UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIUFACULTATEA DE JURNALISTICĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANCA-ELENA DAVID

GENURI JURNALISTICE- Manual pentru învăţământul la distanţă-

1

1. BIBLIOGRAFIE ROMÂNĂ GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ

1.Avram, Liviu; Grosu,Cristian, Jurnalismul de investigaţie, Polirom,Iaşi,2004.

2. Bârgăoanu, Alina, Tirania actualităţii, Tritonic,Bucureşti, 2007.

3. Biagi, Shirley, Media reader, Wadsworth Publishing Company, 1996.

4. Capelle, Marc, Ghidul jurnalistului, Carro, Bucureşti, 1994.

5. Cappon, Rene, La început a fost cuvântul, vol.II, Rompres, Bucureşti,1999.

6. Ciobotea, Radu, Reportajul românesc interbelic, Iaşi, Polirom, 2006.

7. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol.I – II, Polirom, Iaşi, 1999.

8. Hough, A. George, News Writing, Houghton Mifflin Company, Boston,1975.

9. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism, vol.I, Tritonic, Bucureşti, 2004.

10. Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Polirom,Iaşi, 2006.

11.Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi, 1998.

12.Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Polirom, Iaşi, 2004.

13.Vlad, Tudor, Interviul de la Platon la Playboy, Dacia, Cluj – Napoca, 1997.

14 .Grosu, Cristian; Avram, Liviu, Jurnalismul de investigaţie, Iaşi, Polirom, 2004.

15. Asociaţia Ziariştilor din România, Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi

de Est, Bucureşti, Fundaţia Soros,1992.

2

1. ŞTIREADefiniţii şi calităţi

Cristian Florin Popescu, [2006; 162] inventariază o serie de definiţii ale ştirii:

„Ştirea este lucrul pe care îl aflu azi şi pe care ieri nu îl ştiam .”

„Ştirea este faptul care îi face pe oameni să stea de vorbă între ei.”

„Ştirea este ceea ce jurnaliştii decid că este o ştire.”

„Ştirea este o marfă perisabilă. Nimeni nu este interesat de ştirile de ieri.”

„Trenurile încep să existe atunci când unul dintre ele deraiază”.

„Ştirea este o primă avizare unui lucru întâmplat recent –consideră Roger Clausse [ 1963;

24, apud Popescu, 2004,162]. Nu este în esenţă relatarea pur şi simplu a unui fapt de

actualitate, ci a unui eveniment, a unui fapt socialmente semnificativ, a cărui cunoaştere este

necesară pentru înţelegerea istoriei în derularea ei zilnică”.

Ştirile comprimă toate activităţile curente care au un interes general uman- [afirmă

Curtis MacDougall 1946; 96] - iar cea mai bună ştire este aceea care îi interesează pe cei

mai mulţi oameni.”

„Ştirea se referă la tot ce priveşte bunăstarea publică la tot ce interesează sau instruieşte un

individ în relaţiile, activităţile, opiniile, calităţile sau comportamentele sale.”[Curtis

MacDougall, 1964, apud Popescu, 2004, 162]

În fine, Joseph Pullitzer: „Ştirea trebuie să fie originală, distinctivă, palpitantă,

unică, curioasă, ciudată, cu umor, aptă să facă să se vorbească despre ea.”

[Cf. Hiley, H. WARD, 1985; 13, apud Popescu, 2004, 2004; 162].

Gannett Co., sub denumirea newspyramid (piramida ştirii), încearcă să definească ştirea

secolului XXI lea dintr-o perspectivă diferită. Astfel, baza piramidei este ocupată de

comandamentul: „Concentrează-te pe interesul comunităţii”. Nivelul următor vizează:

„Responsabilităţile care decurg din primul amendament + Diversitatea + Prezentarea

completă.” Apoi, urmează: „Transmite informaţia de care oamenii au nevoie + Emană

emoţii+ Fii consistent.” Penultimul nivel este revendicat de: „Accentuează proximitatea

temporală + Sporeşte interacţiunea cu cititorii.”

În cele din urmă, vârful este ocupat de: „Să anticipezi schimbarea.”

[Apud Jane T. Harrigan, 1993; 392].

3

Conform opiniei lui Robert E. Park (1940a, apud Alina Bargaoanu, 2006; 36), scopul

ştirilor „nu este atât de a informa, cât de a orienta publicul, de a-i atrage atenţia cu privire

la ce se întâmplă”.

În accepţiunea lui Sorin Preda, valoarea de ştire a unui fapt este dată de câteva

trăsături definitorii: faptul trebuie să fie nou, să intereseze cât mai multă lume şi, mai ales,

să fie recent. La toate acestea, trebuie să mai adăugăm o trăsătură extrem de importantă:

faptul trebuie să fie real şi obligatoriu, verificabil. [2006; 142]

În mod sintetic, Michel Voirol [1992: apud Preda, 2006; 142] atenţionează în privinţa

unei deosebiri fundamentale: dacă în ştiri informaţia se raportează la fapte, în comentariu,

raportarea se face la idei.

Indiferent de modalităţile de definire a ştirii, teoreticienii actului jurnalistic trasează

criteriile ce conferă evenimentului/ faptului valoare de ştire.

În consecinţă, pentru Katheleen Hall Jamieson et al [1997; 51, apud Popescu, 2004, 161]:”

Criteriile care definesc ceea ce consideră jurnaliştii newsworthiness sunt următoarele:

probleme în desfăşurare sau teme; evenimente discrete, (obscure, secrete); noutate sau

deviere, (de la anormalitate); dramă, conflict, violenţă şi accentul pe indivizi

(=personalizare.)” Jerry Palmer (News Production. News Values) [in Adam Briggs et al,

1998; 378], enumeră criteriile newsworthiness astfel: „frecvenţă-eveniment complet;

anumite dimensiuni ale evenimentului; claritate; proximitate culturală, consonanţă cu

matricea de înţelegere specifică a unei culturi; neaşteptat, continuitate-acoperire completă;

compunerea – acoperirea este parţial dictată de structura internă a instituţiilor de presă;

acţiunile elitei; personalizare opusă abstractului, negativitatea-veştile proaste.”

Harold Evans [1963, apud Popescu, 2004, 163] consideră că: „Ştirile sunt oamenii.”

Dennis McShane [1979, apud Popescu, 2004, 163] distinge cinci calităţi ale ştirii:

conflict, violenţă şi pericol la adresa comunităţii, neobişnuit, scandal, personalitatea

protagoniştilor. Într-un stil pragmatic, Sorin Preda sesizează că: „Presa se comunică pe ea

înşăşi, decide şi impune evenimentele. Ea stabileşte «agenda» şi preocupările cititoriilor.”

[Preda, 2006, 148]

John Galtung ([1973, apud Popescu, 2004, 164] formulează aşa numita ipoteză a

consonanţei cu referire directă la impactul ştirii: ceea ce este familiar este înregistrat mai

mult decât ceea ce nu este familiar; surpriza; continuitatea: „ceea ce a fost definit ca fiind

4

ştire va continua să aibă newsworthiness, chiar dacă amplitutdinea este redusă

(=distorsionare)”; compoziţia: „echilibru între bine şi rău, între departe-aproape.”

În ceea ce priveşte ştirea televizată, Jeremy Tunstall [1971; apud Popescu, 2004, 164]

este de părere că apar patru elemente de diferenţiere: „Vizualul este primordial ca

importanţă; sunt preferate producţiile proprii; numărul textelor este mic, hard news sunt

preferate.”

2. Tipologia ştirii

În Newsgathering, Ken Metzler [apud Preda, 2006, 148] propune cinci tipuri de ştiri:

Hard News-ştiri sobre şi grave, conţin evenimente foarte importante.

Kathleen Hall Jamieson et al. [1997, 40, apud Popescu, 2004,165] le definesc astfel: „Hard –

news este relatarea unui eveniment petrecut în ultimele 24 de ore şi tratează o problemă de

interes actual. Crime story (ştirea despre o crimă) este modelul de hard news.” Raţiunile în

virtutea cărora, crima este căutată insistent de cititori sunt: ”apare între indivizi, este

dramatică (conflict), este o acţiune fizică extremă, intensitate emoţională; perturbă ordinea

legitimă, ameninţă continuitatea, poate fi vizualizată, este actuală şi concretă, concordă cu

preocupările media.” În plus, continuă aceiaşi autori, dramatismul prezent în hard news

impune prezentarea dramatizată a ştirii. „Newsstory (= ştirea propriu-zisă) tipic este

organizat dramatic, identifică o problemă, o pune într-o naraţiune, localizează protagoniştii,

îi pune pe unii împotriva altora (de obicei în scurte interviuri) şi creează un fel de rezolvare.”

Prin urmare, hard news spun ce se întâmplă azi, nu ce se întâmplă în fiecare zi.

Soft news ( ştire blândă)

Sunt ştiri mai interesante, dar mai puţin importante, al căror conţinut permite

publicarea lor după o vreme nu cu prioritate. În această categorie intră evenimentele

planificate, faptele minore [Popescu, 2004;165], care privesc viaţa intimă a unei personalităţi,

incidente sau curiozităţi.

Straight news prezintă faptele aşa cum sunt, fără elemente de culoare ce ţin de

interesul uman, de divertisment.

Spot news evocă întâmplări neaşteptate, calamităţi, accidente, incendii, procese

celebre.

5

Feature news prezintă subiecte a căror abordare îşi propune să distreze. Faptele sunt

prezentate mai pe ocolite, însă nu fără o anume nuanţă ironică. De asemenea, şcoala

americană de jurnalism [Preda,2006; 149] distinge între:

News issue, care constau în prezentarea unei probleme semnificative despre care se

discută în contradictoriu;

News event sau ştirile de tip eveniment, în cadrul cărora sunt prezentate incidente

specifice, care apar ca rezultat al unei situaţii de moment. În accepţinea lui Sorin

Preda, „criteriile de clasificare sunt strâns legate de criteriile de alegere a subiectului

ştirii. Ne gândim la actualitate (ce este nou?), la semnificaţie,(...) la gradul de interes

( interesul uman şi distanţa psihologică)” [Preda,2006; 149].

3. Structura şi planul ştirii

În perspectiva îndeplinirii exigenţelor discursului jurnalistic: obiectivitatea,

claritatea, simplitatea, concizia, onestitatea, adevărul, precizia, noutatea, interesul uman,

ştirea trebuie să fie, înainte de toate riguroasă. După Sorin Preda [2006,149], această rigoare

vizează că:

-lead-ul (atacul) să fie simplu, direct şi clar, răspunzând la întrebarea ce s-a

întâmplat;

-amplificarea (eventual explicarea) lead-ului;

-contextul necesar înţelegerii evenimentului;

-elementele de decor (background) sunt alcătuite din detalii mai puţin importante,

care pot fi eludate fără să afecteze esenţa informaţiei.

Acelaşi autor [Sorin Preda, 2006,150] continuă cu redarea câtorva sfaturi, indispensabile unei

ştiri corecte şi complete:

*sursa trebuie precizată şi atribuită. Excepţiile fac evenimentele notorii: accidente,

cataclisme, evenimentele politice oficiale, conflicte militare supuse cenzurii (ziaristul, în

acest caz este obligat să redea versiunea ambelor părţi aflate în conflict, precizând dacă

informaţia a fost sau nu confirmată de o sursă independentă).

*exactitatea rigidă (ora, momentul zilei, numele victimelor, adrese, precizări biografice etc.)

trebuie evitată.

* citarea colectivă,de asemenea, este bine de evitat.

* rotunjirea cifrelor mari este de preferat, întrucât precizia exagerată nu interesează pe cititor.

6

*etichetările, de genul: asasinul X, criminalul Y, implică elemente de comentariu indirect şi

nu au ce căuta într-o ştire.

*contradicţiile logice trebuie sesizate înainte de a fi publicate (recitiţi cu atenţie ştirea înainte

de a o publica).

*formulele senzaţionaliste, generatoare de pleonasm dezvăluie amatorismul (atmosfera

incendiară, victimă oribilă, accident cumplit, etc.)

*supratitlurile cu vădit caracter de comentariu, fie el ironic sau nu, nu au ce căuta în pagina

de ziar.

*existenţa şapoului într-o ştire dezvoltată este ilogică şi neproductivă.

Literatura de specialitate [Preda, 2006; 151] identifică trei tipuri de construcţie a ştirii:

1. Planul piramidei inversate, în care informaţia se ordonează în mod descrescător

din punctul de vedere al importanţei.

Astfel, elementele esenţiale (cine?ce?unde?când?) se plasează la început, iar cele

minore sau explicative la final (cum?de ce?). Ştirea poate începe cu o concluzie,

cu un element de decor spectaculos, cu o întrebare retorică sau cu o întrebare tip

ghicitoare.

2. Planul clepsidră, teoretizat de Michel Voirol [1992; 9, apud S.Preda, 2006, 151]

se caracterizează prin prezentarea unei informaţii circulare (care începe şi se

aseamănă cu un fapt important.)

3. Piramida comună (a lui Jose de Braucker), ce se diferenţiază prin plasarea

contextului la început. Schematic, ştirea trebuie să se subtituie la următoarele

cerinţe:

a). Răspunde la cele 5 W: Cine? Ce? Când? Unde?Cum? şi De ce?

b). Atribuie paternitatea informaţiilor: De unde ştii?

c). Evită opinia, umorul ori sancţiunea.

7

4. RELATAREA. Definiţii.

Locul geometric al genurilor jurnalismului de informare, relatarea (sau developing

story) este un gen strict de informare, este o mărturie [Michel Voirol, 1992; 51, apud

Popescu, 2004; 176].

Conform opiniei lui Radu Bâlbâie, relatarea este considerată drept o ştire complexă,

elaborată, care oferă o prezentare pe larg a informaţiilor factuale despre un eveniment care

a avut o dezvoltare în timp sau consecinţe cu dezvoltare în timp. [ Bâlbâie, 199; 140].

Jean Luc Martin Lagardette [ 1994; 81, apud Bâlbâie, 1999; 140) catalogheză

relatarea drept o retranscriere a unei dezbateri, adunări, conferinţe.

Relatarea se plasează între ştire şi reportaj, mai amplă decât prima datorită datelor de

context şi mai obiectivă decât a doua, evitând descrierile lungi, confesiunea sau umorul.

Bineînţeles, că relatarea se distinge şi de stenogramă şi de procesul-verbal. Relatarea este

genul informativ care permite „prezentarea pe larg a informaţiilor despre un eveniment, în

urma unei selecţii impuse de (1) unghiul de abordare şi (2) de gradul de cunoaştere a

câmpului evenimenţial de către (a) jurnalist, (b) cititori.” [Bâlbâie,1999; 140].

În accepţiunea lui Sorin Preda (2006; 153-154), relatarea este un amestec de

procedee jurnalistice, o intersecţie de genuri: ştire, opinie, reportaj sau, mai rar, interviu.

Preponderent informativă, are calitatea de a evoca un eveniment, un loc, o persoană,

valorizând scurt şi decisiv, fără insistenţe, fără plictisul unor argumentări bogate. Sau

acelaşi autor constată că relatarea îşi propune doar să ia temperatura unui eveniment (Cum a

fost? Ce s-a întâmplat deosebit? A fost bine? A fost rău? Cine a participat? De ce nu au

participat alţii? etc.) [154].

Curtis D. MacDougall [1982; 183, apud Popescu, 2004, 177] defineşte relatarea: un

story de a doua zi (după apariţia ştirii) sau o ştire importantă erupe prea repede pentru a

permite investigarea posibilităţilor unei relatări, eventual, ale unui reportaj. A doua zi, ştirea

va fi dezvoltată fie prin rescriere, fie prin texte suplimentare (sidebars), adică prin

comentariul de a doua zi sau prin localizare, prin running story ( continuare), atâta timp cât

există unghiuri noi, ceea ce impune aducerea la zi a informaţiei, nu în ultimul rând, prin text

revitalizat, reluat peste o vreme, înviat atunci când misterele se destramă.

