptă de la dumneavoastră o prezentare enciclopedică a subiectului, ci o informare din perspectiva care îl interesează, îl atinge, face apel la emoţiile sale.

Numai difuzarea în direct permite transmiterea materialului brut adunat. Elementele culese pot fi indigeste pentru public fără punerea lor într-o formă. Aceasta înseamnă muncă de selectare, de scriere şi montaj. Este important deci să fie mai întâi determinat unghiul de abordare al reportajului.

Unghiul de abordare este punctul de vedere ales de jurnalist pentru a trata un subiect. Tema este abordată dintr-o singură perspectivă, dar este abordată în profunzime. Unghiul este ales în aşa fel încât să ofere o idee globală asupra ansamblului, în funcţie de noutatea şi importanţa informaţiei, de faptele observate şi de elementele colectate, de publicul căruia îi este destinat reportajul.

Pregătirea planului de reportaj este extrem de importantă: acesta este acea structurare a elementelor ce vor fi comunicate, structurare de care depinde claritatea informaţiei şi, în consecinţă, nivelul de înţelegere al ascultătorului. Prima condiţie a unui reportaj clar este ca însuşi reporterul să fi înţeles ce se petrece.

Primul lucru pe care îl veţi face va fi să revedeţi tot materialul adunat, să subliniaţi ce vi se pare important şi să faceţi o primă cronometrare a elementelor înlănţuite. Informaţia este ordonată în funcţie de importanţa, prospeţimea şi forţa ei, dar şi de legăturile existente între segmente. Atenţia ascultătorului nu poate fi menţinută activă mai mult de un minut şi jumătate - două minute. Reportajul - sau fiecare din elementele care îl compun - trebuie deci calibrat cât mai aproape de această durată.

Spre deosebire de scriitura ficţională, în reportaj nu puteţi conta pe oferirea unui maxim dramatic în fiecare segment. Trebuie să încercaţi să construiţi reportajul astfel încât să conducă spre un fel de punct culminant. Veţi păstra cel mai bun material pentru final, începând cu elementele cele mai puţin interesante, şi crescând în interes pe parcursul reportajului, pentru ca audienţa să fie menţinută în tensiunea relatării. Materialul trebuie folosit pentru a da ascultătorului sentimentul implicării personale în povestire. Într-un reportaj despre sărăcie, de exemplu, el trebuie să simtă ce înseamnă să fii sărac, să se identifice cu situaţia acelor oameni. Ascultătorul trebuie implicat emoţional în material. O punctare rece a faptelor, figurilor sau opiniilor rareori păstrează atenţia audienţei.

Orice reportaj necesită un script, un text redactat de jurnalist care leagă segmentele înregistrate pe teren şi care rezumă informaţia ce n-a



putut fi înregistrată. Este povestea sau explicaţia pe care reporterul o va citi el însuşi în microfon.

Atacul reprezintă primele cuvinte din script. El trebuie să atragă atenţia ascultătorului, să-l surprindă şi să-i dea dorinţa de a afla mai mult. Această primă frază indică unghiul de abordare tratat; ea dă o imagine a ambianţei, a analizei sau descrierii dezvoltate pe parcursul scriptului.

Stilul scriptului se bazează pe frazele scurte. Acest lucru facilitează înţelegerea lor de către ascultător şi dă ritmul scriiturii, menajând capacitatea respiratorie a celui ce citeşte. Două propoziţii principale valorează mai mult decât o subordonată. Vocabularul este concret, viu. Trebuie să utilizaţi cuvinte obişnuite, simple, care atrag ascultătorul; cuvinte concrete care desemnează un obiect, o persoană, un sentiment, o imagine aparţinând cotidianului.

Pentru final trebuie să căutaţi o frază care să se păstreze ca un ecou în urechea ascultătorului. Finalul este punctul culminant al scriptului, el închide unghiul de abordare. Dar această concluzie nu trebuie să ia forma unei morale. Uneori, ea poate deschide o perspectivă către un alt subiect, un punct rămas neclarificat în stadiul actual al informaţiilor disponibile.

Un element sonor foarte scurt se inserează într-un script ca un citat. Zece sau douăzeci de secunde sunt suficiente: fraza-cheie a unei declaraţii, cuvintele şocante ale unei mărturii. Scriptul poziţionează şi anunţă acest element.

Eticheta "gata de difuzat" se aplică pe cutia benzii după ce montajul final este complet. Aceasta înseamnă trecerea prin fiecare etapă de montaj, al cărei obiectiv este diferit (cf. Langlois, 1989, p.111):

- montajul de reducere se realizează dacă documentul înregistrat e prea lung sau dacă interlocutorul nu se exprimă clar, nefiind un bun vorbitor; - montajul de curăţare constă în eliminarea de pe bandă a zgomotului, repetiţiilor, pauzelor, bâlbâielilor, trăncănelii sau a respiraţiei violente; - montajul-scenariu asamblează diversele piese dintr-o înregistrare conform unei ordini alese - în care caz nu trebuie uitate ritmul, echilibrul şi durata fiecărei porţiuni; - montajul de finisare permite perfecţionarea produsului final, asigurându-vă că nu a rămas nici o greşeală. 1.4. Definirea temei

În orice fel de reportaj, nu merită să ne facem griji de nimic până ce nu răspundem la întrebarea "Ce este acest reportaj?". Materialul poate părea prea evident pentru a ne mai pune problema să-l definim precum:

Ministrul de Interne propune mărirea taxelor.



Totuşi, adevăratul reportaj se găseşte în întrebările de sub titlu: Creşte ministrul taxele din cauza deficitului bugetar, sau pentru a finanţa o creştere a anumitor servicii orăşeneşti? Dacă sunt necesare noi taxe, cine vor fi cel mai mult afectaţi de cele propuse? Reprezintă cererea un revers al promisiunilor electorale? Este populaţia forţată să compenseze pierderile din veniturile statului, sau cheltuielile nemăsurate?

De dragul exemplului, să spunem că veniturile statului s-au micşorat, în timp ce în marile oraşe a crescut rata criminalităţii, iar ministrul a promis să angajeze mai mulţi poliţişti şi gardieni publici. Materialul devine apoi mai complicat.

În ciuda reducerii veniturilor locale cauzate în parte de o pierdere a ajutorului statului, ministrul de Interne doreşte să angajeze mai mulţi poliţişti, deci a propus o mărire a taxelor.

Pentru a ajunge de la întrebarea mai complexă la scrierea materialului, încercaţi aşa: identificaţi trei idei din temă pe care doriţi să le cunoască ascultătorii, chiar dacă nu reţin nimic altceva din material. În exemplul nostru, cele trei idei ar putea fi:

- marile oraşe au nevoie de mai mulţi bani pentru a angaja mai mulţi poliţişti - sursele de venit scad - ministrul de interne devine irascibil când vorbeşte despre bani

Unele din aceste idei vor părea evidente; unele, nu excepţionale, cum este ultima în acest caz, sunt posibil de povestit şi pot stârni interesul. Deci nu şovăiţi să includeţi acest tip de idei pe scurta dumneavoastră listă.

După ce v-aţi determinat cele trei idei, schiţaţi modul în care trebuie să sune materialul. Nu este necesar un scenariu corect academic, clasificat şi subclasificat, dar o schiţare în alb-negru a temelor şi ideilor pe care vreţi să le expuneţi, a scenelor şi detaliilor pe care vreţi să le descrieţi vă va ajuta să decideţi abordarea potrivită. Prea mulţi reporteri au grijă numai de acele părţi care pot fi realizate prin intermediul unui microfon. Dacă vă bazaţi numai pe informaţia care poate fi înregistrată sau pe care vi-o puteţi aminti, riscaţi să înşelaţi audienţa, lipsind-o de observaţiile practice, la prima mână, ale unui reporter.

1.5. Conceperea reportajelor

Orice reportaj începe cu o idee, şi dezvoltarea ideilor pentru radio este mult mai mult decât o operaţie de scriere. Partea de scriitură - statul în faţa maşinii de scris şi schiţarea unui script - vine pe planul doi. De fapt, reportajele ar trebui să treacă prin cinci etape (cf. Robert Krulwich, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p. 93):

- găsirea unei idei - crearea unui plan - folosirea înregistărilor



- scrierea - finisarea 1.5.1.Găsirea unei idei pentru reportaj

Există în principal două posibilităţi de obţinere a ideilor pentru un reportaj: să le găsiţi singuri, sau să continuaţi ideea altcuiva. Când editorii repartizează teme reporterilor, ei urmează de obicei a doua variantă. Deseori ei cer subordonaţilor lor să atingă unghiul local al unui eveniment important. Aceste materiale sunt numite sidebar sau materiale de atmosferă. Reportajele sezoniere, "Evreii din Tîrgovişte sărbătoresc Paştele", intră în aceeaşi categorie. Reportajele de urmărire sunt în general mai distractive dacă le imaginaţi singuri; de aceea este cel mai bine să citiţi ziarele de dimineaţă înainte de a merge la lucru şi să studiaţi orice articol care vă face atât de curioşi încât doriţi să ştiţi mai mult.

Deci, dacă citiţi în ziar că şase din cei şapte avocaţi pe care Curtea Supremă i-a nominalizat pentru posturi de judecător nu au fost aprobaţi de Parlament, vă puteţi întreba cum a reuşit al şaptelea. Sau, dacă vedeţi o ştire anunţând "Liviu Antonescu a fost numit director al Liceului Titu Maiorescu, înlocuindu-l pe Cornel Ionescu, care a ocupat acest post în ultimele patru luni", vă puteţi întreba ce s-a întâmplat cu domnul Ionescu şi de ce liceul este atât de mediatizat. Dacă ideea nu vă apare în mod natural, luaţi câteva materiale şi forţaţi-vă să vă gândiţi la un aspect pe care ziarul l-a omis.

Un alt sfat: dacă citiţi ziarul de dimineaţă şi descoperiţi că ştiţi un personaj pomenit - sau mai bine, pe cineva care este prieten, rudă, coleg de serviciu sau partener de joc cu acel personaj - v-aţi găsit o sursă. Daţi-i sursei un telefon, dacă este posibil, înainte de a vă întâlni editorul. Întrebaţi-l: "Fiul dumneavoastră era la Liceul Maiorescu când a venit Cornel Ionescu. A fost el un director bun? De ce a plecat?"

Celălalt mod de a obţine idei de reportaj este dificil de explicat. Unii oameni se pot trezi dimineaţa şi, până ajung la serviciu, au văzut ceva ciudat în vitrina unui magazin, au auzit o conversaţie suspectă sau au întâlnit un bărbat a cărui soţie este pe cale să fie numită ambasador în Trinidad. Reporterii buni îşi iau mereu notiţe în minte. Ei nu se opresc niciodată din observat. Cel mai mic lucru îi poate face să coontinue:

- o prietenă menţionează că o prietenă de-a ei se antrenează: a) să devină pilot; b) să devină vânzătoare de pantofi; c) să se lase de fumat. Iar reporterul se gândeşte că poate există un subiect aici… - cinematograful local a prezentat acelaşi film timp de nouă săptămâni; sunt numai 30.000 de locuitori în oraş. Oricine a dorit să vadă filmul, l-a văzut. Un reporter se poate întreba: De ce este încă aici? Trebuie să existe o explicaţie…

Deci, orice vă face curioşi se poate transforma într-un reportaj. Sugeraţi-i ideea editorului sau redactorului-şef. Dacă v-aţi gândit asupra materialului şi sunteţi încântat de el, veţi avea o şansă serioasă de a vă vinde ideea. Pentru aceasta însă, aveţi grijă:



- Urmăriţi un lead. Un prieten de-al dumneavoastră vă spune în trecere: "Ciudat, dar este al treilea băiat care face leucemie în ultima lună aici. De fapt, locuiesc pe aceeaşi stradă". Dacă vi se pare că poate fi mai mult decât o coincidenţă implicată, întrebaţi numele băieţilor, numele străzii, al spitalului unde au fost internaţi şi notaţi informaţiile. Nu vă încredeţi în memorie. - Verificaţi-vă subiectul rapid. Nu vă bazaţi pe un lead. Sunaţi imediat la redacţie, fiindcă altfel altcineva vă poate fura ideea. - Nu renunţaţi la un subiect fiindcă primul interviu merge prost. Dacă persoana cu care aţi vorbit a fost grăbită, insolentă, confuză, sau v-a dat prea multe informaţii, acesta nu este un motiv să vă opriţi. Nu vă lăsaţi intimidaţi. Încercaţi încă un telefon; al doilea este aproape întotdeauna mai uşor. - Nu va jenaţi să cereţi un interviu prietenului, rudei sau cunoştinţei dumneavoastră, chiar dacă această cerere sună ciudat. A fi stăruitori face parte din profesie. Veţi fi uimiţi constant de câte uşi pot fi deschise doar cerând acest lucru cu tărie (dar politicos). Reporterii îşi imaginează mereu dificultăţi care nu se materializează. Dacă aţi fost vreodată intervievaţi, atunci cunoaşteţi experienţa: la început sunteţi nervoşi şi grijulii, dar, pe măsură ce conversaţia se încălzeşte, vă descoperiţi spunând tot felul de lucruri pe care nu v-aţi aşteptat să le spuneţi, şi abia după aceea vă întrebaţi "Ce mi-a venit?". Acest lucru i se întâmplă aproape oricui. - Nu vă încredeţi pe de-a-ntregul în relatările ziarelor. Ele nu sunt întotdeauna corecte. Înainte de a considera o afirmaţie adevărată, verificaţi-o singuri.

1.5.2. Documentarea

Pierre Ganz (1988) consideră că, după ce s-a decis asupra subiectului, reporterul trebuie să obţină cât mai multe informaţii despre:

– evenimentul în sine;

– protagoniştii evenimentului;

– cadrul în care se desfăşoară evenimentul;

– contextul în care se înscrie.

Informaţii despre eveniment. În cazul în care evenimentul este spontan, nu există timp pentru căutarea informaţiilor în bazele documentare sau pe internet. În schimb, dacă evenimentul este previzibil, de regulă reporterul ar trebui să găsească multe informaţii în aceste locuri. În plus, în cazul evenimentelor organizate, jurnaliştii primesc mape cu informaţii de presă, invitaţii care conţin detalii legate de eveniment, iar în cazul evenimentelor de amploare, organizatorii construiesc site-uri speciale.



Informaţii despre protagonişti. Reporterul trebuie să cunoască suficiente date despre protagoniştii evenimentului pentru a-i înţelege şi pentru a-i prezenta. Trebuie notate cu atenţie informaţiile fără de care nu se poate construi reportajul (numele complet, titulatura exactă a persoanelor implicate în eveniment).

Informaţii despre cadrul în care se desfăşoară evenimentul. În unele situaţii este important să se cunoască „topografia” locului, să se ştie detalii geografice sau care privesc arhitectura.

Informaţii despre contextul evenimentului (background). Fără aceste informaţii, reporterul riscă să nu înţeleagă sau să înţeleagă doar într-o mică măsură evenimentul. Datele de background se referă la istoricul evenimentului.

Dacă ai suficient timp şi dacă reportajul se pretează, „sapă în adâncime”. De exemplu, în cazul în care trebuie să faci un reportaj despre o explozie într-un bloc, cauzată de o scurgere de gaze. Sigur că, înainte de a pleca pe teren, trebuie să ştii elementele de bază (şi probabil că în acest caz nu mai ai timp de altceva!). Dar ar fi ideal să deţii informaţii complementare: câte astfel de explozii au avut loc în ultima jumătate de an? Care sunt măsurile de protecţie pe care Societatea de Distribuire a Gazului trebuie să le respecte? Au existat, anterior incidentului, plângeri din partea locatarilor? etc.

Un truc pe care poţi să îl reţii: caută evenimente similare, şi vezi cum au decurs, ce probleme au apărut pe parcursul desfăşurării lor, ce categorii/organizaţii/instituţii au fost pentru o anumită idee/soluţie şi cine a fost împotrivă, care au fost argumentele folosite…

De exemplu, în cazul unui accident aviatic: citeşte articolele despre diverse accidente aviatice petrecute de-a lungul timpului. Vei constata că există foarte multe asemănări şi că respectivele cazuri, deja soluţionate, îţi lărgesc perspectiva asupra evenimentului la care urmează să participi.

Dificultatea evenimentelor speciale (accidente, inundaţii, cutremure etc.) constă tocmai în faptul că reporterul nu are timp să se documenteze. În aceste situaţii trebuie să apelezi la cunoştinţele proprii şi la memorie. Este unul dintre motivele pentru care, la astfel de evenimente sunt trimişi de obicei aşa-numiţii „reporteri speciali” (oamenii care se ocupă în mod curent de astfel de cazuri, prin urmare au experienţă, au deja „contacte” – îi cunosc pe reprezentanţii Poliţiei, ai Salvării, ai Procuraturii etc. – au, eventual, o bază proprie de documentare – o „arhivă personală” –, cunosc date despre incidente similare etc.).

Modalităţi şi surse de documentare



După Melvin Mencher (1996) trei sunt sursele din care reporterul adună informaţiile: (1) documente oficiale, (2) interviuri, (3) observaţii personale. Acelaşi autor susţine că documentarea se poate face în trei moduri: prin observare directă, prin intervievare şi prin investigaţii/cercetare (researche).

1. Observaţia directă

Desigur, cele mai convingătoare relatări sunt cele ale faptelor pe care jurnalistul le observă în mod direct. Mencher povesteşte cazul ziaristei, Penny Lernoux, care a fost multă vreme reporter special pentru America Latină pentru mai multe canale mediatice americane. Lernoux trebuia să facă un reportaj despre minerii din Bolivia, care lucrau în condiţii grele pe crestele Anzilor. Ea s-a decis să meargă la faţa locului după ce a auzit că au fost situaţii în care aceştia au aruncat cu dinamită în „vizitatori” şi că sunt suspicioşi în special cu femeile, despre care cred că aduc ghinion. Lernoux s-a deghizat în bărbat şi a mers acolo, însoţită de un inginer, care s-a oferit voluntar să îi arate mina. Ajunseseră în adâncurile minei Siglo Veinte, când un miner s-a apropiat cu o bucată de dinamită în mână. „Nu intra în panică”, i-a spus inginerul. „Fugi, pur şi simplu!” Coridorul avea un „cot” şi ei au apucat-o pe acolo exact în momentul în care dinamita a explodat. Lernoux a supravieţuit şi a scris un reportaj de succes despre această întâmplare.

