familia şi viaţa nr. 5
DESCRIPTION
Revistă de informare şi formare pentru familie. Anul I - nr. 5, aprilie 2011. Arta creştină de a trăi în lume.TRANSCRIPT
Sumar Editorial 3
Familia în lumina pascală
Soţi/Părinţi 4 - 5
Părinţii-sarea pământului, lumina lumii
Celălalt trebuie iubit aşa cum este
Adolescenţi 6
În călătorie spre Paşti
Preţul libertăţii noastre
Tineri / Logodnici 7
Bucuria Învierii în ochii un tânăr
Copii 8
Ieremia
Jocuri pentru copii şi nu numai… 9
O inimă de carne
Spiritualitatea familiei 10
Hrană pentru trup-hrană pentru suflet
Subiecte de meditaţie 11
Sensul devină și sensul de păcat
În fața “Omului durerilor”
Cultura vieţii 12
Interviu: Să-i ajutăm iubindu-i!
Probleme de bioetică 13
Avortul-crimă cu premeditare
Paternitate şi maternitate
responsabilă 14
Scopurile actului conjugal: unirea şi
procrearea
Redacţia şi specialiştii vă răspund 15
Inutilă viaţa ta?
Ştiri
Colectivul de redacţie
Pr. Iosif Enăşoae
Pr. Stefan Lupu
Pr. Bernadin Duma
Pr. Petru-Sebastian Tamaş
Pr. Eduard Emilian Păduraru
Maria Gherghel
Maricica Mihăluţe
Vicenţiu Ciocan
Petruţ Gălăţeanu
Maria Andrici
Adina Zatîca
Iuliana Petruţ
Izabela Antonică
Simona Magdalena Mîrţ
Cristina Blăjuţ
David Fabian (Design si tehnoredactare)
Editura “Sapientia”
Institutul Teologic Romano-
Catolic
“Sfântul Iosif “ Iași
Str. Văscăuțeanu, nr. 6
RO - 700462 - IAȘI
Tel.: 0040 232 225228
Fax: 0040 232 211476
www.editurasapientia.ro
e-mail: [email protected]
Revista „Familia şi Viaţa” apare lunar
cu susţinerea Asociaţiei „Familia şi Viaţa”
şi a Editurii „Sapientia” ISSN 2069-6574
Adresa redacţiei
Asociaţia Familia şi Viaţa
Str. Ştefan cel Mare, nr. 228
611040-Roman
tel/fax: 0233/742505
mobil: 0762/633195
e-mail:
www.familiasiviata.ro
Editorial
Dacă în noi locuieşte Duhul Sfânt, atunci suntem
capabili să iubim aşa cum a iubit Isus, fără teamă de
moarte. Ceea ce încătuşează şi paralizează capacitatea
noastră de a iubi este tocmai această frică de moarte.
Isus a venit să ne dea libertatea totală: prin pătimirea,
moartea şi învierea sa Cristos ne-a eliberat atât de
păcat cât şi de frica de moarte. Ne-a eliberat de teama
că ne vom pierde viaţa, dacă nu ne vom angaja să
trăim plenar iubirea. Prin
învierea sa glorioasă şi fericită,
ne arată evident că drumul
parcurs de el, cel al iubirii
totale, nu duce la moarte ci la
înviere, la împlinirea vieţii.
Creştinul eliberat de păcat,
prin pătimirea şi moartea lui
Cristos pe Cruce, şi eliberat de
frica de moarte, prin învierea
lui glorioasă, devine capabil să
iubească cu toată fiinţa sa,
liber de orice frică. Acum nu
se mai teme că, dacă renunţă la planurile sale umane şi
la iubirea sa egoistă, dezordonată, se pierde pe sine şi
nu se mai realizează, din contra, ştie că poate ajunge
la împlinire numai renunţând la egoismul propriu,
împlinind voinţa divină şi slujind oamenilor până la
sacrificarea vieţii pământeşti.
Fiecare creştin, este chemat de Cristos cel înviat să-l
urmeze pentru a ajunge la gloria învierii. Soţii creştini
sunt chemaţi să imite iubirea lui Cristos printr-o
dăruire totală reciprocă şi prin dăruirea totală pentru
binele şi fericirea actuală şi veşnică a copiilor lor.
Familia creştină, luminată de bucuria pascală şi
susţinută de speranţa învierii, este chemată să devină o
imagine vie a iubirii lui Cristos pe care să o facă
cunoscută societăţii actuale.
Fie ca lumina lui Cristos înviat să lumineze şi să
transforme familiile creştine în faruri de lumină divină
care să conducă pe toţi oamenii la bucuria învierii
fericite.
T recerea lui Isus Cristos prin pătimirea şi
moartea fizică la învierea glorioasă, spre
viaţa şi fericirea veşnică, în Împărăţia
Tatălui ceresc, reprezintă nucleul Misterului pascal
creştin. Modul în care îşi trăieşte Isus viaţa sa
umană, relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii ne
indică unicul mod autentic de trăire a vieţii noastre
creştine. Felul în care Cristos manifestă iubirea sa
faţă de Tatăl ceresc,
împlinindu-i mereu voia
sfântă, felul în care îşi
dovedeşte iubirea faţă de
oameni, prin sacrificiul total
de sine însuşi, ne arată clar că
numai aceasta este calea
sigură a împlinirii omului.
Acesta este stilul de viaţa pe
care trebuie să-l adopte fiecare
creştin: iubirea totală faţă de
Dumnezeu, exprimată prin
împlinirea devotată a
poruncilor divine, şi iubirea binevoitoare, sinceră şi
fidelă faţă de semeni, dusă până la sacrificiul
suprem de sine. Numai această cale, deschisă şi
străbătută de Isus, duce la învierea glorioasă şi la
comuniunea fericită de iubire cu Sfânta Treime.
Cealaltă cale, cea a păcatului, a refuzului iubirii faţă
de Dumnezeu şi faţă de semeni, îl duce pe om şi pe
creştin la sufocare în propriul egoism şi la
neîmplinire; la osânda izolării veşnice de Dumnezeu
şi de oameni. Cum revelaţia biblică ne învaţă că nu
este bine pentru om să fie singur, iar experienţa
personală ne arată că nu ne simţim fericiţi decât în
compania plină de iubire a celorlalţi, înseamnă că
cine vrea să se împlinească trebuie să refuze
categoric drumul păcatului şi să-l urmeze pe cel
trasat de Cristos: drumul iubirii.
Iubirea divină, manifestată de Isus prin pătimirea,
moartea şi învierea sa glorioasă, devine Darul pascal
al lui Cristos înviat oferit creştinului. Duhul Sfânt,
Darul pascal al lui Cristos înviat, are capacitatea să
umple cu iubire toată fiinţa creştinului şi să
descătuşeze toate energiile latente ale iubirii umane
şi creştine şi să le deschidă spre o iubire universală.
Duhul Sfânt, iubirea divină, oferită de Cristos cel
înviat şi revărsată în inimile noastre prin Botez şi
Mir, ne eliberează de frica morţii care ne împiedică
să ne manifestăm iubirea autentică.
Familia în lumina pascală
Pr. prof. dr. Iosif Enăşoae
Editorial
"Voi sunteţi lumina lumii... Nu se aprinde o candelă şi se pune sub
obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Aşa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele
voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri." (Mt 5,14-
16).
C uvintele lui Isus răsună astăzi ca şi ieri: "Voi sunteţi
lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului".
Dar cine este astăzi lumina lumii?
Gândul nostru zboară imediat la Papa Ioan Paul al II-
lea ce va fi beatificat în curând, sau poate ne gândim la episcopul
Anton Durcovici, martir în închisorile comuniste; sau la misionarii
din Africa ce se jertfesc pentru a-l face cunoscut lumii pe Cristos...