8

Din multitudinea de informaţii culese şi după stabilirea unghiului de abordare, reporterul

va alege faptele care i se par importante, noi şi interesante, acţiune ce va fi dublată de

adoptarea unui ton neutru.

Broucher [1995, 157 apud Bâlbâie, 1999; 142] consideră că lipsa amprentei personale a

reporterului (emoţie, atitudine, opinie), nu înseamnă, totodată, şi renunţarea la detaliile de

atmosferă, culoare, citate directe, o schiţă a personajului, o anecdotă, o scurtă descriere a

cadrului.

Reconstrucţia textului vizează:

ordonarea materialului faptic în funcţie de unghiul de abordare ales şi de mesajul

esenţial [Michel Voirol, 1993; 52 apud Bâlbâie, 1999; 142].

Valorizarea detaliilor care au maxim de nou şi sunt importante pentru un public

neimplicat direct.

Pentru Sorin Preda [2006; 154], planul textului nu impune rigori deosebite. Indiferent de

planul/scenariul ales (liber, cronologic sau demonstrativ) esenţiale rămân: ierarhizarea

informaţiei (noutate, interes uman etc.) şi gestionarea corectă şi expresivă a detaliilor de

atmosferă. Iar atacul (lead-ul) trebuie să evite introducerile inutile, fără rost, precizându-se

încă din supratitlu, titlu locul, ziua, ora evenimentului.

5. Câmpuri evenimenţiale

Preluând de la M. Mencher [1991; 375-545] şi de la Broucher [1995; 157], R. Bâlbâie

[1999; 142-145] redă următoarele cadre evenimenţiale ca fiind cele mai potrivite pentru

tratamentul informaţiei în texte tip relatare:

Conferinţele de presă, în cadrul cărora se vor nota:

numele, titlurile, calitatea persoanelor invitate, a celor ce au intervenit;

substanţa intervenţiilor;

explicaţii, informaţii, completări, lămuriri complementare aduse în răspunsurile la

întrebările jurnaliştilor sau în discursurile de după conferinţă;

Reuniuni deliberative (consilii municipale, adunări parlamentare, reuniuni de partid,

sindicat, adunări ale asociaţiilor...) şi congrese. La cele deja menţionate, se mai adaugă

notarea:

dezbaterilor deschise şi înfruntărilor dintre parrteneri;

deciziilor luate sau suspendate;

9

voturilor exprimate;

reacţiilor persoanelor, modificărilor anunţate;

proiectelor adoptate;

La ceremonii, jurnalistul va urmări:

personalităţile prezente;

absenţele semnificative;

evaluarea asistenţei (cantitativ, calitativ);

luările de cuvânt marcante;

desfăşurarea propriu-zisă;

incidentele, conflictele, polemicile;

În cazul manifestaţiilor (de stradă), se vor reţine:

revendicări;

oră, loc, durată;

evaluarea calităţii şi cantităţii participanţilor;

cuvinte de ordine şi sloganuri;

eventuale dezordini şi incidente;

discursuri;

consecinţe;

background;

Evenimente neaşteptate (accidente, catastrofe naturale, fapt divers).

Jurnalistul consemnează:

circumstanţele exacte -timp, loc;

natura şi cauza evenimentului;

autori;

victime;

martori;

agresiuni;

bilanţ;

urmările posibile;

Competiţii sportive:

rezultatele, principalele faze ale jocului;

10

valori, contravalori exprimate;

arbritrajul;

În cadrul audienţelor judiciare, a proceselor:

instanţe şi speţe,

părţile în cauză;

vătămatul, acuzarea;

judecătorii, avocaţii;

argumentele avansate;

eventuale incidente;

verdictul;

Spectacole (filme, piese de teatru, concerte, varietăţi):

titlul, autor, interpret, data, locul, durata programului;

informaţii utile pentru rezervare, evocarea temei;

calificarea genului;

reacţiile publicului;

conţinutul spectacolului;

6. Tipologia

În viziunea lui Peter Crass [1999; 65], relatările se împart în: simple şi complexe, în

funcţie de complexitatea subiectului. Radu Bâlbâie [1999; 147-148] prezintă următoarele

structuri, specifice relatării simple sau complexe:

11

Modelul relatării simple:

Cu menţiunea că:

paragrafele de sprijin, explicative, pot lipsi;

paragraful iniţial corespunde unei ştiri prin inserarea raspunsurilor la cele cinci intrebări,

permiţând identificarea rapidă a subiectelor;

relatările pot fi reduse, ca dimensiune, prin eludarea paragrafelor de sprijin/de dezvoltare;

în funcţie de spaţiul tipografic disponibil sau de importanţa temei, relatarea poate fi

susţinută de informaţii suplimentare: un crochiu, un scurt interviu (declaraţie în

exclusivitate), un scurt istoric, etc.

Înainte de redactarea textului, jurnalistul trebuie să se fi limpezit în următoarele

chestiuni/aspecte (Bâlbâie, 1999; 146):

1. Care este mesajul esenţial? Ce voi insera în lead?

2. Care sunt citatele pe care le voi folosi pentru:

a) a ilustra viziunea vorbitorului;

12

LEAD ( paragraf iniţial)= ATAC ( ştire propriu-zisă, materie condensată ce răspunde la întrebările cine, ce, unde, cand, de ce şi cum)

Dezvoltări Pentru informaţiile care răspund la întrebările cine, ce, unde, cînd.

Paragraf de sprijin (alte informaţii explicative)

(de ce,cum)

Paragraful de legătură

Corpul relatării;Detalii, explicaţii, informaţii

secundare;

Paragraf de încheiere

b) a permite o redactare convenabilă?

3. Ce este nou în tema abordată?

4. În funcţie de termennul limită de predare a textului, mai pot aduna şi alte reacţii/opinii?

În cazul relatărilor complexe, jurnalistul are două opţiuni (Bâlbâie,1999;147-148):

Modelul 1, cu teme complexe:

13

Paragraf iniţialEnunţarea temelor:

Tema 1+Tema 2+Tema 3 Elemente de localizare spaţio-temporală

Paragraf de legătură

Dezvoltarea temei 1

Paragraf de legătură

(conector)Dezvoltarea temei 2

Paragraf de legătură (conector)

Dezvoltarea temei 3

Paragraf de legătură (conector)

Alte detalii

Paragraf final

Modelul 2 cu paragrafe introductive pentru fiecare tema (T) în parte, cu dezvoltări

separate, legate prin conectori iterativi (de exemplu: o altă temă abordată a fost...):

14

Paragraful iniţial lansează tema principală + elementele de localizare spaţiotemporală, identitatea actorilor, etc.

Dezvoltare temă

importantă =T 1 Enunţ T2 (paragraf de sprijin T2); Dezvoltare T2

Enunţ T3 (paragraf de sprijin T3; dezvoltare T3)

Alte detalii

Paragraf final

INTERVIUL

1.Definiţii:

Interviul poate fi analizat din trei perspective:

1) abordarea generică aparţinând comunicării (relaţie interpersonală-relaţie

instituţională), în care interviul reprezintă un instrument de lucru al managerului;

2) abordarea sociologică;

3) în jurnalism, cu două particularizări: a) tehnică de colectare a informaţiei

b) gen redacţional aparte, atât în presa

scrisă, cât şi în audiovizual. Pentru acesta din urmă apar încă două variante:

interviul în direct sau interviul înregistrat. [C. F.Popescu, 2004; 178]

În accepţiunea lui Carl W. Dawns et al, „interviul este o comunicare în care nici

unul dintre interlocutori nu deţine controlul exclusiv asupra comportamentului de

comunicare al celuilalt, iar unul dintre ei poate alege să blocheze comunicarea.”

[Carl. W. Dawns et al, 1980 ;8].

Michel Voirol insistă asupra ideii, conform căreia nu orice discuţie cu o

personalitate a vieţii publice este un interviu. [Michel Voirol, 1993, apud Marcel

Tolcea, 1997; 69]. În acest sens, “Interviul este o conversaţie, de obicei dintre două

persoane, pentru a obţine informaţii în beneficiul unei audienţe nevăzute. Interviul

este adesea un schimb informaţional ce poate da naştere unui nivel de înţelegere la

care, singură, nici una dintre părţi nu ar avea acest acces.” [Ken Metzler, 1986, apud

Marcel Tolcea, 1997; 69]. Cu alte cuvinte, în opinia lui Marcel Tolcea, “interviul

este, înainte de toate, o conversaţie cu demers investigativ ”. [Marcel Tolcea, 1997 ;

70].

Interviul se diferenţiază de simpla conversaţie, prin aceea că se desfăşoară cu un

scop (colectarea de informaţii), în conformitate cu un plan elaborat.

Literatura de specialitate cataloghează drept reuşit, interviul în care

intervievatorul controleză evoluţia comunicării şi în cadrul căruia rezultatele

scontate vizează fie obţinerea de informaţii, fie existenţa unei relaţii corecte între

jurnalist şi sursa de informare. [C. F. Popescu, 2004;179]. Dar concretizarea acestor

aspecte implică, din partea jurnalistului, asumarea unor standarde profesionale:

empatia, observarea, ascultarea, pregătirea interviului, poziţia etică transparentă.

15

Observarea în timpul interviului vizează două componente principale,

indispensabile conturării şi înţelegerii profilului moral al intervievatului: limbajul

nonverbal şi decorul.

Elemente ale limbajului nonvebal : înfăţişarea interlocutorului, gesturi, expresie

facială, mimică, ţinută (îmbrăcăminte, poziţia corpului), mişcarea, vocea (intonaţia,

timbrul, volumul), privirea, toate acestea pot infirma sau confirma conţinutul

comunicării verbale. [ C. F. Popescu, 2004;179].

De asemenea, alegerea distanţei de către intervievat reflectă dorinţa acestuia de a

coopera sau nu. Distanţa optimă e considerată a fi de 2 metri. Trei metri sau mai

mult (eventual şi opţiunea de a sta în faţa biroului) semnifică reticenţe în

comunicare, precum şi intenţia de a poziţiona pe interlocutor pe un plan inferior. [C.

F. Popescu, 2004;179].

În interviul portret, observarea decorului este fundamentală. Astfel, mobilierul,

aranjarea lui, obiectele din încăpere dezvăluie personalitatea interlocutorului.

Ascultarea, în opinia lui Lionel Bellenger [1989, 84-85, apud C.F. Popescu,

2004; 180], este esenţială în realizarea interviului: „Prea ocupat cu ce spune,

locutorul uită să asculte. Ascultarea este sursa charismei. Deficitul cronic al

ascultării are trei cauze, trei prejudecăţi ”.

1). Se crede greşit că ascultarea se petrece de la sine, că este un proces natural,

automat, înnăscut.

2).A auzi este la îndemâna tuturor, ascultarea este un proces controlat. Putem

selecţiona, putem omite. Ne putem gândi la altceva decât la ce auzim. Pentru că debitul

oral este de 150 de cuvinte pe minut, iar creierul poate trata 1000 de cuvinte pe minut.

3).Avem tendinţa să credem că toată lumea aude acelaşi lucru, ceea ce este

adevărat, şi că înţeleg toţi acelaşi lucru, ceea ce este fals. Cu alte cuvinte, ascultarea este un

act de voinţă ce implică exerciţiu şi efort intelectual. De asemenea, în orice tip de interviu

se impune, la final, trecerea în revistă a principalelor coordonate/puncte discutate.

Cristian Florin Popescu [2004 ; 180] consideră că abilitatea de a asculta

reprezintă efortul de adaptare la modul de a fi al vorbitorului, dorinţa de a comunica.

Prin urmare :

16

modul cum spune (intonaţia, limbajul nonverbal) intervievatul este un

prim plan al ascultării, care se realizează concomitent cu observarea ;

nivelul verbal constituit din selectarea cuvintelor, înlănţuirea lor,

fluenţa exprimării, contextele este fundamental.

Din toate acestea rezultă raporturile dintre nivelele explicit-implicit, relaţiile

dintre factual şi interpretare, intuiţia de a anticipa ceea ce s-a spus şi ceea ce nu s-a

spus. Totodată, evaluarea raţionamentelor, comparaţiilor, asocierilor de idei face

parte din ascultare.[Popescu, 2004; 180-181].

După acelaşi autor, ascultarea devine eficientă în măsura în care tentaţia

influenţelor din partea intervievatului, este reprimată, fapt ce facilitează/înlesneşte

materializarea stării de empatie.

Dintre factorii perturbatori ai ascultării, literatura de specialitate menţionează :

ţinuta inadecvată prin raportare cu interlocutorul sau cu locul unde are loc discuţia ;

agresivitatea nepoliticoasă; docilitatea; întreruperi inoportune; concentrarea asupra

notiţelor, asupra întrebărilor care urmează şi nu asupra întrebării cerute de mersul

discuţiei; necunoaşterea din partea jurnalistului a subiectului tratat; trucurile

intervievatului (limba de lemn, limbaj eufemistic, jargon prea specializat, exprimare

ambiguă, incoerentă, atitudine ostilă, retorică orientată, cu intenţii vădit persuasive,

dar săracă în informaţii). [Popescu, 2004;181-182].

2. Etapele realizării interviului şi fixarea scopului acestuia

Predocumentarea vizează alegerea temei/subiectului interviului şi

nominalizarea persoanei care urmează a fi intervievată.

„Orice interviu trebuie să-şi propună un scop clar şi cu specific jurnalistic. El

trebuie luat unei anumite persoane şi într-un anumit moment. Trebuie acordată mare

atenţie pentru a nu fi invitaţi oameni doar pentru simplul fapt că sunt eroii principali

într-o ştire curentă, fără ca jurnalistul să aibă o idee clară şi concludentă despre ceea

ce vrea să afle de la ei. În mod normal, un interviu trebuie să exploreze subiectul

într-un mod inedit. ” [Michael Cherkaland, 1994, apud Marcel Tolcea, 1997; 70].

După Marcel Tolcea, contextul spaţio-temporal determină în mod obiectiv

temele despre care persoanele cele mai competente vor fi solicitate să ofere

informaţii pe care le deţin numai ele.

17

Shirley Biagi [1994] punctează: „Înainte de a începe discuţia, asiguraţi-vă că

interviul este cel mai bun mijloc de a obţine ceea ce aveţi nevoie. Trebuie să

decideţi cine e cel mai calificat interlocutor şi de ce”.

Tudor Vlad identifică resursele umane de documentare:

a) în cazul personalităţilor politice, potenţialii deţinători ai informaţiei sunt: analiştii

politici, lideri de organizaţii sociale sau politice, oamenii din staff-ul personalităţii

respective, sociologii, medicii, psihologii, membrii de familie, prietenii, colegii de

partid, suporterii, adversarii politici, contestatarii, inşi reprezentativi pentru diverse

categorii sociale, foşti colegi de şcoală/facultate sau de la locul de muncă, astrologii;

b) pentru personalităţile lumii cultural-ştiinţifice: specialiştii în domeniul respectiv,

membrii de familie, colegii, cei ce-l contestă, prietenii, psihologii, medicii, foştii

profesori, oamenii care au profitat de creaţiile/invenţiile interlocutorului, studenţii

cu care, eventual, a lucrat, foşti colegi de şcoală/ facultate/ institut de cercetare/

academie de arte, astrologii;

c) în cazul personalităţilor sportive: alţi ziarişti sportivi, antrenorii, arbitrii, colegii

sau foştii colegi de echipă, partenerii de competiţie, membrii de familie,

prietenii/prietenele, medicii, psihologii, maseurii, suporterii, sponsorii, foşti colegi

de şcoală/facultate, astrologii;

d) pentru interlocutorii intervievaţi datorită unei conjuncturi anume (dată de o

situaţie specială/o funcţie de moment): alţi martori, alţi participanţi la situaţia

respectivă, specialişti în domeniul respectiv (poliţie, social, cultural, economic,

politic, sportiv, juridic, medical etc.), membrii de familie, colegii (superiori ierarhic

şi subalternii), prietenii, eventualii adversari, foşti colegi de şcoală/facultate, vecinii,

psihologii, sociologii, medicii.