Teoriile sociologice care se referă la observare arată că, de regulă, prezenţa observatorului face ca atitudinile şi comportamentul celor observaţi să se modifice. În cartea sa, “Cercetări de marketing”, Iacob Cătoiu trece în revistă opiniile contradictorii pe care specialiştii le au cu privire la acurateţea datelor obţinute prin observare, mai ales în cazul observării nedisimulate (care presupune ca subiecţii incluşi în procesul de cercetare să ştie că sunt cercetaţi). “Aducerea la cunoştinţa subiecţilor a faptului că sunt observaţi, sau simpla sesizare a prezenţei observatorului de către subiecţi, induc modificări în comportamentul acestora. Persoanele care îşi dau seama că sunt observate îşi autocenzurează deciziile, acţiunile, comportamentul” (Cătoiu, p. 234). Opiniile specialiştilor sunt împărţite, “unii consideră că prezenţa observatorului are un impact mic şi de scurtă durată, alţii sunt de părere că observatorul influenţează semnificativ comportamentul subiecţilor”, atrage atenţia I. Cătoiu.

Din acest punct de vedere, un mare avantaj îl au jurnaliştii care obişnuiesc să vină în mod natural, în viaţa de zi cu zi, în contact cu diverse medii din care pot extrage ulterior subiectele, jurnaliştii care trăiesc foarte mult în lumea despre care “raportează”. Reportajele bune nu apar doar ca urmare a însuşirii temeinice a teoriilor, ci trăind o multitudine de experienţe, fiind de multe ori în pielea personajelor despre care vorbeşti, cu alte cuvinte, trăind viaţa despre care scrii.

2. Intervievarea



De cele mai multe ori, jurnalistul nu se află la faţa locului, aşa că este nevoit să îşi construiască reportajul bazându-se pe relatările unor persoane care deţin informaţii despre evenimentul produs. Aceştia sunt:

Martorii oculari. Ajuns la locul în care s-a produs evenimentul, reporterul trebuie să discute în primul rând cu martorii. Atenţie, la subiectivitatea relatărilor lor! Este posibil ca evenimentul să fi avut un impact emoţional destul de puternic şi, prin urmare, relatările lor să fie inexacte.

În discuţia cu martorii oculari, un rol important îl au flerul reporterului şi capacitatea sa de a evalua oamenii. Aceste lucruri te vor ajuta să îi alegi, din mulţimea de martori, pe cei care sunt capabili să-ţi ofere informaţii corecte şi să îi eviţi pe cei prea şocaţi ca să fie coerenţi, să stai de vorbă cu cei care au fost foarte aproape de eveniment şi să îi înlături pe cei care doar pretind că au văzut ceva.

În cazul evenimentelor anunţate, organizatorii îţi pot da cele mai sigure informaţii. Caută să discuţi cu persoana cea mai autorizată să dea lămuriri în problema care te interesează. Nu cădea în capcana de a te duce direct la una dintre persoanele care par „ale casei” şi de a-i cere informaţii fără să ştii cu cine stai de vorbă. Şi secretara poate părea în largul ei în mediul în care tu abia ai pătruns. Se poate saluta cu majoritatea participanţilor şi poate da relaţii despre locul în care se serveşte cafeaua. Dar acest lucru nu înseamnă că deţine informaţiile pe care le vrei. Cel mai bine este să vorbeşti cu persoana care se ocupă de relaţiile cu presa şi a cărei misiune principală este să te ajute. Ea te poate prezenta organizatorilor şi îţi poate spune numele celor autorizaţi să îţi dea informaţii exacte.

Autorităţile. De exemplu, în cazul unui accident, vei discuta în mod obligatoriu cu reprezentanţii Poliţiei, Procuraturii, Salvării etc. aflaţi la faţa locului. Ai grijă să discuţi cu cele mai reprezentative persoane (de exemplu cu şeful echipei de pompieri, nu cu şoferul care conduce maşina echipajului!). “Atenţie la falsele competenţe!”, atrage atenţia Ganz (1988, p. 33), care constată că uneori este nevoie de timp şi perseverenţă, atunci când identifici o sursă bună, iar când acest lucru se întâmplă “este posibil ca ea să se afle la 10.000 de kilometri depărtare sau să fie incapabilă să articuleze trei cuvinte în faţa unui microfon” (1998, p.33).

Încearcă să nu fii deranjant sau prea insistent în dorinţa de a obţine cât mai repede şi cât mai multe informaţii. Ţine cont de faptul că interlocutorii tăi trebuie să se concentreze şi să îşi facă treaba pentru care au venit acolo. Nu o să spui unui medic care încearcă să reanimeze o victimă: „Lăsaţi pacientul, peste cinci minute intru în direct şi trebuie să îmi daţi informaţii!”.



În acelaşi timp, încearcă să nu cazi în extrema cealaltă, a unei timidităţi exagerate şi, de teamă să nu deranjezi, să ajungi să constaţi că mai ai doar câteva minute până la intrarea în direct (sau până la ora la care trebuie să predai reportajul), că nu ai reuşit să obţii nici o informaţie oficială şi că persoanele în măsură să te lămurească… au plecat deja!

Asemenea reţineri (de a cere informaţii de la oficiali) nu trebuie să existe pentru că, oricât de ocupaţi ar fi, ei ştiu foarte bine că este important să comunice cu presa şi, în multe cazuri, s-au obişnuit deja să aibă o atenţie distributivă. Trebuie doar să stabiliţi de comun acord momentul oportun în care veţi putea sta de vorbă.

Protagoniştii. Îţi pot da informaţii „de primă mână”. Trebuie să fii atent la informaţiile pe care le ceri. Este inoportun să îi ceri unui pianist, care tocmai a câştigat un important premiu internaţional să îţi spună la ce concurs a participat. Se presupune că acest lucru ar fi trebuit să îl ştii deja înainte de a ajunge pe teren. Prin urmare, atunci când discuţi cu protagoniştii, ai grijă ce întrebări pui şi ce moment alegi. O întrebare neinspirată sau un moment prost ales pot să îţi îngreuneze considerabil munca. Interlocutorii pot refuza să îţi mai vorbească sau, dacă acceptă, se pot exprima eliptic, îşi pot pierde încrederea în capacitatea ta de a-i înţelege.

Jurnaliştii aflaţi la faţa locului. Este posibil ca alţi colegi din presă să fi ajuns înaintea ta la locul evenimentului, să aibă surse mai bune sau să fie specializaţi în domeniul respectiv. În aceste situaţii, ei îţi pot furniza date despre eveniment. Trebuie însă să îi cunoşti suficient de bine încât să ai încredere că au înţeles exact despre ce este vorba, că sursele lor sunt credibile şi că nu au nici un motiv să distorsioneze informaţia.

Specialişti. În multe situaţii reporterul are nevoie de ajutorul specialiştilor, care să dea anumite explicaţii. Specialiştii „sunt o sursă de informaţii dificilă pentru ascultătorii care nu lucrează în domeniu. Limbajul lor constituie adesea un real handicap pentru canalul mediatic ce difuzează informaţia pentru un public larg. Faptul că specialiştii cunosc subiectul în profunzime îi face adesea să neglijeze generalul în favoarea unor detalii greu accesibile. Însă atunci când pregăteşti un reportaj, orice discuţie cu un specialist este utilă, indiferent de gradul de claritate, de competenţă, de originalitate al interlocutorului. Reporterul capătă întotdeauna noi cunoştinţe din aceste discuţii, iar reportajul nu are decât de câştigat” (Ganz, 1988, p. 32).

Reporterul. Ganz consideră că reporterul este el însuşi o sursă. „Reporterul nu este o maşină de înregistrat imagini şi sunete. Ceea ce vede este un lucru subiectiv, dar constituie, în egală măsură, o sursă. El trebuie să scrie despre ceea ce vede, ce aude, despre ceea ce i se spune, să fie atent la mirosuri, la sunetele de fond: cele cinci simţuri ale sale sunt în alertă” (Ganz, 1988, p. 34). Ganz sfătuieşte reporterii să nu



îşi estompeze impresiile, pentru că ele fac parte din informaţia adunată la faţa locului. Reporterul trebuie să aibă o părere proprie. Spre deosebire de ascultători, el este pe teren. Are o viziune mai amplă, care poate completa informarea publicului. Reporterul trebuie însă să îşi păstreze neutralitatea. În cazul în care este posibil, poţi contacta telefonic diverse persoane care să îţi furnizeze informaţii documentare (organizatori ai evenimentului, oficialităţi, lideri de opinie, prieteni ai celor implicaţi în eveniment, contestatări etc.).

3. Cercetarea documentelor oficiale

Internetul. De cele mai multe ori este prima sursă de documentare la care apelăm. Este la îndemână, uşor de folosit, rapid, are motoare de căutare performante. Din ce în ce mai des, în cazul marilor evenimente, se construiesc chiar site-uri speciale, dedicate evenimentului, cu forumuri care îţi dau posibilitatea să receptezi un feed back din partea publicului, aşa că jurnaliştii au toate motivele să îl prefere. Internetul conferă încă un avantaj important şi preţios pentru jurnaliştii mereu în criză de timp: conexiunile wireless permit documentarea în maşină, în drum spre eveniment.

Bazele documentare. Există instituţii care au un serviciu de documentare. Aici găseşti in forma electronică sau printată, colecţiile ziarelor, precum şi dosare/foldere tematice. Dosarele tematice conţin informaţii pe o anumită temă, extrase din ziare, reviste, documente oficiale, etc.

Presa. Chiar şi în situaţia în care reuşeşti să consulţi baza documentară, este indicat să citeşti ziarele şi să urmăreşti posturile radio/TV, pentru că este posibil ca un reporter de ziar/TV/post de radio concurent să aibă surse mai bune decât ale tale şi să publice/difuzeze informaţii pe care nu le ştii.

Documente oficiale şi acte (titluri de proprietate, testamente, certificate de căsătorie, certificate de deces, rapoarte de autopsie, diplome, citaţii, mandate de arestare, dări de seamă, autorizaţii, declaraţii, stenograme etc.). „Reporterul nu trebuie să uite niciodată că trăim într-o lume a cuvintelor scrise. Puţine lucruri se creează fără o mulţime de documente: fără o propunere, un studiu, o investigaţie, un raport, un inventar, însemnări, acte bancare, bilanţuri. Pe undeva există documente care pot să arunce lumină asupra celor mai ascunse subiecte. Pot exista sub cele mai neaşteptate denumiri, dar există cu siguranţă. Astfel, principiul dominant este: presupuneţi întotdeauna că există un document” (Mallette, 1992, p. 4).

Mape de presă, comunicate sau orice alte materiale puse la dispoziţie de organizatori (în cazul seminarelor, conferinţelor etc.). Când participi la un astfel de eveniment întreabă întotdeauna organizatorii dacă există materiale pentru presă. Chiar dacă ţi se par anoste sau greoi redactate,



citeşte-le cu atenţie de la un cap la altul, subliniază sau notează-ţi într-o agendă informaţiile esenţiale.

Cărţile de specialitate, enciclopediile, dicţionarele (de exemplu: Grand Larousse, Enciclopaedia Britannica etc.).

Dacă ai timp, documentează-te cât mai mult cu putinţă asupra evenimentului la care urmează să participi. Prin experienţe repetate, o să realizezi că, atunci când ştii doar informaţiile de bază, poţi avea sentimentul că ştii suficient. Însă doar când, pe lângă acestea, mai afli o mulţime de alte lucruri, realizezi pericolul la care erai expus, ca reporter, atunci când nu cunoşteai decât informaţiile de bază. De exemplu: mergi pe teren şi faci un reportaj (emoţionant!) despre o organizaţie care ajută copiii orfani. Difuzezi reportajul şi, întâmplător, la câteva minute după, afli că organizaţia era de fapt suspectată de deturnare de fonduri şi că are trei procese pe rol în care diverşi angajaţi sunt acuzaţi de abuz asupra minorilor. Care va mai fi credibilitatea ta ca reporter? Nu era mai potrivit să te documentezi mai riguros înainte de a face sau de a difuza reportajul, astfel încît să nu cazi în capcană?

Fii atent la utilizarea informaţiilor „neoficiale” şi a celor off the record. Reporterul şi interlocutorul trebuie să se înţeleagă de la început asupra condiţiilor în care furnizează informaţia. Oficialităţile guvernamentale furnizează adesea informaţii dacă înţeleg că nu vor fi identificate cu nume, ci doar, de exemplu, ca „înaltă personalitate guvernamentală”. Sau dau informaţii „confidenţiale”, ceea ce înseamnă că nu li se pot atribui. În cazul acestor informaţii, reporterul trebuie să dea dovadă de discernământ. Sursa poate să aibă câteodată reţineri inutile şi caută să rămână anonimă, dar poate să accepte consemnarea dacă este încurajată.

Evită intoxicările. De multe ori, pentru a convinge conducerea unei redacţii să deplaseze o echipă la faţa locului, atunci când evenimentele nu sunt atât de importante, angajaţii birourilor de presă „îmbunătăţesc” realitatea, spun că este posibil să se întâmple ceva important. Reporterul trebuie să trieze riguros invitaţiile pe care le primeşte, să decidă ce subiect merită şi ce subiect nu merită să fie tratat într-un reportaj.

Verifică din două surse informaţiile pe care le obţii. În majoritatea cărţilor de specialitate se recomandă reporterilor să „nu ia nimic de bun”. „Scepticismul sănătos (dar nu cinismul) este un element preţios, deoarece situaţiile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Reporterul trebuie să pătrundă sub evenimentele de suprafaţă şi să descopere lacunele sau greşelile” (Mallette, 1992, p. 2).

Foloseşte documentarea pentru a cunoaşte lucrurile în profunzime. Se spune că un reporter trebuie să pună pe teren întrebările pe care le-ar pune omul simplu. Dar, atenţie! Acest lucru nu înseamnă că un



reporter trebuie să ştie despre eveniment tot atât cât ştie omul simplu. Dă-i ascultătorului sentimentul că vorbeşti în numele lui. Dar nu îi întări convingerea că el ar fi putut să fie cu succes (chiar cu mai mult succes!) în locul tău.

Nu neglija documentarea zilnică! Un reporter trebuie să fie tot timpul informat: să citească presa, să urmărească posturile de radio şi de televiziune, să consulte internetul. Să ştie cât mai multe lucruri despre cât mai multe probleme.

Cel mai preţios serviciu de documentare este memoria! Dar pentru a „arhiva” în memorie o bază solidă de date, reporterul trebuie să aibă un apetit natural de a se informa, putere de selecţie, spirit de observare a informaţiilor importante, capacitatea de a reţine şi de a face conexiuni, o minte organizată. O bază de date se formează în timp, şi dacă eşti la început de carieră şi, mergând pe teren, eşti uimit de cât de multe lucruri ştie un reporter cu experienţă, de cât de pertinente şi documentate sunt întrebările lui, nu intra în panică!

Notează corect numele. Notează cu atenţie funcţiile. Notează cifrele exacte. Înainte de a pleca pe teren (sau în drum spre eveniment) scrie-ţi care sunt datele fără de care nu ai putea să faci reportajul şi ai grijă ca, ajuns la faţa locului să le obţii şi să le notezi corect şi complet. Este ridicol să ajungi la redacţie şi să îl suni pe organizatorul cu care ai stat de vorbă o jumătate de oră să îl întrebi: „Care este numele dvs.?”. Fii atent în momentul în care o persoană se prezintă. Dacă numele persoanei/companiei sunt greu de înţeles, roagă să îţi fie notate, iar dacă crezi că ai putea avea probleme de pronunţie, cere organizatorului să te ajute să îţi notezi pronunţia. Fii sigur că se vor simţi mai puţin jigniţi decât dacă şi-ar auzi la radio numele pronunţate greşit. Cere cărţi de vizită şi ai grijă de ele ori de câte ori ţi se dau..

Foloseşte-ţi spiritul de observaţie! Este foarte important pentru un reporter. O fotografie, un obiect al cărui loc nu este în decorul respectiv, pot să îţi ofere date de documentare de valoare. De exemplu, te afli în centrul de închiriere a casetelor video de lângă casa ta şi observi că două rafturi care de obicei erau pline cu casete, sunt goale. Întrebi ce se întâmplă şi ţi se spune că o parte dintre casete au trebuit returnate.” „De ce?” „Pentru că firma X, care distribuia aceste casete, se va retrage din România” „E vorba de firma X, cel mai mare distribuitor de casete video de pe piaţa românească?” „Da!” Înseamnă că ai găsit subiectul. Pe lângă spiritul de observaţie, trebuie să ai şi dorinţa/inspiraţia de a pune întrebări. Să ştii să „intri în vorbă” cu cei din jur, să fii atent la detaliile pe care ţi le dau şi să faci conexiuni rapide.

1.5.3. Alelgerea unghiului de abordare

În general, în urma documentării, reporterul constată că a adunat o mulţime de informaţii. Unele importante, altele mai puţin importante. Se



întâmplă uneori ca, în urma documentării, reporterul să aibă în jur zeci de file cu însemnări, o mulţime de documente şi de înregistrări. Desigur, ascultătorul nu aşteaptă o dare de seamă şi nici o prezentare „enciclopedică” a subiectului. Ci o informare asupra unui aspect care îl interesează, îl afectează sau îl emoţionează. Datele adunate sunt greu de asimilat de ascultători dacă nu sunt expuse într-o anumită formă, stabilită de reporter.

„Unghiul de abordare este punctul de vedere ales de jurnalist pentru a trata un subiect. Este abordat un singur aspect, dar acest lucru se face în profunzime.(…) Se alege o singură parte din întreg, care este analizată. Aceasta se selecţionează astfel încât să dea o idee de ansamblu asupra subiectului şi se analizează pe toate părţile” (Ganz, 1988, p. 45).

La rândul său, J.D. Boucher consideră că alegerea unghiului de abordare este o problemă mai puţin simplă decât în geometrie, iar faptul că jurnalistul se întreabă întotdeauna care ar trebui să fie modul în care ar trebui să abordeze realitatea, din ce perspectivă ar putea să povestească ceea ce a văzut este ceva foarte uzual. Autorul atrage atenţia că “unghiul de abordare nu este subiectul”:

“Mişcarea de protest a infirmierelor. Este subiectul reportajului zilei. Însă trebuie să focalizăm un singur aspect al acestui subiect. De exemplu:

condiţiile de lucru la urgenţe; sau responsabilităţile personalului de îngrijire; sau greva văzută din perspectiva bolnavilor şi a familiilor.

Iată posibile unghiuri de tratare a subiectului. Din care nu reţinem decît unul singur” (Boucher, 1995, p.36).

Boucher explică faptul că jurnalistul “priveşte într-o direcţie precisă. Şi o ţine întracolo. Nu baleiază. Focalizează. Subiectul este impus adesea de eveniment, de circumstanţe. În schimb, jurnalistul alege unghiul. Nu există o artă a alegerii. Mai degrabă este vorba de o gimnastică.” (1995, p.36).