E frumos să descoperim în ei lumina lumii şi să recunoaştem că
întunericul nu are ultimul cuvânt, că minciuna, injustiţia, violenţa, alţi zei moderni nu pot triumfa.
Dar noi, părinţii creştini? Dar familia creştină?
Cuvintele lui Isus, "voi sunteţi lumina lumii", ne sunt adresate, în egală măsură, şi nouă: părinţi, copii, bunici! De ce e mai uşor pentru
noi să recunoaştem lumina numai în sfinţi, în cei mari, în cei ce
săvârşesc opere extraordinare? De ce să nu
medităm la misiunea extraordinară a mamei şi tatălui de a fi "sare a pământului" pentru familia
lor, pentru cei de lângă ei, pentru cei cărora le-
audet viaţă şi au nevoie de modele?
Să ne gândim: cei cărora Isus le adresa aceste cuvinte, cine erau? Oameni obişnuiţi, tineri şi
bătrâni, pescari şi prostituate, farisei şi cărturari,
oameni ai timpului său. Oameni din familii
obişnuite care mergeau la El, fiecare cu necazul lui, bolnavi şi păcătoşi, entuziaşti şi îndrăgostiţi de
El, fascinaţi de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi lor le-a
spus Isus: "Voi sunteţi sarea pământului". Da, şi noi, familii care alcătuim poporul Său, părinţi,
copii şi bunici, suntem chemaţi să fim "lumina
lumii" şi "sarea pământului". De ce tocmai noi? Şi
în ce mod recunoaşterea noastră ca lumină a lumii poate da forţă, putere, încredere?
Exemplul personal al tatălui şi al mamei este "lumină" pentru
micuţul care priveşte cu maximă curiozitate fiecare gest, ascultă
fascinat fiecare cuvânt care iese din gura părinţilor, învaţă de mic "legea" care guvernează micul univers al familiei. Aşa cum e normal,
fiii urmează exemplul părinţilor. Părinţii sunt "pietre vii" la temelia
formării copiilor lor. Ei caută în părinţi, în tot ceea ce aceştia fac,
modele de viaţă. Iată de ce familia îşi pune amprenta asupra comportamentului şi personalităţii fiilor. Dacă în familie copiii
descoperă adevăratele valori religioase, moral-creştine, cu siguranţă,
la rândul lor, vor trăi viaţa proprie în conformitate cu aceste valori.
Călăuziţi de "lumina" părinţilor, copiii nu vor umbla în "întuneric", ci vor descoperi calea adevărului.
Familia constituie însă model şi în cadrul comunităţii parohiale.
Iată un mic exemplu: într-o parohie zece perechi de logodnici se
pregătesc pentru căsătorie. Alte două familii se pregătesc să-i întâlnească pe logodnici, să dea mărturie despre sacramentul
căsătoriei aşa cum e trăit de ei înşişi, în viaţa cotidiană. Patru
persoane care, prin simpla lor prezenţă alături de cei care se
pregătesc să înceapă un drum în doi, întrebându-se ce înseamnă celebrarea dragostei lor în Dumnezeul Vieţii, se pronunţă în favoarea
sacramentului căsătoriei.
Prof. Maria Gherghel
Părinţii -
sarea pământului,
lumina lumii
Sunt persoane care păstrează seminţe de speranţă şi mici lumini
de mărturie a faptului că celebrarea sacramentului nu este doar o frumoasă amintire, cu fotografii sau film, a celei mai importante zile
din viaţa lor în doi. Nu, sacramentul este înlăuntrul vieţii lor
cotidiene, ca semn al salvării. Isus e mereu prezent în mijlocul
familiei lor, cu discreţie, devenind mesager şi martor al dragostei lor.
Vorbesc despre lucruri simple, cotidiene, chiar banale. Cum,
întorşi de la lucru, binecuvântează masa, fericiţi de darul de a cina
împreună, povestindu-şi cele de peste zi; cum hrănesc micuţul şi decid la care şcoală să-l înscrie; cum fetiţa mijlocie e suspectă de
scarlatină; cum băiatul mai mare a avut o altercaţie cu cel mai bun
prieten; cum sting lumina seara şi fiecare îi spune celuilalt, prin
cuvinte sau gesturi: "Îţi voi fi fidel totdeauna, pentru că dragostea
Lui îmi dă forţa de a te iubi şi azi la fel ca la început. Te iubesc." Iată, aceste familii, prin mărturia lor simplă, sunt lumina lumii.
Aceste familii cred în dragoste, sunt martori ai puterii dragostei,
chiar dacă îşi
recunosc limitele. Aici se aprinde o lumină pentru lume: aici ura, deziluzia, resentimentul, frica, suferinţa nu supravieţuiesc, deoarece
Cristos este mereu prezent. Cele două cupluri care dau mărturie şi se
îngrijesc de familiile creştine care urmează să se nască, chiar dacă
nu sunt perfecte, au o lumină proprie de arătat, care reflectă lumina aceluia de la care au primit misiunea de a fi martori, sare a
pământului, modele de viaţă şi iubire.
Părinţi, să nu ascundem lampa sub obroc, căci am fost aleşi să fim
lumină care luminează în întuneric şi martori ai lui Cristos până la
marginile pământului. Părinţi, să trăim cu bucurie viaţa de familie,
care este în esenţă o viaţă de adeziune, de urmare a Domnului Isus.
Şi vom fi "sare" în "aluatul" lumii pe care El a venit să o
mântuiască.
Părinţi - Soţi Părinţi - Soţi
Prof. Maria Gherghel
Celălalt trebuie
iubit aşa cum este
Pentru început o
scurtă prezentare a
situaţiei prin care aţi
trecut.
Mă numesc Laura, am doi copiii şi m-am căsătorit în
urmă cu nouă ani aici în
Bacău. Ne-am cunoscut cu aproximativ un an şi
jumătate înainte de
căsătorie. Comunicam mult
şi ne înţelegeam destul de bine. Recunosc că erau mai
multe lucruri care nu-mi
plăceau la el, dar am
considerat că odată cu trecerea timpului “îl voi da
la brazdă”. Nu-mi
permiteam să ratez această
ocazie de a mă căsători.
De unde au pornit
neînţelegerile? Atunci nu mi-am dat
seama, acum, privind în
urmă, îmi dau seama unde
am greşit. Dau câteva exemple. Uneori venea
obosit şi plin de probleme
de la serviciu şi nu cred că
am avut răbdare suficientă să îl ascult până la capăt şi
să-i arăt că sunt alături de
el, ci din contra i-am pus în
braţe lucrurile care nu mergeau în familie,
neajunsurile materiale,
frustrările părinţilor etc.
Acele lucruri care nu-mi plăceau la el am început în
scurt să i le reproşez în
speranţa că va înţelege şi se va îndrepta. Ori de câte ori
discutam încercam să scot
în evidenţă calităţile mele,
binele pe care îl fac, faptul că nu mă merită şi că am
greşit că m-am căsătorit cu el. Mocnea în mine un puternic
sentiment de mândrie. După un timp am observat că începe să
vină seara mai târziu, că nu prea mă mai suportă când vorbesc, nu
nici nu se mai simte atras de mine. După vreo şase ani de căsnicie,
timp în care am dat naştere la doi copii, mi-a spus că pleacă în lumea
lui. Ce-i drept nici eu nu-l mai suportam. I-am spus că-i respect alegerea, pentru că la rândul meu îmi doream acelaşi lucru.
Cum au evoluat apoi lucrurile? Eu m-am mutat la mama mea împreună cu copiii, iar el a rămas în
apartament. Fiind creştină, încet-încet am început să conştientizez
situaţia în care mă aflam şi nu mai puteam dormi nici noaptea. Eu care eram o practicantă şi mă consideram o bună creştină să ajung la divorţ?