Este necesar să se stabilească, în fiecare situaţie, cine sunt potenţialii lideri

de opinie în raport cu inşii intervievaţi. La fel de important este să precizăm ce le

putem solicita acestor „intermediari”: să creioneze portretul celui căruia urmează să-

i luăm interviul, să descrie situaţii care reflectă personalitatea acestuia, să-şi

argumenteze atitudinea faţă de el, să-i menţioneze calităţile şi defectele, hobby-urile,

să spună ce întrebări i-ar adresa dacă ar fi în locul ziaristului. Trebuie cerute în

permanenţă confirmări, probe pentru cele afirmate. [Tudor Vlad, 1997, p.56-58].

18

Indiferent de statutul interlocutorului, prima grijă a jurnalistului este de a

stabili scopul interviului. Cu alte cuvinte, ce doreşte să afle jurnalistul, care este

ţinta interviului?

Există, după Marcel Tolcea [1997; 72], mai multe variante ipotetice :

să adauge fapte?

să strângă anecdote?

să caracterizeze o situaţie?

să confirme ceea ce ştie?

să demonstreze că a fost acolo?

Pentru obţinerea de informaţii precise, clare şi esenţiale subiectului abordat,

jurnalistul va apela numai la surse autorizate, credibile şi verificabile.

Literatura de specialitate atenţionează asupra importanţei covârşitoare a

unei anecdote, a unei vorbe de duh, ce conferă interviului un caracter memorabil,

poate chiar mai mult decât însuşi conţinutul ideatic al dialogului. [Marcel Tolcea,

1997; 73]

Unul dintre scopurile interviului este de a indica motivul pentru care s-a

întâmplat ceva sau, altfel spus, de a explica fenomenul în toată complexitatea lui. Cu

toate că uneori jurnalistul are răspunsuri la probleme esenţiale, el trebuie să recurgă

la interviul de confirmare pentru a verifica sau infirma unele acuzaţii sau informaţii

descoperite. În acest caz jurnalistul va fi pregătit să confrunte interlocutorul cu ceea

ce ştie şi chiar cu ceea ce opinia publică a aflat deja.

Pentru a proba deplasarea la un eveniment anunţat (conferinţă de presă,

vernisaj, lansare, congres, conferinţă), jurnalistul experimentat este acela care

găseşte informaţiile (chiar şi într-un subiect banal) şi le tratează într-un mod unic.

Cu privire la funcţiile interviului, şcoala jurnalistică franceză identifică

cinci: interviul-relatare, interviul-mărturie, interviul de opinie, interviul de analiză,

interviul-portret [Yvan Charon, 1991, apud Marcel Tolcea, 1994; 74]. Iar şcoala

americană, prin Curtis D. MacDougall, adaugă la cele de sus următoarele :

explicative, justificative, directive, ipotetice, alternative, coordonative [C.

D.MacDougall, 1982, Marcel Tocea, 1997 ; 74].

19

Fixarea scopului interviului este urmată de alegerea persoanei ce va fi intervievată,

aleasă în funcţie de mai multe criterii : accesibilitatea, responsabilitatea, încrederea

sau posibilitatea de a-i cita.

3. Categorii de interlocutori :

Jurnalistul, în munca pe care o desfăşoară, interacţionează cu oameni

diferiţi cu temperamente imprevizibile şi personalităţi contradictorii. El este dator,

din respect faţă de public, să se plieze caracterului fiecărei persoane intervievate,

abordând-o în funcţie de calităţile şi defectele sale.

Tudor Vlad [1997; 67-75] identifică patru categorii de interlocutori:

1. Oamenii politici, care sunt, în general, dispuşi şi chiar dornici să vorbească. Riscul

este că ei dobândesc un antrenament în a purta un dialog şi devine dificil să obţii de la ei

altceva decât au stabilit ei iniţial. Prin urmare, datoria jurnalistului este de a găsi breşe

prin care se poate pătrunde dincolo de discursul deja pregătit. Sunt necesare, pentru

aceasta, o atenţie deosebită şi o bună viteză de reacţie, pentru ca o anume sintagmă-

confuză, incompletă ori doar mai interesantă- a intervievatului să fie fructificată printr-o

nouă întrebare, neprevăzută de acesta. Indispensabilă este, pentru o reuşită într-o

convorbire cu un politician versat, o documentare adecvată, de inspiraţie,dublată de

perseverenţă.

Avantajul jurnalistului rezidă în convingerea politicianului că se adresează

direct opiniei publice, fapt ce-l determină să abordeze structura argumentativă a

discursului prin utilizarea clişeelor. Iar acestea sunt uşor de demontat, identificându-

se eventualele exagerări sau inconsecvenţe, chiar sancţionarea neconcordanţei cu

realitatea.

2. Sportivii. Apetenţa pentru dialog fiind inhibată în cazul sportivilor aflaţi în prima

perioadă a carierei, vitală pentru reuşita interviului este crearea din partea jurnalistului a

unei senzaţii de confort şi relaxare. Atitudinea agresivă este fatală, întrucât

interlocutorul va înlocui instinctiv imaginea ziaristului cu cea a adversarului, încetând

să fie cooperant.

În perspectiva „încălzirii”, abordarea a două-trei subiecte de conversaţie de

interes comun (muzică, film, hobby-uri, impresii de călătorie). Totodată, contextul

ales este esenţial, ştiut fiind faptul că sportivii trăiesc intens stările de moment.

20

3.Celebrităţi. În cazul celebrităţilor, faptele sunt imprevizibile, de la amabilitatea

excesivă până la refuzul brutal, de la confesiunea sinceră până la fantezii bizare.

În literatura americană de specialitate, circulă printre jurnalişti zicala, conform

căreia mai bine participi la o convorbire a îngerilor Iadului decât să faci un interviu

cu un artist celebru.

În opinia lui Tudor Vlad, succesul dialogului cu o vedetă constă în abilitatea

jurnalistului de a demonstra că participă la ceea ce-i spune vedetei, că nu o

intervievează din întâmplare. Odată câştigată încrederea, ziaristul nu mai trebuie

decât să găsească cele mai bune teme de discuţie.

4. Personalităţile lumii ştiinţifice, echilibrate în reacţii, prezintă riscul de a elabora un

discurs hiperspecializat. În mod obligatoriu, jurnalistul trebuie să traducă jargonul pe

limbajul publicului.

Documentarea, în acest caz, implică cercetarea temei/subiectului interviului,

sfătuirea cu inşi competenţi şi fixarea unui set de întrebări. În plus, tentaţia

ziaristului de a respecta riguros scenariul iniţial şi de a consemna pasiv întrebările

trebuie depăşită, întrucât interlocutorul va percepe această atitudine şi va cataloga

drept neinteresante răspunsurile lui. Iar de aici până la un eşec e doar o chestiune de

timp.

John Hohenberg [1987, p.59, apud Tudor Vlad, 1997; 74] consideră că: „Poate că e

o observaţie elementară, dar este importantă. Nici un reporter vorbăreţ n-a realizat

vreodată un interviu acceptabil”. În schimb, jurnalistul trebuie să înveţe să asculte şi

să –l convingă pe partenerul de dialog de acest fapt. În acest sens, un manual realizat

la Universitatea din Oregon pune punctul pe i: „Nu vorbi prea mult în prima parte a

interviului. Scopul principal este de a-l face pe cel intervievat să vorbească în voie,

cât mai interesant, în timp ce tu îl studiezi, îl măsori (to size up) şi studiezi

subiectele aduse în discuţie. Mici expresii care îţi dovedesc interesul, aprobarea sau

curiozitatea sunt singurele lucruri pe care trebuie să ţi le permiţi în această parte a

discuţiei. Rolul tău este de A Gândi, şi nu de a vorbi, în prima parte a discuţiei”.

Ritmul şi coerenţa dialogului sunt conferite de preocuparea jurnalistului faţă

de răspunsul în derulare al interlocutorului şi nu faţă de următoarea întrebare pe care

o va pune.

21

David Randall [1998; 76] dă o serie de sfaturi jurnaliştilor pentru situaţia în

care au de intervievat surse evazive sau ostile:

Fiţi insistenţi, convingându-i că singurul mod în care pot scăpa de

dumneavoastră este de a se lăsa intervievate.

În cazul în care le sunaţi, nu vă lăsaţi amăgiţi de „Vă voi suna mai târziu”, ci

aşteptaţi pe fir până când sunt disponibile.

Dacă cineva refuză cu orice preţ să vă răspundă la o întrebare factuală, oferiţi-i

variante asigurându-vă totodată că interlocutorii înţeleg ce anume întrebaţi.

Câteodată, încercaţi să pretindeţi că ştiţi mai mult decât cunoaşteţi cu adevărat

profitând de dorinţa surselor de a explica (de) ce s-a întâmplat în detrimentul

negării faptului respectiv.

Aveţi grijă la negările non-negare, în situaţia în care o persoană confruntată cu

acuzaţie, în loc de a o nega dă o declaraţie prin care insultă fie persoana care a

făcut acuzaţia, fie pe reporter, fie pe ambii.

Atenţie la dezminţirile fără invitaţie, caz în care interlocutorii neagă lucruri ce

nu au fost supuse atenţiei lor. În acest sens, asemenea declaraţii indică

mascarea/tăinuirea unui fapt.

Nu folosiţi întrebări capcană.

Rugaţi-i să-şi imagineze (fără ca acest lucru să se asemene cu o ameninţare)

cam cum ar fi să apară „no comment” în ziar, dând impresia că o salvaţi de la

un dezastru de imagine.

Fiţi agresivi numai dacă aţi epuizat toate posibilităţile.

4. Importanţa documentării:

Documentarea este vitală pentru realizarea interviului, pentru că nici o

personalitate nu va accepta vreodată să fie intervievată de un diletant. Menţionarea

(în discuţia pregătitoare interviului) faptului că sunteţi în cunoştinţă de cauză este

obligatorie.

Documentarea vizează două aspecte [Marcel Tolcea, 1997; 77]:

o tratare obiectivă sau factuală, ce include date, cifre, nume, rapoarte etc. cu

referire directă la temă; ce se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date;

22

o tratare „personalizată” în care sunt inserate mărturii ale celor apropiaţi cu privire

la pasiunile, ticurile, reacţiile, micile „secrete” ale personalităţii.

Documentarea minuţioasă, detaliată rezidă în selecţia întrebărilor şi în claritatea

ce se degajă din convorbirea celor doi.

O bună şi completă documentare implică dezvăluirea unui element nou, a unei

informaţii inedite, care în condiţiile unei cercetări superficiale ar fi rămas

necunoscută. În acest sens, Michael Cherkland [1994, apud Marcel Tolcea, 1997;

77] consideră că: „În mod obişnuit, trebuie să aducem noi dovezi. Interviurile

considerate slabe nu fac decât să deruteze şi să consume inutil timpul auditoriului,

pentru că ele nu îl încurajează pe intervievat să adauge lucruri noi şi interesante”.

În documentarea factuală, informaţiile culese (cifre, nume, date, rapoarte), pe de

o parte, trebuie să aibă legătură cu tema, pe de altă parte, trebuie comparate,

interpretate, înţelese în context.

Atât publicul, cât şi interlocutorul îşi dau seama că jurnalistul s-a documentat, în

primul rând, din felul în care redactează şapoul, iar, în al doilea rând, din conţinutul

întrebărilor.

În cazul interviului realizat într-un interval de timp extrem de scurt, recurgerea

la întrebări tip consemn de plecare se impune de la sine [Marcel Tolcea, 1997; 78].

Acest tip de întrebări sunt, de fapt, nişte afirmaţii ce lasă în suspensie o serie

întreagă de necunoscute, ca de exemplu: „Aşadar, domnul decan X, Facultatea de

Jurnalistică organizează un simpozion pe tema…”. Condiţia obligatorie, în atare

condiţii, este de a-l preveni pe intervievat de carenţele în cunoaşterea temei. Cu

toate acestea, însă, interviul nu poate fi îndeplinit aleatoriu, în absenţa unui plan

minimal. În timpul derulării interviului, reporterul îşi va nota atent aspectele atinse

pentru ca a doua (sau următoarele) întrebare să se refere fie la cel mai important, fie

la cel din urmă. Iar, interviul audiovizual (dacă e şi în direct) reclamă sintetizarea,

din partea jurnalistului, a ceea ce trebuie reţinut.

5. Tipologia întrebărilor

Întrebările ce urmează a fi puse depind, în mod obligatoriu, de persoana

intervievată, de particularităţile lui şi, nu în ultimul rând, de circumstanţe (de

exemplu, criza de timp). Literatura de specialitate consemnează diferite clasificări

23

cu privire la conţinutul întrebărilor. Astfel, Marcel Tolcea distinge între „cele mai

bune întrebări” şi „întrebări ce nu trebuie puse”.

Din prima categorie, autorul [Marcel Tolcea, 1997; 80-85] menţionează:

* întrebarea euristică, al cărui scop este de a conduce la adevăruri noi;

* opinia lui Samuel H. Moses [1986, apud, Marcel Tolcea, 1997; 81] „O întrebare bună

este, mai întâi, cea care porneşte dintr-o curiozitate naturală a reporterului”;

* sau a lui S. Biagi [1994]: „O întrebare bună este cea care are puterea de a-l face pe

interlocutor să fie interesat de răspunsul pe care îl va da”;

* părerea lui I. Mc. Finney, P. Shannen [1994]: „Dacă un cititor sau un telespectator

citeşte sau urmăreşte un interviu şi are sentimentul că şi el ar fi pus aceeaşi întrebare,

atunci acea întrebare este cu siguranţă bună”;

* întrebarea din care reiese că jurnalistul este documentat;

* întrebările „Cum?” şi „De ce?”, întrucât solicită răspunsuri-opinii, ce vor caracteriza

interlocutorul, ajutând totodată, la evaluarea punctului său de vedere şi la oferirea de

informaţii care nu pot fi anticipate;

* întrebările care definesc termenii şi nu conţin formule ambigue sau metafore;

* întrebările la care interlocutorul este calificat şi la care poate răspunde;

* întrebarea „De ce spuneţi asta?” este una dintre cele mai simple şi eficace, care îl

salvează pe ziarist atunci când nu a auzit răspunsul;

* întrebările prin care se cer exemple, evaluări, comparaţii (cifrele sau datele în absolut

nu au nici o semnificaţie, ele putând manipula sau dezinforma);

* întrebările prin care se stabilesc limite în vederea definirii răspunsurilor; sau altfel

spus, atunci când este vorba despre înţelegerea exactă a unei informaţii instrumentale,

nici o precauţie nu este de prisos. Este mai eficace să explicăm în exces decât să nu

înţeleagă fie şi un singur cititor.

* întrebarea prin care vă delimitaţi de criticii interlocutorului dumneavoastră;

* întrebarea care reia răspunsul interlocutorului, cu scopul de a confirma cele înţelese de

jurnalist;

* întrebarea ce conţine o informaţie eronată în cazul în care interlocutorul este/ devine

evaziv; oamenii adoră să corecteze greşelile.