La ce serveşte alegerea unghiului de abordare. În primul rând, la selectarea materialului şi informaţiilor diponibile, astfel încât ascultătorul să nu primească “darea de seamă” sau perspectiva enciclopedică despre care vorbeam la începutul acestui capitol. În al doilea rând, unghiul de abordare permite jurnalistului să dezvolte o perspectivă care să permită ascultătorului să înţeleagă ceva în profunzime şi elimină posibilitatea ca acesta să afle tot despre nimic. “Cititorul nu descoperă decât un singur aspect al subiectului, dar îl descoperă în profunzime” (Boucher, 1995, p.37).



Modalităţi de alegere a unghiului de abordare. Uneori, unghiul de abordare se stabileşte din redacţie. Alteori, redactorul este cel care trebuie să îl aleagă. Pierre Ganz numeşte mai multe criterii după care se face alegerea unghiului de abordare:

– actualitatea, noutatea informaţiei;

– faptele observate şi elementele de care reporterul dispune;

– publicul căruia îi este destinat reportajul.

De regulă, se alege ceea ce este mai nou, mai dinamic, mai concret. „Reportajul este «făcut» de privirea reporterului, de curiozitatea sa, de întrebările pe care le pune. Ceea ce el nu a văzut nu există în reportaj” (Ganz, 1988, p. 47).

Se întâmplă ca, în momentul în care ţi se cere să faci un reportaj să te gândeşti deja la un unghi de abordare, dar în urma documentării să îţi schimbi complet optica asupra subiectului.

Să spunem că ţi se cere să faci un reportaj despre un medic, astfel încât să îi scoţi în evidenţă personalitatea. Înainte de a pleca din redacţie, ştii că este şeful unei secţii de chirurgie, că are în subordine 50 de oameni şi că, de curând a reuşit să „pună pe picioare” un bloc operator modern.

Îţi spui că vei accentua probabil calităţile profesionale, le vei întări cu aptitudinile administrative ale medicului şi, dacă ai noroc, poţi să iei câteva „testimoniale”(mărturii) ale pacienţilor. Destul de banal, nu? Dar nu ai ce face, trebuie să realizezi reportajul. Ajungi pe teren şi continui documentarea. Medicul îţi prezintă blocul operator şi remarci un fond sonor discret („Muzica pe care operează!”, ţi se explică). Apoi ajungi în cabinetul său şi constaţi că are câteva zeci de albume foto. Ce să caute albumele într-un cabinet? Punând întrebarea potrivită, descoperi că medicul îşi fotografiază şi îşi filmează toate operaţiile. Are zeci de mii de poze făcute de-a lungul carierei. Nu mai trebuie spus că unghiul de abordare s-a schimbat. Acum, da! Ai un reportaj deosebit: o pasiune inedită a unui medic renumit, o altă latură a personalităţii sale.

Ceea ce determină alegerea unghiului de abordare, în opinia lui Boucher sunt:

propria sa curiozitate şi sensibilitate (care este impresia care domină? ce simt? ce caut cu prioritate?); legile proximităţii (geografice, afective, etc); programul în care urmează să se difuzeze reportajul; uneori, redactorul şef.



De multe ori, alegerea unghiului de abordare arată maturitatea jurnalistică la care a ajuns reporterul. Să spunem că faci un reportaj despre rebranşarea locuinţelor deconectate de la sistemul de încălzire. Sigur că datele problemei sunt foarte clare: oamenii „s-au debranşat” pentru că nu au avut bani să plătească întreţinerea. Guvernul a promis că va rebranşa în mod gratuit locuinţele cu condiţia ca pe viitor să îşi plătească la timp cheltuielile. Reportajul poate fi făcut simplu, ierarhizând toate aceste informaţii şi adăugând detaliile din teren. Dar iată unghiul de abordare ales de un reporter BBC:

„Unii bucureşteni au primit azi vizita neaşteptată a trei cetăţeni. Pe unul îl cunoşteau: era administratorul blocului. Ceilalţi doi s-au recomandat: de la Primărie şi de la RADET. Aveau de pus o întrebare: vreţi să vă rebranşaţi?”.

Reporterul a privit subiectul „prin ochii” celor care au beneficiat de acţiunea Guvernului. În locul unui reportaj sec („Azi au început rebranşările…”), avem o poveste atractivă, dintr-un unghi inedit, care deschide reporterului mari posibilităţi. Un subiect se poate aborda din mai multe unghiuri. Important este ca, după ce le identifici, să îl alegi pe cel mai convenabil.

Iată un unghi de abordare al vizitei preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy în Marea Britanie, subiect abordat mai jos din perspectiva mesajelor de politică externă lansate de preşedintele Sarkozy:

“Preşedintele francez Nicholas Sarkozy se află într-o vizită de două zile în Marea Britanie, în cursul căreia încearcă să obţină sprijinul premierului britanic Gordon Brown atât pe domenii de interes comun, cum ar fi energia nucleară sau imigraţia, cât şi în două chestiuni foarte importante în planul lui Sarkozy de a creşte substanţial influenţa Franţei pe plan internaţional. Astfel, Sarkozy vrea pe de o parte să creeze structuri de apărare europene, în special un staff militar al UE, pentru ca Europa să fie mult mai puţin dependentă de puterea militară a SUA şi pentru asta desigur că are nevoie de sprijinul uneia din cele mai puternice state europene, Marea Britanie.” (Lucian Lumezeanu, Curentul, 28 martie 2008).

Şi un alt unghi de abordare al vizitei preşedintelui francez :

“(muzică „La marseillaise”)

Miercurea aceasta, la orele 11:26, întruchiparea seductiei franţuzeşti a coborât pe pământ britanic.

(muzică: “La Marseillaise”)



Toată suflarea Regatului Unit a suspinat de admiraţie la vederea celei care a furat inima preşedintelui francez, şi desigur a altor bărbaţi înainte de el, doamna Carla Bruni.

(scurt fond sonor)

Trapa avionului s-a deschis şi cu paşi delicaţi şi mărunţi, în costum Dior şi cu o beretă a la Jackie Kennedy, Carla Bruni a declanşat automat aparatele de fotografiat ale zariştilor britanici. Câta graţie! Câtă eleganţă! Câtă subtilitate!

La coborârea scărilor avionului, cuplul prezidenţial a fost întâmpinat de prinţul Charles şi soţia sa, Camilla. Prinţul a sărit repede să sărute mâna înmănuşată a Carlei, în timp ce Camilla zâmbea amar, gândindu-se, probabil, cum va arăta în fotografii, citez: “haina ei maro, de femeie de serviciu”, ca să nu mai vorbim de pălăria ce aducea “mai degrabă cu o bonetă pe care un fazan a făcut o aterizare de urgenţă”. Nu am zis eu: presa britanică. Dar trebuie să recunosc că descrierea nu e departe de adevăr. (...)

(fond sonor)

A venit apoi rândul parlamentarilor britanici să spună bonjour doamnei Sarkozy şi, desigur, şi domnului Sarkozy, care era şi el acolo pentru a le oferi mesajul său politic. Dar cine avea timp de politică? Unul dintre parlamentarii din opoziţie a fost şi auzit spunând cu vădită emoţie în glas: ”O s-o vedem pe Carla!”. Şi, într-adevăr, la ora ceaiului, cuplul prezidenţial şi-a făcut apariţia. (...) Nu aveau ochi decât pentru Carla aceşti politicieni ursuzi, care îşi petrec viaţa îngropaţi în documente guvernamentale(...)”. (Cristina Tiberian, 29 martie 2008, Radio România Actualităţi; reportaj difuzat în emisiunea “Care pe care”, realizator: Victor Spirache)

Există situaţii în care unghiul de abordare se stabileşte din redacţie, de către redactorul şef sau de către relizatorul emisiunii în care va fi difuzat reportajul. Exemplul de mai sus poate fi relevant în acest sens. Este evident că în cel de al doilea caz, fiind vorba despre o emisiune de divertisment difuzată sâmbăta la prânz, realizatorul şi-a dorit un reportaj care să abordeze vizita dintr-o perspectivă inedită, care să aibă umor şi care să se adapteze astfel formatului emisiunii.

Poate că la început ţi se va părea dificil să vezi problema din unghiul care ţi se cere, dar încearcă să faci acest efort. Aminteşte-ţi: „mobilitatea” în gândire este foarte importantă pentru un reporter. Un jurnalist nu trebuie să aibă idei preconcepute, nu trebuie să se cramponeze de o anumită abordare. De multe ori, tu vezi doar „partea”, în timp ce coordonatorii din redacţie văd „întregul”. “A face reportaje înseamnă a alege, a alege continuu. Alegerea unui unghi precis se face



de cele mai multe ori în detrimentul tuturor celorlalte. Selectia:dificilă. Eliminarea: tragică”. (Boucher, 1995, p.38).

Uneori, unghiul de abordare rezultă din documentare, alteori el apare (sau se schimbă) pe măsură ce se derulează evenimentul (sau pe măsură ce faci înregistrările). Nu ezita să schimbi unghiul de abordare dacă în timp ce înregistrezi simţi că ai găsit un alt unghi, mai pertinent, din care să priveşti subiectul.

1.5.4. Crearea unui plan: cum să organizaţi un reportaj

Reportajele curg în orice ordine este nevoie pentru a-şi păstra audienţa. Totuşi, ca în orice fel de material, este necesară o structură.

Reportajele cer un mod particular de gândire, comun reporterilor şi povestitorilor. Experienţa trebuie transformată instantaneu în plan narativ. De exemplu, să presupunem că editorul spune că a auzit că o revistă de muzică a decis să-şi schimbe denumirea din "Lollypop" în "Noul val". El vrea să ştie de ce.

Reporterul începător va da fuga la redacţia revistei fără să stea pe gânduri. Când va ajunge acolo, va găsi o persoană din conducere şi va spune ceva de genul "Scuzaţi-mă, am auzit că vă schimbaţi denumirea. Ce-mi puteţi spune despre asta?". Acest mod de abordare nu funcţionează prea bine. Dacă puneţi o întrebare generală , sursa vă va da de obicei un răspuns general ca "Da, ne schimbăm denumirea. Cea nouă va apărea luna viitoare". Acest lucru permite sursei să vă modeleze ea materialul, şi poate că nu vă veţi da seama, până reveniţi la redacţie, că o mică remarcă a sa ar fi putut fi cheia materialului, decât dacă aţi urmărit s-o obţineţi. O mai bună abordare este să încercaţi să vă imaginaţi o formă posibilă pentru material înainte de a începe vreun interviu. De exemplu:

Scena 1: Directorul revistei observă două standuri de ziare în centrul oraşului, unde "Lollypop" a fost aşezat lângă revistele sportive. Se întreabă de ce.

Scena 2: Directorul primeşte un raport de marketing care spune că doi din cinci vânzători de reviste cred că "Lollypop" conţine subiecte de scandal.

Scena 3: Directorul trimite scrisori la 1000 de vânzători, spunându-le că "Lollypop" este o revistă de muzică şi ar trebui să stea lângă cele cu aceeaşi temă.

Scena 4: Nimic nu se schimbă. Directorul hotărăşte să schimbe numele revistei.

Scena 5: Vânzătorii reacţionează.

Nimic din toate acestea nu a fost verificat. Este probabil total neadevărat. Dar cu un plan, chiar imaginar, avem ceva care ne ghidează în munca următoare. Ştim acum mai clar ceea ce vom face mai departe.



În primul rând, linia reportajului (aşa cum ne-o imaginăm), are ceva savoare, ceea ce e foarte important. În al doilea rând, cele cinci scene sugerează o linie definită de interviu: Ce era rău la numele "Lollypop"?, Cine a descoperit problema?, De ce să se schimbe în "Noul val"?, Există alternative competitive?, Cum vor explica clienţilor schimbarea?. În al treilea rând, putem ghici o scurtă listă de persoane cu care să vorbim: a) oricine a descoperit problema; b) persoana (sau persoanele) care a decis să se schimbe numele; c) cititori; d) poate vânzători de reviste, dacă bănuiala este corectă.

Acum putem începe. Dăm telefoane, punem întrebări. Dar să presupunem că primul interviu, cu directorul, iese îngrozitor; că persoana este anostă, înfricoşată şi monotonă. Din nefericire, el a fost cel care a descoperit că "Lollypop" era aşezat, într-adevăr, în standuri, alături de reviste nepotrivite - cele pentru copii. "Lollypop" este dedicată cititorilor între 16 şi 35 de ani, nu între 8 şi 14, aşa că era văzută de cititori neavizaţi. Aflăm că a cerut o investigare şi a descoperit că, atunci când vânzătorii se uitau la copertă şi la nume, revista semăna într-atât cu cele pentru copii, încât au presupus că se potrivea printre ele.

Da, a fost o şedinţă, dar directorul spune că toţi care au fost de faţă sunt prea ocupaţi să stea de vorbă cu noi. Da, au decis să facă revista să arate mai adult. Da, de aceea au renunţat la "Lollypop" şi au ales "Noul val". Acesta, spune el, are categoric o nuanţă mai matură. Sfârşitul interviului.

Ce e de făcut? Scenariul nostru original presupunea un povestitor strălucitor, plin de culoare, care să spună povestea revistei. Apoi am fi vorbit cu cititori şi vânzători. Dar povestitorul nostru este un dezastru şi nimeni altcineva din echipă nu are permisiunea să se lase înregistrat.

Ştim că scenariul original nu va merge. Dacă îl lăsăm pe director să-şi spună povestea trei sau patru minute şă sărim la sfârşit la vânzătorii de ziare, publicul nu ne va asculta - prea anost - şi dacă vânzătorii sunt mai interesanţi, toată banda noastră de forţă va apărea într-un singur bloc în final. Trebuie să decidem un nou plan, care va introduce vânzătorii mai devreme în material. Ne imaginăm:

Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.

Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.

Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.

Scena 4: Vânzătorii reacţionează.

Acest plan pare mai vioi. Depinde mai puţin de director, şi se mişcă înainte şi înapoi de la conducere la stand. Nu va fi anost. Cu acest plan în minte mergem să intervievăm vânzătorii de ziare. Le spunem ce a afirmat directorul şi îi rugăm să reacţioneze, pas cu pas, la povestea lui.

Sunt minunaţi. Unul spune da, a pus "Lollypop" alături de revistele pentru copii, dar ştie că îşi schimbă coperta şi de acum înainte "Noul val" va sta acolo unde îi e locul - cu revistele literare. Un altul spune că



problema revistei nu este numele. "E groaznică. Nu se va vinde nici dacă o botează Music World", explică el.

În timpul acestor discuţii, putem simţi interviul cum se aşează la locul lui.

Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.

Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.

Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.

Scena 4: Un vânzător spune că revista n-o să se vândă oricum.

Scena 5: Directorul vorbeşte de planuri de "educare" a vânzătorilor.

Scena 6: Alt vânzător spune că de acum înainte va sta lângă revistele literare.

Fiindcă am avut în minte un plan de lucru, am plecat de la vânzători cu un reportaj aproape terminat. Nu trebuie să ajustăm interviurile în întregime, ci doar părţile de care avem nevoie. Pe drumul spre redacţie putem să începem să compunem introducerea. Când timpul avut la dispoziţie este scurt, a avea un plan este de mare ajutor.

Totuşi, trebuie să fim atenţi. Fiindcă începem cele mai multe interviuri cu un plan preconceput, este uşor să pierdem un material bun dacă ne iese în cale. Dacă unul din vânzători menţionează că "Noul val" îşi va scădea preţul la jumătate şi la fel va face şi "Vox Pop Rock", ar trebui să sune un clopoţel. Dacă suntem atenţi, trebuie să schimbăm imediat scenariile:

Scena 1: "Noul val" porneşte un război al preţurilor printre revistele de muzică.

Scena 2: "Vox Pop Rock" reacţionează şi-şi scade preţul.

Scena 3: Urmează ca "Show" să facă acelaşi lucru.

Avem acum un reportaj economic. Dar nu renunţăm complet la scenariul anterior despre "Lollypop". Ne putem întoarce la el dacă materialul economic se dovedeşte neinteresant sau incorect, dar decidem să schimbăm mecanismul. De asemenea, va trebui să facem planul să devină mai complex. Scenariile iniţiale sunt deseori de simplitatea unei poveşti, iar personajele spun întotdeauna adevărul.

Totuşi, să presupunem că unii dintre vânzători ne spun că au auzit că "Noul val" poate să nu le fie niciodată trimisă. Revista, au înţeles ei, este prea adânc înglodată în datorii şi este pe cale să dea faliment. Dacă au dreptate, am fi caraghioşi vorbind patru minute la radio despre o schimbare de nume, când produsul însuşi este pe cale să dispară. Va trebui deci să verificăm versiunea şi dacă directorul nu o neagă, atunci ne vom întreba şeful dacă mai are nevoie de un astfel de material. Va trebui să restructurăm scenariul pentru a include problemele financiare ale revistei - ceea ce îl poate face greoi.

Dar, dacă am fi mers de la persoană la persoană fără nici o structură în minte, n-am fi putut să ne controlăm interviurile atât de eficient. Am fi



fost mai puţin siguri în legătură cu ce să întrebăm, ce să accentuăm, cu cine să vorbim şi, mai presus de toate, când să ne oprim. Iar odată ce ne-am oprit, fără nici o structură în minte, va trebui să reascultăm toate interviurile şi să le suprapunem un plan. Acest lucru ia prea mult timp. Pentru a fi gata la timp, trebuie să fim eficienţi.

1.5.3. Folosirea benzii înregistrate

Desigur, în cele mai multe din materialele dumneavoastră o porţiune substanţială există deja înainte de a începe să scrieţi: banda. Cuvintele reporterului trebuie să se strecoare în afara şi printre cuvintele acelora pe care i-aţi intervievat sau înregistrat într-un fel.

Când intervievaţi pe cineva ar trebui să ştiţi ce se află pe bandă. Dar, uneori, ceea ce credeţi că aţi auzit nu este acolo. Aceasta din cauza funcţionării defectuoase a aparatului; sau pentru că vă aminţiţi greşit. În cazurile mai plăcute, uneori ceva ce n-aţi auzit este acolo, aşteptând să fie auzit, descoperit şi folosit. De aceea este bine să vă însemnaţi cu grijă fiecare secundă de bandă înregistrată pentru un material, să zicem punând o steluţă (*) în dreptul acelor momente care sunt cele mai potrivite: Un răspuns concis care se potriveşte precis în scenariu (sau creează un scenariu alternativ bun), un schimb de cuvinte amuzant ce va fi uşor de ascultat, sau o remarcă perfectă ca o concluzie pentru material.

Reporterii începători se simt prea des obligaţi să folosească segmente de bandă care conţin declaraţii oficiale sau "importante", ca de pildă primarul intonând cu vocea sa oficială: "Acesta a fost cel mai puternic cutremur pe care l-am văzut în Transilvania în 50 de ani". De fapt, puteţi spune acest lucru şi singuri, în script: "Primarul îl consideră ca fiind cel mai puternic cutremur…".