Am avut ocazia să-l revăd pe părintele care ne-a pregătit la căsătorie, iar
acesta m-a întrebat ce-mi mai face soţul. Eu care înainte de căsătorie
eram atât de încântată şi mândră de cucerirea mea, îmi venea acum să intru în pământ.
I-am povestit cum stau lucrurile, i-am spus despre greşelile soţului (pe
ale mele nu le vedeam),
despre cât de insuportabil devenise. Atunci, puţin
ironic, părintele îmi spuse:
„Te cred, e greu. Dar ca să
fii declarată sfântă e nevoie de un avocat al diavolului
care să caute greşelile tale.
N-ai vrea să fiu eu acela?”
„Dacă sunt … dar eu nu cred”. A avut atunci
părintele sclipirea necesară
şi m-a făcut să înţeleg unde
am greşit (e ceea ce am amintit la răspunsul
anterior). Mi-am dat seama
că dacă nu-i voi cere soţului
iertare se va alege praful de căsnicia noastră. Pentru
prima dată în viaţă, mi-am
călcat pe orgoliu şi i-am
spus: „Iartă-mă …eu am
greşit!” „Fapte nu vorbe, a
fost răspunsul lui. Sunt
dispus să încercăm din
nou”. Am fost o norocoasă pentru că el nu a intrat într-
o altă relaţie, pentru că a
acceptat iertarea mea.
Acesta e un motiv în plus pentru care merită iubirea
mea. Acum suntem din nou
împreună şi e minunat.
Ce sfat aţi adresa
tinerilor soţi? Să nu-şi imagineze
niciodată că prin afirmarea
propriei personalităţi şi
etalarea marilor calităţi personale căsnicia va fi
trainică. Gândul care să le
călăuzească paşii să fie că
celălalt e o persoană care trebuie iubită aşa cum este.
Nu trebuie să încercăm să-l
modelăm pe celălalt după
cum vrem noi. O va face singur, dacă într-adevăr ştim să comunicăm şi dacă dorim să fim mai buni.
Părinţi - Soţi
Scurt interviu cu o mamă care a trecut printr-o
serioasă problemă de familie
Sursa: Revista “Biserica şi Viaţa” a parohiei
“Sf. Nicolae” Bacău
www.donboscoland.it Î ntr-o zi, Isus şi diavolul stăteau de vorbă.
Isus l-a întrebat:
- Ce faci, diavole, cu persoanele aici pe pământ?
Diavolul răspunse:
- Mă distrez cu ei: îi învăţ să facă bombe şi să ucidă, să uzeze
de arme, să se urască unul pe altul, să abuzeze de copii... iar pe
tineri îi învăţ să folosească droguri, să bea, să mintă şi să facă
orice lucru interzis… Mă distrez tare!
Isus întrebă:
- Şi apoi, ce vei face cu ei?
- După aceea … îi voi termina pe toţi!
Isus întrebă:
- Cât vrei să-ţi plătesc pentru ei?”
Diavolul îi răspunse:
- De ce iubeşti aceste persoane? Sunt trădătoare, mincinoase,
false, egoiste şi... avide de bani şi de putere! Ei nu te vor iubi
niciodată cu adevărat, te vor blestema şi vor scuipa pe faţa ta,
te vor dispreţui şi nu-ţi vor da nicio considerare!
- Cât vrei pentru ei, diavole? l-a întrebat din nou Isus.
- Vreau toate lacrimile şi tot sângele tău!...”
Zis şi făcut.
Şi Isus plăti cu viaţa preţul libertăţii noastre: prin moartea sa
pe Cruce.
Cum uităm noi de Isus!
Credem în tot ceea ce ne învaţă ceilalţi, dar punem la îndoială
învăţătura ce vine de la El... nu avem încredere în cuvântul lui.
Auzim pe mulţi care spun: “Cred în Dumnezeu”, dar ce fac
pentru trăirea credinţei?! De multe ori acest subiect - Isus
Cristos - pare neinteresant, apelăm la Isus doar atunci când
suntem în dificultate.
Oare aceasta înseamnă a fi creştin adevărat?
Preţul libertăţii
noastre După Vitamine zilnice pentru suflet 5
Tineri - Logodnici
S emnul Crucii” este începutul şi sfârşitul fiecărei
rugăciuni a noastre. Acest gest simplu şi bogat în acelaşi
timp, însoţeşte trezirea noastră de dimineaţa, momentul servirii mesei, încheierea zilei. Este semnul
binecuvântării, ajutor eficace pentru toţi, semn care atinge mintea
şi inima.
Să nu lăsăm ca acest semn să decadă, să nu facem din el o superstiţie, să nu-l facem în grabă şi în secret! Crucea este o
splendidă manifestare a milostivirii divine, începutul şi sfârşitul
drumului nostru în timpul Postului Mare, cu Isus către mântuire.
Este asemenea primului pas făcut de Dumnezeu, bogat în binecuvântare şi îndurare, un gest de iubire liber şi gratuit.
Acest gest semnifică pentru noi că suntem iubiţi aşa cum suntem
şi oriunde ne-am afla pe drumul nostru, într-o abandonare
încrezătoare. Adorarea crucii semnifică a ne asuma partea de greutate, a fi ca Simon din Cirene, care l-a ajutat pe Isus să-şi
ducă crucea. Adorare crucii semnifică a fi conştienţi că în lupta cu
păcatul nu suntem singuri şi că asemenea tâlharului, privind
Crucifixul, vom ajunge în Paradis. Să stăm în linişte în faţa crucii într-o o adorare silenţioasă,
pentru a medita misterul, pentru a mulţumi. Să mergem de-a
lungul Căii Crucii ca o comunitate unită în jurul Salvatorului ei,
care se oferă pe sine însuşi pe altarul crucii, care este totodată scară mistică spre Paradis, punct de referinţă a credinţei noastre,
indicator pe calea salvării, sprijin pentru cei care se clatină,
victorie asupra răului.
Astăzi crucea continuă să fie scandal într-o societate laicizată, de neconceput pentru cei care nu o privesc cu credinţă, un lux
pentru cei care fac din ea obiect de modă, de neînţeles pentru
creştinii care fac din ea un simplu ornament în case.
Totuşi pentru mulţi crucea înseamnă a trăi propria existenţă în durere dar cu speranţă, înseamnă alegerea oferirii de sine pentru
ceilalţi chiar dacă sunt în situaţia de a fi respinşi sau suportă
persecuţii, înseamnă a avea curajul de a da mărturie despre iubirea lui Dumnezeu până la capătul lumii. Privind la sacrificiul lui Isus
pe cruce şi la salvarea nostră care derivă din ea, fiecare să ofere
celui care este în nevoie fie un cuvânt bun, fie mâncare sau haine,
fie o îmbrăţişare sau un surâs sau... puţin timp; fiecare după propria posibilitate, dar ştiind că în aproapele este Isus: sărac,
trist, singur, bolnav, murdar, închis, emigrant, fără muncă, fără
casă.
În călătorie
spre Paşti
Adolescenţi
Bucuria
Învierii în ochii
unui tânăr
Ioana Băcăoanu
O zi de sărbătoare este o zi în care se comemorează un
eveniment important, este o zi de odihnă, o zi în care nu
putem să nu ne gândim la familie, la cei dragi ai noştri. Fie că sunt aproape unul de altul, fie că se află la distanţe de
mii de kilometri, în preajma unei sărbători membrii unei familii doresc
să se reunească, să fie împreună mai mult decât în celelalte zile ale
anului, să fie mai buni, mai darnici, mai îngăduitori. Şi o sărbătoare este cu atât mai aşteptată şi mai frumoasă cu cât perioada de pregătire
a fost mai lungă, mai grea şi mai obositoare.