24

Ca o sinteză a părţii alocate întrebărilor bune, Marcel Tolcea spune că un interviu

„este reuşit nu atunci când reporterul dovedeşte cât este el de inteligent, ci în cazul

în care obţine informaţia necesară şi clară”. [Marcel Tolcea, 1997; 82]

Din categoria întrebărilor care NU trebuie puse, acelaşi autor [Marcel Tolcea,

1997; 85-87] include:

* întrebările care dovedesc absenţa ori carenţe ale documentării;

* întrebări vagi, generale;

* înşiruirea mai multor întrebări într-o singură formulare;

* întrebări lungi; formula ideală este alcătuită din două propoziţii separate prin punct;

* întrebări care se explicitează, se argumentează;

* întrebări la care se poate răspunde cu DA sau NU, cu toate că dumneavoastră nu doriţi

acest lucru;

* întrebări ipotetice;

* întrebări cu răspuns conţinut (de exemplu: „Nu credeţi că...?”, „Nu vi se pare că...”,

întrebări ce induc răspunsul sau o anumită atitudine).

Conform opiniei lui Cristian Florin Popescu [2004, p.183-186], întrebările se

clasifică în funcţie de :

a) funcţionalitatea lor: care ţintesc stabilirea comunicării (detensionarea

interlocutorului, dezinhibarea lui etc.) în întrebări de încălzire, formulate relaxat,

zâmbitor, amabil. Acesta este momentul enunţării temei şi a stabilirii de comun

acord a duratei discuţiei.

b) conţinutul întrebărilor cu următoarele tipuri:

* care vizează mesajul esenţial: Cine? Ce? Unde? Prin ce mijloace? De ce? Cum?

Când?;

* de control, pentru a testa sinceritatea interlocutorului, pentru a confirma/infirma

semnificaţia unei formulări confuze, incomplete, aluzive sau insinuante (întrebarea

de urmărire); O variantă a întrebării de urmărire este întrebarea oglindă [Lionel

Bellenger, 1989, p.118, apud Cristian Florin Popescu, 2004; 184], prin care se

solicită o completare sau o clarificare/explicitare.

Din clasa întrebărilor de control mai fac parte:

25

* întrebările filtru, prin intermediul cărora i se cere interlocutorului de a preciza exact

sensul cuvântului cheie al întrebării;

* întrebarea indirectă. Andre Guittet [1983; 31, apud C.F.Popescu, 2004; 185]

consideră că „cel întrebat poate să-şi organizeze răspunsul. Scopul întrebării nu este

perceput direct”.

Întrebarea directă cere un răspuns exact, precum: „Când aţi terminat studiile?”.

„Schematic, întrebările directe se adresează raţionalului, conştientului, întrebările indirecte

acţionează asupra preconştientului, iar întrebările proiective pot atinge nivelul dorinţelor

sau al motivaţiilor profunde”. [Andre Guittet, 1983; 31, apud Marcel Tolcea, 2004; 185];

şi în funcţie de:

c) forma întrebărilor avem:

1) întrebări închise:

care necesită un răspuns exact: Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Cât?

care cer un răspuns afirmativ sau negativ: da, nu, nu ştiu, nu m-am gândit;

2) întrebări cu dublă alegere (alternavive) „Veţi face aşa?” sau „Aşa?”;

3) întrebări deschise Cum?, Ce credeţi despre?, Cum comentaţi?;

Din tipologia înrebărilor propusă de John Colburn [apud Marcel Tolcea, 2004; 185],

Marcel Tolcea le-a prezentat pe:

* Interviul explicativ, care urmăreşte lărgirea discuţiei sau dezvoltarea informaţiei;

* Interviul de justificare, menit să pună în încurcătură idei vechi, să dezvolte idei noi,

să-l facă pe interlocutor să raţioneze, precum: De unde ştiţi?, Ce dovezi aveţi? Cum

argumentaţi?

Pentru reuşita interviului, ziaristul este obligat să alterneze acest tip de întrebări,

evitând aglomerarea întrebărilor închise şi deschise. De asemenea, trebuie evitate

întrebările lungi, interminabile, înnecate în date de context, întrebările ambigue sau

întrebările care conţin două probleme.

Întrebările delicate, sensibile, precum şi cele agresive, neconvenabile pentru

intervievat, vor fi formulate pe un ton calm, politicos, într-un limbaj îngrijit [Marcel

Tolcea, 2004; 186].

6. Planul interviului. Tipuri de interviuri

Tudor Vlad [1997; 96-100] oferă patru variante de elaborare a strategiei dialogului:

26

1. Varianta scenariului scris într-un mod detaliat, căruia reporterul îi dă citire,

fără a fi influenţat decisiv de răspunsurile interlocutorului. În această situaţie,

posibilele neîmpliniri ale proiectului de interviu scris până la detaliu rezidă in

concentrarea excesivă a ziaristului asupra succesiunii de întrebări elaborate înainte

de convorbire, afectând astfel unul dintre principiile ce stau la baza modelului

tranzacţional al comunicării. Riscurile cresc atunci când întrebările sunt

convenţionale, previzibile.

2. O soluţie alternativă folosită mai ales în interviuri cu personalităţi literare sau

politice este înmânarea întrebărilor şi solicitarea răspunsurilor scrise. Acest scenariu

s-a născut fie din neîncrederea scriitorilor sau politicienilor în capacitatea ori

dorinţa ziaristului de a reproduce corect sintagmele, fie din miza aceloraşi

interlocutori de a bloca pe îndelete replici consistente, în dauna unei spontaneităţi

infructuoase. În acest caz, „trimiterea prealabilă a întrebărilor urmate de publicarea

răspunsurilor scrise are o notă subliniată de convenţional şi îl expune mai ales pe

ziarist, care nu are ocazia de a interveni pe parcursul replicilor” [Tudor Vlad, 1997;

99].

Totuşi, e preferabil ca personalitatea gazetarului să se facă simţită, prin

maniera în care este condusă confesiunea, prin coerenţa ei, altfel avem de a face cu

o postură de scrib docil.

3. A doua cale este memorarea întrebărilor şi rostirea lor în momentul potrivit,

pentru a da senzaţia de spontaneitate. Uneori, această formulă este benefică la

interviul televizat, fiind indicată nu atât pentru calitatea discuţiei cât pentru impresia

la public. Oricum, ea este accesibilă ziariştilor cu o memorie bună.

4. Improvizaţia utilizată adesea de jurnaliştii experimentaţi, care extrag substanţa

întrebărilor viitoare dintr-un prim răspuns, cu alte cuvinte, bazându-se pe eficienţa

unei tehnici a căţărării. Riscul unui asemenea plan constă în apariţia unui moment

de impas, a lipsei de inspiraţie ori a unui răspuns închis al interlocutorului situaţii ce

compromit iremiediabil întregul interviu. Această strategie e des utilizată în cazul în

care n-a mai existat răgazul unei documentări, considerându-se, totodată, că nu se

poate irosi şansa de a intervieva o personalitate greu accesibilă.

27

Oricum, înainte de a purcede la elaborarea unui plan de întrebări în

perspectiva abordării unei/ unor persoane trebuie făcută distincţia între intenţia de a

realiza un interviu destinat publicării (difuzării pe un canal audio vizual) şi varianta

conceperii unui alt gen de text (reportaj, comentariu etc) pe baza celor discutate cu

interlocutorul.

În viziunea lui C.F. Popescu, [2004; 187], practica jurnalistică a impus

două planuri fundamentale ale inteviului, care vor fi alese în funcţie de interlocutor

şi de tipul publicaţiei în care apare textul:

1. Planul deductiv (numit în presa americană Funnel Sequence ;funnel= pâlnie),

care începe cu întrebările generale, apropiindu-se treptat de detaliile şi observaţiile

particulare. „Această tactică limitează altenativele interlocutorului pentru ca el să nu

poată evita întrebările exacte. Reporterii care se ocupă de poliţie şi politică folosesc

des prcedeul”.[Marcel Tolcea, 1997; 78-80].

2. Planul inductiv (Inverted Funnel Sequence; inverted= inversată), aplicat în

cazul interlocutorilor versaţi şi obişnuiţi cu presa. Discuţia începe de la un subiect

bine determinat şi se lărgeşte către o temă mai generală, încheierea constând dintr-o

întrebare de maximă generalitate: „În afară de cele discutate, credeţi că ar fi ceva

(foarte) important de adăugat?” [Douglas A. Anderson, Bruce D. Hhule, 1986; 47-

48, apud C. F. Popescu, 2004; 187].

Marcel Tolcea [1997; 80] adaugă încă trei strategii de concepere a interviurilor:

* Interviul de tip tunel, care adaugă laolaltă o serie de întrebări grupate în jurul aceleiaşi

teme, de obicei toate cu final închis sau cu final deschis. Scopul este de a obţine rapid

comentarii pe marginea unui eveniment şi este recomandabil să fie relatat de la faţa

locului.

* Interviul cu ordinea mascată, în cadrul căruia jurnalistul îşi propune să îşi „trişeze”

interlocutorul, antrenând abil întrebările dificile cu cele uşoare, cele cu final deschis cu

cele cu final închis, întrebările prietenoase cu cele polemice. Astfel, reporterul

combină/îmbină întrebările importante cu cele neesenţiale, într-o ordine ce pare

aleatorie.

* Interviul cu formă liberă, ce invită la răspunsuri deschise, fiind folosit în cazul

interviurilor de profil sau atunci când nu există limită de timp.

28

Toţi autorii consideră că, în plan logic, principala exigenţă care asigură un succes

interviului este coerenţa, calitate greu de atins, pentru că jurnalistul „este sub

presiune, urmărind următoarele obiective:

a). să înţeleagă ce spune autorul;

b). să plaseze (pe loc) cele spuse, în contextul a ceea ce interlocuroul a spus mai

înainte sau în legătură cu ceea ce reporterul ştie că s-a întâmplat de fapt;

c).să se gândească la întrebarea care trebuie să urmeze ;

d).să evalueze interesul public (newsworthiness) a celor spuse de interlocutor;

e).să caute elemente suplimentare consistente (prin întrebări suplimentare –

eventual, neanticipate în timpul pregătirii interviului), care să completeze chestiunile

interesante pentru public;

f).să facă toate acestea în aşa fel încât interlocutorul să furnizeze toate

elementele interesante pentru public”.[Herbert Strentz, 1989; 52-53, apud , C. F.

Popescu, 2004; 187].

Curtis D. MacDougall [1982; 26] distinge trei tipuri de interviu:

„interviul factual (de informare), de opinie şi interviul portret (de personalitate)”.

C. F. Popescu [2004; 182-183] adaugă, în funcţie de scopul investigării:

1. interviul de context , care este, sau nu, un interviu factual, urmăreşte obţinerea

unor informaţii factuale fie de opinie, fie de portret. Se constituie dintr-un text

adiacent care completează textul principal.

2. interviul magazin, destinat revistelor, în care se îmbină cele trei tipuri

fundamentale (de informare, de opinie şi de personalitate).

3. intervul cheie (ţintă) reprezintă „punctul final în procesul de colectare a

informaţiei în jurnalisul de investigare american (Investigative Reporting)” [C. F.

Popescu, 2004; 188]. Obiectivul unui asemenea tip de jurnalism îl constituie

corupţia. .

Astfel, interviul cheie este dialogul cu persoana (centrală) către care

conduc toate firele importante ale anchetei.

Patru sunt criteriile care-l obligă pe jurnalist la realizarea acestui tip de

interviu:

a) obţinerea a cât mai multor explicaţii/informaţii;

29

b) exigenţa echilibrării informării (=investigarea tuturor surselor care deţin

informaţii), indispensanbilă jurnalistului de investigare;

c) respectarea principiului juridic sacru – dreptul la apărare;

d) respectarea dreptului egal la libera exprimare.

Interlocutorul, în cadrul interviului cheie, este o sursă ostilă, (deoarece a

aflat deja că activitatea sa este cercetată) şi-şi pregăteşte

strategia/răspunsurile/tactica. Astfel, interviul va fi pregătit minuţios, planul lui fiind

stabilit în funcţie de dovezile obţinute, de gravitatea faptelor, de personalitatea

intervievatului (temperament, experienţă, etc.). Dar, norma de bază, pe care ziariştii

trebuie să o respecte, se referă la atmosfera creată: calmă, destinsă, politicoasă.

Eroarea multor jurnalişti, în acest caz, constă în asumarea unui rol

inadecvat şi anume, de purtător de cuvânt al indignării publice sau de justiţiari.

Menirea lor este doar de a culege informaţii şi nimic mai mult.

Tudor Vlad [1997; 101-104] evidenţiază în funcţie de modul de abordare a

interlocutorului, trei situaţii fundamentale:

1).interviul cu o personalitate, al cărui prim scop este să creioneze portrete. Atribuţia

reporterului este de a-l atrage pe interlocutor într-o situaţie în care răspunsurile să fie

semnificative pentru public. Momentul în care cititorul va avea senzaţia că

personalitatea respectivă constituie pentru el o revelaţie (cu defecte şi calităţi), atunci

înseamnă că ziaristul şi-a îndeplinit menirea.

Important, aici, este nu doar ceea ce spune intervievatul, ci şi cum spune, dublate

de prezentarea gesturilor, a apartamentului, a îmbrăcăminţii, a reacţiilor nonverbale.

2).Interviul cu un interlocutor ales în urma unei conjuncţii de moment, în care

dialogul porneşte de la câteva date concrete ce au determinat alegerea interlocutorului şi

a temei de discuţie. Esenţial este identificarea persoanei calificate de a oferi răspunsuri

menite să intereseze publicul.

Mitchel V. Charnely [1996; 212, apud T. Vlad, 1997, p.102-103] numeşte acest tip

de interviu „news interview”, punctând, cele trei caracteristici dominante:

* „Subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate.

30

* Cel ales pentru a fi intervievat are calitatea de a comenta ori de a oferi informaţii

despre subiectul respectiv – este o sursă în care cititorul sau ascultătorul va avea

încredere.

* Interviul contribuie esenţial la informarea şi înţelegerea de către public a subiectului

abordat. Iluminează, dezvoltă, demască, explică, ori găseşte alte căi de a aprofunda

ştirea ce i-a stat la origine.”

Succesul interviului rezidă în pregătirea, documentarea şi puterea de înţelegere a

ziaristului.

1).Interviul cu mai mulţi interlocutori sau the symposium inteview vizează identificarea

reprezentanţilor unui grup cu probleme/interese comune, care pot da o imagine despre

felul în care o anume situaţie este percepută de comunitate. Acelaşi Charnley spune, în

acest sens: „the symposium interview diferă de celelalte categorii de interviuri fiindcă

interlocutorii sunt aleşi nu datorită autorităţii de a se pronunţa asupra subiectului; ei sunt

cetăţeni obişnuiţi, ale căror puncte de vedere merită totuşi a fi consemnate”. [1997;

226].

În cadrul interviului cu mai mulţi interlocutori se impune:

acordarea unui timp egal tuturor participanţilor;

controlarea discuţiei, astfel încât interviul să nu degenereze într-

o dezbatere dezordonată sau într-o masă rotundă;

existenţa unui grad de dificultate medie al întrebărilor, în

funcţie de nivelul de pregătire al interlocutorilor;

menţionarea identităţii celor intervievaţi, pentru crearea

senzaţiei de autentic, de inexistenţa unui scenariu pregătit de

gazetari.

7. Redactarea interviului :

În mod laconic, redactarea interviului poate fi înţeleasă prin definiţia pe

care Marc Capelle [1996] o dă acestui gen publicistic: „interviul este deci o selecţie,

o ierarhizare şi o reconstrucţie a răspunsurilor date de intervievat”.

Editarea interviului are în vedere adecvarea discuţiei înregistrate la:

caracteristicile canalului mediatic, politica şi strategia redacţiei, oportunitatea,

31

spaţiul tipografic, gradul de interes, adecvarea stilistică, etc. [Marcel Tolcea, 1997,

p.90]

În accepţiunea lui C. F. Popescu [2004; 188-189], redactarea interviului

presupune tratarea informaţiei, în funcţie de un plan şi de un unghi de abordare.

După care, materialul finit poate fi aranjat „cronologic, logic, pe teme”. [Lynn Z.