Veţi descoperi că puteţi transmite informaţia de obicei mai succint decât persoana pe care o intervievaţi. Cea mai bună bandă este cea care transmite stări de spirit, emoţii, implicare sau context - lucruri pe care nu le puteţi transmite la fel de bine singuri. Totuşi, în unele situaţii, puteţi intervieva oameni al căror simţ al naraţiunii este atât de complet şi antrenant încât însemnările dumneavoastră vor fi pline de steluţe. În asemenea cazuri lăsaţi banda să se deruleze, şi aplicaţi scriptul numai restrâns, mai degrabă ca o accentuare decât ca bază a materialului.

Atenţie, însă. Din moment ce banda plină de viaţă reprezintă un atât de mare ajutor pentru reporterii radio, cei mai mulţi îşi structurează deseori materialele în jurul acelor momente interesante din înregistrare, chiar dacă trebuie să facă un ocol pentru a le lega. Acest lucru este periculos, pentru că puteţi denatura o idee sau rupe o curgere narativă doar pentru a potrivi câteva secunde de bandă sclipitoare.

De aceea, după ce v-aţi terminat interviurile, selecţionaţi cele mai bune momente - chiar şi pe cele care nu se potrivesc scenariului propus. Aşezaţi-le în ordinea apariţiei probabile, aşa cum sugerează scenariul, pe o singură rolă. Separaţi-le prin blancuri, aşa încât să vă puteţi auzi materialul într-un scenariu brut, fără părţile de script care fac



legăturile. Ascultaţi cel puţin o dată, compunând mental textul de legătură. Abia apoi aşezaţi-vă la maşina de scris.

Un moment foarte important în realizarea unui reportaj radio este cel al înregistrării secvenţelor sonore. Presupune: concentrare, inspiraţie, abilitate, spirit de observaţie, aptitudini tehnice etc. Există tipuri de reportaje în cazul cărora se recomandă să înregistrezi cât de mult poţi (reportaje documentare, etc.). În aceste cazuri foloseşte puterea sunetului şi nu te gândi să faci economie de minidiscuri, DAT-uri, casete. Costă atât de puţin!

“Lasă lucrurile să se întâmple în faţa aparatului tău de înregistrat. Cele mai bune reportaje sunt cele care permit ascultătorilor să participe şi să experimenteze lucrurile care se întâmplă. Înregistrează continuu, nu ştii când poţi să dai peste ceva atât de interesant încât să devină cea mai bună parte a poveştii. Să fii norocos presupune multă muncă. Înregistrează totul. Pauzele lungi, sunt bune. Şi “ooh...” –urile sunt bune. Şi lucrurile stupide şi jenante sunt bune. Chiar şi ceea ce crezi că e greoi şi inexpresiv, este foarte bine de înregistrat, ceea ce iniţial crezi că vei arunca în momentul editării: pot sfârşi prin a fi cele mai bune şi mai surprinzătoare părţi ale poveştii tale.” (“TIPS on Reporting for Radio, www.radiodiaries.org).

De asemenea, sunt situaţii în care este bine să selectezi cît de mult poţi, să te gândeşti că dacă vrei ca reportajul tău să fie difuzat la timp, selecţia trebuie să înceapă de pe teren.

Atunci când se anunţă conferinţe lungi, pe parcursul cărora anticipaţi că vor fi secvenţe neimportante, este bine să staţi cât mai aproape de aparatul de înregistrat pentru a-l putea opri la momentele care nu vă interesează. Atenţie, însă, să nu scăpaţi ceva important! În astfel de cazuri, trebuie să aveţi o intuiţie bună şi să simţiţi momentul în care vorbitorul urmează să spună ceva important (şi reflexe la fel de bune pentru a porni aparatul de înregistrat). Uneori, sunteţi ajutat de fraze tip, care precedă ideile importante ale unui discurs: „voi lansa un apel”, „aş dori să reţineţi cel mai important lucru pe care vreau să îl spun”, „am ezitat mult, dar cred că a venit vremea să fac un anunţ public” etc.

Sigur, de multe ori acestea sunt doar trucuri ale oratorilor, dar aparatul de înregistrat trebuie pornit: mai bine să înregistrezi o banalitate, decât să scapi esenţa unui discurs.

Reporterul de radio trebuie să fie în egală măsură şi „tehnician”. Să ştie să regleze nivelul acustic al aparatului de înregistrat, să ştie, eventual, să folosească „filtrele” de sunet pentru a reduce zgomotele de fond, atunci când este cazul, să aibă „în dotare” cabluri cu ajutorul cărora să poată înregistra de pe reportofonul altui coleg anumite secvenţe pe care „le-a ratat”.

http://www.radiodiaries.org/



Un alt moment important al unei înregistrări în cazul evenimentelor organizate, este cel final. Nu strângeţi aparatele până când vorbitorii nu ies din „sfera de captare” a reportofonului vostru. Este posibil să mai răspundă la o întrebare, să mai facă un ultim anunţ, să îşi aducă aminte că nu au spus ceva important. Nu plecaţi imediat ce partea oficială s-a încheiat! În momentul în care o conferinţă de presă se termină, primul gest al reporterului nu este de a-şi strânge lucrurile, de a vorbi la telefon sau de a se pierde în discuţii private cu colegii de breaslă. Ci de a urmări vorbitorul. E posibil ca pe hol, oprit de câţiva ziarişti, acesta să mai facă o declaraţie. Rămâi la locul evenimentului până se sting luminile şi se încuie uşile. Atunci când trebuie să mergi la un eveniment neorganizat (accidente, inundaţii, incendii etc.) sarcina ta este mai dificilă din punct de vedere al înregistrărilor. Încearcă să ţii reportofonul deschis cât mai mult timp, pentru a capta zgomotul de fond. Nu ştii când cineva strigă „Ajutor!”, când se aude un ţipăt, un plâns de copil, sau când, pur şi simplu, cineva spune un lucru de care vei avea nevoie în reportaj.

Trebuie să ai clar în minte punctele de vedere ce trebuie consemnate (ale oficialilor, ale victimei, ale agresorului/vinovatului, ale martorilor etc.).

În cazul în care nu ai suficientă experienţă, îţi poţi scrie, înainte de a ajunge pe teren, care sunt persoanele care trebuie să fie incluse neapărat în reportajul tău şi care sunt informaţiile fără de care nu poţi construi subiectul.

Atunci a constatat că, sala era dotată cu un sistem de conectare a aparatelor la mufe speciale pentru înregistrare, aflat într-un colţ, departe de prezidiu, şi la care toţi ceilalţi jurnalişti se conectaseră deja.

Notiţele. Orice reporter aflat pe teren trebuie să ia notiţe. „Instrumentele de bază ale reporterului sunt creionul şi hârtia” (Ganz, 1988, p. 35). Notiţele te pot salva atunci când, din cauza unei defecţiuni tehnice, te afli în situaţia de a nu avea material înregistrat. Şi chiar şi atunci când ai înregistrat momentele importante, notiţele te ajută să găseşti cu uşurinţă pasajele pe care doreşti să le selectezi pentru difuzare. Fiecare reporter are un sistem propriu de a nota. Unii notează tot ceea ce se spune la o conferinţă de presă (seminar, congres etc.), practic realizează o „stenogramă” a discuţiilor şi fac un semn în dreptul pasajelor importante, pe care le vor utiliza ca secvenţe sonore în reportaj. Alţii notează doar ideile importante pe care le vor folosi. Fiecare reporter îşi formează, în timp, un sistem propriu de a lua notiţe. Important este ca acestea să fie uşor de parcurs, astfel încât să dea posibilitatea reporterului să lucreze cât mai rapid materialul. Ganz consideră că de calitatea notiţelor depinde şi cea a reportajului. El sfătuieşte reporterii să nu scrie decât pe o parte a foii, lăsând o margine, să scrie data şi mai ales ora la care au fost luate notiţele. Ganz spune că trebuie notat cu precizie ceea ce este nou, cuvintele



cheie, cifrele, numele proprii şi funcţiile, anecdotele, detaliile semnificative despre locul în care se desfăşoară evenimentul, despre decor, ambianţă, precum şi propriile impresii. Notiţele se recitesc pentru a fi siguri că sunt lizibile şi pentru a putea cere precizări, în cazul în care se constată existenţa unor neclarităţi.

După cum arătam la capitolul „Documentare”, reporterul aflat pe teren nu trebuie să fie iritant de insistent. Din punctul tău de vedere, este foarte important ca povestea să fie cunoscută de cât mai mulţi oameni (de ascultătorii tăi!). Ţine cont însă de faptul că pentru familia care tocmai şi-a pierdut casa în urma exploziei, acest lucru s-ar putea să nu aibă nici o importanţă! Încearcă să găseşti momentul oportun şi tonul adecvat pentru a discuta cu protagoniştii evenimentului. Fără îndoială că reportajul tău nu poate să existe fără opinia oficialităţilor şi fără informaţiile pe care ţi le furnizează ei. Dar nu le cere să renunţe la munca lor pentru că în momentul acela (exact în momentul acela!) trebuie să stai de vorbă cu ei. Încearcă să nu încurci şi să nu influenţezi desfăşurarea lucrurilor prin prezenţa ta.

Discută cu fiecare interlocutor exact despre problema pentru care este avizat să îţi dea informaţii. Nu îl întreba pe asistentul de pe Salvare dacă accidentul s-a produs din vina persoanei grav rănite!

Fii coerent şi stabileşte-ţi de la început datele pe care vrei să le afli de la fiecare interlocutor. Ajută-ţi interlocutorul dacă este prea emoţionat sau suficient de şocat încât să nu fie coerent. Fii natural! Foloseşte cuvinte simple, fireşti. Găseşte calea cea mai bună de a comunica, încearcă să înţelegi interlocutorul, să te imaginezi în situaţia lui. Ai grijă la întrebările pe care le pui şi la tonul pe care îl foloseşti. Nici un reportaj din lume nu merită obţinut cu preţul chinuirii interlocutorului. Ascultătorul va simţi şi va amenda acest lucru!

În situaţii de criză, mai ales dacă eşti la începutul carierei, este posibil să fii tu însuţi tulburat. Încearcă să depăşeşti momentul, să conştientizezi statutul tău de observator al evenimentului şi să nu-ţi pierzi controlul. Fereşte-te să pui întrebări penibile: „V-aţi pierdut fiul. Ce simţiţi?” etc.

Sunetele de fond (care surprind atmosfera) te ajută să construieşti „imagini” în mintea ascultătorului. Atunci când te afli pe teren înregistrează cât mai multe sunete care să redea atmosfera locului în care te afli.

Există trei moduri principale în care poţi să obţii sunetele pe care le vei folosi în reportaj:

1. Prin înregistrarea directă a sunetelor pe care le auzi la faţa locului (exemplu: la un concert Holograf vei înregistra obligatoriu fragmente din melodii, aplauze, strigăte din sală etc. );



2. Prin provocarea (sau reconstituirea) unor sunete la faţa locului. De exemplu: dacă faci un reportaj într-un spital, poţi cere medicilor să pună în funcţiune aparatele medicale care fac zgomote specifice, chiar dacă ele nu erau utilizate în momentul în care tu ai făcut înregistrarea; dacă faci un reportaj într-o tâmplărie, poţi cere să se facă zgomote specifice – de exemplu, să se audă bătăi de ciocan –, chiar dacă în momentul în care faci reportajul, tâmplarii sunt în pauză de masă;

3. De pe CD-uri, casete, minidiscuri care conţin sunete. De obicei, sunetele sunt grupate pe tematici. Exemplu: plâns (suspine, plâns de copil, plâns nervos, plâns isteric), apă (apă curgătoare, apă lovindu-se de stânci, valuri, cascadă etc.). Tot ce ai de făcut este să copiezi sunetele şi să le foloseşti în reportaj. Să presupunem că faci un reportaj despre un hoţ de maşini urmărit prin oraş de Poliţie, timp de câteva ore este foarte posibil ca tu să ajungi la faţa locului în momentul în care „ inculpatul” se află deja la secţia de Poliţie şi să „ratezi” urmărirea. Lucru pe care ascultătorii tăi nu trebuie să-l piardă (descrierea urmăririi dă savoare şi autenticitate reportajului!). În momentul în care vei descrie „urmărirea ca în filme” în mod obligatoriu, în fundal, va trebui să se audă zgomotul specific (sirena Poliţiei, frâne, etc.). Le poţi obţine cu uşurinţă de pe CD.

Reţineţi: De regulă, atunci când trebuie să redai zgomote standard foloseşti sunete de pe CD (sirena Poliţiei, apă, ploaie etc.). Nu o să foloseşti CD-ul pentru a reda, de exemplu, atmosfera unui miting. Chiar dacă şi pe CD găseşti zgomote făcute de mulţime, ar fi nefiresc să le foloseşti în asemenea situaţii în care ascultătorul trebuie să audă exact ceea ce s-a întâmplat, să simtă intensitatea momentului. Nu folosi CD-ul pentru a deforma realitatea!

1.5.5. Elemente de scriitură

Reportajele au personalitate. Reporterul poate deveni personaj în material lăsându-şi personalitatea să fie auzită, sau poate da unui actor minor un rol principal, sau poate să lase scena să se joace singură, aşa cum a fost înregistrată. Posibilităţile sunt extrem de variate, dar se pot determina anumite linii generale pentru orientare:

Vi se permite să folosiţi "eu". Când scrieţi un material despre o experienţă pe care aţi avut-o, puteţi alege forma la persoana I. Încercaţi să scrieţi scriptul ca şi când aţi vorbi unui prieten de pe cealaltă parte a mesei.

Străduiţi-vă să aveţi ritm în cuvinte. Poate să nu existe concept mai dificil de transmis despre scriitură ca acesta. El înseamnă aducerea unui echilibru, a unei armonii, chiar a unei anumite melodicităţi scripturilor. Acest lucru permite minţii umane să absoarbă cel mai simplu cuvintele. Limbajul viu, armonios, are cel mai mare succes în textul vorbit.



Descrieţi. Probabil că virtutea cea mai surprinzătoare, cea mai puţin cunoscută a radioului, este ceea ce oferă ochiului. Ochiul minţii poate fi stimulat de scriitura energică, îndreptată spre şi umplută cu detalii alese, care nu pot să fie observate pe film sau video. Ea poate da senzaţia puternică de "a fi acolo", oferind, în exprimare de prim plan, micile scânteieri ale amănuntelor ce pot reflecta simţirea şi textura unui eveniment.

Particularizaţi. Dacă un lucru este mare, cât de mare? Dacă este mic, este cât un câine Pekinez? Cât o tricicletă pentru copii? Mic cât un pui de elefant, care, de fapt, este mult mai mare decât funda unei şcolăriţe? Ideea este să detaliaţi descrierile şi acţiunile, nu doar pentru valoarea naraţiunii, ci în interesul preciziei şi acurateţei în povestirea unei întâmplări.

Scrieţi în felul cum vorbiţi. Un script pentru radio este limba vorbită. Acest lucru nu este o scuză pentru un limbaj prost folosit, neîngrijit, dar un ton conversaţional ajută deseori la comunicare. Evitaţi frazele prea complexe şi conţinând prea multă informaţie, care îşi găsesc locul în scriitura tipărită. Citiţi cu voce tare în timp ce scrieţi, pentru a testa ritmul, sensul şi uşurinţa cu care curge textul.

Nu vă îngrijoraţi de râsete, mormăieli, pufnituri, chicoteli sau suspine - ale dumneavoastră sau ale altcuiva. Sunetele omeneşti sunt fireşti în radio. Dacă se potrivesc, vă puteţi da singuri indicaţii scenografice în script: "Oftează aici". Dar când este potrivit s-o faceţi? Atunci când scrieţi după o înregistrare care se încheie cu oameni râzând, este corect să nu stricaţi starea de spirit. Dacă râdeau din cauza unei glume, puteţi continua râsul încă un moment, sau cel puţin citiţi rândurile următoare zâmbind, ceea ce le va da un alt sunet.

O stare de spirit sau un ton stabilite de înregistrare nu trebuie să se sfârşească brusc, doar pentru că se termină banda. Dacă pe bandă aveţi o scenă tristă care începe cu o femeie plângând, anticipaţi această stare. Cuvintele pot apărea neutre pe hârtie ("Am întâlnit-o pe Ioana Cristea în apartamentul ei. Uşa era deschisă, aşa că am intrat…"), dar ştiţi ce urmează. Puneţi deci puţină tristeţe în voce, anticipând. Astfel, audienţa nu este distrasă în momentul când faceţi trecerea de la script la înregistrare, şi materialul curge mai uşor.

Reporterii începători au tendinţa de a trasa prea clar o linie între bandă şi script. Ele nu sunt entităţi separate, aşezate una lângă alta, ci trebuie să sune ca două părţi independente ale unui întreg.

Să presupunem că ieşim pe teren să facem un reportaj despre depresia nervoasă. Este primul nostru reportaj şi luăm un interviu unui faimos psihiatru, care tocmai a scris o carte cu acest subiect. El spune că există patru tipuri de depresii. Descrie frumos tipul A; este scurt, clar şi la obiect. La tipul B, el are un acces de bâlbâială, care îl face nervos şi greu de urmărit. La tipul C este aşa şi aşa, iar tipul D ţine prea mult.

Ne întoarcem la redacţie. Scenariul este evident. Vom prezenta toate patru categoriile de depresii. Fiindcă înregistrarea pentru tipul A este



bună, o vom folosi. Pentru a evita episodul cu bâlbâiala, lăsăm deoparte banda cu tipul B şi o transformăm în script. Ar trebui să avem mai mult din vocea doctorului în material, deci ne întoarcem la înregistrare pentru tipul C şi rescriem tipul D. Sfârşim având un material care se mişcă precum un foxtrot: patru paşi, bandă - script - bandă - script, fiecare separat, părţi egale. Plictisitor. Când un material curge atât de previzibil şi regulat în ritm, audienţa ştie ce urmează şi, dacă ascultătorii nu sunt prea interesaţi de subiect, vor începe să aţipească. Fiecare segment se conţine pe sine însuşi, ca vecinii neprietenoşi dintr-un bloc. Fiecare îşi spune povestea lui şi se încheie. Acest tipar este destul de utilizat.

Dar există şi alte opţiuni. Putem începe cu banda segmentului A, unde doctorul vorbeşte bine, apoi să lăsăm banda să curgă în continuare, până ce doctorul îşi începe criza de bâlbâială, iar apoi să trecem la script după al doilea sau al treilea bolborosit al său. Astfel, părem că salvăm psihiatrul. Acest lucru adaugă o dimensiune reportajului (este interesant când un psihiatru se bâlbâie), dar, mai important, este o tranziţie mai vie de la înregistrare la script.

Când terminăm de descris tipul B, nu trebuie să ne întoarcem la doctor pentru tipul C. Începem descrierea celei de-a treia categorii şi lăsăm banda să meargă numai atunci când doctorul a fost cel mai interesant în acest segment, chiar dacă îi dăm numai două sau trei fraze. O tăietură scurtă este în ordine. Nu există prea scurt sau prea lung pentru segmentele de bandă şi de script. Facem orice se potriveşte materialului, atâta timp cât acest lucru duce povestea mai departe, ţine audienţa pe recepţie şi este fidel reportajului.