Şi iată că ne aflăm într-o perioadă de pregătire a celei mai mari
sărbători din an, Învierea lui Cristos. Suntem în Postul Mare, în acest timp în care ar trebui să ne pregătim aşa cum se cuvine pentru această
zi mare şi sfântă. Suntem numeroşi noi, cei care aşteptăm să
sărbătorim Paştele, dar pentru mulţi această sărbătoare nu mai are
nimic de a face cu Dumnezeu, ci este doar un prilej de distracţie,
mâncare şi băutură. Postul Mare presupune să ne pregătim atât
sufletele cât şi trupurile pentru a putea trăi pe deplin bucuria acestei
măreţe zile. Dar oare vremurile în care trăim ne mai permit să ţinem
posturile, să dăm celor săraci din puţinul nostru, să ne întrerupem
activităţile zilnice pentru a participa la o liturghie, să ne oprim din viteza cu care ne-am obişnuit să ne trăim viaţa şi pentru o clipă să ne
gândim la sufletul nostru? La faptul că suntem muritori şi că într-o zi
vom învia? Că vom da socoteală pentru ceea ce am trăit pe pământ?
Mai suntem dispuşi să acordăm timp şi pentru suflet? Cu siguranţă nu, mai ales noi, cei tineri, care ne-am obişnuit să cerem tot mai mult şi să
fim tot mai preocupaţi de cele pământeşti.
Cu toate acestea constatăm că mai sunt creştini pentru care Învierea
Domnului a fost şi rămâne o zi deosebită, de bucurie şi de reîmprospătare sufletească, iar intensitatea cu care este şi astăzi
practicată, cel puţin în unele Biserici creştine, poate constitui dovada
că oamenii mai au legături cu Biserica, cu Dumnezeu, că noi încă mai
credem în Cristos cel Înviat, lucru deosebit de important pentru vremurile pe care le trăim.
Paştele, spre deosebire de alte sărbători a căror semnificaţie a fost
aproape complet schimbată, mai păstrează acel spirit de sărbătoare
creştină pentru că înseşi obiceiurile sale au legături directe cu evenimentul comemorat.
În noaptea de Înviere, credincioşii merg la biserică şi au grijă să vină
cu lumânări pentru „a lua lumină", ceea ce ne trimite cu gândul la
Dumnezeu Însuşi, despre care scriptura ne spune că „...este Lumina" (In 1,5). La fel şi mielul, prezent de Paşte pe mesele
creştinilor, ne duce cu gândul atât la Vechiul Testament, unde acesta
reprezenta jertfa centrală al Paştelui iudaic, cât şi la Noul Testament, în
care acest animal blând ne aminteşte că Isus este „Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (In 1, 29).
De asemenea, tradiţia ne spune că de Paşte nu trebuie să lipsească
ouăle roşii şi pasca. Originea acestora se pierde în istoria creştinismului, dar ele simbolizează Patimile şi Învierea Domnului.
La fel cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi
Cristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind
început al învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor. Iar pasca, după cum bine ştim, aminteşte de coaroana de spini a lui Isus sau de
mormântul în care El a fost înmormântat.
Aşadar, de Paşte sărbătorim, vrem să fim cu cei pe care îi iubim şi ne bucurăm cu mic cu mare. Copiii sunt fericiţi pentru că se
înnoiesc, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor
înfrupta din bucatele speciale. Iar tinerii se întorc acasă, în familie şi
în casa lui Dumnezeu, biserica devenind neîncăpătoare în noaptea de Înviere. Frumoşi, îmbrăcaţi în haine noi, aşteaptă cu lumânările în
mână, să ia „Lumina” fără de care nu putem trăi, de care avem atâta
nevoie. Sărbătoarea sărbătorilor aduce bucurie, pace, lumină.
Noaptea de Înviere petrecută în familie este una de tradiţie sfântă, motiv pentru care Paştele este atât de important pentru credincioşi;
iar tinerii trebuie să deprindă această importanţă pentru a nu uita
sacrificiul imens făcut de Mântuitor pentru omenire.
Să ne alăturăm şi noi celor care se pregătesc să-l întâmpine pe Cristos, Cel care a învins moartea, „cu moartea pe moarte călcând”,
Cel care a alungat întunericul din inima acelora care se pregătesc
pentru evenimentul învierii cu trupuri şi suflete noi, şi care aşteaptă
să spună tuturor „Cristos a Înviat!”
Tineri - Logodnici Adolescenţi
I eremia s-a născut cu probleme fizice, cu probleme de înţelegere şi cu o boală cronică ce îi lua puţin câte puţin din viaţă. Chiar şi
aşa, părinţii lui încercaseră să-i ofere o viaţă cât mai normală şi l
-au trimis la şcoala primară „Sf. Tereza”. La 12 ani, Ieremia era
în clasa a doua, fiind incapabil să înveţe. Învăţătoarea lui, Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieşea saliva din gură
şi scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază
de lumină a pătruns în mintea lui înceţoşată dar, de cele mai multe ori,
Ieremia o făcea pe învăţătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe părinţii lui şi i-a chemat la şcoală să vorbească
despre Ieremia. În timp ce părinţii se aşezau încet pe scaune în clasa
goală, învăţătoarea le-a spus: ”Ieremia ar trebui de fapt să fie într-o
şcoală specializată pe probleme pentru cei ca el, nu este bine ca el să înveţe într-o şcoală unde copiii nu prezintă probleme de învăţare, mai
ales că e o diferenţă mare între el şi ceilalţi copii din clasă”.
Doris a meditat pentru o
vreme după ce au plecat părinţii copilului, ar fi vrut să
nu fie atât de dură cu ei. În
timp ce se gândea la asta, a avut un sentiment de vină.
„Of, Doamne, uite-mă cum
mă plâng de problemele mele
care sunt nimic în comparaţie cu durerea acestor oameni!
Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Şi din acea zi, a
făcut eforturi să nu mai bage în seamă gemetele lui Ieremia.
Primăvara se apropie şi copiii, emoţionaţi, vorbeau despre Paşte. Doris le-a spus povestea morţii şi învierii Domnului Isus, despre
renaşterea naturii acum, primăvara. A dat apoi câte un ou mare de
plastic fiecărui copil şi le-a spus: „Vreau să luaţi acasă ouăle astea şi
să mi le aduceţi mâine înapoi cu ceva înăuntru care să reprezinte o viaţă nouă, aţi înţeles cu toţii?” „Da”, au răspuns emoţionaţi. Toţi, mai
puţin Ieremia, el doar a ascultat cu atenţie şi ochii lui nu au privit în
altă parte decât la faţa învăţătoarei.
În mod curios, de data asta nu mai gemu. Să fi înţeles oare povestea
morţii şi învierii lui Isus? O fi înţeles tema pe care le-o dăduse ea pentru a doua zi?
A doua zi de dimineaţă, 19 elevi erau în clasă, zâmbind şi vorbind,
în timp ce purta fiecare ouăle la catedră într-un săculeţ de pânză.
După ora de matematică, sosi timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare. „Oh, da, o floare este semnul vieţii noi,
când plantele încep să crească înseamnă că a venit primăvara”. O
fetiţă a ridicat mâna şi a zis: „Hei, este al meu!”. Următorul ou avea un fluture de plastic ce părea real. Doris l-a ridicat şi a spus: „Cu
toţii ştim că omida se schimbă: creşte şi se transformă într-un
fluture frumos şi asta este într-adevăr tot o nouă viaţă”. Micuţa
Judith a strigat cu mândrie: „Acesta este al meu!”. Atunci Doris a deschis cel de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!
S-a gândit: „Cu siguranţă este al lui Ieremia care desigur, nu a
înţeles instrucţiunile”. Ca să nu-l facă de ruşine pe Ieremia, a luat
oul şi l-a pus încet alături pe catedră şi tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat: „Nu vorbiţi şi despre al meu,
doamna învăţătoare?” “Dar Ieremia, oul tău e gol!” Ieremia a privit-
o drept în ochi pe învăţătoare şi i-a spus cu blândeţe: „Da, dar şi
mormântul Domnului Isus era gol!” Timpul parcă s-a oprit în loc până să mai zică ceva învăţătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu ştii de ce
era gol mormântul?” „Da! a exclamat Ieremia, Domul Isus a fost
crucificat şi pus într-un mormânt, iar Tatăl l-a înviat!”