Bloom, 1985; 118, apud C. F. Popescu, 2004; 88]. Astfel, ordinea textuală nu

coincide obligatoriu cu ordinea cronologiei reale din timpul discuţiei propriu-zise.

Tratarea exprimării interlocutorului constituie o etapă în elaborarea

interviului şi cuprinde:

* transformarea frazelor interminabile în enunţuri concise, clare;

* eliminarea repetiţiilor, a redundanţelor;

* corectarea erorilor gramaticale (doar dacă acest element nu este „semnificativ” pentru

personalitatea interlocutorului);

* „tăierea” răspunsurilor prea ample printr-o întrebare adecvată (care nu deviază

descifrarea semnificaţiei de către public), care nici nu a fost formulată în timpul

discuţiei reale, din considerente ce ţineau de strategia comunicării interpersonale.

Sub nici o formă, ziaristul nu are voie să modifice sensul care se poate

realiza direct sau prin eludare, prin renunţarea la nişte informaţii în mod voit.

Schimbarea topicii, de asemenea, trebuie să fie însoţită de atenţia de a nu produce

modificări de sens.

Acuzele, atitudinile virulente ale interlocutorului vizavi de anumite

persoane trebuie însoţite de menţinarea printr-o notă la finalul interviului, că acelea

sunt opiniile persoanei respective şi că publicaţia nu şi le asumă.

În cazul interviurilor lungi, se recomandă folosirea literei îngroşate, a

intertitlurilor şi a materialelor ilustrative. Nu se modifică anumite cuvinte, turnuri de

fraze, chiar greşeli gramaticale ce conferă plasticitate şi contribuie la caracterizarea

interlocutorului [Macel Tolcea, 1997; 93-94].

Şapoul, plasat între titlul şi textul propriu-zis are o funcţie dublă:

informativă şi incitativă. El nu se constituie în primul paragraf al aticolului, ci este

„un text autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un alt

format de culegere pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un simplu rezumat”

32

[Marc Capelle, 1996]. El „conţine, de la caz la caz, mesajul esenţial sau

impresia/trăsătura dominantă (cazul interviului portret)” [C. F. Popescu, 2004; 189].

Menirea şapoului este de a transmite cititorului de ce acest interviu cu

această persoană, acum. C. F. Popescu [2004; 189] atrage atenţia asupra devierii

sensului textului ce constituie pericolul cel mai grav de compromitere a interviului,

atât din punctul de vedere al lizibilităţii, cât şi al deontologiei.

Michel Voirol [1990; 57] apreciază corect textul (din toate punctele de

vedere), în situaţia în care „citind interviul, interlocutorul spune: nu m-am exprimat

chiar aşa, dar exact asta vroiam să spun”.

Titrarea, parte esenţială a redactării interviului, înseamnă stabilirea

titlului, uneori, a supratitlului. De regulă, titlul constă din citarea informaţiei celei

mai importante sau şocante a interviului. Dacă fraza e prea lungă, aceasta se poate

parafraza. În caz contrar, se poate formula un titlu rezumativ, poate fi incitativ sau

neutru, în funcţie de situaţie.

8.Conferinţa de presă :

Conferinţa de presă este un fel de interviu colectiv, cu un singur

interlocutor [C. F. Popescu, 2004; 193], organizat de către cel intervievat.

Conferinţa de presă prezintă avantaje (jurnalistul are libertatea de a alege maximum

două întrebări, pe de o parte, şi libertatea de a publica sau nu relatarea acestui

eveniment, în funcţie de masura în care îndeplineşte sau nu calităţile ştirii, pe de altă

parte), şi dezavantaje (sursa profesionalizată nu va spune niciodată mai mult decât a

planificat, intenţia acesteia de a manevra un grup de stenografi docili).

Atitudinea jurnalistului la conferinţa de presă:

asumarea rolului de ziarist prin formularea întrebărilor de care acesta are nevoie;

tratarea critică a informaţiei servite de organizator, considerând că poate exista

un alt subiect mai bun;

păstrarea propriilor întrebări pentru momentele conferinţei de presă pentru

momentele de după conferinţa de presă; în acest caz interlocutorul trebuie

intervievat înainte de a părăsi sala (aceasta înseamnă uneori, postarea

reporterului între intervievat şi uşă) [D. Randall, 1998; 80-81]

consultarea, după conferinţă, a colegilor reporteri de la alte ziare/posturi.

33

Principalul beneficiu pe care, uneori, îl oferă conferinţa de presă este de a

întâlni oameni şi de a stabili contacte.

9. Faptul divers

Caracteristicile faptului divers, după S.Preda [2006;152]:

1. faptul divers implică o situaţie intensivă;

2. informaţia este totală (orice adaos ulterior este inutil);

3. astfel, faptul divers reprezintă o structură închisă;

4. faptul divers provoacă uimirea cititorului, într-un mod mai profund decât ştirea. Cu

cât faptul divers este mai îndepărtat de o situaţie comună şi reală, cu atât va fi mai

interesant.

5. faptul divers implică inexplicabilul, precum: fenomene paranormale unele crime şi

sinucideri etc.

6. faptul divers suspendă brutal întrebarea De ce? Pentru că o implică. (Ex: Un copil

este pretins de două mame, cineva a răpit un copil dintr-o dragoste nefirească).

Roland Barthes [1964, apud Preda, 2006;13] referindu-se la procedeele de creare a faptului

divers (antiteză, apropierea contrariilor etc.) conchide: inventivă, intensă şi uimitoare,

informaţia vehiculată de faptul divers se rezumă la ea însăşi.

34

REPORTAJUL. Definiţii. Informaţia care stă la baza redactării reportajului.

În opinia Luminiţei Roşca, reportajul este specie publicistică, având drept scop

informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un

public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând adesea la modalităţi literare de

expresie [Roşca, Luminiţa,1997; 56].

Pentru Michel Voirol regula de aur în reportaj este rigoarea informaţiilor şi scopul

redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă şi să simtă ceea ce

jurnalistul însuşi a văzut, a auzit şi a simţit [Voirol, apud. Roşca, 1997; 57].

Jean- Dominique Boucher consideră că: Reportajul este o poveste care se spune: o

poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. Îl luminează, îl pune în perspectivă

şi dă substanţă informaţiei brute. În presa tipărită, reportajul este esenţial. Reportajul

vizualizează informaţia, o autentifică şi îi conferă credibilitate [Boucher, apud Roşca, 1999;

75]. Philippe Gaillard precizează însă că cel mai bun reportaj este acela care nu oferă

cititorului nici cel mai mic raţionament gata făcut, nici cea mai mică sinteză, ci acela care îl

conduce discret dar ferm să realizeze această sinteză printr-un demers simplu şi personal,

pornind de la fapte. După Marc Capelle, reportajul este ceea ce–l defineşte pe ziarist: este

exerciţiul de bază în jurnalism [Capelle,1994; 57].

35

Iar Jean Paul Sartre definea reportajul: capacitatea de a sesiza intuitiv şi instantaneu

semnificaţiile şi abilitatea de a le regrupa apoi, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice

ce pot fi descifrate imediat.[Preda, 2006; 163].

În opinia lui Jean Dominique Boucher [1993; 16, apud S. Preda, 2006; 165],

reportajul nu poate fi:

o analiză sau un comentariu de evenimente, în care trăirea umană este mai mult

mimată;

un monolog sau un discurs exclusiv şi orgolios al jurnalistului;

o descriere de tip natură moartă;

o lecţie de morală ilustrată cu câteva exemple;

un jurnal personal şi intimist;

o reuniune întâmplătoare de impresii şi opinii (de exemplu, micro-trotuarul).

Informaţia care stă la baza redactării reportajului

Calitatea informaţiei care stă la baza elaborării reportajului îl particularizează în

raport cu celelalte genuri jurnalistice. Astfel, trăsăturile definitorii ale informaţiei, ce urmează

a fi valorificată în reportaj, sunt:

a). nu orice informaţie validă a fi publicată în presă poate să constituie subiectul unui

reportaj, ci doar aceea care are capacitatea de a produce emoţie, de a sensibiliza. Poveştile

despre oameni fericiţi, nefericiţi, disperaţi, singuri, abandonaţi, marginalizaţi sunt frecvent

subiecte de reportaj.[ Roşca, 1997; 57]

b). faptele care constituie nucleul informaţional se desfăşoară sub ochii ziaristului. În

acest sens, jurnalistul se află în dublă ipostază: de martor sau de participant [Mentzler, Ken,

1986, apud Roşca, 1997; 57]. El apelează la două procedee fundamentale de colectare a

informaţiilor: observarea şi intervievarea martorilor sau a participanţilor.

c). dintre atributele informaţiei semnificative: proximitate temporală şi spaţială,

insolitul faptelor, conflictul, consecinţele şi captarea interesului uman, cea care primează în

conturarea genului de presă analizat este ultima. De obicei, valoarea captarea interesului

uman se conjugă fie cu consecinţele faptelor, fie cu proeminenţa personajelor, fie cu ineditul

celor întâmplate.

2. Construcţia reportajului:

Se disting următoarele etape:

36

1).Documentarea; 2). Fixarea unghiului de abordare şi a ideii textului; 3).Elaborarea

planului; 4). Titrarea; 5).Şapoul; 6). Ilustraţia şi legenda.

1). Documentarea vizează:

a). colectarea informaţiilor: jurnalistul nu se va axa doar pe consemnarea faptelor ce

răspund la întrebările esenţiale: ce s-a întâmplat?, cine este implicat?, unde?, când?, din

ce cauză?, ci se va concentra şi asupra elementelor de portret, elementelor descriptive

privind natura şi lucrurile înconjurătoare, zgomote, sunete şi intensitatea acestora etc.

[Roşca,1999; 76];

b). intervievarea tuturor persoanelor implicate sau martore la eveniment;

c). fotografierea scenelor, imaginilor, chipurilor, detaliilor ilustrative; în cazul în care

jurnalistul realizează reportajul în colaborare cu un fotoreporter, este absolut necesar să-i

comunice acestuia care sunt tablourile, personajele pe care intenţionează să le focalizeze în

text. [Roşca, 1999; 79];

d). strângerea de documente, acte, fotografii de familie, hărţi , scrisori cu valoare

sentimentală reprezintă modalităţi de configurare a cadrului istoric – afectiv sau de ilustrare a

unor idei forţă. De precizat, că ele pot fi inserate în text după ce ziaristul a primit permisiunea

de la interlocutori de a le face publice [Roşca, 1999; 77];

Din cele prezentate, se poate deduce că documentarea pentru reportaj, comparativ cu

celelalte specii jurnalistice este laborioasă şi poate dura câteva zile sau câteva săptămâni

[Roşca, 1999; 77].

2).Unghiul de abordare constituie viziunea din care este redat evenimentul şi, de

obicei, este precizat fie în primul paragraf al textului (lead), fie în formula titlu – şapou –

paragraf iniţial. Ponderea lui este semnificativă, deoarece influenţează ordonarea

informaţiilor, construcţia textului, accentuarea detaliilor semnificative şi adoptarea stilului

potrivit în raport cu perspectiva aleasă. Din perspectiva cititorului, unghiul de abordare

uşurează lectura şi înlesneşte înţelegerea mesajului [Roşca,1997; 61-62]. Precizarea

unghiului survine după inventarierea şi evaluarea tuturor informaţiilor şi precede elaborarea

propriu-zisă a reportajului.

Există o serie de factori obiectivi şi subiectivi, care marchează stabilirea unghiului de

abordare. Astfel, mentalitatea, prejudecăţile ziaristului conferă alegerii unghiului o notă

subiectivă, în timp ce tipul publicaţiei, rubrica, spaţiul tipografic alocat sunt doar câţiva

37

factori obiectivi [Boucher, apud Roşca, 1999; 77]. De obicei, răspunsurile la întrebările Ce

voi spune? Din a cui perspectivă? circumscriu alegerea unghiul de abordare [Roşca, 1997;

63].

Unghiul de abordare poate fi determinat şi de impresia dominantă, care este starea

esenţială a reporterului [Popescu, 2004; 203]. “ Ea se sprijină pe detaliul semnificativ care

devine cu atât mai important, cu cât conţine informaţie consonantă cu unghiul

ales.”[Popescu, 2004; 203-204].

Ideea textului se stabileşte după încheierea procesului de colectare a informaţiilor şi

după evaluarea acestora; ea reprezintă prezentarea sintetică, condensată a unor informaţii

factuale inedite şi semnificative şi va fi ilustrată şi detaliată în text prin scene, imagini ş.a. Ea

se identifică cu mesajul esenţial, cu ceea ce ziaristul doreşte să-i comunice cititorului şi nu

trebuie confundată cu o ideee generală despre evenimentul tratat. Formulările generale şi

locurile comune trebuie evitate.[ Roşca, 1999; 83].

Şapoul sau formula complexă: supratitlu – titlu- subtitlu sau supratitlu – titlu expun

ideea textului.

3). Planul reportajului este elaborat în legătură cu ideea textului, care se regăseşte în

şapou, şi în unghiul de abordare. Întrucât reportajul face parte din categoria textelor narative,

care exploatează tehnica spectacolului [Rosca, 1999; 76], măiestria şi abilitatea ziaristului,

care îmbină planul naraţiunii (fapte, întâmplări, locul şi timpul acţiunii, persoane) cu planul

punerii în scenă (decor, dialog, citate, efecte vizuale, auditive, olfactive, tactile) determină

reuşita actului său jurnalistic.Unii autori au văzut în ziarist un regizor, care evidenţiază

secvenţele narative cu ajutorul decorului, vestimentaţiei personajelor, efectelor auditive,

vizuale sau olfactive.[R, 1999; 76].

Deşi nu există reţete clare, specifice de concepere a reportajului, experienţa

jurnalistică distinge câteva tehnicii de redactare:

1. adoptarea tehnicii impresioniste: o imagine/scenă/fapt/persoană semnificativă o

aleg ca fir dominant al naraţiunii, dezvoltând-o pas cu pas [R, 1999; 80]. După Boucher,

această tehnică dă frâu liber creativităţii şi conferă ritm reportajului.

2. păstrarea cronologiei faptelor, fiind modalitatea cea mai simplă şi la îndemâna

oricui; această tehnică însă, se pliază numai în cazul unor anumite evenimente cum ar fi: un

meci de fotbal, o manifestaţie, un proces.

38

3. răsturnarea ordinii cronologice, metodă care este, după Boucher, specifică

reportajului: Reportajul nu este povestirea, minut cu minut, a ceea ce ai văzut, auzit, trăit, ci

o reconstrucţie.[Boucher, apud Roşca, 1999; 81].

De obicei, majoritatea teoreticienilor prezintă reguli foarte generale privitoare la

elaborarea reportajului. Astfel, Melvin Mencher dă următoarele indicaţii:1.Arată oameni

care acţionează. 2. Lasă-i să vorbească. 3.Lasă personajele şi dialogul să conducă acţiunea.

4.Conferă conţinutului dinamism. Aceasta înseamnă ca textul să aibă început, o parte de

mijloc şi un final.[ Mencher, apud Roşca, 1999; 81].

Primul paragraf: Există multiple modalităţi de redactare a primului paragraf, dar

precizarea unor constante mi se pare utilă:

să fie concis, concret şi evocator;

să ofere cititorului o primă perspectivă asupra evenimentului;

să evidenţieze o imagine care să conţină detalii semnificative pentru ideea

textului;

să schiţeze un portret sau să redea un citat;

Accentul va cădea pe captarea atenţiei şi menţinerea interesului pentru lectură.

Corpul reportajului ia naştere din compunerea scenelor, portretelor, dialogurilor,

detaliilor, montaj ce stă sub imperativul principiului economiei.

Calitatea genului în cauză e conferită de măiestria cu care jurnalistul îmbină aceste

elemente. Redarea unui număr prea mare de portrete, personaje, detalii şi dialoguri diluează

conţinutul reportajului şi-l încarcă inutil. De aceea, dozarea lor este fundamentală.