Iată câteva sugestii pentru modificarea ritmului unui reportaj (cf. Robert Krulwich, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p. 101):

1. Începeţi o frază în formă de script şi găsiţi pe cineva de pe bandă care să o termine.

SCRIPT: Doctorii spun că lucrează la un tratament…

BANDĂ: Dar nu avem unul pentru următorii zece ani…

SCRIPT: …spune Dr. Anghel Petrescu.

2. Nu reveniţi la script între fiecare dintre tăieturile de bandă. Intraţi din script în câteva tăieturi consecutive.

SCRIPT: Doctorii spun că lucrează la un tratament…

BANDĂ (dr. Petrescu): Da, dar mai este un drum lung…

BANDĂ (dr. Popescu): Aş spune zece, unsprezece ani…

BANDA (dr. Ionescu): Cel puţin, sau poate chiar mai mult…

Observaţi că fiecare tăietură este destul de scurtă. Acest lucru funcţionează cel mai bine dacă cele trei voci sunt distincte. Deci ar fi bine dacă dr. Popescu ar fi femeie, iar dr. Petrescu şi Ionescu ar fi bărbaţi, pentru ca schimbarea de voce să fie evidentă.



3. Începeţi reportajul într-un anumit loc (un laborator de spital, de exemplu) şi apoi părăsiţi acea scenă. Schimbarea sau absenţa atmosferei vor modifica ritmul.

AMBIANŢA PE BANDĂ: spital/spital/spital/spital/studio/studio/studio

SCRIPT: Medicii mai caută încă un vaccin. Dar au rămas fără bani.

4. Folosiţi banda pentru a puncta un script. Luaţi un singur cuvânt (un entuziast "Da!") sau o propoziţie scurtă ("Da, desigur!", sau "O,nu!") şi introduceţi-le pentru a rupe scriptul.

SCRIPT: A tras undiţa … uşor… apoi a văzut peştele…

BANDĂ: DA!

SCRIPT: Era o frumuseţe!

Sau:

SCRIPT: A spus că s-a uitat în sus şi atunci l-a văzut.

BANDĂ: O, nu!

SCRIPT: Atârna deasupra balconului…

1.5.6. Construcția reportajului

Pentru construcţia reportajului, reporterul are de parcurs patru etape principale:

a) Alcătuirea planului de reportaj;

b) Selectarea şi editarea înregistrărilor;

c) Scrierea textului;

d) Înregistrarea scriptului şi montajul.

a) Alcătuirea planului de reportaj

„Pregătirea planului de reportaj este foarte importantă: de această structurare a elementelor comunicării depinde claritatea mesajului şi, prin urmare, nivelul de înţelegere al publicului. Prima condiţie a unui reportaj este ca reporterul să înţeleagă el însuşi ce se întâmplă” (Langlois, 1989, p. 106). „Pentru a evita erorile, trebuie să ne întrebăm mai întâi despre ce este vorba exact? Care este cel mai important fapt pe care trebuie să îl transmitem? Răspunsul la această întrebare constituie atacul (începutul reportajului); scrieţi acest lucru în câteva cuvinte. Căutaţi apoi al doilea lucru important şi scrieţi-l, de asemenea cât mai succint posibil. Şi tot aşa: identificaţi pe rând faptele şi treceţi-le pe listă în ordinea descrescătoare a importanţei lor. Veţi dispune atunci



de o listă completă a tuturor informaţiilor plasate într-o ordine logică şi plecând de la ele vă puteţi constui reportajul” (Langlois, 1989, p. 106).

Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est precizează că în timp ce în presă majoritatea articolelor informative sunt scrise conform stilului piramidei inversate, în radio se foloseşte unitatea dramatică. Structura unităţii dramatice cuprinde: punctul culminant, cauza şi efectul.

Conform aceluiaşi manual, punctul culminant oferă ascultătorului esenţa materialului, îi spune ascultătorului ce s-a întâmplat. Partea care prezintă cauza spune de ce s-a întâmplat, împrejurările în care s-a produs evenimentul. Partea care prezintă efectul oferă ascultătorului contextul şi, eventual, câteva sugestii despre consecinţele evenimentului în viitor. Manualul sfătuieşte ziariştii să îşi conceapă relatările pe baza unei structuri circulare şi nu de piramidă inversată. În timp ce din materialele structurate după modelul piramidei se poate tăia fără a se pierde elemente esenţiale, materialul de radio, dacă este conceput unitar, nu poate fi tăiat din partea finală şi nici din altă parte. Relatările trebuie scrise în aşa fel încât să se încadreze în timpul alocat.

În majoritatea cazurilor în care trebuie să realizezi un reportaj de actualitate (şi ţineţi cont de faptul că radioul înseamnă actualitate!), planul de reportaj se alcătuieşte după ce ai făcut înregistrările, adică în momentul în care ştii care este mesajul pe care urmează să îl transmiţi şi pe ce „material” sonor te bazezi.

Planul de reportaj trebuie să:

– îţi ordoneze logic ideile;

– să fie o proiecţie a celui mai bun mod în care informaţia ta poate să ajungă la ascultător, din punct de vedere radiogenic;

- să fie realizat pe considerente psihologice. De exemplu, dacă reportajul este prea lung, în planul de reportaj trebuie prevăzute secvenţe sonore care să elimine monotonia textului şi să ţină trează atenţia ascultătorului: zgomote de fond, sunete specifice, muzică etc.;

– să distribuie unitar şi logic informaţia, astfel încât ea să fie receptată în mod optim de ascultător (să nu concentreze prea multe date într-un anumit moment, încât ascultătorul să nu le poată recepta);

– să includă toate punctele de vedere care vor trebui prezentate în reportaj;

– să facă inventarul celor mai importante informaţii pe care va trebui să le conţină reportajul.



Există diverse metode de lucru şi, în timp, fiecare reporter îşi formează propriul stil. Sunt reporteri ordonaţi şi meticuloşi, care îşi scriu în amănunt planul de reportaj.

Dar ce te faci dacă ajungi în redacţie şi ţi se spune că în zece minute reportajul tău trebuie să fie difuzat? O să le spui şefilor tăi să aştepte până îţi scrii planul de reportaj? Cu siguranţă că nu! În această situaţie îţi schiţezi rapid în minte un plan de reportaj şi treci direct la…

b) Selectarea şi editarea inserturilor sonore

Ionuţ Iamandi, fost jurnalist BBC, povesteşte despre modul său de lucru: ”La editare eu procedez astfel: fac o prima selecţie brută a înregistrării; ceea ce sigur nu îmi trebuie, arunc; “perii” ceea ce am reţinut şi ascult de două-trei ori; îmi rămâne un material înregistrat a cărui durată este de regulă cam de trei ori mai mare decât durate pe care o va avea în final reportajul. Fac selecţia finală, iat în vreme ce scriu ţin căştile pe urechi şi văd ce anume se potriveşte ca insert.”

În cazul în care înregistrarea a fost făcută la o conferinţă de presă, unde ai avut posibilitatea să şi notezi, foloseşte notiţele şi selectează direct inserturile care te interesează.

În măsura în care poţi, încearcă să faci selecţia chiar în momentul înregistrării (există aparate de înregistrare care, printr-o apăsare pe buton îţi marchează automat pasajul important, chiar în timpul înregistrării) sau, dacă poţi, în drum spre redacţie ascultă banda şi notează momentele importante.

Timpul în radio se măsoară în secunde, iar această metodă de lucru te va ajuta să economiseşti secunde importante.

În cazul în care pe teren nu ai posibilitatea să şi notezi (în timp ce înregistrezi) este bine să fii foarte atent la ceea ce spune interlocutorul şi să îţi „marchezi” în minte secvenţele pe care le vei selecta.

Scopul folosirii inserturilor.

1. Pentru a da credibilitate. Să presupunem că un ministru a acuzat Guvernul din care face parte că este corupt. Tipărită în ziar, declaraţia îl poate face pe cititor să se întrebe dacă exact acestea au fost cuvintele ministrului şi dacă nu cumva este vorba despre o interpretare greşită din partea reporterului. Aceeaşi acuzaţie redată la radio prin insert nu va lăsa nici un dubiu ascultătorului asupra veridicităţii declaraţiei.

2. Pentru redarea exactă a nuanţei unei declaraţii. Să analizăm aceeaşi situaţie, a ministrului care îşi acuză colegii de guvernare de corupţie: o poate spune în glumă, o poate spune pe un ton grav, o poate spune ca răspuns la o întrebare, forţat de împrejurări (şi atunci



vocea lui va „trăda” faptul că este în încurcătură), o poate spune cu revoltă etc. Introducerea vocii lui în reportaj îi va da posibilitatea ascultătorului să înţeleagă exact nuanţa declaraţiei;

3. Pentru a evidenţia starea afectivă a interlocutorului. Uneori, se aleg inserturi care sunt importante nu atât prin informaţia pe care o furnizează, cât prin faptul că arată starea afectivă a interlocutorului (nervozitate, bucurie, furie etc.);

4. Pentru acurateţea şi exactitatea informaţiei;

5. Pentru a „relaxa” reportajul şi a capta audienţa (în cazul declaraţiilor amuzante);

6. Pentru a reda atmosfera ( sunete specifice, zgomote de fond).

Inserturile cuprind, de regulă:

– informaţii esenţiale;

– decizii, apeluri, etc.;

– acuzaţii grave/dure;

– declaraţii foarte importante;

– declaraţii şocante;

– declaraţii contradictorii;

– declaraţii amuzante;

– puncte de vedere;

– opinii;

– concluzii;

– testimoniale (mărturii) etc.

Durata insertului. În medie, insertul trebuie să aibă între 8 şi 15 de secunde. Această regulă este valabilă în special pentru reportajele de ştiri sau pentru cele care urmează a fi difuzate în emisiunile de actualităţi, reportaje care, de regulă, au unu sau două minute. Un insert mai lung de 25 de secunde, plictiseşte, îl face pe ascultător să îşi piardă atenţia. Decât să difuzezi un insert de 30 de secunde, este mai bine să îl fragmentezi în două inserturi de câte 15 secunde. Alternanţa insert/vocea reporterului/insert dă dinamism textului.



Inserturi scurte. Există cazuri în care insertul are 3 secunde. De exemplu, faci un reportaj despre arestarea unui criminal şi la întrebarea: „Aveţi remuşcări?”, răspunsul pe care îl dă este: „Nu. Am omorât în numele religiei mele”. Sigur că trebuie să valorificăm ceea ce a spus şi să introducem respectivul insert în reportaj. Insertul nu are mai mult de trei secunde, dar efectul lui va fi garantat. De cele mai multe ori, aceste inserturi scurte au un impact mult mai puternic decât inserturile de 12-15 secunde. Au mai multă forţă, atrag mai pregnant atenţia asupra unui fapt.

Inserturi lungi. În anumite situaţii, inserturile sunt mai lungi de 20 şi chiar 30 de secunde. Să luăm exemplul unui reportaj tematic, de 7-10 minute, în care un alcoolic povesteşte stările pe care i le provoacă alcoolul. Sigur că nu o poate face în 30 de secunde. În această situaţie, încerci să editezi cât mai riguros înregistrarea, dar fără a pierde tensiunea, emoţia, naturaleţea şi drama povestirii. Să spunem că ai redus absolut tot ce poate fi redus şi insertul are două minute şi treizeci de secunde. Ce faci?

Prima întrebare la care vei răspunde este dacă insertul este atât de important încât trebuie să intre în reportaj. Dacă da, atunci încearcă să ceri părerea unui coleg, neimplicat efectiv (asemeni ţie) în desfăşurarea reportajului. Este posibil ca o ureche neutră să audă mai bine lucrurile redundante.

Ei bine, colegul îţi spune că povestea din insert este perfectă, că nu poate fi redusă. În acest caz ai două variante, şi numai bunul tău simţ jurnalistic va putea să o aleagă pe cea mai bună:

1. difuzezi insertul integral şi contezi pe faptul că povestea este atât de interesantă, încât ascultătorul nu îşi va pierde atenţia;

2. fragmentezi insertul şi introduci muzică între părţile sale, pentru a-i da ascultătorului timp să respire.

Când mi s-a întâmplat acest lucru, personal am ales să relaxez reportajul cu muzică. Asta pentru că niciodată nu am riscat să contez sută la sută pe atenţia, răbdarea şi înţelegerea ascultătorului.

Modalităţi de folosire a inserturilor.

În interiorul reportajului (modul cel mai frecvent de utilizare)

Raportul dintre durata insertului şi durata scriptului dă dinamica reportajului. În cazul unui reportaj de 45 de secunde, se poate folosi un singur insert. Dacă reportajul este mai lung de un minut, este recomandabil să se folosească cel puţin două inserturi. Nu căutaţi o „reţetă” a combinării perfecte a scriptului cu inserturile! În principiu, inserturile ar trebui să aibă între 10 şi 15 secunde, iar intervenţiile



reporterului, 10 şi 20 de secunde. Dar durata şi utilizarea inserturilor variază de la caz la caz.

Inserturile trebuie folosite astfel încât reportajul să fie dinamic, dar nu cu un ritm exagerat de rapid şi să nu plictisească prin monotonia unei singure voci. Nu este obligatoriu ca un insert să fie urmat de script. De exemplu, dacă faci un reportaj despre o formaţie rock şi la un moment dat prezinţi opiniile celor doi membri (o femeie şi un bărbat) despre viaţa în turnee, poţi să ai următoarea variantă:

Script: „Viaţa în turnee e grea, dar X şi Y s-au obişnuit deja:”. Insert (fata): „Eşti tot timpul pe drumuri… etc...”.

Insert (băiatul): „Cunosc camerele de hotel mai bine decât propriul meu apartament… etc…”.

Acest mod de îmbinare a scriptului cu insertul dă dinamism reportajului. Ar fi inutil ca, după primul insert, reporterul să îl introducă, prin vocea lui, pe cel de-al doilea.

În situaţia în care se alătură două inserturi, este important să existe o modalitate prin care ascultătorul să îşi dea seama cine vorbeşte în fiecare moment. În general, se foloseşte alternanţa de voci (voce feminină/voce masculină, voce tânără/voce matură, voce subţire/voce baritonală etc.).

La începutul reportajului (rareori)

În mod obişnuit, reportajele nu încep cu insert. Atunci când reporterul alege această variantă, o face tocmai pentru a capta atenţia ascultătorului prin ineditul situaţiei.

1. Când vocea interlocutorului este foarte cunoscută. În acest caz, insertul trebuie să fie foarte scurt (recomandabil o singură propoziţie), şi trebuie urmat în mod obligatoriu de prezentarea interlocutorului. Declaraţia trebuie să fie foarte importantă (să atragă suficient de mult atenţia) ca să fie aleasă pentru deschiderea reportajului.

Exemplu: Insert: „Azi mă voi retrage de la conducerea partidului…”.

Script: „…a anunţat X, care de 10 ani este preşedintele partidului Y”.

2. Când declaraţia din insert este extrem de importantă, iar numele vorbitorului este foarte cunoscut (chiar dacă vocea sa nu este cunoscută ascultătorilor):

Exemplu: Insert: „România va primi o nouă tranşă a împrumutului FMI…”. Script: „…a anunţat negociatorul şef pentru România al FMI”.



3. Când insertul este relevant pentru tema reportajului. De exemplu, un reportaj despre Ziua Copilului poate începe cu o voce de copil.

Iată mai jos un exemplu excelent de folosire a insertului la începutul reportajului, modalitate prin care reporterul construieşte un acroşeu puternic, stârneşte interesul şi curiozitatea ascultătorilor, îi introduce pe aceştia direct în atmosfera particulară a reportajului-portret despre constructorul Costel Busuioc, devenit peste noapte cântăreţ de operă în Spania, vă mai amintiţi? Insertul are exact 2 secunde, iar cuvintele protagonistului, pline de emoţie, entuziasm, sinceritate, care deschid acest reportaj, focalizează cel mai important detaliu – vocea - din tabloul pe care jurnalistul îl va descrie în continuare:

Insert: “Dacă aş putea, aş cânta toată ziua. Şi nu mă satur…”

Script: “Are 33 de ani şi patru copii, iar visul său este să cânte arii de operă. A venit în Spania ca orice român, dornic să îşi ajute familia rămasă acasă. Costel Busuioc muncea până de curând în construcţii(...)”(Annamaria Damian, Radio România Actualităţi, 4 februarie 2008, emisiunea “K-Drane”, realizator: Paul Grigoriu)

Inserturile la începutul reportajului se folosesc, de asemenea, pentru a atrage atenţia asupra unui lucru (idei, vorbitor etc.). În toate situaţiile, trebuie să fie foarte scurte, astfel încât ascultătorul să nu fie derutat.

Imediat după insert, trebuie prezentaţi vorbitorii. Riscul începerii unui reportaj cu insert este ca audienţa să fie luată prin surprindere şi să piardă ideea.

La finalul reportajului (se practică destul de rar)

Aceasta pentru că reportajul trebuie să fie echilibrat, iar finalul său ar trebui să prezinte o concluzie şi nu punctul de vedere al uneia dintre părţi.

Se foloseşte insertul la final de reportaj atunci când:

1. prezintă o concluzie unanim acceptată. De exemplu: la finalul unui reportaj despre o înfrângere „ruşinoasă” a echipei naţionale de fotbal, un insert poate prezenta concluzia reportajului (De exemplu: vocea unui suporter: „Jucătorii noştri ne-au dezamăgit!”);

2. lansează o temă de meditaţie. De exemplu: la finalul unui reportaj despre persoanele bolnave de SIDA, un insert (un bolnav de SIDA): „Oare oamenii care suferă de această boală nu merită o şansă?”.

c) Scrierea textului (scriptul)



Vorbind despre modul în care trebuie scris un text, Bill Ryan, un jurnalist cu peste 40 de ani de experienţă, explică faptul că atunci cînd se întoarce de pe teren, primul lucru pe care îl face nu este să înceapă să scrie: “Dacă te apuci imediat să scrii, vei pierde o mulţime de timp pentru că vei parcurge în continuu notiţele. Dacă nu faci nimic timp de cinci minute, în afară de a te gândi la subiect, vei avea o poveste grozavă. (...). Cred ca trebuie să scrii o poveste în măsura în care te interesează” (citat în Carole Rich, 2003, p. 137).