Clopoţelul a sunat de pauză. În timp ce copiii ieşeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse un fior cutremurător.
Trei luni, mai târziu, Ieremia a murit. Toţi cei prezenţi la
înmormântare au fost surprinşi să vadă 19 ouă pe mormântul lui
Ieremia şi toate erau goale. Fie ca viaţa noastră să însemne o continuă renaştere a lui Isus!
Copii Jocuri pentru copii si nu numai...
Ieremia Din Vitamine zilnice
pentru suflet,6
Taie şi recompune o inimă roşie (de carne) cu valori pe care să le cultivi în viaţa ta.
C u mulţi ani înainte să
se nască Isus a trăit
un profet între
deportaţii Israelului
pe malurile râului Chebar în
Mesopotamia. Se numea
Ezechiel. Acest profet a avut o
viziune: Isus îi spusese aceste
cuvinte: “Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua
din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de
carne”.
Adesea când mă întâlnesc cu cerşetori, alcoolici …mă întreb:
“Dacă eu aş fi fost în locul lor ce aş face?Eu am primit foarte
mult de la viaţă: doi părinţi buni, o mamă care mi-a arătat
dragostea lui Dumnezeu…Câţi nu au primit mai puţin decât
mine!”
Am cunoscut un băiat. A fost abandonat de mamă într-un
orfelinat de la vârsta de 4 ani. Tatăl fiind divorţat, nu l-a văzut
aproape niciodată. De-a lungul copilăriei sale a aşteptat cu
nerăbdare să-şi vadă mama. “Îmi imaginam trăsăturile sale,
chipul său, părul său – îmi împărtăşea plângând – aveam o
mare dorinţă de
de a o îmbrăţişa”. Şi … aşteptarea sa a fost în zadar. Când
s-a făcut mai mare s-a prezentat la el o doamnă zicându-i:
“Eu sunt mama ta, vino cu mine, acum poţi să munceşti,
întreţine-mă”. Ce dezamăgire, ce amărăciune! “În acel
moment – mi-a mărturisit – am simţit ură în inima mea.
Apoi am fugit şi a început perioada neagră a vieţii mele”.
După puţin timp a fost arestat pentru prima oară pentru
furt. Avea doar 16 ani şi a ajuns în detenţie pentru minori
pentru trei luni, apoi din nou în închisoare de alte şase ori.
În final a ajuns într-o comunitate pentru drogaţi. Aici, pas
cu pas inima sa părea că se încălzeşte de iubire şi că se
deschide zi după zi. După cinci ani de comunitate, în- tr-o
seară la rugăciune spuse: “Doamne, îţi dau inima mea,
încălzeşte-o cu iubirea ta, pentru toată viaţa doresc să
iubesc şi să nu mai urăsc”.
El a plecat din comunitate cu dorinţa de a restabili un
raport nou cu tatăl său şi cu mama sa.
O inimă
de carne După www.gruppifamiglia.it
Copii Jocuri pentru copii si nu numai...
Nimic mai fals. De fapt, este un timp în care trebuie să ne oprim
din agitaţia zilnică, din iureşul acestei lumi, să încercăm să alergăm mai puţin, făcând loc în viaţa noastră meditaţiei,
rugăciunii, lui Dumnezeu... Aspiraţiile şi dorinţele pe care le
nutrim în inima noastră, călăuzite de Cristos, apa vie şi
spirituală, trebuie orientate acum mai mult ca altă dată spre Tatăl său ceresc. Micile privaţiuni trupeşti nu fac altceva decât să
pună în valoare sufletul.
Perioada aceasta ne ajută să
înţelegem şi să trăim preceptele lui Isus care a spus: Nu vă îngrijoraţi
zicând: “Ce vom mânca?” sau “Ce
vom bea?” sau “Cu ce ne vom
îmbrăca?”…Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra
(Mt 6,31-33). Cu alte cuvinte, prioritare sunt cele sufleteşti, hrana
pentru suflet, iar pe planul doi, ca o
completare, pe deasupra, vin cele
pământeşti. Pregătirea din timpul postului ne
ajută să descoperim valoarea
Euharistiei. Supranumită şi alimentul
vieţii veşnice, Euharistia îl orientează pe cel care o primeşte spre cele
cereşti. Însetaţi fiind de Dumnezeu, am
rostit cu toţii la rugăciunea
credincioşilor în duminica întâlnirii lui Isus cu samariteanca: Dăruieşte-ne,
Părinte, apa cea vie care izvorăşte din
Cristos! Pregătiţi în felul acesta,
Paştele nu va însemna o masă servită din abundenţă pentru a recupera
eventualele restricţii culinare, ci va însemna o adevărată
sărbătoare a sufletului, iar bucuria învierii va fi deplină!
Cristos a înviat!
Hrană pentru trup - hrană
pentru suflet
S unt cunoscute cuvintele lui Isus Eu sunt Pâinea vieţii…Cine
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, nu va muri (In 6,48 şi
54) sau Cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete (In 4,14). Aceste cuvinte pot părea abstracte, mai
ales într-o lume secularizată cum este cea de astăzi, în care Dumnezeu
este exclus, eliminat, nu are loc în viaţa noastră.
Apă vie, Pâinea vieţii - sunt cuvinte care nu ne mai spun astăzi nimic, sunt cuvinte de neînţeles pentru mentalitatea modernă. Mult mai
atrăgătoare sunt lucrurile palpabile, materiale ale acestei lumi.
De fapt la ce se referă Isus când vorbeşte despre hrană pentru trup şi
hrană pentru suflet? Hrana pentru trup reprezintă tot ceea ce este trecător, perisabil,
schimbător, alterabil. De exemplu, ai o haină la modă, dar moda nu ţine
mult şi vrei din tot sufletul altă haină; ai o casă relativ bună, dar
jinduieşti după una mai mare şi mai frumoasă; ai un autoturism - faci tot posibilul pentru a obţine unul mai performant; şi exemplele pot continua:
calculatoare, telefoane, mobilier, mâncare, plăceri etc. Dar, aceste lucruri
trec şi mereu vor veni altele, iar noi alergăm după ele şi nu ne mai rămâne
timp pentru odihnă, meditaţie, Dumnezeu…Mereu alergăm după o apă care nu ne potoleşte setea.
De aceea, ar fi bine să căutăm mai întâi hrana pentru suflet, cele ale lui
Dumnezeu, cele durabile, veşnice apoi să acordăm atenţia cuvenită, dar
nu exagerată, şi celor lumeşti pentru că şi acestea sunt legitime, necesare. Priorităţile trebuie să fie stabilite corect, în funcţie de ceea ce este mai
important. Sigur că trebuie să mâncăm - este o necesitate organică,
biologică; este bine să ne îmbrăcăm frumos, variat; este corect să ne
dorim condiţii cât mai bune de viaţă, omul este în progres, nu ne putem mulţumi cu traiul din vechime, dar nu trebuie să ne facem din toate
aceastea un scop în sine, un mod de a trăi, căci scopul vieţii noastre este
câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Suntem în perioada Postului Mare în care primim mai mult ca oricând invitaţia de a ne îndrepta atenţia spre cele cu adevărat înălţătoare.
De multe ori această perioadă capătă o conotaţie peiorativă, fiind
văzută ca un timp de interdicţii, de privaţiuni, de restricţii şi de renunţări;
privit în acest fel, postul demoralizează, descu- rajează şi pare că vine împotriva omului şi nu în sprijinul acestuia.