Ingredientele reportajului vor fi utilizate cu scopul de a evidenţia aspecte semnificative ale

faptelor, personajelor, decorului, de a ritmiciza naraţiunea şi de a conferi credibilitate actului

jurnalistic. [ Roşca, 1999; 86].

La nivelul limbajului, jurnalistul se confruntă cu o serie de capcane: formulări

pretenţioase sau prea tehnice, locuri comune, fraze lungi, succesiuni de sigle sau cifre,

informaţii incomplete despre persoane sau situaţii. [ Roşca, 1999; 86].

Paragraful final fixează în mintea cititorului ideea textului. El poate fi constituit prin:

inserarea unui element nou, inedit, ca de pildă, o scenă, un detaliu de culoare, un

citat memorabil;

39

revenirea la scena din paragraful iniţial sau la o altă secvenţă ilustrativă, rotunjind

în felul acesta textul jurnalistic;

Sunt nepermise enunţarea de concluzii, sentinţe şi folosirea unui ton imperativ,

moralizator. Jurnalistul arată doar cum este lumea, iar cititorul va trage singur concluziile

[Roşca, 1999; 87].

Titrarea se compune din unitatea: titlu – supratitlu - subtitlu sau titlu - supratitlu sau titlu-

subtitlu. Titrarea reprezintă un text autonom, de sine stătător, încărcat cu sens care comunică

cititorului o idee semnificativă legată de conţinutul textului. Are drept scop:

enunţarea ideii textului;

informarea în legătură cu circumstanţele în care jurnalistul si-a desfăşurat

documentarea la faţa locului [Roşca, 1999; 99].

De asemenea, conform aceleiaşi autoare, formulările vagi, generale, retorismul facil

(întrebările retorice şi exclamaţiile), enunţurile fără predicat, stereotipiile culturale, de genul

Singurătatea alergătorului de cursă lungă nu îşi au locul într-un reportaj.

3. Şapoul, redactat după ce au fost concepute textul propriu-zis şi titlul, este plasat

între titlu şi text sau între subtitlu şi text şi se evidenţiază prin caracterul de literă diferit faţă

de cel al textului şi titlului.

Funcţiile şapoului:

să rezume textul, pentru a-l înştiinţa pe cititor asupra subiectului;

să redea contextul, elemente de istorie sau date bibliografice ale persoanelor

implicate;

să dezvăluie informaţii referitoare la maniera în care s-a desfăşurat documentarea

la faţa locului;

L. Roşca enunţă câteva tipuri de şapou:

a). informativ – structurează materialul informativ în aşa fel, încât acesta să fie

complet, exact şi credibil;

b). incitativ – provoacă cititorului dorinţa de a lectura integral textul; se urmăreşte

stârnirea curiozităţii şi insuflarea nevoii de lectură;

c). funcţional – rezumă conţinutul unui text deja publicat pentru o mai bună, corectă

şi completă înţelegere a subiectului ce urmează a fi prezentat;

Ilustraţia şi legenda ( explicaţia necesară înţelegerii corecte a mesajului acesteia).

40

Ca element vizual puternic, ilustraţia serveşte, pe de o parte, la refacerea scenelor la

care jurnalistul a fost martor şi la observarea persoanelor, detaliilor care l-au impresionat pe

acesta, pe de altă parte. Ilustraţiile creează alternanţa între planul vizual, specific fotografiei,

şi cel narativ, specific textului [ Roşca, 1999; 101].

4. TIPOLOGIA REPORTAJULUI

Criteriile care stau la baza clasificării tipurilor de reportaj diferă la teoreticienii

americani faţă de autorii francezi. Astfel, cercetătorii americani împart reportajele în funcţie

de evaluarea semnificaţiei/ complexităţii evenimentului:

1). faptele diverse, care redau întâmplări centrate pe profiluri general umane, evidenţiind

destine ilustrative (iubita părăsită, nebunul oraşului, escrocul păcălit ş.a.). După Philippe

Gaillard, faptul divers este faptul de actualitate ce nu e nici politic, nici diplomatic, nici

economic, nici social, nici judiciar, nici sportiv, nici cultural [G., apud Roşca, 1999; ];

conform lui S. Preda [2006; 174], faptul divers desemează o întâmplare ciudată, uimitoare.

El implică o surpriză, realizată prin existenţa raporturilor cauze mici/eforturi mari şi

cauzalitate provocată/cauzalitate aşteptată.

Primordial în faptul divers nu este faptul în sine (o moarte, un viol), ci relaţia cu alte

fapte, relaţie care uimeşte şi interesează. Totodată, în faptul divers, structura povestirii se

deplasează spre dramatic, prin prezenţa a două resorturi principale care provoacă

emoţionalul: crima şi excepţionalul [Preda, 2006; 175].

2). evenimente centrate pe fapte de actualitate, de larg interes uman şi social (accidente,

crime, evenimente mondene);

3). evenimente caracterizate prin complexitatea faptelor şi a planurilor pe care se

desfăşoară acestea; de pildă, greve, războaie, revoluţii;

4). evenimente caracterizate prin fapte care se succed în timp (zile, săptămâni, luni), care

necesită o activitate de investigare pe o durată mare de timp, cu semnificaţii umane şi sociale

multiple (fenomenul drogurilor în căminele studenţeşti, fenomenul copiilor străzii). Astfel de

teme se află la graniţa dintre jurnalismul de informare şi jurnalismul de investigare.

În ceea ce-i priveşte pe autorii francezi, ei au definit reportajul în funcţie de

preponderenţa nucleului narativ pe care reporterul îl exploatează: 1). elementele de decor; 2).

înlănţuirea faptelor.

41

1). reportajul de atmosferă vizează transportarea cititorului la faţa locului,

transformându-l în martor vizual; jurnalistul va încerca să redea cu fidelitate atmosfera

evenimentului, ajutându-l pe cititor să vadă şi să simtă, ca şi cum ar fi fost el însuşi martor la

eveniment; în opinia lui Sorin Preda [2006; 171], definitorii pentru reuşita unui asemenea

reportaj sunt: unghiul de atac şi existenţa unei idei înainte de a-l scrie. Unghiul de atac care

poate fi inedit/îndrăzneţ conferă textului noutate şi interes din partea publicului.

2). reportajul de eveniment, care nu presupune absenţa elementelor de atmosferă, ci doar

plasarea lor în plan secund; acest tip de reportaj urmăreşte plasarea cititorului în mijlocul

faptelor, cu ajutorul detaliilor de atmosferă. Spre deosebire de relatare, reportajul de

eveniment se diferenţiză după S. Preda [2006;173], prin amploarea elementelor de decor, de

prezenţa unei poveşti: un act de eroism sau de laşitate, drama unei familii, etc.

Conform opiniei lui Sorin Preda [2006; 165], trebuie făcută distincţia între reportajul

simplu (confundat pe bună dreptate cu relatarea) şi marele reportaj- text amplu, care ne

dezvăluie secretele unei meserii, ale unei comunităţi etnice mai puţin cunoscute, etc.

După C. F. Popescu [2004; 202], “marele reportaj este una din modalităţile prin care

jurnalismul se (re)apropie de artă şi doar răuvoitorii vor spune, dintr-o perspectivă sau din

cealaltă, că autorii sunt prozatori rataţi sau jurnalişti care tind să fie altceva decât sunt

(scriitori sau istorici sau politologi sau oameni de ştiinţă).”

Conform aceluiaşi autor [Preda, 2006; 166], un loc aparte în tipologia reportajului îl

ocupă reportajul monografic, întâlnit în presa de tip magazin sau în unele reviste ilustrate.

Acesta diferă de celelalte tipuri de reportaj, prin vastitatea subiectului, prin mulţimea

personajelor, prin lipsa mărturiilor directe sau chiar istorice. S. Preda [2006; 170-171]

prezintă etapele reportajului monografic:

redacterea unui şapou dinamic, expresiv, intens, de tipul acroşajului. Atacul este

vital, fiind realizat printr-o multitudine de procedee: o imagine puternică, o

constatare simplă şi percutantă, o scenă în mişcare;

introducerea personajului prin: elemente de portret, descrierea ambientului casnic,

mici detalii autentistice (un gest, un tic);

miezul poveştii;

42

dezvoltarea secvenţelor povestirii, prin lărgirea cadrului cu centrarea pe

subiect/personaj, prin revenire, prin intrare în viaţa comunităţii cu ajutorul unor

întâmplări emoţionante, narate de către personaj;

evitarea consemnării monografice, cu focalizare asupra elementelor celor mai

importante din viaţa comunităţii (naştere, moarte, sărbători), reţinându-le pe cele

semnificative;

evidenţierea trăsăturilor distinctive a personajelor abordate, prin elaborarea

răspunsurilor la întrebările: Prin ce se deosebesc aceşti oameni de alţii? Ce au ei

în plus? De ce nu seamănă cu vecinii lor? etc.

reactivarea prezentului este obligatorie, înlesnind pregătirea finalului;

finalul se constituie dintr-o imagine puternică, anecdotă, ecou al intro-ului etc,

întărind mesajul principal al textului;

43

5. PORTRETUL . Definiţii şi tipologie.

Jean Luc Martin Lagardette [1994; 87 apud Bâlbâie, 1999; 159] consideră portretul a

fi un articol care conturează personalitatea cuiva, redându-i “caracteristicile”: biografie,

activitate, stil de viaţă. Opinii, mod de a fi, detalii fizice, mentalitate.

Michel Voirol [1992; 58, apud Popescu, 2004; 198] numeşte portretul un reportaj

despre o persoană, în timp ce Melvin Mencher [1991; 87] îl cataloghează drept o anchetă

asupra unei persoane.

Portretul se încadrează în cadrul discursului narativ-descriptiv, în cadrul căruia

primează potenţarea calităţilor, însuşirilor, consecinţelor faptelor unei persoane (cunoscute

sau nu).

În accepţiunea lui Radu Bâlbâie [1999; 159], portretul este un gen publicistic de

informare reprezentând o naraţiune centrată în jurul unui subiect (cine?) animat, de cele mai

multe ori uman (poţi face şi portretul unei pisici sau căţel în publicaţiile pentru copii), prin

aceasta deosebindu-se de descriere, ce are ca subiect un nucleu nonanimat (un sat, un peisaj,

o activitate).”

Teoria presei [Preda, 2006; 178] menţionează mai multe tipuri de portret: necrolog,

medalion, şarjat sau caricatură, etc.

Conform opiniei lui Radu Bîlbîie [1999;160], portretul se clasifică în funcţie de

următoarele criterii:

a) gradul de saturare cu informaţii a matricei narative:

simple informaţii determinative;

elemente de curriculum în şapouri, encadreuri, legende foto;

biografii de agenţie (bioportret, bioexpres), de public relations (curriculum

vitae);

portrete propriu-zise;

b) tipul matricei narative;

c) portret elaborat;

d) monografia unei meserii: biografii romanţate, reconstituiri biografice, evoacări;

feature, reportaj-portret; interviu-portret; necroloage;

6. Modalităţi de redactare a portretului. Documentarea.

44

Sorin Preda [2006; 179-183] trasează o serie de “sfaturi pentru realizarea unui bun

portret”:

inserarea elementelor de opinie şi a celor sancţionatorii puternice să se facă cu

discernământ, numai pentru a sparge monotonia descriptivă şi pentru a sublinia accentele

necesare înţelegerii persoanei respective;

în portretele caracterologice, surprinderea elementelor tipologice, nu a celor particulare,

este vitală. Astfel, se impune, până la un punct, realizarea unui portret-robot, din care nu

trebuie să lipsească trăsăturile comune speciei (profesionale, temperamentale) din care

face parte personajul.

folosirea speculaţiilor (prejudecăţilor) în vederea înţelegerii personajului este permisă:

fruntea înaltă e semn de inteligenţă, buzele subţiri e semn de răutate, etc. Prin urmare,

observarea atentă şi minuţioasă a detaliilor fizice şi vestimentare poate conduce la

descifrarea unor dominante temperamentale sau de comportament. La aceasta se adaugă

selectarea atentă a elementelor de atmosferă şi de portret.

este interzisă încărcarea textului cu prea multe adjective ( sau figuri de stil), cu scopul de

a spori expresivitatea textului. “ Mai ales nu folosiţi în serie acelaşi tip de comparaţie. O

imagine ( o expresie verbală) puternică impune o anumită neutralitate a frazelor

următoare”[2006; 181].

mâinile, ochii şi, mai ales, privirea definesc cel mai bine o persoană.

observarea contrastelor ( dacă există): surâs blând şi trăsături dure ale feţei, etc.

urmărirea şi notarea cu atenţie a felului de a vorbi a personajului: locurile comune,

ticurile, greşelile de limbă, preferinţă pentru un anumit tip de expresivitate, repetiţia unor

cuvinte sau a unor idei.

să nu lipsească documentarea directă, de la sursă, sau privirea atentă a unor fotografii cu

personajul descris. Din succesiunea acestor fotografii vom reţine doar expresiile

(nuanţele) care se repetă, oferindu-ne, totodată, o nouă cheie de înţelegere: viclenia,

răutatea, duplicitatea, etc.

reţinerea din fotografii a decorului, a planului îndepărtat, ca indiciu în dezvăluirea stilului

de viaţă, pasiuni, preferinţe nevizibile altfel. Aceeaşi logică se aplică şi în cazul

tablourilor cu natură moartă. Aglomerarea, prezenţa şi poziţia anume a unor obiecte spun

45

multe despre casa şi omul care locuieşte acolo: situaţie materială, mentalitate, tabieturi,

pregătire intelectuală, etc.

redarea/prezenţa unui element fragil ( un surâs încurcat) poate avea un impact puternic şi

invers (pentru că jurnalistul nu are voie să judece personajul); ziaristul îl evocă încercând

să îl înţelegă.

Radu Bâlbâie [1996; 162-165] identifică patru modalităţi de documentare:

1. o linie pur factual cronologică, de tip curriculum; portretele de acest tip

sunt primite de la agenţii, birouri de presă, departamente de documentare

ale publicaţiilor;

2. fişe de personalitate: declaraţii, reacţii, poziţii, atitudini faţă de un caz, etc.

3. o abordare directă şi complexă a personalităţii;

4. o singură dimensiune, însă în profunzime;

Dintre cele patru tipuri de documentare, doar ultimele două presupun obligatoriu

abordarea directă a subiectului. În acest sens, Henri Montant [1995; 71 apud Preda, 2006;

182] subliniază faptul că pentru a portretiza un personaj trebuie să discuţi cu el. Dar succesul

portretului rezidă în: ample citate din vorbirea personajului, citate venite din anturajul său, o

bună şi riguroasă documentare.

Astfel, realizarea interviurilor de context este indispensabilă. Aceasta înseamnă

intervievarea persoanelor care îl cunosc îndeaproape ( rude, prieteni), a persoanelor care îl

respectă/care nu îl respectă; a persoanelor care îl admiră sau care îl resping, etc [Popescu,

2004; 199].

Documentarea propriu-zisă include, pe lângă studiul documentelor (CV-uri, dosare,

fotografii, filme, fişe de agenţie, declaraţii, interviuri tipărite, articole) şi o serie de interviuri

(întrevederi) prin care se cer informaţii curente legate de activitatea sa cotidiană, la care

interlocutorul răspunde fără efort şi fără ca afectivitaea să îi fie angajată; precum şi

mărturisiri despre reacţii, senzaţii, sentimente, succesuri/eşecuri, hobby-uri, fobii, etc.

Reuşita portretului, în opinia lui Michel Voirol [1992; 58, apud Popescu, 2004; 199]

are o faţetă dublă: “Cititorul să aibă sentimentul că acum cunoaşte mai bine personalitatea

discutată sau să descopere cu această ocazie o persoană interesantă pe care nu o cunoştea.”