Scriptul trebuie să respecte regulile de bază ale scriiturii de radio: fraze scurte, cuvinte simple, exprimare clară, concisă etc. “Spre deosebire de presa scrisă, ascultătorii de radio nu pot să revină şi să mai asculte o data partea pe care au ratat-o. Trebuie ca ceea ce aud să le fie clar de prima dată pentru că nu vor mai avea o a doua şansă. Spre deosebire de TV, nu există imagini care să dea mai multă greutate cuvintelor tale. Aceasta înseamnă că scriptul tău trebuie să conţină tot ceea ce trebuie descris şi să reţină atenţia ascultătorilor. Spre deosebire de internet, nu e disponibil săptămâni în şir. Ai o şansă şi doar o şansă să ai impact.” (Victoria Fenner, Journalist and Audio Artist, www.magneticspirits.com ).

“În radio, fiecare secundă contează. Scrie propoziţii scurte, fiecare conţinând o singură idee de bază. Spune ceea ce ai de spus, elimină toate cuvintele care nu sunt necesare şi încearcă să menţii un stil conversaţional. Pune subiectul la începutul fiecărei propoziţii, folosind formula:

subiect +predicat +complement + restul propoziţiei

“Casa Alba + neagă + acuzaţiile.”

“Dna Williams + spune + că poliţia + (minte cu privire la moartea fiului său).”

Propoziţiile lungi, scrise în stilul presei scrise, trebuie să fie sparte în propoziţii mai scurte:

“Pentru a cincea noapte la rând, locatarii tunelelor de sub staţia Penn, aşa numiţii “Oameni Molii”, sunt îngrijoraţi că poliţia ar să îi evacueze şi să îi pună sub acuzaree ca urmare a încălcării proprietăţii oraşului”.

... nu e o frază rea, dar este dificil de citit şi de înţeles la radio. Ar putea fi segmentată în propoziţii mai scurte:

“Aşa numiţii “Oamenii Molii” din staţia Penn sunt neliniştiţi. Ei spun că poliţia vrea să îi evacueze din tunelele în care trăiesc. Ei au încălcat proprietatea oraşului”.

http://www.magneticspirits.com/



Propoziţiile trebuie să fie scrise într-un stil pozitiv, pe cât de mult se poate. Evită să foloseşti “nu”, “nu trebuie”, “nu a”, etc.:

“Liderii Uniunii nu acceptă această versiune a poveştii.”

...poate fi rescrisă într-un stil pozitiv:

“Liderii Uniunii spun că povestea este o minciună.”

“Liderii Uniunii refuză să accepte această versiune a poveştii.”

Scrie pe cât este posibil, la timpul prezent:

“Casa Albă neagă acuzaţiile”, este mai uşor de înţeles de către ascultător şi mai uşor de citit decât:

“Casa Albă a negat acuzaţiile.”” (www.kdrt.org)

O parte foarte importantă a scriptului este introducerea (atacul), care trebuie să capteze atenţia ascultătorului, să incite, să „vândă reportajul”. „În general, ascultătorul nu acordă prioritate radioului: el ascultă mai degrabă distrat decât activ. Cei pe care ne străduim să-i informăm fac întotdeauna altceva în timp ce ascultă radioul. Pentru a le capta atenţia nu există decât un singur mijloc: un bun început” (Langlois, 1989, p. 82). Încearcă să începi reportajul într-un mod care să stârnească interesul ascultătorului, să-l facă să-şi „deschidă” urechile. Atunci când este posibil, începe reportajul într-un mod non-conformist, amuzant sau chiar şocant. „Prima frază trebuie să indice unghiul care va fi abordat în reportaj. Ea va conţine cele mai noi, mai puternice şi mai incitante elemente şi trebuie să dea indicii asupra ambianţei, asupra analizei care va fi făcută sau dezvoltată în reportaj” (Ganz, 1988, p. 48). “Poţi începe sau sfârşi reportajul cu o persoană, o poveste personală, o anecdotă ilustrativă, ceva ce ascultătorul poate să reţină şi să povestească cu uşurinţă” (www.kdrt.org).

Ai grijă însă ca introducerea să nu „vândă” mai mult decât oferă reportajul (să nu promiţi audienţei cu mult mai mult decât îi vei da, riscând să o decepţionezi). Nu este cinstit faţă de ascultător ca un reportaj despre demisia unui secretar de stat – destul de puţin cunoscut – să înceapă astfel: „O veste bombă a circulat astăzi pe culoarele Guvernului: secretarul de stat X a demisionat!”. O veste bombă ar putea fi demisia primului ministru, dar când este vorba despre un secretar de stat, această formulare nu are ce căuta în atac, chiar dacă ea i-ar determina pe ascultători să „deschidă” urechile.

Nu oferi prea multe informaţii în prima frază. În general ascultătorul, luat prin surprindere, nu are capacitatea de a le recepta. Langlois menţionează trei reguli pentru redactarea unui bun atac:

http://www.kdrt.org/

http://www.kdrt.org/



1. „Fiţi scurt;

2. Captaţi atenţia ascultătorilor;

3. Includeţi un element cheie al ştirii” (Langlois, 1989, p. 83).

El spune că nu se poate spune exact câte cuvinte ar trebui să aibă atacul, astfel încât el să poată fi considerat „concis”. „S-ar putea spune totuşi că fraza radio ideală, mai ales în cazul materialelor informative, nu ar trebui să depăşească 20 de cuvinte. Dar trebuie să se înţeleagă că nu neapărat lungimea formală a frazei o face greu de înţeles, ci compoziţia sa internă, echilibrul. Există fraze lungi care se pot dovedi foarte clare datorită construcţiei lor solide şi a folosirii cu abilitate a pauzelor, indicate de o punctuaţie eficace” (Langlois, 1989, p. 83).

Foloseşte prima frază pentru „pregătirea terenului”, pentru captarea atenţiei şi revino în frazele următoare cu informaţiile de bază.

Dacă totuşi, plasezi o informaţie esenţială în atac, asigură-te că ea poate fi reluată într-o altă formă pe parcursul reportajului.

Exemplu: „250 de persoane au murit astăzi într-un accident de avion…”. Primele cuvinte pe care le aude ascultătorul sunt „250 de persoane”. Şi nu are nici un motiv să fie impresionat. „250 de persoane pot să participe la un miting (ceea ce înseamnă că mitingul nu a fost chiar atât de mare) sau pot să fi „asistat la concertul formaţiei X” etc. Atenţia ascultătorului creşte abia în momentul în care află că este vorba despre un „accident de avion” şi cele „250 de persoane” au murit. Pentru a fi siguri că ascultătorului nu îi scapă informaţia legată de numărul de persoane care şi-au pierdut viaţa, acesta poate fi repetat într-un alt context pe parcursul reportajului (De exemplu: „Compania aeriană X, vinovată pentru producerea accidentului, a anunţat deja că va suporta integral costurile pentru transportul şi înmormântarea celor 250 de victime ale accidentului”).

De regulă, începi reportajul în modul arătat mai sus („250 de persoane au murit astăzi într-un accident de avion”…), atunci când ştii că va fi precedat de un anunţ (făcut de realizatorul emisiunii). Anunţul pregătitor (sau, aşa cum este denumit în radio, „capul de bandă”) are rolul să atragă atenţia asupra subiectului care urmează să fie prezentat în reportaj, să „pregătească terenul”. (De exemplu: „Un accident aviatic produs în această dimineaţă a adus America în stare de şoc şi a dat o grea lovitură companiei aeriene X. Este al patrulea avion tip Y al companiei X care s-a prăbuşit pe parcursul ultimei luni, iar numărul victimelor a fost impresionant. Reporterul nostru relatează: …” (Urmează banda).

În general, reporterul şi realizatorul emisiunii stabilesc de comun acord informaţiile care vor fi prezentate în „capul de bandă”, astfel încât



reportajul să nu repete ceea ce se spune în prezentare. Dacă în anunţul de prezentare s-a spus că este „al patrulea avion de tip Y al companiei X care s-a prăbuşit în decurs de o lună”, nu mai are nici un rost ca informaţia să fie reluată în reportaj.

Scriptul include:

– informaţiile principale (altele decât cele din inserturi);

– parafrazări;

– descrieri (a locului, a personajelor, a atmosferei);

– impresiile, opiniile reporterului;

– o concluzie (un subiect de meditaţie/o precizare utilă (pentru final).

După cum am văzut, inserturile cuprind doar scurte fragmente din afirmaţiile vorbitorilor. Cea mai mare parte a informaţiilor sunt preluate de script şi spuse prin vocea reporterului.

Informaţiile trebuie prezentate corect într-o ordine logică. De regulă, ele sunt completate sau întărite de inserturi. Scriptul trebuie să facă o trecere firească de la text la insert.

Cele mai frecvente modalităţi prin care se introduce un insert sunt:

a. direct (prin verbele „a spus”, „a concluzionat”, „a precizat”, „a afirmat” etc., sau prin simpla pronunţare a numelui celui care urmează să vorbească);

Exemplul 1. „Despre creşterea preţului energiei electrice, ministrul industriilor «X» a spus: (bandă).”;

Exemplul 2. „Preţurile energiei electrice va creşte din nou. Ministrul industriilor, X: (bandă)” – fără verb, se subînţelege verbul „a spus”.

b. prin inducere (în faza care precede insertul se vorbeşte despre interlocutorul X, care urmează să fie auzit în reportaj, astfel încât ascultătorul înţelege că vocea aparţine lui X);

Exemplu: Script: „Preţul energiei electrice va creşte, dar Ministrul crede că majorarea nu este atât de mare încât să îngrijoreze populaţia”.

Insert: „Este o creştere de doar 2,5%…”.

În acest caz, se subînţelege că vocea din insert aparţine ministrului X.

c. prin completare (insertul completează o frază din script).



Exemplu: Script: „Preţul energiei electrice va creşte, dar ministrul industriilor, X, crede că populaţia nu are de ce să se îngrijoreze pentru că...”

Insert: „…este vorba de o majorare de doar 2,5%...”.

Uneori, după încheierea insertului, se precizează încă o dată numele vorbitorului. Acest procedeu se utilizează în special atunci când insertul este mai lung, când vocea din insert nu este foarte cunoscută sau când se doreşte accentuarea faptului că în insert s-a prezentat un punct de vedere al vorbitorului.

Parafrazarea. De regulă, se foloseşte în script pentru a reda o nuanţă exactă din discursul vorbitorului sau pentru a atrage atenţia asupra unei anumite sintagme folosite de acesta.

Parafrazarea conferă dinamism scriptului şi apropie tonul acestuia de cel al insertului (prin redarea exactă a unor fragmente din discursul vorbitorului).

Arătam anterior că unul dintre principalele motive pentru care folosim insertul este redarea unei nuanţe exacte a discursului vorbitorului. Întrebarea firească este: când folosim insertul şi când parafrazarea, pentru a atrage atenţia asupra nuanţei exacte a discursului?

Să spunem că în înregistrarea brută există cinci fragmente importante. Reportajul trebuie să aibă un minut şi am ales deja trei inserturi (cele mai importante), pe care le vom include în material. Dacă cele două fragmente rămase conţin nuanţe sau exprimări pe care ascultătorul trebuie să le audă exact în forma în care au fost spuse, dar din lipsă de timp ele nu mai pot fi incluse în reportaj ca inserturi, apelăm la parafrazare.

Mai parafrazăm atunci când dorim ca ascultătorul să audă o anumită idee într-o formă cât mai apropiată de cea în care a fost spusă, dar interlocutorul a exprimat destul de greoi această idee (printr-o frază arborescentă, printr-o exprimare greşită din punct de vedere gramatical etc.). Dacă fragmentul respectiv nu este într-atât de important încât să fie absolut necesar să fie redat prin insert, reluăm prin parafrazare pasaje din discursul interlocutorului.

Mulţi jurnaliştii de radio experimentaţi atrag atenţia asupra modului în care o declaraţie nuanţată trebuie parafrazată. Recomandarea acestora este ca atunci când vorbeşti despre ceea ce oamenii simt, să te delimitezi “punând cuvintele în gura interlocutorului”. Personal, nu am agreat niciodata să aud reporterul spunând: ”Primul ministru este îngrijorat de creşterea preţului benzinei”. Sigur că sună dramatic şi suspansul creat îl atrage pe cititor. Dar oare poate reporterul să citească gândurile primului ministru? Nu, evident. Reporterul a auzit



doar că primul ministru a spus: “Sunt îngrijorat de creşterea preţului la benzină”, aşa că exprimarea corectă este: “Primul ministru a spus că este îngrijorat de creşterea preţului la benzină”.

Preferăm parafrazarea insertului atunci când dorim să atragem atenţia asupra unei sintagme (a unui cuvânt, a unei exprimări). În această situaţie, nu ar avea rost să folosim tot insertul în care apare respectiva sintagmă (şi să „încărcăm” memoria auditorului cu cuvinte şi informaţii pe care nu are motive să le reţină/audă).

În momentul citirii scriptului, reporterul va atrage atenţia printr-o intonaţie specifică asupra faptului că este vorba despre o parafrazare (o pauză înainte de pasajul parafrazat şi o lectură de regulă mai lentă a textului, cu accentuarea cuvintelor).

Relansarea. Atunci când reportajul este prea lung, reporterul trebuie să încerce să menţină atenţia ascultătorilor pe tot parcursul difuzării materialului. De multe ori, se apelează la o relansare făcută de prezentator. În limbajul de radio se spune că un reportaj prea lung trebuie „spart” de vocea prezentatorului.

Descrierea. Reporterul de radio trebuie să compună imagini în mintea ascultătorului, iar descrierea este una dintre modalităţile prin care realizează acest lucru. “Pictează un tablou cu vocea ta. Spune ascultatorilor unde eşti, cu cine vorbeşti, data, ora, ce se întâmplă. Fii ochii şi urechile ascultătărului” ( “Teen Reporter Handbook”, www.radiodiaries.org ).

De aceea, trebuie să fie foarte atent la detalii (gesturi, mişcări, ambianţă etc.). Descrierea trebuie să îl ajute pe ascultător să îşi imagineze cadrul şi personajele reportajului, dar nu trebuie să plictisească. Ea trebuie să completeze, nu să domine reportajul. Să anime reportajul, nu să îi reducă dinamica. Descrierea nu trebuie să abunde în adjective sau să fie excesiv de patetică/afectivă. Descrierea poate fi introdusă chiar şi în cele mai „sobre” reportaje. De multe ori în cadrul reportajelor care abundă în informaţii oficiale se apelează la un element de descriere pentru a le „destinde”. ”Show, don’t tell: ghizii cu adevărat buni, nu doar povestesc, ci arată. Există trucuri pentru a arăta lucrurile la radio. Dacă spui: “Acolo, de cealaltă parte a străzii, este un câine mare şi negru”, chiar dacă ascultătorul nu poate să vadă câinele, este creată ideea de spaţiu în imaginaţia sa, pentru locul în care se presupune că trebuie să fie câinele. Poţi să foloseşti microfonul exact aşa cum ai folosi o cameră de filmare: facând zoom, panoramând, filmând close-up. Toate acestea ajută la crearea unei imagini în mintea ascultătorului. Poate suna ciudat, dar radioul este un mediu foarte vizual. Foloseşte micile detalii pentru a spune marile poveşti. Caută micile lucruri care surprind. De exemplu: ”Doamna Jones este doctor are 45 de ani, familie şi un câine. Dar mai interesant este că doamna Jones potriveşte fiecare ceas din casă cu cinci minute înainte şi




colecţionează bilete de autobuz pe care le tine într-o cutie de pantofi”. Poţi să afli o mulţime de lucruri din aceste câteva detalii neaşteptate” (“TIPS on Reporting for Radio”, www.radiodiaries.org)

Impresiile/opiniile reporterului. Scriptul include impresiile/opiniile reporterului, în calitatea sa de participant direct la eveniment.

1. Impresiile si opiniile nu trebuie să afecteze neutralitatea materialului. A exprima o opinie nu înseamnă a fi părtinitor sau a da verdicte. Mintea ta trebuie să fie mereu deschisă pentru a afla şi a înţelege, evită ideile preconcepute şi evită să joci cu orice preţ rolul jurnalistului dur, veşnic acuzator. Gândeşte-te la responsabilitatea pe care o ai: un verdict de-al tău poate distruge pentru totdeauna imaginea publică a unei persoane. Daca toate dovezile îţi spun că ai dreptate, nu ezita să o faci. Dar dacă ai cea mai mică îndoială, mai caută informaţii, înainte de a-ţi exprima opinia.Acordă protagoniştilor prezumpţia de nevinovăţie, rămânând în acelaşi timp cu simţurile treze. Pe de altă parte, nu trebuie să îţi fie teamă că, dacă eşti observator direct al unei altercaţii între manifestanţi şi forţele de ordine şi incluzi în reportajul tău propriile impresii vei fi acuzat de lipsă de obiectivitate. Reportajul este un material „de autor”, iar cei care te ascultă îşi doresc în mod sigur să fii mai mult decât un transmiţător riguros al unor informaţii exacte (o expresie consacrată în limbajul meseriei este: “jurnalistul nu este doar stativ de microfon”). 2. Transmite în reportajele tale, ori de câte ori e posibil, stări: teama, furia, bucuria etc. Ai grijă însă ca impresiile tale să nu fie greşite sau să nu aibă o intensitate mai mare decât cea normală. Exprimă-ţi trăirile, dar nu le lăsa să te domine! Există reporteri care se extaziază pur şi simplu în faţa microfonului şi văd realitatea la superlativ. Este ridicol să faci un reportaj de la o paradă militară şi să vorbeşti despre „aceşti soldaţi bravi, cu pasul hotărât şi cu vitejia zugrăvită în priviri, care ne aduc aminte de eroismul istoric al armatei române”. Nu te lăsa furat de eveniment sau de dorinţa de a impresiona cu orice preţ ascultătorul. Descrie astfel încât ascultătorul să aibă senzaţia că este la locul desfăşurării evenimentului şi că vede ceea ce se întâmplă. Şi ţine cont de faptul că un ascultător care ar fi spectatorul unei parade militare nu ar „vedea” în nici un caz „vitejia zugrăvită în privirile „soldaţilor şi nici „eroismul istoric al armatei române”.Ajută-te în realizarea descrierii de constatările făcute de oamenii simpli din jur. Dacă mai mulţi dintre cei care asistă la paradă spun: „Ce lipsă de sincronizare! Soldaţii ăştia nu au repetat niciodată?!”, fii atent la acest detaliu. S-ar putea să constaţi că exprimă un adevăr care ar putea fi introdus în script. Dacă în urma soldaţilor care defilează s-a format o coloană imensă de maşini, iar unii şoferi claxonează sau chiar comentează – nervoşi că poliţia nu a dirijat cum se cuvine circulaţia – foloseşte aceste lucruri în descrierea ta. O să constaţi că rezultatul se situează destul de departe de imaginea „soldaţilor cu vitejia zugrăvită în priviri”. Atenţie! Nu încerca să „vinzi” oamenilor poveşti cu mult mai frumoase decât sunt în realitate. O să constaţi, în timp, că oamenilor le




plac mai mult poveştile reale şi că, uneori, ceea ce îi atrage, este chiar imperfecţiunea, ridicolul, nefirescul situaţiilor.