Spiritualitatea familiei Subiecte de meditație
A.D
O eroare a timpului nostru este aceea de a interpreta păcatul
în termeni pur psihologici, legându-l de sensul de vină pe
care persoana o încearcă după ce a făcut o abatere. O atare
concepţie este înşelătoare, pentru că ne face să ne gândim că este păcat doar ceea ce ne face să ne simţim în culpă, în timp ce tot
restul, şi dacă în mod obiectiv nu respectă legea lui Dumnezeu, nu este
considerat păcat grav…
Sensul de vină şi sensul de păcat sunt două lucruri foarte diferite între ele. Încercăm să surprindem unele diferenţe:
Sensul de vină este psihologic, în timp ce sensul de păcat este
teologic. Sensul de vină este monologic, adică constă în acest eu care mă
privesc pe mine însumi, sensul de păcat este dialogic, pentru că priveşte
raportul dintre om şi Dumnezeu, ne surprinde în a ne simţi priviţi şi
iubiţi de Dumnezeu. Sensul de vină e frustrant, pentru că produce amărăciune, insatisfacţie,
furie faţă de sine însuşi, resemnare faţă de răul comis; sensul de păcat
este eliberator pentru că ne face să vedem răul ca ceva din care puterea
lui Dumnezeu poate să extragă binele, în consecinţă convinge pe păcătos să încredinţeze răul făcut de el îndurării Domnului, care ştie să
scrie drept şi pe rândurile strâmbe ale vieţii noastre…
Sensul de vină este legat de teamă, de conştientizarea încălcării unei
reguli; păcatul, din conştiinţa de a fi dezamăgit aşteptările Tatălui, încrederea lui în noi.
Sensul de păcat este cel care maturizează, pentru că ne face să
creştem în dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu, şi înainte de asta de a ne
lăsa iubiţi de El; sensul de vină în schimb riscă să ne facă să rămânem mereu în acelaşi punct, pentru că ne poate conduce să ne fixăm pe unele
abateri, împiedicându-ne să verificăm raportul nostru cu Dumnezeu, cu
fraţii şi cu noi înşine.
Doar sensul autentic de păcat generează în noi durerea perfectă, aceea care se leagă de iubire şi nu de teama de pedeapsa lui Dumnezeu.
U neori privind Giulgiul mă doare pentru că văd ca într-o
oglindă care reflectă ce este în interiorul sufletului meu,
enorma distanţă dintre omul mic ce sunt şi măreţia la care suntem cu toţi chemaţi. Se întâmplă mai ales în
Postul Mare, când Duhul Sfânt cere mai mult spaţiu şi sufletul are
nevoie de aer proaspăt. Pe acest chip marcat de suferinţă, văd
persoanele neglijate, cuvintele nespuse, îmbrăţişările pe care nu le-am dat. Dacă mă cufund în această icoană a durerii, dacă mă las
interogat de rănile care au lăsat urme adânci, simt mai ales o mare
dorinţă de linişte, unicul răspuns posibil în faţa violenţei inumane,
modul cel mai direct de a mă deschide la eterna prezenţă a lui Dumnezeu.
Pentru a fi umplut este nevoie să mă golesc, să las ca suflul
Duhului Sfânt să măture fragilul edificiu al certitudinii mele, să ştiu
să renunţ la puţin din mine însumi. Este itinerariul Postului Mare. Este mesajul Giulgiului.
Văzut prin intermediul Evangheliei Pătimirii, omul durerilor
povesteşte miracolul celui care acceptă moartea cea mai atroce
pentru a da viaţă altora, care este înălţat pentru că a ales umilinţa, care vindecă rănile mele cele mai profunde şi ale tuturor oamenilor,
cu rănile sale. Nu rămâne decât să-i mulţumesc şi să-i cer iertare.
Vina mea este nevoia celor din jur pe care mă prefac că nu o văd,
rugăciunea nespusă schimbată pe pălăvrăgeli inutile, vocabularul care răspândeşte mai degrabă mânie decât pace. Este greu să
recunosc că sunt chiar eu responsabil, cu bagajul meu sărac de
clişee şi răspunsuri gata făcute. Trebuie să accept că nu pot face
totul singur, trebuie să accept că schimbarea este posibilă.
Transformând din interior viaţa pe care o trăiesc, preferând sclipirii
vitrinelor, liniştea unei capele şi sfatul unui confesor.
Giulgiul este aici pentru a-mi reaminti că de la moarte se poate
trece la viaţă, că umilinţa şi măreţia sunt surori gemene, că la urma urmei suntem călători şi avem nevoie de Absolut.
În faţa“omului
durerilor” După www.donboscoland.it
Spiritualitatea familiei Subiecte de meditație
Sensul de vină
şi sensul de
păcat După www.gruppifamiglia.it
Interviu:
Să-i ajutăm
iubindu-i!
V ă rugăm să ne prezentaţi pe scurt misiunea Fundaţiei
WKMS – Să-i ajutăm iubindu-i ?
Proiectele actuale ajută beneficiarii să se reintegreze în societate, depăşind condiţia de marginalizaţi, urmărind
formarea copiilor astfel încât să devină persoane educate,
independente, active, capabile să se autoîntreţină. Prin dragostea faţă de
semenii noştri, a celor descurajaţi, contribuim la lucrarea creatoare a lui
Dumnezeu.
Cum este recompensată oboseala de a fi ”mamă” a unui număr de
53 de copii?
Aşa cum noi nu suntem stăpânii vieţii noastre ci administratorii ei,
nici copiii nu sunt un bun al nostru, al părinţilor, dar vin pe lume pentru
a le descoperi şi încuraja talentele cu care Dumnezeu i-a înzestrat pentru a construi o lume mai bună.
”Mamă” este un cuvânt pe care fiecare copil, indiferent în ce situaţie
se află, simte nevoia să-l pronunţe, aşa că noi angajatele din cadrul
fundaţiei, suntem strigate cu numele de “mamă” de către copiii. Când lucrezi cu gândul şi inima privind spre Dumnezeu, spre copiii Lui
abandonaţi, nu percepi că în ceea ce faci este oboseală. Este poate o
dependenţă de a te simţi fericit, fiindu-le altora de folos. Ce poate fi
obositor, atunci când un copil te alintă şi te răsplăteşte spunându-ţi că reprezinţi ”îngerul lui păzitor”, ”mama lui cea mai bună” ?
Cum îi ajutaţi pe aceşti copii să se integreze în societate, să îşi
accepte situaţia de viaţă? În activitatea noastră de educare a copiilor, ne ghidăm după principiile creştinismului care se împletesc cu principiile psihologiei
individuale.
Ca părinţi sociali, încercăm să-i înţelegem pe copii, cultivându-le şi
îndeplinindu-le dorinţa de a aparţine, în cazul lor, de o familie
supleantă, de a avea un loc securizat în care să crească armonios. În dezvoltarea personalităţii lor contribuie atmosfera familiei sociale în
care trăiesc, experimentând şi asimilând aici religia, economia,
valorile morale, tradiţiile, standardele, la fel cum se întâmplă în
familiile noastre. Un rol important îl are şi constelaţia familiei nou constituite şi
metodele de educaţie oferite, în concordanţă morala creştină şi cu
psihologia promovată de Alfred Adler: dezvoltarea interesului
social, depăşirea complexului de inferioritate, experimentarea rezultatelor comportamentelor lor prin folosirea consecinţei logice,
aplicarea principiului teleologiei - centrat pe adevăratul scop din
spatele comportamentului, învăţarea curajului. Sigur toate aceste
principii şi metode de creştere şi îngrijire a copiilor fundaţiei, sunt
concretizate prin activităţi
religioase, ludice, de loisir
(drumeţii, excursii etc) în completarea educaţiei formale din
cadrul şcolilor şi grădiniţelor. La
acestea se adaugă activităţile
efectuate de echipa multidisciplinară: asistentul social
acţionează pe direcţia strângerii
informaţiilor despre familie pe care
le comunică echipei, psihologii consiliază şi mediază relaţia părinţi
– copii, efectuează consiliere şi
terapie psihologică individuală, pe
grupe de vârstă, susţin cursuri de educaţie parentală cu mamele
sociale din cadrul fundaţiei,
structurate pe aceeaşi abordare adleriană. Aşadar, pentru reuşita
unei integrări sociale adecvate şi
dobândirea sănătăţii mintale, orice
copil are nevoie de încurajare permanentă, aşa cum pentru
mântuirea sufletelor creştinilor,
este nevoie de o legătură
permanentă cu Dumnezeu, prin
sfânta Împărtăşanie. Ce vă doriţi pentru copiii şi colaboratorii dumneavoastră?