Sau “Omul (personalitatea în toată complexitatea sa), iată unde trebuie să ajungă

jurnalistul”. (Popescu, 2004; 199).

46

COMENTARIUL

DefiniţiiÎn accepţiunea lui Marc Capelle [1994; 40], comentariul este o clarificare ce-i

permite cititorului să-şi completeze informaţia. Rolul comentariului este de a-l ajuta pe cititor

să facă mai bine legăturile între informaţiile distanţate în timp.

Ziarele apelează uneori la “consultanţi” (specialişti) pentru a analiza anumite

probleme. Dar, riscul unei asemenea atitudini constă în apariţia jargonului incomprehensibil.

De pildă, comentariile jurnaliştilor ce scriau despre războiul din Golf erau presărate cu

aserţiuni tehnice ale “experţilor militari”, care nu spuneau, pentru cititorul obişnuit, aproape

nimic. Menirea jurnaliştilor este tocmai aceea de a-i intervieva pe aceşti specialişti, cerându-

le explicaţii într-o manieră jurnalistică. [Capelle, 1994; 41].

Tipologia comentariului:

Există trei tipuri de comentariu, în viziunea lui David Randall [1998; 194-195]:

deschis, mascat şi accidental.

Comentariul deschis conţine judecăţi de valoare şi opinii exprimate direct şi pe faţă

de către jurnalist. Acest tip de comentariu este interzis în paginile informative din ziarele

americane şi britanice, întrucât în aceste pagini este interzis mariajul dintre informaţie şi

opinie.

Este împotriva deontologiei profesionale de a prezenta comentariul sub forma şi în

cadrul unui articol de informare. Cititorul este dator să ştie când ceea ce i se prezintă este

ştire sau comentariu. În acest sens , David Randall [1998; 195] precizează: “Opinia există pe

toate drumurile, informaţia reprezintă o raritate. Iată de ce informaţia este, invariabil, mai

interesantă decât comentariul şi acesta este cu siguranţă motivul pentru care există un risc

real de depreciere atunci când cele două sunt combinate. Pentru că atunci când ele sunt

amestecate, nucleul dur al informaţiei se contaminează şi astfel îşi pierde valoarea.” După

acelaşi autor, există şi excepţii de la regulă; în cazul:

reporterului foarte experimentat care urmărind subiectul o vreme îndelungată are

dreptul de a exprima în comentariu judecăţi de valoare, informând în felul acesta

cititorul;

47

reporterilor specializaţi sau corespondenţilor externi, care sub forma unor

digresiuni, scurte remarci de bun simţ (cu scopul de a contextualiza subiectul sau

mici fragmente din el), pot insera în text mici comentarii pentru a-i facilita

cititorului înţelegerea subiectului;

Principiul fundamental pe care trebuie să îl respecte orice jurnalist este, conform lui

David Randall [1998;196] următorul: comentariul deschis trebuie să fie onest, identificat

automat ca atare şi nu ascuns sau deghizat în altceva.

În ceea ce priveşte comentariul mascat şi accidental, Randall acuză caracterul lui

clandestin: “Diferenţa între cele două este că cel mascat este intenţionat, iar cel accidental nu.

Dar amândouă duc la acelaşi rezultat, pe aceleaşi căi: ziarele-prin modul de prezentare, prin

juxtapunerea elementelor şi prin selecţia subiectelor sau a limbajului titlurilor; reporterii-prin

limbaj, prin materialul şi sursele pe care le folosesc sau le emit.”

Cuvinte cu încărcătură conotativă (cuvintele cu sens peiorativ) determină apariţia

comentariului accidental sau mascat. Pentru evitarea acestui lucru, atenţia jurnalistului

trebuie să fie sporită în momentul alegerii cuvintelor, fiind conştient de conotaţiile lor.

2. Articolele de analiză reprezintă acele articole care “disecă evenimentele, temele,

problemele şi consecinţele în încercarea de a explica ce se întâmplă în prezent sau se va

întâmpla în viitor. De asemenea, ele ar trebui să explice semnificaţia acestor evenimente şi

contextul lor.”[Randall, 1998; 200]. Menirea lor este de a aduce indicii originale şi viziuni

inedite referitoare la subiect, accentul căzând pe interpretare şi explicare.

Recenzia, gen al jurnalismului de opinie, constă în prezentarea sintetică a unui volum

nou apărut, încercând să răspundă la întrebările: Ce este? şi Cum este? ( Popescu, 2004;219).

În accepţiunea lui David Randall (1998; 205), scopul recenziei este de a da informaţii

despre opera în chestiune; de a o descrie, pe cât posibil, exact şi complet, de a-i trece în

revistă stilul, conţinutul ideilor.

Elementele indispensabile unei recenzii (Popescu, 2004; 219) se rezumă la:

a). datele concrete în legătură cu volumul, cu autorul, cu tema tratată în volum;

b). datele de context semnificative care facilitează cunoaşterea deplină a subiectului;

c). evaluarea importanţei subiectului;

d). estimarea importanţei volumului analizat.

48

Recenzia se deosebeşte de cronica (literară), prin aceea că nivelul de generalitate este

mai redus (Popescu, 2004; 219).

3. ARTICOLELE DE FOND SAU EDITORIALELE

DefiniţiiEditorialul, fiind cea mai importantă specie a jurnalismului de opinie, exprimă

atitudinea ziarului faţă de realitatea social – politică, şi nu numai.

Marc Capelle [1994; 41] defineşte editorialul ca fiind articolul în care un ziar ia

poziţie - sau, în orice caz, îşi exprimă opinia asupra unui anumit subiect de actualitate (nu

neaparat politică). Nu este semnat în mod obligatoriu de redactorul-şef (deşi acesta este

cazul cel mai frecvent), dar cel care îl semnează angajează imaginea ziarului.

Acest ultim element este cel care diferenţiază editorialul de articolele “de rubrică”, al

căror conţinut angajează numai pe semnatarul lor, nu şi poziţia oficială a organului de presă.

John L. Hulteng [1973; 12, apud Popescu, 2004; 215] consideră că “editorialul poate

fi şi conştiinţa ziarului şi, într-o măsură importantă, conştiinţa comunităţii.” În viziunea lui

Reuben Maury şi Karl S. Pfeiffer [1960; 95, apud Popescu, 2004; 215], “poate cea mai

importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg.

Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre

deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificaţia faptelor, mai

puţin de calitatea lor de noutate. Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o

concluzie logică.”

În viziunea lui David Randall [1998; 203] editorialele, “nu trebuie să se constituie

într-o serie de aserţiuni aşezate ferm pe hârtie una după alta. Pe lângă un punct de vedere

original, ele trebuie să conţină suficiente elemente de context şi analiză pentru a fi înţelese de

cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit. Argumentele trebuie

construite tot atât de atent ca şi o spirală bine răsucită.”

Reuşita unui editorial constă în inserarea în text a câtorva fraze memorabile, precum:

“Comentariul este liber, faptele sunt sacre”, de C. P. Scott (Guardian, Manchester, 1921),

“Comunism cu faţă umană” (Rude Pravo, Praga, 1968), “Savoarea unei guvernări ferme”

(Daily Telegraph, Londra, 1956) etc.

Este cunoscut faptul că marile ziare angajează în mod special experţi pentru a scrie

numai editoriale, întrucât nu orice jurnalist este înzestrat cu un talent scriitoricesc aparte.

49

Caracteristicile editorialului (articolului de fond):

Rene Cappon [1999; 113] trasează o serie de trăsături specifice articolelor de fond:

evenimentul în sine e plasat în plan secundar;

gradaţia clară, de la important la mai puţin important, a faptelor e înlocuită de

interesul uman, atmosferă, sentimente, ironie, umor;

scopul lor este de a ilumina faptele, de a oferi perspectivă, explicaţii şi

interpretări, de a evidenţia tendinţe, de a vorbi oamenilor despre oameni;

Cu privire la redactarea articolului de fond, Rene Cappon [1999; 121] prezintă

aceasta problema într-o manieră metaforică: “Un articol trebuie să fie structurat. La fel ca o

apă curgătoare, el poate face tot felul de cotituri şi de meandre, dar apele sale nu se revarsă

niciodată peste maluri. El nu are ramificaţii. Cititorii trebuie să îl poată urmări ca şi cum s-ar

lăsa duşi de apă într-o barcă, întotdeauna curioşi ce urmează după fiecare cotitură.”

Acelaşi autor interzice inserarea în cadrul articolelor de fond a manierismelor, a

înfloriturilor verbale şi a artificiilor literare. Fiecare trebuie scris într-un stil amplu, clar şi cu

bun gust. De asemenea, simţul umorului, ironia, uşurinţa în exprimare sunt atuuri

formidabile.

4. Tipologia editorialului

Cristian Florin Popescu [2004; 215-216] identifică următoarele tipuri de editorial: editorialul pronostic, care se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în

momente când atenţia/curiozitatea publicului sunt în alertă. O variantă a acestui tip de

editorial este editorialul balon de încercare;

editorialul” persona”, care încearcă să contureze imaginea unei persoane, rolul ei,

masca/măştile ei;

editoriale de serviciu (exemplu: 1 Decembrie- Ziua Naţională a României);

editorialul necrolog;

editorialul eseu, ce reflectă adevărata performanţă profesională;

Modalităţi de redactare a editorialului. Etape:

În opinia aceluiaşi autor [Popescu, 2004; 216], în timpul elaborării editorialului

trebuie luate în considerare următoarele chei de control:

dacă argumentaţia din editorial se poate reduce la un silogism, textul este corect

construit din punct de vedere logic;

50

textul evaziv nu anunţă ceva nou/interesant şi nici nu exprimă optica jurnalistului

faţă de problema respectivă;

respectarea normei: o singură idee-problemă=un singur unghi de abordare=un

singur text;

Reuşita editorialului include evitarea următoarelor erori:

“Pontificarea. A pontifica înseamnă a vorbi ca o persoană infailibilă. Când

pontifică, editorialistul nu-şi respectă publicul”, conform lui Reuben Maury şi

Karl S. Pfeiffer [1960; 25-26; apud Popescu, 2004; 217]. “Preţiozitatea, argoul.”

editorialul care laudă sau critică din raţiuni care ţin de “capitalul imagine” al unei

firme este publicitate mascată;

de evitat excesul retoric; “Detaşarea excesivă”; “Atacul la persoană”, întrucât

implică deplasarea accentului de la discutarea-criticarea problemei, la atacarea

omului; “Alterarea problemei: asumarea adevărului pornind de la o premisă încă

în dezbatere”, conform lui John L. Hulteng [1973; 80-84, apud Popescu, 2004;

216-217];

Portretul editorialistului:

Curtis MacDougal [1964, apud Popescu, 2004; 218] citează principiile formulate de

National Conference of Editorial Writers:

“1. Este necinstit din partea editorialistului să-şi fundamenteze editorialele pe

jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conştient, să nu-şi

înşele cititorul, să nu distorsioneze o situaţie şi să nu aşeze nici o persoană într-o

lumină falsă.

2. Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea

evidenţei şi pe ceea ce este considerat ca fiind binele public.

3. Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal.(...)

4. Editorialistul ar trebui să ştie că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul şi celor

care nu sunt de acord cu el.

5. Editorialistul ar trebui să-şi revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor

informaţii. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie.

51

6. Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate şi o filozofie

democratică asupra vieţii. Ar trebui să nu scrie şi să nu publice niciodată ceva care ar

contraveni conştiinţei sale.

7. Editorialistul ar trebui să-şi sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele

profesionale înalte. Reputaţia sa este şi a lor, şi invers.”

52

ANCHETA. Definiţii

Conform opiniei lui Michel Voirol [1992; 58 apud Popescu, 2004; 206] ancheta este o

demonstraţie [...]. Reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este

spectacolul unui eveniment, subiectul anchetei este o problemă. Prin problemă, autorul

înţelege fie o disfuncţie, fie o chestiune complicată care trebuie clarificată pentru public. În

prima variantă, ancheta presupune o demascare (dezvăluire). În a doua, ancheta dobândeşte

atributele dezbaterii. Dar, definitorii pentru ambele variante este înscrierea subiectului temei

în sfera evenimentului cu scopul de a interesa un număr mare de oameni.

Sorin Preda [1999; 119] consideră că “dacă reportajul reprezintă (să zicem) o

<<poetică>> a efectului, ancheta conţine o <<poetică>> a cauzei. Reportajul se centrează pe

întrebarea: cine? şi pe actorii evenimentului, în timp ce ancheta revine insistent la

provocatoarea întrebare: de ce?. Fără a neglija contextul (unde? când? cum?) o bună anchetă

trebuie să demonteze mecanisme, ajungând la informaţii adeseori ascunse, greu accesibile. ”

În viziunea lui Phillipe Gaillard [Popescu, 2004; 207 ], ancheta “are drept scop

aprofundarea unei probleme. Cel mai adesea economice, sociale sau culturale. Este foarte

riguros organizată.”

Rar întâlnită în presa cotidiană, realizarea anchetei pretinde pe lângă o bogată

experienţă în domeniu a ziaristului şi o serie de calităţi personale: curaj, intuiţie,

perseverenţă, dinamism, rapiditate în mişcare, spirit acut de observaţie [Preda, 1999; 119].

Moduri de ratare a anchetei:

În accepţiunea lui Sorin Preda [1999; 119-120] există o serie de modalităţi de a rata o

bună anchetă, precum:

abordare nepotrivită a informaţiei;

existenţa unei atitudini militantiste, reflectată de tonul părtinitor, moralizarea sau

dilatarea nepermisă a efectului;

excesul de informaţie;

abundenţa surselor confidenţiale;

folosirea limbajului abstract sau de specialitate;

dosarele gata pregătite, care fie sunt subiective/tendenţioase, fie ascund voit

informaţii importante a căror lipsă e greu perceptibilă la o primă lectură; astfel, se

53

impune de la sine verificarea atentă şi completă a informaţiilor (de la părţile

aflate în conflict) şi apelul la o sursă credibilă şi independentă;

tema prea generală, care nu spune aproape nimic/are impact; în consecinţă, e necesară

particularizarea problematicii respective;

Pentru evitarea acestor greşeli, acelaşi autor opinează că, jurnalistul are datoria de a

îndeplini două exigenţe gazetăreşti fundamentale: definirea corectă şi riguroasă a câmpului

tematic şi alegerea unghiului de atac. În fapt, acestea condiţionează şi determină reuşita sau

eşecul anchetei.

După Popescu [2004; 206-207], elementele indispensabile realizării unei bune

anchete sunt:

ancheta corect condusă poate ajunge la concluzii care nu au fost niciodată

anticipate;

ipoteza trebuie verificată pas cu pas, acţiune realizabilă prin informaţiile colectate

şi controlate prin încrucişarea surselor, pentru a se ajunge la nucleul dur al

informării;

ea se încadrează riguros în cerinţele informării profesionale: promptitudine,

informaţie corectă, completă, onestă, echilibrată;

textul finit (al anchetei) se compune atât din mesajul esenţial (formularea

problemei, ipoteza, verificarea, soluţia/concluzia), cât şi din texte de context

(interviuri cu martori, persoane implicate, experţi, istoricul problemei, extrase din

legi şi ilustraţii-tabele, grafice, statistici, documente în facsimil);

Sau din perspectiva lui Phillipe Gaillard [1986; 75-76, apud Popescu, 2004; 208],

ancheta jurnalistică “constă dintr-o suită de interviuri sau de mese rotunde şi de reportaje.

Din acest ansamblu- aceasta aste arta- trebuie să se degaje o idee generală conformă cu

realitatea descoperită.”