Finalul scriptului trebuie construit cu multă atenţie. El poate să exprime concluzia la care au dus faptele/declaraţiile despre care s-a vorbit în reportaj.

Finalul reportajului poate formula o întrebare sau poate lansa un subiect de meditaţie care să dea posibilitatea ascultătorului să tragă singur concluzia.

În unele situaţii, în cazul reportajelor care oferă informaţii utile, finalul poate fi o informaţie care să îi ajute pe cei interesaţi să afle mai multe despre subiect:

Ultima frază rămâne în mintea ascultătorilor, de aceea ea trebuie construită cu grijă. „Finalul este punctul de rezonanţă al reportajului. El închide unghiul. Dar această concluzie nu trebuie să capete forma unei morale. Ea poate să ofere o deschidere către alt subiect sau către un punct rămas în suspensie la momentul redactării reportajului” (Ganz, 1988, p. 49).

Atenţie! Scriptul poate fi scris la persoana întâi sau la persoana a III-a. Cel mai frecvent se foloseşte persoana a III-a. Un reporter care a participat la o conferinţă de presă va spune: „Preşedintele companiei X a anunţat …”. Ar fi total nepotrivit să spună: „Eram în sală şi l-am auzit pe preşedintele companiei X când a anunţat …”.

Situaţii în care se foloseşte persoana întâi:

– când reporterul a fost el însuşi afectat de desfăşurarea evenimentului (De exemplu: „Am încercat să pătrund în interiorul clădirii, dar forţele de ordine nu mi-au dat voie, iar când am arătat legitimaţia de ziarist mi-au spus sec: «Presa nu are acces!»”);

– când evenimentul are amploare foarte mare, iar reporterul nu poate observa decât o parte a evenimentului, nu are posibilitatea să obţină date oficiale şi nu ştie exact cât de reprezentativ este ceea ce vede pentru ceea ce se întâmplă la nivelul general (De exemplu: „De pe acest deal se văd câteva sute de mineri care înaintează destul de rapid. În urmă cu câteva minute am văzut cum un grup de mineri a atacat violent un poliţist. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu poliţistul, eu însumi a trebuit să mă retrag.”);

– atunci când, prin folosirea persoanei întâi, se poate mări forţa reportajului (De exemplu: „Am văzut familii disperate şi copii plângându-şi părinţii care şi-au pierdut viaţa în acest accident”);



– în multe dintre reportajele în direct (De exemplu: „În acest moment mă aflu chiar în faţa blocului în care în urmă cu o jumătate de oră a izbucnit incendiul…”);

– când reporterul este o personalitate, un nume foarte cunoscut.

Exprimarea. Folosiţi în script cuvinte simple, comune, uşor de înţeles şi de pronunţat. Textul trebuie să pară „vorbit”. Prin urmare nu vă feriţi de exprimările din limba vorbită, de expresiile populare, de cuvintele care provin din onomatopee (bâzâit, ciripit etc.).

Alăturaţi cuvintele astfel încât ele să fie uşor de pronunţat (în timp vă veţi face o „listă” proprie de cuvinte care „nu merg” împreună, din motive de pronunţie, de exemplu: „de delegaţi”, „vor vorbi”).

Exprimarea trebuie să fie adecvată genului de reportaj pe care îl faci. Pentru un reportaj cultural vei folosi un alt tip de exprimare diferit de cel pentru un reportaj social (pentru că publicul căruia te adresezi în primul caz are un nivel intelectual mai ridicat faţă de media ascultătorilor unui reportaj social).

Nu cădea în patima exprimărilor „preţioase”. Nu folosi cuvinte pe care nu le înţelegi sau pe care nu le cunoşti destul de bine, cu convingerea că astfel vei părea ascultătorilor mai cult/inteligent, erudit etc. Atunci când trebuie să foloseşti cuvinte de specialitate pe care consideri că ascultătorii nu le cunosc, explică-le! Nu folosiţi “expresii de lemn”

Evitaţi abundenţa de adjective, de numerale şi de superlative. Folosiţi verbe dinamice şi preferaţi verbele şi cuvintele concrete celor abstracte.

Evitaţi să repetaţi în mod deranjant un cuvânt. Este mai bine să folosiţi sinonime.

Pentru exemplificare o să amintim două cazuri – cele mai frecvente – în care reporterul trebuie să „îşi bată capul” pentru a nu folosi repetiţii supărătoare. Să spunem că participi la conferinţa de presă a ministrului liberal de justiţie X, care va deveni unicul „protagonist” al reportajului. Este clar că pe parcursul reportajului va trebui să îi aminteşti numele de mai multe ori. Cum procedezi?

În general, în prima frază în care trebuie să aminteşti despre vorbitor îi spui numele complet şi funcţia: „ministrul justiţiei X” sau „ministrul liberal al justiţiei, X”, astfel încât ascultătorul să îl identifice exact. În următoarea frază, poţi să foloseşti pronumele personal „el”. Apoi începi să combini în aşa fel încât pe parcursul reportajului îl vei identifica astfel: „ministrul justiţiei”, „ministrul liberal”, „ministrul X”, „liberalul X”, „X”, „el”, „vorbitorul” etc.



Un al doilea caz, întâlnit frecvent, derivă din utilizarea verbului „a spune”. Sigur că orice vorbitor care susţine o conferinţă de presă spune, dar cum facem ca verbul „a spune” să nu apară de zece ori în scriptul pe care trebuie să îl redactăm? De regulă, problema se rezolvă prin folosirea verbelor:

– a declara, a afirma (echivalent cu „a spune”);

– a preciza, a sublinia, a atrage atenţia, a evidenţia (când vorbitorul a dorit să scoată în evidenţă un anumit element);

– a explica, a lămuri (când vorbitorul explică un lucru);

– a fi de părere, a conchide, a concluziona (când vorbitorul emite păreri sau concluzii personale);

– a pleda, a milita, a cere, a îndemna (când vorbitorul invită auditoriul să ia o anumită atitudine);

– a susţine, a pretinde (când reporterul îşi exprimă o rezervă faţă de spusele vorbitorului);

– a spera, a se arăta optimist/trist/bucuros/surprins etc. (când vorbitorul şi-a manifestat anumite sentimente în legătură cu subiectul).

Acestea sunt doar câteva „portiţe” de scăpare. Ce spuneam (susţineam/pretindeam etc.)? Că este greu ca verbul „a spune” să nu apară de zece ori într-un text? Se pare că textul nu este suficient de mare pentru câte alte multe verbe am putea să găsim pentru înlocuirea lui „a spune”. Totul este să fim atenţi la nuanţa discursului.

Propoziţii – Fraze – Ritm. Textul trebuie să aibă ritm şi chiar o anumită melodicitate. Frazele nu trebuie să fie extrem de ample, iar structura lor nu trebuie să fie complicată. Ritmul este dat de tipul reportajului pe care trebuie să îl facem. Un reportaj politic, de actualităţi va avea un ritm alert. Un reportaj afectiv va avea un ritm ceva mai lent. În primul caz, vor predomina propoziţiile şi frazele scurte. În cel de al doilea, vom putea apela la fraze ceva mai lungi.

Atenţie!

- Nu cădeţi în păcatul de a folosi prea multe propoziţii simple (subiect + predicat) sau, în orice caz, un număr mare de propoziţii foarte scurte. Din dorinţa de a avea un text dinamic, nu faceţi greşeala de a scrie un text cu ruperi de ritm, deranjant prin numărul mare de pauze.

- Când aţi terminat de scris, asiguraţi-vă că textul răspunde la cei “5 W”. Se poate întâmpla foarte uşor să uiţi de unul din ei şi să laşi ascultătorul nedumerit.



d) Înregistrarea scriptului şi montajul

Dacă trebuie să faci un reportaj de actualitate foarte scurt, care trebuie să se difuzeze foarte repede, această etapă (înregistrare – montaj – editare/fonotecare) se desfăşoară rapid. Citeşti textul în cabina de înregistrare, introduci inserturile în script şi editezi materialul astfel obţinut. În câteva minute el va fi bun de difuzat.

Există însă situaţii în care prelucrarea materialului în cabina de înregistrare îţi poate îmbunătăţi considerabil calitatea reportajului.

În studio:

– se poate îmbunătăţi prin recopiere calitatea sunetului inserturilor (atunci când sunetul este prea „slab”, când zgomotele de fond sunt prea mari etc.);

– se introduc sunete/zgomote care să „spargă” reportajul (sau să redea atmosfera);

– se introduce muzica de fond care să amplifice efectul scriptului (text citit pe muzică);

– se pot introduce fragmente muzicale/versuri care să susţină, să completeze sau să accentueze o idee (text – muzică – text – muzică);

– se pot introduce efecte (de exemplu, introducerea reverberaţiilor, un fel de ecou în momentul citirii unor fragmente de text);

– se pot copia cuvinte/idei dintr-un insert, care se vor folosi ca leit-motiv în reportaj;

– se fac suprapunerile vocale (de exemplu, în cazul textelor care trebuie traduse) etc.

Conform lui Langlois (1989), montajul este folosit pentru:

utilizarea raţională a timpilor de emisie prin eliminarea clişeelor, repetiţiilor, lucrurilor redundante; alegerea riguroasă a diferitelor elemente sonore; decuparea şi organizarea discursului prin rearanjarea ordinii declaraţiilor; asamblarea unui puzzle sonor.

Jacques Larue-Langlois (1989) defineşte montajul drept „tăiere a unui text înregistrat”. El enumeră următoarele tipuri de montaj:



– montajul de reducere, care are drept scop reducerea unui material sonor prea lung sau a unui material în care vorbitorul nu se exprimă clar;

– montajul de curăţire, prin care se elimină repetiţiile, pauzele, zgomotele, respiraţiile care se aud deranjant, sunetele parazitare etc.;

– montajul artistic, prin care se îmbunătăţeşte calitatea artistică a reportajului, prin adăugarea unor ilustrări sonore, a unor sunete de fond, a unui fond muzical etc.;

– montajul de scenariu, prin care se asamblează părţile reportajului într-o anumită ordine, dorită de redactor;

- montajul de finisare, care permite perfecţionarea produsului final şi dă asigurări reporterului că nu mai există nici o problemă.

La rândul său, Pierre Ganz dezvăluie câteva „trucuri” de montaj. El sugerează că montajul nu trebuie să plaseze niciodată o întrebare a reporterului la începutul reportajului, în afara cazurilor în care răspunsul este foarte scurt şi esenţial. Sunetul secvenţelor sonore montate trebuie să aibă aceeaşi intensitate. Trebuie evitate „rupturile” de ambianţă. Frazele nu trebuie „lăsate în aer” („tăieturile” trebuie făcute acolo unde vorbitorul „pune punct”, astfel încât discursul să sune normal).

Prezentarea reportajului ( capul de bandă). Reportajele sunt prezentate de realizatorul radioprogramului, acest lucru ajutând atât la punerea în valoare a reportajului, la precizarea contextului cât şi la precizarea unor amănunte cu privire la circumstanţele realizării (unde şi când a fost făcut reportajul). Dacă reportajul începe cu vocea unui interlocutor, în prezentare se pot specifica numele, prenumele şi funcţia intervievatului.

Sign–off (semnătura reporterului). Există cazuri în care la finalul reportajului reporterul îşi spune numele şi precizează locaţia, iar în unele situaţii numele postului de radio pentru care transmite.

Anunţul final. Constă în câteva rânduri pe care prezentatorul le citeşte după încheierea reportajului. Reporterul poate să lase pentru anunţul final câteva informaţii care să completeze reportajul.

Construcţia oricărui reportaj de radio urmează, în linii generale, etapele de realizare prezentate în acest capitol. Există însă câteva particularităţi pe care reporterul trebuie să le cunoască atunci când realizează diferite tipuri de reportaj. Cărţile şi publicaţiile de specialitate consultate nu oferă o clasificare riguroasă a tipurilor de reportaj.



1.6. Alte tipuri de reportaj

În cazul reportajului înregistrat, reporterul trebuie să fie atent la modalităţile tehnice de înregistrare, să fie gata oricând să facă o muncă de tehnică, să aibă capacitatea de a sintetiza şi de a lucra rapid materialul sonor, astfel încât să selecteze şi să prelucreze în cât mai scurt timp informaţiile pe care le va difuza. Reportajul înregistrat dă reporterului posibilitatea de a-şi folosi simţul artistic (prin introducerea, cu ajutorul montajului, a sunetelor de fond, a muzicii etc.). De obicei are un script care se înregistrează în studioul de radio, dar există situaţii în care reporterul înregistrează ceea ce are de spus pe teren, la faţa locului, pentru a reda exact intensitatea trăirilor şi pentru a surprinde fundalul sonor. Acest tip de reportaj are avantajul de a permite reporterului să elimine prin editare eventualele greşeli sau gafe făcute, să elimine bâlbele sau zgomotele nedorite (parazitare) din bandă, să ierarhizeze informaţiile, astfel încât acestea să fie receptate cât mai bine de public.

1.6.1. După tematică (reporteje specializate)

– politic;

– social;

– cultural;

– economic;

– sportiv;

– de investigaţie;

– de război;

– de divertisment (fapt divers etc.);

– special (acorduri, inundaţii etc.).

Reportajele specializate şi, implicit, reporterii specializaţi, capătă un loc tot mai important odată cu evoluţia pieţei de radio spre o nişare tot mai accentuată. Acest lucru s-a întîmplat deja la nivelul presei scrise, unde apariţia unei multitudini de publicaţii economice, sportive, culturale a impus specializarea reporterilor. “Reportajele specializate cer cunoştinţe şi expertiză particulare”, stabileşte MacDougall încă de la începutul capitolului care tratează acest tip de reportaje (1989, p.443). El atrage atenţia asupra caracterului interpretativ pe care il au de regulă aceste reportaje, care nu furnizează doar informaţia, ci o pun într-un context pentru a ajuta publicul să înţeleagă relevanţa datelor prezentate. De cele mai multe ori, reportajele specializate sunt difuzate



în emisiuni specifice (politice, economice, sociale etc.), în buletine de ştiri sau în emisiuni de actualitate. Sunt realizate de reporteri specializaţi pe domeniile respective, care au experienţă şi continuitate în urmărirea evenimentelor, şi-au însuşit limbajul de specialitate şi au „contactele” (sursele) necesare aflării cu uşurinţă a informaţiilor. De regulă, un astfel de reporter trebuie să aibă capacitatea de a analiza şi de a comenta evenimentele la care participă (impresiile/opiniile reporterului îl ajută pe ascultător să îşi formuleze un punct de vedere asupra subiectelor mai dificil de înţeles). Atunci când realizează un reportaj specializat, reporterul trebuie să acorde întotdeauna atenţie explicării terminologiei de specialitate, pe care trebuie să o stăpânească el însuşi foarte bine, iar când în reportaj apar referiri la evenimente, decizii, întâmplări etc., desfăşurate cu mai mult timp în urmă, să dea ascultătorului elemente de background atunci când e cazul, pentru a-l ajuta să înţeleagă mai bine despre ce este vorba („Reamintim că…”, „După cum aţi aflat deja, ...” etc.). În special atunci când vă ocupaţi de multă vreme de un domeniu, astfel încât ştiţi aproape tot ce se poate şti despre el, încercaţi să nu cădeţi în păcatul de a considera că ascultătorii sunt la rândul lor „experţi” în domeniu.

Un reporter bun într-un astfel de domeniu se formează în timp. El trebuie să înţeleagă mentalitatea oamenilor politici/de afaceri/de cultură,etc, să îşi definească o ierarhie corectă a valorilor, să acumuleze suficiente cunoştinţe în domeniul respectiv.

Reporterul specializat trebuie să fie atent cu gradul de confidenţialitate al informaţiei pe care o vehiculează. În special în zona economică, dar şi în zona militară, de securitate, etc, există reglementări privind circuitul şi gradul de confidenţialitate al informaţiilor, pe care reporterul trebuie să le cunoască şi să le respecte.

Un aspect important asupra căruia MacDougall atrage atenţia este graniţa sensibilă dintre “ştirile justificate şi publicitatea mascată” (1982, p.465), în special în cazul reportajelor economice. Discernământul reporterului trebuie să fie cel care face această distincţie. În această zonă, a reportejelor specializate, specialiştii în PR ai companiilor încearcă să plaseze informaţii şi astfel se face că de multe ori într-o redacţie apar opinii contradictorii cu privire la deschiderea unui nou supermarket al companiei X, în oraşul Braşov: este o ştire sau publicitate mascată? Şi dacă decidem că este publicitate mascată, atunci ce facem cu lansarea noului automobil BMW, informaţie care, pentru a căpăta relevanţă pentru public, trebuie să conţină şi referiri la spectaculoasele caracteristici ale produsului ? Pentru a fi siguri că unitatea de măsură este aceeaşi pentru toţi reporterii, “News Journal” a adoptat un memorandum privind “Politica Ştirilor Economice”, din care MacDougall citează:

“Scopul publicaţiilor noastre este de a furniza informaţii justificate şi de a respinge publicitatea mascată. Politica noastră este bazată pe faptul



că decizia cu privire la ceea ce se va publica aparţine exclusiv departamentului editorial. Oamenii de marketing vor fi instruiţi să explice că ei nu au nici o legătură cu departamentul editorial şi că toate subiectele pe care clienţii lor le consideră de interes editorial vor fi discutate direct cu responsabilii editoriali.” (1982, p.466). Memorandumul merge până întracolo încât regelementează modul în care sunt tratate diferite tipuri de evenimente:

“Schimbările de personal. Numirile în funcţie, promovările, concedierile sunt ştiri doar în funcţie de importanţa funcţiei la care se referă. Nu putem relata despre toate schimbările de personal din business, aşa că trebuie să fim selectivi.

Noile afaceri. O afacere nouă sau o schimbare de acţionariat este o ştire. La fel ca şi o extinder majoră a afacerilor unei companii sau un proiect major de regândire strategică.(...)

Aniversările companiilor. Faptul că o companie este pe piaţă de X ani impresionează foarte mult cititorii, chiar şi atunci când unii oameni de afaceri au inspiraţia de a face din acest lucru evenimente majore la fiecare 12 luni. Nu vom transmite ştiri despre astfel de aniversări decât cu ocazii speciale + aniversarea a 50, 70, 100 de ani(...)” (1982, p.466 - 467)

În cazul reportajelor de război, misiunea unui reporter trimis în zone de conflict este una foarte dificilă. În primul rând, el trebuie să cunoască limba ţării în care se va deplasa şi să aibă suficiente informaţii despre structura politică, economică, socială şi culturală a ţării respective, să cunoască bine istoria precum şi contextul etnic şi religios.