Îmi doresc ca toţi copiii să se realizeze spiritual, profesional, să-şi
accepte trecutul găsindu-i sens pozitiv prin sprijinul familiei
WKMS, iar axul în jurul căruia să graviteze în viaţă să devină valoarea morală, spirituală şi sunt convinsă că astfel vor avea, în
perioada adultă amintiri timpurii frumoase.
Tuturor colaboratorilor le mulţumesc mult şi le doresc să-şi
realizeze visele măreţe. Vă mulţumim şi noi că aţi avut amabilitatea de a răspunde
întrebărilor noastre şi vă dorim să puteţi fi pentru copiii pe care îi
aveţi în grijă acea familie frumoasă şi fericită de care are nevoie
fiecare copil, pentru a se putea dezvolta armonios pe toate planurile.
Dumnezeu să binecuvânteze munca voastră !
Vorbim cu doamna psiholog Gemine Mihaela, preşedinta
Fundaţiei “WKMS-Să-i ajutăm iubindu-i!”, fundaţie
pe care am văzut-o crescând de-a lungul anilor şi unde sunt
puse în practică principiile creştine ale educaţiei copiilor.
Iuliana Petruţ
Cultura vieții Paternitate si maternitate responsabilă
Scopurile actului conjugal:
unirea şi procrearea
„De aceea va lăsa omul pe mama sa şi se va uni cu soţia
sa şi cei doi vor fi un singur trup...”
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...”
D in cuvintele Evangheliei reies cu claritate şi simplitate
scopurile pe care le-a statornicit Dumnezeu atunci când a
orânduit taina sfântă a căsătoriei dintre bărbat şi femeie:
unirea- dăruirea reciprocă a soţilor spre împlinirea şi bucuria lor şi procrearea- generarea vieţii, aducerea pe lume a
copiilor, prin care imaginea lui Dumnezeu este imprimată şi se
transmite de la om la om.
Enciclica Humanae Vitae evidenţiază aceste două semnificaţii ale actului conjugal ca fiind inseparabile şi de neînlocuit: „Menţinând
aceste două aspecte esenţiale: unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează
în mod integral sensul de iubire reciprocă autentică şi orânduirea sa spre
înalta vocaţie a omului la paternitate”(HV 12). Este principiul
fundamental pe care se construieşte iubirea dintre soţi şi ordinea
morală care stă la baza fericirii familiei.
Acest principiu este criteriul moral pentru o procreare responsabilă
şi îl regăsim în Scrisoarea către familii a papei Ioan Paul al II-lea,
(12): "În mod particular, <paternitatea şi maternitatea responsabile> se
raportează direct la momentul în care bărbatul şi femeia, unindu-se <într-un
singur trup>, pot deveni părinţi. Este un moment bogat şi deosebit de
semnificativ pentru relaţiile lor interpersonale, ca şi pentru serviciul pe care-l
aduc vieţii: ei pot deveni părinţi - tată şi mamă - comunicând viaţa unei noi
fiinţe umane. Ambele dimensiuni ale raportului conjugal, unirea şi procreaţia,
nu pot fi separate artificial, fără a altera adevărul intim al actului conjugal
însuşi.”
Din păcate, în lumea post-modernă în care trăim s-a răspândit un
mod aberant de a privi sexualitatea umană şi scopurile pentru care
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu acest dar. A devenit o „marfă
ieftină”, de vândut şi cumpărat; chiar şi în căsătorie e confundată cu simpla satisfacţie a plăcerii sexuale, iar procreaţia este privită “ca un
element străin, adăugat, sau chiar ca o piedică.” (Taina Căsătoriei –
Pr. Claudiu Dumea) Observăm de asemenea cu durere că lumea în
care trăim devine tot mai săracă din cauză că viaţa nu e primită. S-a generalizat o mentalitate contraceptivă care a generat o cultură a
morţii. Această mentalitate a pătruns în toate mediile, chiar şi în
familie care a devenit tot mai săracă, nu-şi recunoaşte menirea şi
misiunea, refuză să primească viaţa. Cuvintele lui Isus: „Lăsaţi copiii să vină la mine!” rămân fără ecou...
Scopul unirii dintre soţi
Este foarte important ca sexualitatea să fie înţeleasă de către soţi ca
un mare dar al omului, componentă a misterului uman, este înainte de toate, parte a creaţiei, pecete imprimată în umanitatea persoanei, mod
de a fi şi de a simţi, de a exprima şi de a trăi iubirea. Prin trăirea
sexualităţii în căsătorie soţul şi soţia îşi manifestă în modul cel mai
profund dăruirea reciprocă de sine, nu atât în plan fiziologic, cât mai ales în plan psihologic, spiritual, sentimental. Actul conjugal este
modul de valorizare a darului sexualităţii şi o cale de realizare a
binelui comun care, prin natura sa, unind persoanele, asigură totodată
adevăratul bine al fiecăruia.
Scopul procreării
Bărbatul şi femeia sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg: omul. Omului i-a încredinţat Dumnezeu misiunea de a da viaţă. A dărui
viaţă copiilor - trup din trupul părinţilor - este cea mai mare bucurie
a familiei! Este o misiune încredinţată de Dumnezeu omului, atât de
nobilă, o mare demnitate la care au fost înălţaţi soţii: aceea de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu la planul creaţiei. „Veţi primi cu
dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi-i dea? este
întrebarea din angajamentul la celebrarea căsătoriei şi se referă la
binele comun al viitorului nucleu familial. Primirea copiilor înseamnă un alt aspect de realizare a binelui comun al familiei chemată să
devină „comunitate de viaţă şi iubire.” Atunci când scopul procreativ
este exclus actul conjugal este redus la un act de manifestare a
egoismului şi individualismului, iar mai devreme sau mai târziu degenerează în lipsă de respect faţă de celălalt, incapacitate de
stăpânire de sine, indiferenţă, ură.
Aceste scopuri sunt obiective, adică izvorăsc din însăşi natura
căsătoriei, şi nu subiective, adică stabilite de soţi. Soţii nu pot face altceva decât să le recunoască şi să se conformeze.” scrie părintele
Claudiu Dumea în cartea sa “Taina Căsătoriei”. Este un criteriu
fundamental al iubirii conjugale, iar respectarea lui asigură
desăvârşirea armoniei conjugale şi creşterea dragostei dintre soţi.
Cultura vieții Paternitate si maternitate responsabilă
Prof. Maria Gherghel
I storia ne învaţă că distrugerea sau devalorizarea unei
realităţi începe cu manipularea de limbaj. Când nu se mai
spun lucrurilor pe numele lor se pierde progresiv
conştiinţa realităţii, a consecinţelor şi a semnificaţiilor lor.