2. Genurile anchetei:

Sorin Preda, care-l citează pe Jacquez Muoriquand [1994, 16-25, apud Preda, 2006;

121-125], ia în discuţie patru tipuri de anchete:

1. Ancheta de actualitate, o caracteristică a cotidienelor naţionale, stă sub semnul

evenimentului. Definitorie este rapiditatea jurnalistului, care într-un stil alert

imortalizează evenimentul/faptul (actorii principali şi opiniile asupra cauzelor).

54

2. Ancheta de fapt divers se centrează pe circumstanţe şi nu pe dovedirea vinovăţiei

cuiva. Ziaristul realizator al anchetei de fapt divers poate lansa ipoteze sau mari

semne de întrebare, lăsând rezolvarea pe seama poliţiei sau a justiţiei. Totodată, e

recomandat ca jurnalistul să fie precaut în faţa subiectelor supramediatizate,

întrucât: “cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se ştie mai puţin”, cum afirmă

Jacques Mouriquand [1994; 18-19 apud Preda, 1999; 122]. De evitat tonul

justiţiar şi afirmaţiile categorice.

3. Ancheta magazin, aproape inexistentă în presa cotidiană, dar prezentă în presa

tematică ori săptămânală publică. Subiectele unei asemenea anchete magazin,

stresul şi durerea de cap (revistă de medicină) au o funcţie pedagogică clară,

indicând probleme acute ale societăţii.

Ea se impune prin originalitatea temei, prin unghiul de abordare şi prin revelaţiile făcute.

Rezultatul poate fi uluitor.

4. Ancheta de investigaţie, plasată între reportaj şi cercetare detectivistică, trebuie să

se concretizeze prin revelarea unor secrete păzite cu străşnicie. Pentru realizarea

ei, ziaristul este nevoit să se lupte/polemizeze cu instituţiile, oamenii influenţi sau

cu marile interese economice. Literatura de specialitate schiţează în mai multe

feluri portretul ideal al reporterului de investigare. Astfel, pentru Curtis D.

MacDougall [1982; 227, apud Popescu, 2004; 208-209], reporterul “este ca orice

alt tip de reporter, dar cu calităţi accentuate. Mai iscoditor, mai sceptic, cu mai

mari resurse şi imaginaţie în a şti unde să caute faptele, mai ingenios în ocolirea

obstacolelor şi mai apt să îndure truda şi descurajarea. El o face pe detectivul, dar

nu acceptă candid orice explicaţie. Iar faptul că este confruntat cu multe situaţii

delicate, îi pun la încercare integritatea.”

În accepţiunea lui David Anderson şi a lui Peter Benjaminson [1976; 4, apud

Popescu;2004, 209], reporterul de investigare se distinge “în principal, printr-o răbdare

extraordinară, prin credinţa că cineva acţionează împotriva binelui public. Credinţa că multe

acte ilegale nu pot fi muşamalizate pentru totdeauna. Adesea, ceea ce îl deosebeşte pe

reporterul de investigare de ceilalţi reporteri, este voinţa de a cerceta cât mai adânc.”

O atitudine pesimistă are Clark A. Mollenhoff [apud Curtis MacDougall, 1982; 226,

apud Popescu, 2004; 209]:”InvestigativeReporting este o profesiune precară. În cea mai mare

55

parte, înseamnă ore, zile şi uneori, săptămâni de muncă plicticoasă, de scotocire prin

documente. Înseamnă interviuri nesfârşite cu oameni care, într-adevăr, nu vor să vorbească,

piste (lead) care nu duc nicăieri; frustrarea de a avea prea multe începuturi (lead) cu un

sfârşit edulcorat sau, şi mai rău, cu rezultate neconcludente; şi impenetrabilul zid de beton al

oficialilor. Şi totuşi, noi, reporterii de investigare suntem linia de comunicare care este vitală

pentru braţul guvernului în faţa publicului.”

3. Planul anchetei de investigaţie:

După Sorin Preda, planul anchetei se identifică cu tratarea schemei problemă-ipoteză-

verificare-concluzie sau conflict-argumentele unei părţi-argumentele celeilalte părţi-fapte-

părerea specialiştilor-concluzie (cine are dreptate). În acest sens, Michel Voirol [1992; 58-

60, apud Preda, 1999; 123] afirmă că: “ancheta începe din clipa în care ziaristul caută

răspuns la o anume întrebare, mergând direct la sursă.”

C. F. Popescu [2004; 209-212] indică, în schimb, două planuri distincte:

I. planul general, în care jurnalistul are datoria de a arăta/revela realitatea, aşa cum

este ea, cunoscută de reporter şi transmisă publicului;

II. planul specific cu următoarele trăsături:

1. de la atitudinea sceptică a jurnalistului la cea de adversitate faţă de

varianta oficială asupra realităţii: “Te aflii aici ca să spui cum se petrec

lucrurile, nu cum afirmă declaraţiile oficiale că se petrec.”[Paul N.

Williams, 1978; 6, apud Popescu, 2004; 210].

2. adversitatea se identifică cu apărarea binelui public, fapt ce defineşte o

atitudine riguros etică.

3. finalitatea investigării îşi propune eliminarea disfuncţiilor odată dovedite.

4. ţinta jurnalismului de investigare este corupţia.

Identificarea adevărului este atinsă după parcurgerea următoarelor puncte:

a) confirmarea on the record a unui fapt. Se răspunde la întrebările: Cine deţine

această informaţie? Cine este dispus să o transmită on the record?

b) cristalizarea unghiului de abordare, prin indicarea unei teme specifice care va

face obiectul textului principal.

56

c) respectarea regulii de fier: “scrie cu cititorul tău în minte” atât în timpul

colectării informaţiei, cât şi în momentul redactării ei. Utilitatea anchetei

rezidă în răspunsurile la întrebările: Cui foloseşte? şi Cine citeşte?

d) aprofundarea informării prin cercetarea în detaliu a contextului (cercetarea

documentelor şi interviurilor de context). Totodată, fiecare element de context

va fi verificat prin încrucişarea surselor.

5. rigoare, iniţiativă şi perseverenţă, calităţi obligatorii pentru căutarea

probelor şi a dovezilor.

6. toate pistele, toate informaţiile parţiale vor duce la o singură problemă şi

la o singură persoană , persoana cheie, care va fi intervievată în interviul

ţintă.

7. şansa, curajul jurnalistului trebuie dublate de luciditate.

8. ancheta va fi publicată în momentul încheierii cercetării, adică în

momentul în care toate informaţiile pertinente au fost verificate şi s-au

dovedit a fi adevărate.

9. investigaţia se desfăşoară de cele mai multe ori la limita eticii şi a

legislaţiei. “Dilema etică este clasică- afirmă David Anderson şi Peter

Benjaminson [1976; 6, apud Popescu, 2006; 211]. Este condamnabil dacă

jurnalistul face investigarea şi condamnabil dacă nu o face. Apariţia

textului va şoca sensibilitatea etică a multor persoane. Neapariţia lui îi va

permite celui corupt să-şi continue activitatea sa ilegală.”Impactul

publicării anchetei va confirma/infirma utilitatea investigării.

10. autosesizarea organelor /instituţiilor abilitate, ca urmare a publicării

anchetei. Se răspunde la întrebarea Şi acum ce urmează “Guvernul se va

clătina şi justiţia se va pune în mişcare? Anumite persoane vor fi trimise în

închisoare? Se vor destrăma unele căsătorii? Sumele ilegal însuşite se vor

înapoia fondurilor publice?” [Paul N. Williams, 1978; 5, apud Popescu,

2004; 212].

Alte tipuri de anchetă:

a) ancheta de opinie, a cărei reuşită rezidă în alegerea corectă a întrebării, în

formularea ei inedită şi provocatoare.

57

b) raidul anchetă , în care ziaristul se deghizează pentru a o realiza.

c) dosarul de anchetă sau pagina tematică care vizează juxtapunerea unor unghiuri

diferite, dar complementare de abordare a subiectului propus: un interviu, o

relatare, o casetă cu date statistice etc. Cititorul stabileşte adevărul, ceea ce

conduce la creşterea impresiei de obiectivitate.

d) portretul, considerat un gen de anchetă asupra unei persoane prezentate din

multiple perspective (colegi, prieteni, rude, duşmani etc).

4. Sursele

În ceea ce priveşte sursele jurnalistului de investigaţie, acestea sunt reprezentate de

“oamenii care ştiu aceste lucruri” [D. Anderson şi Peter Benjaminson, 1976; 25, apud

Popescu, 2004; 212] sau care deţin/confirmă/infirmă informaţia esenţială.

Cercetarea fiind aridă şi laborioasă, se va începe cu confirmarea/infirmarea detaliilor

secundare, colaterale.

Sorin Preda [1999; 129-131] menţionează/identifică o serie de surse, indispensabile

demarării şi conturării unei anchete jurnalistice:

* jurnalistul însuşi, care (poate) are abilitatea şi priceperea de a observa şi interpreta fapte

mai puţin mediatizate.

* contactele personale care trebuie cultivate în permanenţă, pentru crearea unei relaţii solide

şi trainice. Bineînţeles, corectitudinea şi respectarea promisiunilor se completează în mod

fericit.

* politicienii, versaţi în actul de comunicare, trebuie trataţi cu discernământ/scepticism

întrucât pericolul manipulării este mare.

* rapoartele oficiale nu trebuie nici dispreţuite, nici răsfoite în grabă pentru că ascund

informaţii interesante, camuflate în spatele unor vorbe şi cifre neimportante.

* dintre grupurile de presiune, care pot oferi/furniza presei nu doar informaţii utile, ci şi

documente oficiale de primă mână, jurnalistul le va cerceta pe cele mai serioase şi mai active.

* organizaţiile internaţionale, puţin reprezentate la noi, oferă cifre şi statistici mondiale

(inedite) care ne pot ajuta într-o anchetă, să zicem, despre droguri ori despre prostituţie în

context românesc.

* consultarea presei, uneori, e productivă, în sensul depistării şi valorificării unui subiect

dintr-o ştire ce poate constitui un punct de plecare într-o anchetă. De obicei, anunţurile de

58

mică publicitate ascund subiecte bune de anchetă: prostituţie mascată, drame umane,

escrocherii abile, trafic de fiinţe umane, colecţionari de obiecte pitoreşti etc.. de reţinut, însă,

că argumentul “am aflat din presă că ...” folosit de ziarist în interviurile cu politicienii, nu are

greutate.

* poliţia şi alte servicii de urgenţă, considerate a fi surse vitale şi inepuizabile de

informaţii, îţi pot oferi surprize când vine momentul furnizării şi atribuirii informaţiilor.

Răbdarea şi calmul sunt armele de luptă ale ziaristului, dublate de seriozitate şi încredere.

* articolele de urmărire (follow-up) se referă la reactivarea /abordarea unui subiect

despre care deja s-a scris.

* internetul, de asemenea, poate furniza un indiciu/o cheie în

demararea/realizarea/încheierea unei anchete jurnalistice.

DOCUMENTAREA O bună şi completă documentare înlesneşte/facilitează elaborarea finală a textului.

MacDougall [1982, apud Preda, 1998; 132] indică/identifică mai multe etape în redactarea

anchetei: concepţie-studiu de fezabilitate- decizie(da sau nu)- plan de bază- cercetare-

reevaluare- decizie (da sau nu)- interviuri cheie – evaluare finală- decizie finală(da sau nu)-

conceperea şi publicarea textului.

În ceea ce priveşte studiul de fezabilitate, acesta reprezintă o schemă detaliată a

viitoarei anchete, în care sunt incluse: descrierea potenţialului narativ al subiectului ales,

presupunerile şi ipotezele de lucru ale jurnalistului, sursele active sau potenţiale, căile de a

ajunge la sursele neoficiale, anticiparea anumitor dificultăţi [Preda, 1999; 132].

Protecţia constituie, în viziunea presei americane, un element cheie şi vizează două

aspecte: protecţia în interiorul ziarului, pentru a evita unele scurgeri de informaţii şi protecţia

faţă de un eventual contraatac din partea ţintei [Preda, 1999; 132].

Toate aceste precauţii sunt indispensabile înainte de a demara ancheta întrucât la

mijloc sunt interese şi sume mari de bani, iar editorul vrea să ştie ce anume riscă, cât îl va

costa ancheta şi cât de sigure vor fi informaţiile în eventualitatea unor presiuni ulterioare din

partea celor vizaţi [Preda, 1999; 132].

Şcoala franceză, prin Jacques Mouriquand [1994; 83 apud Preda, 199; 132], identifică

ancheta en escargot (în spirală), în care primează cunoaşterea câmpului de investigare şi

agenda (piesa de bază a întregului dispozitiv) unde, printre altele, ziaristul va ierarhiza

59

sursele în funcţie de importanţă şi va fixa maniera cea mai corectă de abordare: la telefon,

faţă în faţă etc.

În cazul anchetei în spirală sau în zig-zag, interviul cheie cu persoana vizată sau

martorul principal se va materializa abia în final , după parcurgerea întregului material faptic

şi după eliminarea supoziţiilor, acuzelor nefondate etc [Preda, 1999; 133].

Planul anchetei, din perspectiva aceleiaşi şcoli, trebuie să includă câteva puncte

obligatorii de trecere: predocumentare- consultarea informaţiilor din primul cerc (surse

periferice)-planificarea şi stabilirea ordinii celorlalte întâlniri- ancheta de teren- evaluări

intermediare- scriere- stocarea notelor şi a întregii documentări [Preda, 1999; 133].

5. Redactarea textului de investigaţie:

Conform opiniei lui C. F. Popescu [2004; 213], coerenţa, consistenţa şi claritatea

sunt calităţile principale necesare unui asemenea text. Prin consistenţă şi coerenţă, autorul

înţelege aranjarea mărturiilor, informaţiilor, documentelor, dovezilor în concordanţă cu

unghiul de abordare ales (conferit de tema investigării) şi cu planul textului.

Cu cât subiectul este mai amplu, cu atât sursele şi informaţiile coelctate sunt mai

numeroase. Douglas A. Anderson şi Bruce D. Ithule[1987;125 apud Popescu, 2004; 213-

214] consideră că “în textele de aprofundare se pot folosi lead-ul anecdotic, de contrast, chiar

şi lead-ul de interpelare, ceea ce nu înseamnă că lead-ul rezumat este imposibil să apară”.

Apoi textul se va dezvolta piramidal, urmărind “firul povestirii”, alcătuit sub forma unei

demonstraţii date de logica şi coerenţa informaţiilor. Tonul va fi neutru, iar informaţia

echilibrată [Popescu, 2004; 214].

În cadrul textului de investigare, nu jurnalistul se exprimă, ci faptele comunică.

[Popescu, 2004; 214].

În accepţiunea lui Sorin Preda [1999;135], ancheta se va constitui dintr-un:

şapou bine făcut, în care să fie prezentat mesajul principal (care e adevărata miză

a anchetei). El trebuie să fie clar, provocator şi inteligent.

text propiu-zis, conceput în trepte, din care nu lipsesc: redarea faptelor,

background-ul (cu introducerea actorilor principali), sinteza opiniilor exprimate,

stabilirea inovaţiei sau a gradului de inovare, concluzii.

existenţa obligatorie a unei concluzii, spre care trebuie să se direcţioneze toată

logica argumentării, inclusiv aspectele colaterale şi micile paranteze explicative.

60

De asemenea, jurnalistul e dator să sistematizeze declaraţiile, multitudinea de date

tehnice, de strictă specialitate pentru coerenţa şi claritatea textului. Ancheta poate fi presărată

cu elemente de culoare, elemente de limbaj familiar, chiar umor dacă e cazul, dar, peste toate,

apreciază S. Preda [1999; 136] trebuie să troneze acurateţea şi corectitudinea informaţiei.

Ziaristul trebuie să scrie numai ceea ce ştie, fără insinuări, fără ironii sau alte subiectivisme

inutile.

O bună anchetă se construieşte pornind şi încheind cu ideea principală [Preda, 1999;

136].

61