Înainte de a pleca din ţară, reporterul trebuie să îşi procure acreditările necesare, să contacteze reprezentanţii diplomatici ai ţării sale în ţara în care urmează să se deplaseze, să contacteze ambasada ţării respective etc. De asemenea, el trebuie să obţină informaţii despre legalizarea şederii sale pe teritoriul ţării în care se va deplasa, condiţiile de acreditare, protecţia de care poate beneficia, factorii de risc, zonele de conflict, tipul de aparatură pe care are voie să o aibă asupra sa, regulile de comunicare impuse de statul respectiv, condiţiile de transport, de cazare, posibilităţile tehnice de transmitere a materialelor etc.

Pe teritoriul ţării respective, reporterul trebuie să îşi legalizeze şederea imediat ce ajunge, să se acrediteze şi să contacteze ambasada ţării sale, iar, atunci când este cazul, pe reprezentanţii misiunilor diplomatice ale ţării sale. De asemenea, trebuie să identifice sursele din care poate obţine informaţii. Acestea sunt:

– surse oficiale (ministere, oficiali, ziare, ambasada etc.);



– surse neoficiale (ziarişti, localnici, prieteni etc.).

Comunicarea cu redacţia este foarte importantă. Reporterul trebuie să stabilească de comun acord cu redacţia orele la care va transmite, tipurile de informaţii pe care le va urmări, condiţiile tehnice în care va transmite etc.

Reportajul de investigaţie. “Graniţa dintre reportajul (n.a.de investigaţie) şi anchetă este ce cele mai multe ori vagă. Aşa cum numele indică, ancheta este o investigaţie. După o veche formulă, ”reportajul arată, ancheta demonstrează” (n.a.fr. ”le reportage montre, l’enquete demontre”). Reportajul de investigaţie face cititorul să vadă, îl sensibilizează. Apelează la afectiv. Ancheta caută răspunsuri la întrebări. Face apel la intelect. Reportajul de investigaţie răspunde la întrebarea: ce se întâmplă? Ancheta răspunde la întrebarea: De ce?” (Jean-Dominique Boucher, 1995, p.22). Reportajul de investigaţie necesită o documentare riguroasă, care, uneori, poate dura săptămâni sau chiar luni. Reporterul trebuie să cunoască foarte bine legislaţia, iar atunci când este cazul, să fie pregătit să îşi susţină/probeze afirmaţiile cu documente.

Reportajul trebuie să conţină punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate în desfăşurarea evenimentului, iar atunci când un interlocutor lansează afirmaţii acuzatoare, reporterul trebuie să ceară opinia părţilor acuzate.

Reporterul trebuie să îşi păstreze obiectivitatea, să nu se implice afectiv în desfăşurarea evenimentului, să menţină echilibrul reportajului. Să fie incisiv (insistent, când este cazul), dar nu agresiv. Să fie riguros, atent la detalii, să aibă spirit de observaţie, capacitatea de a discerne, putere de sinteză, abilitatea de a obţine informaţii (şi inteligenţa de a sintetiza informaţiile esenţiale!).

De multe ori, înainte de difuzarea unui reportaj de investigaţie, trebuie consultat un avocat, care să analizeze „punctele” care ar putea fi atacate juridic.

Reportajul de divertisment/fapt divers. Este tipul de reportaj care dă reporterului posibilitatea să îşi folosească la maximum creativitatea, fantezia, umorul. În realizarea sa se folosesc de cele mai multe ori sunete, zgomote de fond, melodii, „efecte” tehnice.

Reporterul care realizează reportaj de divertisment/fapt divers trebuie să aibă o voce „caldă”, prietenoasă, să fie inventiv, spiritual, spontan, dar să nu încerce să fie „amuzant cu orice preţ”. Deoarece sunt reportaje relaxante şi conţin un număr mic de informaţii (astfel încât ascultătorii nu trebuie să se concentreze în mod deosebit).

http://n.a.de/

http://n.a.fr/



1.6.2. După mesajul pe care îl transmite:

3.1. reportaj informativ (transmite informaţii);

3.2. reportaj descriptiv / de atmosferă (pune accentul pe descrierea);

3.3. reportaj portret/de personalitate (transmite informaţii despre personalitatea subiectului);

3.4. reportaj interpretativ sau de analiză (transmite un punct de vedere)

3.5. reportajul documentar (tratează în profunzime o temă).

Reportajul informativ

Scopul său este de a informa ascultătorul. Este relativ scurt, astfel încât multitudinea de informaţii să nu obosească ascultătorul, dinamic şi are un ritm alert. Dă posibilitatea ascultătorului să audă informaţiile necomentate şi să îşi formuleze propriul punct de vedere. Este cel mai obişnuit tip de reportaj întâlnit în buletinele de ştiri.

Reportajul descriptiv/de atmosferă

Scopul său este de a descrie o situaţie, un fapt de viaţă, un loc, şi de a transmite o anumită stare ascultătorului (bucurie, milă, compasiune, etc.). Durata sa este mai mare decât a reportajului informativ. Descrierea şi impresiile reporterului au un rol important în construcţia reportajului. Adesea este susţinut de muzică, sunete de fond etc.

Iată un exemplu un fragment dintr-un reportaj descriptiv/de atmosferă, în care reporterul povesteşte vizita la Palatul Majestăţii Sale, Regina Beatrix a Olandei:

“(muzică olandeză)

Îmi imaginam un palat imens, lux şi mobilă complicată. Am găsit un palat de dimensiunile unei case moşiereşti din România. Modest, aş spune, pentru un cap încoronat, dacă este să compar doar cu spaţiile Reginei Angliei. Dar rigorile protocolului amintesc de o casă regală: de la poartă, o alee lugă, până la scările care duc spre intrarea principală. Un hol simplu, destul de rece, cu intrări în mai multe încăperi.(...) S-a deschis uşa spre Camera Verde. Am intrat, rând pe rând, şi deodată mă aflam în faţa Reginei Beatrix a Olandei.

(atmosferă) (...)”.

(Claudia Marcu, Radio România Actualităţi, 29 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache)



Şi un alt exemplu:

“(zgomot de paradă, mulţime, tobe)

În fiecare seară din Semana Santa, frăţiile religioase din toate satele şi oraşele ies pe stradă cu imaginile Sfintei Maria şi ale lui Isus, pentru a le arăta lumii şi a anunţa întâi moartea şi apoi învierea Domnului. Pregătirea pentru procesiune durează un an de zile, timp în care bărbaţii şi femeile care alcătuiesc convoaiele (în fundal: marş religios + zgomot de stradă şi mulţime) se antrenează intens pentru a putea duce pe umeri altarele mobile. Procesiunea reface drumul Golgotei, al suferinţei, al penitenţei, cum spun catolicii. Şi astăzi sunt oameni care parcurg drumul desculţi şi cu lanţuri la picioare.Din diverse motive: devotament, sau promisiunea pentru vindecare unei boli sau trecerea unui moment dificil din viaţă.

(zgomot de paradă, tobe, stradă, mulţime)

Insert (în spaniolă, cu traducere): Sunt momente de mare emoţie pentru că este perioada ăn care ne pare rău pentru toate relele pe care le-am făcut şi toţi încercăm să fim mai buni. (...)” (Annamaria Damian, radio România Actualităţi, 22 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache).

Reportajul portret

Scoate în evidenţă personalitatea interlocutorului sau caracteristicile subiectului abordat (în cazul în care protagonist al reportajului nu este o persoană, ci un obiect, de exemplu: vioara Stradivarius, etc.). Subiectul reportajului poate fi un VIP, dar şi un om simplu, un “personaj” a cărui poveste poate fi interesantă pentru ascultători (un tânăr care se droghează, un tânăr muzician). Cel mai frecvent este susţinut de muzică, sunete de fond etc.

Un reportaj portret inedit este cel pe care din care vom reda mai jos un fragment şi care face portretul...umbrelei:

“(zgomot de ploaie)

(fond muzical:

“Non je ne pourrai jamais vivre sans toi

Je ne pourrai pas, ne pars pas, j’en mourrai

Un instant sans toi et je n’existe pas

Mais mon amour ne me quitte pas”



muzică din filmul “Umbrelele din Cherbourg”, Nana Mouskouri)

Script: Franţa... Poveste de dragoste... Cherbourg... Ploaie... Umbrele... V-aţi gândit vreodată cât de dependenţi suntem de o umbrelă? Bine, cu excepţia acelora dintre noi cărora le place să meargă prin ploaie, să simtă picăturile reci şfichiuindu-le faţa. De regulă, trece neobservată. O aruncăm într-un colţ şi ne mai aducem aminte de ea când avem timp să ascultăm prognoza meteo sau când zărim pe fereastră cum toarnă. O înşfăcăm în grabă, o folosim şi apoi o uităm pe undeva prin casă. Am întâlnit însă pe cineva care preţuieşte cu adevarat acest obiect: domnul Dominique Vaux. Are o firmă de umbrele în sud estul Franţei, îmi arată el şi tot el precizează:

Interlocutor (în franceză, cu traducere): Există umbrele de oraş, umbrele de ţară, umbrele de soare.

Reporter: Cum adică, “umbrele de oraş şi umbrele de ţară? Ce le face diferite unele de celelalte?

Interlocutor (în franceză, cu traducere): În special, robusteţea şi dimensiunea. Sub o astfel de umbrelă, intră fără probleme două persoane.

Reporter: Dar de ce? Plouă mai mult la ţară decât la oraş? (râset)

Interlocutor (în franceză, cu traducere): Nu, dar să spunem că în prezent acest tip de umbrelă este foarte căutat de majoritatea clienţilor noştri. În general, ea este făcută îe un schelet din lemn. Vârful umbrelei este din plastic, iar mânerul este din lemn, cel mai adesea de castan. Cât despre umbrela de oraş, ea este cel mai adesea pliantă pentru că doamnele sunt interesate de aspectul practic şi funcţional. Umbrela trebuie să încapă în geantă (…)

Script: Cu pene, dantelă, broderie plină sau spartă, mărgele, aceste umbrele sunt în felul lor bijuterii. (…)” (Roxana Vasile, Radio România Actualităţi, 29 martie 2008, emisiunea “Care mai de care”, realizator: Victor Spirache).

Şi iată un alt exemplu de reportaj portret clasic:

Insert: “Dacă aş putea, aş cânta toată ziua. Şi nu mă satur…”

Script: “Are 33 de ani şi patru copii, iar visul său este să cânte arii de operă. A venit în Spania ca orice român, dornic să îşi ajute familia rămasă acasă. Costel Busuioc muncea până de curând în construcţii şi trimitea în România aproape toţi banii pe care îi câştiga. Astăzi, este cel mai votat concurent in show-ul televiziunii spaniole “Los Hijos de Babel”, unde românul are şansa să câştige – dacă se menţine în clasament – un contract cu una dintre cele mai mari companii de



înregistrări din lume. O oportunitate pe care în România nu a avut-o. (...) Costel Bucuioc nu a putut să îşi permită să studieze la o şcoală de specialitate.”

Insert (cu zgomot de fond, culise, muzică): “Dorinţa mea era să cânt la operă. Era foarte greu să şi învăţ, să şi întreţin familia. Mi-era foarte greu şi am renunţat.Am renunţat că nu se putea. Şi cu opt clase pe care le aveam nu erau şanse să mă angajez la operă solist. Nu aveam şanse. Puteam, dar cu un salariu minim pe economie nu rezistam, nu aveam cum să trăiesc.(...)”. (Annamaria Damian, Radio România Actualităţi, 4 februarie 2008, emisiunea “K-Drane”, realizator: Paul Grigoriu)

Reportajul interpretativ/de analiză

Ajută ascultătorul să interpreteze informaţiile prezentate prin includerea unor opinii ale specialiştilor, analize, puncte de vedere, reacţii etc.

Exemplu: Parlamentul aprobă o lege care stârneşte vii controverse. Reportajul interpretativ va conţine reacţii ale liderilor partidelor din Parlament, opinia iniţiatorului legii, punctele de vedere ale analiştilor, eventual referiri la legi similare din alte ţări etc.

Reportajul documentar

Este un reportaj amplu, poate să aibă o durată de peste 15 minute şi care dezvoltă o temă pe care o abordează în complexitatea sa. Presupune o documentare solidă şi o bună cunoaştere a subiectului. De regulă, foloseşte multe sunete de fond, inserturi, atmosferă (având în vedere că atenţia ascultătorului trebuie captată pe toată durata audiţiei). Are o dezvoltare secvenţială (intro, dezvoltarea acţiunii, conflict/punct culminant, deznodământ, concluzii).

Utilizarea reportajelor

În buletinele de ştiri se includ reportaje foarte scurte (1’10’’ – 2’00’’), care tratează evenimente foarte importante (ce „merită” într-un buletin mai mult decât o ştire). Aceste reportaje sunt dinamice, de regulă, pur informative. Prezintă esenţa unui eveniment. Rup monotonia buletinului de ştiri, dar trebuie să nu facă notă discordantă cu acesta (să nu aibă un ton/ritm cu mult diferit de tonul/ritmul general al buletinului).

Un reportaj difuzat într-un buletin de ştiri presupune o mare viteză de lucru din partea reporterului pentru că trebuie inclus în primul buletin important al postului: un reportaj despre un eveniment important petrecut la ora 11.00 trebuie inclus în „ştirile de prânz” difuzate de regulă la ora 12.00 sau 13.00. Radioul difuzează ştirile care se întâmplă „acum”. Cu fiecare oră care trece, importanţa unei ştiri scade, apar alte ştiri importante prin „noutatea” pe care o aduc ori pot apărea modificări



de situaţie, astfel încât evenimentul întâmplat la ora 11.00 să fi evoluat atât de mult, încât reportajul făcut dimineaţa să nu mai aibă nici o valoare.

Reportajele difuzate în radioprograme. Unele posturi au incluse în grilă radioprograme de actualităţi, de 1-2 ore, care cuprind reportaje de actualitate şi muzică (Radio România Actualităţi). Alte posturi au o dată sau de câteva ori pe zi emisiuni speciale de actualităţi (20-30 de minute) în care sunt difuzate reportaje despre cele mai importante evenimente ale zilei (PRO FM, Europa FM). De asemenea, majoritatea posturilor au emisiuni de divertisment, în care sunt difuzate reportaje specifice.

Reportajele difuzate în radioprograme sunt mai lungi decât reportajele de ştiri (pot avea un minut şi 45 secunde – 3 minute, uneori chiar şi mai mult de atât). Acestea tratează subiectele mai în profunzime decât reportajele difuzate în buletinele de ştiri, adică, pe lângă informaţiile de bază includ şi detalii, descrieri, opinii etc. Au un ritm mai puţin alert decât reportajele difuzate în buletine (reporterul nu trebuie să mai relateze „contra cronometru”; ritmul radioprogramului/emisiunii de actualităţi nu este atât de alert ca ritmul buletinului de ştiri). Sunt de cele mai multe ori, „îmbunătăţite”, au efecte sonore (zgomote de fond, sunete specifice, muzică etc.).

Un reportaj inclus într-un buletin, care trebuie difuzat foarte repede şi care trebuie să fie foarte scurt transmite, de cele mai multe ori, esenţa informaţiei, aşa cum a fost ea receptată de jurnalist. Un reportaj difuzat într-un radioprogram (de actualităţi sau de divertisment) oferă reporterului suficient spaţiu şi îi lasă un anumit timp la dispoziţie pentru a „face investigaţii”, pentru a lua toate punctele de vedere ale persoanelor implicate (ale autorităţilor, ale persoanelor acuzate etc.), pentru a realiza un vox pop care să fie inclus în reportaj etc.

Reportajele complexe difuzate în emisiuni tematice. Pot dura 5’00”, 10’00” sau chiar mai multe minute. Au o temă bine definită, care va fi privită din mai multe perspective (de exemplu: „Exploatarea copiilor”, „Discriminările rasiale”, etc.). Presupun o documentare solidă (care poate dura zile, săptămâni sau chiar luni). Includ opinii şi puncte de vedere ale cât mai multor persoane care au legătură cu subiectul. Includ în mod necesar zgomote, fundal muzical, sunete de fond care sparg monotonia (reporterul trebuie să găsească metode pentru a ţine trează atenţia ascultătorului pe parcursul unui reportaj atât de lung).

Reporterul trebuie să fie suficient de abil pentru a conduce ascultătorul către o idee, o concluzie bine definită. De asemenea, trebuie să aibă o mare capacitate selectivă pentru a alege din multitudinea de informaţii rezultate în urma documentării doar pe cele mai concludente/importante/semnificative. Reportajul complex obligă reporterul la un raţionament logic (în selectarea, ordonarea şi



prezentarea informaţiilor) şi cere de la acestea coerenţă în abordarea problemei (alegerea unui unghi clar de abordare, evitarea situaţiei în care, depăşit de multitudinea de informaţii şi de puncte de vedere, reporterul nu reuşeşte să stabilească scopul reportajului).

Concluzii.

Un material pentru radio este o experienţă împărtăşită de dumneavostră ascultătorilor. Documentarea preliminară este la fel de importantă ca şi luarea de note pe teren, dar banda şi scriptul spun povestea şi dau acestei experienţe un început, un cuprins şi un sfârşit. Banda şi scriptul permit ascultătorului să împărtăşească nu numai experienţa dumneavoastră, ci şi pe cea a oamenilor implicaţi în material.

Un reportaj radio nu este complet reuşit decât dacă răspunde la trei exigenţe: informează publicul, relevă cât mai precis sursele şi comunică, instaurează un dialog între audienţă şi reporter. Este dificil de ştiut dacă ultima cerinţă este atinsă; punctul de vedere al ascultătorilor nu se măsoară prin sondaje de audienţă. De aceea, este bine să fiţi atenţi la apelurile telefonice sau scrisorile primite la redacţie. Pe lângă injurii sau flatări, ele indică modul cum a fost perceput reportajul. O ambiguitate este relevată de un sens greşit dat informaţiei, un efect ratat, de neînţelegerea materialului.

După difuzare este de asemenea interesant să contactaţi persoanele care au participat la reportaj. Criticile lor sunt deseori severe; totuşi opiniile lor vă permit să vă evaluaţi munca. Acest dialog vă ajută încetul cu încetul să vă perfecţionaţi stilul, să vă amelioraţi capacitatea de a fi un mediator între fapte şi public.



Bertrand, Claude – Jean, “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Haas, Michael & co., “Radio management (Manualul jurnalistului de radio)”, ed. Polirom, Iaşi, 2001; Joanescu, Irene, “Radioul modern (Tratarea informaţiei şi principalel genuri informative)”, ed. ALL Educational, Bucureşti, 1999; Larue – Langlois, Jaques, “Manuel de journalisme radio-tele”, Montreal, Editions Saint-Martin, 1989; Randall, David, 1997, Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi. Wilson, Stan Le Roy, “Mass media / mass culture (An introductiom)”, McGraw Hill, Inc., United States of America, 1993

genuri jurnalistice radio

Documents