“Trebuie să avem curajul - scria Ioan Paul al II-lea - de a privi
adevărul în faţă şi de a spune lucrurilor pe nume, fără să cedăm
unor compromisuri care ne convin sau tentaţiei de a ne
autoînşela”. (Evangelium Vitae, 58)
Se ştie că în anii ‟70 avortul a devenit întrerupere de sarcină,
fiul a devenit produs de concepţie, mama a devenit gravidă, iar
eliminarea vieţii umane din sânul matern s-a transformat, ca să
folosim cuvintele Ioan Paul al II-lea, din delict în drept. S-a
continuat apoi în anii „80 şi „90, când pentru a putea manipula şi
selecţiona, fiii au devenit embrioni sau feţi, când în cazul
sarcinilor gemelare eliminarea unor copii a devenit reducţie
embrionară şi când diagnoza prenatală s-a transformat în
anticamera selecţiei eugenetice.
Continuă şi în acest început de mileniu, cu o transformare a
limbajului care conduce la manipularea vieţii chiar şi în finalul
ei, când privarea unei persoane suferinde de apă şi de mâncare
devine acompaniament dulce al morţii, când se teoretizează şi
se pune în discuţie demnitate persoanei copilului aflat în
pântecele mamei sale, sau pierderea demnităţii de persoane
pentru unii bolnavi foarte grav sau ce se află în stare de
inconştienţă.
Este o manipulare de limbaj capabilă să penetreze în
conştiinţa multora şi care atinge evident toate aspectele legate
de respectul pentru viaţă. Acest fenomen se numeşte anti-limbaj
şi conduce treptat la reducerea sensibilităţii opiniei publice faţă
de gravitatea avortului.
De aceea au o mare responsabilitate cei care scriu, educatorii,
politicienii, cei care lucrează în mass-media în folosirea unui
limbaj corect, care să spună lucrurilor, faptelor pe numele lor
adevărat. Şi toţi oamenii în general au responsabilitatea de a nu
se lăsa anesteziaţi de cuvinte false, de a nu accepta cu
comoditate ceea ce ne este furnizat într-un ambajal frumos
colorat, dar fals.
Devine important de a aminti mereu că copilul în orice fază a
vieţii sale este tot persoană, indiferent că acea fază de
dezvoltare în termeni medicali se numeşte morulă, blastocit,
zigot, pre-embrion, embrion, făt.
Aşa cum unele tehnici de control al naşterilor sunt denumite
impropriu contraceptive deoarece ele nu împiedică unirea gameţilor
şi deci concepţia - după cum lasă să se înţeleagă termenul folosit de contra-cepţie - mecanismul lor împiedică în realitate ca ovulul
fecundat să se implanteze în uter. Cine le propune nu le numeşte
provocatoare de avort (pentru că sună dramatic avortul în conştiinţa
unora!) şi atunci ele sunt definite interceptive adică interceptează zigotul (copilul) pe care nu-l lasă să se implanteze, sau
contragestative adică acelea care împiedică continuarea sarcinii
după instalarea embrionului în uter. Aceste interceptive şi
contragestative sau produsele abortive sunt cele mai răspândire
astăzi: pilula de bază cu conţinut de progesteron (minipilula); injecţiile trimestriale şi implanturile subcutanate pe bază de
progestinici sau estro-progestinici; spiralele sau IUD; vaccinul anti
-Gonadotropina Corionica umana (hCG); pilula de a doua zi;
prostaglandinele şi medicamentele luteolitici (printre care RU 486). Toate aceste tehnici şi substanţe provoacă avort într-o formă
ascunsă, iar folosirea lor, în marea majoritate a cazurilor, nu
necesită spitalizarea femeii. (Cfr. M.L.Di Pietro-R. Minacori, Sull'abortivita della pillola estroprogestinica e
degli contraccettivi, "Medicina e Morale", 1996, 5, pp. 863-900). Ioan Paul al II-lea în Evangelium Vitae 13 arată că cercetarea
ştiinţifică tinde în această privinţă “să sustragă avortul oricărei
forme de control şi responsabilitate socială” prin folosirea unei terminologii confuze şi înşelătoare cu scopul de a nu bate la ochi
termenul de avort.
Şi să nu uităm că şi în spatele fertilizării in vitro există embrioni
excedenţi avortaţi - fie că sunt prea mulţi, fie că sunt “vinovaţi” de o presupusă boală-, aruncaţi la gunoi sau congelaţi pentru ca alţi
copii să vină la viaţă.
Acest fenomen se constată mai ales în cărţile de popularizare care
au ca ţintă publicul foarte larg, cât şi în revistele şi cărţile ştiinţifice, pentru a influenţa opinia publică, pentru ca în final avortul să nu
mai fie considerat crimă, să nu atingă conştiinţele. Asistăm aşadar
la o degradare morală ce vizează direct conştiinţa, raţiunea şi inima
omului.
Probleme de bioetică Redacția și specialiștii vă răspund
Iuliana Petruţ
Avortul - crimă
cu premeditare
O rice persoană, indiferent că este sănătoasă sau
bolnavă merită să trăiască şi să fie iubită pentru că
poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu
“produce nimic”. Având grijă de o persoană cu
handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.
Iată ce povesteşte mama unui copil cu boala Down: “Am
învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.
Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai
trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine,
am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai
mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.
Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici
societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru
că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.
Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine,
am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi
m-ai învăţat să lupt.
Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la
şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile
tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei
fericirea, nu bogăţia şi succesul.
Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită
de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil,
singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă
de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă,
dar necesară:
pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi,
suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i
binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu
ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop
vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.
Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu
mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o
înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut
o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa
noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.
Când m-am întors disperată
de la cimitir, te-am găsit din
nou pe tine, acasă, tu care nu
ştiai nimic, care înţelegeai
puţin, dar care „simţeai”,
datorită acelei misterioase
sensibilităţi pe care o ai, că
ceva teribil s-a întâmplat. Şi
pentru tine am reînceput mai
întâi să supravieţuiesc, apoi
chiar şi câte puţin, să trăiesc:
pentru tine am reînceput să
lucrez, să lupt.
Tu eşti însoţitorul meu: dacă
am încă o mângâiere, dacă am
încă o îmbrăţişare, dacă cineva
încă îşi aminteşte că nevoia de
tandreţe nu are vârstă, ţi-o
datorez ţie. Dacă reuşesc încă
să ofer fericire cuiva, acesta
eşti tu, căruia îţi trebuie atât de
puţin pentru a fi fericit”.
Inutilă viaţa ta? Vă rog să îmi explicaţi ce sens are viaţa unui
om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să
trăiască dacă nu poate să facă nimic, nu ar fi
fost mai bine dacă era avortat? I.
Ştiri
“Două minute pentru viaţă”
Oferim pliante color cu rugăciunile şi explicaţiile iniţiativei
“Două minute pentru viaţă” comunităţilor parohiale care
doresc să o promoveze. Am pregătit şi un material de
prezentare a situaţiei avortului în România, ce poate fi folosit
pentru promovare, în cadrul catehezelor. Pliantele au fost
realizate de pr. Iosif Dămătăr, căruia îi mulţumim. Aşteptăm
solicitările dumneavoastră.
2. “Logodna—noviciatul iubirii”
Sâmbătă, 9 aprilie la parohia Sf. Nicolae Bacău am
susţinut tema “Metodele naturale de reglementare a
naşterilor”, în cadrul cursurilor de pregătire la căsătorie a
unui grup de 42 de logodnici. Au fost prezente şi cupluri de
logodnici din alte parohii băcăoane.. La solicitarea
dumneavoastră venim să susţinem cursuri şi în alte parohii.
3. Colaboratori
Avem nevoie de colaboratori. Așteptăm la redacție articole
despre activitățile dedicate familiilor și realizate sau
programate să se desfășoare în parohiile dumneavoastră.
Începând cu luna iunie revista va fi realizată împreuna
cu Editura Sapientia și va fi tipărită şi trimisă în parohiile
dumneavoastră. Căutăm în parohii tineri sau familii care să ne
ajute la distribuirea revistei. MULTUMIM!
Probleme de bioetică Redacția și specialiștii vă răspund